Harry Potter si Ordinul Phoenix - J.K. Rowling (Prima parte)

CAPITOLUL I
DUDLEY DEMENTUL

Cea mai caldă zi de vară de până atunci era pe terminate şi o linişte somnoroasă se aşternea peste casele mari şi pătrate de pe Aleea Boschetelor. Maşinile care erau de obicei strălucitoare stăteau pline de praf în parcările lor şi peluzele cândva verzi ca smaraldul erau pârjolite şi se îngălbeneau ― pentru că folosirea furtunurilor fusese interzisă din cauza se¬cetei. Privaţi de ocupaţiile lor cotidiene de spălare a maşinii şi de tundere a gazonului, locuitorii de pe Aleea Boschetelor se retrăseseră la umbră în casele lor răcoroase, cu ferestrele larg deschise, sperând să atragă o pală de vânt inexistentă. Singura persoană care rămăsese afară era un adolescent care stătea în¬tins pe spate într-un strat de flori în faţa casei de la numărul 4.
Era un băiat slab, cu părul negru şi cu ochelari, care avea aspectul ciudat, oarecum nesănătos, al cuiva care a crescut mult într-o perioadă scurtă de timp. Blugii săi erau rupţi şi murdari, tricoul era larg şi decolorat, iar tălpile adidaşilor se dezlipeau de la vârf. Înfăţişarea lui Harry Potter nu îl făcea plă¬cut de vecini, care erau genul de oameni care credeau că aspectul neîngrijit trebuia pedepsit prin lege, dar, cum în seara aceea se ascunsese după o tufă mare de hortensii, era invizibil pentru trecători. De fapt, singurul mod în care ar fi putut fi reperat era dacă unchiul Vernon sau mătuşa Petunia ar fi scos capul pe fereastra de la sufragerie şi s-ar fi uitat direct la stratul de flori de dedesubt.
În ansamblu, Harry credea că trebuia felicitat pentru ideea de a se ascunde acolo. Probabil că nu era prea confortabil să stea întins pe pământul fierbinte şi tare, dar, pe de altă parte, nimeni nu se mai uita urât la el, scrâşnind atât de tare din dinţi, încât abia putea să mai audă ştirile, sau bombardându-l cu în¬trebări nesuferite, aşa cum se întâmplase de fiecare dată când încercase să stea în sufragerie şi să se uite la televizor cu mă¬tuşa şi unchiul său.
Ca şi când acest gând ar fi intrat în zbor pe fereastra des¬chisă, Vernon Dursley, unchiul lui Harry, vorbi dintr-o dată.
― Mă bucur că băiatul nu mai încearcă să ne stea în cale. Chiar aşa, unde e?
― Nu ştiu, zise mătuşa Petunia, deloc îngrijorată. Nu e în casă.
Unchiul Vernon scoase un mormăit.
― Se uită la ştiri... zise el cu răutate. Mi-ar plăcea să ştiu ce pune de fapt la cale. De parcă unui băiat normal îi pasă ce e la ştiri ― Dudley habar nu are ce se întâmplă; mă îndo¬iesc că ştie cine este prim-ministru! Oricum, nu poţi să spui că este ceva despre ai lui la ştirile noastre...
― Vernon, sst! zise mătuşa Petunia. Fereastra este deschisă!
― A... da... scuze, draga mea.
Soţii Dursley tăcură. Harry ascultă o reclamă la cereale cu fructe şi tărâţe pentru micul dejun, în timp ce se uita la doam¬na Figg, o bătrână stranie şi iubitoare de pisici de pe Calea Wisteria, din apropiere, trecând agale pe lângă el. Era încrun¬tată şi bombănea încet. Harry era tare bucuros că era ascuns după tufă, pentru că în ultimul timp doamna Figg îl tot chema la ea la un ceai, de fiecare dată când îl întâlnea pe stradă. Aceasta dădu colţul şi dispăru din câmpul vizual înainte ca vo¬cea unchiului Vernon să plutească din nou pe fereastră.
― Dudders a ieşit la un ceai?
― La familia Polkiss, zise mătuşa Petunia cu drag. Are atâţia prieteni mici, este atât de iubit...
Harry îşi înăbuşi cu greu un hohot. Soţii Dursley erau într-adevăr uimitor de stupizi în privinţa fiului lor, Dudley. Îi înghiţiseră toate minciunile neinspirate despre ceaiurile băute cu câte un membru al găştii sale în fiecare seară a vacanţei de vară. Harry ştia foarte bine că Dudley nu fusese la nici un ceai; el şi gaşca lui îşi petreceau serile vandalizând terenul de joacă, fumând la colţuri de stradă şi aruncând cu pietre în maşinile şi copiii care treceau pe lângă ei. Harry îi văzuse "la treabă" în timpul plimbărilor sale pe înserat prin Little Whinging; îşi petrecuse cea mai mare parte a vacanţei bântuind străzile şi căutând ziare prin coşurile de gunoi.
Dar primele acorduri ale muzicii care anunţau ştirile de la ora şapte ajunseră la urechile lui Harry şi stomacul începu să i se zbată. Poate că seara aceasta ― după o lună de aştep¬tare ― va fi cea dorită.
― Aeroporturile sunt împânzite de un număr record de călă¬tori întârziaţi aflaţi în vacanţă, în timp ce greva hamalilor spanioli a intrat în cea de-a doua săptămână.
― Eu le-aş asigura o siestă lungă, se răsti unchiul Vernon peste sfârşitul propoziţiei crainicului.
Însă asta nu mai conta: afară, în stratul de flori, stomacul lui Harry păru să se descleşteze. Dacă s-ar fi întâmplat ceva, sigur ar fi fost primul subiect de la ştiri; moartea şi distru¬gerile erau mai importante decât călătorii întârziaţi.
Expiră lung şi încet şi se uită în sus, la strălucitorul cer albastru. Fiecare zi din acea vară fusese la fel: încordarea, aşteptarea, uşurarea temporară şi apoi din nou încordare... Mereu, din ce în ce mai insistentă, o întrebare: de ce încă nu se întâmplase nimic?
Ascultă în continuare, în cazul în care exista vreun mic indi¬ciu, nerecunoscut de încuiaţi drept ceea ce era cu adevărat ― poate o dispariţie neexplicată sau vreun accident ciudat... Însă greva hamalilor fu urmată de ştiri despre seceta din sud-est ("Sper că ascultă vecinul!" urlă unchiul Vernon. "El, cu stropi¬torile lui la trei noaptea!"), apoi un elicopter aproape că se prăbuşise în Surrey, după aceea divorţul unei actriţe celebre de soţul său celebru ("De parcă ne-ar interesa legăturile lor sordide", pufni mătuşa Petunia, care urmărise obsesiv cazul în fiecare revistă pe care reuşise să-şi pună mâna osoasă).
Harry închise ochii pe fundalul cerului de seară care acum radia când crainicul spuse: ― şi în final, papagalul Bungy a găsit un nou mod de a se răcori în vara aceasta. Bungy, care locuieşte la Cinci Pene în Barnsley, a învăţat să facă schi nautic! Mary Dorkins are amănunte.
Harry deschise ochii. Dacă ajunseseră la papagali care făceau schi nautic, nu mai era nimic demn de ascultat. Se rostogoli cu grijă pe burtă şi se ridică în genunchi şi coate, pregătindu-se să se târască pe sub fereastră.
Se mişcase cinci centimetri când se întâmplară mai multe lucruri într-o succesiune foarte rapidă.
Un poc puternic sparse liniştea somnolentă ca o împuşcătu¬ră; o pisică o luă la fugă de sub o maşină parcată şi dispăru ime¬diat; un ţipăt, o înjurătură urlată şi zgomotul făcut de nişte por¬ţelanuri sparte veniră dinspre sufrageria familiei Dursley şi, du¬pă cum era de aşteptat, acesta era semnalul pe care îl aştepta Harry, căci sări în picioare, scoţând în acelaşi timp o baghetă subţire de lemn prinsă la talia blugilor, de parcă ar fi scos o sa¬bie din teacă ― însă, înainte să se poată ridica de tot, capul său intră în coliziune cu fereastra deschisă a familiei Dursley. Bubu¬itura care se auzi o făcu pe mătuşa Petunia să urle şi mai tare.
Harry se simţi de parcă i s-ar fi crăpat capul în două. Cu ochii înlăcrimaţi, se clătină, încercând să se concentreze asu¬pra străzii, ca să depisteze sursa zgomotului, însă abia reuşi să se ridice, când două mâini mari şi vinete ieşiră pe fereas¬tra deschisă şi se strânseră în jurul gâtului său.
― Pune-o la loc! se răsti unchiul Vernon în urechea lui Harry. Acum! Înainte să vadă cineva!
― Dă-mi drumul! se răsti Harry.
Se luptară timp de câteva secunde, Harry trăgând cu mâna stângă de degetele ca nişte cârnaţi ale unchiului Vernon, iar cu dreapta ţinând strâns bagheta ridicată; apoi, când durerea din creştetul lui Harry atinse o intensitate deosebită, unchiul Vernon ţipă şi îi dădu drumul lui Harry, de parcă ar fi fost electrocutat. Se părea că o forţă invizibilă trecuse prin nepo¬tul său, făcându-i imposibil de ţinut.
Gâfâind, Harry căzu în faţă peste tufa de hortensii, se ridică şi se uită în jur. Nu era nici urmă de ceea ce generase puter¬nica pocnitură, însă erau mai multe chipuri care priveau pe unele dintre ferestrele din apropiere. Harry îşi băgă grăbit bagheta la loc în talia blugilor şi încercă să pară nevinovat.
― Ce seară minunată! strigă unchiul Vernon, făcându-i cu mâna doamnei de la numărul 7 de vizavi, care se uita urât de după perdelele ei de plasă. Aţi auzit rateul maşinii ăleia? Ne-a cam speriat pe mine şi pe Petunia!
Continuă să rânjească într-un mod îngrozitor, de om nebun, până când toţi vecinii curioşi dispărură de la feres¬trele lor, iar apoi rânjetul deveni o grimasă de furie, în timp ce îi făcea semn lui Harry să vină spre el.
Harry se apropie cu câţiva paşi, având grijă să se oprească la o distanţă unde mâinile întinse ale unchiului Vernon să nu îşi poată continua strangularea.
― Ce naiba vrei să demonstrezi cu asta, băiete? întrebă unchiul Vernon cu o voce ursuză care tremura de supărare.
― Ce vreau să demonstrez cu ce? zise Harry cu răceală.
Se uită în continuare în stânga şi în dreapta străzii, încă sperând s-o vadă pe persoana care făcuse zgomotul.
― Cu toată hărmălaia asta, ca nişte împuşcături chiar în faţa propriei noastre...
― Nu am făcut eu zgomotul acela, zise Harry hotărât. Chipul slab, ca de cal, al mătuşii Petunia apăru acum lângă cel mare şi vânăt al unchiului Vernon. Era neagră de supărare.
― De ce te ascundeai sub fereastra noastră?
― Da, da, bună observaţie, Petunia! Ce căutai, băiete, sub fereastra noastră?
― Ascultam ştirile, zise Harry pe un ton resemnat.
Mătuşa şi unchiul lui schimbară priviri furioase.
― Ascultai ştirile! Iar?
― Păi, ştiţi voi, se schimbă zilnic, zise Harry.
― Nu face pe deşteptul cu mine, băiete! Vreau să ştiu ce pui de fapt la cale ― şi nu îmi mai vinde gogoşi, cum că as¬culţi ştirile! Ştii foarte bine că ai tăi...
― Ai grijă, Vernon! şopti mătuşa Petunia, şi unchiul Ver¬non îşi coborî vocea, Harry abia reuşind să îl audă...
― Că ai tăi nu sunt pomeniţi la ştirile noastre!
― Numai asta ştiţi, zise Harry.
Soţii Dursley se holbară la el pentru câteva secunde, apoi mătuşa Petunia spuse:
― Eşti un mincinos nesuferit. Ce caută acele... şi ea coborî, glasul încât Harry trebui să citească pe buze următorul cuvânt, bufniţe aici, dacă nu îţi aduc veşti?
― Aha! şopti unchiul Vernon triumfător. Să te văd cum ieşi din asta, băiete! De parcă n-am şti că afli veşti de la păsă¬rile alea nenorocite!
Harry ezită o clipă. Îl costa ceva să spună adevărul de data aceasta, deşi mătuşa şi unchiul său nu aveau cum să suspecteze cât de rău se simţea că trebuia să recunoască.
― Bufniţele... nu îmi aduc veşti, zise el neutru.
― Nu cred aşa ceva, zise imediat mătuşa Petunia.
― Nici eu, zise unchiul Vernon hotărât.
― Ştim că pui ceva ciudat la cale, spuse mătuşa Petunia.
― Să ştii că nu suntem tâmpiţi, zise unchiul Vernon.
― Ei bine, asta este o noutate pentru mine, zise Harry, în¬cepând să se enerveze şi, înainte ca soţii Dursley să îl cheme înapoi, se întoarse, traversă peluza, sări gardul mic al grădi¬nii şi începu să meargă cu paşi mari pe stradă.
Dăduse de bucluc şi o ştia. Mai târziu avea să dea ochii cu mătuşa şi unchiul său şi să plătească preţul obrăzniciei sale, însă în acel moment nu prea îi păsa de asta; avea min¬tea ocupată cu lucruri mult mai importante.
Harry era sigur că pocnitura fusese făcută de cineva care Apăruse sau Dispăruse. Era exact sunetul pe care îl făcea Dobby, Spiriduşul de casă, când dispărea din senin. Oare era posibil ca Dobby să fie aici, pe Aleea Boschetelor? Era posibil să îl urmărească Dobby chiar în această clipă? Venindu-i acest gând, se întoarse şi se uită înapoi spre Aleea Boschetelor, care însă părea să fie complet părăsită, iar Harry era sigur că Dobby nu ştia cum să se facă invizibil.
Merse mai departe, aproape fără să îşi dea seama de drumul pe care îl urma, căci în ultima vreme bătuse de atâtea ori aces¬te străzi, încât picioarele îl duceau automat către locurile sale preferate. La fiecare câţiva paşi, se uita înapoi peste umăr. Fu¬sese făptură magică lângă el când stătuse printre begoniile mu¬ribunde ale mătuşii Petunia, era sigur de asta. De ce nu vorbise cu el, de ce nu luaseră legătura, de ce se ascundea acum?
Şi apoi, când frustrarea sa atinse cota maximă, certi¬tudinea se risipi.
Poate că până la urmă nu fusese un zgomot magic. Poate că era atât de disperat după cel mai mic semn din lumea căreia îi aparţinea, încât pur şi simplu exagera din cauza unor zgomote obişnuite. Putea oare să fie sigur că nu fusese zgo¬motul unui obiect care se spărsese în casa unui vecin?
Harry simţi o senzaţie surdă, de greutate în stomac, şi, înainte să îşi dea seama, fu din nou copleşit de sentimentul de deznădejde care îl mistuise toată vara.
Dimineaţa următoare avea să fie trezit de ceasul pus să sune la ora cinci ca să plătească bufniţa care îi aducea Profetul zilei ― însă mai avea sens să îl mai ia? În ultimele zile, Harry doar aruncase o privire spre prima pagină înainte să îl dea deoparte; când idioţii care conduceau ziarul aveau să realizeze în sfârşit că se întorsese Cap-de-Mort, asta avea să fie ştirea principală, şi Harry era interesat doar de acest gen de ştiri.
Dacă avea noroc, mai erau şi bufniţele care îi aduceau scrisori de la cei mai buni prieteni ai săi, Ron şi Hermione, însă orice speranţă că scrisorile lor îi vor aduce veşti fusese pierdută de mult.
Evident, nu putem să spunem prea multe despre ştii-tu-ce... Ni s-a poruncit să nu spunem nimic, în caz că ni se rătăcesc scri¬sorile... Suntem destul de ocupaţi, dar nu îţi pot da detalii... Se în¬tâmplă destul de multe, o să-ţi povestim totul când o să ne vedem...
Însă când aveau să îl vadă? Nimeni nu părea să fie preo¬cupat de o dată precisă. Hermione scrisese sper să te vedem cât mai curând pe felicitarea de ziua lui, însă cât de curând însemna "curând"? Din câte putea să-şi dea seama Harry, după indiciile vagi din scrisorile lor, Hermione şi Ron erau în acelaşi loc, probabil acasă la părinţii lui Ron. Abia era în stare să se gândească la ei doi distrându-se în Vizuină, în timp ce el era blocat pe Aleea Boschetelor. De fapt, era aşa de supărat pe ei, încât aruncase nedeschise cele două cutii de ciocolată de la Lorzii Mierii pe care i le trimiseseră de ziua lui. O regretase mai târziu, după salata veştejită pe care o pregătise mătuşa Petunia în seara aceea.
Şi cu ce erau ocupaţi Ron şi Hermione? De ce nu era şi el ocupat? Nu dovedise că era capabil să se descurce cu lucruri mai importante decât o făcuseră ei? Uitaseră oare tot ce făcuse? Nu fusese el cel care intrase în cimitir şi vă¬zuse cum a fusese ucis Cedric, nu fusese legat de acea pia¬tră funerară şi aproape omorât?
Nu te gândi la asta, îşi spuse Harry cu hotărâre, pentru a suta oară în vara aceea. Era destul de rău că se întorcea mereu în cimitir în coşmarurile sale, ca să se mai gândească la asta şi în clipele când era treaz.
Dădu colţul spre Aleea Magnoliei; pe la jumătate, trecu de gangul de lângă un garaj, unde ochii i se opriseră pentru prima dată asupra naşului său. Sirius cel puţin, părea să înţe¬leagă cum se simţea Harry. Trebuia să recunoască, scrisorile de la el erau la fel de lipsite de veşti adevărate ca şi cele de la Ron şi Hermione, însă cel puţin conţineau cuvinte de pre¬venire şi de consolare în locul indiciilor care tachinau: Ştiu că trebuie să îţi fie foarte greu... Stai deoparte şi totul va fi bine... Ai grijă să nu faci nimic nesăbuit...
Ei bine ― îşi zise Harry, după ce traversă Aleea Magnoliei, ieşi în Strada Magnoliilor şi se îndreptă către terenul de joa¬că peste care se lăsa întunericul, făcuse (în general vorbind) cum îl sfătuise Sirius. Cel puţin, rezistase tentaţiei de a-şi le¬ga cufărul de mătură şi de a porni de unul singur către Vizu¬ină. De fapt, Harry era de părere că se comportase foarte bine, având în vedere cât de frustrat şi supărat era din cauza faptului că era blocat de atâta timp pe Aleea Boschetelor, silit să se ascundă în straturile de flori, sperând că va auzi ceva care ar putea să sugereze ce făcea Lordul Cap-de-Mort. Cu toate acestea, era exagerat să i se spună că nu trebuia să se pripească de către un om care stătuse doisprezece ani în închisoarea de vrăjitori, Azkaban, evadase, şi apoi pornise în lume cu un Hipogrif furat.
Harry sări poarta închisă a parcului şi merse pe iarba pâr¬jolită. Parcul era la fel de gol ca şi străzile din jur. Când ajunse la leagăne, se duse la singurul pe care încă nu reuşiseră să îl strice Dudley şi prietenii săi, îşi puse un braţ în jurul lanţului şi privi îngândurat în jos. Nu avea cum să se mai ascundă în straturile de flori ale familiei Dursley. Ziua următoare avea să fie nevoit să se gândească la o nouă metodă de a asculta ştiri¬le. Între timp, nu îl aştepta decât o altă noapte neliniştită, agi¬tată, pentru că, şi atunci când scăpa de coşmarurile cu Cedric, avea vise tulburătoare, cu holuri lungi şi întunecate, care dădeau toate către fundături şi uşi închise, ceea ce presu¬punea că avea legătură cu sentimentul de captivitate pe care îl simţea când era treaz. Adeseori, vechea cicatrice de pe frunte îl ustura groaznic, însă nu-şi mai făcea iluzii că li s-ar părea interesant lui Ron, Hermione sau Sirius. În trecut, durerea generată de cicatrice avertizase despre recăpătarea puterilor de către Cap-de-Mort, însă acum Cap-de-Mort se întorsese, probabil că ei i-ar fi reamintit că era de aşteptat să aibă această senzaţie intermitentă... sa nu-şi facă griji... poveste veche...
Nedreptatea generală se acumula atât de mult în el, încât îşi dorea să urle de supărare. Dacă nu ar fi fost el, nimeni nu ar fi ştiut de întoarcerea lui Cap-de-Mort! Şi recompen¬sa era să stea închis în Little Whinging timp de patru săp¬tămâni întregi, rupt complet de lumea magică, obligat să stea printre begonii pe moarte ca să audă de papagali care făceau schi nautic! Cum putuse Dumbledore să îl uite aşa uşor? De ce se întâlniseră Ron şi Hermione fără să îl invite şi pe el? Cât timp mai trebuia să asculte cum îi spunea Sirius să aibă răbdare şi să fie băiat cuminte; sau să reziste tentaţiei de a le scrie idioţilor de la Profetul zilei şi să le atragă atenţia că se întorsese Cap-de-Mort? Aceste gânduri furioase i se învârteau în cap, stomacul i se răsucea de supărare, în timp ce în jurul său se aşterneau o noapte sufocantă ca de catifea, aerul plin de mirosul ierbii uscate şi fierbinţi şi singurul sunet făcut de huruitul înecat al traficului de pe strada aflată dincolo de gardurile parcului.
Nu-şi dădu seama cât stătuse în leagăn, înainte ca medi¬taţia să-i fie întreruptă la auzul unor voci care îl făcură să-şi ridice privirea. Felinarele de pe străzile din jur aruncau o lumină confuză, în care însă se vedea un grup de oameni care traversau parcul. Unul dintre ei cânta un cântec groso¬lan pe un ton ridicat. Ceilalţi râdeau. Dinspre bicicletele pe care le duceau cu ei se auzea un ticăit slab.
Harry ştia cine erau acei oameni. Silueta din faţă era ne¬greşit cea a vărului său, Dudley Dursley, îndreptându-se către casă, însoţit de gaşca sa credincioasă.
Dudley era la fel de gras ca de obicei, însă anul de regim strict şi descoperirea unui nou talent îi generaseră o schimba¬re a înfăţişării. După cum le spunea unchiul Vernon plin de încântare tuturor celor care îl ascultau, Dudley devenise de cu¬rând campionul din sud-est la box interşcoli ― categoria grea pentru juniori. "Sportul nobil", cum spunea unchiul Vernon, îl făcuse pe Dudley şi mai masiv în ochii lui Harry decât în zilele de şcoală primară, când Dudley îl folosise drept primul său sac de box. Lui Harry nu îi mai era deloc teamă de vărul său, însă nu credea că dacă Dudley învăţase să lovească mai tare şi cu mai mare precizie, ăsta era un motiv de bucurie. Toţi copiii din vecini erau îngroziţi de el ― chiar mai îngroziţi decât de "băiatul acela, Potter", care, fuseseră preveniţi, era un huli¬gan înrăit şi urma cursurile Centrului de Maximă Securitate pentru Băieţi Delincvenţi Incurabili Sf. Brutus.
Harry urmări siluetele întunecate traversând iarba şi se întrebă pe cine bătuseră în seara aceea. Uitaţi-vă în jur, se trezi Harry spunându-şi, în timp ce îi privea. Hai... uitaţi-vă în jur... Stau singur aici... veniţi şi faceţi o încercare...
Dacă prietenii lui Dudley l-ar fi văzut stând acolo, sigur i-ar fi găsit cel mai scurt drum spre casă, şi atunci ce ar fi făcut Dudley? Nu ar fi vrut să scadă în ochii găştii, însă i-ar fi fost groază să-l provoace pe Harry... ar fi fost tare amuzant să urmă¬rească dilema lui Dudley, să îl sâcâie, să îl privească, acesta fiind incapabil să răspundă... şi dacă unii dintre ceilalţi ar fi încercat să îl lovească pe Harry, ar fi fost pregătit ― avea bagheta. Numai să încerce... i-ar fi plăcut la nebunie să îşi verse o parte din frus¬trare asupra băieţilor care îi făcuseră cândva viaţa coşmar.
Însă nu se întoarseră, nu-l văzură, erau aproape de gard. Harry îşi controlă impulsul de a-i striga... provocarea unei bătăi nu era o mişcare deşteaptă... nu trebuia să folosească magia... ar fi riscat iar să fie exmatriculat.
Vocile dinspre gaşca lui Dudley se pierdură; nu mai erau la orizont, se îndreptau spre Strada Magnoliilor.
Poftim, Sirius, îşi zise Harry plictisit. Nimic nesăbuit. Am stat deoparte. Exact ceea ce nu aş fi vrut să fac.
Se ridică şi se întinse. Mătuşii Petunia şi unchiului Vernon li se părea că, oricând venea Dudley, era ora potri¬vită pentru întorsul acasă, şi orice moment după aceea era mult prea târziu. Unchiul Vernon îl ameninţase pe Harry că îl va închide în magazie dacă va mai veni vreodată mai târ¬ziu decât Dudley. Înăbuşindu-şi un căscat şi încă încruntân¬du-se, Harry porni către poarta parcului.
Strada Magnoliilor, ca şi Aleea Boschetelor, era plină de case mari, pătrate, cu peluze perfect aranjate, deţinute toate de proprietari mari şi pătraţi, care aveau maşini foarte curate, asemănătoare cu cea a unchiului Vernon. Harry pre¬fera Little Whinging pe timpul nopţii, când ferestrele cu perdele erau nişte petice de culoare strălucitoare ca nişte bijuterii în întuneric şi nu era în pericol să audă şoapte dezaprobatoare despre aspectul său de "delincvent" când trecea pe lângă proprietari. Merse repede, aşa că pe la mijlocul Străzii Magnoliei gaşca lui Dudley apăru iar la ori¬zont; îşi luau la revedere la capătul Aleii Magnoliei. Harry se duse la umbra unui liliac mare şi aşteptă.
― ... a guiţat ca un porc, nu-i aşa? întrebă Malcolm, prin¬tre hohotele celorlalţi.
― Bun croşeu de dreapta, Big D, zise Piers.
― Mâine la aceeaşi oră? întrebă Dudley.
― La mine, că părinţii mei or să fie plecaţi, răspunse Gordon.
― Pe mâine, zise Dudley.
― Pa, Dud!
― Pe curând, Big D!
Harry aşteptă ca restul găştii să se îndepărteze înainte s-o ia din loc. Când li se pierdură iar vocile, dădu colţul spre Aleea Magnoliei şi, mergând foarte repede, se oprise în scurt timp lângă Dudley, care se plimba liniştit, fredonând nemelodios.
― Salut, Big D!
Dudley se întoarse.
― A, mormăi el. Tu eşti.
― Şi de când eşti "Big D"? zise Harry.
― Taci din gură, se răsti Dudley, uitându-se în altă parte.
― Drăguţ nume, zise Harry, zâmbind şi mergând în rând cu vărul său. Dar pentru mine vei rămâne mereu "Dudiţ Mic".
― Ţi-am zis să TACI DIN GURA! zise Dudley, care îşi în¬cleştase mâinile ca două şunci.
― Nu ştiu băieţii cum îţi spune mămica?
― Tacă-ţi fleanca.
― Ei nu îi spui să-i tacă fleanca. Şi cum rămâne cu "Pocuţ" şi "Diţi Dididum", pot să le folosesc, nu?
Dudley nu zise nimic. Efortul de a se abţine să-l lovească pe Harry părea să necesite tot autocontrolul de care era în stare.
― Şi pe cine aţi bătut în seara asta? întrebă Harry, pie¬rindu-i zâmbetul. Un alt băiat de zece ani? Ştiu că l-aţi rezol¬vat pe Mark Evans acum două seri...
― O căuta cu lumânarea, răspunse Dudley furios.
― A, da?
― M-a insultat.
― Zău? A zis cumva că arăţi ca un porc care a fost dresat să meargă pe picioarele din spate? Pentru că asta nu este o insultă, Dud, este adevărul adevărat.
Lui Dudley i se zbătu un muşchi al maxilarului. Harry fu extrem de satisfăcut să vadă cât îl enerva pe Dudley; se simţi ca şi cum şi-ar fi transferat toată frustrarea asupra vărului său, singura supapă pe care o avea.
O luară la dreapta, pe străduţa unde Harry îl văzuse pe Sirius pentru prima oară şi care era o scurtătură între Aleea Magnoliei şi Calea Wisteria. Era goală şi mult mai întune¬cată decât străzile pe care le lega, pentru că nu exista nici un felinar. Paşii le erau înăbuşiţi de pereţii garajelor într-o parte şi de un gard înalt în cealaltă.
― Te crezi tare important pentru că ai chestia aia, nu-i aşa? zise Dudley după câteva secunde.
― Ce chestie?
― Aia... chestia aia pe care o ascunzi.
Harry zâmbi din nou.
― Nu eşti chiar atât de prost pe cât pari, Dud, nu-i aşa? Dar presupun că, dacă ai fi, nu ai putea să mergi şi să vor¬beşti în acelaşi timp.
Harry îşi scoase bagheta. Îl văzu pe Dudley uitându-se pieziş la ea.
― Nu ai voie, zise el dintr-o suflare. Ştiu că nu ai voie. O să fii exmatriculat din şcoala aia sinistră la care te duci.
― De unde ştii că nu au schimbat regulile, Big D?
― Nu le-au schimbat, zise Dudley, deşi nu părea întru totul convins.
Harry râse încet.
― Nu ai curaj să te iei de mine fără chestia aia, nu? mârâi Dudley.
― În timp ce tu ai nevoie doar de patru amici în spatele tău ca să poţi bate un băiat de zece ani. Ţii minte titlul ăla la box cu care te tot mândreşti? Ce vârstă avea adversarul tău? Şapte ani? Opt?
― Pentru cultura ta generală, avea şaisprezece ani, se răsti Dudley, şi a fost inconştient timp de douăzeci de minute după ce am terminat cu el, plus că era de două ori mai greu ca tine. Stai să vezi după ce îi spun lui tata că ai scos chestia aia.
― Acum să înţeleg că fugim la tăticu'? S-a speriat micuţul campion la box de bagheta răului de Harry?
― Noaptea nu mai eşti la fel de viteaz, nu? zise Dudley batjocoritor.
― Este noapte, Dudiţ. Noi aşa spunem când se întunecă, aşa, ca acum.
― Mă refer când eşti în pat! se răsti Dudley.
Se oprise din mers. Şi Harry se opri, uitându-se la vărul său. Din câte putea să vadă, pe chipul lătăreţ al lui Dudley se aşternuse o expresie triumfătoare şi ciudată.
― Ce vrei să spui, nu sunt viteaz când sunt în pat? zise Harry, complet pus în încurcătură. Şi de ce ar trebui să îmi fie frică, de perne sau ceva de genul ăsta?
― Te-am auzit azi-noapte, zise Dudley pe nerăsuflate. Vorbeai în somn. Gemeai.
― Ce vrei să spui? zise Harry din nou, însă avea o senzaţie de gol şi de rece în stomac.
Noaptea trecută fusese iar în cimitir în vis.
Dudley izbucni într-un hohot aspru de râs, apoi se văicări cu o voce subţire şi plângăcioasă.
― "Nu-l omorî pe Cedric! Nu-l omorî pe Cedric!" Cine e Cedric ― iubitul tău?
― Eu... minţi, zise Harry automat.
Însă i se uscase gura. Ştia că Dudley nu minţea ― cum alt¬fel ar fi putut să ştie de Cedric?
― "Tată! Tată, ajută-mă! Tată, o să mă omoare! Vai, vai!"
― Taci din gură, zise Harry încet. Taci, Dudley, te avertizez!
― Tată, vino şi ajută-mă! Mamă, vino şi ajută-mă! L-a omo¬rât pe Cedric! Tată, ajută-mă! O să... ― Să nu cumva să în¬drepţi chestia aia spre mine!
Dudley se dădu înapoi spre străduţă. Harry avea bagheta îndreptată chiar spre inima lui. Simţea cum în vene îi clo¬coteau cei paisprezece ani în care îl urâse pe Dudley ― ce nu ar fi dat să atace acum, să îl blesteme pe Dudley aşa de rău, încât acesta să trebuiască să se întoarcă acasă târându-se ca o insectă rămasă mută, căreia îi crescuseră antene...
― Să nu mai vorbeşti niciodată despre asta, se răsti Harry. Ai înţeles?
― Îndreaptă chestia aia în altă parte!
― Am spus, ai înţeles?
― Îndreapt-o în altă parte!
― AI ÎNŢELES?
― IA CHESTIA AIA DIN...
Dudley scoase un icnet straniu, tremurat, de parcă ar fi fost băgat în apă rece ca gheaţa.
Se întâmplase ceva cu noaptea. Cerul violet presărat cu stele era dintr-o dată negru ca smoala şi lipsit de lumină -stelele, luna, felinarele înceţoşate de la capetele aleii dis¬păruseră. Zgomotul distant al maşinilor şi şoaptele copa¬cilor se pierduseră. Seara înmiresmată era deodată îngrozi¬toare, tăios de rece. Erau înconjuraţi de un întuneric total, impenetrabil, mut, de parcă o mână gigantică ar fi acoperit întregul gang cu o mantie, orbindu-i.
Pentru o fracţiune de secundă, Harry crezu că făcuse o vrajă fără să vrea, în ciuda faptului că se împotrivise cât putuse de tare, însă apoi raţiunea îi ajunse din urmă sim¬ţurile ― nu avea puterea de a stinge stelele. Întoarse capul într-o parte şi în alta, încercând să vadă ceva, însă întune¬ricul îi apăsa ochii ca un văl imponderabil.
Vocea îngrozită a lui Dudley îi tună în ureche.
― Ce-ce fa-faci? Te-termină!
― Nu fac nimic! Taci şi nu te mişca!
― Nu ma-mai văd! Am o-orbit! Am...
― Ţi-am spus să taci!
Harry rămase complet nemişcat, întorcându-şi ochii care nu vedeau nimic la stânga şi la dreapta. Frigul era atât de pătrunzător, încât tremura cu totul; i se făcuse pielea ca de găină pe mâini şi părul de la ceafă i se zbârlise ― deschise ochii larg, privind în jur în gol, fără să vadă nimic.
Era imposibil... nu aveau cum să fie aici... nu în Little Whinging... ciuli urechile... avea să-i audă înainte să-i vadă...
― O să-să-i spun lui tata! scânci Dudley. U-unde eşti? Ce fa-faci...?
― Vrei să taci din gură? şuieră Harry. Încerc să as...
Însă amuţi. Auzise exact lucrul de care se temuse.
Mai era ceva pe alee în afara lor, ceva care respira în reprize lungi, răguşite, sonore. Harry înţepeni de groază în aerul glacial.
― Te-termină! încetează! O s-să te lovesc, îţi jur că o s-o fac!
― Dudley, taci din...
ZDRANG.
Un pumn intră în coliziune cu una dintre tâmplele lui Harry, ridicându-l de la pământ. În faţa ochilor îi apărură nişte luminiţe albe. Pentru a doua oară în ultima jumătate de oră, Harry avu senzaţia că i se crăpase capul în două; în clipa următoare, căzuse cu putere pe pământ şi bagheta îi zburase din mână.
― Dudley, eşti un idiot! strigă Harry, cu ochii înlăcrimaţi de durere, în timp ce se ridica ameţit în patru labe, pipăind disperat în întuneric.
Îl auzi pe Dudley împleticindu-se, lovindu-se de gardul din gang, împiedicându-se.
― DUDLEY, ÎNTOARCE-TE! TE DUCI EXACT SPRE EL! Se auzi un urlet subţire, îngrozitor, şi paşii lui Dudley se opriră. În acelaşi moment, Harry simţi o răceală sinistră în spatele său, care nu putea să însemne decât un singur lucru. Erau mai mulţi.
― DUDLEY, TACI DIN GURĂ! ORICE AI FACE, TACI DIN GURA! Bagheta! murmură Harry disperat, mişcându-şi mâinile pe pământ ca nişte păianjeni. Unde e... bagheta... haide... lumos!
Spuse vraja din reflex, uitându-se disperat după o lumină care să îl ajute să caute şi, spre uşurarea sa nesperată, se aprinse o lumină la câţiva centimetri de mâna sa dreaptă ― era vârful baghetei. Harry o apucă, se ridică în picioare şi se răsuci pe călcâie.
I se întoarse stomacul pe dos.
O siluetă înaltă, cu glugă, se apropia încet de el, plutind deasupra solului, iar picioarele nu se i vedeau deloc sub robă, aspirând noaptea în vreme ce se deplasa, împleticindu-se înapoi, Harry ridică bagheta.
― Expecto patronum!
Din vârful baghetei sale ţâşni un fuior argintiu de vapori şi Dementorul încetini, însă vraja nu funcţionase cum tre¬buia; împleticindu-se, Harry se dădu şi mai în spate, în timp ce Dementorul se apleca asupra lui. Mintea îi era cuprinsă de panică ― concentrează-te...
Din interiorul robei Dementorului ieşiră două mâini cenuşii, scârboase, pline de cruste, care se întinseră spre el. Urechile lui Harry fură invadate de un zgomot puternic.
― Expecto patronum!
Vocea îi păru estompată şi îndepărtată. Un alt fuior de fum argintiu, mai plăpând decât cel de dinainte, ieşi plutind din baghetă ― nu putea să o mai facă, nu putea să mai facă vraja.
Auzi un râs într-un cotlon al minţii, un râs ascuţit, subţire... simţi respiraţia putredă, rece ca moartea a Demen¬torului umplându-i plămânii, înecându-l ― gândeşte-te... la ceva frumos...
Însă în el nu exista nimic frumos... degetele ca de gheaţă ale Dementorului i se încleştau în jurul gâtului ― râsul ascuţit era din ce în ce mai tare, şi o voce rosti în mintea sa: înclină-te în faţa morţii, Harry... s-ar putea să fie chiar fără dureri... nu am de unde să ştiu... eu nu am murit niciodată...
Nu avea să-i mai vadă niciodată pe Ron şi Hermione...
Şi chipurile lor îi apărură limpezi în minte, în timp ce se lupta să tragă aer în piept.
― EXPECTO PATRONUM!
Un cerb argintiu enorm ţâşni din vârful baghetei lui Harry; coarnele lui îl împunseră pe Dementor în locul unde ar fi tre¬buit să fie inima; fu aruncat înapoi, uşor ca întunericul, şi când cerbul atacă, Dementorul se dădu la o parte, învins.
― PE AICI! îi strigă Harry cerbului.
Întorcându-se, fugi de-a lungul aleii, ţinând în sus baghe¬ta aprinsă.
― DUDLEY? DUDLEY!
Abia alergase vreo doisprezece paşi, când ajunse la el: Dudley era ghemuit pe pământ, cu mâinile încleştate pe faţă. Un al doilea Dementor se apleca asupra lui, prinzându-i înche¬ieturile cu mâinile sale slinoase, despărţindu-le încet, aproape cu drag, lăsându-şi capul acoperit de glugă în jos către chipul lui Dudley, de parcă ar fi fost pe cale să-l sărute.
― PRINDE-L! strigă Harry, şi cu un zgomot zguduitor, ca un uragan, cerbul argintiu pe care îl crease trecu în galop pe lângă el.
Chipul fără ochi al Dementorului era la câţiva centimetri de cel al lui Dudley când îl prinseră coarnele argintii; crea¬tura fu azvârlită în sus şi, ca şi colegul său, zbură şi fu absor¬bită de întuneric; cerbul merse în galop până la capătul aleii şi se dizolvă într-o ceaţă argintie.
Luna, stelele şi felinarele se întoarseră brusc la viaţă. O pală de vânt cald mătură aleea. Copacii fremătară în gră¬dinile din vecini şi zgomotul cotidian al maşinilor de pe Aleea Magnoliei invada iar aerul. Harry rămase nemişcat, cu toate simţurile ascuţite, adaptându-se la întoarcerea subită la normalitate. După o clipă, îşi dădu seama că tricoul i se lipise de corp; era ud leoarcă de transpiraţie.
Nu îi venea să creadă ce se întâmplase. Dementori aici, în Little Whinging.
Dudley zăcea ghemuit pe pământ, scâncind şi tremurând. Harry se aplecă să vadă dacă era în stare să stea în picioare, însă atunci auzi nişte paşi apăsaţi în fugă, în spatele său. Instinctiv, ridicându-şi iar bagheta, se întoarse pe călcâie pentru a-l înfrunta pe noul venit.
Doamna Figg, vecina lor ciudată, apăru gâfâind la ori¬zont. Părul său cărunt şi sârmos îi ieşea de sub fileu, de încheietura mâinii îi atârna o plasă de cumpărături de sfoară şi picioarele erau pe jumătate ieşite din papucii de stofă ecosez. Harry dădu să ascundă repede bagheta, dar...
― Nu o ascunde, tâmpitule! strigă ea. Dacă mai sunt şi alţii? Ah, o să-l omor pe Mundungus Fletcher!


CAPITOLUL II
UN FÂLFÂIT DE BUFNIŢE

― Cum? zise Harry cu o voce absentă.
― A plecat! zise doamna Figg, frângându-şi mâinile. A ple¬cat să discute cu cineva despre câteva ceaune care au căzut de pe o mătură! I-am spus că o să-l jupoi de viu dacă se duce, şi uite acum! Dementori! Mare noroc că l-am pus în gardă pe Mr. Tibbles! Dar nu avem timp să stăm cu mâinile în sân! Hai, grăbeşte-te, trebuie să te ducem înapoi! Ah, câte probleme or să apară! O să-l omor!
― Dar...
Revelaţia că vecina sa bătrână, ciudată şi obsedată de pisici ştia ce erau Dementorii era un şoc aproape la fel de puternic ca şi întâlnirea cu doi dintre ei pe alee.
― Sunteţi... sunteţi vrăjitoare?
― Sunt o Non, şi Mundungus o ştie foarte bine, aşa că nu ştiu cum naiba aş fi putut să te ajut să te lupţi cu Demen¬torii? Te-a lăsat complet descoperit, când eu îl avertizasem...
― Am fost urmărit de tipul ăsta, Mundungus? Staţi pu¬ţin... el a fost! A Dispărut din faţa casei mele!
― Da, da, da, însă din fericire îl plasasem pe Mr. Tibbles sub o maşină pentru orice siguranţă, iar Mr. Tibbles a venit şi m-a prevenit, dar când am ajuns la tine acasă plecaseşi ― şi acum ― ah, ce-o să spună Dumbledore? Tu! urlă ea la Dudley, încă întins pe asfalt. Ridică-ţi fundul gras de pe jos, repede!
― Îl ştiţi pe Dumbledore? zise Harry, uitându-se la ea cu ochii mari.
― Sigur că îl ştiu pe Dumbledore, cine nu-l ştie pe Dumbledore? Dar hai să mergem ― n-o să-ţi fiu de nici un ajutor dacă se întorc, în viaţa mea nu am transfigurat nici măcar un pliculeţ de ceai!
Se aplecă, apucă unul dintre braţele masive ale lui Dudley cu mâinile ei uscate şi trase.
― Ridică-te, fiinţă inutilă, ridică-te!
Însă Dudley ori nu putea, ori nu vroia să se mişte. Ră¬mase pe jos, tremurând, cu chipul întunecat şi cu maxilarele încleştate.
― Îl ridic eu.
Harry îl prinse pe Dudley de braţ şi încercă din răsputeri.
Făcând un efort colosal, reuşi să-l pună pe picioare. Dudley părea să fie pe punctul de-a leşina. Ochii mici i se roteau în or¬bite şi chipul îi era plin de broboane de sudoare; în momentul în care Harry îi dădu drumul, se clătină într-un mod riscant.
― Grăbeşte-te! zise doamna Figg isterizată.
Harry îşi puse unul dintre braţele mari ale lui Dudley pe după umeri şi îl târî spre stradă, aplecându-se puţin sub gre¬utate. Doamna Figg mergea clătinându-se în faţa lor, uitân¬du-se neliniştită după colţ.
― Ţine-ţi bagheta scoasă, îi spuse ea lui Harry când ajunseră pe Calea Wisteria. Lasă naibii Statutul de Tăinuire, oricum o să plătim cu vârf şi-ndesat, aşa ca hai să profităm. Că tot vor¬bea lumea despre Decretul de Restricţie Rezonabilă a Vră¬jitorilor Minori... exact de asta îi era frică lui Dumbledore.
― Ce e acolo, în capătul străzii? Ah, este doar Mr. Pren¬tice... nu ascunde bagheta, băiete, nu ţi-am zis că nu îţi sunt de nici un ajutor?
Nu era uşor să ţii bine o baghetă şi să îl şi cari pe Dudley în acelaşi timp. Harry îi dădu grăbit un ghiont în coaste vărului său, însă Dudley părea să fi pierdut orice dorinţă de mişcare independentă. Era inert pe umerii lui Harry, cu pi¬cioarele mari târşâindu-se pe pământ.
― Doamnă Figg, de ce nu mi-aţi spus că sunteţi o Non? între¬bă Harry, gâfâind din cauza efortului şi a mişcării. De câte ori am venit la dumneavoastră acasă ― de ce nu aţi spus nimic?
― Ordinele lui Dumbledore. Trebuia să veghez asupra ta, dar să nu zic nimic, erai prea mic. Îmi pare rău că a fost atât de rău la mine, Harry, dar soţii Dursley nu te-ar fi lăsat niciodată să vii, dacă ar fi crezut că îţi face plăcere. Să ştii că nu mi-a fost uşor... dar pe cuvântul meu de onoare, zise ea tragic, frângându-şi iar mâinile, când o să audă Dumbledore de toate astea ― cum a putut să plece Mundungus, ar fi tre¬buit să fie la post până la miezul nopţii ― unde este? Cum o să-i spun lui Dumbledore ce s-a întâmplat? Nu pot să Apar.
― Am o bufniţă, pot să v-o împrumut gemu Harry, între¬bându-se dacă i se va rupe şira spinării sub greutatea lui Dudley.
― Harry, nu înţelegi! Dumbledore va trebui să acţioneze cât mai repede, Ministerul are propriile metode de a detecta vrăji¬toriile minorilor, probabil că ştie deja, ascultă-mă pe mine.
― Însă tocmai scăpăm de Dementori, am fost nevoit să folo¬sesc magia ― or să fie mai îngrijoraţi din cauza motivului pen¬tru care pluteau Dementorii pe lângă Calea Wisteria, nu-i aşa?
― Vai, dragul meu, mi-aş dori să fie aşa, însă mă tem că... MUNDUNGUS FLETCHER, O SĂ TE OMOR!
Se auzi un poc puternic şi aerul se umplu de un miros pregnant de băutură amestecat cu tutun stătut, când, chiar în faţa lor, se materializă un om îndesat, nebărbierit, într-un pardesiu zdrenţăros. Avea picioarele scurte, crăcănate, pă¬rul lung, roşcat deschis şi ciufulit şi, nişte ochi injectaţi şi umflaţi, care îi dădeau expresia tristă a unui basset. De ase¬menea, ţinea strâns o legătură argintie de care Harry îşi dădu seama imediat că era o Pelerină Invizibilă.
― Ce-i, Figgy? zise el, uitându-se cu ochii mari de la doam¬na Figg la Harry şi apoi la Dudley. Cum a rămas cu lucratu' sub acoperire?
― Îţi arăt eu acoperire! urlă doamna Figg. Dementori, hoţ viclean, perfid şi bun de nimic ce eşti!
― Dementori? repetă Mundungus îngrozit. Dementori, aici?
― Da, aici, grămadă de doi lei de găinaţ de liliac, aici! strigă doamna Figg. Dementori care-l atacă pe băiat în timpul pazei tale!
― Să mă ia naiba, zise Mundungus sfârşit, uitându-se de la doamna Figg la Harry şi înapoi. Să mă ia naiba, eu...
― Şi tu erai pe drumuri cumpărând ceaune furate! Nu ţi-am zis să nu te duci? Nu ţi-am zis?
― Eu... păi, eu...
Mundungus nu părea să se simtă deloc la locul lui.
― Să vezi, a... a fost o ocazie de afaceri foarte bună... Doamna Figg ridică mâna de care-i atârna plasa de sfoară şi îl pocni cu ea pe Mundungus peste faţă şi gât; judecând după zgomotul metalic pe care îl făcuse, era plină de cutii cu mâncare pentru pisici.
― Au! Lasă-mă-n pace! Lasă-mă-n pace, cotoroanţă ne¬bună! Cineva trebuie să-i spună lui Dumbledore!
― Da... cineva... trebuie! urlă doamna Figg, dând cu plasa cu mâncare pentru pisici în fiecare părticică din Mundungus pe care o putea nimeri. Şi ― ar ― fi ― bine ― să ― fii ― tu ― şi ― să-i ― spui ― şi ― de ― ce ― nu ― ai ― fost ― acolo ― să ― îl ― ajuţi!
― Nu-ţi pierde firea şi fileul! zise Mundungus, cu mâinile pe cap şi ferindu-se. O să-i spun, o să-i spun!
Şi, cu un alt poc răsunător, se făcu nevăzut.
― Sper să-l omoare Dumbledore! zise doamna Figg mâni¬oasă. Acum, hai să mergem, Harry, ce mai aştepţi?
Harry se hotărî să nu îşi piardă ce îi rămăsese din răsu¬flare, evidenţiind că abia putea să mai meargă sub gabaritul lui Dudley. Trase de Dudley, care era semiconştient şi se îm¬pletici înainte.
― Te duc până la uşă, zise doamna Figg, când ajunseră pe Aleea Boschetelor. Pentru orice eventualitate, în caz că mai sunt alţii prin jur... ah, pe onoarea mea, ce catastrofă... şi a trebuit să lupţi tu însuţi cu ei... iar Dumbledore a zis să nu te lăsăm să faci vrăji cu orice preţ... ei bine, presupun că nu mai are sens să plângem după poţiunea vărsată... Însă acum pisica a ajuns paznic la şoricei.
― Deci, gâfâi Harry, Dumbledore... a pus... să fiu urmărit?
― Sigur că da, zise doamna Figg grăbită. Te aşteptai să te lase să umbli de unul singur, după ce s-a întâmplat în iunie?
Dumnezeule mare, băiete, mi-au spus că eşti inteligent... da... intră şi rămâi acolo, zise ea, când ajunseră la numărul patru. Cred că cineva va lua legătura cu tine cât de curând.
― Ce-o să faceţi? întrebă Harry repede.
― Mă duc direct acasă, zise doamna Figg, uitându-se de-a lungul străzii întunecate şi tremurând. Trebuie să aştept alte indicaţii. Tu să stai în casă. Noapte bună.
― Staţi puţin, nu plecaţi încă! Vreau să ştiu...
Însă doamna Figg plecase deja cu paşii ei mari, cu papucii de stofă ecosez clămpănind, cu plasa de sfoară zăngănind.
― Staţi! strigă Harry după ea.
Avea un milion de întrebări pentru oricine care avea legătură cu Dumbledore; însă în câteva clipe doamna Figg fu înghiţită de întuneric. Încruntându-se, Harry îl mai arun¬că pe Dudley şi îşi croi drum încet, anevoie pe aleea din gră¬dina casei de la numărul 4.
Lumina de pe hol era aprinsă. Harry îşi băgă bagheta înapoi în tivul din talia blugilor, sună la uşă şi privi cum silue¬ta mătuşii Petunia deveni din ce în ce mai mare, distorsionată într-un mod ciudat de geamul neregulat al uşii de la intrare.
― Diddy! Era şi cazul, s-a făcut cam... cam... Diddy, ce s-a întâmplat?
Harry se uită pieziş la Dudley şi ieşi la ţânc de sub braţul său. Dudley se clătină pe loc pentru o clipă, cu chipul verde pal... apoi deschise gura şi vomită pe tot covoraşul din faţa uşii.
― DIDDY! Diddy, ce e cu tine? Vernon? VERNON!
Unchiul lui Harry veni în grabă din sufragerie, cu mus¬taţa de morsă vânturându-se într-o parte şi în alta, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când era neliniştit. Se duse gră¬bit să o ajute pe mătuşa Petunia să îl treacă pragul pe Dud¬ley, care avea genunchii înmuiaţi, evitând în acelaşi timp să calce în locul unde vărsase.
― Este bolnav, Vernon!
― Ce e, fiule? Ce s-a întâmplat? Ţi-a dat doamna Polkiss ceva din import la ceai?
― De ce eşti plin de praf, dragul meu? Ai stat pe jos?
― Stai aşa ― doar n-ai fost atacat de hoţi, nu-i aşa , fiule? Mătuşa Petunia ţipă.
― Sună la poliţie, Vernon! Sună la poliţie! Diddy, drăgu¬ţul meu, vorbeşte cu mămica! Ce ţi-au făcut?
În toată nebunia, nimeni nu părea să-l fi observat pe Harry, ceea ce era perfect din punctul lui de vedere. Reuşi să se strecoare înăuntru chiar înainte ca unchiul Vernon să trântească uşa şi, în timp ce soţii Dursley îşi urneau corte¬giul zgomotos din hol spre bucătărie, Harry se duse spre scări cu grijă şi fără să scoată nici un sunet.
― Cine ţi-a făcut asta, fiule? Dă-ne nişte nume. Îi prindem noi, nu-ţi face griji.
― Sst! încearcă să spună ceva, Vernon! Ce e, Diddy? Spune-i lui mămica!
Piciorul lui Harry era pe ultima treaptă de jos când Dudley îşi recăpătă glasul.
― El.
Harry înlemni, cu piciorul pe treaptă, şi cu chipul schi¬monosit, pregătit pentru explozie.
― BĂIETE! VINO AICI!
Cu un sentiment de groază amestecată cu furie, Harry îşi ridică încet piciorul de pe scară şi se întoarse ca să-i urmeze pe soţii Dursley.
Bucătăria impecabil de curată avea o ciudată strălucire ire¬ală după întunericul de afară. Mătuşa Petunia îl aşeză pe Dud¬ley pe un scaun; era încă foarte verde şi avea aspectul unei moluşte. Unchiul Vernon stătea în faţa uscătorului de vase, uitându-se urât la Harry cu ochii săi mici, întredeschişi.
― Ce i-ai făcut fiului meu? zise el cu un mormăit ame¬ninţător.
― Nimic, zise Harry, ştiind foarte bine că unchiul Vernon nu avea să-l creadă.
― Ce ţi-a făcut, Diddy? spuse mătuşa Petunia pe un ton vibrant, curăţând acum haina de piele a lui Dudley. A fost... a fost ştii-tu-ce, dragule? A folosit... chestia aia a lui?
Încet, tremurând, Dudley dădu din cap.
― Nu este adevărat! zise Harry hotărât, în timp ce mătuşa Petunia scoase un vaiet şi unchiul Vernon ridică pumnii. Nu i-am făcut nimic, nu am fost eu, a fost...
Dar chiar în acel moment, o strigă intră în zbor pe fereas¬tra de la bucătărie. Ratând de puţin creştetul unchiului Ver¬non, traversă bucătăria, dădu drumul la picioarele lui Harry unui plic mare de pergament pe care îl ducea în cioc, se întoarse cu graţie, cu vârfurile aripilor abia atingând partea de sus a frigiderului, şi apoi ieşi rapid afară şi dincolo de grădină.
― BUFNIŢE! urlă unchiul Vernon, cu mult solicitata venă de la tâmplă zvâcnindu-i a mânie, în timp ce trânti fereastra de la bucătărie. IAR BUFNIŢE! ÎN CASA MEA NU O SĂ MAI FIE NICI O BUFNIŢĂ!
Însă Harry deschidea deja plicul şi scotea scrisoarea dinăun¬tru, cu inima bătându-i undeva în zona mărului lui Adam.

Dragă domnule Potter,

Am primit informaţii conform cărora aţi făcut Vraja Patronus la ora nouă şi douăzeci şi trei de minute seara, într-o zonă locuită de încuiaţi şi în prezenţa unui încuiat.
Gravitatea acestei încălcări a Decretului de Restricţie Rezona¬bilă a Vrăjitorilor Minori a rezultat prin exmatricularea dvs. din Şcoala Hogwarts de Farmece şi Vrăjitorii. Câţiva reprezentanţi ai Ministerului vor sosi în curând la domiciliul dvs. pentru a vă dis¬truge bagheta.
Având în vedere că aţi primit deja un avertisment oficial pen¬tru o încălcare precedentă conform Articolului 13 al Confederaţiei Statutului de Tăinuire al Vrăjitorilor, vă anunţăm cu regret că vă e solicitată prezenţa la o audiere disciplinară în faţa Ministerului Magiei la ora 9 a.m. pe doisprezece august.

Cu speranţa că sunteţi bine,
A dvs., Mafalda Hopkirk
Oficiul de Folosire Neregulamentară a Magiei
Ministerul Magiei

Harry citi scrisoarea de două ori. Era într-o mică măsură conştient că unchiul Vernon şi mătuşa Petunia vorbeau. În mintea sa totul era îngheţat şi amorţit. Un singur fapt îi pă¬trunsese în gânduri ca o săgeată paralizantă. Fusese exmatri¬culat de la Hogwarts. Totul se terminase. Nu avea să se mai întoarcă niciodată acolo.
Ridică privirea către soţii Dursley. Unchiul Vernon avea faţa vânătă, urlând, cu pumnii încă în aer; mătuşa Petunia avea braţele în jurul lui Dudley, care vomita din nou.
Creierul temporar stupefiat al lui Harry părea să se tre¬zească. Câţiva reprezentanţi ai Ministerului vor sosi în curând la domiciliul dvs pentru a vă distruge bagheta. Nu exista decât o cale. Trebuia să fugă ― acum. Unde avea să se ducă, Harry nu ştia, însă era sigur de un singur lucru: la Hogwarts sau în afara sa, avea nevoie de baghetă. Într-o stare aproape ca de vis, îşi scoase bagheta şi se întoarse să plece din bucătărie.
― Unde crezi că te duci? strigă unchiul Vernon.
Când Harry nu răspunse, se aruncă de partea cealaltă a mesei ca să blocheze ieşirea spre hol.
― N-am terminat cu tine, băiete!
― Dă-te la o parte, zise Harry încet.
― O să stai aici şi o să-mi explici cum a făcut fiul meu de a...
― Dacă nu te dai la o parte, o să te blestem, zise Harry, ridicând bagheta.
― Nu poţi să mă păcăleşti iar! se răsti unchiul Vernon. Ştiu că nu ai voie să o foloseşti în afara balamucului ăluia pe care îl numeşti şcoală!
― Am fost dat afară din balamuc, zise Harry. Aşa că pot să fac orice vreau. Ai trei secunde. Unu... doi...
Un BANG răsunător umplu bucătăria. Mătuşa Petunia ţipă, iar unchiul Vernon urlă şi se feri, fiindcă pentru a treia oară în acea seară Harry căuta sursa unei tulburări pe care nu o generase el. O localiză imediat: o bufniţă de hambar derutată şi cu un aspect răvăşit stătea afară pe pervazul de la bucătărie, după ce tocmai se lovise de fereastra închisă.
Ignorând strigătul disperat ― "BUFNIŢE!" ― al unchiului Vernon, Harry traversă camera în fugă şi deschise fereastra cu putere. Bufniţa întinse un picior de care era legat un mic sul de pergament, îşi aranjă penele şi zbură în clipa în care Harry luă scrisoarea. Cu mâinile tremurânde, Harry des¬făşură cel de-al doilea mesaj, care era scris în mare grabă şi neîngrijit cu cerneală neagră.

Harry,

Dumbledore tocmai a sosit la Minister şi încearcă să lămu¬rească totul. NU PLECA DIN CASA UNCHIULUI ŞI MĂTUŞII TALE. NU MAI FACE VRĂJI. NU ÎŢI PREDA BAGHETA.

Arthur Weasley

Dumbledore încerca să lămurească totul... ce însemna asta? Câtă putere avea Dumbledore ca să fie mai presus de Minis¬terul Magiei? Atunci, exista o şansă să poată să fie acceptat din nou la Hogwarts? În pieptul lui Harry încolţi o sămânţă firavă de speranţă, sufocată aproape imediat de panică ― cum putea să refuze să îşi predea bagheta fără să facă vrăji? Avea să fie nevoit să se dueleze cu reprezentanţii Ministerului şi, dacă fă¬cea asta, avea noroc în cazul în care scăpa de Azkaban, dară¬mite cu atît mai mult de exmatriculare.
Rotiţele minţii i se învârteau neîncetat... ar fi putut să fugă şi să rişte să fie prins de Minister, sau să stea locului şi să-i aştepte să-l găsească acolo. Era mult mai ispitit de prima vari¬antă, însă ştia că domnul Weasley îi vroia binele... şi până la urmă, Dumbledore rezolvase lucruri şi mai grave decât asta.
― Bine, zise Harry. M-am răzgândit, rămân.
Se aşeză furtunos la masă în faţa lui Dudley şi a mătuşii Petunia. Familia Dursley părea nemulţumită de răzgândirea sa subită. Mătuşa Petunia se uită disperată la unchiul Vernon. Vena de pe tâmpla lui purpurie zvâcnea mai rău ca niciodată.
― De la cine sunt bufniţele astea afurisite? mormăi el.
― Prima a fost de la Ministerul Magiei, ca să-mi anunţe exmatricularea, zise Harry calm.
Îşi ciulise urechile ca să capteze orice sunet de afară, în ca¬zul în care se apropiau reprezentanţii Ministerului, şi era mai uşor şi mai fără zgomot să răspundă la întrebările unchiului Vernon decât să înceapă acesta să urle şi răcnească.
― A doua a fost de la tatăl prietenului meu, Ron, care lu¬crează la Minister.
― Ministerul Magiei? strigă unchiul Vernon. Oameni ca voi în Guvern? Ah, asta explică totul, nici nu mă mir că se duce ţara de râpă.
Văzând că Harry nu răspundea, unchiul Vernon se uită urât la el, şi apoi răcni:
― Şi de ce ai fost exmatriculat?
― Pentru că am făcut vrăji.
― AHA! strigă unchiul Vernon, dând cu pumnul în partea de sus a frigiderului care se deschise brusc, iar mai multe din¬tre snack-urile fără grăsimi ale lui Dudley se răsturnară şi se împrăştiară pe jos. Deci, recunoşti! Ce i-ai făcut lui Dudley?
― Nimic, spuse Harry, mai puţin calm decât înainte. Nu eu am fost cel...
― Ba da, murmură Dudley pe neaşteptate, iar unchiul Ver¬non şi mătuşa Petunia îi făcură imediat semn lui Harry să tacă, în timp ce amândoi se aplecară mult deasupra lui Dudley.
― Continuă, fiule, zise unchiul Vernon, ce a făcut?
― Spune-ne, dragul meu, şopti mătuşa Petunia.
― A îndreptat bagheta spre mine, bâigui Dudley.
― Da, aşa este, dar nu am folosit-o, protestă Harry supărat.
― TACI! tunară unchiul Vernon şi mătuşa Petunia la unison.
― Continuă, fiule, repetă unchiul Vernon, cu mustaţa fre¬mătându-i de mânie.
― S-a întunecat totul, zise Dudley răguşit, tremurând. Totul în întuneric. Şi atunci am a-auzit... chestii. În m-mintea mea.
Unchiul Vernon şi mătuşa Petunia schimbară nişte priviri de groază absolută. Dacă lucrul care le displăcea cel mai mult pe lume era magia ― urmată îndeaproape de vecinii care îi de¬păşeau la încălcarea interdicţiei de a folosi furtunurile ― oame¬nii care auzeau voci erau, cu siguranţă, printre primele zece. Era evident: credeau că Dudley îşi pierdea simţul raţiunii.
― Ce fel de chestii ai auzit, Pocuţ? murmură mătuşa Pe¬tunia, foarte palidă şi cu lacrimi în ochi.
Însă Dudley nu părea să fie în stare să spună. Se cutre¬mură iar, dădu din capul său mare şi blond şi, în ciuda sen¬zaţiei de frică paralizantă care îl cuprinsese pe Harry de când venise prima bufniţă, acesta simţi o anumită curiozi¬tate. Dementorii făceau ca o persoană să retrăiască cele mai nefericite momente din viaţă. Oare ce fusese forţat să audă Dudley cel răsfăţat, răzgâiat şi bătăuş?
― Cum de ai căzut, fiule? zise unchiul Vernon, pe un ton neobişnuit de liniştit, genul de ton pe care l-ar fi adoptat lângă patul unui om foarte bolnav.
― M-am î-împiedicat, zise Dudley tremurat. Şi apoi...
Făcu un semn către pieptul său masiv. Harry înţelese.
Dudley îşi amintea de frigul cleios care îţi umplea plămânii, în timp îţi erau absorbite speranţa şi fericirea.
― Îngrozitor, murmură Dudley. Frig. Foarte frig.
― Bine, zise unchiul Vernon, cu o voce de un calm forţat, în timp ce mătuşa Petunia puse o mână neliniştită pe frun¬tea lui Dudley ca să-i verifice temperatura. Ce s-a întâmplat după aceea, Dudders?
― Simţit... simţit... simţit... ca şi când... ca şi când...
― Ca şi când nu vei mai fi niciodată fericit, umplu Harry golul cu o voce neutră.
― Da, şopti Dudley, încă tremurând.
― Aşa deci! zise unchiul Vernon, cu glasul impunător reve¬nindu-i la volumul maxim, în timp ce se ridica. Ai aruncat cine ştie ce vrajă asupra fiului meu ca să audă voci şi să creadă că este ― condamnat la nefericire sau ceva de genul ăsta, nu-i aşa?
― De câte ori trebuie să vă spun? zise Harry, furia şi glasul urcându-i deopotrivă. Nu am fost eu de vină! Ci doi Dementori!
― Doi ― ce e drăcia asta?
― De ― men ― tori, spuse Harry încet şi clar. Doi.
― Şi ce naiba sunt Dementorii?
― Păzesc închisoarea vrăjitorilor, Azkaban, zise mătuşa Petunia.
Aceste vorbe fură urmate de două secunde de linişte apăsătoare, înainte ca mătuşa Petunia să îşi pună mâna peste gură, de parcă i-ar fi scăpat o înjurătură dezgustă¬toare. Unchiul Vernon se holbă la ea.
Creierul lui Harry fu prins într-un vârtej. Cu doamna Figg era cum era ― dar mătuşa Petunia?
― De unde ai ştiut asta? o întrebă el uluit.
Mătuşa Petunia părea destul de îngrozită de ea însăşi. Îi aruncă unchiului Vernon o privire speriată, parcă cerându-şi scuze, apoi îşi dădu mâna încet la o parte, arătându-şi dinţii de cal.
― L-am auzit ― pe băiatul acela îngrozitor ― când îi vorbea ei despre aceştia ― acum câţiva ani, zise ea neliniştită.
― Dacă te referi la mama şi la tatăl meu, de ce nu le spui pe nume? zise Harry tare, însă mătuşa Petunia îl ignoră, părând teribil de tulburată.
Harry era înmărmurit. Cu excepţia unei ieşiri necontrolate cu ani în urmă, când mătuşa Petunia strigase că mama lui Harry fusese o ciudăţenie, nu o mai auzise niciodată vorbind de sora ei. Era uimit că îşi amintise după atâta timp această frântură de informaţie despre lumea magică, când de obicei îşi mobiliza toată energia ca să pretindă că nu exista.
Unchiul Vernon deschise gura, o închise la loc, o mai deschise o dată, o închise iar, părând să se străduiască să îşi aducă aminte cum se vorbeşte, după care o deschise pentru a treia oară şi murmură:
― Deci ― deci... chiar... hm... chiar... hm... chiar există, nu... hm... Demento- cum le-o spune?
Mătuşa Petunia dădu din cap.
Unchiul Vernon se uită la mătuşa Petunia apoi la Dudley şi la Harry, ca şi când ar fi sperat că cineva va striga "Păcă¬leală de 1 aprilie!" Când nu o făcu nimeni, deschise iar gura.
Însă fu cruţat de efortul de a găsi alte cuvinte, de sosirea unei a treia bufniţe în seara aceea. Aceasta intră direct pe fereastra încă deschisă, ca o ghiulea cu pene, şi ateriză cu zgomot pe masa din bucătărie, făcându-i pe cei trei membri ai familiei Dursley să tresară de frică. Harry înşfăcă din cio¬cul bufniţei un al doilea plic care părea oficial şi îl deschise, în timp ce bufniţa dispăru înapoi în noapte.
― S-a terminat cu bufniţele, mormăi unchiul Vernon tur¬bat, repezindu-se la fereastră şi trântind-o iar.

Dragă domnule Potter,

În continuarea scrisorii noastre de acum aproximativ două¬zeci de minute, Ministerul Magiei a revizuit decizia de a vă dis¬truge bagheta. Puteţi să vă păstraţi bagheta până la audierea disciplinară de pe doisprezece august, dată la care va fi luată o hotărâre oficială.
În urma unor întrevederi cu Directorul Şcolii Hogwarts de Farmece şi Vrăjitorii, Ministerul a fost de acord cu deciderea asupra exmatriculării la aceeaşi dată. Prin urmare, ar trebui să vă consideraţi suspendat din cadrul şcolii până la alte investigaţii.

Cele mai bune urări,
A dvs.,
Mafalda Hopkirk
Oficiul de Folosire Neregulamentară a Magiei
Ministerul Magiei

Harry citi această scrisoare de trei ori în succesiune rapi¬dă. Nodul groaznic din piept se slăbi puţin, fiindcă aflase uşurat că încă nu era exmatriculat definitiv, deşi temerile nu i se risipiseră câtuşi de puţin. Totul părea să depindă de au¬dierea sa de pe doisprezece august.
― Ei, bine? zise unchiul Vernon, reamintindu-i lui Harry unde era. Acum ce mai e? Te-au condamnat? La voi există condamnarea la moarte? adăugă el, cu o urmă de speranţă.
― Trebuie să mă duc la o audiere, zise Harry.
― Şi or să te condamne acolo?
― Presupun că da.
― Atunci, nu o să pierd speranţa, spuse unchiul Vernon răutăcios.
― Păi, asta ar fi tot, zise Harry, ridicându-se.
Îşi dorea cu disperare să fie singur, să se gândească, poate să le trimită scrisori lui Ron, Hermione şi Sirius.
― NU, N-AR FI! răcni unchiul Vernon. AŞAZĂ-TE LA LOC!
― Acum ce mai este? zise Harry nerăbdător.
― DUDLEY! tună unchiul Vernon. Vreau să ştiu exact ce s-a întâmplat cu fiul meu!
― BINE! strigă Harry, pierzându-şi cumpătul şi făcând să ţâşnească scântei roşii şi aurii din vârful baghetei sale, pe care încă o ţinea strâns în mână.
Toţi cei trei membri ai familiei Dursley tresăriră, părând îngroziţi.
― Dudley şi cu mine eram în gangul dintre Aleea Mag¬noliei şi Calea Wisteria, zise Harry, vorbind repede şi stră¬duindu-se să rămână calm. Dudley s-a gândit s-o facă pe deşteptul cu mine, iar eu am scos bagheta, dar nu am folosit-o. Când au apărut doi Dementori...
― Dar CE sunt Dementoizii? întrebă unchiul Vernon mâ¬nios. CE fac?
― Ţi-am spus ― absorb toată fericirea din tine, spuse Harry, şi dacă au ocazia, te sărută...
― Te sărută? zise unchiul Vernon, cu ochii ieşindu-i puţin din orbite. Te sărută?
― Aşa se spune când îţi aspiră sufletul pe gură.
Mătuşa Petunia scoase un ţipăt slab.
― Sufletul lui? Nu l-au luat ― încă mai are...
Îl apucă pe Dudley de umeri şi îl scutură, de parcă ar fi veri¬ficat dacă putea să îi audă sufletul zăngănind înăuntrul său.
― Sigur că nu i-au luat sufletul, v-aţi fi dat seama dacă ar făcut-o, zise Harry exasperat.
― Te-ai luptat cu ei, nu-i aşa, fiule? zise unchiul Vernon tare, arătând ca un om care se chinuia să aducă conversaţia la un nivel pe care îl înţelegea. Le-ai arătat bine cunoscutele mişcări, nu?
― Unui Dementor nu poţi să-i arăţi bine cunoscutele mişcări, spuse Harry printre dinţii încleştaţi.
― Atunci, de ce el e bine? izbucni unchiul Vernon. De ce nu e golit?
― Pentru că am folosit Vraja...
ZVUM. Cu un zăngănit, un vânturat de aripi şi un no¬rişor de praf, o a patra bufniţă apăru alunecând pe şemi¬neul din bucătărie.
― PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU! tună unchiul Vernon, smulgându-şi smocuri mari din mustaţă, ceva ce nu fusese adus în situaţia de a face de mult timp. SĂ NU MAI VĂD BUFNIŢE AICI, NU O SĂ ACCEPT AŞA CEVA, ASCULTĂ-MĂ BINE!
Însă Harry lua deja un sul de pergament de la piciorul bufniţei. Era atât de convins că această scrisoare trebuia să fie de la Dumbledore, explicând totul ― Dementorii, doam¬na Figg, ce avea de gând Ministerul, cum el, Dumbledore, intenţiona să clarifice totul. Însă pentru prima dată în viaţa lui fu dezamăgit să vadă scrisul lui Sirius. Ignorând discur¬sul neîntrerupt al unchiului Vernon despre bufniţe, şi cu ochii întredeschişi din cauza unui al doilea nor de praf, iscat când cea mai recentă bufniţă plecă, zburând înapoi pe horn, Harry citi mesajul de la Sirius.

Arthur tocmai mi-a spus ce s-a întâmplat. Orice ai face, nu mai ieşi din casă.

Harry găsi că era un răspuns atât de nepotrivit pentru tot ce se întâmplase în seara aceea, încât întoarse foaia de per¬gament pe verso, căutând restul scrisorii, însă nu mai exista nimic în plus.
Şi acum, iar era pe cale să îşi piardă răbdarea. Chiar nu avea de gând să-i spună nimeni "bravo" pentru felul cum se luptase cu cei doi Dementori de unul singur? Şi domnul Weasley, şi Sirius se purtau de parcă ar fi fost neascultător şi amânau mustrările pentru când îşi vor fi dat seama care erau pagubele.
― ... un fâlfâit, vreau să spun, o flotă de bufniţe intrând şi ieşind în şi din casa mea. Nu o să permit aşa ceva, băiete, nu o să...
― Nu pot să împiedic bufniţele să vină, izbucni Harry, mototolind în pumn scrisoarea de la Sirius.
― Vreau să aud adevărul despre ce s-a întâmplat în seara asta! răcni unchiul Vernon. Dacă Demenţii sunt cei care i-au făcut rău lui Dudley, cum de-ai fost exmatriculat? Ai făcut ştii-tu-ce, ai recunoscut-o!
Harry trase aer în piept, ca să se liniştească. Începea să-l doară din nou capul. Îşi dorea mai mult decât orice altceva să plece din bucătărie, departe de familia Dursley.
― Am făcut Vraja Patronus ca să scap de Dementori, spuse el, chinuindu-se să rămână calm. Este singurul lucru care funcţionează împotriva lor.
― Dar ce făceau Dementoizii în Little Whinging? zise unchiul Vernon pe un ton exasperat.
― Nu am cum să ştiu, zise Harry obosit. Habar n-am. Acum durerea de cap îi zvâcnea în jurul arsurii în formă de fulger. Furia i se risipea. Se simţea lipsit de forţe, exte¬nuat. Membrii familiei Dursley se uitau cu toţii la el.
― Din cauza ta, zise unchiul Vernon cu putere. Are legă¬tură cu tine, băiete, o ştiu. Altfel de ce ar veni aici? De ce ar ajunge în gangul acela? Trebuie să fii singurul... singurul...
Evident, nu era în stare să pronunţe cuvântul "vrăjitor".
― Singurul ştii-tu-ce pe o rază de câţiva kilometri buni.
― Nu ştiu de ce au ajuns aici.
Însă după cuvintele unchiului Vernon, creierul extenuat al lui Harry se puse din nou în funcţiune. De ce veniseră Dementorii în Little Whinging? Cum putea să fie o coinci¬denţă faptul că apăruseră în gangul unde era Harry? Fu¬seseră trimişi de cineva? Oare Ministerul Magiei pierduse controlul asupra Dementorilor? Oare părăsiseră Azkabanul şi i se alăturaseră lui Cap-de-Mort, după cum prezisese Dumbledore că vor face?
― Demembrii ăştia păzesc o închisoare de ciudaţi? întrebă unchiul Vernon, croindu-şi drum în urma gândurilor lui Harry.
― Da, zise Harry.
Dacă nu l-ar mai durea capul, dacă ar putea să iasă din bucătărie, să se ducă în camera sa întunecată şi să se gân¬dească...
― Oho! Veneau să te aresteze! spuse unchiul Vernon, cu aerul triumfător al unui om care ajunsese la o concluzie de necontestat. Asta e, nu-i aşa, băiete? Eşti un fugar în faţa legii!
― Bineînţeles că nu sunt, zise Harry, clătinând din cap, de parcă ar fi încercat să alunge o muscă, şi având mintea răvăşită.
― Atunci de ce?
― Probabil că i-a trimis el, zise Harry încet, mai mult lui însuşi decât unchiului Vernon.
― Poftim? Cine i-a fi trimis?
― Lordul Cap-de-Mort, zise Harry.
Conştientiza vag ce ciudat era că familia Dursley, care tresărea, se strâmba şi se îngrozea când auzea cuvinte ca "vrăjitor", "magie" sau "baghetă", putea să audă numele celui mai rău vrăjitor din toate timpurile fără să clipească.
― Lordul ― stai aşa, zise unchiul Vernon, cu faţa schimono¬sită, ochii săi ca de porc fiind cuprinşi de o privire de înţe¬legere iluminatoare. Am auzit numele ăsta... el a fost cel care...
― Mi-a ucis părinţii, da, spuse Harry încet.
― Însă a dispărut, zise unchiul Vernon nerăbdător, fără să lase câtuşi de puţin impresia că uciderea părinţilor lui Harry ar fi putut să fie un subiect dureros. Aşa a zis găliganul ăla. A dispărut.
― S-a întors, zise Harry cu greutate.
Era foarte ciudat să stea acolo în bucătăria curată ca o far¬macie, lângă frigiderul super performant şi televizorul cu ecran panoramic, vorbind calm despre Lordul Cap-de-Mort cu unchiul Vernon. Sosirea Dementorilor în Little Whinging părea să fi spart marele zid invizibil care despărţea lumea implacabil non-magică din Aleea Boschetelor şi lumea de din¬colo. Cele două vieţi ale lui Harry fuseseră cumva împletite şi totul se întorsese cu susul în jos; familia Dursley cerea detalii despre lumea magică şi doamna Figg îl cunoştea pe Albus Dumbledore; Dementorii pluteau prin Little Whinging şi era posibil ca el însuşi să nu se mai întoarcă niciodată la Hogwarts. Îl duru capul şi mai tare.
― S-a întors?! şopti mătuşa Petunia.
Se uită la Harry cum nu o mai făcuse niciodată până atunci. Şi dintr-o dată, pentru prima oară în viaţa lui, Harry îşi dădu seama cu adevărat că mătuşa Petunia era sora mamei sale. Nu putea să spună de ce acest gând îl lovise cu atâta forţă tocmai în momentul acela. Tot ce ştia era că nu era singura persoană din cameră care avea o idee despre ceea ce putea să însemne întoarcerea Lordului Cap-de-Mort. Mătuşa Petunia nu îl mai privise în viaţa ei ca acum. Ochii ei mari şi pali (atât de diferiţi de cei ai surorii ei) nu erau întredeschişi de neplăcere sau supărare, ci erau mari şi temători. Faţada pe care o susţinuse mătuşa Petunia cu vehemenţă toată viaţa lui ― că nu exist magie şi nici o altă lume decât lumea în care trăiau ea şi un¬chiul Vernon ― părea să se fi năruit.
― Da, zise Harry, adresându-i-se acum direct mătuşii Petunia. S-a întors acum o lună. L-am văzut.
Mâinile ei găsiră sub haina de piele umerii masivi ai lui Dudley şi îi strânseră.
― Stai aşa, zise unchiul Vernon, uitându-se când la soţia sa, când la Harry, aparent uimit şi derutat de înţelegerea fără precedent care părea să se fi născut între ei. Stai aşa. Zici că s-a întors Lordul ăsta Cap-de-Mort.
― Da.
― Cel care ţi-a omorât părinţii.
― Da.
― Şi acum îi trimite pe Dezmembraţi după tine?
― Aşa se pare, zise Harry.
― Am înţeles, spuse unchiul Vernon, privind când chipul palid al soţiei sale, când pe cel al lui Harry şi aranjându-şi talia pantalonilor.
Părea să se umfle, iar faţa sa mare şi vânătă se întindea sub ochii lui Harry.
― Ei bine, asta clarifică lucrurile, zise el, lărgindu-i-se par¬tea din faţă a cămăşii în timp ce se umfla. Băiete, poţi să pleci din această casă!
― Poftim? spuse Harry.
― M-ai auzit ― AFARA! răcni unchiul Vernon, şi chiar şi mătuşa Petunia şi Dudley tresăriră. AFARĂ! AFARĂ! Ar fi trebuit să fac asta cu ani în urmă! Bufniţe care vin aici ca la hotel, prăjituri care explodează, jumătate din sufragerie dis¬trusă, coada lui Dudley, Marge care plutea pe lângă tavan şi acel Ford Anglia zburător ― AFARĂ! AFARĂ! Atât ţi-a fost! Eşti de domeniul trecutului! Nu o să mai stai aici dacă te urmăreşte un ţicnit, nu o să-mi pui în pericol nevasta şi fiul, nu o să aduci necazuri asupra noastră. Dacă o iei pe acelaşi drum cu părinţii tăi, m-am săturat! AFARĂ!
Harry rămase ţintuit locului. Scrisorile de la Minister, dom¬nul Weasley şi Sirius erau toate strânse în mâna sa stângă. Orice ai face, nu mai ieşi din casă. NU PLECA DIN CASĂ.
― Ai auzit ce am spus! zise unchiul Vernon, aplecându-se acum către el, cu chipul său mare şi vânăt apropiindu-se atât de tare de cel al lui Harry, încât acesta îi simţi realmente stropii de salivă pe faţă. La drum! Acum o oră erai foarte grăbit să te duci! Sunt chiar în urma ta! Ieşi, şi să nu mai faci niciodată umbră pragului nostru! Habar nu am de ce te-am ţinut până acum, Marge avea dreptate, ar fi trebuit să ajungi la orfelinat. Am fost prea sensibili şi ne-am făcut rău cu mâna noastră, am crezut că o să putem să scoatem ceva din tine, am crezut că o să putem să te facem normal, dar ai fost putred de la început şi m-am săturat de bufniţe!
A cincea bufniţă veni pe horn cu o viteză atât de mare, încât de fapt lovi podeaua înainte să îşi ia din nou zborul cu un ciripit răsunător. Harry ridică mâna să ia scrisoarea, care era într-un plic roşu, însă bufniţa trecu pe deasupra lui, zburând direct la mătuşa Petunia, care scoase un ţipăt şi se feri, cu mâinile pe faţă. Bufniţa dădu drumul plicului chiar în capul ei, se întoarse şi zbură direct înapoi pe horn.
Harry se aruncă în faţă ca să ridice scrisoarea, însă mătuşa Petunia i-o luă înainte.
― Poţi să o deschizi dacă vrei, zise Harry, însă oricum o să aud ce spune. Este o Urlătoare.
― Dă-i drumul, Petunia! răcni unchiul Vernon. Nu o atinge, poate să fie periculoasă!
― Îmi este adresată, spuse mătuşa Petunia cu o voce tre¬murândă. Îmi este adresată, Vernon, uită-te! Doamnei Petunia Dursley, Bucătărie, Numărul Patru, Aleea Boschetelor...
Îşi recăpătă răsuflarea, îngrozită. Plicul roşu începuse să scoată fum.
― Deschide-o! o îndemnă Harry. Termină cu ea! O să se întâmple oricum.
― Nu.
Mâna mătuşii Petunia tremura. Se uita pierdută prin bucătărie, de parcă ar fi căutat o cale de scăpare, însă prea târziu ― plicul izbucni în flăcări. Mătuşa Petunia ţipă şi îi dădu drumul.
Un glas groaznic umplu bucătăria, rezonând în spaţiul închis, ieşind din scrisoarea în flăcări de pe masă.
― Aminteşte-ţi de cea de dinainte, Petunia.
Mătuşa Petunia arăta ca şi când era să leşine. Se prelinse pe scaunul de lângă Dudley, cu chipul în mâini. Rămăşiţele plicului se transformară în cenuşă.
― Ce e asta? zise răguşit unchiul Vernon. Ce ― eu, nu ― Petunia?
Mătuşa Petunia nu spuse nimic. Dudley se holba prosteşte la mama sa, cu gura căscată. Tăcerea se prelungea îngrozitor. Harry îşi urmărea mătuşa, complet uluit, durându-l capul de parcă urma să explodeze.
― Petunia, draga mea! zise unchiul Vernon timid. Petunia? Ridică privirea şi capul. Încă tremura. Înghiţi în sec.
― Băiatul ― băiatul va trebui să rămână, Vernon, zise ea sfârşită.
― C-cum?
― Rămâne, spuse ea.
Nu se uită la Harry. Se ridică iar în picioare.
― El... dar, Petunia...
― Dacă îl dăm afară, or să vorbească vecinii, zise ea.
Îşi recăpătă rapid caracterul vioi şi tranşant, deşi era încă foarte palidă.
― Vor pune întrebări ciudate, vor dori să afle unde s-a dus. O să trebuiască să îl ţinem în continuare.
Unchiul Vernon se dezumflă ca un cauciuc vechi.
― Dar, Petunia, draga mea...
Mătuşa Petunia îl ignoră. Se întoarse spre Harry.
― Vei sta la tine în cameră, zise ea. Nu vei părăsi casa! Acum du-te la culcare.
Harry nu se mişcă.
― De la cine era Urlătoarea?
― Nu pune întrebări, izbucni mătuşa Petunia.
― Sunteţi în contact cu vrăjitorii?
― Ţi-am spus să te duci la culcare!
― La ce se referea? Aminteşte-ţi de cine anume de dinainte?
― Du-te la culcare!
― Cum de... ?
― AI AUZIT CE A SPUS MĂTUŞA TA, ACUM DU-TE LA CULCARE!


CAPITOLUL III
AVANGARDA

Tocmai am fost atacat de Dementori şi aş putea fi exmatricu¬lat de la Hogwarts. Vreau să ştiu ce se întâmplă şi când o să plec de-aici.
Harry copie aceste cuvinte pe trei foi de pergament diferite în clipa în care ajunse la biroul din camera sa întunecoasă. Prima i-o adresă lui Sirius, a doua lui Ron şi a treia lui Her¬mione. Bufniţa sa, Hedwig, era la vânătoare; colivia ei era goală pe birou. Harry măsură camera în lung şi în lat aştep¬tând întoarcerea păsării, cu capul crăpându-i de durere şi cu creierul prea frământat, cu ochii usturîndu-l şi înţepându-l de oboseală. Îl durea spatele din cauza faptului că îl cărase pe Dudley până acasă, iar cele două cucuie, unde fusese lovit de fereastră şi de Dudley, zvâcneau dureros.
Merse încolo şi încoace, măcinat de furie şi frustrare, scr⺬nind din dinţi, strângând din pumni şi aruncând priviri mâni¬oase către cerul gol, presărat cu stele, de fiecare dată când tre¬cea prin dreptul ferestrei. Dementorii trimişi după el, doam¬na Figg şi Mundungus Fletcher urmărindu-i în taină, apoi sus¬pendarea de la Hogwarts şi înfăţişarea la Ministerul Magiei -şi totuşi, nimeni nu îi spunea ce se întâmpla.
Şi despre ce, despre ce fusese Urlătoarea aceea? A cui voce răsunase atât de îngrozitor, de ameninţător, în bucătărie?
De ce era ţinut captiv acolo, fără veşti? De ce îl tratau ca pe un puşti "Strică tot"? Nu mai face vrăji, stai în casă...
Dădu cu piciorul în cufărul pentru şcoală când trecu pe lân¬gă el, însă, departe de a-şi potoli supărarea, se simţi şi mai rău, fiindcă acum trebuia să suporte şi durerea acută din degetul mare de la picior, pe lângă cea din restul corpului.
Exact când şchiopăta pe lângă fereastră, Hedwig intră în zbor cu un fluturat delicat de aripi, ca o mică fantomă.
― Era şi timpul! se răsti Harry, când ea ateriză încet pe colivia sa. Poţi să o pui deoparte, am de lucru pentru tine!
Ochii mari, rotunzi, de chihlimbar ai lui Hedwig îl priviră cu reproş de deasupra broaştei moarte din cioc.
― Vino aici, zise Harry, luând cele trei suluri mici de pergament şi o sforicică de piele şi legându-le de piciorul ei cu solzi. Du-le direct la Sirius, Ron şi Hermione şi să nu te întorci fără răspunsuri lungi. Dacă e nevoie, să-i ciupeşti până scriu răspunsuri suficient de lungi. Ai înţeles?
Hedwig scoase un strigăt estompat, având încă broasca în cioc.
― Hai, du-te, spuse Harry.
Plecă imediat. În clipa următoare, Harry se aruncă pe pat fără să se dezbrace şi se uită la tavanul întunecat. Pe lângă faptul că exista, acum se simţea vinovat că fusese irascibil cu Hedwig; era singurul prieten pe care îl avea în casa de la numărul 4, Aleea Boschetelor. Însă avea să se revanşeze faţă de ea când avea să se întoarcă, aducându-i răspunsurile de la Sirius, Ron şi Hermione.
Sigur, urmau să-i răspundă cât de curând; doar nu pu¬teau să ignore un atac al Dementorilor. Probabil că urma să se trezească dimineaţa următoare cu trei scrisori lungi pline de compasiune şi planuri pentru plecarea sa imediată către Vizuină. Şi, cu acest gând liniştitor, somnul coborî asupra sa, înăbuşind orice alt gând.

*

Însă Hedwig nu se întoarse în dimineaţa următoare. Harry petrecu întreaga zi în camera sa, ieşind doar ca să se ducă la baie. De trei ori pe zi mătuşa Petunia îi împingea mîncarea în cameră prin uşiţă de pisică pe care o instalase unchiul Vernon cu trei veri în urmă. De fiecare dată când Harry o auzea apropiindu-se, încerca să o întrebe de Urlătoare, însă ar fi putut la fel de bine să interogheze o clanţă, judecând după ce răspunsuri primea. Altfel, familia Dursley se ţinea cât se poate de departe de camera lui. Harry nu găsea nici un motiv pen¬tru a-şi impune prezenţa asupra lor; o altă ceartă nu ar fi avut nici un rezultat, în afară, poate, de faptul că s-ar fi supărat atât de tare, încât ar fi făcut alte vrăji interzise.
Aşa continuară lucrurile timp de trei zile. Harry era cu¬prins de o energie febrilă, care îl făcea să nu se poată apu¬ca de nimic, timp în care se plimba prin cameră, mânios pe toţi pentru că îl lăsau să fiarbă în toată nebunia aceea; încer¬ca de asemenea o letargie atât de profundă, încât putea sta întins în pat cu orele, uitându-se amorţit în gol, copleşit de groază la gândul audierii de la Minister.
Dacă aveau să ia o decizie contra lui? Dacă avea să fie exma¬triculat şi bagheta avea să-i fie ruptă în două? Ce avea să facă, unde avea să se ducă? Nu putea să se întoarcă să trăiască tot timpul cu familia Dursley, nu acum, când cunoscuse cealaltă lu¬me, cea în care îi era locul cu adevărat. Oare ar fi putut să se mute acasă la Sirius, aşa cum îi sugerase Sirius cu un an în ur¬mă, înainte să fi fost forţat să fugă de către Minister? Oare Harry avea să aibă voie să stea acolo singur, având în vedere că era încă minor? Nu cumva locul unde avea să se ducă urma să se fie hotărât de altcineva în locul lui? Oare încălcarea Statului Internaţional de Tăinuire fusese destul de gravă ca să-l facă să ajungă într-o celulă din Azkaban? De câte ori îi venea acest gând, Harry se dădea jos din pat şi începea iar să se plimbe.
În a patra noapte după plecarea lui Hedwig, Harry era într-una din stările sale apatice, uitându-se la tavan, cu min¬tea extenuată şi goală, când unchiul său intră în cameră. Harry se uită încet în jurul lui. Unchiul Vernon era îmbră¬cat cu cel mai bun costum şi avea pe chip o expresie de îngâmfare extremă.
― Ieşim, zise el.
― Poftim?
― Noi ― adică, mătuşa ta, Dudley şi cu mine ― plecăm.
― Bine.
― Nu ai voie să te atingi de televizor, casetofon sau ori¬care dintre posesiunile noastre!
― Da.
― Nu ai voie să furi mâncare din frigider!
― Bine.
― O să închid uşa cu cheia.
― Aşa să faci.
Unchiul Vernon se uită urât la Harry, fiind evident sus¬picios din cauza lipsei sale de reacţie, apoi ieşi furtunos din cameră şi închise uşa după el. Harry auzi cheia întorcându-se în broască şi paşii grei ai unchiului Vernon coborând scările. Câteva minute mai târziu, auzi portierele trântindu-se, huruitul unui motor şi zgomotul de neconfundat al maşinii care ieşea din parcare.
Harry nu avea nici un sentiment special faţă de plecarea familiei Dursley. Pentru el nu conta dacă erau sau nu în casă. Nici măcar nu putea să-şi adune destulă energie ca să se ridice şi să aprindă lumina. Camera se întunecă încet în jurul său, în timp ce stătea întins, ascultând sunetele nopţii de pe fereastra pe care o ţinea mereu deschisă, aşteptând momentul binecuvântat când avea să se întoarcă Hedwig.
Casa goală scârţâia în jurul lui. Ţevile gâlgâiau. Harry zăcea într-un fel de stupoare, fără să se gândească la nimic, suspendat în nefericire.
Apoi auzi limpede un zdrang în bucătăria de dedesubt.
Se ridică în capul oaselor ca ars, ascultând cu mare aten¬ţie. Nu avea cum să se fi întors familia Dursley, era mult prea curând, şi oricum, nu le auzise maşina.
Pentru câteva clipe fu linişte, apoi se auziră voci.
Hoţi, îşi zise el, coborând din pat ― însă o fracţiune de se¬cundă mai târziu îşi dădu seama că hoţii ar fi vorbit în şoap¬tă, iar cine se plimba prin bucătărie era foarte clar că nu se străduia să o facă.
Îşi înşfăcă bagheta de pe noptieră şi rămase în faţa uşii de la cameră, ascultând din răsputeri. În momentul următor, tresări când broasca scoase un clic puternic şi uşa fu dată de perete.
Harry rămase nemişcat, privind dincolo de uşa deschisă către palierul întunecat de la etaj, ciulindu-şi urechile după alte sunete, însă fără să audă nimic. Ezită o clipă, apoi ieşi uşor şi în tăcere din cameră, ajungând la capătul scărilor.
Inima îi urcase până în gât. Văzu câţiva oameni care stăteau în umbra holului de dedesubt şi care se distingeau în lumina de pe stradă ce bătea prin uşa de sticlă; erau opt sau nouă, şi toţi, din câte îşi dădea seama, se uitau în sus la el.
― Lasă bagheta jos, băiete, înainte să scoţi ochii cuiva, zise o voce joasă ca un mormăit.
Inima lui Harry bătea necontrolat. Recunoscu vocea aceea, însă nu coborî bagheta.
― Domnul profesor Moody? zise el nesigur.
― Nu sunt foarte convins de "profesor", mormăi vocea, nu am prea apucat să predau, nu-i aşa? Coboară, vrem să te vedem cum trebuie.
Harry îşi lăsă puţin bagheta în jos, însă nu slăbi strânsoarea şi nici nu se mişcă. Avea motive întemeiate să fie suspicios. Petrecuse de curând nouă luni în compania celui pe care el îl cre¬dea Ochi-Nebun Moody doar ca să afle că nu era deloc Moody, ci un impostor; mai mult, un impostor care, înainte să fie demas¬cat, încercase să-l omoare. Însă înainte să se hotărască ce să fa¬că mai departe, o a doua voce ceva mai răguşită pluti spre etaj.
― E în ordine, Harry. Am venit să te luăm.
Inima lui Harry tresări. Cunoştea şi vocea aceea, deşi nu o mai auzise de peste un an.
― D-domnul profesor Lupin? zise el, nevenindu-i să creadă. Dumneavoastră sunteţi?
― De ce stăm cu toţii pe întuneric? zise o a treia voce, aceasta cu totul nefamiliară, de femeie. Lumos.
Se aprinse vârful unei baghete, luminând holul cu razele sale magice. Harry clipi. Oamenii de jos erau îngrămădiţi în jurul capătului scărilor, privind concentraţi în sus, spre el, unii întinzându-şi gâtul ca să vadă mai bine.
Remus Lupin era cel mai aproape de el. Deşi era încă destul de tânăr, Lupin părea obosit şi destul de bolnav; avea mai multe fire cărunte decât ultima oară când îşi luase la revedere de la el, iar robele îi erau mai peticite şi mai zdrenţăroase ca oricând. Cu toate acestea, îi zâmbea larg lui Harry, care încer¬că să-i întoarcă zâmbetul, în ciuda stării sale de şoc.
― Aaaa, arată exact cum am bănuit, zise vrăjitoarea care ţinea ridicată bagheta aprinsă.
Părea cea mai tânără dintre ei; avea chipul palid, în formă de inimă, ochii negri scânteietori, şi părul scurt, ţepos, vopsit într-o nuanţă stridentă de violet.
― Salut, Harry!
― Da, înţeleg la ce te referi, Remus, zise un vrăjitor negru şi chel care stătea cel mai în spate, având o voce lentă, joasă şi purtând un singur inel în ureche. Arată exact ca James.
― În afară de ochi, zise un vrăjitor din spate cu părul argintiu cu un glas subţire. Ochii sunt ai lui Lily.
Ochi-Nebun Moody, care avea părul lung şi grizonant şi căruia îi lipsea o bucată mare din nas, se uita suspicios la Harry cu ochii săi asimetrici. Un ochi era mic, căprui şi sti¬clos, celălalt era mare, rotund şi de un albastru electric ― ochiul magic care putea să vadă prin pereţi, prin uşi şi chiar prin ceafa lui Moody.
― Lupin, eşti sigur că el este? mormăi el. Ar fi tare intere¬sant dacă ne-am întoarce cu cine ştie ce Devorator al Morţii care i-a furat înfăţişarea. Ar trebui să-l întrebăm ceva ce numai Potter cel adevărat ar putea să ştie. Doar dacă nu are cineva nişte Veritaserum?
― Harry, ce formă ia Patronusul tău? întrebă Lupin.
― De cerb, zise Harry neliniştit.
― El este, Ochi-Nebun, spuse Lupin.
Perfect conştient că toată lumea încă se holba la el, Harry coborî scările, vîrîndu-şi bagheta în buzunarul de la spate al blugilor, în timp ce se apropia.
― Nu pune bagheta acolo, băiete! tună Moody. Dacă se aprinde? Vrăjitori mai mari ca tine au rămas fără şezut, să ştii!
― Pe cine cunoşti tu care a rămas fără şezut? îl întrebă interesată femeia cu părul violet pe Ochi-Nebun.
― Nu-ţi face griji pentru asta, dar nu-ţi ţine bagheta în buzu¬narul din spate! mormăi Ochi-Nebun. Norme elementare de protecţie pentru baghete, nimeni nu se mai oboseşte cu asta, zise el, şchiopătând spre bucătărie. Şi să ştii că am văzut asta, adăugă el enervat, când femeia îşi roti ochii spre tavan. Lupin întinse mâna şi îl salută pe Harry.
― Cum te simţi? întrebă el, uitându-se atent la Harry.
― B-bine...
Lui Harry aproape că nu-i venea să creadă că era ade¬vărat. Patru săptămâni fără să se întâmple nimic, nici cel mai mic semn al unui plan de a-l lua din Aleea Boschetelor, şi deodată un grup întreg de vrăjitori se plimbau ca la ei acasă, de parcă ar fi fost un aranjament de mult stabilit. Aruncă o privire spre oamenii din jurul lui Lupin; încă îl priveau cu atenţie. Fu foarte conştient de faptul că nu se pieptănase de patru zile.
― Sunt ― aveţi mare noroc că familia Dursley este ple¬cată... bâigui el.
― Noroc, ha! zise femeia cu părul violet. Eu sunt cea care i-am făcut să nu ne stea în cale. Le-am trimis o scrisoare prin poşta Încuiată în care îi anunţam că au fost aleşi să facă parte în Competiţia celor Mai Îngrijite Peluze din Toată Anglia. Chiar acum se îndreaptă spre decernarea premiilor... sau cel puţin aşa cred ei.
Harry avu o viziune fulgerătoare cu chipul unchiului Vernon când va realiza că nu existase nici o Competiţie a Celor Mai Îngrijite Peluze din Toată Anglia.
― Plecăm, nu-i aşa? întrebă el. Curând?
― Aproape imediat, zise Lupin, doar aşteptăm semnalul de plecare.
― Unde mergem? La Vizuină? întrebă Harry, plin de speranţă.
― Nu la Vizuină, nu, zise Lupin, îndreptându-l pe Harry spre bucătărie, în timp ce mănunchiul de vrăjitori îi urmau, cu toţii privindu-i curioşi pe Harry. E prea riscant. Ne-am stabilit sediul într-un loc nedetectabil. A luat ceva timp...
Ochi-Nebun Moody stătea acum la masa din bucătărie şi bea din termos, cu ochiul magic mişcându-i-se în toate direc¬ţiile, uitându-se la numeroasele aparate de uz casnic.
― Harry, acesta este Alastor Moody, continuă Lupin, arătând spre Moody.
― Da, ştiu, zise Harry stânjenit.
Era ciudat să fie prezentat cuiva pe care crezuse că îl cunoscuse de un an.
― Şi aceasta este Nymphadora...
― Nu îmi spune Nymphadora, Remus, zise vrăjitoarea tânără cutremurându-se. Mă cheamă Tonks.
― Nymphadora Tonks, care preferă să fie cunoscută doar după numele de familie, termină Lupin.
― Şi tu ai face la fel dacă ai avea o mamă aiurită care te-a botezat Nymphadora, murmură Tonks.
― Iar el este Kingsley Shacklebolt.
Arătă el spre vrăjitorul negru înalt, care făcu o plecăciune.
― Elphias Doge.
Vrăjitorul cu voce subţire făcu semn cu capul.
― Dedalus Diggle...
― Ne-am mai întâlnit, chiţăi entuziasmatul Diggle, dându-şi jos jobenul violet.
― Emmeline Vance.
O vrăjitoare impozantă cu un şal verde smarald lăsă capul în jos.
― Sturgis Podmore.
Un vrăjitor cu maxilarul pătrăţos şi cu un păr des, galben pai, îi făcu cu ochiul.
― Şi Hestia Jones.
O vrăjitoare cu obrajii rumeni şi părul negru îi făcu cu mâna de lângă prăjitorul de pâine.
Harry înclină stânjenit capul către fiecare dintre ei când îi erau prezentaţi. Îşi dorea să nu se mai uite doar la el; era ca şi când ar fi fost aruncat dintr-o dată în lumina reflectoarelor. De asemenea, se întreba de erau atât de mulţi acolo.
― Un număr surprinzător de oameni s-au oferit voluntari ca să vină să te ia, zise Lupin, de parcă i-ar fi citit gândurile lui Harry, iar colţurile gurii i se mişcară puţin.
― Da, păi, cu cât mai mulţi, cu atât mai bine, zise Moody posomorât. Potter, suntem garda ta.
― Doar aşteptăm semnalul care să ne anunţe că putem să pornim în siguranţă, spuse Lupin, uitându-se pe fereastra de la bucătărie. Avem cam cincisprezece minute.
― Foarte curaţi, nu-i aşa, Încuiaţii ăştia? zise vrăjitoarea pe nume Tonks, care se uita prin bucătărie cu mare interes. Tatăl meu are părinţii Încuiaţi şi este de-a dreptul un snob bătrân. Presupun că variază, la fel ca şi cu vrăjitorii.
― Hm ― da, zise Harry. Uitaţi, făcu el şi se întoarse spre Lupin. Ce se întâmplă, n-am auzit nimic de la nimeni, ce vrea Cap... ?
Mai multe vrăjitoare şi vrăjitori scoaseră nişte sunete şuierătoare; lui Dedalus Diggle îi căzu iar pălăria şi Moody mormăi "Taci!"
― Poftim? zise Harry.
― Aici nu vorbim despre nimic, este prea riscant, zise Moody, întorcându-şi ochiul normal spre Harry.
Ochiul magic îi rămase aţintit pe tavan.
― La naiba, adăugă el supărat, punându-şi o mână peste ochiul magic, se tot blochează de când l-a purtat nenoro¬citul ăla.
Şi, cu un lipăit neplăcut, foarte asemănător celui al unui dop care este scos din chiuvetă, îşi scoase ochiul.
― Ochi-Nebun, ştii că este dezgustător, nu? zise Tonks pe un ton degajat.
― Harry, fii drăguţ şi dă-mi un pahar cu apă, ceru Moody.
Harry se duse până la maşina de spălat vase, scoase un pahar curat şi îl umplu cu apă de la chiuvetă, încă privit cu entuziasm de gaşca de vrăjitori. Începea să-l deranjeze atenţia lor implacabilă.
― Mulţam, zise Moody, când Harry îi dădu paharul.
Dădu drumul ochiului magic în apă şi îl împinse cu dege¬tul; ochiul se mişcă, uitându-se la fiecare dintre ei pe rând.
― Pe drumul de întoarcere vreau vizibilitate la trei sute şaizeci de grade.
― Cum o să ajungem unde ne-am propus? întrebă Harry.
― Pe mături, zise Lupin. E singura metodă. Eşti prea tânăr ca să Apari, probabil că urmăresc Reţeaua Zvrr şi instalarea unui Portal neautorizat o să ne coste mai mult decât viaţa.
― Remus spune că eşti un zburător iscusit, zise Kingsley Shackebolt cu vocea sa joasă.
― Este nemaipomenit, zise Lupin, care se uită cât era cea¬sul. Oricum, Harry, ar fi bine să te duci şi să îţi faci baga¬jele, e de dorit să fim pregătiţi când primim semnalul.
― Vin să te ajut, zise Tonks veselă.
Îl urmă pe Harry înapoi pe hol şi în sus pe scări, uitân¬du-se în jur cu multă curiozitate şi interes.
― Ciudat loc, spuse ea. Este puţin prea curat, înţelegi ce vreau să spun? Puţin anormal. Ah, mult mai bine, adăugă ea când intrară în camera lui Harry şi acesta aprinse lumina.
În camera lui era, cu siguranţă, o dezordine mai mare decât în restul casei. Închis înăuntru timp de patru zile, fiind într-o stare foarte proastă, Harry nu se obosise să strângă după el. Majoritatea cărţilor pe care le avea erau risipite pe podea în locul în care încercase să-şi distragă atenţia cu fiecare dintre ele pe rând şi le dăduse deoparte; colivia lui Hedwig trebuia curăţată, căci începuse să miroasă; şi cufărul îi era deschis, dezvăluind un talmeş-balmeş de haine Încuiate şi robe de vrăjitor învălmăşite, care erau împrăştiate pe podea în jurul acestuia.
Harry începu să ridice cărţile şi să le arunce grăbit în cu¬făr. Tonks se opri în faţa dulapului, ca să îşi privească auto¬critic reflecţia în oglinda din interiorul uşii.
― Ştii, nu cred că violetul mă prinde cel mai bine, zise ea gânditoare, trăgând de o şuviţă de păr ţepos. Crezi că mă face să par puţin exagerată?
― Hm ― zise Harry, uitându-se la ea pe deasupra cărţii Echipele de Vâjhaţ din Marea Britanie şi Irlanda.
― Da, aşa este, zise Tonks hotărâtă.
Îşi închise ochii, având o expresie chinuită, de parcă se străduia să îşi amintească ceva. O secundă mai târziu, părul i se făcuse roz bombon.
― Cum ai făcut asta? zise Harry, privind-o uimit, în timp ce ea deschise ochii.
― Sunt un Magmetamorf, spuse ea, uitându-se iar în oglindă şi întorcându-şi capul ca să poată să îşi vadă părul din toate unghiurile. Înseamnă că îmi pot schimba înfă¬ţişarea după bunul plac, adăugă ea, observând expresia derutată a lui Harry în oglinda din spatele ei. Aşa m-am năs¬cut. Am luat note maxime la Ascundere şi Deghizare în cadrul cursului de Aurori fără să învăţ deloc, a fost grozav.
― Eşti un Auror? zise Harry, impresionat.
Prinderea vrăjitorilor întunecaţi era singura carieră la care se gândise după Hogwarts.
― Da, spuse Tonks, părând să fie mândră. Şi Kingsley la fel, ba chiar este un pic deasupra mea. Eu m-am calificat abia anul trecut. Era să pic la Sustragere şi Depistare. Sunt teribil de neîndemânatică, ai auzit când am spart farfuria aia când am ajuns la parter?
― Poţi să înveţi cum să fii un Magmetamorf? o întrebă Harry, ridicându-se şi uitând cu totul de făcutul bagajelor.
Tonks chicoti.
― Pun pariu că ai dori să ascunzi cicatricea aceea din când în când, nu?
Ochii ei se fixară pe semnul în formă de fulger de pe fruntea lui Harry.
― Da, mi-aş dori, murmură Harry, întorcându-se cu spatele. Nu îi plăcea când oamenii se holbau la cicatricea lui.
― Ei bine, mă tem că vei fi nevoit să te zbaţi ca să înveţi chestia asta, zise Tonks. Magmetamorfii sunt foarte rari şi se nasc aşa, nu devin. Cei mai mulţi vrăjitori trebuie să folo¬sească o baghetă sau poţiuni ca să îşi schimbe înfăţişarea, însă, Harry, trebuie să ne grăbim, ar fi cazul să facem baga¬jele, adăugă ea, simţindu-se vinovată şi uitându-se în jur la toată harababura de pe jos.
― A, da, spuse Harry, luând alte câteva cărţi.
― Nu fi prostuţ, o să ia mult mai puţin timp dacă împa¬chetez ― eu! strigă Tonks, vânturându-şi bagheta cu o mişcare lungă şi cuprinzătoare deasupra podelei.
Cărţile, hainele, telescopul şi balanţa se ridicară toate în aer şi zburară valvârtej în cufăr.
― Nu este foarte ordonat, zise Tonks, ducându-se la cufăr şi uitându-se în jos la învălmăşala dinăuntru. Mama are o metodă de a face lucrurile să se aranjeze la fix ― poate să facă chiar şi şosetele să se împerecheze singure ― însă nu am reuşit niciodată să fac ca ea ― este un fel de şfichiuire...
Şfichiui plină de speranţă bagheta.
Una dintre şosetele lui Harry se mişcă puţin şi căzu inertă înapoi pe maldărul din cufăr.
― Asta e, spuse Tonks, trântind capacul cufărului, cel puţin este totul înăuntru. Nici ăsteia nu i-ar strica puţină curăţenie.
Îndreptă bagheta către colivia lui Hedwig.
― Curăţenius.
Şi o parte din pene şi murdărie se duseră.
― Ei, acum e ceva mai bine ― niciodată nu am înţeles genul ăsta de vrăji de gospodărie. Ia să vedem, am luat totul? Ceaunul? Mătura? Hopa! ― Un Fulger?
Făcu ochii mari când văzu mătura din mâna dreaptă a lui Harry. Era mândria vieţii lui, primită cadou de la Sirius ― o mătură de rang internaţional.
― Şi eu încă zbor pe o Cometă Două Sute Şaizeci, spuse Tonks invidioasă. Să trecem peste asta. Bagheta este tot în buzunar? Mai ai încă şezut? Bine, hai să mergem. Cufăr Locomotor.
Cufărul lui Harry se ridică în aer câţiva centimetri. Ţinân¬du-şi bagheta ca pe maneta unui conductor, Tonks făcu în aşa fel încât cufărul să plutească spre partea cealaltă a came¬rei şi să iasă pe uşă înaintea lor, în timp ce ea ţinea colivia lui Hedwig în mâna stângă. Harry coborî scările în urma ei, luându-şi mătura cu el.
În bucătărie, Moody îşi pusese la loc ochiul, care se învâr¬tea atât de rapid după ce fusese curăţat, încât lui Harry i se făcea rău dacă se uita el. Kingsley Shacklebolt şi Sturgis Pod¬more examinau cuptorul de microunde şi Hestia Jones râdea de instrumentul de curăţat cartofi pe care îl găsise în timp ce cotrobăise prin sertare. Lupin tocmai sigila o scri¬soare adresată familiei Dursley.
― Perfect, zise Lupin, ridicându-şi privirea când intrară Tonks şi Harry. Cred că mai avem cam un minut. Probabil că ar trebui să mergem în grădină, ca să fim pregătiţi. Harry, le-am lăsat unchiului şi mătuşii tale o scrisoare ca să nu îşi facă griji...
― Nu îşi vor face, spuse Harry.
― Pentru că eşti în siguranţă...
― Asta o să-i deprime.
― Şi că o să îi revezi la vară.
― Chiar trebuie?
Lupin zâmbi, dar nu răspunse.
― Băiete, vino aici, zise Moody cu asprime, făcându-i lui Harry semn cu bagheta să se apropie. Trebuie să te Dezi¬luzionez.
― Trebuie să ce? spuse Harry neliniştit.
― Vrajă de Deziluzionare, zise Moody, ridicând bagheta. Lupin mi-a spus că ai o Pelerină Invizibilă, însă nu o să stea fixată când o să zburăm. Asta o să te ascundă mai bine. Gata! Îi atinse capul cu putere şi Harry avu o senzaţie ciu¬dată, de parcă Moody tocmai spărsese un ou în locul acela; picături reci păreau să i se prelingă pe corp din locul de unde îl lovise vârful baghetei.
― Bună treabă, Ochi-Nebun, zise Tonks cu admiraţie, privind la abdomenul lui Harry.
Harry se uită în jos la corpul său, sau mai degrabă la ceea ce fusese corpul său, pentru că acum nu mai arăta în nici un fel. Nu era invizibil; pur şi simplu luase exact culoarea şi textura aparatului de bucătărie din spatele său. Părea să fi de¬venit un cameleon uman.
― Haideţi, zise Moody, deschizând uşa din dos cu bagheta.
Ieşiră cu toţii pe peluza extrem de bine îngrijită a unchiu¬lui Vernon.
― Noapte senină, mormăi Moody, cu ochiul său magic scrutând văzduhul. Nu ne-ar fi stricat ceva mai mulţi nori. Aşa, îi strigă lui Harry, o să zburăm în formaţie compactă. Tonks o să fie chiar în faţa ta, ţine-te aproape de ea. Lupin o să te acopere pe dedesubt. Eu o să fiu în spatele tău. Ceilalţi o să se învârtă în jurul nostru. Nu rupem rândurile pentru nimic pe lume, ai înţeles? Dacă unul dintre noi este omorât...
― Există o probabilitate ridicată? întrebă Harry neliniştit, însă Moody îl ignoră.
― Ceilalţi vor continua să zboare, nu vă opriţi, nu rupeţi rândurile. Dacă ne elimină pe toţi şi tu, Harry, supra¬vieţuieşti, ariergarda este pregătită să ne înlocuiască; zboară în continuare spre est şi ei ţi se vor alătura.
― Nu mai fi atât de voios, Ochi-Nebun, o să creadă că nu tratăm lucrurile cu seriozitate, zise Tonks, în timp ce lega cufărul lui Harry şi colivia lui Hedwig cu un ham care atâr¬na de mătura ei.
― Eu doar îi spun băiatului care este planul, mormăi Moody. Datoria noastră este să-l ducem în siguranţă la Se¬diu şi, dacă murim încercând...
― Nu o să moară nimeni, zise Kingsley Shacklebolt cu vocea sa joasă, liniştitoare.
― Încălecaţi măturile, acesta este primul semnal! spuse Lupin tranşant, arătând spre cer.
Mult, mult deasupra lor, izbucnise o ploaie de scântei roşii printre stele. Harry îşi dădu seama imediat că erau scântei de baghetă. Îşi trecu piciorul drept peste Fulger, apucă strâns coada şi o simţi vibrând încet, de parcă ar fi fost şi ea la fel de nerăbdătoare ca el să fie iar în aer.
― Al doilea semnal, haideţi! zise Lupin tare când mai multe scântei explodară foarte sus deasupra lor.
Harry se ridică în forţă de la sol. Aerul răcoros al nopţii îi trecea prin păr, în timp ce grădinile îngrijite şi pătrate de pe Aleea Boschetelor se îndepărtau, micşorându-se rapid în petice verzi şi negre întunecate, iar orice gând referitor la audierea de la Minister îi fu şters din minte, de parcă l-ar fi risipit vântul. Se simţea de parcă inima sa avea să explodeze de bucurie; zbura iar, zbura departe de Aleea Boschetelor, aşa cum visase să o facă toată vara, se ducea acasă... Preţ de câteva clipe minunate, toate problemele păreau să nu mai însemne nimic, absolut nimic pe cerul vast şi înstelat.
― Mult la stânga, mult la stânga, se uită în sus un Încuiat! strigă Moody din spate.
Tonks coti şi Harry o urmă, privindu-şi cufărul balansân¬du-se cu putere sub mătura ei.
― Trebuie să mai urcăm... circa un sfert de kilometru!
Ochii lui Harry lăcrimară de frig, în timp ce zburară în sus; nu putea să vadă nimic dedesubt, în afară de nişte lu¬mini cât un vârf de ac, care erau nişte faruri şi felinare. Două dintre acele luminiţe ar fi putut să fie ale maşinii unchiului Vernon... familia Dursley trebuia să se îndrepte chiar atunci către casa lor goală, furioasă din cauza com¬petiţiei inexistente de peluze... Harry râse la acest gând, însă glasul îi fu acoperit de fluturatul robelor celorlalţi, scârţâitul hamului în care se aflau cufărul şi colivia şi şuieratul vântu¬lui din urechile lor, în timp ce goneau prin văzduh. De o lună nu se simţise atât de viu sau atât de fericit.
― Spre sud! strigă Ochi Nebun. Oraş la orizont!
Zburară la dreapta, ca să evite să treacă direct pe dea¬supra strălucitoarei reţele de luminiţe de sub ei.
― Ţineţi spre sud şi urcaţi în continuare, e un nor jos în faţă în care putem să ne pierdem! zise Moody.
― Nu trecem prin nici un nor! strigă Tonks supărată, o să ne udăm leoarcă, Ochi-Nebun!
Harry fu uşurat să o audă spunând asta; mâinile înce¬puseră să-i amorţească pe mânerul Fulgerului. Îşi dorea să se fi gândit să-şi pună o haină, începuse să tremure.
Îşi schimbau din când cursul, conform instrucţiunilor lui Ochi-Nebun. Ochii lui Harry erau întredeschişi contra palelor de vânt glacial din cauza cărora începuseră să-l doară urechile; numai o dată ţinea minte să îi fi fost atât de frig pe mătură, pe durata meciului de vâjthaţ contra Astropufilor în anul trei, care avusese loc în timpul unei furtuni. Garda din jurul său se rotea încontinuu, ca nişte uriaşe păsări de pradă. Harry pier¬du noţiunea timpului. Se întrebă de cât timp zburau, părea să fi trecut cel puţin o oră.
― O luăm spre sud-vest! urlă Moody. Ca să evităm au¬tostrada!
Acum lui Harry îi era atât de frig, încât se gândea cu jind la interioarele confortabile şi uscate ale maşinilor care tre¬ceau pe dedesubt, apoi, chiar cu şi mai mare drag, la călă¬toritul cu Polen Zvrr; o fi fost neplăcut să te învârţi prin şemineuri, dar cel puţin era cald printre flăcări... Kingsley Shacklebolt zbură în jurul lui, cu chelia şi cercelul strălucin¬du-i puţin în lumina lunii... acum Emmeline Vance era în dreapta sa, cu bagheta scoasă, întorcând capul când la stân¬ga, când la dreapta... apoi şi ea zbură dedesubtul lui, pentru a fi înlocuită de Sturgis Podmore...
― Ar trebui să ne întoarcem puţin, doar ca să ne asigurăm că nu suntem urmăriţi! strigă Moody.
― AI ÎNNEBUNIT, OCHI-NEBUN? urlă Tonks din faţă. Am îngheţat cu toţii pe mături! Dacă o să tot deviem de la curs, ajungem acolo săptămâna viitoare! Şi oricum, aproape că am sosit!
― E momentul să începem coborârea! se auzi vocea lui Lupin. Harry, ia-te după Tonks!
Harry o urmă pe Tonks în coborâre. Se îndreptau spre cel mai mare complex de lumini pe care îl văzuse până atunci ― o masă uriaşă ca din cruciuliţe strălucea în linii şi tabele şi se împletea cu petice de negru închis. Zburară din ce în ce mai jos, până când Harry putu să vadă stopurile şi felinarele, hornurile şi antenele de televiziune distincte. Îşi dorea foarte mult să ajungă pe pământ, deşi era convins că cineva va trebui să îl dezgheţe de pe mătură.
― Gata! strigă Tonks, şi după câteva secunde aterizară. Harry ajunse la sol chiar în urma ei şi nimeri pe un petic de iarbă neîngrijită, din mijlocul unei mici pieţe. Tonks dezlega deja cufărul lui Harry. Tremurând, Harry se uită în jur. Faţadele posomorâte ale caselor din jur nu erau primi¬toare; unele aveau ferestrele sparte, scânteind monoton în lumina felinarelor, vopseaua se cojea de pe multe uşi şi în faţa mai multor trepte de la intrare erau grămezi de gunoi.
― Unde suntem? întrebă Harry, însă Lupin spuse încet:
― Aşteaptă puţin.
Moody cotrobăia prin buzunarele robei, cu mâinile sale noduroase înţepenite de frig.
― Am găsit-o, mormăi el, ridicând şi aprinzând ceea ce semăna cu o brichetă argintie.
Cel mai apropiat felinar se stinse cu un păcănit. Aprinse iar bricheta; se stinse şi următorul felinar; o aprinse în con¬tinuare, până când se stinseră toate felinarele din piaţă şi singura lumină care rămăsese venea dinspre ferestrele cu draperii şi dinspre semiluna de deasupra.
― L-am împrumutat de la Dumbledore, mormăi Moody, punând Stingătorul în buzunar. Asta o să aibă grijă de Încuiaţii care se uită pe geam, înţelegi? Acum haide, repede.
Îl luă pe Harry de braţ şi îl trecu dincolo de peticul de iarbă, după care traversară strada şi ajunseră pe trotuar; Lupin şi Tonks îi urmară, cărând cufărul lui Harry între ei, în timp ce restul gardei, toţi cu baghetele scoase, îi flancau.
Zgomotul înăbuşit al unui casetofon se auzea de la o fe¬reastră de la etajul celei mai apropiate case. Dinspre gră¬mada de saci plini ochi de gunoi, chiar dincolo de poarta stricată, venea un miros pregnant de gunoi putrezit.
― Aici, mormăi Moody, aruncând o bucată de pergament către mâna Deziluzionată a lui Harry şi ţinând bagheta aprinsă aproape de ea, ca să lumineze scrisul. Citeşte repede şi memorează.
Harry se uită în jos la foaie. Scrisul strâns îi era oarecum cunoscut.
Sediul Ordinului Phoenix poate fi găsit la numărul dois¬prezece, Casa Cumplită, Londra.


CAPITOLUL IV
NUMĂRUL DOISPREZECE, CASA CUMPLITĂ

― Ce este Ordinul ― ? începu Harry.
― Nu aici, băiete! se răsti Moody. Aşteaptă până intrăm!
Înşfăcă bucata de pergament din mâna lui Harry şi îi dădu foc cu vârful baghetei. În timp ce mesajul fu devorat de flăcări şi căzu plutind, Harry se uită iar la casele din jur. Ei erau în faţa numărului unsprezece; se uită la stânga şi văzu numărul zece; la dreapta însă, se afla numărul treisprezece.
― Dar unde este ― ?
― Gândeşte-te la ceea ce tocmai ai memorat, zise Lupin încet.
Harry se gândi şi, imediat ce ajunse la partea despre numă¬rul doisprezece, Casa Cumplită, o uşă uzată apăru din senin între casele numărul unsprezece şi treisprezece, urmată încet de nişte pereţi murdari şi ferestre întunecate. Era ca şi când s-ar fi dezvoltat o a treia casă, împingându-le în lateral pe cele care îi stăteau în cale. Harry privi cu gura căscată. Casetofonul de la numărul unsprezece huruia în continuare. Se părea că Încuiaţii dinăuntru nu simţiseră nimic.
― Haide, grăbeşte-te, mormăi Moody, împungându-l pe Harry cu un deget în spate.
Harry urcă treptele uzate de piatră, uitându-se la uşa care tocmai se materializase. Vopseaua neagră era jerpelită şi zgâriată. Clanţa argintie avea forma unui şarpe încolăcit. Nu exista nici broască, nici cutie de scrisori.
Lupin îşi scoase bagheta şi bătu o dată la uşă. Harry auzi multe sunete metalice puternice şi ceea ce părea să fie zor¬năitul unui lanţ. Uşa se întredeschise cu un scârţâit.
― Harry, intră repede, şopti Lupin, dar nu te duce mult înăuntru şi nu atinge nimic.
Harry trecu pragul către obscuritatea aproape totală de pe hol. Simţea umezeala, praful şi un miros putred dulceag; locul avea aerul unei clădiri părăsite. Se uită peste umăr şi îi văzu pe ceilalţi venind în urma sa; Lupin şi Tonks îi cărau cufărul şi colivia lui Hedwig. Moody stătea pe ultima treap¬tă, eliberând bulgării de lumină pe care îi furase Stingătorul de la felinare; zburară înapoi la becurile lor şi piaţa radie momentan într-o lumină portocalie înainte ca Moody să intre şchiopătând şi să închidă uşa de la intrare, astfel încât întunericul de pe hol să fie complet.
― Aici...
Atinse capul lui Harry cu bagheta; de data aceasta, Harry se simţi de parcă i s-ar fi prelins ceva cald pe spate şi înţelese că Vraja de Deziluzionare fusese făcută.
― Acum staţi cu toţii nemişcaţi, până fac puţină lumină, şopti Moody.
Vocile susurate ale celorlalţi îi dădură lui Harry un presen¬timent neplăcut; era ca şi când ar fi intrat în casa unei per¬soane pe moarte. Auzi un sâsâit încet şi apoi lămpile vechi cu gaz prinseră viaţă de-a lungul pereţilor, aruncând o lumină pâlpâitoare, fără putere, peste tapetul cojit şi covorul tocit de pe un hol lung şi întunecat, unde un candelabru ca o pânză de păianjen şi portretele înnegrite de vreme atârnau încovo¬iate de pereţi. Harry auzi ceva strecurându-se în spatele unei pardoseli neregulate. Şi candelabrul, şi sfeşnicele de pe o masă firavă din apropiere erau în formă de şerpi.
Se auziră nişte paşi grăbiţi şi mama lui Ron, doamna Weasley, ieşi pe o uşă de la capătul îndepărtat al holului. Zâmbea primitor în timp ce se apropia repede de ei, deşi Harry observă că era ceva mai slabă şi mai palidă decât ulti¬ma dată când o văzuse.
― Vai, Harry, ce bine îmi pare să te revăd! şopti ea, prinzându-i într-o îmbrăţişare de urs înainte să-l ţină la dis¬tanţă şi să îl examineze cu obiectivitate. Eşti cam veştejit; tre¬buie să fii hrănit, însă mă tem că vei mai avea de aşteptat până la cină.
Se întoarse către gaşca de vrăjitori din spatele lui şi le şopti cu importanţă:
― Tocmai a venit, a început întrunirea.
Vrăjitorii din spatele lui Harry dădură toţi semne de interes şi entuziasm şi începură să treacă pe lângă el către uşa pe care tocmai intrase doamna Weasley. Harry dădu să-l urmeze pe Lupin, dar doamna Weasley îl opri.
― Nu, Harry, întrunirea este doar pentru membrii Ordi¬nului. Ron şi Hermione sunt sus, poţi să stai cu ei până se termină întrunirea, după aceea o să luăm cina. Şi vorbeşte încet pe hol, adăugă ea cu o şoaptă fermă.
― De ce?
― Nu vreau să se trezească ceva.
― La ce vă ― ?
― Îţi explic mai târziu, trebuie să mă grăbesc, ar trebui să fiu la întrunire ― stai să îţi arăt unde o să dormi.
Ducând un deget la buze, îl conduse pe vârful picioarelor pe lângă două draperii lungi, mâncate de molii, în spatele cărora Harry bănui că trebuia să fi fost o altă uşă, şi după ce ocoli un suport mare de umbrele, care arăta de parcă ar fi fost făcut din picioare tăiate de trol, începură să urce pe o scară întunecată, trecând pe lângă un şir de capete micşo¬rate, fixate pe nişte plăci pe perete. O privire mai atentă îi dovedi lui Harry că erau capete de spiriduşi de casă.
Uimirea lui Harry se aprofundă cu fiecare pas pe care îl făcea. Ce Dumnezeu căutau într-o casă care arăta de parcă i-ar fi aparţinut celui mai întunecat dintre vrăjitori?
― Doamnă Weasley, de ce ― ?
― Ron şi Hermione or să-ţi explice totul, dragule, acum chiar trebuie să mă grăbesc, şopti distrată doamna Weasley. Acolo ― ajunseseră la al doilea etaj ― tu stai la a doua uşă pe dreapta. Te chem când se termină.
Şi coborî iar grăbită.
Harry traversă palierul murdar, apăsă pe clanţa de la ca¬meră, care era în formă de cap de şarpe, şi deschise uşa.
Apucă să zărească o frântură din camera cu două paturi, cu tavanul înalt şi întunecos; apoi se auzi un ciripit puternic, urmat de un strigăt şi mai puternic, iar vederea îi fu complet blocată de o mare cantitate de păr foarte des. Hermione se aruncase asupra lui într-o îmbrăţişare care aproape că îl dădu jos, în timp ce micuţa bufniţă a lui Ron, Pigwidgeon, se în¬vârtea entuziasmată în jurul capetelor lor.
― HARRY! Ron, a venit, a venit Harry! N-am auzit când ai sosit! Ah, ce faci? Eşti bine? Te-ai supărat pe noi? Sunt convinsă că da, ştiu că scrisorile noastre au fost inutile, însă nu am putut să-ţi spunem nimic, Dumbledore ne-a pus să jurăm că nu o s-o facem, ah, avem atâtea să-ţi povestim, şi tu de povestit nouă ― Dementorii! Când am auzit ― şi audi¬erea de la Minister ― e de-a dreptul insuportabil, am căutat peste tot, nu pot să te exmatriculeze, pur şi simplu nu pot, există o prevedere în Decretul de Restricţie Rezonabilă a Vrăjitorilor Minori pentru folosirea magiei în cazul situaţiilor de viaţă şi moarte...
― Hermione, lasă-l să respire, zise Ron zâmbind, în timp ce închidea uşa după Harry.
Părea să mai fi crescut cu câţiva centimetri în luna cât fuseseră despărţiţi, ceea ce îl făcea mai înalt şi mai deşirat ca niciodată, deşi nasul lung, părul roşu-aprins şi pistruii rămăseseră neschimbaţi.
Încă zâmbind larg, Hermione îi dădu drumul lui Harry.
Însă înainte ca acesta să poată să rostească un cuvânt, se auzi un sunet catifelat, un fluturat de aripi, şi ceva alb zbură de pe un dulap întunecat şi se aşeză delicat pe umărul lui Harry.
― Hedwig!
Bufniţa albă ca zăpada ţăcăni din cioc şi îl ciupi uşor de ureche cu drag, în timp ce Harry îi mângâia penele.
― Parcă a înnebunit, zise Ron. Aproape că ne-a omorât cu ciupitul când a adus ultimele scrisori de la tine, uită-te şi tu...
Îi arătă lui Harry degetul arătător de la mâna dreaptă, pe care se vedea o tăietură aproape vindecată, dar foarte adâncă.
― A, da, spuse Harry. Îmi pare rău, dar vroiam nişte răspunsuri, ştii tu...
― Prietene, am vrut să ţi le dăm, zise Ron. Hermione aproape că începuse să încărunţească, tot spunea că o să faci o prostie dacă vei rămâne de unul singur fără veşti, dar Dumbledore ne-a făcut să...
― ... juraţi că nu o să-mi spuneţi, continuă Harry. Da, mi-a zis Hermione.
Lumina caldă care se aprinsese în sufletul lui când îşi vă¬zuse cei mai buni prieteni se stinse, de parcă stomacul i-ar fi fost inundat de ceva rece ca gheaţa. Dintr-o dată ― după ce o lună întreagă îşi tot dorise să-i vadă ― simţi că ar fi preferat ca Ron şi Hermione să-l lase în pace.
Urmă o tăcere apăsătoare, timp în care Harry o mângâie mecanic pe Hedwig, fără să se uite la nici unul dintre cei doi.
― A părut să creadă că aşa era cel mai bine, zise Her¬mione cu jumătate de gură. Mă refer la Dumbledore.
― Da, spuse Harry.
Observă că şi mâinile ei purtau urmele ciocului lui Hedwig şi descoperi că nu îi părea rău deloc.
― Cred că şi-a zis că erai cel mai în siguranţă cu Încuiaţii... începu Ron.
― Zău? zise Harry, ridicând din sprâncene. A fost cumva vreunul dintre voi atacat de Dementori vara asta?
― Păi, nu ― dar de asta a pus să fii urmărit mereu de oameni din Ordinul Phoenix.
Harry simţi un gol puternic în stomac, de parcă ar fi ratat o treaptă la coborâre. Deci, toată lumea ştia că era suprave¬gheat, în afară de el.
― Şi totuşi, nu a prea funcţionat, nu-i aşa? zise Harry, stră¬duindu-se să îşi menţină vocea egală. Până la urmă, tot a tre¬buit să mă descurc singur, nu?
― Era foarte supărat, spuse Hermione, cu o voce aproape îngrozită. Dumbledore. L-am văzut. Când a aflat că Mundun¬gus a plecat înainte să i se termine tura. A fost înspăimântător.
― Ei bine, mă bucur că a plecat, zise Harry cu răceală. Dacă nu ar fi făcut-o, nu aş fi făcut vrăji şi probabil că Dumbledore m-ar fi lăsat pe Aleea Boschetelor toată vara.
― Nu-ţi faci... nu-ţi faci griji pentru audierea de la Ministerul Magiei? întrebă Hermione încet.
― Nu, zise Harry sfidător.
Se depărtă de ei, uitându-se în jur, cu Hedwig cuibărită cuminte pe umărul său, însă camera nu prea avea aerul să-l înveselească. Era umedă şi întunecată. O fâşie goală de pânză într-o ramă înflorată de tablou era tot ceea ce alunga goli¬ciunea pereţilor jerpeliţi, şi când Harry trecu pe lângă ea, i se păru că aude pe cineva care se ascundea, râzând malefic.
― Şi de ce a vrut Dumbledore cu tot dinadinsul să mă ţină pe întuneric? întrebă Harry, încă încercând din răsputeri să vorbească degajat. V-aţi ― hm ― obosit cumva să-l întrebaţi?
Ridică privirea exact la timp pentru a-i vedea schimbând o privire care îi spuse că se comportau exact aşa cum se temuse că o vor face. Asta nu îi îmbunătăţi cu nimic starea de spirit.
― I-am zis lui Dumbledore că vrem să-ţi spunem ce se întâmplă, zise Ron. Crede-mă, prietene. Dar acum e foarte ocupat, l-am văzut doar de două ori de când am venit aici şi era destul de grăbit. Doar ne-a pus să jurăm că nu o să-ţi spunem lucruri importante când o să-ţi scriem, a zis că buf¬niţele ar putea fi interceptate, atâta tot.
― Tot ar fi putut să mă ţină la curent, dacă ar fi vrut, spuse Harry tranşant. Doar nu vreţi să cred că nu ştie alte metode de a trimite mesaje, în afară de bufniţe.
Hermione se uită la Ron şi apoi zise:
― Şi eu m-am gândit la asta. Dar nu a vrut să ştii nimic.
― Poate că are impresia că nu sunt de încredere, spuse Harry, urmărindu-le reacţiile.
― Nu fi prost, zise Ron, părând extrem de tulburat.
― Sau că nu pot să am singur grijă de mine.
― Bineînţeles că nu crede asta! spuse Hermione neliniştită.
― Şi atunci, cum de a trebuit să stau la familia Dursley, în timp ce voi doi aţi putut să fiţi implicaţi în tot ce se întâm¬plă aici? zise Harry, cu vorbele rostogolindu-se unele după altele ca un şuvoi, pe un ton din ce în ce mai ridicat. Cum de voi aveţi voie să ştiţi tot ce se întâmplă?
― Nu avem! îl întrerupse Ron. Mama nu ne lasă să ne apropiem de întruniri, spune că suntem prea mici.
Însă, înainte să mai zică ceva, Harry începu să strige.
― ŞI NU AŢI FOST LA ÎNTRUNIRI, MARE LUCRU! TOT AŢI FOST AICI, NU-I AŞA? TOT AŢI FOST ÎMPREUNĂ! EU, EU AM FOST BLOCAT LA FAMILIA DURSLEY O LU¬NĂ ÎNTREAGĂ! ŞI AM REZOLVAT MULT MAI MULTE DECÂT AŢI FĂCUT VOI VREODATĂ, IAR DUMBLEDORE O ŞTIE ― CINE A SALVAT PIATRA FILOZOFALĂ? CINE A SCĂPAT DE CRUPLUD? CINE V-A SALVAT PIELEA AMÂNDURORA DE DEMENTORI?
Fiecare gând amar şi resentiment care îi trecuse prin minte în ultima lună răbufneau acum din el: frustrarea din cauza lip¬sei de veşti, durerea că fuseseră cu toţii împreună fără el, supă¬rarea că fusese urmărit fără să i se fi spus ― toate sentimentele de care îi era pe jumătate ruşine dădură pe afară. Hedwig se sperie de zgomot şi zbură înapoi pe dulap; Pigwidgeon ciripi alarmat şi se învârti şi mai repede în jurul capetelor lor.
― CINE A TREBUIT SĂ TREACĂ DE DRAGONI, DE SFINCŞI ŞI DE ORICE ALTĂ FIINŢĂ SINISTRĂ ANUL TRECUT? CINE A VĂZUT CUM S-A ÎNTORS EL? CINE A TREBUIT SĂ SCAPE DE EL? EU!
Ron stătea acolo cu gura întredeschisă, fiind evident uluit şi negăsindu-şi cuvintele, în timp ce Hermione îl privea aproape cu lacrimi în ochi.
― DAR DE CE AŞ ŞTI EU CE SE ÎNTÂMPLĂ? DE CE SĂ SE OBOSEASCĂ CINEVA SĂ ÎMI SPUNĂ?
― Harry, chiar am vrut să-ţi spunem ― începu Hermione.
― PESEMNE CĂ NU AŢI VRUT PREA TARE, NU-I AŞA, ALTFEL MI-AŢI FI TRIMIS O BUFNIŢĂ, DAR DUMBLE¬DORE V-A PUS SĂ JURAŢI!
― Păi, da...
― PATRU SĂPTĂMÂNI AM STAT PE ALEEA BOSCHE¬TELOR, FURÂND ZIARE DIN COŞURI LE DE GUNOI CA SĂ AFLU CE SE ÎNTÂMPLĂ ―
― Am vrut să...
― PRESUPUN CĂ V-AŢI DISTRAT DE MINUNE, NU-I AŞA, ASCUNŞI AICI ÎMPREUNĂ...
― Nu, sincer...
― Harry, ne pare tare rău! zise Hermione disperată, acum cu ochii scânteindu-i de lacrimi. Harry, ai completă dreptate ― şi eu aş fi fost supărată, dacă aş fi fost în locul tău!
Harry se uită urât la ea, respirând adânc, apoi le întoarse iar spatele, măsurând camera în lung şi în lat. Hedwig strigă posomorâtă. Urmă o pauză lungă, întreruptă doar de scâr¬ţâitul lugubru al scândurilor sub picioarele lui Harry.
― Şi până la urmă ce e locul ăsta? se răsti el la Ron şi Hermione.
― Sediul Ordinului Phoenix, zise Ron dintr-o suflare.
― O să se obosească cineva să îmi spună şi mie ce este Or¬dinul Phoenix?
― Este o societate secretă, zise repede Hermione. Dum¬bledore este şeful, el a fondat-o. Sunt cei care au luptat ulti¬ma dată împotriva Ştii-Tu-Cui.
― Cine face parte din ea? spuse Harry, oprindu-se locului, cu mâinile în buzunare.
― Destul de mulţi oameni...
― Noi am cunoscut cam douăzeci, zise Ron, însă credem că sunt mai mulţi.
Harry se uită din nou urât la ei.
― Şi... ? întrebă el, uitându-se când la unul, când la celălalt.
― Hm, zise Ron. Şi, ce?
― Voldemort! spuse Harry mânios, iar Ron şi Hermione tresăriră amândoi. Ce se întâmplă? Ce pune la cale? Unde e? Ce facem ca să-l oprim?
― Ţi-am spus, Ordinul nu ne lasă să mergem la întruniri, spuse Hermione agitată. Aşa că nu ştim detaliile ― însă ne-am prins care este ideea în ansamblu, adăugă ea grăbită, văzând expresia de pe faţa lui Harry.
― Ştii, Fred şi George au inventat Urechile Extensibile, spuse Ron. Sunt foarte folositoare.
― Urechi ― ?
― Extensibile, da. Numai că a trebuit să nu le mai folosim în ultima vreme, pentru că a aflat mama şi şi-a ieşit din minţi. Fred şi George au trebuit să le ascundă pe toate, ca să nu le arunce mama la gunoi. Însă le-am folosit un timp, înainte să-şi dea seama mama de ce se întâmplă. Ştim că unii membri ai Ordinului urmăresc Devoratori ai Morţii recu¬noscuţi, le ţin socoteala, ştii...
― Unii dintre ei încearcă să îi recruteze pe alţii în Ordin, zise Hermione.
― Şi unii dintre ei păzesc ceva, spuse Ron. Vorbesc tot timpul de îndatoririle de pază.
― Nu cumva era vorba despre mine, nu? zise Harry sar¬castic.
― A, ba da, spuse Ron, cu o expresie de înţelegere ilumi¬nată.
Harry pufni. Se plimbă iar prin cameră, uitându-se în orice altă parte, în afară de locul unde stăteau Ron şi Hermione.
― Şi voi doi ce aţi făcut, dacă nu aţi avut voie să mergeţi la întruniri? întrebă el. Ziceaţi că aţi fost ocupaţi.
― Am fost, spuse repede Hermione. Am decontaminat ca¬sa asta, a fost goală ani întregi şi au crescut tot felul de ches¬tii pe aici. Am reuşit să curăţăm bucătăria, cea mai mare parte a dormitoarelor şi cred că o să ne ocupăm de salon chiar mâi ― AARGH!
Cu două pocnituri puternice, Fred şi George, fraţii gemeni mai mari ai lui Ron, se materializaseră din senin în mijlocul camerei. Pigwidgeon ciripi mai nebuneşte ca niciodată şi zbură ca săgeata lângă Hedwig pe dulap.
― Nu mai faceţi chestia asta! le spuse Hermione sfârşită gemenilor, care erau la fel de roşcaţi ca Ron, însă mai înde¬saţi şi puţin mai scunzi.
― Bună, Harry, zise George, zâmbindu-i larg. Ni s-a părut nouă că ţi-am auzit glasul melodios.
― Harry, nu e bine să ţii supărarea în suflet, las-o să iasă, spuse Fred, zâmbind şi el. S-ar putea să mai fie vreo doi oameni la cinzeci de kilometri depărtare care să nu te fi auzit.
― Să înţeleg că aţi trecut testele de Apariţie? întrebă Harry morocănos.
― Cu brio, zise Fred, care ţinea în mână ceva ce semăna cu o sfoară foarte lungă de culoarea pielii.
― V-ar fi luat cu vreo treizeci de secunde mai mult să coborâţi pe scări, spuse Ron.
― Timpul înseamnă galioni, adică bani, frăţioare, spuse Fred. Oricum, Harry, interferezi recepţia. Urechi Extensibile, adăugă el drept răspuns sprâncenelor ridicate ale lui Harry şi ridică sfoara care acum Harry văzu că se întindea până pe palier. Încercăm să auzim ce se întâmplă jos.
― Ar trebui să aveţi grijă, zise Ron, uitându-se la o Ure¬che, dacă mai vede mama una din astea...
― Merită riscul, au o întrunire foarte importantă, spuse Fred.
Uşa se deschise şi apăru o coamă lungă de păr roşcat.
― A, bună, Harry! zise veselă Ginny, sora mai mică a lui Ron. Mi s-a părut că ţi-am auzit vocea.
Întorcându-se către Fred şi George, le spuse:
― Urechile Extensibile sunt o cauză pierdută, a aruncat o Vrajă Imperturbabilă asupra uşii de la bucătărie.
― De unde ştii? zise George, părând dezamăgit.
― Tonks mi-a zis cum să aflu, zise Ginny. Arunci cu lu¬cruri spre în uşă şi, dacă nu o ating, înseamnă că uşa a fost Imperturbată. Am aruncat în ea cu nişte bombe cu miros de baligă din capul scărilor şi zboară în altă parte, aşa că e imposibil să intre Urechile Extensibile prin gaură.
Fred oftă adânc.
― Păcat. Chiar vroiam să aflu ce mai face bătrânul Plesneală.
― Plesneală! zise Harry. E aici?
― Da, spuse George, închizând prevăzător uşa şi aşezându-se pe unul dintre paturi, urmat de Fred şi Ginny. Dă raportul. Strict secret.
― Idiotul, zise Fred alene.
― Acum este de partea noastră, spuse Hermione dojenitor. Ron pufni.
― Asta nu-l împiedică să fie un idiot. Se vede după cum se uită la noi.
― Nici lui Bill nu-i place de el, zise Ginny, de parcă asta lămurea problema.
Harry nu era sigur dacă i se risipise furia; însă acum setea de informaţii era mai puternică decât pornirea sa de-a con¬tinua să ţipe. Se aşeză pe pat alături de ceilalţi.
― Bill este aici? întrebă el. Credeam că lucrează în Egipt.
― S-a înscris pentru o slujbă de birou ca să poată să vină acasă şi să lucreze pentru Ordin, zise Fred. Spune că îi este dor de morminte, dar există compensaţii, zâmbi el atotştiutor.
― Ce vrei să spui?
― O mai ţii minte pe Fleur Delacour? spuse George. S-a angajat la Gringotts ca să îşi perfecţioneze engleza...
― Iar Bill i-a dat multe lecţii în particular, chicoti Fred.
― Şi Charlie face parte din Ordin, zise George, dar e încă în România. Dumbledore vrea să vină cât mai mulţi vrăjitori din străinătate, aşa că Charlie încearcă să-şi facă relaţii în timpul liber.
― Nu ar putea să facă şi Percy asta? întrebă Harry.
Din câte auzise ultima dată, al treilea frate Weasley lucra la Departamentul de Cooperare Magică Internaţională din cadrul Ministerului Magiei.
La auzul cuvintelor lui Harry, toţi fraţii Weasley şi Her¬mione schimbară priviri pline de semnificaţii negative.
― Orice ai face, să nu vorbeşti de Percy de faţă cu mama şi tata, îi spuse Ron lui Harry pe un ton încordat.
― De ce nu?
― Pentru că, de fiecare dată când este menţionat numele lui Percy, tata sparge orice se nimereşte să aibă în mână şi mama începe să plângă, spuse Fred.
― A fost groaznic, zise Ginny cu tristeţe.
― Cred că am avut noroc că am scăpat de el, zise George. Nu l-am mai văzut niciodată pe tata certându-se cu cineva în halul ăla. De obicei, mama este cea care ţipă.
― S-a întâmplat în prima săptămână după ce s-a terminat semestrul, zise Ron. Ne pregăteam să venim şi să ne alăturăm Ordinului. Percy a venit acasă şi ne-a spus că fusese promovat.
― Glumeşti? zise Harry.
Deşi ştia foarte bine că Percy era extrem de ambiţios, Harry avea impresia că Percy nu avusese mare succes cu prima sa sluj¬bă de la Ministerul Magiei. Percy era vinovat de o relativ im¬portantă trecere cu vederea, neobservând că şeful său era con¬trolat de Lordul Cap-de-Mort (nu că Ministerul ar fi crezut-o -toţi erau de părere că domnul Crouch înnebunise).
― Da, am fost surprinşi cu toţii, spuse George, pentru că Percy a avut o grămadă de probleme din cauza lui Crouch, a avut loc o anchetă şi tot tacâmul. Au spus că Percy ar fi trebuit să-şi fi dat seama că Crouch o luase razna şi să fi in¬format un superior. Dar îl ştii pe Percy, Crouch i-a lăsat con¬ducerea, nu avea de gând să se plângă.
― Şi atunci, cum de l-au promovat?
― Exact asta ne-am întrebat şi noi, zise Ron, care părea foarte dornic să întreţină o conversaţie normală, acum că Harry se oprise din ţipat. A venit acasă foarte mulţumit de el însuşi ― chiar mai mulţumit decât de obicei, dacă poţi să-ţi imaginezi aşa ceva ― şi i-a spus tatei că îi fusese oferit un post chiar în cadrul biroului lui Fudge. Unul ex¬trem de bun pentru cineva care terminase Hogwarts abia de un an: Asistent al Ministrului. Cred că se aştepta ca tata să fie nespus de impresionat.
― Numai că tata nu a fost, zise Fred sumbru.
― De ce? spuse Harry.
― Păi, se pare că Fudge cutreieră Ministerul, asigurându-se că nu a intrat nimeni în contact cu Dumbledore, zise George.
― Ştii, mai nou numele lui Dumbledore este desconsi¬derat în Minister, spuse Fred. Toţi cred că nu face decât să işte probleme, spunând că s-a întors Ştii-Tu-Cine.
― Tata spune că Fudge a zis foarte clar că oricine e de par¬tea lui Dumbledore poate să-şi elibereze biroul, zise George.
― Problema este că Fudge îl suspectează pe tata, ştie că e în relaţii bune cu Dumbledore şi întotdeauna l-a considerat pe tata un fel de ciudat, din cauza obsesiei sale pentru Încuiaţi.
― Dar ce legătură are asta cu Percy? întrebă Harry derutat.
― Ajung şi la asta imediat. Tata bănuieşte că Fudge îl ţine pe Percy în biroul lui doar pentru că vrea să-l folosească ca să îi spioneze familia ― şi pe Dumbledore.
Harry scoase un fluierat jos.
― Însă Percy a fost încântat de asta.
Ron râse sec.
― Şi-a ieşit complet din minţi. A zis ― mă rog, a zis o gră¬madă de chestii groaznice. A zis că, de când a intrat în Minister, a trebuit să se lupte cu reputaţia jalnică a tatei, că tata nu are deloc ambiţie şi că de asta am fost mereu aşa de ― ştii tu ― nu am avut mulţi bani, adică...
― Poftim? spuse Harry, nevenindu-i să creadă, în timp ce Ginny scoase un sunet ca de pisică supărată.
― Ştiu, zise Ron cu o voce joasă. Şi a fost şi mai rău. A spus că tata e un idiot fiindcă stă pe lângă Dumbledore, că Dumbledore o să aibă mari probleme, că tata o să se ducă la fund cu el, că el ― Percy ― ştia cui îi este loial şi că acesta este Ministerul. Şi dacă mama şi tata aveau de gând să trădeze Ministerul, avea să aibă grijă ca toată lumea să ştie că nu mai făcea parte din familia noastră. În aceeaşi seară şi-a făcut bagajele şi a plecat. Acum trăieşte aici, în Londra.
Harry scăpă o înjurătură în gând. Întotdeauna îl plăcuse cel mai puţin pe Percy dintre fraţii Weasley, însă niciodată nu-şi imaginase că acesta i-ar fi spus aşa ceva domnului Weasley.
― Mamei nu i-a fost deloc uşor, zise Ron abătut. Ştii tu, a plâns şi altele de genul ăsta. A venit la Londra ca să încerce să discute cu Percy, dar el i-a trântit uşa în nas. Nu ştiu ce face dacă se vede cu tata la serviciu ― presupun că îl ignoră.
― Dar Percy trebuie să ştie că s-a întors Cap-De-Mort, spuse Harry încet. Nu este prost, trebuie să ştie că părinţii voştri nu ar risca fără dovezi.
― Da, mă rog, şi numele tău a fost menţionat când s-au certat, zise Ron, aruncându-i lui Harry o privire pe furiş. Percy a zis că singura dovadă era cuvântul tău şi... nu ştiu... nu credea că era de ajuns.
― Percy ia foarte în serios Profetul zilei, spuse Hermione caustic, şi toţi ceilalţi dădură din cap.
― Despre ce vorbiţi? întrebă Harry, uitându-se la fiecare dintre ei.
Îl priveau cu toţii circumspecţi.
― Nu ai ― nu ai primit Profetul zilei? întrebă Hermione neliniştită.
― Ba da! zise Harry.
― L-ai... hm... citit pe îndelete? întrebă Hermione şi mai agitată.
― Nu din scoarţă-n scoarţă, spuse Harry precaut. Dacă aveau de gând să zică ceva de Cap-de-Mort, ar fi fost ştiri de prima pagină, nu-i aşa?
Ceilalţi tresăriră când auziră numele. Hermione se grăbi să continue:
― Păi, ar trebui să-l citeşti din scoarţă-n scoarţă ca să îl gă¬seşti, dar îţi... hm... Îţi menţionează numele de câteva ori pe săptămână.
― Dar aş fi văzut...
― Nu dacă ai citit doar prima pagină, zise Hermione, clă¬tinând din cap. Nu vorbesc de articolele mari. Te strecoară din când în când, ca şi când ai fi o glumă bine cunoscută.
― Ce vrei să ― ?
― De fapt, este cam răutăcios, zise Hermione pe o voce calmă forţată. Pur şi simplu se bazează pe ce a scris Rita.
― Dar acum nu mai scrie, nu?
― A, nu, şi-a ţinut promisiunea ― nu că ar avea de ales, adăugă Hermione cu satisfacţie. Însă a pus bazele pentru ceea ce încearcă ei să facă acum.
― Ce anume? spuse Harry nerăbdător.
― Bine, ştii că a scris că leşini tot timpul, că spui că te doare cicatricea şi toate astea.
― Da, spuse Harry, care nu avea cum să uite articolele Ritei Skeeter despre el.
― Păi, scriu despre tine de parcă ai fi o persoană care are halucinaţii, care vrea atenţie şi care crede că este un erou tragic sau ceva de genul ăsta, zise Hermione foarte repede, de parcă ar fi fost mai puţin neplăcut pentru Harry să audă aceste fapte spuse rapid. Tot strecoară comentarii penibile la adresa ta. Dacă apare vreo poveste cusută cu aţă albă, for¬mula e "O poveste demnă de Harry Potter", dacă are cine¬va un accident ciudat sau ceva asemănător, se spune "Să sperăm că nu i-a rămas o cicatrice pe frunte, că altfel o să ni se ceară să îl venerăm"...
― Dar eu nu vreau să mă venereze ― începu Harry enervat.
― Ştiu că nu, spuse Hermione repede, părând speriată. Ştiu, Harry. Dar îţi dai seama ce încearcă să facă? Vor să te transforme într-o persoană pe care nu o s-o creadă nimeni. Fudge e în spatele poveştii ăsteia, pariez pe orice. Vor ca vrăjitorii de pe stradă să creadă că eşti doar un prostovan care e un fel de păcăleală, care povesteşte tot felul de chestii ridicole, trase de păr, pentru că adoră să fie celebru şi vrea să o ţină aşa în continuare.
― Eu nu am cerut nimănui ― nu am vrut ― Cap-de-Mort mi-a ucis părinţii! îngăimă Harry. Am ajuns celebru pentru că mi-a omorât familia, dar nu a putut să mă omoare şi pe mine! Cine şi-ar dori să fie celebru pentru asta? Nu îşi dau seama că aş fi preferat să nu fi...
― Ştim, Harry, spuse Ginny cu sinceritate.
― Şi, bineînţeles, nu au zis un cuvânt despre cum ai fost atacat de Dementori, zise Hermione. Cineva le-a spus să tacă. Ăsta ar fi un subiect foarte important, Dementorii scăpaţi de sub control. Nici măcar nu au zis că ai încălcat Statutul Internaţional de Tăinuire. Am crezut că o vor face, s-ar fi potrivit de minune cu imaginea asta a ta de prost care se dă mare. Credem că stau şi aşteaptă până când o să fii exmatriculat, când o să dea sfoară-n ţară ― vreau să spun, dacă o să fii exmatriculat, evident, continuă ea grăbită. Chiar că nu ar trebui să te exmatriculeze, dacă îşi respectă propriile reguli, nu au nimic împotriva ta.
Ajunseseră iar la audiere şi Harry nu vroia să se gân¬dească la asta. Aruncă momeala după un alt subiect de dis¬cuţie, însă fu salvat de nevoia de a găsi unul de paşii care se auziră urcând scările.
― Hmm.
Fred trase cu putere de Urechea Extensibilă; se mai auzi o pocnitură răsunătoare, iar el şi George dispărură. Câteva clipe mai târziu, în prag apăru doamna Weasley.
― S-a terminat întrunirea, acum puteţi să coborâţi la cină. Toată lumea abia aşteaptă să te vadă, Harry. Şi cine a lăsat toate bombele acelea cu miros de baligă în faţa uşii de la bucătărie?
― Şmecherilă, zise Ginny fără să roşească. Îi place la nebu¬nie să se joace cu ele.
― Ah, spuse doamna Weasley, credeam că ar fi putut să fie Kreacher, tot face lucruri ciudate de genul ăsta. Acum nu ui¬taţi să vorbiţi încet pe hol. Ginny, eşti foarte murdară pe mâini, ce ai făcut? Te rog, du-te şi spală-te înainte de cină.
Ginny se strâmbă către ceilalţi şi ieşi din cameră după mama ei, lăsându-l pe Harry singur cu Ron şi Hermione. Amândoi îl priveau neliniştiţi, de parcă se temeau că o să înceapă să ţipe din nou, acum că plecaseră toţi ceilalţi. Văzându-i atât de agitaţi, se simţi puţin ruşinat.
― Ştiţi... murmură el, dar Ron clătină din cap, şi Hermione zise încet:
― Ne-am aşteptat că o să te superi, Harry, chiar nu te învi¬novăţim, dar trebuie să înţelegi, zău că am încercat să-l convingem pe Dumbledore...
― Da, ştiu, zise Harry scurt.
Căută un subiect care să nu aibă legătură cu directorul său, pentru că doar gândul la Dumbledore îl făcea iar să fiarbă pe dinăuntru de supărare.
― Cine este Kreacher? întrebă el.
― Spiriduşul de casă care locuieşte aici, zise Ron. Un smintit. Nu am mai întâlnit niciodată unul ca el.
Hermione se încruntă la Ron.
― Nu este smintit, Ron.
― Dorinţa vieţii lui este să-i fie tăiat capul şi apoi agăţat pe o placă, exact ca al mamei sale, spuse Ron sarcastic. Este ceva normal, Hermione?
― Păi... păi, dacă este un pic ciudat, nu-i este vina lui. Ron îşi roti ochii spre Harry.
― Hermione nu a renunţat încă la S.P.A.S.
― Nu este S.P.A.S! zise Hermione vehement. Este Socie¬tatea pentru apărarea spiriduşilor. Nu sunt singură, iar Dumbledore a spus că ar trebui să fim drăguţi cu Kreacher.
― Da, da, zise Ron. Hai să mergem, sunt lihnit.
Îi conduse ieşind din cameră şi ajungând pe palier, însă înainte ca ei să poată coborî scările ―
― Staţi aşa! şopti Ron, întinzând o mână ca să-i oprească pe Harry şi Hermione să meargă mai departe. Sunt încă pe hol, poate auzim ceva.
Cei trei se uitară cu grijă peste balustrade. Holul poso¬morât de dedesubt era plin de vrăjitoare şi vrăjitori, inclusiv toţi cei din garda lui Harry. Şuşoteau entuziasmaţi între ei. Chiar în centrul grupului Harry văzu capul întunecat, cu părul soios şi nasul proeminent, al profesorului de la Hog¬warts pe care îl plăcea cel mai puţin, profesorul Plesneală. Harry se aplecă şi mai mult peste balustradă. Era foarte interesat de ce făcea Plesneală pentru Ordinul Phoenix...
Un fir subţire de sfoară de culoarea pielii coborî prin faţa ochilor lui Harry. Ridicând privirea, îi văzu pe Fred şi George la etajul de mai sus, lăsând în jos cu grijă Urechea Extensibilă către mănunchiul întunecat de oameni de dedesubt. O clipă mai târziu însă, începură să se îndrepte toţi către uşa de la intrare, ieşind din raza lor vizuală.
― La naiba, Harry îl auzi şoptind pe Fred, în timp ce ridi¬ca iar Urechea Extensibilă.
Auziră uşa de la intrare deschizându-se, apoi închizându-se.
― Plesneală nu mănâncă niciodată aici, îi spuse încet Ron lui Harry. Slavă Domnului. Hai.
― Şi, Harry, nu uita să nu ridici vocea pe hol, şopti Hermione.
Când trecură pe lângă şirul de capete de spiriduşi de casă de pe perete, îi văzură pe Lupin, doamna Weasley şi Tonks în faţa uşii de la intrare, închizând magic numeroasele broaşte şi yale după cei care tocmai plecaseră.
― Mâncăm în bucătărie, şopti doamna Weasley, întâlnin¬du-i la capătul scărilor. Harry, dragă, dacă traversezi pe vâr¬furi holul este chiar pe uşa aceea...
ZDUF.
― Tonks! strigă doamna Weasley exasperată, întorcându-se să se uite în spatele ei.
― Îmi pare rău! se văită Tonks, care era întinsă pe podea. Este suportul ăla idiot de umbrele, e a doua oară când mă împiedic de...
Însă restul cuvintelor sale fu acoperit de un urlet îngrozi¬tor, care îţi spărgea timpanele şi îţi îngheţa sângele în vine.
Draperiile roase de molii pe lângă care trecuse Harry mai devreme se îndepărtaseră, însă în spatele lor nu se afla nici o uşă. Pentru o fracţiune de secundă, Harry crezu că se uita pe o fereastră, de partea cealaltă a ferestrei fiind o bătrână cu o pălărie neagră, care ţipa întruna, de parcă ar fi fost torturată ― abia pe urmă îşi dădu seama că era doar un portret în mări¬me naturală, însă foarte realist, şi cel mai neplăcut pe care îl văzuse vreodată.
Bătrânei îi curgea saliva din gură, i se roteau ochii, pielea gălbejită de pe faţă i se întindea la maximum când ţipa; de-a lungul holului din spatele lor, se treziră şi celelalte portrete şi începură şi ele să urle, încât Harry chiar închise ochii şi îşi acoperi urechile din cauza zgomotului.
Lupin şi doamna Weasley alergară înainte şi încercară să tragă draperiile peste bătrână, însă acestea nu cedau, iar ea striga mai tare ca niciodată, vânturând nişte mâini cu gheare, de parcă ar fi încercat să le sfâşie feţele.
― Gunoaie! Mizerii! Produse de mâna a doua de noroi şi jos¬nicie! Corciturilor, mutanţilor, ciudaţilor, plecaţi de-aici! Cum îndrăzniţi să mânjiţi casa strămoşilor mei...
Tonks îşi ceru scuze repetate, târând înapoi piciorul uriaş şi greu de trol; doamna Weasley renunţă la tentativa de a trage draperiile şi merse grăbită dintr-un capăt în altul al ho¬lului, Împietrind cu bagheta toate celelalte portrete; un băr¬bat cu părul lung şi negru ieşi furtunos pe o uşă din faţa lui Harry.
― Taci, cotoroanţă nenorocită, taci din GURA! răcni el, apucând draperia pe care o abandonase doamna Weasley.
Chipul bătrânei păli.
― Tuuuuu! urlă ea, cu ochii ieşindu-i din orbite la vederea bărbatului. Trădător de sânge, abominabilule, ruşine din sân¬gele meu!
― Am spus ― taci ― DIN GURA! tună bărbatul şi, cu un efort extraordinar, el şi Lupin reuşiră să unească draperiile la loc.
Urletele bătrânei se pierdură şi se lăsă o tăcere asurzi¬toare.
Gâfâind puţin şi dându-şi părul lung şi negru din ochi, Sirius, naşul lui Harry, se întoarse cu faţa către el.
― Bună, Harry, zise el sumbru, înţeleg că ai cunoscut-o deja pe mama mea.


CAPITOLUL V
ORDINUL PHOENIX

― Mama ― ?
― Da, iubita mea mamă, zise Sirius. De o lună tot încer¬căm să o dăm jos, dar credem că a aruncat o Vrajă de Lipire Permanentă pe spatele tabloului. Hai să coborâm repede, înainte să se trezească iar cu toţii.
― Dar ce caută aici un portret al mamei tale? întrebă Harry uluit, când ieşiră din hol pe o uşă şi coborâră un etaj de trepte înguste de piatră, urmaţi îndeaproape de ceilalţi.
― Nu ţi-a spus nimeni? Aceasta este casa părinţilor mei, zise Sirius. Însă eu sunt ultimul Black rămas în viaţă, aşa că acum este a mea. I-am oferit-o lui Dumbledore ca sediu ― este cam singurul lucru folositor pe care am putut să îl fac.
Harry, care se aşteptase la o primire mai frumoasă, ob¬servă gravitatea şi amărăciunea din vocea lui Sirius. Îşi urmă naşul până la capătul scărilor şi apoi dincolo de o uşă care ducea la bucătăria de la subsol.
Era doar un pic mai puţin mohorâtă decât holul de dea¬supra, o cameră întunecată, cu pereţi de piatră. Cea mai mare parte a luminii venea de la un foc mare din capătul camerei. O ceaţă de fum de pipă era suspendată în aer ca fumul unei bătălii, prin care se distingeau formele înspăi¬mântătoare ale unor oale şi tigăi masive de fier atârnate de (avanul întunecat. În cameră fuseseră îngrămădite multe scaune pentru întrunire, iar o masă lungă de lemn era aşeza¬tă chiar în mijlocul lor, plină cu suluri de pergament, pocale, sticle goale de vin şi o grămadă de cârpe. Domnul Weasley şi fiul său cel mare, Bill, vorbeau încet, apropiindu-şi capetele în partea cealaltă a mesei.
Doamna Weasley îşi drese vocea. Soţul ei, un bărbat slab, cu chelie, care purta ochelari cu ramă de corn, se uită în jur şi sări în picioare.
― Harry! spuse domnul Weasley, apropiindu-se de el în grabă ca să îl salute, şi strângându-i mâna zdravăn. Mă bucur că te văd!
Harry îl văzu peste umărul lui pe Bill, care încă purta părul lung prins în coadă, strângând în grabă metrii de pergament rămaşi pe masă.
― A fost bine pe drum, Harry? strigă Bill, încercând să adune douăsprezece suluri odată. Înseamnă că Ochi-Nebun nu te-a adus prin Groenlanda?
― A încercat, zise Tonks, ducându-se să-l ajute pe Bill şi răsturnând imediat o lumânare pe ultimul pergament. O, nu ― scuze ―
― Stai, draga mea, spuse doamna Weasley, părând exas¬perată şi reparând pergamentul cu o rotire de baghetă.
În lumina fulgerătoare făcută de vraja doamnei Weasley, Harry zări ceva ce părea să fie planul unei clădiri. Doamna Weasley îl văzuse că se uită. Înşfăcă planul de pe masă şi îl puse în braţele deja încărcate ale lui Bill.
― Genul ăsta de lucruri ar trebui strânse imediat după ce se termină întrunirile, se răsti ea, înainte să se apropie în grabă de un dulap de unde începu să scoată farfurii pentru cină.
Bill îşi scoase bagheta, murmură "Evanesco!" şi perga¬mentele dispărură.
― Stai jos, Harry, zise Sirius. L-ai cunoscut pe Mun¬dungus, nu-i aşa?
Ceea ce Harry crezuse că era un maldăr de zdrenţe scoa¬se un sforăit lung şi gros, apoi se trezi subit.
― A zis cineva ceva de mine? bâigui Mundungus adormit. Sunt de acord cu tine, Sirius...
Ridică o mână foarte jerpelită, de parcă ar fi votat, cu ochii întredeschişi şi injectaţi uitându-se în gol.
Ginny chicoti.
― S-a terminat întrunirea, Dung, zise Sirius, în timp ce se aşezau cu toţii la masă în jurul lui. A venit Harry.
― Cum? spuse Mundungus, uitându-se cu amărăciune la Harry de dincolo de părul său roşcat deschis şi mat. Pe onoarea mea, chiar a venit. Da... eşti bine, Harry?
― Da, spuse Harry.
Mundungus se căută agitat în buzunare, încă uitându-se la Harry, şi scoase o pipă neagră şi murdară. O duse la gură, îi a¬prinse capătul cu bagheta şi trase un fum prelung. În câteva se¬cunde, fu acoperit de norii mari de fum verde care se ridicară.
― Îţi datorez scuze, mormăi o voce din mijlocul norului mirositor.
― Pentru ultima oară, Mundungus, strigă doamna Weas¬ley, vrei să nu mai fumezi chestia aia în bucătărie, mai ales nu când ne pregătim să mâncăm?!
― Ah, zise Mundungus. Corect. Îmi pare rău, Molly.
Norul de fum dispăru când Mundungus îşi băgă pipa la loc
În buzunar, însă tot rămase un miros neplăcut de şosete arse.
― Şi dacă vreţi să mâncaţi înainte de miezul nopţii, trebuie să mă ajutaţi, le zise doamna Weasley celor din cameră. Nu, tu poţi să rămâi unde eşti, Harry dragă, ai avut un drum lung.
― Eu ce pot să fac, Molly? spuse Tonks entuziasmată, să¬rind în faţă.
Doamna Weasley ezită, părând neliniştită.
― Hm ― nu, e în ordine, Tonks, odihneşte-te şi tu, ai făcut destule azi.
― Nu, nu, vreau să te ajut! spuse Tonks veselă, dărâmând un scaun când alergă spre dulapul de unde Ginny lua tacâmurile.
În curând, mai multe cuţite mari tăiau carnea şi legumele după bunul lor plac, supravegheate de domnul Weasley, în timp ce doamna Weasley amesteca într-un ceaun atârnat deasupra focului, iar ceilalţi scoteau farfuriile, câteva pocale şi mâncarea din cămară. Harry rămase la masă cu Sirius şi cu Mundungus, care încă îl privea cu jale.
― Ai mai văzut-o pe Figgy de atunci? întrebă el.
― Nu, spuse Harry, nu am mai văzut pe nimeni.
― Ştii, nu aş fi plecat, zise Mundungus, aplecându-se în faţă, şi având o notă rugătoare în glas, însă am avut o posi¬bilitate de afaceri...
Harry simţi ceva care trecu pe lângă genunchii săi şi se sperie, dar era doar Şmecherilă, pisica roşcată cu picioare dungate a lui Hermione, care se frecă o dată de picioarele lui Harry, torcând, şi apoi sări în poala lui Sirius, unde se ghemui. Sirius o mângâie absent după urechi, în timp ce se întorcea, încă posomorât, spre Harry.
― Ai avut o vară frumoasă până acum?
― Nu, a fost oribil, zise Harry.
Pentru prima oară, pe chipul lui Sirius apăru un fel de zâmbet fugar.
― Eu, unul, nu înţeleg de ce te plângi.
― Cum? spuse Harry, nevenindu-i să creadă.
― Eu aş fi primit atacul Dementorilor cu braţele deschise.
O luptă pe viaţă şi pe moarte pentru sufletul meu ar fi între¬rupt la fix monotonia. Crezi că ţie ţi-a fost greu, cel puţin tu ai putut să te plimbi prin jur, să-ţi întinzi picioarele, să te baţi... eu sunt blocat înăuntru de o lună.
― Cum aşa? întrebă Harry, încruntându-se.
― Pentru că încă mă caută Ministerul Magiei, iar Cap-de-Mort trebuie să ştie deja că sunt un Animagus, trebuie să-i fi spus Şobo, aşa că măreaţa mea deghizare este inutilă. Nu pot să fac prea multe pentru Ordinul Phoenix... sau cel puţin aşa crede Dumbledore.
În tonul şters din glasul lui Sirius, când rosti numele lui Dumbledore, apăru ceva care îi spuse lui Harry că nici Sirius nu era tocmai mulţumit de director. Harry simţi un val subit de afecţiune faţă de naşul său.
― Cel puţin tu ai ştiut ce se întâmplă, zise el, ca să-l încurajeze.
― A, da, spuse Sirius sarcastic. Ascultând raporturile lui Plesneală, fiind nevoit să suport toate aluziile lui meschine din cauza faptului că el este afară, riscându-şi viaţa, în timp ce eu stau aici, simţindu-mă foarte bine... Întrebându-mă cum merge curăţenia...
― Ce curăţenie? întrebă Harry.
― Încercăm să facem locul ăsta potrivit pentru a fi locuit de oameni, spuse Sirius, arătând cu mâna în jur prin bucătăria deprimantă. De zece ani nu a mai trăit nimeni aici, de când a murit iubita mea mamă, dacă nu îl pui la so¬coteală pe bătrânul ei spiriduş de casă, care a luat-o razna ― nu a mai curăţat nimic de ani întregi.
― Sirius, zise Mundungus, care nu părea să fi fost deloc atent la conversaţie, însă examinase îndeaproape un pocal gol. Asta e argint masiv, amice?
― Da, zise Sirius, privindu-i cu dezgust. Cel mai valoros argint prelucrat de goblini în secolul cincisprezece, gravat cu blazonul familiei Black.
― Însă asta poate să iasă, mormăi Mundungus, lustruin¬du-l cu mâneca.
― Fred ― George ― NU, DOAR DUCEŢI-LE ÎN MÂNĂ! strigă doamna Weasley.
Harry, Sirius şi Mundungus se uitară în jur şi, într-o fracţi¬une de secundă, se îndepărtară de masă, aruncându-se în par¬tea cealaltă. Fred şi George vrăjiseră un ceaun mare de tocană, o carafă de fier de Berezero şi un tocător de lemn masiv pen¬tru tăiatul pâinii, echipat cu tot cu cuţit, ca să zboare către ei. Ceaunul cu tocana alunecă pe toată lungimea mesei şi se opri chiar la capăt, lăsând o urmă lungă şi neagră de arsură pe su¬prafaţa de lemn; carafa de Berezero căzu cu un zgomot puter¬nic, vărsând conţinutul peste tot; cuţitul de pâine alunecă de pe tocător şi ateriză, cu vârful în jos şi tremurând primejdios, exact unde fusese mâna lui Sirius cu câteva secunde înainte.
― PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU! ţipă doamna Weasley. NU ERA CAZUL ― M-AM SĂTURAT DE TOATE ASTEA ― DOAR PENTRU CĂ ACUM AVEŢI VOIE SĂ FA¬CEŢI VRĂJI, NU E NEVOIE SĂ FOLOSIŢI BAGHETELE PENTRU ORICE LUCRU NEÎNSEMNAT!
― Am vrut doar să economisim puţin timp! zise Fred, grăbindu-se să smulgă cuţitul de pâine din masă. Scuze, Sirius, amice ― n-am vrut să...
Harry şi Sirius râdeau amândoi; Mundungus, care căzuse cu scaunul pe spate, se ridică înjurând, iar Şmecherilă şuie¬ră supărat şi se băgă ca săgeata sub dulap, de unde ochii mari şi galbeni îi străluceau în întuneric.
― Băieţi, zise domnul Weasley, ridicând ceaunul şi ducân¬du-i înapoi în mijlocul mesei, mama voastră are dreptate, ar trebui să daţi dovadă de simţ de răspundere, acum că sun¬teţi majori -
― Nici unul dintre fraţii voştri nu a creat asemenea pro¬bleme! urlă doamna Weasley la gemeni când unul dintre ei trânti o nouă carafă de Berezero pe masă, vărsând aproape la fel de mult. Bill nu simţea nevoia să Apară din doi în doi metri! Charlie nu vrăjea tot ce-i ieşea în cale! Percy...
Amuţi subit, trăgându-şi răsuflarea şi uitându-se speriată la soţul ei, a cărui expresie împietrise brusc.
― Să mâncăm, zise Bill repede.
― Arată minunat, Molly, spuse Lupin, punând în locul ei o porţie generoasă de tocană pe o farfurie şi dând-o mai departe, spre capătul celălalt al mesei.
Preţ de câteva minute fu linişte, cu excepţia clinchetului farfuriilor şi al cuţitelor, şi al târâtului scaunelor, în timp ce toată lumea se aşeză la masă. Apoi doamna Weasley se întoarse spre Sirius.
― Vroiam să-ţi spun, Sirius, că e ceva închis în biroul acela din salon. Se tot se zbate şi face zgomot. Ar putea să fie un Bong, desigur, însă m-am gândit să-l rugăm pe Alastor să se uite la el înainte să-i dăm drumul.
― Cum zici tu, spuse Sirius indiferent.
― Şi draperiile din camera aia sunt pline de Doxii, con¬tinuă doamna Weasley. M-am gândit că am putea încerca să rezolvăm mâine.
― Abia aştept, zise Sirius.
Harry simţi sarcasmul din glasul lui, însă nu era sigur că nu fusese singurul.
Vizavi de Harry, Tonks le distra pe Hermione şi Ginny, transformându-şi nasul printre înghiţituri. Strângând din ochi de fiecare dată cu aceeaşi expresie chinuită pe care o avusese în camera lui Harry, nasul i se umflă până ajunse o excrescenţă ca un cioc care semăna cu al lui Plesneală, se micşoră până deveni cât o ciupercuţă şi apoi îi crescu mult păr în fiecare nară. Se părea că era o distracţie de masă obiş¬nuită, pentru că Hermione şi Ginny îi cereau cât de curând să le arate nasurile lor preferate.
― Fă-o pe aia cu râtul, Tonks.
Tonks le ascultă şi Harry, ridicându-şi privirea, avu pen¬tru câteva clipe impresia că un Dudley feminin îi zâmbea de pe partea cealaltă a mesei.
Domnul Weasley, Bill şi Lupin aveau o discuţie profundă despre goblini.
― Încă nu dau nici un semn, zise Bill. Tot nu pot să-mi dau seama dacă ei cred sau nu că s-a întors. Sigur s-ar putea să prefere să rămână neutri. Să nu se implice.
― Sunt convins că nu s-ar duce niciodată la Ştiţi-Voi-Cine, zise domnul Weasley, clătinând din cap. Şi ei au suferit pier¬deri; mai ţineţi minte familia de goblini pe care a omorât-o ultima dată, undeva pe lângă Nottingham?
― Cred că depinde de ce li se oferă, spuse Lupin. Şi nu mă refer la aur. Dacă li se oferă libertăţile pe care noi li le refuzăm de secole întregi, or să fie tentaţi. Tot nu ai sorţi de izbândă cu Ragnok, Bill?
― Momentan e cam antivrăjitori, zise Bill, tot vorbeşte despre treaba aia cu Bagman. Bănuieşte că Ministerul a mu¬şamalizat totul, că goblinii nu şi-au primit niciodată aurul de la el, ştiţi voi...
Un ropot de râsete din mijlocul mesei acoperi restul cuvintelor lui Bill. Fred, George, Ron şi Mundungus se prăpădeau de râs pe scaunele lor.
― ... şi atunci, chicoti Mundungus, cu obrajii brăzdaţi de lacrimi, şi atunci, dacă puteţi să credeţi, îmi zice, "Auzi, Dung, de unde ai luat toate broaştele astea? Pentru că mie mi le-a furat un nenorocit!" Şi eu spun, "ţi-a furat broaştele, Will, şi acum ce o să faci? Să înţeleg că vrei altele, nu? Şi dacă mă credeţi, băieţi, himera nemâncată şi-a cumpărat toate broaş¬tele de la mine cu mai mult decât plătise la început...
― Sinceră să fiu, nu cred că este cazul să îţi mai ascultăm afacerile povestite, Mundungus, zise doamna Weasley tran¬şant, în timp ce Ron se prăbuşi pe masă, tăvălindu-se de râs.
― Să mă ierţi, Molly, spuse Mundungus imediat, ştergân¬du-se la ochi şi făcându-i cu ochiul lui Harry. Dar, ştii, Will le-a furat de fapt de la Warty Harris, aşa că n-am făcut ceva foarte rău.
― Nu ştiu de unde ai învăţat tu ce este bine şi ce este rău, Mundungus, însă mi se pare că ai pierdut nişte lecţii cru¬ciale, spuse doamna Weasley cu răceală.
Fred şi George îşi ascunseră chipurile după nişte pocale de Berezero; George sughiţa. Dintr-un anumit motiv, doam¬na Weasley îi aruncă o privire foarte urâtă lui Sirius, înainte să se ridice şi să aducă nişte rubarbă mărunţită pentru bud¬incă. Harry se uită la naşul său.
― Molly nu este de acord cu Mundungus, spuse Sirius în şoaptă.
― Cum de este în Ordin? zise Harry foarte încet.
― Este folositor, murmură Sirius. Ştie toţi borfaşii ― mă rog, e şi normal, fiind şi el unul dintre ei. Însă îi este şi foar¬te loial lui Dumbledore, care l-a ajutat cândva să iasă dintr-o încurcătură. E bine să ai pe cineva ca Dung prin preajmă, aude lucruri pe care noi nu le auzim. Însă Molly crede că este exagerat să-l invităm la cină. Nu l-a iertat pentru că a plecat de la post când trebuia să te păzească.
După trei porţii de rubarbă tocată şi budincă, talia blugilor lui Harry deveni neplăcut de strânsă (ceea ce în¬semna ceva având în vedere că blugii fuseseră cândva ai lui Dudley). Când puse lingura jos, conversaţia ajunse într-un punct mort: domnul Weasley se rezemă de spătarul scau¬nului, părând sătul şi relaxat; Tonks căsca larg, iar nasul îi revenise acum la normal; Ginny, care îl ispitise pe Şmecherilă să iasă de sub dulap, stătea cu picioarele încrucişate pe podea, aruncându-i dopuri de Berezero după care să alerge.
― Cred că e aproape ora de culcare, zise doamna Weas¬ley, căscând.
― Nu chiar, Molly, spuse Sirius, dând la o parte farfuria goală şi întorcându-se spre Harry. Ştii, mă surprinzi. Cre¬deam că primul lucru pe care o să-l faci când o să ajungi aici o să fie să începi să întrebi de Cap-de-Mort.
Atmosfera din cameră se schimbă cu rapiditatea pe care o asocia Harry venirii Dementorilor. Dacă acum câteva secunde fusese relaxată şi adormită, acum ea era alertă, chiar încordată. Un fior făcuse turul mesei când fusese menţionat numele lui Cap-de-Mort. Lupin, care fusese pe punctul să ia o sorbitură de vin, îşi coborî încet pocalul, părând precaut.
― Am întrebat! zise Harry indignat. I-am întrebat pe Ron şi Hermione, dar mi-au spus că nu avem voie în Ordin, aşa că...
― Şi au dreptate, zise doamna Weasley. Sunteţi prea mici.
Stătea perfect dreaptă pe scaun, cu pumnii încleştaţi pe braţele lui, fără urmă de somnolenţă.
― De când trebuie să fie cineva în Ordinul Phoenix ca să pună întrebări? întrebă Sirius. Harry a fost închis o lună în casa aia Încuiată. Are dreptul să ştie ce s-a întâm...
― Stai puţin! îl întrerupse George, ridicând vocea.
― Cum, lui Harry i se răspunde la întrebări? spuse Fred supărat.
― Noi încercăm de o lună să scoatem ceva de la voi şi nu ne-aţi spus absolut nimic! zise George.
― Sunteţi prea tineri, nu sunteţi în Ordin, spuse Fred, pe o voce subţire, care suna nefiresc de asemănătoare cu cea a mamei sale. Harry nici măcar nu e major!
― Nu este vina mea că nu vi s-a spus ce face Ordinul, spuse Sirius calm, este hotărârea părinţilor voştri. Harry, pe de altă parte...
― Nu decizi tu ce este bine pentru Harry! zise doamna Weasley tranşant.
Expresia de pe chipul ei, în mod normal binevoitoare, părea ameninţătoare.
― Presupun că nu ai uitat ce a spus Dumbledore?
― Care parte? întrebă Sirius politicos, însă cu aerul unui om care se pregătea pentru o luptă.
― Partea în care i se interzice lui Harry să ştie mai mult decât trebuie să ştie, spuse doamna Weasley, punând accen¬tul cu putere pe ultimul cuvânt.
Ron, Hermione, Fred şi George întorceau capetele când spre Sirius, când spre doamna Weasley, de parcă ar fi privit un meci de tenis. Ginny stătea în genunchi, într-o grămadă de dopuri de Berezero abandonate, urmărind conversaţia cu gura uşor întredeschisă. Ochii lui Lupin erau fixaţi pe Sirius.
― Nu am de gând să-i spun mai mult decât trebuie să ştie, Molly, zise Sirius. Dar având în vedere că el a fost cel care a văzut întoarcerea lui Cap-de-Mort (iarăşi, se iscă un fior ge¬neral în jurul mesei la auzul numelui) este mai îndreptăţit decât majoritatea...
― Nu este un membru al Ordinului Phoenix! zise doam¬na Weasley. Are doar cincisprezece ani şi...
― Şi a trecut prin la fel de multe ca şi cei mai mulţi din Ordin, spuse Sirius, ba chiar prin mai multe decât unii din¬tre ei.
― Nimeni nu neagă ce a făcut! zise doamna Weasley, ridicând vocea, cu pumnii tremurându-i pe braţele scaunului. Însă este încă...
― Nu este un copil! zise Sirius, pierzându-şi răbdarea.
― Nu este nici adult! spuse doamna Weasley, îmbujorân¬du-se brusc. Nu este James, Sirius!
― Mulţumesc, Molly, dar sunt perfect conştient cine este, spuse Sirius cu răceală.
― Eu nu sunt sigură că eşti! zise doamna Weasley. Uneori, după cum vorbeşti cu el, ai zice că crezi că ţi s-a întors cel mai bun prieten!
― Şi care este problema? zise Harry.
― Problema, Harry, este că nu eşti tatăl tău, oricât de mult ai semăna cu el! spuse doamna Weasley, cu ochii aţintiţi în continuare asupra lui Sirius. Eşti încă la şcoală, şi adulţii care sunt responsabili pentru tine nu ar trebui să o uite!
― Adică, sunt un naş iresponsabil? întrebă Sirius, ridicând vocea.
― Adică, se ştie că faci lucruri nechibzuite, Sirius, ăsta e motivul pentru care Dumbledore îţi tot reaminteşte să stai în casă şi să...
― În discuţia asta, te rog să lăsăm deoparte instrucţiunile lui Dumbledore! zise Sirius tare.
― Arthur! spuse doamna Weasley, întorcându-se spre soţul ei. Arthur, susţine-mă!
Domnul Weasley nu vorbi imediat. Îşi scoase ochelarii şi îi şterse încet de robă, fără să se uite la soţia sa. Răspunse doar după ce şi-i puse la loc pe nas.
― Dumbledore ştie că s-a schimbat situaţia, Molly. Acceptă că Harry va trebui să fie pus la curent, într-o anu¬mită măsură, acum că stă la sediu.
― Da, dar este o diferenţă între asta şi a-l lăsa să întrebe lot ce vrea!
― Personal, zise Lupin încet, dezlipindu-şi în sfârşit ochii de pe Sirius, când doamna Weasley se întoarse repede către el, sperând că până la urmă avea să aibă şi ea un aliat, cred că este mai bine ca Harry să ştie datele ― nu toate datele, Molly, dar imaginea de ansamblu ― de la noi decât decât să primească o versiune înflorită de la... alţii.
Expresia sa era blândă, însă Harry era sigur că Lupin, cel puţin, ştia că unele Urechi Extensibile supravieţuiseră con¬trolului doamnei Weasley.
― Mă rog, zise doamna Weasley, trăgând aer în piept şi uitându-se în jurul mesei după o susţinere care nu sosi, mă rog... văd că sunt în minoritate. Nu vă spun decât atât: Dum¬bledore trebuie să aibă motivele lui pentru care nu vrea ca Harry să ştie prea multe, şi vorbesc ca cineva care îi vrea binele lui Harry...
― Nu este fiul tău, spuse Sirius încet.
― E ca şi când ar fi, spuse doamna Weasley înverşunată. Pe cine altcineva mai are?
― Mă are pe mine!
― Da, spuse doamna Weasley, strângându-şi buzele, însă a fost cam greu să ai grijă de el cât ai fost închis în Azkaban, nu-i aşa?
Sirius dădu să se ridice de la masă.
― Molly, nu eşti singura persoana de la masa asta care ţine la Harry, spuse Lupin tranşant. Sirius, stai jos.
Buza de jos a doamnei Weasley tremura. Sirius se aşeză încet pe scaun, cu chipul alb ca varul.
― Cred că şi Harry ar trebui să îşi spună părerea, continuă Lupin, este destul de mare ca să ia decizii.
― Vreau să ştiu ce se întâmplă, zise Harry imediat.
Nu se uită la doamna Weasley. Fusese emoţionat când spu¬sese că era ca şi copilul ei, dar nu mai avea răbdare pentru protecţia ei exagerată. Sirius avea dreptate, nu era un copil.
― Foarte bine, zise doamna Weasley, cu un glas resemnat. Ginny ― Ron ― Hermione ― Fred ― George ― vreau să ieşiţi din această bucătărie, acum.
Urmă imediat un cor de proteste.
― Suntem majori! ţipară Fred şi George într-un glas.
― Dacă Harry are voie, eu de ce nu am? strigă Ron.
― Mamă, vreau să ştiu! se tângui Ginny.
― NU! strigă doamna Weasley, ridicându-se, cu ochii scânteind. Vă interzic categoric!
― Molly, nu poţi să-i opreşti pe Fred şi George, zise dom¬nul Weasley obosit. Sunt majori.
― Sunt încă la şcoală.
― Însă acum sunt adulţi, spuse domnul Weasley, cu ace¬eaşi voce obosită.
Doamna Weasley avea acum chipul roşu ca focul.
― Ah, bine atunci, Fred şi George pot să rămână, dar Ron...
― Harry o să ne spună oricum tot ce-i ziceţi mie şi lui Hermione! spuse Ron înflăcărat. Nu-i ― nu-i aşa? adăugă el nesigur, întâlnindu-i ochii lui Harry.
Pentru o fracţiune de secundă, Harry se gândi să-i zică lui Ron că nu-i va spune nici un cuvânt, ca să vadă şi el cum era să fii lăsat pe dinafară şi să vadă dacă îi plăcea. Însă impul¬sul răutăcios dispăru când se uitară unul la altul.
― Sigur că da, zise Harry.
Ron şi Hermione zâmbiră.
― Bine! strigă doamna Weasley. Bine! Ginny ― LA CUL¬CARE!
Ginny nu plecă în linişte. O auziră ţipând şi strigând la mama ei până în capul scărilor, iar când ajunse pe hol, urletele doamnei Black se alăturară gălăgiei. Lupin se duse grăbit la portret ca să restabilească tăcerea. Abia după ce se întoarse, închizând uşa de la bucătărie în urma sa şi aşezân¬du-se la loc la masă, Sirius vorbi.
― Bine, Harry... ce vrei să ştii?
Harry trase aer în piept şi puse întrebarea care îl obsedase în ultima lună.
― Unde este Cap-de-Mort? zise el, ignorând noile cutre¬murări şi tresăriri la auzul numelui. Ce face? Am încercat să mă uit la ştirile Încuiate, însă încă nu a apărut nimic care să aibă legătură cu el, nici o moarte stranie, nimic.
― Asta pentru că încă nu a existat vreo moarte stranie, zise Sirius, oricum, nu din câte ştim noi... şi ştim destul de multe.
― În orice caz, mai multe decât crede el, spuse Lupin.
― Cum de nu mai omoară oameni? întrebă Harry.
Ştia că anul trecut Cap-de-Mort omorâse, şi nu o dată.
― Pentru că nu vrea să atragă atenţia asupra lui, spuse Sirius. Ar fi periculos pentru el. Ştii, întoarcerea sa nu s-a desfăşurat exact aşa cum şi-a dorit. A stricat-o.
― Sau mai bine zis, i-ai stricat-o tu, zise Lupin, cu un zâm¬bet mulţumit.
― Cum? întrebă Harry perplex.
― Nu ar fi trebuit să supravieţuieşti! zise Sirius. Nimeni în afară de Devoratorii Morţii nu ar fi trebuit să ştie că s-a întors. Însă tu ai supravieţuit ca martor.
― Ultima persoană care vroia să fie anunţată de întoarcerea lui era Dumbledore, spuse Lupin. Şi tu te-ai asigurat ca Dumbledore să ştie imediat.
― Şi la ce a folosit asta? întrebă Harry.
― Glumeşti? zise Bill, nevenindu-i să creadă. Dumbledore era singurul de care îi era frică Ştii-Tu-Cui!
― Datorită ţie, Dumbledore a putut să reînfiinţeze Ordi¬nul Phoenix cam la o oră după ce s-a întors Cap-de-Mort spuse Sirius.
― Şi ce a făcut Ordinul? zise Harry, uitându-se în jur la toţi
― Ne-am străduit cât am putut să nu-l lăsăm pe Cap-de-Mort să-şi îndeplinească planurile, spuse Sirius.
― De unde ştiţi care îi sunt planurile? întrebă Harry repede.
― Dumbledore are o idee vicleană, zise Lupin, şi de obi¬cei ideile viclene ale lui Dumbledore se dovedesc corecte.
― Atunci, ce bănuieşte Dumbledore că pune la cale?
― Păi, în primul rând, vrea să îşi refacă armata, spuse Sirius. Pe vremuri, avea mulţimi întregi sub controlul său: vrăjitoare şi vrăjitori pe care îi obligase sau îi vrăjise să îl ur¬meze, loialii săi Devoratori ai Morţii, o mare varietate de creaturi întunecate. L-ai auzit plănuind să recruteze uriaşi; ei bine, ei sunt exact unul dintre grupurile pe care le caută. Sigur, nu va încerca să înfrunte Ministerul Magiei doar cu doisprezece Devoratori ai Morţii.
― Deci, încercaţi să-l împiedicaţi să mai strângă adepţi?
― Încercăm cât putem, spuse Lupin.
― Cum?
― Păi, partea cea mai importantă este să încercăm să con¬vingem cât mai mulţi oameni că s-a întors Cap-de-Mort cu ade¬vărat, să-i punem în gardă, zise Bill. Însă văd că nu e simplu.
― De ce?
― Din cauza atitudinii Ministerului, zise Tonks. Harry, l-ai văzut pe Cornelius Fudge după ce s-a întors Ştii-Tu-Cine. Ei bine, nu şi-a schimbat deloc punctul de vedere. Refuză cu îndărătnicie să creadă că s-a întâmplat.
― Dar de ce? zise Harry disperat. De ce e atât de prost? Dacă Dumbledore...
― Ah, ei bine, ai pus punctul pe "i", spuse domnul Weasley cu un zâmbet crispat. Dumbledore.
― Ştii, lui Fudge îi este teamă de el, spuse Tonks cu tristeţe.
― Îi este teamă de Dumbledore? zise Harry uluit.
― Îi este teamă de ceea ce pune la cale, zise domnul Weasley. Fudge crede că Dumbledore plănuieşte să-l dea jos. Crede că Dumbledore vrea să fie Ministrul Magiei.
― Dar Dumbledore nu vrea să...
― Sigur că nu, zise domnul Weasley. Nu a dorit niciodată postul de ministru, deşi mulţi l-au sfătuit să accepte după ce a ieşit la pensie Millicent Bagnold. Fudge a venit la putere, însă nu a uitat niciodată cât de popular şi susţinut a fost Dumbledore, chiar dacă Dumbledore nu s-a înscris nicio¬dată pentru postul acesta.
― În sufletul lui, Fudge ştie că Dumbledore este mult mai inteligent ca el, un vrăjitor mult mai puternic, şi la începutul său în Minister îi tot cerea lui Dumbledore ajutor şi sfaturi, zi¬se Lupin. Însă se pare că a îndrăgit puterea şi că are mult mai multă încredere în sine. Adoră să fie Ministrul Magiei şi a reu¬şit să se autoconvingă că este cel mai deştept şi că Dumble¬dore pur şi simplu creează probleme ca să se afle în treabă.
― Cum poate să creadă aşa ceva? spuse Harry supărat. Cum poate să creadă că Dumbledore ar inventa pur şi sim¬plu totul ― că eu aş inventa totul?
― Pentru că, dacă acceptă că s-a întors Cap-de-Mort, apar nişte probleme cum nu a mai avut Ministerul de aproape pais¬prezece ani, zise Sirius cu amărăciune. Fudge pur şi simplu nu este în stare să o creadă. Este mult mai plăcut să se convingă pe el însuşi că Dumbledore minte ca să-i pună beţe în roate.
― Vezi care este problema? spuse Lupin. În timp ce Mi¬nisterul insistă că nu este nici un pericol din partea lui Cap-de-Mort, este greu să-i convingi pe oameni că s-a întors, mai ales că ei nu vor să o creadă din start. Mai mult decât atât, Ministerul face mari presiuni asupra Profetului zilei, pentru ca acesta să nu raporteze nimic din ceea ce ei numesc zvonurile intrigante ale lui Dumbledore, aşa că majoritatea comunităţii vrăjitoreşti habar n-are că s-a întâmplat ceva, şi asta îi face ţinte uşoare pentru Devoratorii Morţii, dacă folo¬sesc Blestemul Imperius.
― Însă le spuneţi oamenilor, nu-i aşa? spuse Harry, uitân¬du-se în jur la domnul Weasley, Sirius, Bill, Mundungus, Lupin şi Tonks. Anunţaţi oamenii că s-a întors?
Zâmbiră toţi nefericiţi.
― Păi, având în vedere că toată lumea crede că sunt un cri¬minal în masă nebun şi că Ministerul a pus un preţ de zece mii de galioni pe capul meu, nu prea pot să mă plimb pe stradă şi să încep să împart fluturaşi, nu? spuse Sirius agitat.
― Şi nici eu nu sunt oaspetele cel mai iubit al celor mai mulţi din comunitate, zise Lupin. Este consecinţa profe¬sională a faptului că sunt vârcolac.
― Tonks şi Arthur şi-ar pierde slujbele de la Minister dacă ar începe să vorbească, spuse Sirius, şi este foarte important pentru noi să avem spioni în Minister, pentru că în mod sigur Cap-de-Mort va veni după ei.
― Totuşi, am reuşit să convingem câţiva oameni, zise domnul Weasley. Tonks, aici de faţă, de exemplu ― este prea tânără ca să fi fost în Ordinul Phoenix data trecută, şi faptul că avem Aurori de partea noastră este un avantaj ex¬traordinar. Şi Kingsley Shacklebolt a fost o achiziţie valo¬roasă; se ocupă de căutarea lui Sirius, aşa că transmite la Minister informaţii conform cărora Sirius este în Tibet.
― Însă dacă nici unul dintre voi nu daţi de veste că s-a întors Cap-de-Mort ― începu Harry.
― Cine a zis că nici unul dintre noi nu dă de veste? zise Sirius. De ce crezi că are Dumbledore atâtea probleme?
― Ce vrei să spui?
― Încearcă să-l discrediteze, spuse Lupin. Nu ai citit Profetul zilei săptămâna trecută? Au raportat că fusese votat pentru înlăturarea de la Conducerea Confederaţiei Internaţionale de Vrăjitori pentru că a îmbătrânit şi şi-a pierdut îndemânarea, însă nu este adevărat; a fost înlăturat de vrăjitorii din Minister după ce a rostit un discurs în care anunţa întoarcerea lui Cap-de-Mort. L-au retrogradat din funcţia de Vrăjitor-Şef al Vrăjustiţiei ― asta este Înalta Curte a Vrăjitorilor ― şi sunt pe cale să-i retragă şi Ordinul lui Merlin, Clasa Întâi.
― Însă Dumbledore spune că nu îi pasă ce fac, atâta timp cât nu-l scot de pe imaginile Broaştelor de Ciocolată, zise Bill, zâmbind.
― Nu este de râs, spuse domnul Weasley tranşant. Dacă va continua să sfideze Ministerul, ar putea să ajungă în Azkaban, şi ultimul lucru pe care îl vrem este ca Dum¬bledore să fie închis. Atâta timp cât Ştii-Tu-Cine ştie că Dumbledore este undeva aici şi ştie ce pune la cale, va fi precaut. Dacă Dumbledore nu îi mai stă în cale ― ei bine, Ştii-Tu-Cine va avea drum liber.
― Dar, dacă încearcă să recruteze mai mulţi Devoratori ai Morţii, sigur se va afla că s-a întors Cap-de-Mort, nu-i aşa? întrebă Harry disperat.
― Cap-de-Mort nu se duce la casele oamenilor şi nu le bate la uşă, Harry, spuse Sirius. Păcăleşte, blestemă şi îi şantajează. Are mult antrenament la lucratul în taină. Oricum, strângerea adepţilor nu este singurul lucru care îl interesează. Are şi alte planuri, pe care le poate pune în funcţiune chiar foarte curând, şi momentan se concentrează asupra lor.
― Ce mai doreşte, în afară de adepţi? întrebă Harry încet. I se păru că Sirius şi Lupin schimbaseră cea mai fugară
privire posibilă înainte ca Sirius să-i răspundă.
― Lucruri pe care nu le poate obţine decât prin furt. Cum Harry continuă să pară derutat, Sirius spuse:
― Ca de pildă o armă. Ceva ce nu a avut data trecută.
― Ca atunci când a fost puternic ultima oară?
― Da.
― Ce fel de armă? spuse Harry. Ceva mai rău decât Abra¬cadabra?
― De ajuns!
Doamna Weasley vorbi din umbră, de lângă uşă. Harry nu observase când se întorsese, după ce o dusese sus pe Ginny. Stătea cu braţele încrucişate şi părea mânioasă.
― Vreau să mergeţi la culcare, acum. Toţi, adăugă ea, uitându-se la Fred, George, Ron şi Hermione.
― Nu poţi să ne spui ce să facem ― începu Fred.
― Vei vedea că pot, se răsti doamna Weasley.
Tremură puţin când se uită la Sirius.
― I-ai dat destule informaţii lui Harry. Dacă îi mai spui ceva, poţi să-l şi înscrii în Ordin.
― De ce nu? zise Harry repede. Mă voi alătura, vreau să mă alătur, vreau să lupt.
― Nu.
De data aceasta nu vorbise doamna Weasley, ci Lupin.
― Ordinul este format doar din vrăjitori majori, spuse el. Vrăjitori care au terminat şcoala, adăugă el, când Fred şi George deschiseră gura. Este vorba de nişte pericole de care nici nu aţi auzit, nici unul dintre voi... cred că Molly are dreptate, Sirius. Am spus destule.
Sirius ridică puţin din umeri, însă nu îl contrazise. Doa¬mna Weasley le făcu semn imperios fiilor ei şi lui Hermi¬one. Unul câte unul, se ridicară, iar Harry, dându-se bătut, le urmă exemplul.


CAPITOLUL VI
NOBILA ŞI FOARTE VECHEA CASĂ BLACK

Doamna Weasley îi urmă sus supărată.
― Vreau să vă duceţi direct la culcare, fără un cuvânt, zise ea când ajunseră la primul etaj. Mâine avem o zi plină. Presupun că Ginny a adormit, îi zise ea lui Hermione, aşa că încearcă să nu o trezeşti.
― A adormit, da, sigur, spuse Fred în şoaptă, după ce Hermi¬one le zise noapte bună şi urcară la următorul nivel. Dacă Ginny nu este trează, aşteptând-o pe Hermione să-i povestească tot ce s-a vorbit jos, atunci eu sunt un vierme fosforescent...
― Bine, Ron, Harry, spuse doamna Weasley la etajul doi, făcându-le semn spre camera lor. În pat cu voi!
― Noapte bună, le spuseră Harry şi Ron gemenilor.
― Somn uşor, zise Fred, făcând cu ochiul.
Doamna Weasley închise uşa după Harry cu un zgomot puternic şi scurt. Camera părea, dacă era posibil, chiar mai umedă şi mai sinistră decât la prima vedere. Tabloul gol de pe perete respira acum foarte încet şi adânc, de parcă loca¬tarul său invizibil adormise. Harry îşi puse pijamaua, îşi scoase ochelarii şi se băgă în patul său rece, în timp ce Ron arunca nişte mâncare de bufniţe pe dulap, ca să le liniş¬tească pe Hedwig şi Pigwidgeon, care ciripeau şi băteau din aripi neliniştite.
― Nu putem să le dăm drumul să se ducă la vânătoare în fiecare noapte, îi explică Ron lui Harry, în timp ce îşi punea pijamaua maro. Dumbledore nu vrea să zboare prea multe bufniţe prin piaţă, crede că o să pară ciudat. A da... am uitat...
Se duse la uşă şi o închise cu zăvorul.
― De ce ai făcut asta?
― Kreacher, spuse Ron când stinse lumina. În prima noapte a venit să bântuie pe aici la trei noaptea. Crede-mă, nu ţi-ar plăcea să te trezeşti şi să descoperi că îţi inspectează camera.
Se vârî în pat, se întinse sub plapumă şi apoi se întoarse să se uite la Harry pe întuneric; Harry îi distinse silueta la lumina lunii care era filtrată prin fereastra mohorâtă.
― Tu ce zici?
Harry nu avu nevoie să-l întrebe pe Ron la ce se referea.
― Păi, nu ne-au zis multe pe care nu le-am fi putut ghici noi înşine, nu-i aşa? zise el, gândindu-se la tot ce se spusese jos. Adică, nu ne-au spus decât că Ordinul încearcă să-i îm¬piedice pe oameni să i se alăture lui Cap...
Ron se auzi trăgând aer în piept cu putere.
― Cap-de-Mort, zise Harry hotărât. Când o să începi să îi foloseşti numele? Sirius şi Lupin îi spun pe nume.
Ron ignoră această ultimă replică.
― Da, ai dreptate, zise el, ştiam deja aproape tot ce ne-au spus, folosind Urechile Extensibile. Singura noutate a fost...
Poc.
― AAAU!
― Vorbeşte mai încet, Ron, sau o să vină mama.
― Aţi Apărut exact pe genunchii mei!
― Da, mă rog, este mai greu pe întuneric.
Harry văzu siluetele şterse ale lui Fred şi George dându-se jos din patul lui Ron. Arcurile patului gemură şi salteaua lui Harry se lăsă în jos cu câţiva centimetri când George se aşeză lângă picioarele lui.
― Şi, v-aţi prins? zise George entuziasmat.
― Care este arma de care vorbea Sirius? zise Harry.
― Mai degrabă, care i-a scăpat, spuse Fred încântat, stând acum lângă Ron. De asta nu am auzit nimic cu Extensibilele, nu-i aşa?
― Voi ce credeţi că este? zise Harry.
― Poate fi orice, spuse Fred.
― Însă nu poate fi ceva mai îngrozitor decât blestemul Abra¬cadabra, nu-i aşa? zise Ron. Ce este mai rău decât moartea?
― Poate că este ceva care poate omorî mulţi oameni odată, sugeră George.
― Poate că este un mod deosebit de dureros de ucidere a oamenilor, spuse Ron temător.
― Are Blestemul Cruciatus pentru provocarea durerii, zise Harry, nu-i trebuie ceva mai eficient.
Urmă o pauză şi Harry ştiu că ceilalţi, ca şi el, se întrebau ce orori ar putea produce această armă.
― Şi cine credeţi că o are acum? întrebă George.
― Sper că este de partea noastră, zise Ron, părând puţin neliniştit.
― Dacă este, atunci probabil că o are Dumbledore, spuse Fred.
― Unde? zise Ron repede. La Hogwarts?
― Pun pariu că da! spuse George. Acolo a ascuns Piatra Filozofală.
― Însă o armă trebuie să fie mult mai mare decât Piatra! zise Ron.
― Nu neapărat, spuse Fred.
― Da, mărimea nu garantează puterea, zise George. Uită-te la Ginny.
― Ce vrei să spui? zise Harry.
― Nu ai fost niciodată la primire când a aruncat un Bles¬tem cu Salivă-de-Liliac, nu-i aşa?
― Ssst! zise Fred, ridicându-se puţin de pe pat. Ascultaţi! Tăcură. Se auzeau paşi pe scări.
― Mama, zise George, şi fără să mai spună ceva, se auzi un poc şi Harry simţi cum greutatea dispăru de la picioarele patului său.
Câteva secunde mai târziu, auziră podeaua scârţâind în faţa uşii lor; era clar că doamna Weasley asculta la uşă, veri¬ficând dacă vorbeau sau nu.
Hedwig şi Pigwidgeon ciripiră cu jale. Podeaua scârţâi iar şi o auziră ducându-se sus ca să-i verifice pe Fred şi George.
― Ştii, nu are deloc încredere în noi, spuse Ron cu regret. Harry era sigur că nu avea să adoarmă; seara fusese atât de plină de lucruri la care trebuia să se gândească, încât era convins că va sta ore întregi examinând totul. Vroia să vor¬bească în continuare cu Ron, dar doamna Weasley cobora iar printre scârţâituri şi, după ce plecă, îi auzi pe ceilalţi urcând... de fapt, în faţa camerei lui treceau încet într-o parte şi în alta multe creaturi cu o grămadă de picioare, şi Hagrid, profesorul de Grija faţă de Creaturile Magice, zicea "Frumuseţi, nu-i aşa, Harry? Semestrul ăsta o să studiem armele... " iar Harry observă că animalele aveau tunuri în loc de capete şi că se întorceau cu faţa spre el... se feri...
Apoi simţi că se pitise un ghem cald sub cearşaf, iar vocea răsunătoare a lui George umplea camera.
― Mama a zis să vă treziţi, aveţi micul dejun în bucătărie şi după aceea vrea să o ajutaţi în salon, sunt mai multe Do¬xii decât credea, şi a găsit un cuib de Pufghemi sub canapea.
O jumătate de oră mai târziu, Harry şi Ron, care se îmbră¬caseră şi mâncaseră repede, intrară în salon, o cameră lungă, cu un tavan înalt şi cu pereţi verzi de culoarea măslinei, aco¬periţi cu tapiserii murdare. Covorul scotea norişori de praf de fiecare dată când călca cineva pe el şi draperiile lungi de cati¬fea verzi ca muşchiul zumzăiau, de parcă ar fi fost pline de roiuri de albine invizibile. În jurul acestora erau strânşi doam¬na Weasley, Hermione, Ginny, Fred şi George, arătând toţi cam ciudat, pentru că îşi legaseră câte o cârpă peste nas şi gură. De asemenea, fiecare dintre ei ţinea şi o sticlă mare de lichid negru, cu o duză la gură.
― Acoperiţi-vă feţele şi luaţi-vă un spray, le zise doamna Weasley lui Harry şi Ron de cum îi văzu, arătând spre alte două sticle de lichid negru care erau aşezate pe o masă cu picioare din fusuri. Este Doxicid. Nu am văzut niciodată o infestare atât de gravă ― ce o fi făcut Spiriduşul ăla de casă în ultimii zece ani...
Chipul lui Hermione era pe jumătate ascuns de un şer¬vet, însă Harry o văzu clar aruncându-i doamnei Weasley o privire plină de reproş.
― Kreacher este foarte bătrân, probabil că nu a putut să...
― Ai fi uimită dacă ai şti câte poate să facă Kreacher când vrea, Hermione, zise Sirius, care tocmai intrase în cameră, ducând un sac pătat de sânge în care păreau să fie şobolani morţi. Tocmai l-am hrănit pe Buckbeak, adăugă el, răspun¬zând privirii cercetătoare a lui Harry. Îl ţin sus, în camera maică-mii. Oricum... biroul ăsta...
Aruncă sacul de şobolani pe un fotoliu, apoi se aplecă să examineze dulăpiorul închis care, Harry observă acum pen¬tru prima oară, se cutremura uşor.
― Ei bine, Molly, sunt destul de sigur că este un Bong, zise Sirius, uitându-se pe gaura cheii, dar poate că ar trebui să-l lăsăm pe Ochi-Nebun să arunce o privire înainte să-i dăm drumul ― din câte o ştiu pe mama, ar putea să fie ceva mult mai rău.
― Ai dreptate, Sirius, spuse doamna Weasley.
Vorbeau amândoi pe un ton aparent destins şi politicos, ceea ce îi spuse lui Harry că în mod sigur nici unul dintre ei nu uitase de discuţia din seara precedentă.
Se auzi un clopoţel sunând puternic la parter, urmat de o groază de urlete şi gemete, la fel ca acelea declanşate sea¬ra trecută de Tonks, când răsturnase suportul de umbrele.
― Le-am zis să nu sune la sonerie! spuse Sirius exasperat, ieşind grăbit din cameră.
Îl auziră coborând furtunos pe scări, în timp ce strigătele doamnei Black cuprinseră casa din nou:
― Pete de dezonoare, corcituri mizere, trădători de sânge, progenituri ale gunoiului...
― Harry, te rog, închide uşa, zise doamna Weasley. Harry închise uşa de la salon, trăgând de timp cât mai mult cu putinţă; vroia să asculte ce se întâmpla jos. Era evi¬dent că Sirius reuşise să tragă draperiile peste portretul mamei sale, pentru că femeia se oprise din ţipat. Auzi paşii lui Sirius pe hol, pe urmă zuruitul lanţului de la uşa de la intrare şi apoi o voce joasă, pe care o recunoscu drept cea a lui Kingsley Shacklebolt, care spunea:
― Hestia tocmai m-a înlocuit, aşa că acum pelerina lui Moody este la ea, m-am gândit să îi las un raport pentru Dumbledore...
Simţind ochii doamnei Weasley aţintiţi asupra cefei sale, Harry închise uşa salonului cu regret şi se întoarse în mijlocul Doxiilor.
Doamna Weasley se aplecă pentru a cerceta pagina despre Doxii din Ghidul lui Gilderoy Lockhart despre paraziţii domestici, care era deschis pe canapea.
― În ordine, trebuie să aveţi grijă, pentru că Doxiile muşcă şi au dinţii otrăviţi. Am o sticlă de antidot aici, însă aş prefera să nu aibă nimeni nevoie de ea.
Se ridică, se aşeză drept în faţa draperiilor şi le făcu semn să se apropie.
― Când dau semnalul, începeţi să daţi imediat cu spray, zise ea. Presupun că vor veni în zbor spre noi, însă pe sprayuri scrie că o singură pulverizare le paralizează. După ce sunt imobilizate aruncaţi-le pur şi simplu în găleata asta.
Se dădu cu grijă din linia focului şi ridică propriul spray.
― Gata ― pulverizaţi!
Harry pulverizase doar de două secunde, când o Doxie adultă veni în zbor dintr-un fald al materialului, bătând din aripile strălucitoare ca de cărăbuş, cu dinţii mici şi ascuţiţi ca acele, cu corpul său subţire acoperit cu un păr negru şi des şi cu cei patru pumnişori încleştaţi de supărare. Harry o nimeri chiar în faţă cu o doză de Doxicid. Încremeni în aer şi căzu, cu o bufnitură surprinzător de puternică, pe covorul tocit de dedesubt. Harry o ridică şi o aruncă în găleată.
― Fred, ce faci? zise doamna Weasley tranşant. Pulveri¬zează imediat şi arunc-o!
Harry se uită în jur. Fred ţinea o Doxie care i se zbătea între arătător şi degetul mare.
― Bine, spuse Fred vesel, pulverizându-i rapid Doxiei substanţa în faţă, încât creatura leşină, însă în clipa în care se întoarse doamna Weasley, cu spatele o puse în buzunar, fă¬când cu ochiul.
― Vrem să testăm veninul de Doxie pentru Cutiile de Gustări cu Surprize, îi spuse George în şoaptă lui Harry.
Pulverizând cu dexteritate spre două Doxii deodată când acestea se aruncară direct spre nasul lui Harry, se apropie de George şi murmură cu jumătate de gură:
― Ce sunt Cutiile de Gustări cu Surprize?
― O varietate de dulciuri de la care ţi se face rău, şopti George, uitându-se prevăzător la spatele doamnei Weasley. Dar nu foarte rău, doar destul de rău ca să ieşi din clasă când vrei. Fred şi cu mine le prelucrăm vara asta. Dacă mănânci jumătatea portocalie a Pastilelor Vărsate, vomiţi. În clipa în care eşti dat afară din clasă şi trimis repede în aripa spitalului, înghiţi jumătatea mov ― care te face la fel de bine ca înainte, permiţându-ţi să urmezi orice activitate plăcută doreşti timp de o oră, perioadă în care altfel te-ai fi plictisit crâncen. Oricum, asta spunem în reclame, şopti Fred, care acum ieşise din câmpul vizual al doamnei Weas¬ley şi lua nişte Doxii pierdute de pe jos, punându-le şi pe ele în buzunar. Însă tot mai trebuie să lucrăm puţin la ele. Momentan, instrumentele noastre de testare nu prea pot să se oprească din vărsat ca să înghită jumătatea mov.
― Instrumente de testare?
― Noi, zise Fred. Facem cu rândul. George a luat Iluzia Leşinului ― am încercat amândoi Nugaua Sânge-din-Nas.
― Mama a crezut că ne-am duelat, spuse George.
― Să înţeleg că a mai rămas valabil magazinul de glume? murmură Harry, prefăcându-se că aranja duza de la sticlă.
― Păi, încă nu am avut ocazia să ne luăm autorizaţia, zise Fred, vorbind şi mai încet când doamna Weasley îşi şterse fruntea cu eşarfa, înainte să se întoarcă la atac, aşa că mo¬mentan îl conducem ca pe un serviciu poştal. Am făcut reclamă în Profetul zilei săptămâna trecută.
― Şi totul datorită ţie, amice, spuse George. Dar nu-ţi face griji... mama habar nu are. Nu mai citeşte Profetul zilei, pen¬tru că publică minciuni despre tine şi Dumbledore.
Harry zâmbi. Îi obligase pe gemenii Weasley să ia pre¬miul de o mie de galioni pe care îl câştigase în Turnirul Trivrăjitor, ca să-i ajute să îşi împlinească visul de a deschide un magazin de glume, însă tot era mulţumit să ştie că rolul său în împlinirea planurilor lor rămăsese necunoscut doam¬nei Weasley. Femeia nu credea că a conduce un magazin de glume era o carieră potrivită pentru doi dintre fiii ei.
Dedoxicizarea draperiilor luă cam toată dimineaţa. Era trecut de prânz când doamna Weasley îşi scoase în sfârşit eşarfa de protecţie, se prăbuşi într-un fotoliu lăsat şi sări ca arsă, cu un strigăt de dezgust, după ce se aşeză pe sacul de şobolani morţi. Draperiile nu mai zumzăiau; atârnau strâm¬be şi umede de la pulverizatul continuu. Sub ele stăteau îngrămădite în găleată Doxiile inconştiente, lângă un cas¬tron de ouă negre, pe care acum le mirosea Şmecherilă şi spre care Fred şi George aruncau priviri viclene.
― Cred că o să ne ocupăm de ele după prânz, arătă doam¬na Weasley spre dulapurile cu vitrine pline de praf, care erau aşezate de o parte şi de alta a şemineului.
Erau pline de un amestec straniu de obiecte: o colecţie de pumnale ruginite, gheare, o piele de şarpe încolăcită, mai mul¬te cutii de argint mate, inscripţionate în limbi pe care Harry nu putea să le înţeleagă şi, cel mai neplăcut, o sticlă de cristal decorată, cu un opal mare incrustat în dop, plină de ceea ce Harry era sigur că era sânge.
Clinchetul soneriei se auzi iar. Toţi se uitară la doamna Weasley.
― Staţi aici, zise ea hotărâtă, înşfăcând sacul de şobolani în timp ce la parter urletele doamnei Black se declanşară din nou. O să vă aduc nişte sandvişuri.
Ieşi din cameră, închizând cu grijă uşa în urma ei. Ime¬diat, toţi se duseră repede la fereastră, ca să se uite în faţa uşii. Văzură creştetul unui cap blond-roşcat ciufulit şi o gră¬madă de ceaune în echilibru instabil.
― Mundungus! zise Hermione. De ce-o fi adus toate ceaunele alea?
― Probabil că vrea să caute un loc sigur unde să le ţină, spuse Harry. Nu asta făcea în noaptea în care trebuia să mă urmărească pe mine? Nu cumpăra ceaune pe ascuns?
― Da, ai dreptate! zise Fred, când se deschise uşa de la intrare.
Mundungus intră cărându-şi ceaunele şi dispăru.
― Pe onoarea mea, mamei nu o să-i placă deloc chestia asta...
El şi George se duseră la uşă şi rămaseră lângă ea, ascul¬tând cu atenţie. Ţipetele doamnei Black se opriseră.
― Mundungus vorbeşte cu Sirius şi Kingsley, murmură Fred, încruntându-se concentrat. Nu aud cum trebuie... crezi că am putea să riscăm să folosim Urechile Extensibile?
― Poate că merită, zise George. Aş putea să mă furişez sus şi să iau vreo două...
Însă chiar în acel moment se auzi o explozie de sunete la parter, care făcu Urechile Extensibile inutile. Auziseră cu toţii exact ce striga doamna Weasley cât o ţineau puterile.
― NU SUNTEM DEPOZIT DE BUNURI FURATE!
― Ador să o aud pe mama cum ţipă la alţii, spuse Fred, cu un zâmbet mulţumit pe chip, când întredeschise uşa cu câţiva centimetri, pentru ca vocea doamnei Weasley să poată pă¬trunde mai bine în cameră, este o schimbare foarte plăcută.
― COMPLET IRESPONSABIL, DE PARCĂ NU AVEM DESTULE PE CAP FĂRĂ SĂ ADUCI TU CEAUNE FURA¬TE ÎN CASĂ...
― Idioţii o lasă să-şi intre în mână, zise George, clătinând din cap. Trebuie să o opreşti la început, altfel se ambalează singură şi continuă aşa ore întregi. Şi abia aşteaptă să-i zică vreo două lui Mundungus, încă de când a plecat pe furiş, când ar fi trebuit să te urmărească pe tine, Harry ― auzi-o, iar începe. E mama lui Sirius.
Glasul doamnei Weasley se pierdu printre noile urlete şi zbierete ale portretelor de pe hol.
George dădu să închidă uşa ca să estompeze zgomotul, însă, înainte să o poată face, în cameră se strecură un spiri¬duş de casă.
Cu excepţia cârpei murdare, legată în jurul bazinului, era complet gol. Părea foarte bătrân. Pielea parcă îi era de şapte ori mai mare decât ar fi trebuit şi, deşi era chel, ca toţi spiri¬duşii de casă, îi creştea mult păr alb din urechile mari ca de liliac. Ochii îi erau injectaţi şi cenuşii, iar nasul cărnos era mare şi semăna cu un rât.
Spiriduşul nu îi băgă deloc în seamă pe Harry şi pe cei¬lalţi. Purtându-se de parcă nu putea să-i vadă, îşi târî picioa¬rele cocoşat, încet şi cu perseverenţă, către capătul îndepăr¬tat al camerei, bombănind tot timpul în şoaptă pe o voce joasă, groasă ca a unei broaşte-bou.
― ... miroase ca o gură de canal canal şi e un criminal din cap până în picioare, dar nici ea nu este mai brează, trădă¬toare de sânge afurisită, cu odraslele ei care distrug casa stăpânei mele, vai, biata mea stăpână, dacă ar şti, dacă ar şti ce gunoaie au intrat în casa ei, ce i-ar spune bătrânului Kreacher, vai, ce ruşine, Sânge-Mâli, vârcolaci, trădători şi hoţi, bietul, bătrânul Kreacher, ce poate să facă...
― Bună, Kreacher, zise Fred foarte tare, trântind uşa.
Spiriduşul de casă încremeni locului, se opri din bom¬bănit şi tresări extrem de surprins.
― Kreacher nu te-a văzut, tinere stăpân, zise el, întorcân¬du-se şi făcând o plecăciune în faţa lui Fred.
Stând mai departe cu faţa spre covor, adăugă, perfect inteligibil:
― Progenitură afurisită de trădător de sânge.
― Poftim? zise George. Nu am auzit ultima parte.
― Kreacher nu a spus nimic, zise Spiriduşul, făcând o a doua plecăciune către George şi adăugând pe un ton clar: Uite-i şi fratele geamăn, tot o bestie de pe altă lume.
Harry nu ştiu dacă să râdă sau nu. Spiriduşul se ridică, privindu-i pe toţi răuvoitor şi, aparent convins că nu puteau să îl audă, continuă să bombăne.
― ... şi uite şi Sânge-Mâlul, stând acolo dreaptă ca săgea¬ta, vai, dacă ar şti stăpâna mea, vai, cum ar mai plânge, şi mai este şi un băiat nou, Kreacher nu ştie cum îl cheamă. Ce caută aici? Kreacher nu ştie...
― Kreacher, el este Harry, zise Hermione. Harry Potter. Kreacher îşi deschise larg ochii spălăciţi şi bombăni mai repede şi mai supărat ca niciodată.
― Sânge-Mâlul vorbeşte cu Kreacher de parcă este priete¬na mea, dacă l-ar vedea stăpâna lui Kreacher într-o aseme¬nea companie, ah, ce ar spune...
― Nu-i spune Sânge-Mâl! ziseră Ron şi Ginny într-un glas, furioşi.
― Nu contează, şopti Hermione, nu este întreg la minte, nu ştie ce...
― Nu te amăgi singură, Hermione, ştie exact ce spune, zise Fred, privindu-i pe Kreacher cu o mare antipatie.
Kreacher bombănea în continuare, cu ochii aţintiţi asupra lui Harry.
― Este adevărat? Este Harry Potter? Kreacher vede cica¬tricea, trebuie să fie adevărat, acesta este băiatul care l-a oprit pe Lordul Întunecat, Kreacher se întreabă cum a reuşit...
― Ca noi toţi, Kreacher, spuse Fred.
― Ce vrei, de fapt? întrebă George.
― Kreacher face curat, zise el evaziv.
― O scuză credibilă, spuse o voce din spatele lui Harry. Se întorsese Sirius, care se uita urât la spiriduş din uşă.
Zgomotul de pe hol încetase; probabil că doamna Weasley şi Mundungus îşi continuaseră cearta în bucătărie. Când îl văzu pe Sirius, Kreacher se aruncă într-o plecăciune ridicol de joasă, turtindu-şi de podea nasul ca un rât.
― Ridică-te, spuse Sirius nerăbdător. Acum, ce pui la cale?
― Kreacher face curat, repetă Spiriduşul. Kreacher trăieşte ca să servească Nobila Casă Black ―
― Şi este mai neagră pe zi ce trece, este groaznic de murdară, zise Sirius.
― Stăpânului i-a plăcut mereu această glumiţă a sa, spuse Kreacher, făcând iar o plecăciune, şi continuând în şoaptă: Stăpânul a fost un porc nerecunoscător, care i-a frânt inima mamei sale...
― Mama mea nu a avut inimă, Kreacher, se răsti Sirius. S-a menţinut în viaţă doar din ciudă.
Kreacher îşi plecă iar capul când vorbi.
― Cum zice stăpânul, murmură el mânios. Stăpânul nu merită nici să şteargă noroiul de pe pantofii mamei sale, vai, biata mea stăpână, ce ar zice dacă l-ar vedea pe Kreacher servindu-l, cât l-a urât, ce dezamăgire a fost...
― Te-am întrebat ce pui la cale, spuse Sirius cu răceală. De fiecare dată când apari prefăcându-te că deretici, duci ceva pe furiş la tine în cameră, ca să nu putem să îl aruncăm.
― Kreacher nu ar muta niciodată ceva de la locul său de drept din casa stăpânului, zise Spiriduşul, care apoi murmură foarte repede:
Stăpâna nu l-ar ierta niciodată pe Kreacher dacă ar fi arun¬cată tapiseria, de şapte secole este în familie, Kreacher trebuie să o salveze, Kreacher nu o să-l lase pe stăpân, pe trădătorii de sânge şi pe odrasle să o distrugă...
― Mă gândeam eu că ar putea să fie asta, spuse Sirius, aruncând o privire dispreţuitoare către peretele de vizavi. Nu mă îndoiesc că trebuie să-i fi pus în cârcă o altă Vrajă de Lipire Permanentă, însă dacă o să pot să scap de ea, sigur o voi face. Acum du-te, Kreacher.
Se părea că Kreacher nu îndrăznea să nesocotească un ordin direct; cu toate acestea, privirea pe care i-o aruncă lui Sirius când îşi târî paşii pe lângă el era plină de o ură pro¬fundă, aşa că bombăni tot timpul până ieşi din cameră.
― Se întoarce din Azkaban dându-i ordine lui Kreacher, ah, biata mea stăpână, ce ar spune dacă ar vedea casa acum, cu gunoaiele care trăiesc în ea, comorile ei aruncate, a jurat că nu o mai recunoştea ca mamă şi s-a întors, se mai zice că este şi criminal...
― Continuă să bombăni şi chiar o să fiu criminal! spuse Sirius nervos şi trânti uşa după spiriduş.
― Sirius, nu este întreg la cap, zise Hermione în apărarea lui, nu cred că îşi dă seama că îl auzim.
― A fost singur prea mult timp, spuse Sirius, primind ordine smintite de la portretul mamei şi vorbind de unul singur, însă întotdeauna a fost un afurisit şi un...
― Poate că, dacă l-ai elibera, zise Hermione plină de spe¬ranţă, poate că...
― Nu putem să-l eliberăm, ştie prea multe despre Ordin, spuse Sirius ferm. Şi oricum, şocul l-ar ucide. Sugerează-i să plece din casa asta, şi o să vezi cum o să reacţioneze.
Sirius traversă camera până unde era agăţată pe toată lungimea peretelui tapiseria pe care încercase să o apere Kreacher. Harry şi ceilalţi îl urmară.
Tapiseria părea extrem de veche; era decolorată şi părea mâncată de Doxii în unele locuri. Totuşi, firul de aur cu care era brodată încă scânteia cu destulă putere ca să arate ramificatul arbore genealogic care data din Evul Mediu (din câte îşi dădea seama Harry). Chiar în partea de sus era scris cu litere mari:

Nobila şi Foarte Vechea Casă Black
"Toujours pur"

― Tu nu eşti trecut aici! zise Harry, după ce examină cu atenţie partea de jos a arborelui.
― Am fost aici, spuse Sirius, arătând o gaură mică, rotundă şi arsă de pe tapiserie, care semăna cu o arsură de ţigară. Iubitoarea mea mamă m-a scos după ce am fugit de acasă ― lui Kreacher chiar îi place să spună povestea în şoaptă.
― Ai fugit de acasă?
― Când aveam cam şaisprezece ani, spuse Sirius, mă sătu¬rasem.
― Unde te-ai dus? întrebă Harry, privindu-i cu ochii mari.
― La tatăl tău acasă, spuse Sirius. Bunicii tăi au fost foarte drăguţi; într-un fel, m-au adoptat ca pe un al doilea fiu. Da, am stat la tatăl tău în vacanţele de vară, iar la şaptesprezece ani mi-am luat casa mea. Îmi lăsase unchiul Alphard o bucată destul de măricică de aur ― şi el a fost şters de aici, probabil că ăsta este motivul ― oricum, după asta mi-am purtat singur de grijă. Însă am fost mereu bine venit la dom¬nul şi doamna Potter duminica la prânz.
― Dar... de ce ai...?
― Plecat? zâmbi Sirius cu amărăciune şi îşi trecu degetele prin părul lung şi nepieptănat. Pentru că îi uram pe toţi: pe pă¬rinţii mei, cu obsesia lor pentru sângele pur, convinşi că, dacă erai un Black, aveai sânge albastru... pe idiotul de frate-meu, destul de slab ca să îi creadă... uite-l aici.
Sirius arătă cu degetul chiar la capătul arborelui, către numele "Regulus Black". Data naşterii era urmată de o dată a decesului (cam cu cincisprezece ani în urmă).
― Era mai mic ca mine, zise Sirius, şi un fiu mult mai bun, după cum mi se reamintea tot timpul.
― Însă a murit, spuse Harry.
― Da, zise Sirius. Un tâmpit notoriu... s-a alăturat Devo¬ratorilor Morţii.
― Glumeşti!
― Haide, Harry, nu ai văzut destule în casa asta ca să-ţi dai seama ce fel de vrăjitori au fost în familia mea? spuse Sirius cu încăpăţânare.
― Şi ― şi părinţii tăi au fost Devoratori ai Morţii?
― Nu, nu, dar crede-mă, erau de acord cu viziunea lui Cap-de-Mort, sprijineau întru totul purificarea rasei vrăji¬toreşti, eliminarea celor cu părinţi Încuiaţi şi aducerea la pu¬tere a celor cu sângele pur. Şi nici nu erau singurii, au fost destul de mulţi oameni, înainte să-şi dea Cap-de-Mort arama pe faţă, care au crezut că avea o perspectivă foarte corectă asupra lucrurilor... Însă s-au speriat când au văzut ce era în stare să facă pentru a obţine puterea. Dar la început părinţii mei au crezut că Regulus a fost un fel de mic erou pentru că i s-a alăturat.
― A fost omorât de un Auror? întrebă Harry curios.
― O, nu, zise Sirius. Nu, a fost ucis de Cap-de-Mort. Sau, mai probabil, din ordinul lui Cap-de-Mort; mă îndoiesc că Regulus a fost vreodată destul de important ca să fie omorât de însuşi Cap-de-Mort. Din câte am aflat după ce a murit, a intrat în joc, apoi s-a speriat din cauza a ceea ce i se cerea să facă şi a încercat să se retragă. Ei bine, lui Cap-de-Mort nu poţi să-i înmânezi pur şi simplu demisia. Ai de ales între serviciul pe viaţă sau moartea.
― Prânzul, se auzi vocea doamnei Weasley.
Ţinea bagheta ridicată mult în faţa ei, ducând în echili¬bru pe vârf o tavă uriaşă încărcată cu sandvişuri şi prăjituri. Era foarte rumenă în obraji şi părea încă supărată. Ceilalţi se apropiară de ea, dornici să mănânce ceva, însă Harry rămase cu Sirius, care înaintase spre tapiserie.
― Nu m-am mai uitat la asta de ani de zile. Uite-l pe Phineas Nigellus... stră-stră-străbunicul meu, vezi?... Cel mai puţin iubit director al Şcolii Hogwarts din toate timpurile... Araminta Meliflua... o vară a mamei mele... a încercat să dea o lege a Ministerului care să legalizeze vânatul Încuiaţilor... şi draga mătuşă Elladora... a instituit tradiţia familiei de a decapita spiriduşii de casă când deveneau prea bătrâni ca să ducă tăvile de ceai... desigur, de fiecare dată când în familia mea se năştea o persoană cât de cât normală, era dez¬moştenită. Văd că Tonks nu este aici. Poate că de asta nu vrea să îi asculte Kreacher ordinele ― ar trebui să facă tot ce îi spune oricare membru al familiei...
― Tu şi Tonks sunteţi rude? întrebă Harry surprins.
― A, da, mama ei, Andromeda, a fost verişoara mea preferată, zise Sirius, cercetând cu atenţie tapiseria. Nu, An¬dromeda nu este aici, uite...
Arătă către o altă arsură mică şi rotundă dintre două nume, Bellatrix şi Narcissa.
― Surorile Andromedei sunt încă aici pentru că ele au încheiat căsătorii minunate şi respectabile de sânge-pur, însă Andromeda s-a căsătorit cu un bărbat cu părinţi încu¬iaţi, Ted Tonks, aşa că...
Sirius mimă arderea tapiseriei cu o rază a baghetei şi râse cu amărăciune. Harry, însă, nu râse; era prea ocupat să se uite la numele din dreapta urmei de arsură a Andromedei.
O linie dublă de broderie aurie o lega pe Narcissa Black de Lucius Reacredinţă, iar o singură linie aurie verticală, por¬nită din numele lor, ducea la numele Draco.
― Eşti rudă cu familia Reacredinţă!
― Toate familiile de sânge-pur sunt înrudite între ele, zise Sirius. Dacă vrei să îţi laşi fiii şi fiicele să se căsătorească doar cu cei cu sânge-pur, nu prea ai de ales între mulţi; am rămas foarte puţini. Molly şi cu mine suntem veri prin alianţă şi Arthur este un fel de văr de-al doilea, renegat cândva. Însă nu are sens să îi căutăm aici ― dacă a fost vreodată o familie de trădători de sânge, aceasta este familia Weasley.
Însă acum Harry se uita la numele din stânga numelui ars al Andromedei: Bellatrix Lestrange.
― Lestrange... zise Harry tare.
Numele îi trezise o amintire; îl ştia de undeva, însă pen¬tru o clipă nu putu să-şi dea seama de unde, deşi îi dădu o senzaţie stranie, sinistră în stomac.
― Sunt în Azkaban, zise Sirius scurt.
Harry îl privi curios.
― Bellatrix şi soţul ei Rodolphus au fost aduşi o dată cu Barty Crouch junior, zise Sirius, cu acelaşi ton brusc. Şi fra¬tele lui Rodolphus, Rabastan, a fost cu ei.
Atunci Harry îşi aminti. O văzuse pe Bellatrix Lestrange în interiorul Pensivului lui Dumbledore, instrumentul ciu¬dat în care puteau fi stocate gândurile şi amintirile: o femeie înaltă, brunetă, cu ochi întunecaţi, care fusese judecată şi îşi mărturisise devotamentul continuu pentru Lordul Cap-de-Mort, mândria că încercase să îl găsească după declinul său şi convingerea că va fi cândva răsplătită pentru loialitate.
― Nu mi-ai zis niciodată că este...
― Chiar contează că este vara mea? se răsti Sirius. Din punctul meu de vedere, ei nu sunt familia mea. Ea cu sigu¬ranţă nu este rudă cu mine. Nu am mai văzut-o de când aveam vârsta ta, dacă nu pui la socoteală momentul când am zărit-o intrând în Azkaban. Crezi că sunt mândru că am o rudă ca ea?
― Iartă-mă, spuse Harry repede, nu am vrut să ― am fost surprins, doar atât...
― Nu contează, nu îţi cere scuze, murmură Sirius.
Se depărtă de tapiserie, cu mâinile băgate adânc în buzunare.
― Nu-mi place că sunt din nou aici, zise el, uitându-se prin salon. Nu m-am gândit că voi mai ajunge să fiu închis în casa asta.
Harry îl înţelegea perfect. Ştia cum s-ar fi simţit el, dacă ar fi crescut, crezând că scăpase pentru totdeauna de casa aceea, şi s-ar fi întors să trăiască la numărul patru, pe Aleea Boschetelor.
― Desigur, este ideală ca sediu, zise Sirius. Tatăl meu a luat toate măsurile de securitate cunoscute vrăjitorilor când trăia aici. Nu poate fi detectată, ca să nu poată să vină nicio¬dată Încuiaţii aici ― de parcă ar fi vrut vreodată să o facă -şi acum Dumbledore a adăugat şi protecţia sa, nu ar fi deloc uşor să găseşti o casă mai sigură. Dumbledore este Păstră¬torul Secretului în numele Ordinului, ştii bine ― nimeni nu poate să găsească sediul decât dacă îi spune el personal unde este ― acel bilet pe care ţi l-a arătat Moody azi-noapte era de la Dumbledore...
Sirius râse scurt, cu un râset asemănător cu un lătrat.
― Dacă ar putea să vadă părinţii mei la ce foloseşte acum această casă... mă rog, portretul mamei mele ar trebui să te ajute să-ţi faci o părere...
Se încruntă o clipă, apoi oftă.
― Mi-ar plăcea să pot să ies din când în când şi să fac ceva folositor. L-am întrebat pe Dumbledore dacă pot să te însoţesc la audiere ― ca Snuffles, bineînţeles ― pentru puţin suport moral, ce zici?
Harry se simţi ca şi când stomacul i s-ar fi scurs în covorul plin de praf. Nu se mai gândise deloc la audiere de când luase cina seara precedentă; în vârtejul de a fi iar alături de oamenii săi preferaţi, şi aflând tot ce se întâmpla, acest lucru îi ieşise complet din minte. La auzul cuvintelor lui Sirius, însă, i se întoarse sentimentul zdrobitor de groază. Se uită la Hermione şi la fraţii Weasley, care îşi mâncau toţi sandvişurile cu poftă, şi se întrebă cum s-ar simţi dacă s-ar întoarce la Hogwarts fără el.
― Nu-ţi face griji, zise Sirius.
Harry îşi ridică privirea şi realiză că Sirius îl urmărise.
― Sunt sigur că o să se clarifice totul, sigur există ceva în Statutul Internaţional de Tăinuire care permite folosirea magiei pentru a-ţi salva propria viaţă.
― Dar, dacă or să mă exmatriculeze, zise Harry încet, pot să mă întorc aici şi să trăiesc cu tine?
Sirius zâmbi cu tristeţe.
― O să vedem.
― M-aş simţi mult mai liniştit în privinţa audierii dacă nu ar trebui să mă întorc la familia Dursley, insistă Harry.
― Trebuie să fie groaznici, dacă preferi locul ăsta, zise Sirius posomorât.
― Voi doi de acolo, grăbiţi-vă, sau nu o să mai rămână nimic de mâncare! strigă doamna Weasley.
Sirius mai oftă o dată profund, aruncă o privire sumbră ta¬piseriei, apoi el şi Harry se duseră şi li se alăturară celorlalţi.
Harry se strădui cât putu să nu se gândească la audiere în timp ce goliră dulapurile cu vitrină în seara aceea. Din fericire pentru el, era o activitate care necesita multă concentrare, având în vedere că multe dintre obiectele de acolo păreau to¬tal lipsite de dorinţa de a-şi părăsi rafturile pline de praf. Sirius suferi o muşcătură urâtă de la o tabacheră argintie; în câteva clipe mâna muşcată fusese acoperită de un înveliş neplăcut ca o crustă, asemenea unei mănuşi tari maro.
― Este în ordine, zise el, examinându-şi mâna cu interes, înainte să o atingă uşor cu bagheta, aducând pielea la nor¬mal, trebuie să fie nişte pudră de Wartcap înăuntru.
Azvârli cutia în sacul unde strânseseră obiectele din dula¬puri; Harry îl văzu mai târziu pe George înfăşurându-şi mâna cu grijă într-o cârpă şi strecurând tabachera în buzu¬narele sale deja pline de Doxii.
Găsiră un instrument argintiu deloc atrăgător, ceva care semăna cu o pensetă cu multe picioare, care se căţără ca o insectă pe braţul lui Harry, când o ridică, şi încercă să-l înţe¬pe. Sirius îl apucă şi îl lovi cu o carte groasă intitulată Nobili¬mea naturii: genealogia vrăjitorească. Mai era acolo o cutie muzicală care, când era întoarsă cu cheia, cânta o melodie uşor sinistră, ca un clopoţel, şi se treziră toţi curios de slăbiţi şi adormiţi, până când Ginny avu ideea deşteaptă de a trân¬ti capacul; un medalion greu, pe care nici unul nu reuşi să-l deschidă; mai multe sigilii vechi; şi, într-o cutie plină de praf, un Ordinul lui Merlin Clasa Întâi, care îi fusese acor¬dat bunicului lui Sirius pentru "servicii aduse Ministerului".
― Înseamnă că trebuie să le fi dat o grămadă de aur, spuse Sirius dispreţuitor, aruncând medalia în sacul de gunoi.
Kreacher intră sfios în cameră de mai multe ori şi încer¬că să ia pe furiş diverse lucruri, ascunzându-le sub cârpa de la şale şi murmurând blesteme îngrozitoare de fiecare dată când îl prindeau asupra faptului. Când Sirius smulse de la el un inel mare de aur, care purta blazonul familiei Black, Kreacher chiar izbucni în lacrimi de furie şi părăsi camera suspinând încet şi insultându-1 pe Sirius aşa cum Harry nu mai auzise până atunci.
― A fost al tatălui meu, spuse Sirius, aruncând inelul în sac. Kreacher nu i-a fost chiar aşa devotat cum i-a fost ma¬mei mele, însă tot l-am prins îmbrăţişând o pereche de pan¬taloni vechi ai tatălui meu săptămâna trecută.

*

Doamna Weasley îi puse pe toţi la treabă pe parcursul ur¬mătoarelor câteva zile. Le trebuiră trei zile să decontami¬neze salonul. Până la urmă, singurele lucruri de nedorit care rămăseseră erau tapiseria arborelui genealogic al fami¬liei Black, care rezistase tuturor încercărilor de a o dezlipi de pe perete, şi biroul mişcător. Moody nu venise încă la sediu, aşa că nu puteau fi siguri ce era în el.
După salon trecură la sufrageria de la parter unde găsiră nişte păianjeni mari cât farfuriile ascunşi pe sub nişte dulapuri (Ron ieşi repede din cameră ca să-şi facă un ceai şi se întoarse o oră şi jumătate mai târziu). Serviciul de porţelan, care purta blazonul şi motto-ul familiei Black, fu aruncat cu totul într-un sac, fără nici un fel de ceremonie, de către Sirius, şi aceeaşi soartă o avură o serie de fotografii vechi în rame de argint, pătate, ai căror locatari ţipară sfâşietor când se sparse geamul care îi acoperea.
Poate că Plesneală considera munca lor "curăţenie", dar, după părerea lui Harry, chiar erau în război cu casa, care se lupta cu toate forţele, sprijinită de Kreacher. Spiriduşul de casă continua să apară de câte ori se adunau, iar bombăni¬tul lui era din ce în ce mai jignitor, în timp ce încerca să scoată orice apuca din sacii de gunoi. Sirius merse atât de departe, încât îl şi ameninţă cu hainele, însă Kreacher îl fixă cu o privire spălăcită şi zise, "Stăpânul trebuie să facă aşa cum doreşte, " înainte să se întoarcă cu spatele şi să bol¬borosească foarte tare, "însă stăpânul nu îl va alunga pe Kreacher, nu, pentru că Kreacher ştie ce pun la cale, o, da, complotează împotriva Lordului Întunecat, da, cu aceşti Sânge-Mâli, trădători şi gunoaie..."
După care Sirius, ignorând protestele lui Hermione, îl apucă pe Kreacher de turul cârpei de pe şale şi-l aruncă afară din cameră.
Soneria suna de câteva ori pe zi, moment în care mama lui Sirius reîncepea să urle, iar Harry şi ceilalţi încercau să tragă cu urechea la ce spunea musafirul, deşi înţelegeau foarte puţin din clipele când îi vedeau şi din frânturile de conversaţie auzite, înainte ca doamna Weasley să-i cheme înapoi la treabă. Plesneală mai intră şi ieşi din casă de câteva ori, deşi, spre uşu¬rarea lui Harry, nu ajunseră niciodată faţă-n faţă; Harry o zări şi pe profesoara de Transfigurare, doamna McGonagall, care arăta foarte ciudat îmbrăcată cu o rochie şi o haină de Încu¬iaţi, părând prea ocupată ca să zăbovească. Uneori, însă, mu¬safirii rămâneau să ajute. Tonks li se alătură într-o după-amia¬ză memorabilă, când găsiră un căpcăun bătrân şi rău în toale¬ta de la etaj, iar Lupin, care stătea în casă cu Sirius, dar pleca pentru perioade lungi de timp pentru a îndeplini sarcini mis¬terioase pentru Ordin, îi ajută să repare o pendulă care avea neplăcutul obicei de a-i lovi cu putere pe cei ce treceau pe lân¬gă ea. Mundungus mai crescu puţin în ochii doamnei Weas¬ley, salvându-l pe Ron de nişte robe vechi şi mov care încer¬caseră să-l sugrume când le scosese din dulap.
În ciuda faptului că încă nu dormea bine, că încă visa cori¬doare şi uşi închise care făceau să-l usture cicatricea, Harry reuşi să se distreze pentru prima oară în acea vară. Atâta timp cât era ocupat, era mulţumit; însă, când acţiunea scădea, de fiecare dată când îşi lăsa garda jos, sau zăcea extenuat pe pat, privind umbrele neclare care se plimbau pe tavan, se întorcea la gândul înspăimântător al audierii de la Minister. Frica îl înţepa în capul pieptului ca nişte ace când se întreba ce i se va întâmpla dacă va fi exmatriculat. Această idee era atât de groaznică, încât nici nu îndrăznea să o spună cu voce tare, nici măcar lui Ron şi Hermione, care, deşi vorbeau adeseori în şoaptă între ei şi-i aruncau priviri îngrijorate, îi urmau exem¬plul şi nu discutau despre asta. Câteodată, nu putea să-şi îm¬piedice imaginaţia să nu-i arate un reprezentant anonim al Mi¬nisterului care îi rupea bagheta în două, ordonându-i să se întoarcă la familia Dursley... dar el nu avea de gând să se ducă înapoi. Era hotărât în privinţa asta. Avea să se întoarcă aici, în Casa Cumplită, şi să trăiască lângă Sirius.
Se simţi de parcă i-ar fi căzut o cărămidă în stomac când doamna Weasley se întoarse către el în timpul cinei de miercuri seara şi zise încet:
― Ţi-am călcat cele mai bune haine pentru mâine dimi¬neaţă, Harry, şi de asemenea aş vrea să te speli pe cap astă-seară. O primă impresie bună poate face minuni.
Ron, Hermione, Fred, George şi Ginny tăcură cu toţii şi se uitară la el. Harry dădu din cap şi încercă să-şi mănânce friptura în continuare, însă gura i se uscase atât de tare, încât nu putea să mestece.
― Cum o să ajung acolo? o întrebă pe doamna Weasley, încercând să nu pară îngrijorat.
― Te ia Arthur cu el la serviciu, spuse doamna Weasley cu blândeţe.
Domnul Weasley îi zâmbi lui Harry încurajator din partea cealaltă a mesei.
― Poţi să aştepţi la mine în birou până la ora audierii, zise el. Harry se uită la Sirius, însă, înainte să poată să pună întrebarea, doamna Weasley îi dăduse deja răspunsul.
― Domnul profesor Dumbledore nu crede că ar fi o idee bună să meargă Sirius cu tine, şi trebuie să recunosc că...
― Are dreptate, zise Sirius printre dinţii încleştaţi.
Doamna Weasley îşi făcu gura pungă.
― Când ţi-a spus Dumbledore asta? zise Harry, uitându-se la Sirius cu ochii mari.
― A venit aseară, după ce te culcaseşi, spuse domnul Weasley.
Sirius înţepă supărat un cartof cu furculiţa. Harry îşi coborî privirea în farfurie. Gândul că Dumbledore fusese în casă în ajunul audierii şi nu ceruse să-l vadă îl făcea să se simtă şi mai rău, dacă era posibil.


CAPITOLUL VII
MINISTERUL MAGIEI

Dimineaţa următoare, Harry se trezi la cinci jumătate atât de brusc şi de deplin, încât parcă i-ar fi strigat cineva în ureche. Pentru câteva clipe rămase nemişcat, în timp ce gân¬dul la audierea disciplinară îi cuprinse fiecare celulă a creie¬rului; apoi, nefiind în stare să mai suporte, sări din pat şi îşi puse ochelarii. Doamna Weasley îi aranjase blugii şi tricoul proaspăt spălat la picioarele patului. Harry se îmbrăcă în grabă. Tabloul gol de pe perete râse batjocoritor.
Ron zăcea întins pe spate, cu gura larg deschisă, dormind buştean. Nu se mişcă deloc când Harry traversă camera, ieşi pe hol şi închise uşa încet în urma lui. Încercând să nu se gândească la momentul când îl va vedea data viitoare pe Ron, când poate nu vor mai fi colegi la Hogwarts, Harry coborî scările în tăcere, trecu pe lângă capetele strămoşilor lui Kreacher şi se duse jos, la bucătărie.
Se aşteptase să nu mai fie nimeni, însă când ajunse la uşă, auzi de dincolo un zumzăit încet de voci. O deschise şi îi văzu pe domnul şi doamna Weasley, Sirius, Lupin şi Tonks stând acolo de parcă l-ar fi aşteptat. Toţi erau îmbrăcaţi complet, în afară de doamna Weasley, care purta un capot mov în carouri. Cum intră Harry, femeia sări în picioare.
― Micul dejun, zise ea, în timp ce îşi scoase bagheta şi se duse repede la foc.
― B-b-bună dimineaţa, Harry, căscă Tonks, care în dimi¬neaţa aceasta avea părul blond şi cârlionţat. Ai dormit bine?
― Da, zise Harry.
― Eu nu a-a-am dormit deloc, spuse ea, cu un alt căscat zdruncinător. Vino şi ia loc...
Trase un scaun, lovindu-l pe cel de lângă el.
― Ce vrei, Harry? întrebă doamna Weasley. Terci? Brioşe? Scrumbii? Ouă cu costiţă? Pâine prăjită?
― Doar ― doar pâine prăjită, mulţumesc, zise Harry.
Lupin îi aruncă o privire lui Harry, şi apoi îi zise lui Tonks:
― Ce ziceai de Scrimgeour?
― A... da... păi, trebuie să fim mai atenţi, ne-a pus mie şi lui Kingsley tot felul te întrebări ciudate...
Harry se simţi oarecum recunoscător fiindcă nu era obligat să ia şi el parte la conversaţie. Stomacul i se zvârcolea. Doam¬na Weasley îi puse în faţă câteva felii de pâine prăjită cu gem; încercă să mănânce, dar era ca şi când ar fi mestecat un covor. Doamna Weasley se aşeză lângă el şi începu să îi tot aranjeze tricoul, să-i bage înăuntru eticheta şi să-i netezească atentă cutele de pe umeri. El ar fi vrut să fie lăsat în pace.
―... şi o să trebuiască să-i spun lui Dumbledore că mâine nu pot să stau în tura de noapte, sunt pur şi simplu p-p-prea obosită, termină Tonks, căscând iar cu poftă.
― Îţi ţin eu locul, zise domnul Weasley. Este în ordine, oricum am de terminat un raport...
Domnul Weasley nu era îmbrăcat cu roba de vrăjitor, ci cu nişte pantaloni în dunguliţe şi o jachetă veche de pilot. Se întoarse de la Tonks spre Harry.
― Cum te simţi?
Harry ridică din umeri.
― O să se termine totul în curând, zise domnul Weasley încurajator. Peste câteva ore o să fii reabilitat.
Harry nu spuse nimic.
― Audierea este la etajul meu, în biroul Ameliei Bones. Este şefa Departamentului de Punere în Vigoare a Legilor Magice şi cea care îţi va pune întrebări.
― Amelia Bones este de treabă, Harry, zise Tonks cu sin¬ceritate. Este dreaptă, o să te asculte.
Harry dădu din cap aprobator, încă nereuşind să se gân¬dească la ce anume să spună.
― Nu-ţi pierde cumpătul, zise Sirius brusc. Fii politicos şi nu te abate de la subiect.
Harry dădu iar din cap.
― Legea este de partea noastră, spuse Lupin încet. Chiar şi vrăjitorilor minori li se permite să facă vrăji în situaţii de viaţă şi moarte.
Ceva foarte rece se prelinse pe ceafa lui Harry; pentru o clipă crezu că aruncase cineva o Vrajă de Deziluzionare asu¬pra lui, apoi îşi dădu seama că doamna Weasley îi ataca părul cu un pieptene ud. Îl apăsă cu putere pe creştet.
― Nu stă niciodată culcat? zise ea disperată.
Harry clătină din cap.
Dl. Weasley se uită la ceas şi îşi ridică privirea spre Harry.
― Cred că ar trebui să plecăm, zise el. Este puţin cam de¬vreme, dar cred că o să-ţi fie mai bine la Minister decât dacă o să stai să aştepţi aici.
― Bine, zise Harry automat, lăsând felia de pâine prăjită în farfurie şi ridicându-se.
― O să fie în ordine, Harry, zise Tonks, bătându-l pe braţ.
― Noroc, spuse Lupin, sunt sigur că o să fie totul bine.
― Şi dacă nu, zise Sirius sumbru, mă ocup eu de Amelia Bones în locul tău...
Harry zâmbi stins. Doamna Weasley îl îmbrăţişă.
― Îţi ţinem pumnii, spuse ea.
― Da, zise Harry. Atunci... ne vedem mai târziu.
Îl urmă pe domnul Weasley până sus şi pe hol. O auzi pe mama lui Sirius mormăind în somn, de dincolo de draperii. Domnul Weasley deblocă uşa şi ieşiră amândoi în zorii dimi¬neţii reci şi gri.
― De obicei nu mergeţi pe jos la serviciu, nu? îl întrebă Harry, când porniră vioi spre piaţă.
― Nu, de obicei Apar, zise domnul Weasley, dar este evi¬dent că tu nu poţi, şi cred că e mai bine să ajungem într-un mod cu totul non-magic... face o impresie mai bună, având în vedere pentru ce ai fost sancţionat...
Domnul Weasley îşi ţinea mâna în buzunar în timpul mersului. Harry ştia că era încleştată în jurul baghetei. Stră¬zile dărăpănate erau aproape pustii, însă când ajunseră la o mică staţie de metrou mizerabilă, îşi dădură seama că era deja plină de navetişti. Ca întotdeauna când era în apropierea Încu¬iaţilor care îşi vedeau de treburile lor cotidiene, domnului Weasley îi era foarte greu să îşi înfrâneze entuziasmul.
― Pur şi simplu fantastice, şopti el, arătând spre auto¬matele de cartele. Minunat de ingenioase.
― Sunt stricate, zise Harry, indicându-i semnul.
― Da, dar chiar şi aşa... spuse domnul Weasley, zâmbindu-le cu drag spre ele.
În schimb, cumpărară biletele de la un paznic care părea destul de adormit (Harry se ocupă de tranzacţie, având în ve¬dere că domnul Weasley nu se prea pricepea la banii Încu¬iaţilor) şi cinci minute mai târziu se urcau într-un tren subte¬ran, care îi ducea către centrul Londrei. Domnul Weasley veri¬fică neliniştit hărţile metroului de deasupra ferestrelor.
― Încă patru staţii, Harry... Acum mai sunt trei staţii... Încă două staţii, Harry...
Coborâră la o staţie chiar din inima Londrei şi fură mătu¬raţi afară din metrou de un val de bărbaţi şi femei în cos¬tum şi cu serviete. Urcară pe scara rulantă, dincolo de bari¬era de cartele (domnul Weasley fu încântat de modul în care aparatul îi înghiţi cartela), şi ieşiră într-o stradă mare, încadrată de clădiri impozante, aflată în plin trafic.
― Unde suntem? zise domnul Weasley derutat şi pentru o clipă îi îngheţă sângele în vine.
Harry crezu că se dăduseră jos la altă staţie, în ciuda ape¬lurilor repetate la hartă ale domnului Weasley; însă o secundă mai târziu el zise:
― A, da... pe aici, Harry.
Apoi îl conduse pe o alee lăturalnică.
― Iartă-mă, spuse el, însă nu am mai venit niciodată cu metroul şi totul este destul de diferit din perspectiva Încu¬iaţilor. Sincer să fiu, până acum nu am mai folosit în viaţa mea un permis de vizitator.
Cu cât avansau, cu atât clădirea devenea mai puţin impo¬zantă şi mai mică, până când ajunseră pe o stradă unde erau mai multe case cu birouri oarecum dărăpănate, o cârciumă şi o zonă de trecere foarte aglomerată. Harry se aşteptase ca Mi¬nisterul Magiei să aibă un sediu mai impresionant.
― Am ajuns, spuse domnul Weasley vesel, arătând către o veche cabină telefonică roşie, căreia îi lipseau câteva ochiuri de geam şi care era plasată în faţa unui perete plin de graffiti. După tine, Harry.
Deschise uşa cabinei telefonice.
Harry intră, întrebându-se despre ce Dumnezeu era vorba. Dl. Weasley se strecură lângă Harry şi închise uşa. Erau înghe¬suiţi; Harry era lipit de aparatul de telefon, care atârna strâmb de peretele cabinei, de parcă ar fi încercat să-l dea jos un van¬dal. Domnul Weasley se întinse pe lângă el după receptor.
― Domnule Weasley, cred că şi acesta ar putea să fie stri¬cat, zise Harry.
― Nu, nu, sunt sigur că este în ordine, spuse domnul Weasley, ţinând receptorul deasupra capului şi uitându-se la discul cu numere. Să vedem... şase..., zise el şi formă numă¬rul, doi... patru... şi încă un patru... şi un alt doi...
În timp ce discul se învârtea încet la loc, în cabina tele¬fonică se auzi o voce monotonă de femeie, nu din recep¬torul din mâna domnului Weasley, ci la fel de tare şi clar ca şi când ar fi stat o femeie invizibilă chiar lângă ei.
― Bine aţi venit în Ministerul Magiei. Vă rog să spuneţi cum vă numiţi şi ce doriţi.
― Hm... făcu domnul Weasley, fiind evident că nu ştia dacă să vorbească sau nu în receptor.
Făcu un compromis, ţinând partea unde se vorbeşte la ureche.
― Arthur Weasley, Oficiului de Folosire Neregulamentară a Obiectelor Făcute de Încuiaţi. Sunt aici pentru a-l însoţi pe Harry Potter, căruia i s-a cerut să se prezinte la o audiere disciplinară...
― Vă mulţumesc, zise vocea calmă de femeie. Vizitatorule, te rog să iei o insignă şi să ţi-o prinzi în piept de robe.
Se auziră un păcănit şi un zornăit, iar Harry văzu ceva alu¬necând pe planul înclinat unde apăreau de obicei monedele nefolosite. Luă obiectul în mână: era o insignă argintie pătrat pe care scria Harry Potter, audiere disciplinară. Şi-o prinse piept de tricou şi vocea de femeie vorbi iar.
― Vizitator al Ministerului, ţi se cere să te supui unei veri¬ficări şi să îţi prezinţi bagheta pentru înregistrare la biroul securitate, care se află la capătul îndepărtat al atriumului.
Podeaua cabinei telefonice se cutremură. Coborau încet în pământ. Harry privi neliniştit cum trotuarul părea să se ridice dincolo de ferestrele cabinei, până când întunericul li se aşternu peste capete. Apoi nu mai văzu nimic; auzea doar un zgomot şters de maşinărie, în timp ce cabina îşi croia drum în jos prin pământ. Cam la un minut după aceea, deşi lui Harry i se păru că trecuse mult mai mult, printr-o crapi tură se ivi o lumină aurie care îi atinse picioarele şi, întin¬zându-se, se ridică, până când îi bătu direct în faţă şi trebui să clipească pentru a nu lăcrima.
― Ministerul Magiei vă urează o zi bună, zise vocea de femeie.
Uşa cabinei telefonice se deschise la perete şi domnul Weas¬ley se dădu jos, urmat de Harry, care rămăsese cu gura căscată.
Erau la capătul unui hol splendid, foarte lung, cu o podea de lemn închisă la culoare, foarte lustruită. Tavanul albastru ca gâtul unui păun era incrustat cu simboluri scân¬teietoare de aur, care se tot mişcau şi se schimbau ca un enorm avizier celest. Pereţii de pe ambele părţi erau aco¬periţi cu casete de lemn închis, lucios, şi aveau multe şemi¬neuri aurite plasate în interior. La fiecare câteva secunde, din unul dintre şemineurile din stânga ieşea un vrăjitor sau o vrăjitoare cu un vuum catifelat. Pe partea dreaptă se for¬mau cozi scurte în faţa fiecărui şemineu, aşteptând plecarea.
La jumătatea holului se afla o fântână. Un grup de statui aurii, mai mari decât în mărime naturală, stăteau în mijlocul unui bazin circular. Cea mai înaltă dintre ele era un vrăjitor cu o înfăţişare nobilă, care avea bagheta îndreptată în sus. Grupaţi în jurul lui erau o vrăjitoare frumoasă, un centaur, un goblin şi un spiriduş de casă. Ultimii trei se uitau cu toţii în sus, cu afecţiune, la vrăjitoare şi vrăjitor. Jeturi scânteie¬toare de apă ţâşneau din vârfurile baghetelor, din vârful să¬geţii centaurului, din vârful pălăriei goblinului şi din fiecare din vârfurile urechilor spiriduşului de casă, astfel încât cli¬pocitul apei se adăuga la pocniturile şi bufniturile celor care Apăreau şi la zgomotul făcut de paşii sutelor de vrăjitoare şi vrăjitori, majoritatea cu nişte expresii sumbre, cum sunt cele de dimineaţa devreme, şi se îndreptau spre o uşă dublă aurie din capătul îndepărtat al holului.
― Pe aici, spuse domnul Weasley.
Se alăturară mulţimii, croindu-şi drum printre cei care lucrau la Minister; unii dintre ei aveau braţele pline de gră¬mezi de pergamente, alţii se luptau cu servietele, iar alţii citeau Profetul zilei. Când trecură pe lângă fântână, Harry văzu sicii de argint şi cnuţi de bronz scăpărând spre el de pe fundul bazinului. Pe un mic semn şters de lângă el scria:
TOT CE SE STRÂNGE DIN FÂNTÂNA FRĂŢIEI MAGI¬CE SE VA DONA SPITALULUI SF. MUNGO DE BOLI ŞI AFECŢIUNI MAGICE.
Dacă n-o să fiu exmatriculat din Hogwarts, o să dau zece galioni, îşi zise Harry disperat.
― Pe aici, Harry, zise domnul Weasley, şi se desprinseră din şuvoiul de angajaţi ai Ministerului care se îndreptau spre poarta aurie.
Aşezat la un birou din stânga, sub un semn pe care scria Pază, un vrăjitor ras în cap, cu nişte haine de un albastru co¬balt, ridică privirea când se apropiară, lăsând din mână Profetul zilei.
― Însoţesc un vizitator, spuse domnul Weasley, arătând spre Harry.
― Vino aici, zise vrăjitorul pe un ton plictisit.
Harry se apropie de el şi vrăjitorul ridică o nuia lungă de aur, subţire şi flexibilă ca o antenă de maşină, şi o trecu în sus şi în jos, în faţa şi în spatele lui Harry.
― Bagheta, mormăi vrăjitorul de la pază către Harry, punând deoparte instrumentul auriu şi întinzând mâna.
Harry îşi scoase bagheta. Vrăjitorul îi dădu drumul pe un instrument ciudat de aramă, care semăna cu o balanţă cu un singur talger. Acesta începu să vibreze. O bucată îngustă de pergament ieşi rapid dintr-o deschizătură de la bază. Vră¬jitorul o rupse şi citi ce scria pe ea.
― Douăzeci şi şapte de centimetri... miezul ― pană de phoenix, în uz de patru ani. Este corect?
― Da, spuse Harry neliniştit.
― Asta rămâne la mine, spuse vrăjitorul, înfigând bucata de pergament într-o mică ţeapă de aramă. Tu iei asta, adăugă el, aruncând bagheta spre Harry.
― Mulţumesc.
― Stai aşa... zise vrăjitorul rar.
Ochii i se mutaseră rapid de la insigna argintie de vizita¬tor din pieptul lui Harry la fruntea sa.
― Mulţumesc, Eric, zise domnul Weasley hotărât şi, apu¬cându-l de umăr pe Harry, îl conduse dincolo de birou şi înapoi în şuvoiul de vrăjitori şi vrăjitoare care intrau şi ie¬şeau pe uşa aurie.
Înghiontit puţin de mulţime, Harry îl urmă pe domnul Weasley de partea cealaltă a uşii, în holul mai mic de după ea, unde erau cel puţin douăsprezece lifturi în spatele unor grilaje făcute din aur. Harry şi domnul Weasley se alăturară mulţimii din jurul unuia dintre ele. În apropiere era un vrăjitor cu o barbă mare care ţinea o cutie de carton ce scotea nişte zgomote, ca şi când ar fi râcâit ceva dinăuntru.
― E totul bine, Arthur? zise vrăjitorul, făcându-i semn cu capul domnului Weasley.
― Ce ai acolo, Bob? întrebă domnul Weasley, uitându-se la cutie.
― Nu suntem siguri, spuse vrăjitorul cu seriozitate. Cre¬deam că este un pui standard de mlaştină, până când a început să sufle foc pe nări. Mie mi se pare să fie o încălcare gravă a Interziceriii Creşterii Experimentale a Animalelor.
Un lift coborî în faţa lor cu un sunet discordant şi un zăn¬gănit puternic; grilajul auriu se dădu la o parte, iar Harry şi domnul Weasley se urcară în ascensor cu restul mulţimii şi Harry se trezi lipit de peretele din fund. O mulţime de vrăji¬toare şi vrăjitori îl priveau cu curiozitate; se uită în jos ca să nu întâlnească privirea nimănui, netezindu-şi între timp bretonul. Grilajul se închise cu o bufnitură şi liftul se ridică încet, cu lanţurile zuruind, în timp ce se auzi iar aceeaşi voce calmă de femeie pe care o auzise Harry în cabina telefonică.
― Etajul şapte, Departamentul Jocurilor şi Sporturilor Magice, care include şi Sediul Ligii Britanice şi Irlandeze de Vâjthaţ, Clubul Oficial al Celor cu Prune în Gură şi Oficiul de Patente Ridicole.
Se deschiseră uşile liftului. Harry zări un coridor destul de neîngrijit, cu mai multe afişe cu echipe de vâjthaţ, atâr¬nate strâmb de pereţi. Unul dintre vrăjitorii din lift, care avea braţele pline de mături, reuşi să iasă cu greutate şi dis¬păru de-a lungul coridorului. Uşile se închiseră, liftul urcă iar cutremurându-se şi vocea de femeie anunţă:
― Etajul şase, Departamentul Transporturilor Magice, care include Autoritatea Reţelei Zvrr, Controlul Regulamen¬tar al Măturilor, Oficiul Portalurilor şi Centrul de Testare a Apariţiei.
Uşile ascensorului se deschiseră iar şi ieşiră patru sau cinci vrăjitoare şi vrăjitori; în acelaşi timp, în lift intrară în zbor câteva avioane de hârtie. Harry le urmări cum dădură liniştite din aripi deasupra capului său; erau de un violet pal şi putea fi observată ştampila cu Ministerul Magiei de-a lun¬gul marginii aripilor.
― Sunt doar mesaje interdepartamentale, îi şopti domnul Weasley. Obişnuiam să folosim bufniţe, însă e de necrezut ce nebunie era... găinaţ peste tot pe birouri...
În timp ce urcau iar cu zăngănituri, mesajele zburau în jurul lămpii care atârna de tavanul liftului.
― Etajul cinci, Departamentul Cooperării Magice Interna¬ţionale, care include Corpul Internaţional de Schimb Magic de Standarde, Oficiul Magic Internaţional de Legislaţie şi Con¬federaţia Internaţională a Vrăjitorilor, Membrii Britanici.
Când se deschiseră uşile, ţâşniră afară două dintre mesaje, cu alte vrăjitoare şi vrăjitori, însă mai intrară alte câ¬teva mesaje, astfel încât deasupra lumina lămpii varia şi pâl¬pâia, când ele zburau cu viteză în jur.
― Etajul patru, Departamentul de Control şi Reglemen¬tare a Creaturilor Magice, care include Diviziile de Fiare, Fiinţe şi Spirite, Oficiul de Legătură al Goblinilor şi Biroul Consultativ de Paraziţi.
― Scuzaţi-mă, zise vrăjitorul ce ducea puiul care sufla foc pe nări şi ieşi din lift, urmat de un mic cârd de mesaje.
Uşile se închiseră şi de această dată cu un zgomot mecanic.
― Etajul trei, Departamentul Accidentelor şi Catastrofelor Magice, care include Echipa de Anulare a Magiei Întâmplă¬toare, Sediul Ştergerii Memoriei şi Comitetul de Scuze pen¬tru Încuiaţi.
Toată lumea ieşi din lift la etajul acesta, în afară de dom¬nul Weasley, Harry şi o vrăjitoare care citea o foaie foarte lungă de pergament, care atârna până la pământ. Restul mesajelor zburară în continuare în jurul lămpii, în timp ce liftul se cutremura iar în ascensiunea sa, apoi uşile se des¬chiseră şi vocea anunţă:
― Etajul doi, Departamentul de Punere în Vigoare a Legilor Magice, care include Oficiul de Folosire Nepermisă a Magiei, Sediul Aurorilor şi Serviciile Administrative ale Vrăjustiţiei.
― Aici coborâm, Harry, zise domnul Weasley şi ieşiră din lift în urma vrăjitoarei, ajungând într-un coridor încadrat de uşi. Biroul meu este în partea cealaltă a etajului.
― Domnule Weasley, zise Harry, când trecură pe lângă o fereastră în care bătea lumina soarelui, nu mai suntem tot sub pământ?
― Ba da, suntem, zise domnul Weasley. Acelea sunt nişte ferestre vrăjite. Întreţinerea magică decide ce vreme avem în fiecare zi. Am avut două luni de uragane ultima dată când au încercat să obţină o mărire de salariu... Chiar pe aici, Harry.
Dădură un colţ, intrară pe o uşă dublă de stejar masiv şi ieşiră într-un spaţiu deschis, aglomerat şi împărţit în mai multe nişe care zumzăiau de discuţii şi râsete. Mesajele intrau şi ieşeau în zbor din separeuri, cu tot felul de lucruri de la fotografii ale vrăjitorilor puşi sub urmărire şi poze cu familiile lor, până la afişe cu echipele lor preferate de vâjthaţ şi articole din Profetul zilei. Un bărbat îmbrăcat în robă roşie, cu o coadă de cal mai lungă decât a lui Bill, stătea cu picioarele pe birou, dictându-i un raport penei sale. Puţin mai încolo, o vrăjitoare cu un ochi acoperit vor¬bea peste peretele separeului său cu Kingsley Shacklebolt.
― Bună dimineaţa, Weasley, spuse Kingsley nepăsător, când se apropiară. Aş avea ceva de vorbit cu tine, ai o clipă liberă?
― Da, dacă e vorba doar de o clipă, zise domnul Weasley. Mă cam grăbesc.
Vorbeau de parcă nu se cunoşteau aproape deloc şi, când Harry deschise gura să-l salute pe Kingsley, domnul Weasley îl călca pe picior. Îl urmară pe Kingsley de-a lungul culoaru¬lui şi până în ultimul separeu.
Harry fu uşor şocat; chipul lui Sirius îl privea din toate direcţiile. Pereţii erau tapetaţi cu tăieturi din ziare şi foto¬grafii vechi ― chiar şi una cu Sirius când fusese cavaler de onoare la nunta soţilor Potter. Singurul spaţiu liber era o hartă a lumii pe care străluceau nişte piuneze roşii, străluci¬toare ca nişte bijuterii.
― Aici, îi zise Kingsley brusc domnului Weasley, dându-i rapid un teanc de foi de pergament. Am nevoie de cât mai multe informaţii posibile despre vehiculele Încuiate zbură¬toare care au fost reperate în ultimele douăsprezece luni. Am primit informaţii conform cărora Black ar putea să călă¬torească încă pe vechea lui motocicletă.
Kingsley îi făcu lui Harry cu ochiul foarte sugestiv şi adăugă în şoaptă:
― Dă-i revista, s-ar putea să i se pară interesantă.
Apoi zise pe o voce normală:
― Şi să nu-ţi ia prea mult timp, Weasley, întârzierea rapor¬tului despre armele acele de soc ne-a ţinut în loc investigaţia timp de o lună.
― Dacă mi-ai fi citit raportul, ai fi ştiut că denumirea este arme de foc, zise domnul Weasley cu calm. Şi mă tem că vei fi nevoit să aştepţi informaţiile despre motociclete; momen¬tan suntem foarte ocupaţi.
Îşi coborî vocea şi spuse:
― Dacă poţi să scapi înainte de şapte, Molly face chifteluţe. Îi făcu semn lui Harry şi îl conduse afară din separeul lui
Kingsley, pe o altă uşă dublă de stejar, într-un alt hol. O luară la stânga, merseră de-a lungul unui alt coridor, cotiră la dreapta, pe un hol slab luminat şi evident lăsat în para¬gină, şi până la urmă dădură de o fundătură, unde era între¬deschisă o uşă în partea stângă, de la o debara de mături, şi o uşă în dreapta cu o plăcuţă din aramă pe care scria: Folosirea Neregulamentară a Obiectelor Făcute de Încuiaţi.
Biroul sărăcăcios al domnului Weasley părea să fie puţin mai mic decât debaraua de mături. Două birouri fuseseră înghesuite înăuntru şi abia dacă era destul spaţiu pentru a te mişca în jurul lor din cauza dulapurilor arhivei, care dădeau pe afară de-a lungul pereţilor, peste care erau stivuite grămezi de dosare. Mica parte liberă de pe un pe¬rete era mărturia obsesiilor domnului Weasley: mai multe afişe cu maşini, inclusiv una cu un motor demontat; două ilustraţii ale unor cutii de scrisori pe care părea să le fi decu¬pat din nişte cărţi Încuiate de copii; şi o diagramă care arăta cum să instalezi o priză.
Deasupra numeroaselor dosare de care trebuia să se ocupe era un vechi prăjitor de pâine, care sughiţa nefericit, şi o pereche de mănuşi de piele vechi, care îşi roteau dege¬tele mari. Lângă dosare era aşezată o fotografie cu familia Weasley. Harry observă că Percy părea să fi plecat din ea.
― Nu avem ferestre, zise domnul Weasley, parcă cerându-şi scuze, dându-şi jos jacheta de pilot şi punând-o pe spătarul scaunului. Am cerut să avem una, însă se pare că, după mintea lor, nu avem nevoie de ea. Ia loc, Harry, am impresia că încă nu a venit Perkins.
Harry se aşeză, strecurându-se pe scaunul de la biroul lui Perkins, în timp ce domnul Weasley frunzărea teancul de pergamente pe care i-l dăduse Kingsley Shacklebolt.
― A, da, zise el, zâmbind, în timp ce scoase dintre ele un număr al revistei Zeflemistul.
Dădu câteva pagini.
― Da, are dreptate, sunt sigur că Sirius o să o găsească foarte amuzantă ― vai de mine, ce-i cu ăsta?
Domnul Weasley îl desfăcu şi îl citi cu voce tare.
Un mesaj tocmai intrase în zbor pe uşa deschisă şi popo¬sise pe prăjitorul de pâine care sughiţa.
― A treia toaletă publică scuipătoare reclamată în Bethnal Green, vă rog să investigaţi imediat. Este deja ridicol...
― O toaletă scuipătoare?
― Nişte Anti-Încuiaţi puşi pe şotii, spuse domnul Weasley, încruntându-se. Am avut două cazuri săptămâna trecută, unul la Wimbledon, altul la Elephant and Castle. Încuiaţii trag apa, şi în loc să dispară totul ― mă rog, îţi imaginezi tu. Săracii tot cheamă ― ascultătorii ăia, aşa cred că se numesc ― ştii tu, cei care repară ţevi şi alte chestii.
― Instalatori?
― Da, exact, însă bineînţeles că sunt consternaţi. Eu nu sper decât să-i găsim pe vinovaţi.
― Vor fi prinşi de Aurori?
― O, nu, e ceva prea neînsemnat pentru Aurori, va fi Pa¬trula obişnuită de Punere în Vigoare a Legii ― a, Harry, a sosit Perkins.
Un vrăjitor bătrân, cocoşat, aparent timid, cu părul zbur¬lit şi alb tocmai intrase în cameră, gâfâind.
― Vai, Arthur! spuse el disperat, fără să se uite la Harry. Sla¬vă Domnului, nu am ştiut cum să fac să fie mai bine, dacă să te aştept sau nu. Tocmai ţi-am trimis o bufniţă, însă evident că n-a ajuns la tine ― a venit un mesaj urgent acum zece minute...
― Am aflat de toaleta scuipătoare, zise domnul Weasley.
― Nu, nu, nu este vorba despre toaletă, este vorba de au¬dierea băiatului Potter ― au schimbat ora şi locul de jude¬cată ― acum începe la opt şi este în Sala de Judecată numă¬rul zece...
― În vechea ― dar mi-au spus ― pe barba lui Merlin! Domnul Weasley se uită la ceas, scoase un ţipăt şi sări ca ars de pe scaun.
― Repede, Harry, trebuia să fim deja acolo de cinci minute! Perkins se lipi de dulapurile cu arhive, în timp ce dom¬nul Weasley ieşi în fugă din birou, cu Harry pe urmele sale.
― De ce au schimbat ora? zise Harry pe nerăsuflate, când trecură valvârtej pe lângă separeurile Aurorilor.
Oamenii îşi ridicară capetele şi se holbară la ei când tre¬cură în fugă. Harry se simţea de parcă îşi lăsase tot interi¬orul fiinţei sale în biroul lui Perkins.
― Habar n-am, dar slavă Domnului că am ajuns aşa de devreme, dacă nu ai fi sosit la timp, ar fi fost o catastrofă!
Domnul Weasley se opri alunecând în faţa lifturilor şi apăsă repede pe butonul de coborâre.
― HAIDE!
Liftul apăru zăngănind şi cei doi urcară grăbiţi. De fiecare dată când se oprea, domnul Weasley înjura mânios şi apăsa cu putere pe butonul "nouă".
― Sălile acelea de judecată nu au mai fost folosite de ani întregi, zise domnul Weasley supărat. Nu-mi dau seama de ce se ţine acolo ― doar dacă ― dar nu ―
Chiar în acel moment, o vrăjitoare plinuţă intră în lift, ducând un pocal fumegător, iar domnul Weasley nu mai continuă.
― Atriumul, spuse vocea calmă de femeie şi grilajul auriu se dădu în lături, dezvăluindu-i lui Harry pentru o clipă sta¬tuile aurii din fântâna din depărtare.
Vrăjitoarea plinuţă ieşi şi în schimb intră un vrăjitor cu pielea pământie şi cu o expresie îndoliată.
― Bună dimineaţa, Arthur, spuse el pe un ton de mormânt când ascensorul începu să coboare. Nu te văd prea des pe aici.
― Treburi urgente, Bode, spuse domnul Weasley, care se balansa din genunchi şi îi arunca priviri neliniştite lui Harry.
― A, da, zise Bode, cercetându-l pe Harry fără să clipeas¬că. Desigur.
Harry nu avu nici o reacţie faţă de Bode, însă privirea sa fixă nu îl făcu să se simtă deloc mai bine.
― Departamentul Misterelor, zise vocea calmă de femeie, fără alte explicaţii.
― Repede, Harry, spuse domnul Weasley când uşile se des¬chiseră zăngănind, şi goniră pe un coridor care era destul de diferit de cele de deasupra.
Pereţii erau goi; nu erau nici ferestre şi nici uşi, în afară de una neagră, simplă, situată chiar la capătul holului. Harry se aştepta să intre pe ea, însă în schimb domnul Weasley îl apucă de braţ şi îl trase în stânga, unde era un spaţiu liber care ducea către o serie de trepte.
― Pe aici, pe aici, gâfâi domnul Weasley, coborând două trepte odată. Liftul nici nu mai coboară până aici... de ce se ţine aici nu...
Ajunseră la capătul scărilor şi alergară de-a lungul altui coridor, care semăna leit cu închisoarea lui Plesneală de la Hogwarts, cu pereţi tari de piatră şi torţe în suporturi. Uşile pe care trecură aici erau de lemn masiv cu broaşte şi zăvoare de fier.
― Sala de judecată... numărul... zece... cred că aproape am... da.
Domnul Weasley se opri brusc în faţa unei uşi sinistre în¬tunecate cu un zăvor imens de fier şi se prăvăli lângă perete, cu mâna încleştată de o cusătură de pe piept.
― Du-te, zise el gâfâind şi arătând cu degetul spre uşă. Intră aici.
― Nu ― nu veniţi cu ― ?
― Nu, nu, nu am voie. Baftă!
Inima lui Harry îi zvâcni, de parcă i s-ar fi ciocnit de mărul lui Adam. Înghiţi cu putere, învârti clanţa de fier masiv şi intră în sala de judecată.


CAPITOLUL VIII
AUDIEREA

Harry scoase un sunet de groază; nu se putu abţine. Marea temniţă în care intrase îi era îngrozitor de cunos¬cută. Nu numai că o mai văzuse, chiar mai fusese acolo. Acesta era locul pe care îl vizitase în Pensivul lui Dumble¬dore, locul unde urmărise cum familia Lestrange fusese condamnată la închisoare pe viaţă în Azkaban.
Pereţii erau din piatră întunecată, luminaţi slab de torţe. Băncile goale se ridicau de o parte şi de alta în jurul lui, însă drept înainte, pe băncile de sus, văzu mai multe siluete în umbră. Până atunci vorbiseră încet, însă când uşa masivă se închise în urma lui Harry, se aşternu o tăcere care nu pre¬vestea nimic bun.
În sala de judecată răsună vocea rece a unui bărbat.
― Ai întârziat.
― Îmi cer scuze, spuse Harry neliniştit. Nu ― n-am ştiut că s-a schimbat ora.
― Nu este vina Vrăjustiţiei, zise vocea. Ţi-a fost trimisă o bufniţă în această dimineaţă. Ia loc.
Harry îşi coborî privirea către scaunul din mijlocul came¬rei, ale cărui braţe erau acoperite cu lanţuri. Văzuse acele braţe prinzând viaţă şi legând-o pe persoana care se aşeza între ele. Paşii săi răsunară cu putere, în timp ce traversa po¬deaua de piatră. Când se aşeză prudent pe marginea scau¬nului, lanţurile zuruiră ameninţător, însă nu îl fixară. Înce¬pând să se simtă rău, se uită în sus la oamenii aşezaţi pe banca de deasupra.
Erau cam cincizeci şi toţi, din câte îşi dădu seama, purtau robe de culoarea prunei cu un "V" argintiu, ţesut pe partea dreaptă a pieptului, privindu-i de sus, unii cu expresii foarte austere, alţii părând cu adevărat curioşi.
Chiar în mijlocul rândului din faţă stătea Cornelius Fudge, Ministrul Magiei. Fudge era un bărbat trupeş, care purta ade¬seori un melon verde praz, deşi astăzi se lipsise de el; de ase¬menea, se lipsise de zâmbetul indulgent pe care îl avusese odată când vorbise cu Harry. În stânga lui Fudge stătea o vrăjitoare cu maxilare proeminente şi pătrăţoase, cu părul cărunt şi foarte scurt; purta monoclu şi părea intransigentă, în dreapta lui Fudge stătea o altă vrăjitoare, însă se aşezase atât de în spate pe bancă, încât chipul îi era în umbră.
― Foarte bine, spuse Fudge. Acuzatul fiind prezent ― în sfârşit ― să începem. Eşti pregătit? strigă el într-o parte.
― Da, domnule, spuse o voce nerăbdătoare, pe care Harry o recunoscu.
Fratele lui Ron, Percy, stătea chiar la capătul şirului de scaune judecătoreşti din faţă. Harry se uită la Percy, spe¬rând să primească vreun semn de recunoaştere din partea lui, însă nu veni nici unul. Ochii lui Percy, din spatele oche¬larilor săi cu rame de corn, erau aţintiţi asupra pergamen¬tului său, iar băiatul îşi ţinea pana de scris în mână.
― Audierea disciplinară de pe doisprezece august, spuse Fudge pe un ton ascendent, iar Percy începu imediat să ia notiţe, pentru delictele de încălcare a Decretului de Restric¬ţie Rezonabilă a Vrăjitorilor Minori şi a Statutului Interna¬ţional de Tăinuire, comise de către Harry James Potter, domiciliat la numărul patru, pe Aleea Boschetelor, Little Whinging, Surrey. Interogatori: Cornelius Oswald Fudge, Ministrul Magiei; Amelia Susan Bones, Şefa Departamen¬tului de Punere în Vigoare a Legilor Magice; Dolores Jane Umbridge, Ministru-adjunct al Ministerului. Scribul curţii de judecată, Percy Ignatius Weasley...
― Martor al apărării, Albus Percival Wulfric Brian Dum¬bledore, zise încet o voce din spatele lui Harry, care întoar¬se capul atât de repede, încât făcu o întindere la gât.
Dumbledore traversă sala senin, cu paşi mari, purtând o robă lungă albastru închis, şi o expresie de calm absolut. Barba şi părul său lung argintiu străluceau în lumina torţe¬lor când ajunse lângă Harry şi se uită în sus la Fudge, peste ochelarii în formă de semilună, aşezaţi la jumătatea nasului foarte strâmb.
Membrii Vrăjustiţiei începuseră să vorbească între ei. Acum toate privirile erau îndreptate spre Dumbledore. Unii păreau enervaţi, alţii puţin speriaţi; însă două vrăjitoare mai în vârstă din rândul din spate îşi ridicară baghetele şi le flu¬turară în semn de bun venit.
Când îl văzu pe Dumbledore, Harry încercă un sentiment foarte puternic, o senzaţie întăritoare, plină de speranţă, care semăna oarecum cu cea pe care i-o dăduse cântecul phoenixului. Vroia să-i întâlnească privirea, însă Dumble¬dore nu se uita la el; îl privea în continuare pe Fudge care era evident tulburat.
― A, zise Fudge, care părea derutat cu desăvârşire. Dum¬bledore. Da ― hm ― să înţeleg că ai primit ― hm ― mesajul nos¬tru cu schimbarea orei şi a ― hm ― locului de judecată?
― Cred că l-am ratat, spuse Dumbledore vesel. Cu toate acestea, datorită unei greşeli norocoase, am sosit la Minister cu trei ore mai devreme, aşa că nu este nici o problemă.
― Da... păi... presupun că o să mai avem nevoie de un scaun ― eu ― Weasley, poţi să...?
― Nici o problemă, zise Dumbledore binevoitor.
Îşi scoase bagheta, o încercă puţin şi chiar lângă Harry apăru din senin un fotoliu moale de pânză cerată. Dumble¬dore se aşeză, îşi uni vârfurile degetelor lungi şi îl urmări pe Fudge cu o expresie de interes politicos. Membrii Vrăjus¬tiţiei încă şuşoteau şi se foiau neliniştiţi; se calmară numai când vorbi Fudge.
― Da, spuse acesta iar, răsfoindu-şi notiţele. Bine, atunci. Acuzaţiile. Da.
Scoase o bucată de pergament din teancul din faţa lui, trase aer în piept, şi citi cu voce tare:
― Acuzaţiile sunt după cum urmează: Faptul că a făcut o Vrajă Patronus în deplină cunoştinţă de cauză, cunoscând foarte bine caracterul ilegal al acţiunilor sale, după ce mai pri¬mise în trecut un avertisment din partea Ministerului Magiei ca urmare a acuzaţiilor asemănătoare, într-o zonă locuită de În¬cuiaţi, în prezenţa unui Încuiat, pe 2 august la ora 9 şi 23 de minute, ceea ce este un delict, conform paragrafului C al De¬cretului de Restricţie Rezonabilă a Vrăjitorilor Minori, 1875, şi în egală măsură conform Articolului 13 al Statutului de Tăinu¬ire al Confederaţiei Vrăjitorilor. Eşti Harry James Potter, domi¬ciliat la numărul patru, pe Aleea Boschetelor, Little Whinging, Surrey? zise Fudge, uitându-se urât la Harry peste pergament.
― Da, spuse Harry.
― Cu trei ani în urmă ai primit un avertisment oficial din partea Ministerului pentru folosirea magiei, este adevărat?
― Da, dar...
― Şi totuşi, ai creat un Patronus în noaptea zilei de doi august? spuse Fudge.
― Da, zise Harry, dar...
― Ştiind că nu ai voie să faci vrăji în afara şcolii până nu împlineşti şaptesprezece ani?
― Da, dar...
― Ştiind că erai într-o zonă plină de Încuiaţi?
― Da, dar...
― Perfect conştient de faptul că în acel moment erai foar¬te aproape de un Încuiat?
― Da, spuse Harry supărat, dar am făcut-o doar pentru că... Vrăjitoarea cu monoclu îl întrerupse cu o voce răsunătoare.
― Ai creat un Patronus capabil să zboare?
― Da, zise Harry, pentru că...
― Un Patronus concret?
― Un ― ce? spuse Harry.
― Patronusul tău avea o formă bine definită? Adică era mai mult decât vapori sau fum?
― Da, zise Harry, simţindu-se şi nerăbdător şi puţin dis¬perat. Este un cerb, întotdeauna este un cerb.
― Întotdeauna? tună doamna Bones. Ai mai creat un Patronus până acum?
― Da, zise Harry, îl pot crea de mai bine de un an.
― Şi ai cincisprezece ani?
― Da, şi...
― Ai învăţat asta la şcoală?
― Da, m-a învăţat profesorul Lupin în anul trei, din cauza...
― Impresionant, spuse doamna Bones, uitându-se în jos la el, un Patronus adevărat la vârsta lui... cu adevărat, cât se poate de impresionant.
Unii dintre vrăjitorii şi vrăjitoarele din jur începuseră iar să şuşotească; unii dădeau din cap aprobator, însă alţii erau încruntaţi şi clătinau din cap cu o vădită neplăcere.
― Nu se pune problema de cât de impresionantă a fost vraja, zise Fudge pe o voce nesigură. De fapt, cu cât a fost mai impresionantă, cu atât este mai rău, mă gândesc eu, având în vedere că băiatul a făcut-o chiar sub ochii unui Încuiat!
Cei care se încruntaseră vorbiră acum în şoaptă, părând să fie de acord, însă mica şi ipocrita încuviinţare cu capul a lui Percy fu cea care îl făcu pe Harry să vorbească.
― Am făcut-o din cauza Dementorilor! spuse el tare, îna¬inte să îl mai poată întrerupe cineva din nou.
Se aşteptase la mai multe şuşoteli, însă liniştea care se aşternu păru să fie chiar mai apăsătoare decât înainte.
― Dementori? spuse doamna Bones după câteva clipe, ri¬dicându-şi sprâncenele groase, până când fu cât pe-aci să îi cadă monoclul. Ce vrei să spui, băiete?
― Vreau să spun că în gangul ăla au fost doi Dementori şi că ne-au atacat pe mine şi pe vărul meu!
― A, spuse Fudge iar, cu un zâmbet maliţios, în timp ce se uita în jur la membrii Vrăjustiţiei, parcă invitându-i să se alăture glumei sale. Da. Da, mă gândeam eu că o să auzim ceva de genul acesta.
― Dementori în Little Whinging? zise doamna Bones, cu o voce foarte surprinsă. Nu înţeleg...
― Chiar nu înţelegi, Amelia? zise Fudge, zâmbind în continuare. Dă-mi voie să îţi explic. S-a tot gândit şi a ajuns la concluzia că Dementorii ar fi o scuză cât se poate de potri¬vită, Încuiaţii nu pot să-i vadă pe Dementori, nu-i aşa, bă¬iete? Foarte convenabil, extrem de convenabil... aşa că nu avem decât cuvântul tău şi nici un martor...
― Nu mint! spuse Harry tare, acoperind un nou val de şoap¬te din partea curţii de judecată. Au fost doi, care veneau din câte un capăt al gangului, totul s-a întunecat, s-a făcut frig, iar eu vărul meu i-am simţit şi am luat-o la fugă...
― De ajuns, de ajuns! zise Fudge, cu o expresie plină de superioritate pe chip. Îmi cer scuze că întrerup ceea ce sunt sigur că ar fi fost o poveste bine închegată...
Dumbledore îşi drese vocea. Vrăjustiţia amuţi.
― De fapt, mai avem un martor al prezenţei Dementorilor în acel gang, zise el. În afară de Dudley Dursley.
Faţa dolofană a lui Fudge păru să se ofilească, de parcă ar fi golit-o cineva de aer. Pentru câteva clipe se uită în jos la Dumbledore cu ochii mari, apoi, cu înfăţişarea unui om care încerca să îşi vină în fire, spuse:
― Dumbledore, mă tem că nu mai avem timp să ascultăm alte poveşti cusute cu aţă albă. Vreau să rezolvăm totul cât se poate de repede...
― S-ar putea să mă înşel, spuse Dumbledore binevoitor, însă sunt sigur că în Carta Drepturilor Vrăjustiţiei acuzatul are dreptul să prezinte martori la proces, nu? Doamnă Bones, nu este aceasta metoda Departamentului de Punere în Vigoare a Legilor? continuă el, adresându-se vrăjitoarei cu monoclu.
― Aşa este, zise doamna Bones. Perfect adevărat.
― Mă rog, fie! se răsti Fudge. Unde este această persoană?
― Am adus-o cu mine, zise Dumbledore. E chiar la uşă. Să... ?
― Nu ― Weasley, du-te tu! răcni Fudge la Percy, care se ridică imediat, coborî în grabă treptele de piatră din loja judecătorilor şi trecu în fugă pe lângă Dumbledore şi Harry, fără să se uite la ei.
O clipă mai târziu, Percy se întoarse, urmat de doamna Figg. Părea speriată şi mai ciudată ca niciodată. Harry îşi dorea să-i fi dat prin cap să-şi schimbe papucii de casă.
Dumbledore se ridică şi îi oferi locul său doamnei Figg, creând un altul pentru el.
― Numele complet? zise Fudge tare, după ce doamna Figg se aşezase neliniştită chiar pe marginea fotoliului.
― Arabella Doreen Figg, spuse doamna Figg cu o voce tre¬murândă.
― Cine sunteţi de fapt? zise Fudge pe un ton superior şi plictisit.
― Locuiesc în Little Whinging, aproape de casa unde trăieşte Harry Potter, zise doamna Figg.
― Noi nu avem înregistrată nici o altă vrăjitoare sau un alt vrăjitor în afară de Harry Potter, spuse doamna Bones ime¬diat. Această situaţie a fost mereu monitorizată îndea¬proape, având... având în vedere evenimentele trecute.
― Sunt o Non, zise doamna Figg. Aşa că probabil că nu m-aţi înregistrat, nu-i aşa?
― O Non, da? spuse Fudge, privind-o cu atenţie. O să veri¬ficăm asta. Puteţi să lăsaţi detaliile descendenţei dumneavoas¬tră asistentului meu, Weasley. Apropo, Nonii îi pot vedea pe Dementori? întrebă el, uitându-se în stânga şi în dreapta băncii.
― Da, putem! spuse doamna Figg indignată.
Fudge se uită iar la ea, cu sprâncenele ridicate.
― Foarte bine, zise el nepăsător. Care este varianta dum¬neavoastră?
― Ieşisem să cumpăr mâncare de pisici de la magazinul din colţ, din capătul Căii Wisteria, în jurul orei nouă, în seara zilei de doi august, spuse doamna Figg ca din puşcă, de parcă ar fi învăţat ce să spună pe de rost, când am auzit un zgomot din gangul dintre Aleea Magnoliei şi Calea Wisteria. Când m-am apropiat de intrarea în gang, am văzut nişte Dementori care fugeau...
― Fugeau? zise doamna Bones tranşant. Dementorii nu fug, plutesc.
― Asta am vrut să spun, zise doamna Figg repede, lăsând să-i apară nişte pete roz în obrajii ofiliţi. Plutind de-a lungul gangului către doi băieţi, din câte mi-am dat seama.
― Cum arătau? zise doamna Bones, închizându-şi ochii pe jumătate, astfel încât marginea monoclului se pierdu în piele.
― Păi, unul era foarte mare şi celălalt destul de slab...
― Nu, nu, spuse doamna Bones nerăbdătoare. Demen¬torii... descrieţi-i.
― Ah, spuse doamna Figg, şi mai îmbujorată. Erau mari. Mari şi purtau pelerine.
Lui Harry i se păru că, indiferent ce-ar fi spus doamna Figg, lăsa impresia că nu văzuse un Dementor decât în poze, iar poza nu putea să ilustreze cum erau aceste fiinţe în reali¬tate: modul sinistru în care se mişcau, plutind la câţiva cen¬timetri de pământ; mirosul de putrefacţie pe care îl răspân¬deau; sau acel zgomot îngrozitor, ca un horcăit muribund, pe care îl făceau când absorbeau aerul din jur...
În al doilea rând, un vrăjitor bondoc, cu o mustaţă mare şi neagră, se apropie ca să-i şoptească ceva la ureche vecinei sale, o vrăjitoare cu părul creţ. Aceasta zâmbi şi încuviinţă din cap.
― Mari şi îmbrăcaţi cu pelerine, repetă doamna Bones cu calm, în timp ce Fudge pufni în bătaie de joc. Am înţeles. Altceva?
― Da, zise doamna Figg. I-am simţit. S-a făcut frig peste tot, şi să ştiţi că era o seară foarte călduroasă de vară. Şi m-am simţit... de parcă nu ar mai fi fost deloc fericire pe lume... şi mi-am amintit... lucruri îngrozitoare...
Vocea îi tremură şi amuţi.
Ochii doamnei Bones se deschiseră puţin şi Harry văzu nişte urme roşii sub sprânceană, acolo unde îi intrase mono¬clul în piele.
― Ce au făcut Dementorii? întrebă ea, şi Harry simţi un val de speranţă.
― I-au atacat pe băieţi, zise doamna Figg, al cărei glas era acum mai încrezător şi mai puternic, iar roşeaţa din obraji începuse să se estompeze. Unul dintre ei căzuse. Celălalt se dădea în spate, încercând să-l ţină la distanţă pe Dementor. Acela era Harry. A făcut două încercări, creând însă doar vapori argintii. La a treia încercare, a creat un Patronus care s-a repezit la primul Dementor şi apoi, la îndemnul lui Harry, l-a alungat şi pe al doilea de lângă vărul său. Şi asta a fost... tot ce s-a întâmplat, încheie doamna Figg, oarecum nesatisfăcător.
Doamna Bones se uită la doamna Figg în tăcere. Fudge nu o privea deloc, însă îşi tot frunzărea hârtiile. Într-un târ¬ziu, ridică privirea şi zise, destul de agresiv:
― Deci, asta aţi văzut?
― Asta a fost tot ce s-a întâmplat, repetă doamna Figg.
― Foarte bine, spuse Fudge. Sunteţi liberă.
Doamna Figg aruncă o privire speriată de la Fudge la Dumbledore, apoi se ridică şi merse târşâit spre ieşire. Harry auzi cum se închide uşa în urma ei.
― Nu a fost un martor foarte convingător, zise Fudge cu superioritate.
― A, nu aş fi atât de sigură, zise doamna Bones, cu vocea ei răsunătoare. Este clar că a descris foarte bine efectele unui atac al Dementorilor. Şi nu pot să-mi dau seama de ce ar spune că au fost acolo dacă nu ar fi fost cu adevărat.
― Însă Dementori care să se plimbe... printr-o suburbie Încuiată şi pur şi simplu să se nimerească să dea peste un vrăjitor? pufni Fudge. Şansele trebuie să fi fost foarte, foarte mici. Nici măcar Bagman nu ar fi pariat pe...
― A, cred că nici unul dintre noi nu este de părere că De¬mentorii erau acolo din întâmplare, spuse Dumbledore calm.
Vrăjitoarea care stătea în dreapta lui Fudge, cu chipul în umbră, se mişcă puţin, dar toţi ceilalţi rămaseră nemişcaţi şi tăcuţi.
― Şi ce ar trebui să însemne asta? întrebă Fudge pe un ton glacial.
― Înseamnă că eu cred că li s-a ordonat să meargă acolo, spuse Dumbledore.
― Cred că ar trebui să existe o înregistrare undeva, dacă cineva le-a ordonat unor Dementori să se plimbe prin Little Whinging! răcni Fudge.
― Nu şi dacă în ultimul timp Dementorii primesc ordine de la altcineva decât de la Ministerul Magiei, zise Dumble¬dore calm. Ţi-am împărtăşit deja părerea mea în ceea ce priveşte acest subiect, Cornelius.
― Da, aşa este, spuse Fudge cu voce tare, şi nu ara nici un motiv care să mă împiedice să cred că părerile tale sunt mai mult decât nişte simple vorbe în vânt, Dumbledore. Demen¬torii rămân în Azkaban şi fac tot ce le cerem noi să facă.
― Atunci, zise Dumbledore încet, dar limpede, trebuie să ne întrebăm de ce cineva din Minister le-a ordonat unor Dementori să se ducă în acel gang pe doi august.
În liniştea desăvârşită care întâmpină aceste cuvinte, vrăji¬toarea din dreapta lui Fudge se aplecă în faţă, astfel încât Harry îi văzu chipul pentru prima oară.
Arăta exact ca o broască mare şi palidă. Era destul de îndesată, cu o faţă lată, fără trăsături puternice, un gât la fel de mic ca al unchiului Vernon şi o gură foarte mare, cu bu¬zele de culoarea cărbunelui. Avea ochii mari, rotunzi şi puţin exoftalmici. Chiar şi micuţa fundă de catifea neagră prinsă în părul scurt şi creţ îi aducea aminte de o muscă mare, pe care era pe cale să o prindă cu limba sa lipicioasă.
― Curtea îi dă cuvântul lui Dolores Jane Umbridge, Ministrul-adjunct, zise Fudge.
Vrăjitoarea vorbi pe o voce subţire, agitată, ca de fetiţă, care îl şocă pe Harry; acesta se aşteptase la un mormăit.
― Sunt sigură că trebuie să vă fi înţeles greşit, domnule profesor Dumbledore, spuse ea cu un surâs prostesc, care îi lăsă ochii mari şi rotunzi la fel de reci ca întotdeauna. Ce prostie din partea mea. Însă pentru un minuţel am avut sen¬zaţia că sugeraţi că Ministerul Magiei a ordonat ca acest băiat să fie atacat!
Râse ca un clopoţel, făcând ca lui Harry să i se ridice pă¬rul pe ceafă. Alături de ea râseră şi alţi câţiva membri ai Vră¬justiţiei. Însă era cât se poate de clar că nici unul dintre ei nu era cu adevărat amuzat.
― Dacă este adevărat că Dementorii primesc ordine doar de la Ministerul Magiei, şi este adevărat şi că doi Dementori i-au atacat pe Harry şi pe vărul său cu o săptămână în urmă, atunci rezultă în mod logic că cineva din cadrul Ministerului ar putea să fi ordonat atacul, zise Dumbledore politicos. Desigur, aceşti Dementori ar fi putut să fie în afara con¬trolului Ministerului...
― Nu există nici un Dementor care să nu fie sub controlul Ministerului! se răsti Fudge, care se făcuse roşu ca un rac.
Dumbledore îşi înclină capul într-o mică plecăciune.
― Atunci Ministerul va face negreşit o anchetă completă, pentru a afla de ce erau Dementorii atât de departe de Azkaban şi de ce au atacat fără permisiune.
― Nu tu decizi ce face sau nu face Ministerul Magiei, Dumbledore! tună Fudge, având acum o nuanţă de magen¬ta de care unchiul Vernon ar fi fost mândru.
― Bineînţeles că nu, spuse Dumbledore cu blândeţe. Eu doar îmi exprimam convingerea că această problemă nu va rămâne neinvestigată.
Se uită la doamna Bones, care îşi aranjă monoclul şi îi întoarse privirea, încruntându-se puţin.
― Aş vrea să vă reamintesc tuturor că nu comportamen¬tul acestor Dementori, care s-ar putea să fie nişte produse ale imaginaţiei acestui băiat, este subiectul acestei audieri! zise Fudge. Suntem aici pentru a examina încălcarea Decre¬tului Restricţiei Rezonabile a Vrăjitorilor Minori de către Harry Potter!
― Desigur, spuse Dumbledore, însă prezenţa Dementorilor în acel gang este deosebit de importantă. Clauza numărul şapte a decretului susţine că magia poate fi folosită de faţă cu Încuiaţii în circumstanţe excepţionale, şi cum acele circum¬stanţe excepţionale includ situaţiile care pun în primejdie viaţa unui vrăjitor, a unei vrăjitoare, sau a oricăror magicieni, sau Încuiaţi care sunt prezenţi în momentul în care...
― Vă mulţumim, dar cunoaştem foarte bine clauza numă¬rul şapte! se răsti Fudge.
― Desigur, zise Dumbledore respectuos. Atunci suntem de acord că folosirea Vrăjii Patronus de către Harry în această situaţie se încadrează exact în categoria circumstan¬ţelor excepţionale pe care le descrie această clauză, nu?
― Dacă au fost Dementori, ceea ce mă îndoiesc.
― Aţi auzit-o de la un martor ocular, întrerupse Dumble¬dore. Dacă încă vă îndoiţi de veridicitatea celor spuse, chemaţi-o înapoi, puneţi-i iar întrebări. Sunt sigur că nu va avea nimic împotrivă.
― Eu ― asta ― nu ― bâigui Fudge, răsfoind hârtiile în faţa sa. Este ― vreau ca asta să se termine azi, Dumbledore!
― Dar, bineînţeles, nu ar conta de câte ori aţi audia un martor, dacă alternativa ar fi o gravă eroare judiciară, zise Dumbledore.
― Eroare judiciară, pe naiba! spuse Fudge cât de tare putu. Te-ai deranjat vreodată să numeri câte poveşti de tot râsul a inventat băiatul acesta, Dumbledore, în timp ce în¬cerca să acopere folosirea flagrantă a magiei în afara şcolii? Presupun că ai uitat de Vraja de Plutire pe care a folosit-o acum trei ani...
― Nu am făcut-o eu, ci un spiriduş de casă! zise Harry.
― AUZIŢI? răcni Fudge, gesticulând animat spre Harry. Un spiriduş de casă! Într-o casă de Încuiaţi! Haida-de.
― Spiriduşul de casă despre care este vorba lucrează acum pentru Şcoala Hogwarts, zise Dumbledore. Dacă doriţi pot să-l chem aici într-o clipită, ca să vă dea detalii.
― Eu ― nu ― nu am timp să ascult spiriduşi de casă! Oricum, nu este singura ― şi-a umflat mătuşa, pentru nume¬le lui Dumnezeu! strigă Fudge, dând cu pumnul în masa juraţilor şi zdruncinând o călimară.
― Şi aţi fost foarte binevoitori atunci şi nu I-aţi acuzat, accep¬tând, bănuiesc, faptul că nici cei mai mari vrăjitori nu îşi pot controla întotdeauna sentimentele, zise Dumbledore calm, în timp ce Fudge încerca să şteargă cerneala de pe hârtii.
― Şi nici n-am ajuns la ce face la şcoală.
― Însă, având în vedere că Ministerul nu are autoritatea de a-i pedepsi pe elevii de la Hogwarts pentru purtarea din timpul şcolii, comportamentul lui Harry de acolo nu este relevant pen¬tru această audiere, zise Dumbledore, la fel de politicos ca întotdeauna, însă având acum o urmă de răceală în voce.
― Oho! zise Fudge. Nu este treaba noastră ce face la şcoală, da? Aşa crezi?
― Ministerul nu are puterea de a-i exmatricula pe elevii de la Hogwarts, Cornelius, aşa cum ţi-am amintit în noaptea zilei de doi august, spuse Dumbledore. Şi nici nu are dreptul să confişte baghetele până când nu a fost dovedită cu succes veridicitatea acuzaţiilor, aşa cum ţi-am reamintit tot în noaptea zilei de doi august. În graba ta lăudabilă de a te asigura de apli¬carea a legii, se pare, fără să îţi fi dat seama, sunt sigur, că ai trecut tu însuţi cu vederea nişte legi.
― Legile pot fi schimbate, spuse Fudge sălbatic.
― Sigur că da, spuse Dumbledore, plecându-şi capul. Şi este evident că tu faci multe schimbări, Cornelius. Păi, în puţinele săptămâni care au trecut de când mi s-a cerut să pă¬răsesc Vrăjustiţia, a început deja să devină un obicei susţine¬rea unui întreg proces penal pentru a rezolva simpla proble¬mă a vrăjilor făcute de minori!
Câţiva vrăjitori de deasupra lor se mişcară în scaune tul¬buraţi. Fudge prinse o nuanţă puţin mai închisă de cărămi¬ziu, însă vrăjitoarea ca o broască din dreapta sa îl privea pe Dumbledore cu un chip inexpresiv.
― Din câte ştiu eu, continuă acesta, nu există nici o lege în acest loc conform căreia să fie de datoria acestui tribunal să-l pedepsească pe Harry pentru vrăjile făcute. A fost acu¬zat de un anumit delict şi şi-a prezentat apărarea. Acum tot ce putem să facem, el şi cu mine, este să aşteptăm verdictul dumneavoastră.
Dumbledore îşi uni iar vârfurile degetelor şi nu mai zise nimic. Fudge se uită urât la el, fiind evident că era mânios. Harry îl privi cu coada ochiului pe Dumbledore, căutând o încurajare; nu era foarte sigur că Dumbledore făcuse bine să reamintească Vrăjustiţiei că, de fapt, era timpul să ia o decizie. Însă şi de această dată, Dumbledore părea imun la încercarea lui Harry de a-i întâlni privirea. Se uită în con¬tinuare în sus, la băncile unde toată Vrăjustiţia se cufundase în conversaţii grăbite în şoaptă.
Harry privi în jos. Inima, care părea să i se fi umflat, ajun¬gând la o dimensiune anormală, îi palpita cu putere în coşul pieptului. Se aşteptase ca audierea să dureze mult mai mult. Nu era deloc convins că făcuse o impresie bună. De fapt, nu spusese prea multe. Ar fi trebuit să explice mai detaliat ce se întâmplase cu Dementorii, cum se împiedicase, cum şi el, şi Dudley aproape că fuseseră sărutaţi...
De două ori se uită în sus la Fudge şi deschise gura pen¬tru a vorbi, însă inima sa mărită îi astupa căile respiratorii şi de fiecare dată trase aer în piept şi îşi coborî din nou privirea asupra pantofilor.
Atunci se opriră şoaptele. Harry vroia să se uite în sus la judecători, însă descoperi că era mult, mult mai uşor să îşi examineze şireturile în continuare.
― Cine e pentru retragerea tuturor acuzaţiilor? spuse vocea răsunătoare a doamnei Bones.
Capul lui Harry se ridică brusc. Erau mâini ridicate, multe... mai mult de jumătate! Respirând foarte repede, încercă să le numere, dar, înainte să termine, doamna Bones spuse:
― Şi cei pentru condamnare?
Fudge ridică mâna; la fel şi vreo şase vrăjitori, inclusiv vrăjitoarea din dreapta sa, vrăjitorul mustăcios şi femeia cu părul creţ din al doilea rând.
Fudge se uită în jur la toţi, arătând de parcă i-ar fi rămas ceva mare blocat în gât, apoi lăsă mâna jos. Trase aer în piept de două ori şi zise, cu o voce distorsionată de furie:
― Foarte bine, foarte bine... retragerea tuturor acuzaţiilor.
― Minunat, zise Dumbledore vioi, ridicându-se sprinten, sco¬ţându-şi bagheta şi făcând ca cele două fotolii de pânză cerată să dispară. Ei bine, ar cam trebui să plec. O zi bună tuturor.
Şi, fără să se uite măcar o dată la Harry, ieşi repede din încăpere.


CAPITOLUL IX
SUPĂRĂRILE DOAMNEI WEASLEY

Plecarea subită a lui Dumbledore îl luă pe Harry complet prin surprindere. Rămase pe loc acolo unde era, pe scaunul său cu lanţuri, luptându-se cu senzaţia de şoc şi de uşurare. Toţi membrii Vrăjustiţiei erau în picioare, vorbind şi adunându-şi hârtiile. Harry se ridică. Nimeni nu părea să-i acorde nici cea mai mică atenţie, în afara vrăjitoarei ca o broască din dreapta lui Fudge, care acum se uita în jos la el, şi nu la Dumbledore, ca până atunci. Ignorând-o, încercă să întâlnească privirea lui Fudge, sau pe cea a doamnei Bones, dorind să întrebe dacă putea să plece, însă Fudge părea foarte hotărât să nu îl observe pe Harry, iar doamna Bones era ocu¬pată cu servieta ei, aşa că făcu câţiva paşi către ieşire şi, cum nu-l chemă nimeni înapoi, începu să meargă foarte repede.
Ultimii paşi îi făcu în fugă, deschise uşa cu putere şi aproape că se ciocni de domnul Weasley, care stătea chiar în faţă, palid şi neliniştit.
― Dumbledore nu a spus...
― Retrase, zise Harry, închizând uşa în urma lui. Toate acuzaţiile au fost retrase!
Zâmbind larg, domnul Weasley îl apucă pe Harry de umeri.
― Harry, e minunat! Ei, bineînţeles că nu te-ar fi putut găsi vinovat, nu cu dovezile prezentate, dar chiar şi aşa, nu pot să pretind că nu am fost...
Însă domnul Weasley se opri, pentru că uşa sălii de judecată tocmai se deschisese din nou. Membrii Vrăjustiţiei începeau să părăsească încăperea.
― Pe barba lui Merlin! exclamă domnul Weasley uluit, tră¬gându-l pe Harry într-o parte, ca să le facă loc tuturor să treacă. Ai fost judecat de întreaga curte?
― Cred că da, zise Harry încet.
Unul sau doi vrăjitori îi făcură semn din cap lui Harry când trecură pe lângă el, iar câţiva, inclusiv doamna Bones, îi spu¬seră, "Neaţa, Arthur", domnului Weasley, însă cei mai mulţi se uitară în altă parte. Cornelius Fudge şi vrăjitoarea ca o broas¬că fură aproape ultimii care părăsiră temniţa. Fudge se purtă de parcă domnul Weasley şi Harry făceau parte din perete, însă vrăjitoarea se uită cercetător la Harry. Ultimul ieşit fu Percy. Ca şi Fudge, îi ignoră complet pe tatăl său şi pe Harry; trecu pe lângă ei, ţinând strâns în mână un sul mare de perga¬ment şi un mănunchi de pene de rezervă; avea spatele perfect rigid şi nasul în vânt. Ridurile din jurul gurii domnului Weas¬ley se accentuară puţin, dar, în afară de aceasta, nu mai dădu nici un semn că îşi văzuse cel de-al treilea fiu.
― O să te duc direct înapoi ca să poţi să le dai şi celorlalţi vestea cea bună, zise el, făcându-i semn lui Harry să meargă înainte, după ce Percy urcă treptele către etajul nouă. O să te las în drum spre toaleta din Bethnal Green. Haide...
― Şi ce o să faceţi cu toaleta? întrebă Harry, zâmbind.
Deodată totul părea de cinci ori mai amuzant decât de obicei. Începea să se acomodeze cu gândul: fuseseră retrase acuzaţiile, avea să se întoarcă la Hogwarts.
― A, este un antiblestem destul de simplu, spuse domnul Weasley în timp ce urcară scările, dar, Harry, problema nu este repararea pagubelor, ci mai degrabă atitudinea din spatele vandalismului. Păcălirea Încuiaţilor poate să le pară amuzantă unor vrăjitori, însă este exprimarea unui lucru mult mai profund şi mai neplăcut, iar eu, unul...
Domnul Weasley se opri în mijlocul frazei. Tocmai ajun¬seseră pe coridorul de la etajul nouă şi Cornelius Fudge stă¬tea la câţiva metri de ei, vorbind în şoaptă cu un bărbat înalt, cu părul blond, lins, şi cu chipul ascuţit şi palid.
Cel din urmă se întoarse când le auzi paşii. Şi el se opri în mijlocul conversaţiei, iar ochii săi reci şi cenuşii se îngus¬tară şi se aţintiră asupra feţei lui Harry.
― Măi, măi, măi... Patronus Potter, zise Lucius Reacre¬dinţă calm.
Harry se simţi strivit, ca şi când s-ar fi lovit de ceva tare. Ultima dată văzuse acei ochi reci şi cenuşii prin găurile croite în gluga unui Devorator al Morţii, şi tot ultima dată auzise vocea acelui bărbat râzând într-un cimitir întunecat, în timp ce el era torturat de Lordul Cap-de-Mort. Lui Harry nu-i venea să creadă că Lucius Reacredinţă îndrăznea să-l privească în ochi; nu îi venea să creadă că era acolo, în Ministerul Magiei, şi nici că vorbea cu Cornelius Fudge, când Harry îi spusese lui Fudge cu nici o lună în urmă că Reacredinţă era un Devorator al Morţii.
― Domnul ministru tocmai îmi povestea că ai scăpat ca prin urechile acului, Potter, spuse domnul Reacredinţă tărăgănat. Absolut uimitor, modul în care reuşeşti să te strecori mereu prin crăpături foarte înguste, mai exact... da un şarpe.
Domnul Weasley îl apucă pe Harry de umăr, cu un gest prevenitor.
― Da, zise Harry, da, sunt foarte bun la scăpat.
Lucius Reacredinţă îşi ridică privirea către chipul dom¬nului Weasley.
― Si mai este şi Arthur Weasley! Ce cauţi aici, Arthur?
― Aici lucrez, spuse domnul Weasley tranşant.
― Ei, nu chiar aici, nu? zise dl. Reacredinţă, ridicându-şi sprâncenele şi uitându-se la uşă peste umărul domnului Weas¬ley. Parcă erai la etajul doi... nu faci ceva care implică furtul obiectelor făcute de Încuiaţi şi vrăjirea lor la tine acasă?
― Nu, se răsti domnul Weasley, ale cărui degete îi împun¬geau acum umărul lui Harry.
― De fapt, ce căutaţi dumneavoastră aici? îl întrebă Harry pe Lucius Reacredinţă.
― Nu cred că treburile mele personale cu domnul ministru sunt problema ta, Potter, zise Reacredinţă, netezindu-şi roba.
Harry auzi limpede un zornăit delicat a ceea ce părea să fie un buzunar plin cu galbeni.
― Zău, doar pentru că eşti preferatul lui Dumbledore, nu trebuie să te aştepţi la aceeaşi indulgenţă şi de la noi ceilalţi... ce ziceţi, domnule ministru, să mergem la dumnea¬voastră în birou?
― Desigur, spuse Fudge, întorcându-le spatele lui Harry domnului Weasley. Pe aici, Lucius.
Plecară împreună, vorbind încet. Domnul Weasley nu îşi luă mâna de pe umărul lui Harry până când dispărură în lift.
― De ce nu a aşteptat în faţa biroului lui Fudge, dacă aveau treburi de rezolvat? izbucni Harry furios. Ce căuta aici?
― Dacă mă întrebi pe mine, încerca să se strecoare în sala de judecată, zise domnul Weasley, părând foarte agitat şi ui¬tându-se peste umăr, de parcă s-ar fi asigurat că nu putea să îi audă nimeni. Încerca să afle dacă ai fost sau nu exmatriculat. O să-i trimit un mesaj lui Dumbledore după ce te duc la sediu, ar trebui să ştie că Reacredinţă a vorbit iar cu Fudge.
― Şi, de fapt, ce treburi personale au ei doi?
― Aur, presupun, zise domnul Weasley supărat. Reacre¬dinţă tot împarte cu generozitate în stânga şi în dreapta de ani întregi... Îl ajută să ajungă la oamenii care trebuie... atunci le poate cere favoruri... poate să amâne legi pe care nu le vrea promulgate... a, Lucius Reacredinţă are foarte multe relaţii.
Sosi liftul; era gol, în afara unui cârd de mesaje care zbu¬rară în jurul capului domnului Weasley, când acesta apăsă pe butonul către atrium şi uşile se închiseră cu zgomot. Încercă să le dea la o parte enervat.
― Domnule Weasley, spuse Harry încet, dacă Fudge întâlneşte cu nişte Devoratori ai Morţii ca Reacredinţă, dacă se întâlneşte singur cu ei, de unde ştim că nu au aruncat Blestemul Imperius asupra lui?
― Să nu crezi că nu ne-am gândit şi noi, Harry, şopti dom¬nul Weasley. Dar Dumbledore crede că Fudge acţionează după cum îl taie capul momentan ― ceea ce, după cum spune Dumbledore, nu este o veste foarte bună. Ar fi mai bine să nu vorbim despre asta acum, Harry.
Uşile se deschiseră, iar ei ajunseră în atriumul acum aproape părăsit. Eric, vrăjitorul de pază, era ascuns iar în spatele Profetului zilei. Tocmai trecuseră pe lângă fântâna aurie, când Harry îşi aduse aminte de ceva.
― Staţi puţin... Îi spuse el domnului Weasley şi, scoţându-şi săculeţul cu bani din buzunar, se întoarse la fântână.
Ridică privirea către chipul vrăjitorului chipeş, însă de aproape lui Harry i se păru cam şters şi distrat. Vrăjitoarea purta un zâmbet insipid, ca la un concurs de frumuseţe, şi, din câte ştia Harry despre goblini şi centauri, era foarte puţin pro¬babil să se uite aşa fermecaţi la nişte oameni, oricine ar fi ei. Doar atitudinea spiriduşului de casă, de o senilitate desăvâr¬şită, părea convingătoare. Zâmbind, cu gândul la ce ar zice Her¬mione dacă ar vedea statuia spiriduşului, Harry răsturnă săcu¬leţul şi goli în bazin nu doar zece galioni, ci întreg conţinutul.
― Ştiam eu! strigă Ron, sărind în sus. Tu reuşeşti să scapi tot timpul!
― N-aveau cum să nu retragă acuzaţiile, zise Hermione, care păruse sfârşită de teamă înainte ca Harry să intre în bu¬cătărie, iar acum ţinea o mână tremurândă peste ochi. Nu erau deloc fondate, deloc.
― Însă toată lumea pare destul de uşurată, având în ve¬dere că ştiaţi cu toţii că o să scap, zise Harry zâmbind.
Doamna Weasley îşi ştergea faţa cu şorţul, iar Fred, George şi Ginny imitau un fel de dans de război, cu un cân¬tec care suna astfel: A scăpat, a scăpat, a scăpat...
― Ajunge! Liniştiţi-vă! strigă domnul Weasley, deşi zâm¬bea şi el. Auzi, Sirius, Lucius Reacredinţă era la Minister...
― Poftim? zise Sirius tăios.
― A scăpat, a scăpat, a scăpat...
― Voi trei, terminaţi! Da, l-am văzut vorbind cu Fudge la etajul nouă, după care s-au dus împreună la Fudge în birou. Dumbledore ar trebui să ştie.
― Absolut, spuse Sirius. Îi spunem noi, nu-ţi face griji.
― Păi, ar fi bine să plec, mă aşteaptă o toaletă care vomită în Bethnal Green. Molly, o să întârzii, îi ţin locul lui Tonks, dar Kingsley s-ar putea să apară la cină...
― A scăpat, a scăpat, a scăpat...
― Ajunge ― Fred ― George ― Ginny! zise doamna Weasley, în timp ce domnul Weasley ieşea din bucătărie. Harry, dra¬gul meu, vino şi stai jos, mănâncă ceva, abia dacă te-ai atins de micul dejun.
Ron şi Hermione se aşezară vizavi de el, părând mai fericiţi decât fuseseră de când băiatul ajunsese în Casa Cumplită, ia sentimentul de uşurare jucăuşă al lui Harry, care fusese oare cum afectat de întâlnirea cu Lucius Reacredinţă, se reîntoarse. Casa mohorâtă era dintr-o dată mai caldă şi mai primitoare; chiar şi Kreacher păru mai puţin urât când îşi băgă nasul ca un rât în bucătărie, ca să verifice sursa gălăgiei.
― Sigur, după ce a apărut Dumbledore lângă tine, nu mai aveau cum să te găsească vinovat, spuse Ron fericit, încăr¬când acum farfuriile tuturor cu grămezi de piure de cartofi.
― Da, chiar mi-a venit în ajutor, spuse Harry.
Avea senzaţia că ar părea deosebit de nerecunoscător, şi în orice caz copilăros, dacă ar spune: "Totuşi, mi-aş dori să fi vorbit cu mine. Sau măcar să se fi uitat la mine."
Şi, în timp ce se gândi la asta, cicatricea de pe frunte îl ustură atât de tare, încât îşi puse mâna pe ea.
― Ce s-a întâmplat? zise Hermione speriată.
― Cicatricea, murmură Harry. Însă nu e nimic... mi se în¬tâmplă mereu în ultimul timp...
Nici unul dintre ceilalţi nu observase ceva; acum toţi se serveau cu mâncare, în timp ce se bucurau de scăparea ca prin urechile acului a lui Harry; Fred, George şi Ginny încă mai cântau. Hermione părea destul de neliniştită, însă, îna¬inte să poată spuse ceva, Ron zise fericit:
― Pariez că astă seară vine Dumbledore, ca să sărbăto¬rească şi el cu noi.
― Nu cred că o să poată, Ron, zise doamna Weasley, pu¬nând un platou imens cu friptură de pui în faţa lui Harry. Este foarte ocupat momentan.
― A SCĂPAT, A SCĂPAT, A SCĂPAT...
― TĂCEŢI DIN GURĂ! tună doamna Weasley.

*

Pe parcursul următoarelor câteva zile, Harry nu putu să nu observe că exista o persoană în Casa Cumplită, numărul doi¬sprezece, care nu părea cu totul încântată că el avea să se întoarcă la Hogwarts. Sirius afişase o aparentă fericire când auzise pentru prima oară veştile, dând mâna cu Harry şi zâm¬bind la fel ca toţi ceilalţi. Curând după aceea, însă, deveni mai posomorât şi mai sumbru decât înainte, vorbind mai puţin cu toată lumea, chiar şi cu Harry şi petrecând din ce în ce mai mult timp închis în dormitorul mamei sale cu Buckbeak.
― Să nu cumva să te simţi vinovat! zise Hermione hotărâtă, după ce Harry le împărtăşise ei şi lui Ron o parte din senti¬mentele sale, în timp ce frecau un dulap mucegăit de la etajul trei, câteva zile mai târziu. Locul tău este la Hogwarts, iar Sirius o ştie. Sinceră să fiu, eu cred că este egoist.
― Eşti puţin cam dură, Hermione, zise Ron, încruntându-se, în timp ce încerca să îşi cureţe degetul de nişte mucegai care se lipise bine de degetul său. Nici tu nu ai vrea să fii blocată în casa asta de una singură.
― Nu o să fie singur! spuse Hermione. Este sediul Or¬dinului Phoenix, nu-i aşa? Pur şi simplu şi-a făcut iluzii că Harry o să vină să stea aici cu el.
― Nu cred că este adevărat, zise Harry, storcându-şi cârpa. Nu mi-a dat un răspuns clar când l-am întrebat dacă pot să locuiesc cu el.
― Pur şi simplu nu a vrut să-şi facă şi mai multe iluzii, zise Hermione cu înţelepciune. Şi probabil că s-a simţit el însuşi puţin vinovat, pentru că am impresia că într-un fel spera să Iii exmatriculat. Atunci aţi fi fost amândoi nişte proscrişi.
― Termină! spuseră Ron şi Harry într-un glas, dar Her¬mione doar ridică din umeri.
― Cum vreţi. Dar cred că mama lui Ron are dreptate şi Sirius nu îşi mai dă seama dacă eşti tu sau tatăl tău, Harry.
― Deci crezi că nu e întreg la minte? zise Harry enervat.
― Nu, cred doar că a stat singur foarte mult timp, spuse Hermione.
În acel moment, doamna Weasley intră în dormitor în spatele lor.
― Încă nu aţi terminat? zise ea, căutând ceva în dulap.
― Credeam că ai venit ca să ne spui să luăm o pauză! zise Ron cu amărăciune. Ştii de cât mucegai am scăpat de când am venit aici?
― Erai tare dornic să ajuţi Ordinul, spuse doamna Weas¬ley. Poţi să îţi aduci contribuţia făcând ca locul ăsta să fie într-adevăr locuibil.
― Mă simt ca un spiriduş de casă.
― Ei bine, acum că înţelegi ce vieţi groaznice duc, poate că o să fii puţin mai activ în S.P.A.S.! spuse Hermione încre¬zătoare, în timp ce doamna Weasley îi lăsă să-şi vadă de trea¬bă. Ştii, poate că nu ar fi o idee rea să le arătăm oamenilor cât este de oribil să faci tot timpul curăţenie ― am putea să facem o curăţenie sponsorizată în camerei de zi a Cerce¬taşilor. Toate câştigurile ar ajunge la S.P.A.S., ar ajuta la conştientizarea problemei şi s-ar strânge şi fonduri.
― Te sponsorizez eu, numai să nu mai vorbeşti de S.P.A.S., murmură Ron pe un ton enervat, însă în aşa fel încât să-l audă doar Harry.
Pe măsură ce se apropia sfârşitul vacanţei, Harry se trezi visând cu ochii deschişi la Hogwarts din ce în ce mai des; abia aştepta să îl revadă pe Hagrid, să joace vâjthaţ, chiar să se plimbe printre straturile de legume până la serele de Ierbologie; ar fi fost un regal doar să părăsească această casă veche, plină de praf, unde jumătate dintre dulapuri erau încă zăvorâte şi Kreacher lansa insulte din umbră când tre¬ceai pe lângă el, deşi Harry avea grijă să nu spună nimic de genul acesta când era Sirius prin preajmă.
Adevărul era că viaţa în sediul mişcării anti-Cap-de-Mort nu era nici pe departe atât de interesantă sau antrenantă cum se aşteptase Harry înainte să o trăiască pe pielea sa. Deşi membrii Ordinului Phoenix veneau şi plecau în mod regulat, rămânând uneori la masă, în alte dăţi stând doar câteva minute şi vorbind în şoaptă, doamna Weasley avea grijă ca Harry şi ceilalţi să nu poată trage cu urechea (fie ea Extensibilă sau normală) şi nimeni, nici măcar Sirius, nu părea să fie de părere că Harry trebuia să ştie mai multe decât auzise în seara sosirii.
Chiar în ultima zi de vacanţă, Harry curăţa cuşca lui Hedwig de pe dulap, când Ron intră în cameră, aducând câteva plicuri.
― Au venit listele cu manualele, zise el, aruncând unul dintre plicuri spre Harry, care stătea în picioare pe un scaun. Era şi timpul, credeam că au uitat, de obicei vin mult mai devreme...
Harry mătură ultimele găinaţuri într-un sac şi îl aruncă peste capul lui Ron într-un coş de gunoi care îl înghiţi şi râgâi cu putere. Apoi îşi deschise scrisoarea. Conţinea două foi de pergament: una care reamintea, ca de obicei, că semestrul începea pe întâi septembrie; cealaltă în care i se spunea de ce cărţi urma să aibă nevoie în anul care stătea să înceapă.
― Doar două noi, zise el, citind lista, Cartea standard de vrăji, Anul 5, de Miranda Şoimtimid, şi Teoria magică a apă¬rării, de Wilbert Slinkhard.
Poc.
Fred şi George îşi făcură Apariţia chiar lângă Harry. Acum era atât de obişnuit cu asta, încât nici măcar nu căzu de pe scaun.
― Tocmai ne gândeam cine a adăugat cartea lui Slink¬hard, zise Fred, începând conversaţia.
― Fiindcă asta înseamnă că Dumbledore a găsit un nou profesor de Apărare contra Magiei Negre, spuse George.
― Era şi timpul, zise Fred.
― La ce te referi? întrebă Harry, ajungând lângă ei.
― Păi, acum câteva săptămâni i-am auzit vorbind pe mama şi pe tata cu Urechile Extensibile, îi spuse Fred lui Harry, şi, din câte ziceau, lui Dumbledore îi era foarte greu să găsească pe cineva care să accepte postul în acest an.
― Nu este deloc surprinzător, dacă te gândeşti la ce s-a întâmplat cu ultimii patru, nu? spuse George.
― Unul concediat, unul mort, unul cu memoria ştearsă şi unul închis nouă luni într-un cufăr, zise Harry, numărându-i pe degete. Da, înţeleg ce vrei să spui.
― Ron, ce-i cu tine? întrebă Fred.
Ron nu răspunse. Harry se uită în jur. Ron stătea com¬plet nemişcat, cu gura uşor întredeschisă, uitându-se cu ochii mari la scrisoarea de la Hogwarts.
― Ce s-a întâmplat? zise Fred nerăbdător, ducându-se lângă Ron ca să-i citească pergamentul peste umăr.
Şi Fred rămase cu gura căscată.
― Perfect? zise el, holbându-se la scrisoare fără a-i veni să creadă. Perfect?
George sări înainte, înşfăcă plicul din cealaltă mână a lui Ron şi îl răsturnă. Harry văzu ceva roşu cu auriu căzându-i în palmă lui George.
― Imposibil, zise George pe un ton şters.
― Trebuie să fie o greşeală, spuse Fred, smulgând scrisoa¬rea din mâna lui Ron şi ţinând-o în lumină, de parcă ar fi căutat o pată de apă. Nimeni în deplinătatea facultăţilor mintale nu l-ar face pe Ron Perfect.
Capetele gemenilor se întoarseră la unison şi amândoi se uitară la Harry cu ochii mari.
― Am crezut că-i rândul tău! spuse Fred, pe un ton care sugera că Harry îi păcălise cumva.
― Am crezut că Dumbledore urma să te aleagă pe tine! zise George indignat.
― După ce ai câştigat Turnirul Trivrăjitor şi tot tacâmul! zise Fred.
― Presupun că toate chestiile alea trebuie să fi atârnat împotriva lui, îi spuse Fred lui George.
― Da, zise Fred încet. Da, le-ai făcut prea multe probleme, amice. Mă rog, măcar unul dintre voi îşi ştie priorităţile.
Se duse la Harry şi îl bătu pe umăr, în timp ce îi arunca o privire nimicitoare lui Ron.
― Perfect... micuţul Ronnie cel Perfect.
― Aaaah, mama o să fie îngrozitoare, mormăi George, aruncându-i înapoi insigna lui Ron, de parcă ar fi putut să-l contamineze.
Ron, care încă nu spusese nimic, luă insigna, se uită la ea o clipă, apoi i-o întinse lui Harry, de parcă ar fi cerut în tăcere confirmarea că era adevărată. Harry o luă de la el. Pe leul Cercetaşilor era gravat un "P" mare. Văzuse o insignă identică în pieptul lui Percy în prima sa zi la Hogwarts.
Uşa se dădu în lături. Hermione intră ca o furtună în cameră, rumenă în obraji şi cu părul fluturându-i. Avea un plic în mână.
― Ai... ai primit... ?
Zări insigna în mâna lui Harry şi scoase un ţipăt.
― Ştiam eu! zise ea entuziasmată, arătând scrisoarea. Şi eu, Harry, şi eu!
― Nu, zise Harry repede, punând imediat insigna înapoi în mâna lui Ron. Ron, nu eu.
― El ― poftim?
― Ron este Perfect, nu eu, spuse Harry.
― Ron? zise Hermione, rămânând cu gura căscată. Dar... eşti sigur? Adică...
Se făcu roşie ca focul, când Ron se uită la ea cu o expre¬sie sfidătoare pe chip.
― Este numele meu pe scrisoare, zise el.
― Eu... spuse Hermione, părând cu totul uluită. Eu... păi... uau! Bravo, Ron! Este extrem de...
― Neaşteptat, spuse George, încuviinţând din cap.
― Nu, zise Hermione, roşind mai tare ca niciodată, nu, nu este... Ron a făcut o grămadă de... este foarte...
Uşa din spatele ei se deschise puţin mai larg şi doamna Weasley intră cu spatele în cameră, aducând un maldăr de robe proaspăt spălate.
― Ginny mi-a zis că în sfârşit a venit lista cu cărţile, zise ea, uitându-se în jur la toate plicurile, ducându-se lângă pat şi începând să sorteze robele în două mormane. Dacă mi le daţi mie, mă duc pe Aleea Diagon după-amiaza asta şi vă cumpăr cărţile, în timp ce voi vă faceţi bagajele. Ron, o să trebuiască să-ţi mai cumpăr o pijama, asta este prea scurtă cu cel puţin doisprezece centimetri, nu pot să cred cât de repede creşti... ce culoare preferi?
― Ia-i una roşu cu auriu, ca să se asorteze cu insigna, zise George, zâmbind batjocoritor.
― Să se asorteze cu ce? spuse doamna Weasley netedă, împachetând o pereche de şosete maro şi punându-le peste maldărul lui Ron.
― Cu insigna, spuse Fred, părând să vrea să termine cât mai repede cu partea cea mai neplăcută. Noua şi străluci¬toarea sa insignă de Perfect.
Dură puţin până când cuvintele lui Fred pătrunseră din¬colo de preocuparea doamnei Weasley pentru pijama.
― Insigna... dar... Ron, nu-mi spune că eşti...?
Ron îşi ridică insigna.
Doamna Weasley scoase un ţipăt la fel cu cel al lui Hermione.
― Nu pot să cred! Nu pot să cred! Vai, Ron, minunat! Perfect! La fel ca toţi din familie!
― Şi eu şi Fred ce suntem, vecinii? spuse George indignat, în timp ce mama sa îl împinse la o parte şi îşi aruncă braţele în jurul mezinului.
― Stai să audă tatăl tău! Ron, sunt atât de mândră de tine, ce veste minunată, ai putea ajunge premiantul şcolii, exact ca Bill şi Percy, este primul pas! Vai, ce întâmplare, cu atâtea griji, sunt încântată, vai, Ronnie...
Fred şi George scoaseră câteva zgomote scârbite în spatele ei, dar doamna Weasley nu îşi dădu seama; cu braţele strânse în jurul gâtului lui Ron, îi acoperea cu pupături faţa care i se făcuse de un roşu mai aprins decât cel de pe insignă.
― Mamă... nu... mamă, vino-ţi în fire... murmură el, încer¬când să o facă să îl lase în pace.
Îi dădu drumul şi zise pe nerăsuflate:
― Ei bine, ce să fie? Lui Percy i-am dat o bufniţă, însă, desigur, tu ai una deja.
― C-ce vrei să spui? zise Ron, părând să nu îndrăznească să-şi creadă urechilor.
― Trebuie să primeşti o recompensă frumoasă! zise doamna Weasley cu drag. Ce zici de o nouă serie de robe?
― I-am luat deja, zise Fred acru, care părea să regrete cu adevărat această generozitate.
― Sau un cazan nou, cel vechi al lui Charlie a început să ruginească. Sau un alt şobolan, ţi-a plăcut întotdeauna de Scabbers...
― Mamă, spuse Ron plin de speranţă, pot să primesc o mătură nouă?
Doamnei Weasley îi cam pieri zâmbetul; măturile erau scumpe.
― Nu una foarte bună! se grăbi să adauge Ron. Doar ― doar una nouă...
Doamna Weasley ezită, iar apoi zâmbi.
― Sigur că da... ar trebui să plec, dacă am de cumpărat şi o mătură. Ne vedem mai târziu... micuţul Ronnie, Perfect! Şi nu uitaţi să vă pregătiţi cuferele... Perfect... vai, m-a apu¬cat tremuratul!
Îl mai pupă o dată pe Ron pe obraz, îşi trase nasul cu pu¬tere şi ieşi valvârtej din cameră.
Fred şi George se uitară unul la altul.
― Nu te superi dacă noi nu te pupăm, nu-i aşa, Ron? zise Fred cu o voce fals neliniştită.
― Am putea face o reverenţă, dacă vrei, spuse George.
― Ah, terminaţi, zise Ron, încruntându-se la ei.
― Sau ce? spuse Fred, cu un rânjet malefic pe chip. O să ne dai ore de detenţie?
― Mi-aş dori să-l văd încercând, zise George batjocoritor.
― Ar putea să o facă, dacă nu aveţi grijă! spuse Hermione supărată.
Fred şi George izbucniră în râs şi Ron şopti:
― Las-o baltă, Hermione.
― O să trebuiască să avem grijă ce facem, George, spuse Fred, prefăcându-se că tremură, cu ăştia doi pe urmele noastre...
― Da, se pare că în sfârşit s-au terminat zilele noastre de încălcare a legilor, zise George, dând din cap.
Şi, cu un alt poc răsunător, gemenii Dispărură.
― Ăştia doi! spuse Hermione mânioasă, uitându-se La tavanul dincolo de care putea să-i audă pe Fred şi pe George râzând în hohote în camera de deasupra. Nu îi băga în seamă, Ron, sunt doar invidioşi!
― Nu cred că sunt invidioşi, spuse Ron şovăitor, uitându-se şi el la tavan. Mereu au zis că numai idioţii ajung Perfecţi.. Totuşi, adăugă el pe un ton mai vesel, nu au avut niciodată mături noi! Mi-aş dori să merg cu mama şi să aleg... nu va putea niciodată să îşi permită o... Nimbus, dar a apărut noua Măturin, asta ar fi grozavă... da, cred că o să mă duc să-i spun că aş vrea o Măturin, ca să ştie...
Ieşi grăbit din cameră, lăsându-i pe Harry şi pe Hermione singuri.
Dintr-un motiv doar de el ştiut, Harry îşi dădu seama că nu vroia să se uite la Hermione. Se întoarse spre patul său, îşi luă maldărul de robe curate pe care le pusese doamna Weasley acolo şi străbătu camera până la cufăr.
― Harry? zise Hermione încet.
― Bravo, Hermione, spuse Harry atât de călduros, încât nu semăna deloc cu vocea lui, şi evitând în continuare să c privească. Extraordinar. Perfect. Minunat.
― Mersi, zise Hermione. Hm ― Harry ― pot să o împrumut pe Hedwig ca să le spun părinţilor mei? O să fie tare mul¬ţumiţi ― adică Perfect este un cuvânt care le place tare mult.
― Sigur, nici o problemă, zise Harry, pe acelaşi ton îngrozitor de călduros şi de fals. Ia-o!
Se aplecă peste cufăr, îşi aranjă robele şi pretinse că încerca să găsească ceva, în timp ce Hermione se duse la dulap şi o chemă pe Hedwig. Trecură câteva clipe; Harry auzi uşa închizându-se, însă rămase aplecat, ascultând; singurele sunete pe care le auzea erau râsetele batjocoritoare ale tabloului gol de pe perete şi coşul de gunoi din colţ care înghiţea cu sughiţuri găinaţurile de bufniţă.
Se ridică şi se uită în spatele său. Hermione plecase, Hedwig la fel. Harry traversă camera grăbit, închise uşa, apoi se întoarse încet la patul său şi se întinse, uitându-se în gol la partea de jos a dulapului.
Uitase complet că Perfecţii erau aleşi în anul cinci. Fusese prea neliniştit gândindu-se la posibilitatea exmatriculării pen¬tru a se mai gândi şi la faptul că insignele erau menite anu¬mitor persoane. Dar chiar dacă şi-ar fi amintit... chiar dacă s-ar fi gândit la asta... la ce s-ar fi aşteptat?
Nu la aşa ceva, zise o voce micuţă şi sinceră din mintea sa.
Harry se strâmbă şi îşi ascunse faţa între palme. Nu putea să se mintă singur; dacă ar fi ştiut că insigna de Perfect era pe drum, s-ar fi aşteptat să o primească el, nu Ron. Oare asta îl făcea la fel de arogant ca Draco Reacredinţă? Oare se credea superior tuturor celorlalţi? Oare chiar credea că era mai bun ca Ron?
Nu, zise mica voce sfidător.
Ce era adevărat? Harry se întrebă, examinându-şi neli¬niştit propriile sentimente.
Sunt mai bun decât el la vâjthaţ, zise vocea. Însă nu la altceva.
Asta era adevărat cu siguranţă, îşi spuse Harry; la învă¬ţătură nu era cu nimic mai bun ca Ron. Însă cum rămânea cu lecţiile practice? Cum rămânea cu aventurile pe care le avuseseră el, Ron şi Hermione de când veniseră la Hog¬warts, riscând adeseori mai mult decât exmatricularea?
Păi, Ron şi Hermione au fost cu mine în cea mai mare parte a timpului, zise vocea din capul lui Harry.
Ei, nu chiar tot timpul, se contrazise pe el însuşi. Nu s-au luptat cu Quirrell alături de mine. Nu s-au confruntat cu Cruplud şi cu vasiliscul. Nu au scăpat de toţi Dementorii aceia în noaptea când a evadat Sirius. Nu au fost cu mine în cimitir, în noaptea când s-a întors Cap-de-Mort...
Şi acelaşi sentiment de nedreptate care îl copleşise în noaptea când venise apăru din nou. Sunt sigur că am făcut mai multe, îşi zise Harry indignat. Am făcut mai multe decât amândoi!
Dar poate că, zise mica voce cu imparţialitate, poate că Dumbledore nu-i alege pe Perfecţi după cât s-au implicat în situaţii periculoase de tot felul... poate că îi alege din alte motive... Ron trebuie să aibă ceva ce tu nu ai...
Harry deschise ochii şi se uită printre degete la picioarele cu gheare de leu ale dulapului, amintindu-şi ce spusese Fred: "Nimeni în deplinătatea facultăţilor mintale nu l-ar fi făcut Perfect pe Ron..."
Pufni scurt în râs. O secundă mai târziu, fu scârbit de el însuşi.
Ron nu îl rugase pe Dumbledore să îi dea insigna de Perfect. Nu era vina lui. Oare el, Harry, prietenul cel mai bun al lui Ron, avea să se îmbufneze pentru că nu avea o insignă, să râdă cu gemenii pe la spatele lui Ron, să-i strice bucuria când, pentru prima dată, i-o luase înainte?
În acel moment, Harry auzi din nou paşii lui Ron pe scări. Se ridică, îşi aranjă ochelarii şi arboră un zâmbet când Ron dădu iar buzna pe uşă.
― Am prins-o în ultima clipă! spuse el fericit. A spus că să-mi ia o Măturin dacă poate.
― Grozav, zise Harry, şi fu uşurat să audă că renunţase te vocea sa călduroasă. Auzi ― Ron ― bravo, prietene.
Lui Ron îi pieri zâmbetul de pe chip.
― Nu m-am gândit niciodată că o să mă aleagă pe mine! zise el, clătinând din cap. Am crezut că o să te aleagă pe tine!
― Nu, eu ara făcut prea multe probleme, zise Harry, ca un ecou al lui Fred.
― Da, spuse Ron, da, presupun că da... păi, ar trebui să ne apucăm să ne facem bagajele, nu?
Era ciudat cum reuşiseră lucrurile să li se împrăştie peste tot de când veniseră. Le luă aproape toată după-amiaza să îşi strângă toate cărţile şi obiectele din casă şi să le îngră¬mădească înapoi în cuferele pentru şcoală. Harry observă că Ron îşi tot muta insigna de Perfect, punând-o întâi pe nop¬tieră, apoi în buzunarul de la blugi, apoi scoţând-o şi punând-o pe robele împachetate, parcă pentru a vedea efectul roşului pe negru. Abia după ce veniră Fred şi George şi se oferiră să i-o pună în frunte cu o Vrajă de Lipire Permanentă, o înveli cu afecţiune în şosetele maro şi o închise în cufăr.
Doamna Weasley se întoarse de pe Aleea Diagon în jurul orei şase, încărcată cu cărţi şi ducând un pachet lung, învelit în hârtie de ambalaj groasă, pe care Ron îl luă de la ea cu un suspin plin de dorinţă.
― Nu îl desface acum, avem invitaţi la cină, vreau să fiţi toţi jos, zise ea, însă, în clipa în care dispăru din câmpul lui vizual, Ron rupse hârtia înnebunit şi examină fiecare centimetru al noii sale mături, având o expresie extaziată pe chip.
Jos, la subsol, doamna Weasley agăţase un stindard roşu deasupra mesei mai mult decât încărcate, pe care scria:

FELICITĂRI
RON ŞI HERMIONE
NOII PERFECŢI

Părea să fie mai bine dispusă decât o văzuse Harry pe tot parcursul vacanţei.
― M-am gândit să dăm o mică petrecere, nu o masă obiş¬nuită, le spuse ea lui Harry, Ron, Hermione, Fred, George şi Ginny când intrară în cameră. Tatăl tău şi Bill sunt pe drum, Ron. Le-am trimis amândurora bufniţe şi sunt încân¬taţi, adăugă ea, cu un zâmbet larg.
Fred îşi dădu ochii peste cap.
Sirius, Lupin, Tonks şi Kingsley Shacklebolt erau deja acolo, iar Ochi-Nebun Moody intră şi el şchiopătând, la scurt timp după ce Harry îşi luase o Berezero.
― Vai, Alastor, ce mă bucur că ai venit, spuse doamna Weasley veselă, în timp ce Ochi-Nebun îşi dădu jos pelerina de drum. De mult timp vrem să te rugăm ceva ― poţi să te uiţi la biroul din salon şi să ne spui ce este în el? Nu am vrut să-l deschidem, pentru că s-ar putea să fie ceva foarte neplăcut.
― Nici o problemă, Molly...
Ochiul albastru deschis al lui Moody se învârti în sus şi se uită fix prin tavanul bucătăriei.
― Salon... mormăi el, în timp ce i se contracta pupila. Biroul din colţ? Da, îl văd... da, este un Bong... vrei să mă duc şi să scap de el, Molly?
― Nu, nu, mă ocup eu mai târziu, zâmbi doamna Weasley, tu ia-ţi ceva de băut. De fapt, ne-am adunat să săr¬bătorim ceva...
Făcu un semn către stindardul roşu.
― Al patrulea Perfect din familie! spuse ea cu drag, ciu¬fulindu-l pe Ron.
― Perfect, da? mormăi Moody, uitându-se la Ron cu ochiul normal, în timp ce ochiul magic i se învârtea, privind într-o parte a capului.
Harry avu sentimentul neplăcut că se uita la el şi se apropie de Sirius şi Lupin.
― Ei bine, felicitări, spuse Moody, privindu-i încă pe Ron cu ochiul normal, persoanele autoritare atrag mereu proble¬me, dar presupun că Dumbledore crede că poţi suporta ma¬joritatea blestemelor pentru că, dacă nu ar fi fost aşa, nu te-ar fi ales...
Ron păru oarecum speriat de această perspectivă asupra subiectului, dar fu scutit de efortul de a răspunde de sosirea tatălui său şi a fratelui său mai mare. Doamna Weasley era atât de bine dispusă, încât nici nu se plânse că îl aduseseră pe Mundungus cu ei; acesta purta un pardesiu lung, care părea să aibă tot felul de gâlme ciudate în locurile cele mai neobişnuite, şi refuză propunerea de a-l da jos şi de a şi-l pu¬ne lângă pelerina de drum a lui Moody.
― Păi, cred că se cuvine să rostim un toast, spuse domnul Weasley, după ce toată lumea îşi luase ceva de băut şi îşi ridică pocalul. Pentru Ron şi Hermione, noii Perfecţi ai Cercetaşilor!
Ron şi Hermione zâmbiră, în timp ce toată lumea bău în cinstea lor, aplaudând după aceea.
― Eu nu am fost niciodată Perfect, zise Tonks veselă din spatele lui Harry, când toată lumea se îndreptă către masă ca să-şi ia ceva de mâncare.
Astăzi avea părul roşu ca roşia şi până la talie; arăta ca sora mai mare a lui Ginny.
― Şeful Casei mele a spus că îmi lipsesc anumite calităţi elementare.
― Cum ar fi? zise Ginny, care îşi alegea un cartof copt.
― Cum ar fi abilitatea de a fi cuminte, spuse Tonks.
Ginny râse; Hermione arăta de parcă nu ştia dacă să zâm¬bească sau nu şi ajunse la un compromis, luând o gură gene¬roasă de Berezero, cu care se înecă.
― Dar tu, Sirius? întrebă Ginny, bătând-o pe spate pe Hermione.
Sirius, care stătea chiar lângă Harry, scoase un râset ase¬mănător cu un lătrat.
― Nimeni nu m-ar fi făcut pe mine Perfect, petreceam prea mult timp în detenţie cu James. Lupin a fost băiat cu¬minte, el a primit insigna.
― Cred că Dumbledore a sperat că voi putea să îi con¬trolez cât de cât pe cei mai buni prieteni ai mei, zise Lupin. Nu mai este cazul să spun că nu am reuşit câtuşi de puţin.
Harry se simţi deodată ceva mai bine. Nici tatăl său nu fusese ales Perfect. Dintr-o dată, petrecerea părea mult mai plăcută; îşi încărcă farfuria, privindu-i pe toţi cei din cameră cu mai mult drag decât până atunci.
Ron îşi ridica în slăvi mătura pentru oricine vroia să-l asculte.
― ... de la zero la şaptezeci în zece secunde, nu e rău, nu? Când te gândeşti că o Cometă Două Sute Nouăzeci poate doar de la zero la şaizeci, şi asta în caz de vânt prielnic, con¬form cărţii Care e mătura ideală?
Hermione vorbea foarte concentrată cu Lupin despre părerea ei despre drepturile spiriduşilor.
― Adică, este o prostie la fel de mare ca şi izolarea vârcolacilor, nu-i aşa? Totul porneşte de la modul îngrozitor în care vrăjitorii cred că le sunt superiori tuturor fiinţelor...
Doamna Weasley şi Bill se certau ca de obicei, din cauza părului lui Bill.
― ... chiar nu îl mai poţi ajusta, doar eşti atât de chipeş, ţi-ar sta mult mai bine cu părul scurt, nu-i aşa, Harry?
― A, nu ştiu, zise Harry, puţin speriat că i se cerea părerea. Se îndepărtă încet de ei, ducându-se spre Fred şi George, care se înghesuiseră într-un colţ cu Mundungus.
Acesta se opri din vorbit când îl văzu pe Harry, dar Fred îi făcu cu ochiul şi îi făcu semn lui Harry să se apropie.
― E în ordine, îi spuse el lui Mundungus, putem să avem încredere în Harry, el ne finanţează.
― Uite ce ne-a adus Dung, zise George, întinzând mâna spre Harry.
Era plină de un fel de păstăi negre uscate. Scoteau un zgomot slab, ca un zornăit, deşi erau complet inerte.
― Seminţe de Tentaculă Veninoasă, spuse George. Avem nevoie de ele pentru Cutiile de Gustări cu Surprize, însă fac parte din substanţele necomerciale clasa C, aşa că ne-a fost cam greu să facem rost de ele.
― Ia zi, zece galioni pe toate, Dung? spuse Fred.
― După ce m-am chinuit atât ca să le obţin? zise Mun¬dungus, holbându-şi şi mai mult ochii injectaţi şi căzuţi. Îmi pare rău, băieţi, dar nu le dau nici cu un cnut sub douăzeci.
― Dung e tare glumeţ, îi spuse Fred lui Harry.
― Da, până acum cea mai bună a fost cu şase sicii pe o pungă de Pene Întortocheate, spuse George.
― Aveţi grijă, îi preveni Harry în şoaptă.
― Poftim? spuse Fred. Mama e ocupată cu gânguritul lui Ron cel Perfect, nu suntem în nici un pericol.
― Dar Moody ar putea să fie cu ochiul pe voi, le atrase atenţia Harry.
Mundungus se uită tulburat peste umăr.
― Aici are dreptate, mormăi el. Bine, băieţi, zece să fie, dacă le luaţi repede.
― Mersi, Harry! zise Fred încântat, după ce Mundungus îşi goli buzunarele în mâinile întinse ale gemenilor şi se duse repede să-şi ia ceva de mâncare. Ar fi bine să le ducem sus...
Harry îi privi cum se duseră, simţindu-se puţin neliniştit. Tocmai îi dăduse prin gând că domnul şi doamna Weasley vor dori să ştie de unde avuseseră Fred şi George banii pen¬tru magazinul de glume când, aşa cum era inevitabil, vor afla în sfârşit de el. Când le dăduse gemenilor câştigurile de la Turnirul Trivrăjitor i se păruse ceva foarte simplu, dar dacă dacă asta avea să ducă la o ceartă în familie şi la o înstrăinare de genul celei a lui Percy? Oare doamna Weasley mai avea să îl considere pe Harry ca pe un fiu, dacă avea să afle că, datorită lui, Fred şi George putuseră să pună bazele unei cariere care ei i se părea nepotrivită?
Stând unde îl lăsaseră gemenii, singur cu vinovăţia apăsă¬toare din coşul pieptului, Harry îşi auzi menţionat numele. Vocea joasă a lui Kingsley Shacklebolt putea fi auzită chiar şi peste gălăgia din jur.
― ... de ce nu l-a făcut Dumbledore Perfect pe Potter? zise Kingsley.
― O fi avut motivele lui, răspunse Lupin.
― Dar i-ar fi arătat că are încredere în el. Eu asta aş fi făcut, insistă Kingsley, mai ales având în vedere că Profetul zilei îl atacă la fiecare câteva zile...
Harry nu se uită la ei; nu vroia ca Lupin sau Kingsley să ştie că îi auzise. Deşi nu îi era deloc foame, îl însoţi pe Mundungus înapoi la masă. Plăcerea trezită de petrecere se evaporase la fel de repede cum apăruse; îşi dorea să fie sus în patul său.
Ochi-Nebun Moody mirosea un picior de pui cu ce-i mai rămăsese din nas; era limpede că nu putea să detecteze nici un pic de otravă, pentru că apoi smulse cu dinţii o bucăţică de carne.
― ... mânerul este făcut din lemn de stejar spaniol, cu un lac antiblestem şi control înglobat al vibraţiei ― îi spunea Ron lui Tonks.
Doamna Weasley căscă zgomotos.
― Păi, cred că o să mă duc să mă ocup de Bongul ăla înainte să mă culc... Arthur, nu vreau să stea prea târziu, da? Noapte bună, Harry, dragul meu.
Ieşi din bucătărie. Harry îşi puse deoparte farfuria şi se întrebă dacă putea să o urmeze fără să atragă atenţia.
― Ţi-e bine, Potter? mormăi Moody.
― Da, sigur, minţi Harry.
Moody luă o gură din termosul său, uitându-se pieziş cu ochiul albastru deschis la Harry.
― Vino aici, am ceva care ar putea să te intereseze, zise el. Dintr-un buzunar interior al robelor, Moody scoase o fotografie vrăjitorească veche şi foarte ponosită.
― Ordinul Phoenix cel original, mormăi Moody. Am găsit-o noaptea trecută, când îmi căutam Pelerina Invizibilă de rezervă, având în vedere că Podmore nu a fost destul de bine crescut ca să mi-o înapoieze pe cea mai bună... m-am gândit că unora le-ar plăcea să o vadă.
Harry luă poza. Un mic grup de oameni, unii făcându-i cu mâna, alţii ridicându-şi ochelarii, se uitau şi ei la el.
― Ăsta-s eu, zise Moody, identificându-se fără să fie nevoie. Moody cel din poză era de neconfundat, deşi părul nu îi era chiar atât de cărunt şi nasul intact.
― Şi uite-l pe Dumbledore lângă mine, pe Dedalus Diggle în partea cealaltă... ea este Marlene McKinnon, a fost ucisă la două săptămâni după ce a fost făcută poza asta, i-au omorât toată familia. Ei sunt Frank şi Alice Poponeaţă...
Stomacul lui Harry, care oricum nu era în largul lui, se făcu cât o nucă în clipa când se uită la Alice Poponeaţă; îi cunoştea foarte bine chipul rotund şi prietenos, deşi nu o întâlnise niciodată, pentru că semăna leit cu fiul ei, Neville.
― Săracii oameni, mormăi Moody. Mai bine moartea decât ce au păţit ei... şi ea este Emmeline Vance, ai cunoscut-o, şi uite-l pe Lupin, evident... Benjy Fenwick, şi el a mierlit-o, nu am mai găsit decât bucăţele din el... voi de acolo, daţi-vă la o parte, adăugă el, înţepând poza cu degetul, şi micuţii oameni din fotografie se dădură într-o parte, pentru ca cei care erau parţial ascunşi să poată să vină în faţă. Acesta este Edgar Bones... fratele Ameliei Bones, l-au omorât şi pe el, şi pe fami¬lia lui, a fost un mare vrăjitor... Sturgis Podmore, fir-aş al naibii, cât pare de tânăr... Caradoc Dearborn, a dispărut la şase luni după asta, nu i-am găsit niciodată cadavrul... Hagrid, desigur, arată exact la fel ca întotdeauna... Elphias Doge, l-ai cunoscut, uitasem că purta pălăria aia idioată... Gideon Prewett, a fost ne¬voie de cinci Devoratori ai Morţii ca să-l omoare pe el şi pe fra¬tele său Fabian, s-au luptat ca nişte eroi... mişcaţi-vă, mişcaţi-vă...
Oamenii mărunţi din poză se înghesuiră între ei şi cei ascunşi chiar în rândul din spate apărură în faţă în fotografie.
― Acesta este fratele lui Dumbledore, Abeforth, singura dată când l-am cunoscut, ciudat tip... ea este Dorcas Meado¬wes, Cap-de-Mort a omorât-o el însuşi... Sirius, când încă purta părul scurt... şi... uite, m-am gândit că o să te intereseze!
Inima lui Harry se întoarse pe dos. Mama şi tatăl lui îi zâmbeau, stând de o parte şi de alta a unui om scund, cu ochii sticloşi, pe care Harry îl recunoscu imediat ca fiind Şobo, cel care îi trădase, spunându-i lui Cap-de-Mort unde erau şi contribuind astfel la uciderea lor.
― Ce zici? zise Moody.
Harry îşi ridică privirea către chipul plin de cicatrice şi ridat al lui Moody. Era clar că Moody avea impresia că toc¬mai îi făcuse o mare bucurie lui Harry.
― Da, zise Harry, încercând iar să arboreze un zâmbet. Hm... ştiţi, tocmai mi-am amintit, nu mi-am terminat încă...
Fu scutit de efortul de a inventa un lucru pe care nu îl împachetase. Sirius tocmai spusese "Ce ai acolo, Ochi-Nebun?" şi Moody se întorsese spre el. Harry traversă bucătăria, se strecură pe uşă şi urcă scările, înainte să îl poată chema cineva înapoi.
Nu ştia de ce fusese atât de şocat; în definitiv, mai văzuse fotografii cu părinţii lui şi îl cunoscuse pe Şobo... dar să-i fie aruncaţi aşa în faţă, cu totul pe nepregătite... nimănui nu i-ar plăcea aşa ceva, îşi zise el supărat...
Şi apoi, să-i vadă înconjuraţi de toate acele feţe zâm¬bitoare... Benjy Fenwick, care fusese făcut bucăţi, Gideon Prewett, care murise ca un erou, şi soţii Poponeaţă, care fuseseră torturaţi până înnebuniseră... făcându-i toţi fericiţi cu mâna din poză pentru totdeauna, fără să ştie că erau con¬damnaţi... ei bine, lui Moody poate i se păruse interesant... dar pentru Harry fusese tulburător...
Harry urcă tiptil scările de pe hol, trecând de capetele împăiate de spiriduşi, bucuros că era iar singur, însă când se apropie de holul de la etajul întâi, auzi zgomote. Cineva plângea în salon.
― Cine-i acolo? zise Harry.
Nu auzi nici un răspuns, însă plânsetele continuară. Urcă restul scărilor câte două o dată, traversă holul şi deschise uşa de la salon.
Cineva era lipit de un perete întunecat, cu bagheta în mână, tremurând de plâns din tot corpul. Întins pe covorul vechi şi plin de praf, într-un loc luminat de lună, mort fără discuţie, îl văzu pe Ron.
Tot aerul din plămânii lui Harry păru să dispară; se simţi de parcă s-ar fi prăbuşit prin uşă; creierul încetă să-i func¬ţioneze ― Ron mort, nu, nu se putea...
Dar stai puţin, era imposibil ― Ron era jos...
― Doamnă Weasley? murmură Harry.
― R-r-ridiculus! plânse doamna Weasley, îndreptându-şi bagheta tremurândă către cadavrul lui Ron.
Poc.
Cadavrul lui Ron se transformă în cel al lui Bill, întins pe spate, cu ochii larg deschişi uitându-se în gol. Doamna Weasley plânse mai tare ca niciodată.
― R-ridiculus! scânci ea din nou.
Poc.
Cadavrul domnului Weasley îl înlocui pe cel al lui Bill, cu ochelarii strâmbi şi cu un fir de sânge prelingându-i-se pe faţă.
― Nu! gemu doamna Weasley. Nu... ridiculus! Ridiculus! RIDICULUS!
Poc. Gemeni morţi. Poc. Percy mort. Poc. Harry mort...
― Doamnă Weasley, ieşiţi de-aici! strigă Harry, uitându-se la propriul cadavru de pe podea. Lăsaţi pe altcineva să...
― Ce se întâmplă?
Lupin intrase în fugă în cameră, urmat îndeaproape de Sirius, cu Moody şchiopătând în urma lor. Lupin se uită de la doamna Weasley la Harry cel mort de pe podea şi păru să înţeleagă într-o clipă. Scoţându-şi propria baghetă, zise foarte hotărât şi limpede:
― Ridiculus!
Cadavrul lui Harry dispăru. O sferă argintie rămăsese plutind în aer deasupra locului unde zăcuse. Lupin îşi mai flutură o dată bagheta şi sfera dispăru într-un nor de fum.
― Vai ― vai ― vai! îngăimă doamna Weasley şi izbucni în hohote de plâns, cu faţa ascunsă în mâini.
― Molly, zise Lupin mohorât, apropiindu-se de ea. Molly, nu...
În clipa următoare, femeia plângea din tot sufletul pe umărul lui Lupin.
― Molly, a fost doar un Bong, zise el liniştitor, mângâind-o pe cap. Doar un Bong tâmpit...
― Îi văd m-m-morţi tot timpul! gemu doamna Weasley pe umărul lui. Tot t-t-timpul! Am v-v-visat...
Sirius se uită la locul de pe covor unde zăcuse Bongul, pre¬făcându-se că era cadavrul lui Harry. Moody se uită la Harry, care îi evită privirea. Avea sentimentul ciudat că ochiul magic al lui Moody îl urmărise de când plecase din bucătărie.
― N-n-nu-i spuneţi lui Arthur, zise acum doamna Weasley, stăpînindu-şi lacrimile şi ştergându-se de zor la ochi cu manşetele. N-n-nu vreau să ştie... sunt o toantă...
Lupin îi dădu o batistă şi ea îşi suflă nasul.
― Harry, îmi pare tare rău. Ce-oi fi crezând despre mine? spuse ea nesigur. Nu pot să scap nici măcar de un Bong...
― Fiţi serioasă, zise Harry, încercând să zâmbească.
― Dar sunt doar a-a-atât de îngrijorată, spuse ea, şiroindu-i iar lacrimi din ochi. Jumătate din familie este în Ordin, o s-s-să fie un miracol dacă o să scăpăm cu toţii ... şi P-P-Percy nu vorbeşte cu noi... dacă se î-î-întâm¬plă ceva groaznic şi nu am r-r-reuşit să ne împăcăm cu el? Şi ce o să se întâmple dacă eu şi Arthur o să fim ucişi, cine o s-s-să aibă grijă de Ron şi de Ginny: ?
― Ajunge, Molly, spuse Lupin hotărât. Nu este ca data tre¬cută. Ordinul este mult mai bine pregătit, suntem în avan¬taj, ştim ce are de gând Cap-de-Mort―
Doamna Weasley scoase un mic chiţăit de frică la auzul numelui.
― Hai, Molly, zău, e timpul să te obişnuieşti să-i auzi numele ― uite, nu pot să-ţi promit că nu o să fie nimeni rănit, nimeni nu poate promite aşa ceva, însă suntem într-o situaţie mult mai bună decât eram data trecută. Tu n-ai fost în Ordin atunci, nu înţelegi. Data trecută eram în inferiori¬tate numerică, eram de douăzeci de ori mai puţini decît Devoratorii Morţii, iar ei ne eliminau unul câte unul...
Harry se gândi iar la poză, la chipurile zâmbitoare ale părinţilor lui. Ştia că Moody îl urmărea în continuare.
― Nu-ţi face griji pentru Percy, zise Sirius brusc. O să se dea pe brazdă. Nu mai este mult până când Cap-de-Mort va ieşi în faţă; după ce o va face, tot Ministerul ne va implora să-i iertăm. Şi nu sunt foarte sigur că o să le acceptăm scuzele, adăugă el încrâncenat.
― Cât despre cine va avea grijă de Ron şi de Ginny, dacă muriţi tu şi Arthur, zise Lupin, schiţând un zâmbet, ce crezi că o să facem, o să-i lăsăm să moară de foame?
Doamna Weasley surâse tremurând.
― Sunt o toantă, murmură ea din nou, ştergându-se la ochi. Dar Harry, care închise uşa de la dormitor în urma sa la vreo zece minute după aceea, nu putea să o considere toan¬tă pe doamna Weasley. Încă îşi vedea părinţii zâmbindu-i din fotografia veche şi ponosită, neştiind că vieţile lor, ca şi cele ale multora din jur, se apropiau de sfârşit. Imaginea Bongului care lua pe rând forma cadavrului fiecărui mem¬bru al familiei Weasley îi tot apărea în faţa ochilor.
Cu totul pe neaşteptate, cicatricea de pe frunte îl ustură iar extrem de dureros şi stomacul scoase nişte zgomote groaznice.
― Termină, zise el hotărât, frecându-şi cicatricea, în timp ce durerea slăbi.
― Primul semn de nebunie, când vorbeşti cu propriul cap, spuse o voce vicleană din tabloul gol de pe perete.
Harry o ignoră. Se simţea mai bătrân ca niciodată şi i se părea extraordinar că, doar cu o oră în urmă, îşi făcuse griji din cauza unui magazin de glume şi a celui care primise o insignă de Perfect.


CAPITOLUL X
LUNA LOVEGOOD

Harry avu o noapte foarte agitată. Părinţii îi apărură şi dispărură din vis, fără să vorbească vreodată; doamna Weasley plângea peste cadavrul lui Kreacher, privită de Ron şi Hermione, care purtau coroane, iar el se văzu din nou mergând pe un coridor la capătul căruia era o uşă închisă. Se trezi brusc, din cauza înţepăturilor cicatricei, pentru a descoperi că Ron era deja îmbrăcat şi vorbea cu el.
― ... ar fi bine să te grăbeşti, mama şi-a ieşit din minţi, zice că o să pierdem trenul...
În casă era gălăgie mare. Din câte auzise în timp ce se îmbrăca, Harry înţelese că Fred şi George îşi vrăjiseră cuferele să zboare până jos, ca să nu se mai obosească să le care, rezul¬tatul fiind că o loviseră din plin pe Ginny, împingând-o două etaje mai jos până în vestibul; doamna Black şi doamna Weasley strigau amândouă cât puteau de tare.
― AR FI PUTUT SĂ SE LOVEASCĂ RĂU, IDIOŢILOR!
― CORCITURI JEGOASE, MÂNJIŢI CASA STRĂMOŞI¬LOR MEI!
Hermione intră în grabă în cameră, părând tulburată, exact când Harry îşi încălţa adidaşii. Hedwig i se clătina pe umăr, iar ea îl ţinea în braţe pe Şmecherilă, care era foarte neliniştit.
― Mama şi tata tocmai au trimis-o înapoi pe Hedwig.
Bufniţa zbură mulţumită şi se aşeză pe colivia ei.
― Sunteţi gata?
― Aproape. Ginny e bine? întrebă Harry, punându-şi re¬pede ochelarii.
― A pus-o doamna Weasley pe picioare, zise Hermione.
Dar Ochi-Nebun se plânge că nu putem să plecăm decât dacă vine şi Sturgis Podmore, pentru că altfel paznicii or să fie cu unul mai puţin.
― Paznicii? zise Harry. Trebuie să mergem la King's Cross însoţiţi de paznici?
― Tu trebuie să mergi la King's Cross însoţit de paznici, îl corectă Hermione.
― De ce? zise Harry enervat. Din câte ştiu eu, Cap-de-Mort se ascunde, sau vrei să-mi spui că o să sară de după un tomberon şi o să încerce să mă omoare?
― Nu ştiu, însă asta spune Ochi-Nebun, zise Hermione neatentă, uitându-se la ceas. Dar, dacă nu plecăm curând, sigur o să pierdem trenul...
― VREŢI SĂ COBORÂŢI, ACUM, VĂ ROG! strigă doam¬na Weasley şi Hermione tresări de parcă ar fi fost certată şi ieşi imediat din cameră.
Harry o înşfăcă pe Hedwig, o băgă fără prea multă grijă în colivie şi coborî în fugă după Hermione, târându-şi cufă¬rul după el.
Portretul doamnei Black urla furios însă nimeni nu se obosi să tragă draperiile deasupra lui; oricum era clar că urma să fie trezită iar de gălăgia de pe hol.
― Harry, tu vii cu mine şi cu Tonks, strigă doamna Weas¬ley, peste zbieretele continue "SÂNGE-MÂLILOR! GU¬NOAIELOR! FIINŢE JOSNICE!" Lasă-ţi cufărul şi bufniţa, Alastor o să se ocupe de bagaje... ah, pentru numele lui Dumnezeu, Sirius, Dumbledore a spus nu!
Un câine negru ca un urs apăruse lângă Harry, în timp ce acesta escalada diferite cufere care aglomeraseră holul, ca să ajungă la doamna Weasley.
― Ah, zău aşa... zise doamna Weasley disperată. Mă rog, să fie pe răspunderea ta!
Deschise uşa de la intrare cu putere şi ieşi în lumina slabă a soarelui de septembrie. Harry şi câinele o urmară. Uşa se trânti în urma lor şi ţipetele doamnei Black amuţiră imediat.
― Unde este Tonks? zise Harry, uitându-se în jur, în timp ce coborau treptele de piatră ale casei de la numărul dois¬prezece, care dispăru în clipa în care ajunseră pe trotuar.
― Ne aşteaptă chiar aici, spuse doamna Weasley băţoasă, luân¬du-şi ochii de pe câinele negru cu limba scoasă de lângă Harry.
O bătrână îi întâmpină la colţ. Avea părul cărunt şi foarte creţ şi purta o pălărie mov care arăta ca o piftie.
― Bună, Harry, zise ea, făcându-i cu ochiul. Ar fi bine să ne grăbim, nu, Molly? adăugă ea, uitându-se la ceas.
― Ştiu, ştiu, gemu doamna Weasley, făcând paşi din ce în ce mai mari, dar Ochi-Nebun a vrut să-l aşteptăm pe Stur¬gis... de ne-ar fi luat Arthur câteva maşini de la Minister... dar mai nou Fudge nu-l mai lasă să împrumute nici măcar nişte călimări goale... cum pot să suporte Încuiaţii să călăto¬rească fără magie...
Însă câinele mare şi negru lătra fericit şi se zbenguia în jurul lor, încercând să prindă porumbei şi alergându-şi pro¬pria coadă. Harry nu putu să nu râdă. Sirius petrecuse foarte mult timp închis înăuntru. Doamna Weasley îşi strânse gura pungă într-un mod care o făcea să semene cu mătuşa Petunia.
Le trebuiră douăzeci de minute să ajungă la King's Cross pe jos şi în acel timp nu mai avu loc nici un eveniment, atâta doar că Sirius sperie câteva pisici pentru a-l distra pe Harry. După ce ajunseră la gară, rămaseră degajat lângă bariera dintre peroanele nouă şi zece până când drumul fu liber, apoi se rezemară pe rând de barieră şi trecură încet pe peronul 9 şi 3/4, unde se afla Expresul de Hogwarts, scoţând fum cenuşiu deasupra peronului plin de elevi care se pregăteau de plecare şi veniseră cu familiile. Harry inhală mirosul familiar şi simţi cum îi revine buna dispoziţie... chiar se întorcea la şcoală...
― Sper ca ceilalţi să ajungă la timp, spuse doamna Weasley neliniştită, uitându-se în urma ei la arcada de fier forjat care acoperea peronul prin care urmau să sosească şi alţii.
― Drăguţ câine, Harry! strigă un băiat înalt cu bucle răsucite.
― Mersi, Lee, spuse Harry, zâmbind, în timp ce Sirius dădea din coadă înnebunit.
― Ce bine, zise doamna Weasley, părând uşurată, uite-l pe Alastor cu bagajele, uite...
Cu o şapcă de uşier trasă peste ochii asimetrici, Moody trecu şchiopătând de arcadă, împingând un cărucior încăr¬cat cu cuferele lor.
― Totul este în ordine, îi şopti el doamnei Weasley şi lui Tonks, nu cred că am fost urmăriţi...
Câteva clipe mai târziu, domnul Weasley apăru pe peron cu Ron şi Hermione. Aproape că descărcaseră căruciorul cu cufe¬re al lui Moody când Fred, George şi Ginny apărură cu Lupin.
― Nici o problemă? mormăi Moody.
― Nimic, zise Lupin.
― Eu tot o să-l reclam pe Sturgis lui Dumbledore, spuse Moody, este a doua oară când nu a apărut săptămâna asta. A ajuns la fel de neserios ca Mundungus.
― Ei bine, aveţi grijă de voi, zise Lupin, dând mâna cu toţi. Ajunse la Harry la urmă şi îl bătu pe umăr.
― Şi tu, Harry. Ai grijă.
― Da, mergi pe burtă şi fii cu ochii în patru, zise Moody, dând şi el mâna cu Harry. Şi nu uitaţi toţi ― aveţi grijă ce scrieţi. Dacă aveţi dubii, nu mai scrieţi deloc.
― Mi-a părut foarte bine să vă cunosc pe toţi, zise Tonks, îmbrăţişându-le pe Hermione şi Ginny. Presupun că ne vom vedea curând.
Se auzi un fluierat de avertizare; elevii care erau încă pe peron începură să se urce grăbiţi în tren.
― Repede, repede, zise doamna Weasley neatentă, îmbră¬ţişându-i la întâmplare şi nimerindu-l pe Harry de două ori. Să scrieţi... să fiţi cuminţi... dacă aţi uitat ceva, o să vi le tri¬mitem noi... urcaţi-vă, acum grăbiţi-vă...
Preţ de o clipă, marele câine negru se aşeză pe picioarele din spate şi îşi puse labele din faţă pe umerii lui Harry, însă doamna Weasley îl împinse pe Harry spre uşa trenului, şoptind:
― Pentru numele lui Dumnezeu, Sirius, poartă-te ca un câine!
― Pe curând! strigă Harry pe fereastra deschisă când trenul se puse în mişcare, în timp ce Ron, Hermione şi Ginny făceau cu mâna lângă el.
Siluetele lui Tonks, Lupin, Moody şi ale domnului şi doamnei Weasley se micşorară rapid, însă câinele negru alerga pe sub fereastră, dând din coadă; oamenii de pe pe¬ron râdeau văzându-i cum fugea după tren, însă apoi Sirius dispăru după o curbă.
― Nu ar fi trebuit să vină cu noi, zise Hermione pe un ton îngrijorat.
― Ah, fii şi tu mai veselă, zise Ron, nu a mai văzut lumi¬na zilei de luni întregi, săracul de el.
― Ei bine, zise Fred, împreunându-şi mâinile, nu putem să stăm la taclale toată ziua, avem afaceri de discutat cu Lee. Ne vedem mai târziu, încheie el, luând-o apoi cu George spre dreapta, pe coridor.
Trenul prindea în continuare viteză, astfel încât casele de dincolo de fereastră le zburau prin faţa ochilor, iar ei se clătinau pe loc.
― Ce ziceţi, să mergem să găsim un compartiment? între¬bă Harry.
Ron şi Hermione schimbară o privire.
― Hm, zise Ron.
― Noi ― păi ― Ron şi cu mine ar trebui să mergem în va¬gonul Perfecţilor, spuse Hermione jenată.
Ron nu se uită la Harry; părea să fi devenit foarte pre¬ocupat de unghiile de la mâna sa stângă.
― A, zise Harry. În ordine. Bine.
― Nu cred că trebuie să stăm acolo tot timpul, spuse Her¬mione repede. În scrisori ni se spunea că nu trebuie decât să primim instrucţiuni de la premiantul şi premianta şcolii şi apoi să patrulăm pe culoare din când în când.
― Bine, zise Harry iar. Atunci, s-ar ― s-ar putea să vă văd mai târziu.
― Da, sigur că da, spuse Ron, aruncându-i lui Harry o privire nesigură, neliniştită. Mă simt groaznic că trebuie să merg acolo, aş prefera să ― dar trebuie ― adică, nu mă bucur deloc, eu nu sunt Percy, încheie el triumfător.
― Ştiu că nu eşti Percy, spuse Harry şi zâmbi.
Dar, după ce Hermione şi Ron îşi traseră cuferele după ei, alături de Şmecherilă şi Pigwidgeon, care erau în colivie, spre capătul din faţă al trenului, Harry avu un sentiment straniu de pierdere. Nu mai călătorise niciodată cu Expresul de Hogwarts fără Ron.
― Hai, îi spuse Ginny, dacă ne grăbim, o să putem să le reţinem locuri.
― Da, zise Harry, luând colivia lui Hedwig într-o mână şi mânerul cufărului în cealaltă.
Merseră cu greu pe culoar, uitându-se în drumul lor la compartimentele care erau deja pline, prin uşile cu ochiuri de geam. Harry nu putu să nu observe că mulţi îi întorceau privirea cu mare interes şi că şi mai mulţi le dădeau coate vecinilor şi îl arătau cu degetul. După ce întâlni acest com¬portament în cinci compartimente consecutive, îşi aminti că Profetul zilei le spusese cititorilor toată vara ce mincinos fan¬faron era. Se întrebă mohorât dacă oamenii care se uitau la el şi şuşoteau între ei credeau sau nu ce scria în articole.
Chiar în ultimul compartiment se întâlniră cu Neville Popo¬neaţă, coleg cu Harry în anul cinci la Cercetaşi. Chipul său ro¬tund lucea din cauza efortului de a-şi târî cufărul şi de a-şi ţine sub control broasca agitată, pe Trevor, cu o singură mână.
― Bună, Harry, gâfâi el. Bună, Ginny... este plin peste tot... nu am găsit loc...
― Ce tot spui? zise Ginny, care se strecurase pe lângă Neville ca să se uite în compartimentul din spatele lui. Este loc în ăsta, aici nu mai este decât Luna Lovegood...
Neville murmură ceva, cum că nu vroia să deranjeze pe nimeni.
― Fii serios, spuse Ginny, râzând, nu este nici o problemă. Deschise uşa şi îşi trase cufărul înăuntru. Harry şi Neville o urmară.
― Bună, Luna, zise Ginny, ai ceva împotrivă dacă ne aşezăm aici?
Fata care stătea lângă fereastră îşi ridică privirea. Avea un păr blond şters, până în talie, despărţit în şuviţe, sprâncenele toarte deschise la culoare şi ochii exoftalmici, care îi dădeau mereu o expresie surprinsă. Harry îşi dădu seama imediat de ce alesese Neville să treacă de acest compartiment. Fata avea o aură evidentă de sminteală. Poate că era din cauză că îşi pu¬sese bagheta după ureche, ca să fie în siguranţă, pentru că ale¬sese să poarte un colier de dopuri de Berezero, sau pentru că citea o revistă cu susul în jos. Ochii ei îl cercetară pe Neville şi se opriră asupra lui Harry. Încuviinţă din cap.
― Mersi, zise Ginny, zâmbindu-i.
Harry şi Neville puseră cele trei cufere şi colivia lui Hed¬wig în locul pentru bagaje şi se aşezară. Luna îi privea peste revista ei cu susul în jos, care se numea Zeflemistul. Nu părea să fie nevoită să clipească la fel de des ca oamenii normali. Se uita întruna la Harry, care se aşezase vizavi de ea şi acum îşi dorea să nu o fi făcut.
― Ai avut o vară frumoasă, Luna? întrebă Ginny.
― Da, zise Luna visătoare, fără să-şi dezlipească ochii de pe Harry. Da, să ştii că a fost foarte plăcută. Tu eşti Harry Potter, adăugă ea.
― Ştiu, zise Harry.
Neville chicoti. Luna îşi aţinti acum ochii apoşi asupra lui.
― Dar nu ştiu cine eşti tu.
― Eu nu sunt nimeni, spuse Neville repede.
― Nu este adevărat, zise Ginny tăios. Neville Poponeaţă -Luna Lovegood. Luna este în anul meu, dar la Ochii-de-Şoim.
― Munca neîntreruptă-i o mare comoară, zise Luna pe o voce cântătoare.
Îşi ridică revista pusă invers destul de sus pentru a-şi ascunde chipul şi tăcu. Harry şi Neville se uitară unul la ce¬lălalt cu sprâncenele ridicate. Ginny îşi înăbuşi un chicotit.
Trenul îşi continuă drumul zăngănind, ducându-i cu viteză spre nişte zone de câmp deschis. Era o zi stranie, des¬tul de indecisă; când se făcea lumină în compartiment, când treceau pe sub nişte nori cenuşii, ameninţători.
― Ghici ce am primit de ziua mea? spuse Neville.
― Un alt Aminteşte-ţi Tot? zise Harry, evocând instru¬mentul din imitaţie de marmură pe care i-l trimisese bunica lui Neville ca să-i îmbunătăţească memoria lacunară.
― Nu, spuse Neville. Însă mi-ar trebui unul, l-am pierdut pe cel vechi acum mult timp... nu, uite...
Băgă mâna în ghiozdan şi, după un pic de cotrobăială, scoa¬se ceva ce semăna cu un mic cactus gri pus într-un ghiveci, care încă părea să fie acoperit cu furunculi în loc de spini.
― Mimbulus mimbletonia, spuse el mândru.
Harry se holbă la lucrul acela. Pulsa încet, având înfă¬ţişarea sinistră a unui organ intern bolnav.
― Este foarte, foarte rară, spuse Neville, zâmbind larg. Nu ştiu dacă mai există vreunul în serele de la Hogwarts. Abia aştept să i-l arăt doamnei profesoare Lăstar. Mi l-a cumpărat unchiul meu Algie din Asiria. O să încerc să aflu dacă pot să-l înmulţesc.
Harry ştia că materia preferată a lui Neville era Ierbo¬logia, dar, oricât s-ar fi străduit, nu putea să-şi dea seama la ce i-ar fi trebuit această plăntuţă pipernicită.
― Face ― hm ― ceva? întrebă el.
― O grămadă de chestii! zise Neville mândru. Are un meca¬nism extraordinar de apărare. Uite, ţine-l pe Trevor, te rog...
Îl aruncă pe Trevor în poala lui Harry şi scoase o pană din ghiozdan. Ochii cât cepele ai Lunei Lovegood apărură din nou peste revistă, pentru a vedea ce făcea Neville. Ne¬ville o ţinu pe Mimbulus mimbletonia la nivelul ochilor, cu limba între dinţi, alese un loc şi înţepă planta cu vârful penei de scris.
Din fiecare furuncul al plantei ţâşni un lichid dens, lipi¬cios, verde şi în jeturi. Stropii atinseră tavanul, ferestrele, şi stropiră revista Lunei Lovegood; Ginny, care îşi acoperise faţa cu mâinile la timp, arăta ca şi cum ar fi purtat o pălărie verde scârboasă, dar Harry, care avusese mâinile ocupate, ca să-l împiedice pe Trevor să scape, fu lovit direct în faţă. Mirosea a băligar rânced.
Neville, care era şi el ud leoarcă pe faţă şi pe piept, îşi scutură capul ca să-şi scoată lichidul din ochi.
―S-scuze! strigă el. Nu am mai încercat asta până acum... nu mi-am dat seama că o să fie atât de... dar nu vă faceţi griji, Sevamizeră nu este otrăvitoare, adăugă el agitat, în timp ce Harry scuipa pe jos o gură plină de lichid.
Exact în acel moment se deschise uşa compartimentului lor.
― A... bună, Harry, zise o voce emoţionată. Aă... am picat prost?
Harry îşi şterse lentilele ochelarilor cu mâna cu care nu-l ţinea pe Trevor. O fată foarte drăguţă, cu părul negru, lung şi strălucitor stătea în prag, zâmbindu-i: Cho Chang, căută¬toarea echipei de vâjthaţ a celor de la Ochi-de-Şoim.
― A... bună, spuse Harry în gol.
― Ăă... zise Cho. Păi... nu am vrut decât să te salut... la revedere.
Îmbujorată, fata închise uşa şi plecă. Harry se lăsă pe spă¬tarul scaunului şi oftă adânc. Ar fi preferat ca Cho să-l fi găsit stând cu un grup de persoane foarte interesante, tăvă¬lindu-se pe jos de râs din cauza unei glume pe care tocmai o spusese; nu să stea cu Neville şi "Nebuna" Lovegood, ţinând o broască şi plin de Sevămizeră.
― Nu contează, spuse Ginny încurajator. Uite, putem să scăpăm uşor de toate astea.
Îşi scoase bagheta.
― Curăţenius!
Sevamizeră dispăru.
― Scuze, zise Neville iar, pe un ton foarte scăzut.
Ron şi Hermione apărură abia după o oră, timp în care căruciorul cu mâncare trecuse deja. Harry, Ginny şi Neville îşi terminaseră pateurile cu dovleac şi erau ocupaţi să facă schimb de surprize din broaştele de ciocolată, când uşa compartimentului se deschise şi cei doi intrară, însoţiţi de Şmecherilă şi de Pigwidgeon, care ciripea ascuţit în colivie.
― Sunt mort de foame, zise Ron, punându-l pe Pigwid¬geon lângă Hedwig, înşfăcând o broască de ciocolată de la Harry şi aruncându-se pe locul de lângă el.
Rupse ambalajul, muşcă broasca de cap şi se lăsă pe spate cu ochii închişi, de parcă ar fi avut o dimineaţă obositoare.
― Ei bine, există doi Perfecţi din anul cinci pentru fiecare casă, spuse Hermione, părând foarte nemulţumită, în timp ce luă şi ea loc. Un băiat şi o fată din fiecare.
― Şi ghici cine este Perfect la Viperini? zise Ron, cu ochii încă închişi.
― Reacredinţă, răspunse Harry imediat, convins că i se va confirma cel mai sumbru gând.
― Desigur, spuse Ron cu amărăciune, băgându-şi în gură restul broaştei şi luându-şi încă una.
― Şi vaca aia de Pansy Parkinson, spuse Hermione răută¬cioasă. Nu ştiu cum a ajuns Perfectă când este mai proastă decât un trol inconştient...
― Dar de la Astropufi? întrebă Harry.
― Ernie Macmillan şi Hannah Abbott, spuse Ron, în timp ce mânca.
― Şi Anthony Goldstein şi Padma Patil la Ochi-de-Şoim, spuse Hermione.
― Ai fost cu Padma Patil la balul de Crăciun, zise o voce neclară.
Toţi se întoarseră către Luna Lovegood, care îl privea fix pe Ron peste exemplarul din Zeflemistul.
El îşi înghiţi bucăţica de broască de ciocolată.
― Da. Ştiu, zise el, părând uşor surprins.
― Nu prea i-a plăcut, îl informă Luna. Nu crede că te-ai purtat frumos cu ea, pentru că nu ai vrut să dansezi. Pe mine nu cred că m-ar fi deranjat, zise ea gânditoare, mie nu prea îmi place să dansez.
Se retrase iar după Zeflemistul. Ron se holbă la revistă cu gura căscată pentru câteva clipe, apoi se uită la Ginny, cău¬tând un fel de explicaţie, dar Ginny îşi muşca pumnul ca să nu râdă. Ron clătină din cap uluit şi apoi se uită la ceas.
― Ar trebui să patrulăm din când în când pe culoare, le spuse el lui Harry şi Neville, şi putem să-i pedepsim pe cei care nu se poartă cum trebuie. Abia aştept să-i prind cu ceva pe Crabbe şi Goyle...
― Ron, nu ai voie să abuzezi de statutul tău! zise Her¬mione tăios.
― Da, sigur, pentru că Reacredinţă nu o să abuzeze deloc de statutul lui, spuse Ron sarcastic.
― Şi atunci, o să te cobori la nivelul lui?
― Nu, doar o să am grijă să-i prind pe prietenii lui înainte să-i prindă el pe ai mei.
― Pentru numele lui Dumnezeu, Ron...
― O să-l fac pe Goyle să scrie versuri, o să moară, urăşte să scrie, zise Ron fericit.
Îşi coborî vocea până la mormăitul lui Goyle şi, schi¬monosindu-şi faţa cu o expresie de concentrare chinuită, mimă că scrie ceva în aer. Nu... am voie... să... semăn... cu... un... babuin... din... spate.
Toţi râseră, însă nimeni nu râse mai tare ca Luna Love¬good. Aceasta scoase un ţipăt de fericire care o trezi pe Hedwig şi o făcu să bată din aripi indignată, iar pe Şmeche¬rilă îl făcu să sară pe raftul de bagaje, scuipând. Luna râse cu atâta poftă, încât îi scăpă din mâini revista care îi alunecă pe picioare şi ajunse pe jos.
― A fost amuzant!
Ochii ei mari înotau în lacrimi în timp ce încerca să respire, uitându-se la Ron. Cu totul derutat, băiatul se uită în jur la ceilalţi, care acum râdeau de figura lui şi de râsetele prelungi ale Lunei Lovegood, care se mişca în faţă şi în spate, ţinându-se cu mâinile de burtă.
― Ai păţit ceva? zise Ron, încruntându-se la ea.
― Un babuin... din spate! îngăimă ea, ţinându-se de coaste.
Toţi ceilalţi o priveau pe Luna cum râdea, dar Harry, uitân¬du-se la revista de pe jos, observă ceva care îl făcu să o ridice i¬mediat. Fiind cu susul în jos, îi fusese greu să-şi dea seama ce era imaginea de pe copertă, dar acum Harry îşi dădu seama că era o caricatură destul de nereuşită a lui Cornelius Fudge; Ha¬rry îl recunoscu doar datorită melonului prăzuliu. Una dintre mâinile lui Fudge era încleştată în jurul un săculeţ cu galbeni cealaltă mână strângea de gât un goblin. Desenul era intitulat Până unde va merge Fudge pentru a câştiga Gringotts?
Dedesubt era o listă cu titlurile altor articole din cuprin¬sul revistei.

Corupţie în Liga de Vâjthaţ:
Cum au luat Tornadele puterea
Secretele vechilor rune dezvăluite
Sirius Black: Răufăcător sau victimă?

― Pot să o iau puţin? o întrebă Harry nerăbdător pe Luna
Fata încuviinţă din cap, privindu-i în continuare pe Ron cu respiraţia tăiată de râs.
Harry deschise revista şi-i cercetă cuprinsul. Până în acea clipă uitase complet de revista pe care i-o înmânase Kingsley domnului Weasley ca să i-o dea lui Sirius, însă trebuie să fi fost acest număr din Zeflemistul.
Găsi pagina şi începu să citească emoţionat articolul.
Şi acesta era ilustrat de o caricatură destul de nereuşit; de fapt, Harry nu şi-ar fi dat seama că era Sirius, dacă nu ar fi avut un text explicativ. Sirius stătea cu bagheta scoasă pe un morman de oase de om. Titlul articolului era:

SIRIUS BLACK ― ATÂT DE NEGRU PE CÂT SE ZICI
Un criminal notoriu, sau un nevinovat cântăreţ de succes?

Harry trebui să citească prima propoziţie de mai multe ori înainte să fie convins că nu o înţelesese greşit. De când era Sirius un cântăreţ de succes?

De paisprezece ani Sirius Black e considerat vinovat de uciderea în masă a doisprezece Încuiaţi nevinovaţi şi a unui vrăjitor. Eva darea îndrăzneaţă de acum doi ani din Azkaban a declanşat cea mai complexă vânătoare de oameni organizată vreodată de Minis¬terul Magiei. Nici unul dintre noi nu ne-am întrebat dacă merită să fie prins iar şi predat Dementorilor.
DAR OARE CHIAR MERITĂ?
Tocmai au ieşit la lumină noi probe uluitoare, conform căro¬ra e posibil ca Sirius Black să nu fi comis crimele pentru care a fost trimis în Azkaban. De fapt, Doris Purkiss, din Little Norton, Calea Acanţilor numărul 18, spune că se prea poate ca Black să nici nu fi fost la locul crimei.
Ceea ce nu înţeleg oamenii este că Sirius Black este un pseudo¬nim, zise doamna Purkiss. Cel pe care lumea îl consideră Sirius Black este de fapt Stubby Boardman, vocalistul unei formaţii în vo¬gă, Hobgoblinii, care s-a retras din viaţa publică după ce a fost lo¬vit cu o rapiţă sălbatică în ureche într-un concert ţinut în biserica din Little Norton, cu aproape cincisprezece ani în urmă. Eu l-am recunoscut din clipa în care i-am văzut poza în ziar. Adevărul este că Stubby nu ar fi avut cum să comită acele crime, pentru că în zi¬ua în cauză s-a întâmplat să se bucure de o cină romantică în com¬pania mea. I-am scris Ministrului Magiei şi aştept ca acesta să îl reabiliteze cu desăvârşire pe Stubby, alias Sirius, în orice moment.

Harry termină de citit şi se uită la pagină, nevenindu-i să creadă. Poate că era o glumă, îşi zise el, poate că în revista aceasta se publicau adeseori înşelătorii. Dădu câteva pagini înapoi şi găsi articolul despre Fudge.

Cornelius Fudge, Ministrul Magiei, a negat că are vreun plan de a lua în stăpânire conducerea Băncii Gringotts, când a fost ales Ministrul Magiei, cu cinci ani în urmă. Fudge a insis¬tat mereu că nu îşi doreşte nimic mai mult decât să "coopereze în pace" cu cei care ne păzesc aurul.
DAR OARE CHIAR ASTA DOREŞTE?
Surse apropiate Ministrului ne-au dezvăluit de curând că am¬biţia supremă a lui Fudge este să obţină controlul resurselor de aur ale goblinilor şi că nu va ezita să folosească forţa dacă va fi nevoie.
"Şi nici nu ar fi pentru prima oară", a declarat un funcţionar din Minister. Cornelius "Sfarmă-Goblini" Fudge, aşa îi spun pri¬etenii. Dacă l-aţi putea auzi când crede că nu-l aude nimeni, vai, vorbeşte mereu de goblinii cărora le-a făcut de petrecanie; a pus să fie înecaţi, a pus să fie aruncaţi de pe clădiri, a pus să fie otrăviţi, sau a pus să se facă plăcinte din ei...

Harry nu mai citi mai departe. Fudge o fi avut multe defecte, dar lui Harry îi era foarte greu să şi-l imagineze or¬donând coacerea unor plăcinte din goblini. Frunzări restul revistei. Oprindu-se la fiecare câteva pagini, citi: o acuzaţie conform căreia Tornadele din Tutshill câştigau teren Liga de Vâjthaţ printr-o combinaţie de şantaj, mături ferme cate ilegal şi tortură; un interviu cu un vrăjitor care pretin¬dea că zburase pe lună pe o Măturin Şase şi adusese un sac de broaşte de pe lună, ca să o dovedească; plus un articol despre vechile rune, care cel puţin explica de ce citea Luna Zeflemistul cu susul în jos. Conform revistei, dacă inversai runele, obţineai o vrajă care transforma urechile duşmanu¬lui în fructe. De fapt, în comparaţie cu restul articolelor din Zeflemistul, ideea că Sirius ar putea să fie de fapt vocalistul Hobgoblinilor era destul de raţională.
― Ai găsit ceva interesant? îl întrebă Ron când Harry închise revista.
― Sigur că nu, spuse Hermione usturător, înainte ca Harry să poată să răspundă. Zeflemistul este o tâmpenie, toată lumea ştie.
― Ba pardon, zise Luna, a cărei voce îşi pierduse deodată nota visătoare. Tatăl meu este editorul.
― Eu ― ah, spuse Hermione, părând stânjenită. Păi... are unele părţi interesante... adică, este destul de...
― Aş vrea să mi-o dai înapoi, spuse Luna cu răceală şi, aplecându-se o smulse din mâinile lui Harry.
Dând paginile până la numărul cincizeci şi şapte, o întoarse din nou cu susul în jos şi dispăru în spatele ei, exact când uşa compartimentului se deschise pentru a treia oară.
Harry se uită în jur; se aşteptase la aşa ceva, însă asta nu făcea cu nimic mai plăcută întâlnirea cu Draco Reacredinţă, care îi rânjea încadrat de amicii săi, Crabbe şi Goyle.
― Ce e? zise el agresiv, înainte ca Reacredinţă să poată deschide gura.
― Ai grijă cum te porţi, Potter, sau o să-ţi dau ore de de¬tenţie, zise rar Reacredinţă, care avea părul blond şi lins şi bărbia ascuţită, exact ca tatăl lui. Ştii, spre deosebire de tine, eu am fost numit Perfect, ceea ce înseamnă că, spre deose¬bire de tine, am dreptul de a pedepsi.
― Da, zise Harry, dar tu, spre deosebire de mine, eşti un idiot, aşa că ieşi şi lasă-ne în pace.
Ron, Hermione, Ginny şi Neville râseră. Reacredinţă strânse din dinţi.
― Spune-mi, Potter, cum e să ţi-o ia înainte Weasley? întrebă el.
― Taci din gură, Reacredinţă, zise Hermione tăios.
― Se pare că am atins punctul sensibil, spuse Reacredinţă, rânjind. Ei bine, ai grijă ce faci, Potter, pentru că îţi voi fi pe urme ca un câine, în caz că vei călca greşit.
― Ieşi! spuse Hermione, ridicându-se.
Râzând batjocoritor, Reacredinţă îi aruncă o privire male¬fică lui Harry şi plecă, cu Crabbe şi Goyle mergând greoi în ur¬ma lui. Hermione trânti uşa compartimentului după ei şi se întoarse să se uite la Harry, care îşi dădu seama imediat că şi ea realizase ce spusese Reacredinţă şi era la fel de enervată ca el.
― Aruncă-mi încă o broască, zise Ron, care era clar că nu observase nimic.
Harry nu putea să vorbească liniştit de faţă cu Neville şi Luna. Schimbă o altă privire neliniştită cu Hermione, iar apoi se uită pe fereastră.
Crezuse că faptul că Sirius venise cu el la gară fusese destul de distractiv, dar deodată i se păru ceva nesăbuit, da¬că nu chiar periculos... Hermione avusese dreptate... Sirius nu ar fi trebuit să fi venit. Dacă domnul Reacredinţă obser¬vase câinele negru şi îi spusese lui Draco? Dacă îşi dăduse seama că soţii Weasley, Lupin, Tonks şi Moody ştiau unde se ascundea Sirius? Sau fusese doar o coincidenţă că Reacre¬dinţă folosise cuvântul "câine"?
Vremea rămase incertă, în timp ce se îndreptau spre nord. Ploaia udă ferestrele destul de discret, apoi soarele îşi făcu apariţia efemer, înainte să fie iar acoperit de nori. Pe urmă se aşternu întunericul şi în vagoane se aprinseră lămpile. Luna strânse Zeflemistul, îl puse cu grijă în geantă şi în schimb începu să se holbeze la toţi cei care erau în compartiment.
Harry stătea cu fruntea lipită de geamul trenului, încer¬când să zărească primul Şcoala Hogwarts din depărtare, însă era o noapte fără lună şi fereastra brăzdată de ploaie era murdară.
― Ar fi bine să ne schimbăm, zise Hermione până la urmă, şi toţi îşi deschiseră cuferele fără greutate şi îşi scoa¬seră robele de şcoală.
Ea şi Ron îşi prinseră cu grijă insignele de Perfecţi în piept. Harry îl văzu pe Ron uitându-se la reflecţia sa din gea¬mul întunecat.
În sfârşit, trenul începu să încetinească şi auziră obişnui¬ta gălăgie, în timp ce toţi elevii se îmbulziră să-şi strângă bagajele şi animalele, pregătiţi să coboare. Având în vedere că Ron şi Hermione trebuiau să supravegheze coborârea, dispărură iar din vagon, lăsându-i pe Harry şi pe ceilalţi să aibă grijă de Şmecherilă şi de Pigwidgeon.
― Duc eu bufniţa aia, dacă vrei, îi spuse Luna lui Harry, întinzând mâna spre Pigwidgeon, în timp ce Neville îl băga pe Trevor cu grijă într-un buzunar interior.
― Ah ― ăă ― mersi, spuse Harry, dându-i colivia şi ţinând-o mai bine pe Hedwig în braţe.
Ieşiră cu greu din compartiment, simţind prima înţepătură a aerului nopţii pe feţe când se alăturară mulţimii de pe culoar. Încet, avansară către uşi. Harry simţi mirosul de pini care încadrau aleea către lac. Coborâră pe peron şi se uitară în jur, cuvintele familiare: "Anul întâi aici... cei din anul întâi... "
Însă nu le auzi. În schimb, o voce destul de diferită, o voce vioaie, de femeie, strigă:
― Cei din primul an să se alinieze aici, vă rog! Toţi cei din anul întâi să vină la mine !
Un felinar se apropie clătinându-se de Harry şi, la lumi¬na sa, văzu bărbia proeminentă şi tunsoarea severă a profe¬soarei Grubbly-Plank, vrăjitoarea care îi ţinuse locul lui Hagrid pentru o vreme la lecţiile de Grijă pentru Animalele Magice de anul trecut.
― Unde e Hagrid? zise el tare.
― Nu ştiu, spuse Ginny, dar ar fi bine să ne dăm din drum, blocăm uşa.
― A, da...
Harry şi Ginny fură despărţiţi cât timp merseră de-a lun¬gul peronului şi ieşiră din gară. Înghiontit în mulţime, Harry se strădui să îl zărească pe Hagrid prin întuneric; tre¬buia să fie acolo, Harry contase pe asta ― revederea cu Hagrid era unul dintre lucrurile pe care le aşteptase de atâta timp. Însă nu era nici urmă de el.
Nu se poate să fi plecat, îşi spuse Harry, în timp ce trecu încet de o uşă îngustă, care dădea spre drumul din faţă, unde ajunseseră şi ceilalţi. Probabil că doar a răcit sau ceva de genul ăsta...
Se uită în jur după Ron şi Hermione, dorind să ştie ce credeau despre întoarcerea profesoarei Grubbly-Plank, însă nici unul dintre ei nu era pe aproape, aşa că se lăsă împins spre drumul spălat de ploaie din faţa Gării Hogsmeade.
Aici erau cele cam o sută de trăsuri fără cai care îi duceau întotdeauna la castel pe elevii care trecuseră de primul an. Harry se uită repede la ele, se întoarse ca să-i caute în con¬tinuare pe Ron şi Hermione şi apoi avu un şoc.
Trăsurile nu mai erau fără cai. Între hulube se aflau nişte creaturi. Dacă ar fi trebuit să le dea un nume, presupunea că le-ar fi spus cai, deşi aveau şi ceva de reptilă. Erau com¬plet descărnaţi, iar pielea neagră le atârna de scheletul din care erau vizibile toate oasele. Capetele erau ca ale unor dragoni, iar ochii albi şi mari nu aveau pupile. Din fiecare parte a greabănului porneau nişte aripi mari, negre, de piele, care arătau ca şi cum ar fi fost ale unor lilieci uriaşi. Stând nemişcaţi şi tăcuţi în întunericul care se aşternea, creaturile păreau stranii şi sinistre. Harry nu putea să înţeleagă de ce erau trase trăsurile de aceşti cai îngrozitori, când puteau foarte bine să se deplaseze singure.
― Unde este Pig? se auzi vocea lui Ron, chiar în spatele lui Harry.
― L-a luat fata aia, Luna, zise Harry, întorcându-se repe¬de, nerăbdător să vorbească cu Ron despre Hagrid. Unde crezi că...
― Este Hagrid? Nu ştiu, spuse Ron, părând îngrijorat. Sper să fie bine, că dacă nu...
Puţin mai încolo, Draco Reacredinţă, urmat de o mică gaşcă de amici, printre care şi Crabbe, Goyle şi Pansy Par¬kinson, dădea din drum nişte elevi timizi din anul doi, pentru ca el şi amicii săi să ia o trăsură numai pentru ei. Câteva clipe mai târziu, Hermione ieşi gemând din mulţime.
― Reacredinţă a fost rău cu nişte elevi din primul an mai devreme. Jur că o să-l reclam, are insigna de trei minute şi o foloseşte ca să intimideze lumea mai rău ca niciodată... Unde e Şmecherilă?
― E la Ginny, zise Harry. Uite-o...
Ginny tocmai ieşise din mulţime, strângându-l în braţe pe Şmecherilă, care se tot foia.
― Mersi, zise Hermione, scăpând-o pe Ginny de pisică. Hai să luăm o trăsură împreună, înainte să se umple toate...
― Nu l-am găsit încă pe Pig! spuse Ron, dar Hermione se îndrepta deja spre cea mai apropiată trăsură liberă.
Harry rămase în urmă cu Ron.
― Ce crezi că sunt fiinţele alea? îl întrebă el pe Ron, făcând semn cu capul către caii îngrozitori, în timp ce restul elevilor trecură pe lângă ei.
― Ce fiinţe?
― Caii ăia...
Luna apăru cu colivia cu Pigwidgeon în braţe; micuţa bufniţă ciripea entuziasmată, ca de obicei.
― Poftim, zise ea. E o bufniţă mică şi drăguţă, nu-i aşa?
― Ăă... da... e de treabă, spuse Ron aspru. Păi, atunci, haideţi să mergem... ce ziceai, Harry?
― Te întrebam ce sunt fiinţele alea ca nişte cai? zise Harry, în timp ce el, Ron şi Luna se îndreptară spre trăsura în care Hermione şi Ginny se urcaseră deja.
― Care fiinţe ca nişte cai?
― Fiinţele ca nişte cai care trag trăsurile! spuse Harry nerăbdător.
Erau la doar doi metri de cea mai apropiată dintre ele, (are îi privea cu ochii săi albi şi pustii. Ron, însă, îi aruncă o privire perplexă lui Harry.
― Despre ce vorbeşti?
― Vorbesc despre ― uite!
Harry îl apucă de umăr pe Ron şi îl întoarse, astfel încât acesta să fie faţă în faţă cu calul înaripat. Ron se uită direct la el pentru o clipă, apoi îl privi iar pe Harry.
― Şi la ce ar trebui să mă uit?
― La ― acolo, între hulube! Înhămat la trăsură! Este chiar acolo, în faţă...
Însă în timp ce Ron continuă să arate derutat, lui Harry îi trecu prin minte un gând ciudat.
― Nu... nu-i vezi?
― Ce să văd?
― Nu vezi de cine sunt trase trăsurile?
Acum Ron păru cu adevărat alarmat.
― Harry, te simţi bine?
― Eu... da...
Harry se simţi cu totul uimit. Calul era acolo, în faţa lui, lucind în lumina slabă care venea dinspre ferestrele gării din spatele lor şi scoţând aburi pe nări în aerul rece al nopţii. Şi totuşi, dacă nu se prefăcea ― şi dacă era aşa, era o glumă foarte proastă ― Ron nu putea să-i vadă deloc.
― Ce zici, ne urcăm? spuse Ron nesigur, uitându-se la Harry de parcă şi-ar fi făcut griji pentru el.
― Da, zise Harry. Da, hai...
― Este în ordine, spuse o voce visătoare de lângă Harry, când Ron dispăru în interiorul întunecat al trăsurii. Să ştii că nu înnebuneşti sau ceva de genul ăsta. Şi eu îi văd.
― Da? spuse Harry disperat, întorcându-se spre Luna. Observă reflectarea cailor cu aripi de liliac în ochii ei mari şi argintii.
― O, da, zise Luna, i-am văzut din prima zi când am venit aici. Au tras mereu trăsurile. Nu-ţi face griji. Eşti la fel de sănătos la cap ca mine.
Surâzând slab, se urcă în interiorul umed al trăsurii, după Ron. Harry o urmă, fără să se fi liniştit de tot.


CAPITOLUL XI
NOUL CÂNTEC AL JOBENULUI MAGIC

Harry nu vroia să le spună celorlalţi că el şi Luna aveau aceeaşi halucinaţie, dacă asta era, aşa că nu mai zise nimic de cai când luă loc în trăsură şi trânti uşa în urma lui. Cu toate acestea, nu putea să nu se uite în continuare la siluetele cailor care se mişcau dincolo de fereastră.
― Aţi văzut-o şi voi pe femeia aia, Grubbly-Plank? întrebă Gin¬ny. Ce caută iar aici? Hagrid nu se poate să fi plecat, nu-i aşa?
― Eu aş fi chiar mulţumită dacă a plecat, spuse Luna, nu este un profesor foarte bun, nu-i aşa?
― Ba da, este! spuseră Harry, Ron şi Ginny supăraţi.
Harry se uită urât la Hermione. Ea îşi drese vocea şi zise repede:
― Aă... da... este foarte bun.
― Ei bine, noi, cei din Ochi-de-Şoim credem că este un fel de păcălici, spuse Luna netulburată.
― Atunci înseamnă că aveţi un simţ al umorului de doi cnuţi, izbucni Ron, în timp ce roţile de sub ei se puseră în mişcare scârţâind.
Luna nu părea deranjată de impoliteţea lui Ron; din con¬tră, pur şi simplu îl privi pentru o vreme ca pe un program T. V. nu foarte interesant.
Huruind şi legănându-se, trăsurile se mişcau în convoi că¬tre destinaţie. Când trecură de stâlpii înalţi, încoronaţi cu mistreţi înaripaţi de ambele părţi ale porţii, către terenurile şcolii, Harry se aplecă pe fereastră ca să vadă dacă era lumina aprinsă în cabana lui Hagrid de lângă Pădurea Interzisă, dar totul era cufundat în întuneric. Castelul Hogwarts, însă, se apropia din ce în ce mai tare: un grup falnic de turnuri, de un negru ca smoala pe fundalul cerului întunecat, iar din loc în loc câte o fereastră luminoasă radiind deasupra lor.
Trăsurile se opriră zăngănind lângă treptele de piatră care duceau către uşile de stejar de la intrare şi Harry fu primul care se dădu jos din trăsură. Se întoarse iar să se uite după nişte ferestre luminate lângă Pădure, dar era clar că nu exista nici un semn de viaţă în cabana lui Hagrid. Reticent, pentru că sperase oarecum să nu le mai vadă, îşi întoarse privirea către fiinţele ciudate, scheletice, care stăteau tăcute în aerul rece al nopţii, cu ochii aceia albi, pustii şi strălucitori.
Lui Harry i se mai întâmplase cândva să vadă ceva ce Ron nu putuse zări, însă atunci fusese vorba despre o reflecţie într-o oglindă, ceva mult mai imaterial decât o sută de animale care păreau cât se poate de reale şi destul de puternice pen¬tru a trage o mulţime de trăsuri. Dacă era să o creadă pe Luna, animalele fuseseră mereu acolo, dar invizibile. Atunci, de ce Harry putea să le vadă dintr-o dată, iar Ron nu?
― Vii sau nu? spuse Ron de lângă el.
― Aă... da, zise Harry repede şi se alătură mulţimii care urca grăbită treptele de piatră către castel.
Holul de la intrare era luminat de torţe şi fu cuprins de ecourile paşilor, în timp ce elevii traversară podeaua cu dalele de piatră către uşile duble din dreapta, care duceau către Marea Sală şi spre ospăţul de început de semestru.
Cele patru mese lungi din Marea Sală se umpleau sub tavanul întunecat fără stele, care era exact ca cerul pe care îl vedeau pe ferestrele înalte. Lumânările pluteau deasupra meselor, luminând fantomele argintii presărate prin sală şi chipurile elevilor care vorbeau entuziasmaţi, făcând schimb de veşti de pe parcursul verii, salutându-şi prietenii din alte case, examinându-şi între ei tunsorile şi robele. Din nou, Harry observă că oamenii îşi apropiau capetele pentru a şu¬şoti când trecea prin dreptul lor; scrâşni din dinţi şi încercă să se poarte ca şi când n-ar fi observat şi nu i-ar fi păsat.
Luna se îndepărtă de ei plutind către masa Ochilor-de-Şoim. În clipa în care ajunseră la masa Cercetaşilor, Ginny fu chemată de nişte colegi din anul patru şi plecă să stea lângă ei; Harry, Ron, Hermione şi Neville îşi găsiră locuri unul lângă altul cam la mijlocul mesei, între Nick Aproape-Făr'-de-Cap, fantoma casei Cercetaşilor, şi Parvati Patil şi Lavender Brown. Cele din urmă îl salutară straniu şi exagerat de călduros, încât Harry fu sigur că tocmai vorbiseră despre el cu o fracţiune de secundă înainte. Avea alte griji mai importante, totuşi: se uită peste capetele elevilor, la masa profesorilor, care era aranjată de-a lungul zidului din fundul sălii.
― Nu este aici.
Ron şi Hermione cercetară şi ei masa profesorilor, deşi de fapt nu era nevoie; statura lui Hagrid îl făcea uşor de depistat oriunde.
― Nu se poate să fi plecat, zise Ron, părând puţin agitat.
― Sigur că nu, spuse Harry hotărât.
― Doar nu credeţi că... a păţit ceva, sau ceva de genul ăsta, nu? zise Hermione neliniştită.
― Nu, spuse Harry imediat.
― Atunci unde este?
Urmă o pauză, apoi Harry zise foarte încet, astfel încât Neville, Parvati şi Lavender să nu-l poată auzi:
― Poate că nu s-a întors încă. Ştiţi voi ― din misiune ― ce avea de făcut vara asta pentru Dumbledore.
― Da... da, asta trebuie să fie, zise Ron, părând mai calm, dar Hermione îşi muşcă buza, uitându-se cu atenţie la masa profesorilor, de parcă ar fi sperat să găsească acolo o expli¬caţie pentru absenţa lui Hagrid.
― Cine este femeia aceea? spuse ea tranşant, arătând către mijlocul mesei profesorilor.
Ochii lui Harry se uitară în aceeaşi direcţie. Prima dată se opriră asupra profesorului Dumbledore, care stătea pe sca¬unul său aurit cu spătar înalt, din centrul lungii mese a profe¬sorilor, purtând o robă roşu închis, presărată cu stele argintii, şi o pălărie asortată. Capul lui Dumbledore era înclinat către femeia care stătea lângă el, şi îi spunea ceva la ureche. Se¬măna, îşi zise Harry, cu mătuşa necăsătorită a cuiva: îndesată, cu părul scurt, creţ, castaniu, peste care îşi pusese o groaznică bentiţă roz ce se asorta cu canadiana pufoasă de aceeaşi cu¬loare pe care o purta peste robe. Atunci îşi întoarse puţin chi¬pul ca să bea din pocal, iar el văzu şocat o faţă palidă, ca de broască, şi doi ochi exoftalmici, umflaţi.
― Este femeia aia, Umbridge!
― Cine? zise Hermione.
― A fost la audierea mea, lucrează pentru Fudge!
― Drăguţă canadiană, zise Ron, râzând batjocoritor.
― Lucrează pentru Fudge! repetă Hermione, încruntân¬du-se. Atunci, ce Dumnezeu caută aici?
― Nu ştiu...
Hermione cercetă masa profesorilor, cu ochii între¬deschişi.
― Nu, murmură ea, nu, nu are cum să...
Harry nu înţelese despre ce vorbea dar nu întrebă; atenţia îi fusese captată de profesoara Grubbly-Plank, care tocmai apăruse la masa profesorilor; îşi croi drum către capăt şi se aşeză pe locul care era al lui Hagrid. Asta însemna că cei din primul an trebuie să fi traversat lacul şi să fi ajuns la castel, şi într-adevăr, peste câteva clipe se deschiseră uşile Sălii de Intrare. Intră un şir lung de elevi din primul an care păreau speriaţi, conduşi de profesoara McGonagall, care aducea un taburet pe care era aşezată vechea pălărie de vrăjitor, foarte peticită şi ruptă aproape de marginea deşirată.
Zumzetul gălăgiei din Marea Sală amuţi. Elevii din primul an se înşirară în faţa mesei profesorilor, cu faţa către restul elevilor, şi profesoara McGonagall puse taburetul cu grijă în faţa lor, iar apoi se dădu la o parte.
Chipurile celor din anul întâi străluceau palide la lumina lumânărilor. Un băieţel aflat chiar în mijlocul rândului părea să tremure. Harry îşi aminti, pentru o clipă, cât de îngrozit fu¬sese când stătuse el acolo, aşteptând testul necunoscut care urma să decidă în ce casă îi era locul.
Întreaga şcoală aştepta cu răsuflarea tăiată. Apoi ruptura din apropierea marginii pălăriei se deschise larg ca o gură şi Jobenul Magic începu să cânte:

Când eram nou, pe vremuri,
Şi Hogwarts la-nceputuri
Cei care au fondat şcoala noastră
Nicicând nu s-au gândit să se despartă:
Uniţi de aceeaşi ţintă,
Aveau o singură dorinţă,
Cea mai bună şcoală magică să facă
Învăţăminte mai departe să transmită.
"Împreună vom preda şi construi!"
Hotărâră cei patru prieteni
Şi nu visase nimeni
Într-o zi că se vor despărţi,
Căci mai erau oare prieteni
Ca Cercetaş şi Viperin?
În afară de ceilalţi doi,
Astropuf şi Ochi de Şoim?
Însă ce s-a întâmplat?
Aşa prietenii, cum s-au dezlegat?
Păi, eu am fost acolo şi pot să vă zic
Povestea tristă care-atât ne-a mâhnit.
Viperin a zis: "Să-i învăţăm
Doar pe cei cu descendenţă pură."
Ochi-de-Şoim a zis, "Să le predăm
Celor cu inteligenţa sigură."
Cercetaş a zis: "Să-i învăţăm pe toţi
Cu fapte vitejeşti legate de-al lor nume."
Astropuf a zis: "Eu îi învăţ pe toţi
Şi-i voi trata cu aceeaşi înţelegere."
Mici probleme ridicat-au diferenţele,
Întâi când s-au ivit,
Căci din cei patru avea fiecare
O casă a lui, în care,
Doar pe cei doriţi să-i aibă,
Aşa, de pildă, Viperin,
Doar vrăjitori cu sânge pur accepta
Întocmai ca el, foarte şireţi.
Şi doar cei cu ascuţite minţi
La Ochi-de-Şoim erau
Iar cei mai bravi şi îndrăzneţi
La curajosul Cercetaş mergeau.
Buna Astropuf luă ce mai rămăsese,
Tot ce ştia pe toţi îi învăţa,
Astfel, casele şi fondatorii,
Rămaseră buni şi sinceri prieteni.
Mai mulţi ani fericiţi,
Hogwarts în armonie dăinui,
Dar cândva discordia între noi se ivi
Alimentându-se cu-ale noastre frici şi vini.
Casele care, ca patru stâlpi,
Şcoala ne-au susţinut cândva,
Acum contra lor se întorceau,
Şi despărţiţi puterea căutau.
Şi un timp şcoala se părea
Sfârşitul că-şi întrezărea,
Ba lupte, ba dueluri,
Şi conflicte între prieteni
Până la urmă sosi o dimineaţă
Când Viperin plecă
Deşi atunci cearta s-a terminat,
C-un gol în suflet ne-a lăsat.
Şi de când din patru fondatori
Au mai rămas doar trei
Nu au mai fost casele unite
Aşa cum trebuiau să fie.
Şi acum Jobenul Magic e aici
Şi ştiţi cu toţii povestea:
Pe case vă sortez
Aceasta mi-e menirea,
Anul acesta voi mai face-un pas,
Cântecul bine-mi ascultaţi;
Deşi să vă separ sunt condamnat,
Tot mă tem că-i eronat,
Deşi o datorie am de urmat
Şi anual în sferturi vă împart,
Mereu mă-ntreb dacă sortatul
Nu va grăbi sfârşitul,
Ah, primejdii şi semne să citiţi,
Ameninţătoarea istorie arată,
Că al nostru Hogwarts e-n pericol,
Căci sunt vrăşmaşi mortali afară
Şi noi uniţi trebuie să fim
Sau din interior ne năruim
Eu v-am spus, v-am prevenit...
Acum, sortatul să-nceapă negreşit.

Jobenul redeveni inert; izbucniră aplauzele, deşi, pentru prima oară de când îşi aducea aminte Harry, acestea erau însoţite de comentarii şi şoapte. În Marea Sală elevii schim¬bau impresii cu vecinii de la masă, iar Harry, aplaudând şi el alături de toţi ceilalţi, ştiu exact despre ce vorbeau.
― Anul ăsta a cam deviat de la ruta obişnuită, nu-i aşa? zise Ron, cu sprâncenele ridicate.
― Şi încă foarte mult, spuse Harry.
De obicei, Jobenul Magic se limita la descrierea diferitelor calităţi pe care le căuta fiecare dintre cele patru case de la Hogwarts şi a propriului rol în împărţirea lor. Harry nu îşi mai amintea să mai fi dat vreodată sfaturi şcolii.
― Oare a mai dat avertismente în trecut? zise Hermione, cu un aer puţin neliniştit.
― Sigur că da, spuse Nick Aproape-Făr'-de-Cap, părând în cunoştinţă de cauză şi aplecându-se spre ea prin Neville (Acesta tresări de durere; era foarte neplăcut să se aplece prin tine o fantomă). Jobenul simte că are o datorie de onoare să avertizeze şcoala din timp, ori de câte ori simte nevoia...
Însă profesoara McGonagall, care aştepta să citească lista cu numele celor din primul an, le aruncă elevilor care şuşoteau nişte priviri dogoritoare. Nick Aproape Făr-de-Cap duse un deget transparent la buze şi se ridică afectat, în timp ce bombănitul se termină subit. Cu o ultimă privire încruntată, care cercetă toate cele patru mese ale caselor, profesoara McGonagall îşi coborî ochii asupra foii lungi de pergament şi strigă primul nume.
― Abercrombie, Euan.
Băiatul îngrozit pe care îl observase Harry mai devreme se împletici în faţă şi îşi puse Jobenul pe cap; singurul lucru care îl împiedica să-i cadă până la umeri erau urechile sale foarte mari. Jobenul se gândi o clipă, apoi crăpătura din apropierea borului se deschise iar şi se auzi un cuvânt:
― Cercetaş!
Harry aplaudă cu putere, alături de restul casei Cerce¬taşilor, în timp ce Euan Abercrombie ajunse la masa lor şi se aşeză, arătând de parcă ar fi fost foarte mulţumit dacă ar fi intrat în pământ şi nu l-ar mai fi văzut nimeni niciodată.
Încet, lungul şir de elevi din primul an se rări. În pauzele dintre numele lor şi deciziile Jobenului Magic, Harry auzi cum stomacul lui Ron începe să ghiorăie tare. În sfârşit, "Zeller, Rose" fu repartizată la Astropufi, iar profesoara McGonagall ridică jobenul şi taburetul şi le duse de acolo, în timp ce profe¬sorul Dumbledore se ridică de la masă.
Oricare ar fi fost resentimentele sale din ultimul timp în privinţa directorului, Harry era oarecum liniştit văzându-i pe Dumbledore în faţa lor. Între absenţa lui Hagrid şi prezenţa acelor cai ca nişte dragoni, avusese impresia că întoarcerea sa la Hogwarts, atât de aşteptată, era plină de surprize neaşteptate, asemenea sunetelor neplăcute dintr-un cântec cunoscut. Însă cel puţin un lucru fu respectat: direc¬torul lor se ridică pentru a-i saluta pe toţi, înainte de festi¬nul care preceda începerea semestrului.
― Noilor sosiţi le spun, zise Dumbledore pe o voce răsunătoare, cu braţele larg deschise şi cu un zâmbet pe chip, bine aţi venit! Prietenilor noştri mai vechi ― bine aţi revenit! Există un moment când se rostesc discursuri, însă nu acum. Poftă bună!
Se auziră râsete admirative şi o explozie de aplauze când Dumbledore se aşeză frumos la masă şi îşi aruncă barba lungă peste umăr, ca să nu îi intre în mâncare ― căci mân¬carea apăruse din senin, astfel încât cinci mese lungi gemeau sub greutatea fripturilor, plăcintelor, platourilor cu legume, pâinilor, sosurilor şi carafelor cu suc de dovleac.
― Grozav, zise Ron, cu un fel de geamăt de poftă, după care înşfăcă cel mai apropiat platou cu cotlete şi începu să îşi umple farfuria, privit cu jale de Nick Aproape-Făr'-de-Cap.
― Ce ziceai înainte de sortat? o întrebă Hermione pe fan¬tomă. Despre avertismentele Jobenului?
― A, da, spuse Nick, care părea să se bucure că avea un motiv ca să nu se mai uite la Ron, care acum mânca nişte cartofi copţi cu un entuziasm aproape necuviincios. Da, am mai auzit Jobenul dând mai multe avertismente în trecut, de fiecare dată când a detectat perioade de pericol mare pen¬tru şcoală. Şi de fiecare dată, desigur, sfatul este acelaşi: fiţi uniţi, fiţi puternici din interior.
― Um pate sştie căşcolin peico daăi unjben? zise Ron. Avea gura atât de plină, încât lui Harry i se păru că era o mare realizare că putuse să scoată măcar un sunet.
― Poftim? spuse Nick Aproape-Făr'-de-Cap politicos, în timp ce Hermione părea revoltată.
Ron înghiţi o cantitate de necrezut şi zise:
― Cum poate să ştie că şcoala e în pericol dacă e un joben?
― Habar n-am, spuse Nick Aproape-Făr'-de-Cap. Bineîn¬ţeles, trăieşte în biroul lui Dumbledore, aşa că îndrăznesc să spun că poate să audă tot felul de lucruri acolo.
― Şi vrea ca toate casele să fie prietene între ele? spuse Harry, uitându-se la masa Viperinilor, unde Draco Reacre¬dinţă era în centrul atenţiei. Slabe şanse.
― Ei şi tu acum, nu ar trebui să ai atitudinea asta, zise Nick cu reproş. Cooperarea paşnică, asta este soluţia. Noi, fantomele, deşi facem parte din case diferite, ne menţinem legăturile de prietenie. În ciuda concurenţei dintre Cer¬cetaşi şi Viperini, nu m-aş certa cu Baronul Sângeros nici în ruptul capului.
― Doar pentru că ţi-e îngrozitor de frică de el, spuse Ron. Nick Aproape Făr-de-Cap păru extrem de jignit.
― Frică? Te asigur că eu, Sir Nicholas de Mimsy-Porping-ton, nu am fost în viaţa mea o victimă a laşităţii! Sângele nobil care îmi curge în vine...
― Ce sânge? întrebă Ron. Doar nu cumva mai ai...?
― Este o expresie! spuse Nick Aproape Făr-de-Cap, atât de enervat, încât îi tremura primejdios capul cu gâtul parţial tăiat. Presupun că încă mi se permite să mă bucur de orice cuvinte doresc, chiar dacă îmi sunt refuzate plăcerile mânca¬tului şi băutului! Însă, te asigur, m-am obişnuit cu elevii care râd cu răutate de moartea mea!
― Nick, nu râdea de tine! zise Hermione, aruncându-i o privire furioasă lui Ron.
Din nefericire, gura lui Ron era iar plină până la refuz şi tot ce reuşi să spună fu "Sştii că nîmvut ste supă", ceea ce lui Nick nu i se păru că era o scuză adecvată. Ridicându-se în aer, îşi aranjă pălăria cu pană şi plecă în viteză de lângă ei până la capătul opus al mesei, oprindu-se între fraţii Creevey, Colin şi Dennis.
― Bravo, Ron, se răsti Hermione.
― Ce? zise Ron indignat, după ce reuşise în sfârşit să în¬ghită. N-am voie să pun o simplă întrebare?
― Ah, las-o baltă, spuse Hermione pe un ton răutăcios, şi cei doi terminară de mâncat într-o linişte încordată.
Harry era prea obişnuit cu tachinările lor ca să mai încerce să-i împace; credea că era mai câştigat dacă îşi mânca încet plăcinta cu carne şi rinichi, iar apoi o farfurie plină de tarta sa favorită de melasă.
După ce toţi elevii terminară de mâncat şi nivelul zgo¬motului din sală reîncepu să urce, Dumbledore se ridică pentru a doua oară. Se făcu imediat linişte, toată lumea întorcându-se către director. Acum Harry se simţea bine şi puţin adormit. Undeva sus îl aştepta patul său cu baldachin, minunat de cald şi moale...
― Ei bine, acum că am avut parte cu toţii de un alt festin magnific, vă cer atenţia pentru câteva minute pentru anun¬ţurile obişnuite de la începutul semestrului, spuse Dumble¬dore. Cei din primul an ar trebui să ştie că pădurea din cadrul acestei zone le este interzisă elevilor ― după cum ar trebui să ştie chiar şi alţi elevi mai vechi. (Harry, Ron şi Her¬mione îşi zâmbiră unul altuia). Domnul Filch, îngrijitorul, m-a rugat, pentru a patru suta şaizeci şi doua oară, din câte mi-a spus, să vă reamintesc că nu sunt permise vrăjile pe holuri în pauze, pe lângă multe alte lucruri, care pot fi găsite pe lista cuprinzătoare pusă acum pe uşa biroului domnului Filch. Anul acesta au avut loc două schimbări în rândul profesorilor. Suntem fericiţi să o primim înapoi pe doamna profesoară Grubbly-Plank, care va preda lecţiile de Grijă faţă de Animalele Magice; suntem la fel de încântaţi să o prezentăm pe doamna profesoară Umbridge, noua noas¬tră profesoară de Apărare contra Magiei Negre.
Urmă un rând de aplauze politicoase dar cam lipsite de entuziasm, timp în care Harry, Ron şi Hermione schimbară nişte priviri puţin panicate; Dumbledore nu spusese cât timp va preda Grubbly-Plank.
Dumbledore continuă:
― Selecţionările pentru echipele de vâjthaţ vor avea loc pe... Se opri, uitându-se întrebător la profesoara Umbridge.
Fiindcă nu era cu mult mai înaltă când stătea în picioare decât când era aşezată, pentru o clipă, nimeni nu înţelese de ce tăcuse Dumbledore, însă când profesoara Umbridge îşi drese vocea, "Hm, hm", îşi dădură seama că se ridicase şi că intenţiona să ţină un discurs.
Dumbledore păru uimit doar pentru câteva clipe, apoi luă loc demn şi se uită cu atenţie la profesoara Umbridge, de parcă nu şi-ar fi dorit altceva decât să o asculte vorbind.
Alţi profesori nu fură la fel de pricepuţi să îşi ascundă sur¬priza. Sprâncenele profesoarei Lăstar dispărură în părul ci ciufulit şi gura profesoarei McGonagall era mai subţire decât o văzuse Harry vreodată. Nici un profesor nou nu-l mai întrerupsese vreodată pe Dumbledore până atunci. Mulţi dintre elevi zâmbeau; era clar că femeia aceasta nu ştia cum se desfăşurau lucrurile la Hogwarts.
― Vă mulţumesc, domnule director, chiţăi profesoara Umbridge, pentru aceste frumoase cuvinte de bun venit.
Avea o voce stridentă, puţin copilăroasă şi o respiraţie so¬noră, iar Harry simţi din nou un val de antipatie acută, pe care nu putu să şi-l explice; tot ce ştia era că detesta avea legătură cu ea, de la vocea ei stupidă la canadiana pufoasă roz. Mai tuşi o dată scurt pentru a-şi drege vocea (hm, hm) şi continuă.
― Ei bine, trebuie să vă spun că este minunat să fiu înapoi la Hogwarts! zâmbi ea, dezvelind nişte dinţi foarte ascuţiţi. Şi să văd nişte feţe aşa micuţe şi fericite!
Harry se uită în jur. Nici una dintre feţele pe care le vedea nu părea fericită. Din contră, păreau toate oarecum jignite pentru că li se vorbise de parcă ar fi fost nişte copii de cinci ani.
― Abia aştept să vă cunosc pe toţi şi sunt sigură că vom fi prieteni la cataramă!
Ca răspuns, elevii schimbară priviri; unii dintre ei abia puteau să-şi reprime zâmbetele.
― Sunt prietenă cu ea cu condiţia să nu vrea să-i împru¬mut canadiana, îi şopti Parvati lui Lavender, şi amândouă chicotiră încet.
Profesoara Umbridge îşi drese iar vocea (hm, hm), însă când continuă, nu i se mai simţea răsuflarea în glas. Părea mult mai pragmatică, iar acum cuvintele ei aveau o rezo¬nanţă monotonă, ca şi cum ar fi fost învăţate pe de rost.
― Ministerul Magiei a considerat mereu că educaţia tine¬rilor vrăjitori şi vrăjitoare are o importanţă vitală. Talentele rare cu care v-aţi născut se pot pierde dacă nu sunt ocrotite şi ascuţite printr-o instruire atentă. Vechile deprinderi specifice comunităţii vrăjitorilor trebuie transmise din generaţie în generaţie în cazul în care nu vrem să le pierdem pentru totdeauna. Tezaurul cunoaşterii magice adunat de strămoşii noştri trebuie păzit, completat şi rafinat de cei care au fost chemaţi de glasul nobil al meseriei de profesor.
Aici Profesoara Umbridge făcu o pauză şi o mică plecă¬ciune către colegii ei profesori, fără ca vreunul dintre ei să îi răspundă tot cu o plecăciune. Sprâncenele întunecate ale pro¬fesoarei McGonagall se încruntaseră, astfel încât femeia arăta de-a dreptul ca un şoim, şi Harry o văzu clar cum schimbă o privire plină de tâlc cu profesoara Lăstar când Umbridge scoase un alt hm, hm şi îşi continuă discursul.
― Fiecare director şi directoare de la Hogwarts au adus ceva nou complicatei sarcini de a guverna această şcoală is¬torică, şi aşa se şi cuvine, căci fără progres vom avea stag¬nare şi decădere. În acelaşi timp, progresul de dragul pro¬gresului trebuie descurajat, pentru că tradiţiile noastre veri¬ficate şi puse la încercare necesită rareori schimbări. E nevoie deci de un echilibru între vechi şi nou, între trăini¬cie şi schimbare, între tradiţie şi inovaţie...
Harry realiză că atenţia i se diminua, de parcă creierul său pierdea lungimea de undă. Liniştea care umpluse sala când vorbise Dumbledore se dizolvă când elevii îşi apropiară capetele, şoptind şi chicotind. La masa celor de la Ochi-De-Şoim, Cho Chang discuta cu însufleţire cu prietenii ei. La câte¬va locuri de Cho, Luna Lovegood îşi citea iar Zeflemistul. Între timp, la masa Astropufilor, Ernie Macmillan era unul dintre puţinii care încă se mai uitau la profesoara Umbridge, însă avea ochii ca de sticlă şi Harry era convins că doar se prefăcea că asculta, încercând să se ridice la nivelul impus de noua insignă de Perfect care îi scânteia în piept.
Profesoara Umbridge nu părea să fi observat neliniştea publicului. Harry avea impresia că ar fi putut să izbucnească o revoltă în toată puterea cuvântului sub ochii ei, şi tot şi-ar fi urmat firul discursului. Totuşi, profesorii încă ascultau foarte atenţi, iar Hermione părea să soarbă fiecare cuvânt pe care îl spunea Umbridge, deşi, după expresia întipărită pe chip, nu erau deloc pe gustul ei.
― ... pentru că unele schimbări vor fi în bine, în timp ce altele vor ajunge, în timp, să fie recunoscute ca erori ale raţiunii. Între timp, unele vechi obiceiuri vor fi menţinute, şi pe bună dreptate, în timp ce altele, demodate şi uzate, trebuie abandonate. Prin urmare, haideţi să facem un pas înainte, către o nouă eră a deschiderii, a eficienţei şi a responsabilităţii, să încercăm să păstrăm ceea ce trebuie păstrat, să perfec¬ţionăm ceea ce trebuie perfecţionat şi să facem corecturi ori¬unde găsim practici care ar trebui interzise.
Se aşeză. Dumbledore aplaudă. Restul profesorilor îi ur¬mară exemplul, deşi Harry observă că mai mulţi dintre ei bătură din palme doar o dată sau de două ori înainte să oprească. Li se alăturară câţiva elevi, însă majoritatea fu¬seseră luaţi prin surprindere de sfârşitul discursului, pentru că nu ascultaseră decât câteva cuvinte, şi, înainte să poată să aplaude cum trebuie, Dumbledore se ridică din nou.
― Vă mulţumesc mult, doamnă profesoară Umbridge, fost cât de se poate de edificator, zise el, făcând o mică ple¬căciune către ea. Acum, după cum spuneam, selecţionările vor avea loc...
― Da, curat edificator, spuse Hermione încet.
― Să nu-mi spui că ţi-a plăcut, zise Ron încet, întorcându-se spre Hermione cu un chip şocat. A fost cel mai plictisitor dis¬curs pe care l-am auzit în viaţa mea, iar eu am crescut cu Percy.
― Am spus edificator, nu plăcut, zise Hermione. A expli¬cat multe.
― Da? zise Harry surprins. Mie mi s-a părut că a cam bătut câmpii.
― Pe "câmpii ăia" erau ascunse nişte lucruri importante, spuse Hermione supărată.
― Zău? spuse Ron neatent.
― Ce zici de: "progresul de dragul progresului trebuie descurajat"? Ce zici de: "corecturi oriunde găsim practici care ar trebui interzise"?
― Păi, ce înseamnă asta? spuse Ron nerăbdător.
― Îţi spun eu ce înseamnă, zise Hermione printre dinţi. În¬seamnă că Ministerul a început să-şi bage coada la Hogwarts.
Apoi în jurul lor se declanşă o veritabilă hărmălaie; era evident că Dumbledore tocmai încheiase, pentru că toată lumea era în picioare, gata să părăsească sala. Hermione se ridică brusc, părând tulburată.
― Ron, trebuie să le arătăm celor din primul an unde să se ducă!
― A, da, spuse Ron, care era clar că uitase. Hei ― hei, voi de acolo! Piticilor!
― Ron!
― Păi, aşa arată, sunt mici...
― Ştiu, dar nu poţi să-i faci pitici! Cei din primul an! strigă Hermione pe un ton de comandant de-a lungul mesei. Pe aici, vă rog!
Un grup de elevi noi merseră timizi pe culoarul dintre mesele Cercetaşilor şi Astropufilor, încercând cu toţii din răsputeri să nu fie primii. Într-adevăr, arătau foarte mici; Harry era convins că el nu păruse atât de mic când sosise aici. Le zâmbi. Un băiat blond de lângă Euan Abercrombie păru îngrozit; îi dădu un cot lui Euan şi îi şopti ceva la ure¬che. Euan Abercrombie era la fel de speriat şi îi aruncă o privire înspăimântată lui Harry, care simţi cum i se prelinge zâmbetul de pe faţă, exact ca Sevamizeră.
― Ne vedem mai târziu, le spuse el încet lui Ron şi Her¬mione şi îşi croi drum către ieşirea din Marea Sală singur, făcând tot posibilul să ignore alte şoapte, alte priviri şi arătări cu degetul, în timp ce se strecură prin mulţimea din holul de intrare, după care urcă repede scara de marmură, o luă pe nişte scurtături ascunse şi se îndepărtă de cea mai mare parte a grupurilor.
Am fost un prost că nu m-am aşteptat la aşa ceva, îşi zise el supărat, în timp ce mergea pe holurile mult mai goale de la etaj. Sigur că toată lumea se holba la el; cu două luni în urmă, ieşise din labirintul Turnirului Trivrăjitor ţinând în braţe cadavrul unui coleg şi susţinând că îl văzuse pe Cap-de-Mort recăpătându-şi puterile. Semestrul trecut nu avu¬sese timp să explice ce se întâmplase înainte să plece toţi acasă ― chiar dacă se simţise în stare să spună întregii şcoli povestea detaliată a evenimentelor înfiorătoare care avu¬seseră loc în cimitir.
Harry ajunsese la capătul holului către camera de zi a Cercetaşilor şi se oprise în faţa portretului Doamnei Grase, înainte să-şi fi dat seama că nu ştia noua parolă.
― Ăă... zise el mohorât, uitându-se la Doamna Grasă care îşi netezi faldurile rochiei de satin roz şi îi întoarse privirea hotărâtă.
― Nu ştii parola, nu intri, spuse ea cu un aer superior.
― Harry, o ştiu eu! gâfâi cineva în spatele lui.
Se întoarse şi îl văzu pe Neville alergând spre el.
― Ghici ce e? De data asta chiar o să pot să o ţin minte, zise el şi-i vântură prin faţă micuţul cactus pipernicit pe care i-l arătase în tren. Mimbulus mimbletonia!
― Corect, spuse Doamna Grasă, iar tabloul se deschise către ei ca o uşă, dezvăluind o gaură rotundă în peretele din spatele său, prin care intrară acum Harry şi Neville.
Camera de zi a Cercetaşilor era la fel de primitoare ca întotdeauna ― o plăcută cameră circulară, plină de fotolii moi, ponosite, şi de mese vechi şi instabile. În şemineu sfâ¬râia vesel un foc, şi câteva persoane îşi încălzeau mâinile, înainte să urce către dormitoarele lor; în partea cealaltă a camerei, Fred şi George Weasley prindeau ceva în piuneze la avizier. Harry le făcu cu mâna în semn de noapte bună şi se îndreptă direct spre uşa dormitoarelor băieţilor; în mo¬mentul acela nu îi prea ardea de vorbă. Neville îl urmă.
Dean Thomas şi Seamus Finnigan ajunseseră primii în cameră şi erau în mijlocul acţiunii de acoperire a pereţilor din jurul paturilor lor cu afişe şi poze. Vorbeau când Harry deschise uşa, dar, văzându-i, se opriră subit. Harry se între¬bă dacă vorbeau într-adevăr despre el şi apoi dacă nu cumva începuse să fie paranoic.
― Bună, zise el, ducându-se la cufărul său şi deschizându-i.
― Salut, Harry, spuse Dean, care îşi punea o pijama în culorile echipei West Ham. Cum a fost în vacanţă?
― Nu a fost rău, murmură Harry, având în vedere că o relatare adevărată a vacanţei sale ar fi durat toată noaptea şi că nu era în stare de aşa ceva. Dar pentru tine?
― A fost bine, râse Dean. Oricum, mai bună decât a lui Seamus, din câte mi-a zis.
― De ce, Seamus, ce s-a întâmplat? întrebă Neville, în timp ce îşi punea cu afecţiune Mimbulus mimbletonia pe noptieră.
Seamus nu răspunse imediat; de fapt, cam trăgea de timp, asigurându-se că afişul său cu echipa de vâjthaţ Kenmare Kes¬trels era bine plasat. Apoi spuse, fiind încă cu spatele la Harry:
― Mama nu a vrut să mă mai întorc aici.
― Poftim? zise Harry, oprindu-se în timp ce se dezbrăca de robe.
― Nu a vrut să mă întorc la Hogwarts.
Seamus lăsă afişul deoparte şi îşi scoase şi el pijamaua din cufăr, continuând să-i evite privirea lui Harry.
― Dar ― de ce? spuse Harry uimit.
Ştia că mama lui Seamus era vrăjitoare, motiv pentru care nu putea să înţeleagă de ce începuse să semene cu familia Dursley.
Seamus nu răspunse până când nu îşi puse pijamaua.
― Păi, spuse el pe un ton calculat, presupun... că din cauza ta.
― Ce vrei să spui? zise Harry imediat.
Inima îi bătea cam repede. Avea vaga senzaţie că era atacat.
― Păi, spuse Seamus iar, continuând să evite privirea lui Harry, ea... ăă... ei bine, nu eşti numai tu de vină, ci şi Dumbledore...
― Crede ce scrie în Profetul zilei? spuse Harry. Crede că eu sunt un mincinos şi că Dumbledore este un bătrân tâmpit?
Seamus îşi ridică privirea spre el.
― Da, ceva de genul ăsta.
Harry nu spuse nimic. Îşi aruncă bagheta pe noptieră, îşi dădu jos robele, le băgă supărat în cufăr şi se îmbrăcă şi el în pijama. Se săturase; se săturase să fie cel la care se holba lumea şi despre care se vorbea tot timpul. Dacă ar fi avut idee vreunul din ei cum era să fii cel căruia i se întâmplaseră toate acestea... doamna Finnigan habar nu avea, o proastă, îşi zise el necruţător.
Se vârî în pat şi dădu să tragă draperiile în jurul lui, dar, înainte să o facă, Seamus spuse:
― Ascultă... de fapt, ce s-a întâmplat în noaptea când... ştii tu, când... cu Cedric Diggory şi toate alea?
Seamus părea agitat şi în acelaşi timp nerăbdător. Dean, care până atunci se aplecase peste cufărul său, încercând să recupereze un papuc, rămase ciudat de nemişcat şi Har ştiu că rămăsese cu urechile ciulite.
― De ce mă întrebi? replică Harry. Nu trebuie decât să citeşti Profetul zilei ca mama ta, de ce nu o faci? O să afli tot ce vrei să ştii.
― Să nu te iei de mama, se răsti Seamus.
― Mă iau de oricine mă face mincinos, spuse Harry.
― Să nu vorbeşti aşa cu mine!
― Vorbesc exact aşa cum vreau, zise Harry, începând să se enerveze atât de repede, încât îşi luă bagheta de pe nop¬tieră. Dacă te deranjează să stai în aceeaşi cameră cu mine, du-te şi roag-o pe McGonagall să te mute... ca să nu-şi mai facă mămica ta griji...
― Potter, n-o implica pe mama!
― Ce se întâmplă?
Ron apăruse în pragul uşii. Ochii săi mari trecură de la Harry, care stătea în genunchi pe pat, cu bagheta îndreptată spre Seamus, la Seamus, care rămăsese cu pumnii ridicaţi.
― Se ia de mama! strigă acesta.
― Poftim? zise Ron. Harry nu ar face aşa ceva ― am cunos¬cut-o pe mama ta, ne-a plăcut de ea...
― Asta înainte să înceapă să creadă fiecare cuvânt pe care îl scrie nenorocitul ăla de Profetul zilei despre mine! spuse Harry tare.
― A, zise Ron, citindu-i-se pe chip că pricepuse totul. A... am înţeles.
― Ştii ceva? spuse Seamus înflăcărat, aruncându-i lui Harry o privire otrăvitoare. Are dreptate, nu vreau să mai stau în aceeaşi cameră cu el, e nebun.
― Asta este o încălcare a regulamentului, Seamus, spuse Ron, căruia începuseră să i se înroşească urechile, ceea ce era un semn prevestitor de pericol.
― Încalc regulile, da? strigă Seamus, care, spre deosebire de Ron, era din ce în ce mai palid. Să înţeleg că tu crezi toate tâmpeniile pe care le-a inventat despre Ştii-Tu-Cine, crezi că spune adevărul?
― Da, cred că spune adevărul! zise Ron supărat.
― Atunci şi tu eşti nebun, spuse Seamus dezgustat.
― Da? Ei bine, din nefericire pentru tine, amice, eu sunt şi Perfect! zise Ron, bătându-se în piept cu un deget. Aşa că, dacă nu vrei să ajungi în detenţie, ai grijă ce spui!
Seamus avu pentru câteva clipe o expresie care sugera că detenţia ar fi fost un preţ rezonabil pentru a spune ce-i tre¬cea prin minte, însă, cu un zgomot dispreţuitor, se întoarse pe călcâie, se aruncă în pat şi trase draperiile atât de violent, încât se rupseră de pe cadrul patului şi căzură jos, ajungând un morman plin de praf. Ron se uită urât la Seamus, apoi la Dean şi la Neville.
― Mai are cineva părinţi care au ceva cu Harry? spuse el agresiv.
― Prietene, părinţii mei sunt Încuiaţi, zise Dean, ridicând din umeri. Nu ştiu nimic despre nici o moarte de la Hog¬warts, pentru că nu sunt atât de prost ca să le spun.
― Nu o ştii pe mama, ar scoate orice de la oricine! se răsti Seamus la el. Oricum, părinţii tăi nu primesc Profetul zilei. Nu ştiu că directorul de la Hogwarts a fost dat afară din Vrăjus¬tiţie şi din Confederaţia Internaţională de Vrăjitori pentru că şi-a pierdut minţile...
― Bunica mea spune că sunt toate nişte prostii! ţipă Ne¬ville. Zice că Profetul zilei se duce de râpă, nu Dumbledore. A anulat abonamentul. Noi îl credem pe Harry, spuse Ne¬ville pur şi simplu.
Se băgă în pat şi îşi trase plapuma până sub bărbie, uitân¬du-se la Seamus ca o bufniţă.
― Bunica mea a zis mereu că Ştiţi-Voi-Cine se va întoarce într-o zi. Crede că, dacă Dumbledore zice că s-a întors, în¬seamnă că s-a întors.
Harry simţi un val de recunoştinţă faţă de Neville. Nimeni altcineva nu mai zise nimic. Seamus îşi scoase bagheta, repară draperiile din jurul patului şi dispăru după ele. Dean se băgă în pat, se întoarse pe o parte şi tăcu. Neville, care părea să nu mai aibă nici el nimic de spus, îşi privi cu drag cactusul la lumina lunii.
Harry lăsă capul pe pernă, în timp ce Ron îşi vedea de treabă lângă patul învecinat, aranjându-şi lucrurile. Se simţea tulburat de cearta cu Seamus, cu care se înţelesese mereu foarte bine. Câţi alţii vor mai sugera că minţea, sau că o luase razna?
Oare Dumbledore suferise la fel toată vara, când mai întâi Vrăjustiţia şi apoi Confederaţia Internaţională a Vrăji¬torilor îl dăduseră afară? Oare fusese supărarea pe Harry cea care îl împiedicase pe Dumbledore să ia legătura cu el luni întregi? Totuşi, ei doi erau în aceeaşi barcă; Dumble¬dore îl crezuse pe Harry, anunţase întreaga şcoală versiunea sa despre desfăşurarea evenimentelor şi făcuse acelaşi lucru în faţa mai numeroasei comunităţi vrăjitoreşti. Oricine cre¬dea că Harry era un mincinos trebuia să creadă acelaşi lucru şi despre Dumbledore, sau Dumbledore fusese păcălit...
Până la urmă, vor şti că noi am avut dreptate, îşi zise Harry trist, în timp ce Ron se băgă în pat şi stinse ultima lumânare din cameră. Însă se întrebă câte atacuri ca al lui Seamus va mai avea de îndurat, înainte să se întâmple asta.


CAPITOLUL XII
PROFESOARA UMBRIDGE

În dimineaţa următoare, Seamus se îmbrăcă foarte repede şi ieşi din cameră chiar înainte ca Harry să fi apucat să-şi pună şosetele.
― Crede că o să înnebunească dacă o să stea prea mult cu mine în cameră? întrebă Harry tare, în timp ce poalele robei lui Seamus ieşiră din câmpul lui vizual.
― Nu-ţi face griji, Harry, murmură Dean, punându-şi ghiozdanul pe umăr, este doar...
Dar se părea că nu putea să spună ce era cu Seamus şi, după o pauză destul de stranie, ieşi din cameră după el.
Neville şi Ron îi aruncară amândoi lui Harry o privire care spunea: "este problema lui, nu a ta," însă Harry nu se simţi tocmai consolat. Oare cât mai avea de suportat?
― Ce s-a întâmplat? întrebă Hermione cinci minute mai târziu, prinzându-i din urmă pe Harry şi pe Ron în centrul camerei de zi, în timp ce se îndreptau spre micul dejun. Arătaţi absolut ― aoleu, pentru numele lui Dumnezeu!
Se uită la avizierul din camera de zi, unde fusese agăţat un anunţ mare.

GALOANE DE GALIONI!
Banii de buzunar nu reuşesc să ţină pasul cu dorinţele tale?
Ai vrea să câştigi un ban în plus? Contactează-i
pe Fred şi George Weasley, în camera de zi a Cercetaşilor,
pentru a găsi slujbe uşoare, cu jumătate de normă,
inofensive. (Ne pare rău, dar munca este îndeplinită
pe riscul angajatului. )

― Sunt culmea, spuse Hermione neîndurătoare, dând jos anunţul pe care Fred şi George îl lipiseră peste un afiş pe care era scrisă data primului sfârşit de săptămână la Hogs¬meade, care urma să fie în octombrie. Ron, o să trebuiască să vorbim cu ei.
Ron păru de-a dreptul alarmat.
― De ce?
― Pentru că suntem Perfecţi! zise Hermione, în timp ce ieşeau prin gaura tabloului. E de datoria noastră să îm¬piedicăm lucrurile astea!
Ron nu spuse nimic; Harry îşi dădu seama, după expre¬sia sa posomorâtă, că nu-i surâdea deloc ideea de a-i împie¬dica pe Fred şi pe George să facă ce voiau.
― Totuşi, ce s-a întâmplat, Harry? continuă Hermione, în timp ce coborau un etaj unde treptele erau încadrate de por¬tretele unor vrăjitoare şi vrăjitori bătrâni, care îi ignorau cu toţii, fiind cufundaţi în propria conversaţie. Pari foarte supărat.
― Seamus crede că Harry minte despre Ştii-Tu-Cine, zise Ron în locul celui întrebat.
Hermione, la care Harry se aşteptase să se supere în numele lui, oftă.
― Da, şi Lavender crede acelaşi lucru, spuse ea sumbru.
― Să înţeleg că aţi avut o discuţie interesantă în care aţi dezbătut dacă sunt sau nu un puşti mincinos care vrea să i se dea atenţie? spuse Harry tare.
― Nu, zise Hermione calmă. Sinceră să fiu, i-am spus să-şi ţină gura aia cât o şură în ceea ce te priveşte. Şi, Harry, ar fi tare bine dacă nu ne-ai mai sări la beregată, pentru că, în caz că nu ai observat, Ron şi cu mine suntem de partea ta.
Urmă un moment de linişte.
― Iartă-mă, spuse Harry încet.
― Nu îţi face probleme, zise Hermione cu demnitate şi clătină din cap. Mai ţineţi minte ce a zis Dumbledore la ultimul ospăţ de sfârşit de an?
Harry şi Ron se uitară amândoi la ea derutaţi, iar Her¬mione oftă din nou.
― Despre Ştiţi-Voi-Cine. A spus că "puterea de a împrăştia discordie şi duşmănie este foarte mare. Nu putem lupta împotriva lui decât dacă vom avea legături puternice de pri¬etenie şi multă încredere unii în alţii..."
― Cum poţi să ţii minte asemenea lucruri? întrebă Ron, privind-o cu admiraţie.
― Eu ascult, Ron, spuse Hermione, cu un dram de asprime.
― Şi eu, dar tot n-aş putea să spun exact ce a...
― Ideea este, continuă Hermione tare, că se întâmplă exact lucrul la care s-a referit Dumbledore. Ştiţi-Voi-Cine s-a întors doar de două luni, şi deja am început să ne certăm între noi. Şi avertismentul Jobenului Magic a fost acelaşi: rămâneţi îm¬preună, fiţi uniţi...
― Harry a avut mare dreptate aseară, replică Ron. Dacă asta înseamnă că trebuie să trecem la amiciţii cu Viperinii ― slabe speranţe.
― Ei bine, eu cred că este păcat că nu încercăm să obţinem o oarecare unitate între case, spuse Hermione supărată.
Ajunseseră la capătul scării de marmură. Un şir de elevi din anul patru de la Ochi-de-Şoim traversau holul de la intrare; îl zăriră pe Harry şi se grăbiră să formeze un grup mai compact, de parcă le-ar fi fost teamă că i-ar putea ataca pe cei rămaşi în urmă.
― Da, sunt exact genul de oameni cu care merită să ne împrietenim, spuse Harry sarcastic.
Intrară în Marea Sală după cei de la Ochi-de-Şoim, uitân¬du-se cu toţii instinctiv la masa profesorilor. Profesoara Grub¬bly-Plank vorbea cu profesoara Sinistra, care preda Astrono¬mia, iar Hagrid nu atrăgea atenţia decât prin absenţă. Tavanul vrăjit de deasupra lor rezona cu starea de spirit a lui Harry; era de un cenuşiu mohorât, de nori de ploaie.
― Dumbledore nici măcar nu a zis cât o să stea Grubbly-Plank asta aici, spuse el, când se îndreptară către masa Cercetaşilor.
― Poate... spuse Hermione meditativ.
― Poate, ce? ziseră Harry şi Ron într-un glas.
― Păi... poate că nu a vrut să atragă atenţia asupra faptu¬lui că Hagrid nu este aici.
― Cum adică, să nu atragă atenţia? spuse Ron, aproape râzând. Cum am fi putut să nu observăm?
Înainte să-i poată răspunde Hermione, o fată de culoare, înaltă şi cu părul împletit, se apropiase deja de Harry.
― Bună, Angelina.
― Bună, zise ea vioi, ai avut o vară frumoasă?
Şi, fără să aştepte răspunsul, continuă:
― Ascultă, am fost numită căpitanul echipei de vâjthaţ.
― Felicitări, zise Harry, zâmbindu-i.
Bănuia că discursurile de încurajare ale Angelinei nu aveau să fie atât de lungi ca ale lui Oliver Baston, ceea ce nu putea să fie decât spre bine.
― Da, păi, avem nevoie de un nou portar, acum că a ple¬cat Oliver. Probele sunt vineri la cinci după-amiaza şi vreau să fie toată echipa acolo, bine? Apoi putem să vedem cum o să se integreze noul echipier.
― Bine, zise Harry.
Angelina îi zâmbi şi se îndepărtă.
― Am uitat că a plecat Baston, spuse Hermione când se aşeză lângă Ron şi trase o farfurie cu pâine prăjită spre ea. Presupun că asta o să aducă o schimbare pentru echipă.
― Probabil, zise Harry, aşezându-se vizavi de ei. Era un portar bun...
― Totuşi, n-ar strica nişte sânge proaspăt, nu? zise Ron. Cu un fluturat şi un clămpănit, sute de bufniţe intrară în zbor pe ferestrele de sus. Coborâră peste tot în Marea Sală, aducându-le proprietarilor scrisori şi pachete şi stropindu-i pe cei care luau micul dejun cu picături de apă; era clar că afară ploua torenţial. Hedwig nu era de găsit, însă Harry nu era deloc surprins. Singurul său corespondent era Sirius, şi se îndoia că acesta ar fi avut ceva să-i spună la doar două¬zeci şi patru de ore după ce se despărţiseră. Hermione, însă, fu nevoită să-şi dea repede sucul de portocale la o parte, ca să îi facă loc bufniţei mari şi umede de hambar care avea în (ioc un exemplar din Profetul zilei ud leoarcă.
― De ce mai primeşti chestia asta? spuse Harry enervat, gândindu-se la Seamus, în timp ce Hermione puse un cnut în punguţa de piele prinsă de piciorul bufniţei care îşi luă iar zborul. Eu nu mă mai obosesc... o grămadă de prostii.
― Este mai bine să ştii ce spune duşmanul, zise Hermione sumbru, după care desfăşură ziarul şi dispăru în spatele lui, unde rămase până când Harry şi Ron terminară de mâncat. Nimic, adăugă ea firesc, făcând ziarul sul şi punându-l lângă farfuria ei. Nimic despre tine, Dumbledore sau altcineva.
Acum, profesoara McGonagall trecea de-a lungul mesei, împărţind orarele.
― Uitaţi-vă la ziua de azi! gemu Ron. Istoria Magiei, două ore de Poţiuni, Preziceri despre Viitor şi două ore de Apărare con¬tra Magiei Negre... Binns, Plesneală, Trelawney şi femeia aia, Umbridge, toţi într-o singură zi! Mi-aş dori să se grăbească Fred şi George să termine Cutiile alea de Gustări cu Surprize...
― Mă înşală cumva auzul? spuse Fred, sosind împreună cu George şi înghesuindu-se pe bancă lângă Harry. Sunt con¬vins că Perfecţii de la Hogwarts nu îşi doresc să aibă sur¬prize în timpul orelor de curs, nu-i aşa?
― Uite ce avem azi, spuse Ron morocănos, aruncând orarul sub nasul lui Fred. Cea mai groaznică zi de luni din viaţa mea.
― Ai dreptate, frăţioare, zise Fred, cercetând orarul. Dacă vrei, îţi dau ieftin o Nuga Sânge-din-Nas.
― De ce este ieftină? spuse Ron suspicios.
― Pentru că o să îţi tot curgă sânge din nas până o să cazi lat, încă nu am găsit un antidot, spuse George, servindu-se cu o scrumbie afumată.
― Mersi, zise Ron posomorât, punându-şi orarul în buzu¬nar, dar cred că o să mă duc la ore.
― Şi dacă tot vorbim de Cutiile voastre de Gustări cu Sur¬prize, spuse Hermione, privindu-i fix pe Fred şi George, nu aveţi voie să puneţi anunţuri de căutare a cobailor la avizi¬erul Cercetaşilor.
― Cine zice? spuse George, părând uluit.
― Zic eu, spuse Hermione. Şi Ron.
― Pe mine să nu mă bagi în asta, spuse Ron repede.
Hermione se uită urât la el. Fred şi George râseră batjocoritor.
― O să îţi schimbi părerea cât de curând, Hermione, zise Fred, ungându-şi o lipie fierbinte cu unt din belşug. Eşti în anul cinci, nu o să treacă mult timp şi o să implori să îţi dăm o Cutie.
― Şi de ce ar însemna faptul că sunt în anul cinci că vreau o Cutie de Gustări cu Surprize? întrebă Hermione.
― Anul cinci este anul N.O.V.-urilor, zise George.
― Şi ce-i cu asta?
― Se apropie examenele, nu-i aşa? Or să vă pună cu bur¬ţile pe carte atât de tare, că or să vi se lipească literele de şira spinării, spuse Fred cu satisfacţie.
― Jumătate din cei din anul nostru au avut mici depresii înaintea N.O.V.-urilor, zise George fericit. Lacrimi şi crize... Patricia Simpson a ţinut-o într-un leşin...
― Kenneth Towler s-a umplut de coşuri, ţii minte? zise Fred cercetându-şi memoria.
― Asta pentru că i-ai pus tu pudră de Bulbadox în pijama, zise George.
― A, da, zise Fred, zâmbind. Uitasem... Câteodată e greu să ţii socoteala, nu?
― Oricum, anul cinci este un an de coşmar, zise George. Asta dacă îţi pasă ce rezultate iei la examene. Fred şi cu mine am reuşit cumva să ţinem capul sus.
― Da... aţi luat, câte erau, trei N.O.V.-uri fiecare? zise Ron.
― Da, spuse Fred nepăsător. Însă credem că viitorul este dincolo de realizările academice.
― Chiar am dezbătut îndelung dacă să ne obosim sau nu să ne întoarcem pentru anul şapte, spuse George vesel, dar acum, că avem...
Se opri când văzu privirea prevenitoare a lui Harry, care ştia că George fusese pe cale să menţioneze câştigurile de la Turnirul Trivrăjitor pe care i le dăduse el.
― Acum că avem N.O.V.-urile, spuse George repede. Adică, oare chiar avem nevoie de T.V.E.E.-uri? Însă ne-am gândit că mama nu ar putea să suporte să ne lăsăm de şcoală, nu după ce Percy s-a dovedit cel mai mare idiot din lume.
― Însă nu o să ne irosim ultimul an aici, spuse Fred, uitân¬du-se cu drag în jur prin Marea Sală. O să-l folosim ca să facem nişte sondaje de piaţă, să aflăm exact cam de ce are nevoie un elev obişnuit de la Hogwarts de la un magazin de glume, să evaluăm cu atenţie rezultatele cercetărilor, şi apoi să creăm nişte produse care să corespundă exigenţelor.
― Dar de unde o să aveţi banii cu care să deschideţi un magazin de glume? întrebă Hermione sceptică. O să aveţi nevoie de tot felul de ingrediente şi materiale ― başca ma¬gazinul în sine, presupun...
Harry nu se uită la gemeni. Îşi simţea chipul fierbinte; scăpă deliberat furculiţa şi se aplecă imediat să o ridice. De jos îl auzi pe Fred spunând:
― Hermione, nu ne pune întrebări şi noi nu o să spunem minciuni. Hai, George, dacă ajungem mai devreme, s-ar putea să vindem nişte Urechi Extensibile înainte de Ierbologie.
Harry ieşi de sub masă şi îi văzu pe Fred şi pe George plecând, având fiecare o stivă de felii de pâine prăjită.
― Cum adică? zise Hermione, uitându-se când la Harry când la Ron. "Nu ne pune întrebări..." Asta înseamnă că au deja bani să deschidă un magazin de glume?
― Ştii, m-am întrebat şi eu, spuse Ron încruntat. Vara asta mi-au cumpărat nişte robe festive noi şi nu mi-a dat prin cap de unde au avut cu ce...
Harry se hotărî că era momentul să scoată conversaţia din aceste ape tulburi.
― Credeţi că este adevărat că anul acesta o să fie foarte dur? Din cauza examenelor?
― A, da, spuse Ron. Sigur o să fie aşa, nu? N.O.V.-urile sunt foarte importante, influenţează slujbele pentru care te poţi înscrie şi multe altele. Bill mi-a spus că spre sfârşitul anului o să avem şi ore de consiliere profesională. Ca să poţi alege ce T.V.E.E.-uri vrei să faci anul viitor.
― Voi ştiţi ce vreţi să faceţi după Hogwarts? îi întrebă Harry pe ceilalţi doi, în timp ce ieşeau din Marea Sală la scurt timp după aceea îndreptându-se spre clasa unde fă¬ceau Istoria Magiei.
― Nu chiar, spuse Ron rar. În afară de... mă rog...
Părea oarecum reticent.
― În afară de ce? îl grăbi Harry.
― Păi, ar fi grozav dacă aş fi Auror, spuse deodată Ron.
― Da, aşa cred şi eu, spuse Harry înflăcărat.
― Ei sunt elita, zise Ron. Trebuie să fii foarte bun. Dar tu, Hermione?
― Nu ştiu, zise ea. Cred că aş vrea să fac ceva care chiar să merite.
― Merită să fii Auror! spuse Harry.
― Da, aşa este, dar nu este singurul lucru care merită oste¬neala, zise Hermione îngândurată. Cum să zic, aş putea să duc mai departe S.P.A.S-ul...
Harry şi Ron evitară cu grijă să nu se uite unul la celălalt.
Istoria Magiei era, conform părerii generale, cea mai plic¬tisitoare materie cunoscută vreodată de vrăjitorime. Profe¬sorul Binns, dascălul lor fantomă, avea o voce stridentă, ca de bondar, care aproape că garanta o somnolenţă profundă după primele zece minute, sau cinci, dacă era cald afară. Niciodată nu îşi schimba modelul lecţiilor, ci le preda încontinuu, în timp ce elevii luau notiţe, sau mai degrabă priveau adormiţi în gol. Harry şi Ron reuşiseră până în prezent să ia note de tre¬cere la această materie prin simpla copiere a notiţelor de la Hermione înainte de examene; fata era singura care părea să reziste puterii soporifice a profesorului Binns.
Azi suportară o oră şi jumătate de zumzăit despre răz¬boaiele uriaşilor. Harry auzi destule în primele zece minute ca să aprecieze cât de cât că, dacă ar fi fost în mâinile altui profesor, acest subiect ar fi putut să fie oarecum interesant, însă apoi creierul său se eliberă, iar el petrecu restul de o oră şi douăzeci de minute jucând spânzurătoarea cu Ron pe un colţ de pergament, în timp ce Hermione le arunca priviri aspre cu coada ochiului.
― Ce s-ar întâmpla, îi întrebă ea cu răceală, când ieşiră în pauză (Binns trecuse prin tablă), dacă anul ăsta aş refuza să vă mai împrumut notiţele?
― Am pica N.O.V-ul, zise Ron. Hermione, dacă vrei să ai asta pe conştiinţă...
― Ei bine, aşa aţi merita, se răsti ea. Nici măcar nu încer¬caţi să-l ascultaţi, nu-i aşa?
― Încercăm, spuse Ron. Dar pur şi simplu nu avem creierul tău, nici memoria ta şi nici puterea ta de concen¬trare ― pur şi simplu eşti mai deşteaptă ca noi ― nu-i aşa că e tare plăcut să răsuceşti cuţitul în rană?
― Ah, nu mă lua cu prostiile astea, spuse Hermione, părând însă puţin mai liniştită când ieşi prima în curtea umedă.
Cădea o burniţă fină şi înceţoşată, aşa că cei care stăteau în grupuri, strânşi pe lângă marginile curţii, păreau să aibă contururile nedefinite. Harry, Ron şi Hermione aleseră un colţ mai izolat sub un balcon din care apa curgea din abun¬denţă, ridicându-şi gulerele robelor împotriva vântului rece de septembrie şi vorbind despre ce ar fi putut să le pregă¬tească Plesneală pentru prima lecţie din anul acela. Tocmai căzuseră de acord că va fi ceva extrem de dificil, ca să-i ia pe nepregătite după o vacanţă de două luni, când cineva veni pe lângă colţ şi se apropie de ei.
― Bună, Harry!
Era Cho Chang, care venise din nou singură. Asta era foar¬te ciudat. Cho era aproape întotdeauna însoţită de o gaşcă de fete care chicoteau mereu; Harry îşi aminti de agonia încercării de a o prinde singură pentru a o invita la Balul de Crăciun.
― Bună, zise Harry, simţind cum i se înfierbântă chipul.
Măcar de data asta nu mai sunt plin de Sevămizeră, îşi zise el.
Cho părea să se gândească şi ea cam la acelaşi lucru.
― Se pare că ai scăpat de chestia aia, nu?
― Da, spuse Harry, încercând să zâmbească, de parcă amintirea ultimei lor întâlniri era amuzantă şi nu îngrozi¬toare. Şi, ai... ăă... ai avut o vară plăcută?
În clipa în care rosti aceste cuvinte, îşi dori să nu o fi făcut. Cedric fusese iubitul lui Cho şi amintirea morţii sale probabil că-i afectase vacanţa la fel de tare cum i-o afectase pe a lui Harry. Ceva păru să îi întunece chipul, dar ea zise:
― Ah, a fost bine, să ştii...
― Aia e cumva o insignă cu Tornadele? o întrebă Ron brusc, arătând spre roba lui Cho, care avea prinsă în piept o insignă albastru închis decorată cu doi "T" aurii. Doar nu ţii cu ele, nu?
― Ba da, spuse Cho.
― Ai ţinut mereu cu ele, sau doar de când au început să câştige teren în ligă? zise Ron pe un ton pe care Harry îl consideră acuzator.
― Ţin cu ei de la şase ani, spuse Cho calmă. Oricum... ne mai vedem, Harry.
Se îndepărtă. Hermione aşteptă până când Cho traver¬sase curtea pe jumătate înainte să îl certe pe Ron.
― Eşti total lipsit de tact!
― Poftim? Eu doar am întrebat-o dacă...
― Nu ţi-ai dat seama că vroia să vorbească doar cu Harry?
― Şi? Ar fi putut să o facă, eu nu am oprit-o să...
― Atunci de ce te-ai apucat să o ataci din cauza echipei de vâjthaţ cu care ţine?
― Să o atac? Nu am atacat-o, a fost o simplă...
― Cui îi pasă dacă ţine cu Tornadele?
― Ah, fii serioasă, jumătate dintre cei care poartă insig¬nele alea le-au cumpărat abia sezonul trecut...
― Dar ce contează?
― Înseamnă că nu sunt fani adevăraţi, că se schimbă după cum bate vântul.
― A sunat, zise Harry monoton, pentru că Ron şi Her¬mione se certau prea tare ca să poată auzi clopoţelul.
Se ciondăniră în continuare tot drumul până în hruba lui Plesneală, dându-i lui Harry destul timp pentru a se gândi că, prins între Neville şi Ron, va fi norocos dacă va avea parte de două minute de conversaţie cu Cho de care să îşi poată aminti fără să îşi dorească să plece din ţară.
Şi totuşi, îşi zise el, când cei trei se alăturară şirului care se forma în dreptul uşii lui Plesneală, ea alesese să vină şi să-i vor¬bească, nu? Fusese iubita lui Cedric, i-ar fi fost foarte uşor să-l urască pe Harry pentru că ieşise în viaţă din labirintul Tri¬vrăjitor, în timp ce Cedric murise. Dar îi vorbise într-un mod foarte prietenesc, nu de parcă l-ar fi crezut nebun, mincinos sau răspunzător pentru moartea lui Cedric în cine ştie ce fel îngrozitor... da, era clar că dorise să vină şi să-i vorbească, şi era pentru a doua oară în ultimele două zile... iar la acest gând, Harry se înveseli. Chiar şi zgomotul care nu anunţa nimic de bine pe care îl făcu uşa de la hruba lui Plesneală când se deschise cu un scârţâit nu spulberă mica iluzie plină de speranţă care părea să fi apărut în sufletul lui Harry. Intră în clasă după Ron şi Hermione şi îi urmă până la masa lor obiş¬nuită din spate, unde se aşeză între ceilalţi doi, ignorând sunetele pufnitoare şi ironice pe care le făceau.
― Liniştiţi-vă, zise Plesneală cu răceală, închizând uşa în urma sa.
De fapt, recomandarea nu avea nici un rost; în clipa în care elevii auziseră uşa închizându-se, se aşternuse tăcerea şi încetase foiala. Simpla prezenţă a lui Plesneală era de obicei suficientă pentru a asigura liniştea în clasă.
― Înainte să începem lecţia de azi, spuse Plesneală, ducân¬du-se grăbit la catedră şi uitându-se în jur la toţi, cred că este bine să vă reamintesc că în luna iunie a anului următor veţi da un examen important şi veţi demonstra cât aţi învăţat despre compoziţia şi folosirea poţiunilor magice. Oricât de idioţi sunt cu siguranţă unii din această clasă, mă aştept să luaţi un "acceptabil" la N.O.V., sau vă veţi confrunta cu... nemulţumirea mea.
De data aceasta, privirea i se opri asupra lui Neville, care înghiţi în sec.
― Desigur, după acest an, mulţi dintre voi nu mă vor mai avea ca profesor, continuă Plesneală. Eu îi aleg doar pe cei mai buni pentru orele mele de Poţiuni T.V.E.E., ceea ce înseamnă că unii dintre noi îşi vor lua garantat la revedere.
Ochii i se aţintiră asupra lui Harry, iar buzele i se sub¬ţiară. Harry se uită urât la el simţind o plăcere diabolică la ideea că va putea să renunţe la Poţiuni după anul cinci.
― Însă mai avem încă un an până când va sosi fericitul moment al despărţirii, spuse Plesneală încet, aşa că, indiferent dacă intenţionaţi să încercaţi T.V.E.E.-urile, vă sfătuiesc pe toţi să vă concentraţi eforturile asupra menţinerii nivelului ridicat de trecere la care am ajuns să mă aştept de la elevii mei care dau N.O.V.-urile. Azi vom prepara o poţiune care apare adese¬ori în cadrul Nivelului Obişnuit de Vrăjitorie: Esenţa de Pace, o poţiune care calmează teama şi linişteşte agitaţia. Fiţi pre¬veniţi: dacă sunteţi prea darnici cu ingredientele, veţi face ca cel care o bea să cadă într-un somn adânc şi ireversibil, aşa că va fi obligatoriu să fiţi deosebit de atenţi la ce faceţi.
În stânga lui, Hermione stătea puţin mai dreaptă, având o expresie de atenţie desăvârşită.
― Ingredientele şi metoda ― Plesneală şfichiui bagheta ― sunt pe tablă ― (apărură acolo) ― veţi găsi tot ce vă trebuie -şfichiui iar bagheta ― în dulapul cu provizii ― (uşa dulapului se deschise la perete) ― aveţi o oră şi jumătate... Începeţi!
Exact aşa cum preziseseră Harry, Ron şi Hermione, Plesneală nu le-ar fi putut da o poţiune mai dificilă sau mai ciudată. Ingredientele trebuiau adăugate în ceaun într-o anu¬mită ordine şi cantitate; conţinutul trebuia amestecat exact de câte ori era stabilit, mai întâi în sensul acelor de ceasornic, apoi în cel invers; temperatura flăcărilor la care fierbea tre¬buia scăzută până la nivelul potrivit pentru un anumit număr de minute înainte să fie adăugat ingredientul final.
― Acum ar trebui ca din poţiunea voastră să se ridice un abur argintiu rarefiat! strigă Plesneală, când mai rămăseseră zece minute.
Harry, care transpira abundent, se uită disperat în jur, prin hrubă. Propriul său ceaun scotea cantităţi însemnate de fum cenuşiu închis; cel al lui Ron scuipa scântei verzi. Seamus împungea febril flăcările de sub ceaun cu vârful baghetei, fiindcă părea să se stingă. Suprafaţa poţiunii lui Hermione, însă, era acoperită de o ceaţă scânteietoare de abur argintiu, iar când Plesneală trecu pe lângă ea, se uită în jos, pe deasupra nasului coroiat, fără să spună nimic, ceea ce însemna că nu găsise nimic de criticat. Însă când ajunse la ceaunul lui Harry, Plesneală se opri şi se uită la el cu un rânjet oribil pe chip.
― Potter, ce ar trebui să fie asta?
Viperinii din primele rânduri ale clasei îşi ridicară toţi privirea nerăbdători; adorau să-l audă pe Plesneală necăjin¬du-l pe Harry.
― Esenţa de Pace, spuse Harry încordat.
― Spune-mi, Potter, zise Plesneală încet, ştii să citeşti?
Draco Reacredinţă râse.
― Da, ştiu, spuse Harry, cu degetele încleştate în jurul baghetei.
― Citeşte al treilea rând despre instrucţiuni, Potter.
Harry se uită cu ochii întredeschişi la tablă; instrucţiunile nu erau deloc uşor de descifrat prin ceaţa de aburi multi¬colori care umpluseră hruba.
― "Adăugaţi pudră de piatra lunii, amestecaţi de trei ori contra sensului acelor ceasornicului, lăsaţi-o să fiarbă şapte minute şi apoi adăugaţi două picături de sirop de helleboră."
Lui Harry îi stătu inima în loc. Nu adăugase siropul de helleboră, ci trecuse direct la al patrulea rând al instruc¬ţiunilor, după ce îşi lăsase poţiunea să fiarbă timp de şapte minute.
― Ai făcut tot ce se cerea în al treilea rând, Potter?
― Nu, spuse Harry foarte încet.
― Poftim?
― Nu, zise Harry mai tare. Am uitat hellebora.
― Ştiu, Potter, ceea ce înseamnă că toată chestia asta este complet inutilă. Evanesco.
Conţinutul poţiunii lui Harry dispăru, iar el rămase ca prostul lângă un ceaun gol.
― Cei care aţi reuşit să citiţi instrucţiunile, umpleţi un fla¬con cu o mostră din poţiune, scrieţi-vă citeţ numele pe o etichetă pe care o puneţi apoi pe ea şi duceţi-o pe biroul meu pentru a fi testată, spuse Plesneală. Temă: douăzeci şi patru de centimetri de pergament despre proprietăţile pie¬trei lunii şi despre întrebuinţările ei în făcutul poţiunilor. Trebuie adusă până joi.
În timp ce toţi cei din jurul lui îşi umpleau flacoanele, Harry îşi strânse lucrurile, extrem de mânios. Poţiunea sa nu fusese mai rea decât a lui Ron, care acum emana un miros îngrozitor de ouă stricate, sau decât cea a lui Neville, care atinsese consistenţa cimentului abia amestecat şi pe care acum Neville trebuia să o scobească din ceaun; şi totuşi el, Harry, era cel care avea să nu primească nici o notă pentru munca sa de o zi. Îşi băgă bagheta în geantă şi se prăbuşi înapoi pe scaun, privind cum toţi ceilalţi se duceau la biroul lui Plesneală cu flacoanele pline şi închise ermetic. Când în sfârşit sună, Harry fu primul care ieşi din celulă şi începuse deja să mănânce când i se alăturară Ron şi Hermione la prânz în Marea Sală. Tavanul devenise de un cenuşiu şi mai murdar decât cel de dimineaţă. Ploaia biciuia ferestrele înalte.
― A fost foarte nedrept, spuse Hermione consolator, aşe¬zându-se lângă Harry şi servindu-se cu o porţie de plăcintă cu carne. Poţiunea ta nu a fost nici pe departe la fel de greşită ca a lui Goyle; când şi-a umplut flaconul, a explodat tot amestecul şi i-a luat roba foc.
― Da, mă rog, spuse Harry, încruntându-se la farfurie, când a fost Plesneală drept cu mine?
Nici unul dintre ceilalţi nu răspunse; toţi trei ştiau de duşmănia reciprocă dintre Plesneală şi Harry, care fusese maximă de când băiatul pusese piciorul la Hogwarts.
― Eu chiar am crezut că anul ăsta o să fie ceva mai bine, spuse Hermione pe un ton dezamăgit. Adică... ştiţi voi...
Se uită în jur prevăzătoare; erau cam şase locuri libere de-o parte şi de alta şi nu trecea nimeni pe lângă masă...
― Acum că este în Ordin şi aşa mai departe.
― Ciupercile otrăvitoare rămân otrăvitoare, spuse Ron cu înţelepciune. Oricum, eu am crezut întotdeauna că Dumbledore trebuie să fie ţicnit ca să aibă încredere în Plesneală. De unde ştiu că nu l-a mai servit cu adevărat pe Ştiţi-Voi-Cine?
― Cred că Dumbledore are o grămadă de dovezi, chiar dacă nu ţi le împărtăşeşte, Ron, se răsti Hermione.
― Ah, terminaţi, amândoi, zise Harry tare, când Ron deschise gura să îi răspundă.
Hermione şi Ron încremeniră amândoi, părând furioşi şi jigniţi.
― Nu v-aţi săturat? zise Harry. Vă certaţi mereu, mă scoa¬teţi din minţi.
Şi, abandonându-şi plăcinta cu carne, îşi puse iar ghioz¬danul pe umăr şi plecă, lăsându-i acolo.
Urcă scara de marmură câte două trepte odată şi trecu pe lângă mulţi elevi care se duceau grăbiţi să ia prânzul. Supă¬rarea care îl cuprinsese atât de subit încă ardea în el, iar imaginea chipurilor şocate ale lui Ron şi Hermione îi dădu un sentiment de mare satisfacţie. Aşa le trebuie, îşi zise el, de ce nu termină odată... se dondănesc tot timpul... te fac să-ţi vină să te sui pe pereţi...
Trecu pe lângă portretul mare al lui Sir Cadogan, cava¬lerul de pe unul dintre holuri; Sir Cadogan îşi scoase sabia şi o flutură neînfricat către Harry, care îl ignoră.
― Întoarce-te, câine josnic! Stai locului şi luptă! urlă Sir Cadogan cu o voce estompată din spatele coifului său, dar Harry merse mai departe şi, când Sir Cadogan încercă să îl urmeze, alergând în tabloul învecinat, fu împiedicat de pro¬prietarul acestuia, un câine de vânătoare mare şi care părea destul de furios.
Harry petrecu ce mai rămăsese din pauza de prânz stând singur sub trapa din vârful Turnului de Nord. În consecinţă, când sună clopoţelul, fu primul care să urce scara argintie ce ducea către clasa profesoarei Sybil Trelawney.
După Poţiuni, ora de Previziuni despre Viitor era cea pe care Harry o detesta cel mai tare, ceea ce se datora în princi¬pal obiceiului profesoarei Trelawney de a-i prezice moartea prematură la fiecare câteva lecţii. Era o femeie slabă, aco¬perită cu o grămadă de straturi de şaluri şi strălucind dato¬rită şiragurilor de mărgele, care îi amintea mereu lui Harry de un fel de insectă, poate şi din cauza ochelarilor care îi fă¬ceau ochii extraordinar de mari. Când intră Harry, profe¬soara era ocupată cu aşezatul unor cărţi legate în piele pe fiecare dintre măsuţele fragile care erau peste tot în camera sa, însă lumina aruncată de lămpile acoperite cu eşarfe şi de focul mocnit cu esenţe înecăcioase era atât de slabă, încât ea păru să nu îl observe când luă loc în umbră. Ceilalţi elevi sosiră pe parcursul următoarelor cinci minute. Ron apăru deasupra trapei, se uită în jur cu grijă, îl zări pe Harry şi se duse direct spre el, sau atât cât putu de direct, având în vedere că trebuia să-şi croiască drum ocolind mesele, scaunele şi pernele umflate până la refuz.
― M-am împăcat cu Hermione, zise el, aşezându-se lângă Harry.
― Bravo, mormăi Harry.
― Dar Hermione spune că ar fi bine dacă nu ţi-ai mai vărsa nervii pe noi, zise Ron.
― Dar nu...
― Eu doar îţi transmit un mesaj, zise Ron, întrerupându-l. Dar bănuiesc că are dreptate. Nu suntem noi de vină pen¬tru felul cum te tratează Seamus şi Plesneală.
― Nu am zis niciodată că...
― Bună ziua, spuse profesoara Trelawney cu vocea ei vapo¬roasă şi visătoare, iar Harry se opri, simţindu-se iar enervat şi fiindu-i puţin ruşine de el însuşi. Şi bine aţi revenit la Previziuni despre Viitor. Desigur, v-am urmărit destinele cu mare atenţie pe parcursul vacanţei şi sunt încântată să văd că v-aţi întors cu toţii la Hogwarts nevătămaţi ― aşa cum ştiam, bineînţeles, că o veţi face. Veţi găsi pe mesele voastre un exemplar al cărţii Oracolul Viselor, de Inigo Imago. Interpretarea viselor este o metodă foarte importantă de desluşire a viitorului şi una care ar putea să fie testată în cadrul N.O.V.-urilor voastre. Desigur, nu că aş fi de părere că trecerea sau picarea unor examene are cea mai mică importanţă când vine vorba de arta sacră a divi¬naţiei. Dacă aveţi ochiul clarvăzător, diplomele şi notele sunt nesemnificative. Cu toate acestea, directorul doreşte să daţi examen, aşa că...
Vocea i se pierdu delicat, făcându-i pe toţi să fie convinşi că profesoara Trelawney considera că materia ei era mai presus de nişte probleme atât de meschine ca examenele.
― Vă rog să deschideţi cartea la introducere şi să citiţi ce are de spus Imago despre interpretatul viselor. Apoi, for¬maţi perechi. Folosiţi Oracolul viselor pentru a vă interpreta unul altuia cele mai recente vise. Haideţi.
Singurul lucru bun care putea fi spus despre această lecţie era că nu era urmată de o a doua. Până când terminară cu toţii de citit introducerea cărţii, le mai rămăseseră doar zece minute pentru interpretarea viselor. La masa de lângă Harry şi Ron, Dean făcuse o pereche cu Neville, care începuse ime¬diat o istorisire plictisitoare a unui coşmar în care apărea o foarfecă imensă, care purta cea mai frumoasă pălărie a bunicii sale; Harry şi Ron se uitară unul la altul posomorâţi.
― Eu nu îmi amintesc niciodată ce visez, spuse Ron, povesteşte tu.
― Trebuie să ţii minte măcar un vis, zise Harry nerăbdător. Nu avea de gând să îi împărtăşească nimănui visele sale.
Ştia foarte bine ce însemna visul lui cu cimitirul care se repeta, nu avea nevoie să-i spună Ron, profesoara Trela¬wney sau prostia aia de Oracolul viselor.
― Păi, aseară am visat că jucam vâjthaţ, zise Ron, schi¬monosindu-şi faţa şi încercând din răsputeri să îşi aducă aminte. Ce crezi că înseamnă asta?
― Probabil că o să fii mâncat de o nalbă uriaşă sau ceva de genul ăsta, zise Harry, răsfoind neinteresat Oracolul viselor.
Era foarte plictisitor să cauţi frânturi de vise în Oracol şi Harry nu se înveseli când profesoara Trelawney le dădu ca temă să ţină un jurnal al viselor timp de o lună. Când se sună, el şi Ron fură primii care coborâră, iar Ron bombăni:
― Îţi dai seama câte teme avem deja? Binns ne-a dat de scris un eseu de un metru despre războaiele uriaşilor, Plesneală vrea o jumătate de metru despre cum se folosesc pietrele lunii, şi acum Trelawney ne-a pus să ţinem un jurnal timp de o lună! Ar fi bine ca Umbridge aia să nu ne dea teme...
Când intrară în clasa de Apărare contra Magiei Negre, o găsiră pe profesoara Umbridge aşezată deja la catedră, pur¬tând canadiana pufoasă roz de seara trecută şi funda neagră de catifea în vârful capului. Lui Harry îi aminti iar de o muscă mare, aşezată precar pe o broască râioasă şi mai mare.
Intrară în clasă în linişte; profesoara Umbridge era încă o persoană necunoscută şi nimeni nu ştia cât de severă era de obicei.
― Ei bine, bună ziua! zise ea, când luară loc toţi elevii.
Câţiva murmurară un "bună ziua" ca răspuns.
― Ţţţ, ţţţ, spuse profesoara Umbridge. Asta nu este de ajuns, nu-i aşa? Vă rog, mi-ar plăcea să răspundeţi "Bună ziua, doamnă profesoară Umbridge." Încă o dată, vă rog. Bună ziua, elevi!
― Bună ziua, doamnă profesoară Umbridge, scandară ei.
― Aşa, aţi văzut? spuse profesoara Umbridge cu afec¬ţiune. Nu a fost atât de greu, nu-i aşa? Vă rog să puneţi baghetele deoparte şi să lăsaţi penele pe masă.
Mulţi cei din clasă schimbară priviri sumbre; ordinul cu "baghetele deoparte" nu fusese urmat niciodată de o lecţie care să li se pară interesantă. Harry îşi băgă bagheta înapoi în ghiozdan şi îşi scoase pana, cerneala şi pergamentul. Profesoara Umbridge îşi deschise geanta, îşi scoase propria baghetă, care era neobişnuit de scurtă, şi atinse brusc tabla cu ea; apărură imediat cuvintele:

Apărarea contra Magiei Negre
Întoarcere la principiile de bază

― Ei bine, predarea acestei materii a fost oarecum între¬ruptă şi fragmentată, nu-i aşa? declară profesoara Umbridge, întorcându-se cu faţa către clasă cu mâinile strânse ceremonios în faţă. Schimbarea constantă a profe¬sorilor, dintre care... se pare că mulţi nu au urmat o programă aprobată de Minister, a condus din nefericire la fap¬tul că sunteţi la un nivel mult mai scăzut decât ne-am fi dorit să vă găsim în anul N.O.V.-urilor. Totuşi, vă veţi bucura să auziţi că acum aceste probleme au fost rectificate. Anul acesta vom urma un curs de magie defensivă structurat cu atenţie, bazat pe teorie, şi, desigur, aprobat de Minister. Vă rog să copiaţi următoarele.
Atinse iar tabla; primul mesaj dispăru şi fu înlocuit de Obiectivele Cursului.

1. Înţelegerea principiilor fundamentale ale magiei defensive.
2. Învăţarea recunoaşterii situaţiilor în care magia defensivă poate fi folosită legal.
3. Plasarea întrebuinţării magiei defensive într-un context pentru uz practic.

Timp de câteva minute camera răsună de zgomotul făcut de zgâriatul penelor pe pergament. După ce toată lumea copie cele trei obiective ale cursului profesoarei Umbridge, aceasta întrebă:
― Are toată lumea un exemplar al Teoriei defensive magice de Wilbert Slinkhard?
În toată clasa se auzi un zumzăit slab de încuviinţare.
― Cred că o să mai încercăm o dată, spuse profesoara Um¬bridge. Când vă pun o întrebare, mi-ar plăcea să răspundeţi, "Da, doamna profesoară Umbridge", sau "Nu, doamna profe¬soară Umbridge". Deci: are toată lumea un exemplar al Teoriei defensive magice de Wilbert Slinkhard?
― Da, doamnă profesoară Umbridge, răsună întreaga încăpere.
― Bine, spuse profesoara Umbridge. Mi-aş dori să daţi la pagina cinci şi să citiţi "Capitolul unu, Elemente de bază pentru începători". Nu aveţi voie să vorbiţi!
Profesoara Umbridge plecă de lângă tablă şi se aşeză pe scaunul din spatele catedrei, cercetându-i cu atenţie pe toţi, cu ochii ei umflaţi de broască râioasă. Harry dădu la pagina cinci a exemplarului din Teoria defensivei magice şi începu să citească.
Era exasperant de plictisitor, la fel de groaznic ca prelegerile profesorului Binns. Simţi cum îşi pierde con¬centrarea; cât de curând, citi aceeaşi jumătate de rând de şase ori, fără să reţină mai mult de primele două cuvinte. Trecură câteva minute în tăcere. Lângă el, Ron îşi învârtea absent pana între degete, uitându-se la acelaşi loc de pe pa¬gină. Harry privi la dreapta şi avu o surpriză care îl trezi din starea de somnolenţă. Hermione nici nu-şi deschisese exem¬plarul din Teoria defensivei magice. Se uita fix la profesoara Umbridge, cu mâna ridicată.
Harry nu îşi mai amintea când nu citise Hermione ce i se spusese să citească, sau când rezistase tentaţiei de a des¬chide orice carte care ajungea în faţa ei. O privi întrebător, dar ea doar clătină uşor din cap, pentru a arăta că nu avea de gând să răspundă la nici o întrebare, şi se uită în con¬tinuare la profesoara Umbridge, care privea la fel de hotă¬râtă în altă parte.
Însă după ce trecură mai multe minute, Harry văzu că nu era singurul care se uita la Hermione. Capitolul care li se dăduse de citit era atât de greoi, încât din ce în ce mai mulţi elevi preferau să privească încercarea mută a lui Hermione de a atrage privirea profesoarei Umbridge în loc să se chinuie cu "Elementele de bază pentru începători".
Când mai mult de jumătate din clasă începu să se uite la Hermione şi nu la cărţi, profesoara Umbridge păru să decidă că nu mai putea să ignore situaţia.
― Ai vrut să mă întrebi ceva despre acest capitol, draga mea? o întrebă ea pe Hermione, de parcă tocmai o observase.
― Nu, nu despre capitol, zise Hermione.
― Ei bine, acum citim, spuse profesoara Umbridge, dezvelindu-şi dinţii mici şi ascuţiţi. Dacă ai alte întrebări, putem să le lămurim la sfârşitul orei.
― Am o întrebare referitoare la obiectivele cursului nos¬tru, zise Hermione.
Profesoara Umbridge ridică din sprâncene.
― Cum te cheamă?
― Hermione Granger, spuse Hermione.
― Păi, domnişoară Granger, cred că obiectivele cursului nostru sunt mai mult decât clare, dacă le citeşti cu atenţie, zise profesoara Umbridge cu o voce prefăcut prietenoasă.
― Păi, mie nu mi se pare că este aşa, spuse Hermione direct. Aici nu scrie nimic despre folosirea vrăjilor defensive.
Urmă o tăcere scurtă, timp în care mulţi dintre elevi îşi întoarseră capetele pentru a se încrunta la cele trei obiective ale cursului, care erau încă scrise pe tablă.
― Folosirea vrăjilor defensive? repetă profesoara Umbridge cu un mic hohot de râs. Vai, domnişoară Granger, nu îmi pot imagina cum ar putea să se ivească situaţii în clasa mea care să necesite folosirea unei vrăji defensive. Doar nu te aştepţi să fii atacată în timpul orei.
― Nu o să facem vrăji? exclamă Ron tare.
― Elevii trebuie să ridice mâna când doresc să vorbească la ora mea, domnule ― ?
― Weasley, zise Ron, ridicând mâna nehotărât. Profesoara Umbridge, zâmbind şi mai larg, făcu abstracţie de el. Harry şi Hermione ridicară şi ei mâna ime¬diat. Ochii umflaţi ai profesoarei Umbridge rămaseră o clipă aţintiţi asupra lui Harry, înainte ca ea să i se adreseze lui Hermione.
― Da, domnişoară Granger? Vroiai să mă mai întrebi ceva?
― Da, spuse Hermione. Cu siguranţă, scopul principal al orelor de Apărare contra Magiei Negre este practicarea vrăjilor defensive, nu-i aşa?
― Eşti cumva un expert educaţional instruit de Minister, domnişoară Granger? întrebă profesoara Umbridge cu vocea ei dulceagă şi falsă.
― Nu, dar...
― Păi atunci, mă tem că nu ai calificarea necesară pentru a hotărî care este "scopul principal" al unei materii. Noul nostru program de studii a fost creat de vrăjitori mult mai vârstnici şi isteţi decât dumneata. Vei învăţa despre vrăjile defensive într-un mod sigur, lipsit de riscuri...
― Şi la ce ne foloseşte asta? zise Harry tare. Dacă vom fi atacaţi, nu o să fie într-un mod...
― Mâna, domnule Potter! intonă profesoara Umbridge.
Harry îşi ridică pumnul cu putere. Încă o dată, profe¬soara Umbridge se întoarse în altă parte, însă acum mai erau şi alţi elevi care ridicaseră mâinile.
― Pe dumneata cum te cheamă? îl întrebă profesoara Umbridge pe Dean.
― Dean Thomas.
― Da, domnule Thomas?
― Păi, este exact cum a spus Harry, nu-i aşa? spuse Dean. Dacă vom fi atacaţi, nu va fi fără riscuri.
― Repet, zise profesoara Umbridge, zâmbindu-i lui Dean într-un mod foarte enervant, crezi că vei fi atacat în timpul orei mele?
― Nu, dar...
Profesoara Umbridge îl acoperi.
― Nu vreau să critic modul în care au fost tratate lucrurile în această şcoală, zise ea, cu gura deschisă într-un zâmbet neconvingător, dar clasa voastră a fost expusă influenţei unor vrăjitori foarte iresponsabili, ca să nu mai zic ― râse scurt şi răutăcios ― de existenţa unor hibrizi extrem de periculoşi.
― Dacă vă referiţi la domnul profesor Lupin, sări Dean supărat, a fost cel mai bun pe care...
― Mâna, domnule Thomas! După cum vă spuneam, vi s-au predat vrăji care au fost prea complexe, prea nepotrivite pentru vârsta voastră şi posibil letale. Aţi fost instruiţi să vă temeţi că puteţi să vă întâlniţi în orice zi cu atacuri Întunecate...
― Nu este adevărat, zise Hermione, doar am...
― Nu ai mâna ridicată, domnişoară Granger!
Hermione ridică mâna. Profesoara Umbridge făcu ab¬stracţie de ea.
― Din câte am aflat, predecesorul meu nu numai că a aruncat blesteme ilegale în faţa clasei, dar chiar le-a practi¬cat asupra voastră.
― Păi, s-a dovedit că era un nebun, nu-i aşa? spuse Dean înflăcărat. Să ştiţi că am învăţat foarte multe.
― Nu ai mâna ridicată, domnule Thomas! spuse profesoara Umbridge pe un ton foarte strident. Ministerul este de părere că o cunoaştere teoretică va fi mai mult decât sufi¬cientă pentru a vă permite susţinerea examenelor care, re¬prezintă până la urmă esenţa şcolii. Pe dumneata cum te cheamă? adăugă ea, uitându-se la Parvati, care tocmai ridi¬case mâna brusc.
― Parvati Patil, şi nu există o parte practică în cadrul N.O.V.-urilor de Apărare contra Magiei Negre? Nu ar tre¬bui să arătăm că putem să folosim cu adevărat contra¬blestemele şi toate celelalte?
― Atâta timp cât aţi studiat destul de bine teoria, nu există nici un motiv pentru care să nu puteţi face vrăjile în cadrul unor condiţii de examinare controlate cu atenţie, zise profesoara Umbridge hotărâtă.
― Fără să le fi practicat niciodată înainte? spuse Parvati, nevenindu-i să creadă. Vreţi să spuneţi că, prima dată când vom face vrăjile, va fi în timpul examenului?
― Repet, atâta timp cât aţi studiat teoria destul de bine...
― Şi la ce o să ne folosească teoria în lumea reală? spuse Harry tare, ridicând iar pumnul.
Profesoara Umbridge îşi ridică privirea.
― Aceasta este o şcoală, domnule Potter, nu lumea reală, spuse ea cu blândeţe.
― Aşa că nu ar trebui să fim pregătiţi pentru ce ne aşteap¬tă acolo?
― Nu vă aşteaptă nimic acolo, domnule Potter.
― A, da? zise Harry.
Supărarea care îi mocnise în suflet toată ziua era pe punctul de a atinge cota maximă.
― Cine crezi că vrea să atace nişte copii ca voi? întrebă profesoara Umbridge pe o voce îngrozitor de mieroasă.
― Păi, să ne gândim... spuse Harry pe un ton meditativ şi batjocoritor. Poate... Lordul Cap-de-Mort?
Ron tresări, Lavender Brown scoase un mic ţipăt, iar Ne¬ville alunecă de pe taburet. Profesoara Umbridge nici nu clipi. Se uită la Harry cu o expresie de satisfacţie sumbră pe chip.
― Zece puncte pierdute de Cercetaşi, domnule Potter.
Elevii rămaseră tăcuţi şi nemişcaţi. Toată lumea se uita ori la Umbridge ori la Harry.
― Acum, haideţi să clarificăm nişte lucruri.
Profesoara Umbridge se ridică şi se aplecă spre ei, cu degetele ca nişte cârnăciori, sprijinite pe catedră.
― Vi s-a spus că un anumit vrăjitor Întunecat s-a întors din morţi...
― Nu a fost mort, spuse Harry supărat, dar, da, s-a întors!
― Domnule-Potter-ai-pierdut-deja-zece-puncte-pentru-casa-ta-nu-îţi-înrăutăţi-situaţia, spuse profesoara Umbridge dintr-o ră¬suflare, fără să se uite la el. După cum vă spuneam, aţi fost in¬formaţi că un anumit vrăjitor Întunecat şi-a recăpătat puterile. Este o minciună.
― NU este o minciună! zise Harry. Eu l-am văzut, m-am luptat cu el!
― Detenţie, domnule Potter! spuse profesoara Umbridge tri¬umfător. Mâine seară. Ora cinci. În biroul meu. Repet, este o minciună. Ministerul Magiei garantează că nu sunteţi în pericol din cauza nici unui vrăjitor Întunecat. Dacă vă faceţi griji în con¬tinuare, vă rog să veniţi să vorbiţi cu mine, negreşit în afara orelor de curs. Dacă cineva vă sperie cu poveşti despre vrăjitori Întunecaţi renăscuţi, aş vrea să mi se spună. Sunt aici ca să vă ajut. Sunt prietena voastră. Şi acum, vă rog să vă continuaţi lec¬tura. Pagina cinci, "Elemente de bază pentru începători".
Profesoara Umbridge se aşeză la catedră. Harry, însă, se ridică. Toată lumea se holbă la el. Seamus părea pe jumătate speriat, pe jumătate fascinat.
― Harry, nu! şopti Hermione pe un ton prevenitor, tră¬gându-l de mânecă, dar Harry îşi smulse braţul din strân¬soarea ei.
― Deci, din punctul dumneavoastră de vedere, Cedric Diggory a murit fiindcă aşa a vrut, nu? întrebă Harry, cu vocea tremurându-i.
Se auzi cum toată clasa inspiră adânc, căci nici unul din¬tre ei, în afară de Ron şi Hermione, nu îl mai auzise vreo¬dată pe Harry vorbind despre ce se întâmplase în noaptea când murise Cedric. Se uitară însetaţi cu ochii mari, când la Harry, când la profesoara Umbridge, care îşi ridicase ochii şi îl privea fără nici o urmă de zâmbet fals pe chip.
― Moartea lui Cedric Diggory a fost un accident tragic, spuse ea cu răceală.
― A fost o crimă, zise Harry.
Simţea cum tremură. Nu suflase nimănui un cuvânt des¬pre asta, cu atât mai puţin celor treizeci de ascultători cu urechile ciulite.
― L-a ucis Cap-de-Mort şi o ştiţi foarte bine.
Faţa profesoarei Umbridge se goli de orice expresie. Pentru o clipă, Harry crezu că avea să ţipe la el. Apoi zise, pe vocea ei blândă şi dulce, de fetiţă:
― Domnule Potter, vino aici, dragul meu.
Harry îşi dădu scaunul la o parte şi merse cu paşi mari pe lângă Ron şi Hermione până la catedră. Simţea cum restul clasei era cu sufletul la gură. Era atât de mânios, încât nu îi păsa ce avea să se întâmple.
Profesoara Umbridge scoase din geantă un mic sul de pergament roz, îl întinse pe catedră, îşi înmuie pana într-o călimară şi începu să scrie, aplecată deasupra lui, ca să nu vadă Harry ce scria. Nimeni nu vorbi. După un minut strânse pergamentul şi îl atinse cu bagheta; acesta se sigilă singur, ca să nu poată fi deschis.
― Te rog să-l duci la doamna profesoară McGonagall dra¬gul meu, zise profesoara Umbridge, întinzându-i biletul.
Îl luă de la ea fără să spună o vorbă, se întoarse pe căl¬câie şi ieşi din cameră, chiar fără să se uite înapoi la Ron şi Hermione, trântind uşa de la clasă în urma sa. Merse foarte repede pe hol, cu biletul pentru profesoara McGonagall încleştat în mâna sa, şi după un colţ intră direct în Peeves, strigoiul, un omuleţ cu gura mare, care plutea pe spate, jonglând cu mai multe călimări.
― Vai, uite-l pe Potter, micuţul smintit! râse Peeves, lăsând să cadă două călimări care se sparseră şi împroşccară pereţii cu cerneală.
Harry sări înapoi, dându-se la o parte şi răstindu-se:
― Termină, Peeves.
― Oooo, ţicnitul e-ntr-o pasă proastă, zise Peeves, mer¬gând după Harry pe hol şi rânjind, în timp ce zbura dea¬supra lui. Ce este de data asta, iubitul meu prieten smintit. Auzi voci? Ai viziuni? Vorbeşti ― Peeves scoase limba dispreţuitor ― limba păsărilor?
― Ţi-am spus să mă laşi în PACE! strigă Harry, coborând în fugă pe o scară, dar Peeves alunecă pe spate pe balustradă, alături de el.

Vai, mulţi cred că s-a ţicnit, micuţul băiat smintit.
Dar alţii-s mai drăguţi şi zic că e doar trist,
Dar Peevsey ştie mai bine că-i scrântit...

― TACI!
Se deschise o uşă în stânga sa şi profesoara McGonagall ieşi din birou, părând îndârjită şi puţin supărată pe cineva.
― De ce urli, Potter? se răsti ea, în timp ce Peeves râse voios şi dispăru imediat. De ce nu eşti la ore?
― Am fost trimis la dumneavoastră, spuse Harry hotărât.
― Trimis? Cum adică, trimis?
Îi întinse biletul de la profesoara Umbridge. Profesoara McGonagall îl luă de la el, încruntându-se, îl deschise cu o atin¬gere de baghetă, îl desfăcu şi începu să îl citească. Ochii i se mişcară dintr-o parte în alta în spatele ochelarilor cu rame dreptunghiulare, în timp ce citea ce scrisese Umbridge, iar cu fiecare rând ochii i se îngustau din ce în ce mai tare.
― Intră, Potter.
O urmă în birou. Uşa se închise automat după el.
― Ei bine? zise profesoara McGonagall, certându-l. Este adevărat?
― Ce să fie adevărat? întrebă Harry, ceva mai agresiv decât intenţionase. Doamnă profesoară? adăugă el, încercând să pară mai politicos.
― Este adevărat că ai strigat la doamna profesoară Um¬bridge?
― Da, spuse Harry.
― Ai făcut-o mincinoasă?
― Da.
― I-ai spus despre faptul că Cel-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Rostit s-a întors?
― Da.
Profesoara McGonagall se aşeză la birou, privindu-l pe Harry cu atenţie. Apoi zise:
― Ia un biscuit, Potter.
― Să iau... poftim?
― Ia un biscuit, repetă ea nerăbdătoare, arătând spre o cutie metalică în carouri de pe unul dintre teancurile de hârtii de pe biroul ei. Şi stai jos.
Mai existaseră şi alte ocazii în trecut când Harry, aştep¬tându-se să fie muştruluit de profesoara McGonagall, fusese în schimb numit de ea în echipa de vâjthaţ a Cercetaşilor. Se aşeză pe un scaun de vizavi de ea şi se servi cu un triton de turtă dulce, simţindu-se la fel de confuz şi de vinovat ca şi data trecută.
Profesoara McGonagall puse deoparte biletul de la pro¬fesoara Umbridge şi se uită foarte serioasă la Harry.
― Potter, trebuie să ai grijă.
Harry înghiţi tritonul de turtă dulce şi o privi cu nişte ochi mari. Tonul vocii ei nu era deloc cel cu care era obiş¬nuit; nu era tăios, rigid şi dârz; era jos, neliniştit şi mult mai uman decât de obicei.
― Comportamentul greşit la orele lui Dolores Umbridge te-ar putea costa mai mult decât puncte pierdute de casă şi detenţie.
― Ce vreţi să...?
― Potter, gândeşte-te puţin, se răsti profesoara McGo¬nagall, revenind brusc la glasul ei obişnuit. Ştii de unde vine, trebuie să ştii cui îi dă raportul.
Clopoţelul anunţă sfârşitul orei. De deasupra şi de peste tot din jur, se auziră sunetele elefantine ale sutelor de elevi în mişcare.
― Aici scrie că ţi-a dat ore de detenţie în fiecare zi a aces¬tei săptămâni, începând de mâine, zise profesoara McGonagall, uitându-se iar la biletul lui Umbridge.
― Săptămâna asta în fiecare zi! repetă Harry îngrozit. Dar, doamnă profesoară, nu aţi putea să...?
― Nu, nu aş putea, zise profesoara McGonagall scurt.
― Dar...
― Este profesoara ta şi are tot dreptul din lume să îţi dea ore de detenţie. Te vei duce în biroul ei mâine la ora cinci, pentru prima repriză. Însă ţine minte: mergi în vârful picioa¬relor pe lângă Dolores Umbridge.
― Dar am spus adevărul! zise Harry exasperat. Cap-de-Mort s-a întors, dumneavoastră ştiţi că aşa este; domnul pro¬fesor Dumbledore ştie că aşa este...
― Pentru numele lui Dumnezeu, Potter! zise profesoara McGonagall, aranjându-şi ochelarii supărată (tresărise extrem de tare când auzise numele lui Cap-de-Mort). Chiar crezi că este vorba de adevăr şi minciună? Este vorba de a merge pe burtă şi de a fi atent la ce vorbeşti!
Se ridică de pe scaun, cu nările mărite şi buzele foarte subţiri, iar Harry se ridică şi el.
― Mai ia un biscuit, zise ea enervată, aruncând cutia spre el.
― Nu, mulţumesc, zise Harry cu răceală.
― Nu te prosti, se răsti ea.
Harry luă unul.
― Mulţumesc, zise el înciudat.
― Nu ai auzit discursul lui Dolores Umbridge de la ospă¬ţul de început de an, Potter?
― Ba da, spuse Harry. Da... a spus că... progresul va fi in¬terzis sau că... În fine, vroia să spună că... Ministerul Magiei vrea să se amestece în treburile de la Hogwarts.
Profesoara McGonagall îl privi cu atenţie o clipă, apoi pufni, ocoli biroul şi îi deschise uşa.
― Ei bine, mă bucur că o asculţi măcar pe Hermione Granger, spuse ea, făcându-i semn să iasă din birou.


CAPITOLUL XIII
DETENŢIE CU DOLORES

Cina luată în Marea Sală în seara aceea nu se dovedi o experienţă plăcută pentru Harry. Veştile despre conflic¬tul lui cu Umbridge circulaseră extraordinar de repede, chiar şi după standardele de la Hogwarts. Auzi şoapte peste tot în jur, în timp ce mânca stând între Ron şi Hermione. Lucrul amuzant era că nici unul dintre cei care vorbeau în şoaptă nu părea să-şi facă griji că va auzi ce spuneau despre el. Din con¬tră, era ca şi când ar fi sperat că o să se enerveze şi o să încea¬pă iar să ţipe, ca să poată să audă povestea de la sursă.
― Zice că a văzut cum a fost ucis Cedric...
― Susţine că s-a duelat cu Ştii-Tu-Cine...
― Termină...
― Pe cine crede că păcăleşte?
― Te-roog...
― Ce nu pot eu să înţeleg, zise Harry printre dinţi, punân¬du-şi deoparte cuţitul şi furculiţa (mâinile îi tremurau prea tare ca să poată să le mai ţină nemişcate), este de ce au cre¬zut cu toţii povestea pe care le-a spus-o Dumbledore acum două luni...
― Ştii, Harry, eu nu sunt convinsă că au crezut, spuse Hermione sumbră. Of, hai să plecăm de aici.
Îşi trânti şi ea cuţitul şi furculiţa; Ron se uită cu jind la jumătatea sa neterminată de plăcintă de mere, dar îi urmă. Oamenii se holbară la ei până ieşiră din Marea Sală.
― Cum adică, nu eşti sigură că l-au crezut pe Dumble¬dore? o întrebă Harry pe Hermione când ajunseră pe holul de la etajul întâi.
― Ascultă, tu nu înţelegi cum a fost după aceea, spuse Her¬mione încet. Te-ai întors în mijlocul peluzei cu trupul lui Cedric... nici unul dintre noi nu a văzut ce s-a întâmplat în labi¬rint... n-am putut decât să-l credem pe cuvânt pe Dumbledore că Ştii-Tu-Cine s-a întors, l-a ucis pe Cedric şi s-a luptat cu tine.
― Dar ăsta-i adevărul! spuse Harry tare.
― Ştiu, Harry, aşa că te rog să nu mai ţipi la mine, spuse Hermione obosită. Doar că, înainte să-şi dea seama care era adevărul, lumea s-a dus acasă în vacanţa de vară, unde toţi au petrecut două luni citind despre faptul că tu eşti nebun de legat, iar Dumbledore s-a ramolit!
În timp ce mergeau pe holurile pustii către Turnul Cerce¬taşilor, ploaia bătea cu putere în ferestre. Harry avea impresia că prima zi durase cât o săptămână, dar încă avea un munte de teme de făcut înainte să se ducă la culcare. Deasupra ochiu¬lui stâng îl încerca o durere surdă, îngrozitoare. Privi pe fe¬reastra spălată de ploaie către domeniul întunecat, în timp ce se îndreptau către holul Doamnei Grase. În cabana lui Hagrid nu era încă nici o lumină.
― Mimbulus mimbletonia, zise Hermione, înainte să fie descusută de Doamna Grasă.
Portretul se deschise, dezvăluindu-şi gaura din spate, şi toţi trei trecură prin ea.
Camera de zi era aproape goală; cam toţi ceilalţi erau încă jos, la cină. Şmecherilă, care stătuse pe un fotoliu, se trezi şi le ieşi în întâmpinare, torcând cu putere, iar când Harry, Ron şi Hermione se aşezară pe locurile lor preferate de lângă şemineu, sări uşor în poala lui Hermione şi se ghe¬mui acolo, asemenea unei perne portocalii. Harry se uita foc, simţindu-se secat de puteri şi extenuat.
― Cum a putut Dumbledore să lase să se întâmple aşa ceva? strigă Hermione dintr-o dată, făcându-i pe Harry şi pe Ron să tresară.
Şmecherilă fugi de la ea din poală, părând jignit. Dădu cu pumnii în braţele fotoliului mânioasă, încât ieşiră bucăţi dl umplutură prin găuri.
― Cum poate să o lase pe femeia aia oribilă să ne predea? Şi asta şi în anul de N.O.V.-uri!
― Păi, până acum nu am avut niciodată profesori de Apărare contra Magiei Negre prea pricepuţi, nu-i aşa? spuse Harry. Ştii cum e, ne-a spus Hagrid, nimeni nu vrea postul; se spune că este blestemat.
― Da, dar să angajezi pe cineva care refuză pe faţă să ne lase să facem vrăji! Oare ce urmăreşte Dumbledore?
― Şi încearcă să-i facă pe oamenii să spioneze pentru ea, zise Ron sumbru. Ţineţi minte când ne-a zis că vrea să venim şi să-i spunem dacă auzim pe cineva care zice că s-a întors Ştiţi-Voi-Cine?
― Sigur că este aici ca să ne spioneze pe toţi, asta este evi¬dent, altfel de ce ar fi vrut Fudge să vină aici? se întrebă Hermione.
― Nu începeţi iar să vă certaţi, spuse Harry obosit, când Ron deschise gura să se opună. Nu putem să... haideţi să ne facem temele, să terminăm cu asta...
Îşi luară ghiozdanele dintr-un colţ şi se întoarseră la locurile de lângă foc. Între timp, începuseră să se întoarcă şi restul elevilor de la cină. Harry nu se mai se uită în direcţia portre¬tului, dar tot simţi privirile pe care le atrăgea.
― Să facem mai întâi ce ne-a dat Plesneală? zise Ron, înmu¬indu-şi pana în cerneală. "Proprietăţile... pietrei lunii... şi alte întrebuinţări... În făcutul poţiunilor..." murmură el, scriind cu¬vintele la începutul pergamentului, în timp ce le rostea. Gata.
Sublinie titlul, apoi se uită întrebător la Hermione.
― Ia zi, care sunt proprietăţile pietrei lunii şi întrebuin¬ţările ei în făcutul poţiunilor?
Dar Hermione nu îl asculta; se uita la colţul îndepărtat al camerei, unde Fred, George şi Lee Jordan stăteau în mijlo¬cul unui pâlc de elevi nedumeriţi şi candizi din primul an, mestecând cu toţii ceva care părea să fi ieşit dintr-o pungă mare de hârtie pe care o ţinea Fred.
― Nu, îmi pare rău, au mers prea departe, zise ea, ridicân¬du-se şi părând de-a dreptul mânioasă. Haide, Ron.
― Eu... poftim? spuse Ron, trăgând evident de timp. Nu... hai, Hermione... nu putem să-i certăm că împart dulciuri.
― Ştii foarte bine că alea sunt bucăţele de Nuga Sânge-din-Nas sau... sau Pastile Vărsate sau...
― Iluzii Leşinate? sugeră Harry încet.
Unul câte unul, cei din primul an, de parcă le-ar fi dat cine¬va cu ceva în cap, se prelingeau inconştienţi în fotolii; unii alunecau şi ajungeau pe jos, alţii doar atârnau peste braţele fo-toliilor, cu limbile scoase. Majoritatea celor care se uitau râ¬deau; Hermione, însă, îşi îndreptă umerii şi se duse direct unde stăteau Fred şi George cu blocurile de notiţe, uitându-se cu atenţie la elevii leşinaţi din primul an. Ron se ridică pe jumătate, rămase nemişcat pentru câteva clipe, apoi îi şopti lui Harry, "Are totul sub control," înainte să se lase atât de în jos pe fotoliu cât îi permitea conformaţia deşirată.
― Ajunge! le spuse Hermione hotărâtă lui Fred şi George, care îşi ridicară amândoi privirile, oarecum surprinşi.
― Da, ai dreptate, zise George, încuviinţând din cap, dozajul nu pare destul de puternic, nu-i aşa?
― V-am spus şi azi-dimineaţă, nu puteţi să testaţi prostiile astea pe elevi!
― Îi plătim! spuse Fred indignat.
― Nu-mi pasă, poate fi periculos!
― Aiurea, zise Fred.
― Calmează-te, Hermione, sunt bine, zise Lee împăciui¬tor, în timp ce trecea de la un elev din primul an la altul, punându-le nişte dulciuri mov în gurile căscate.
― Da, uite, îşi revin, spuse George.
Într-adevăr, câţiva dintre cei din primul an începeau să se mişte. Mai mulţi păreau atât de şocaţi să se trezească întinşi pe podea sau atârnând peste fotolii, încât Harry era sigur că Fred şi George nu îi avertizaseră ce aveau să facă dulciurile.
― Te simţi bine? îi zise George binevoitor unei fetiţe brunete care zăcea la picioarele lui.
― C... cred că da, spuse ea tremurat.
― Minunat, zise Fred fericit, dar în clipa următoare Hermione îi smulse din mâini atât blocul de notiţe, cât şi punga de hârtie cu Iluzii Leşinate.
― NU este minunat!
― Ba sigur că este, trăiesc, nu? spuse Fred supărat.
― Nu puteţi să faceţi asta! Dacă i se făcea rău vreunuia?
― Nu o să-i îmbolnăvim, am testat deja toate dulciurile pe noi înşine, asta este doar ca să vedem că toată lumea reacţionează la fel...
― Dacă nu încetaţi, o să...
― Ne dai ore de detenţie? spuse Fred, cu o voce sfidătoa¬re şi sceptică.
― Ne pui să scriem versuri? zise George, zâmbind batjocoritor.
Privitorii din peste tot din cameră râdeau. Hermione se ridică în picioare cât era de înaltă; ochii îi erau îngustaţi şi părul ei înfoiat părea să vibreze de electricitate.
― Nu, zise ea, cu vocea tremurându-i de supărare, însă o să-i scriu mamei voastre.
― Nu ai face aşa ceva, spuse George îngrozit, dându-se cu un pas în spate.
― O, ba da, zise Hermione neîndurătoare. Nu pot să vă opresc să mâncaţi tâmpeniile alea, dar nu o să le daţi celor din primul an.
Fred şi George părură fulgeraţi. Era clar că, din punctul lor de vedere, ameninţarea lui Hermione era o lovitură sub centură. Aruncându-le o ultimă privire ameninţătoare, îi aruncă lui Fred înapoi blocul de notiţe şi punga de Iluzii şi se întoarse cu paşi mari la locul ei de lângă foc.
Ron se lăsase atât de jos în fotoliu, încât nasul aproape că îi ajunsese la nivelul genunchilor.
― Îţi mulţumesc pentru sprijin, Ron, spuse Hermione ironică.
― Te-ai descurcat foarte bine singură, bâigui Ron.
Hermione îşi coborî privirea către foia goală de perga¬ment pentru câteva secunde, apoi spuse tulburată:
― Degeaba, nu mă pot concentra, mă duc la culcare.
Îşi deschise ghiozdanul, iar Harry crezu că era pe cale să îşi pună cărţile în el, dar în schimb scoase două obiecte de lână fără o formă definită, le puse cu grijă pe o masă de lângă şemi¬neu, le acoperi cu câteva bucăţi mototolite de pergament şi o pană ruptă, şi făcu nişte paşi în spate, ca să admire efectul.
― Pentru numele lui Merlin, ce faci? zise Ron, privind-o de parcă s-ar fi temut pentru sănătatea ei mintală.
― Sunt pălării pentru spiriduşii de casă, zise ea vioi, băgându-şi cărţile la loc în ghiozdan. Le-am făcut pe par¬cursul verii. Tricotez foarte încet fără magie, dar acum, că sunt din nou la şcoală, ar trebui să pot să fac multe altele.
― Le laşi pălării spiriduşilor de casă? spuse Ron încet. Şi mai întâi le acoperi cu gunoaie?
― Da, zise Hermione sfidătoare, aruncându-şi ghiozdanul pe umăr.
― Nu-i cinstit, zise Ron supărat. Încerci să-i păcăleşti să ia pă¬lăriile. Îi eliberezi când ei s-ar putea să nu vrea să fie eliberaţi.
― Sigur că vor să fie liberi! zise Hermione imediat, deşi chipul începuse să prindă o nuanţă roz. Să nu îndrăzneşti să te atingi de pălăriile astea, Ron!
Se întoarse pe călcâie şi plecă. Ron aşteptă până dispăru pe uşa către dormitoarele fetelor, apoi dădu la o parte gu¬noaiele de pe pălăriile de lână.
― Ar trebui măcar să vadă ce iau, spuse el hotărât. Oricum, continuă el şi strânse pergamentul pe care scrisese titlul eseu¬lui pentru Plesneală, nu are sens să încerc să îl termin acum, nu pot să îl fac fără Hermione, eu habar n-am ce ar trebui să faci cu pietrele lunii, tu ştii?
Harry clătină din cap, observând în acest timp că durerea din tâmplă i se înrăutăţise. Se gândi la eseul lung despre răz¬boaiele uriaşilor şi durerea îl săgetă îngrozitor. Ştiind foarte bine că, atunci când se va face dimineaţă, va regreta că nu îşi terminase temele în seara aceasta, îşi strânse cărţile şi le puse la loc în ghiozdan.
― Mă duc şi eu la culcare.
Trecu pe lângă Seamus când se duse către uşa care ducea spre dormitoarelor băieţilor, dar nu se uită la el. Harry avusese pentru o clipă impresia că Seamus deschisese gura să vorbească, dar grăbi pasul şi ajunse în tăcerea liniştitoare a scării de piatră în spirală, fără să mai fie nevoie să îndure alte provocări.

*

Zorii zilei următoare fură la fel de cenuşii şi ploioşi ca ai precedentei. Hagrid lipsi în continuare de la masa profeso¬rilor la micul dejun.
― Dar, privind partea plină a paharului, nu-l avem nici pe Plesneală, spuse Ron încurajator.
Hermione căscă larg şi îşi turnă nişte cafea. Părea să fie mulţumită de ceva, iar când Ron o întrebă de ce era atât de fericită, ea spuse doar:
― Au dispărut pălăriile. Se pare că spiriduşii de casă vor totuşi să fie liberi.
― Eu n-aş fi atât de sigur, îi spuse Ron tăios. S-ar putea să nu fie socotite ca haine. Mie mi s-a părut că nu arătau deloc ca nişte pălării, ci mai degrabă ca nişte băşici de lână.
Hermione nu îi mai vorbi toată dimineaţa.
Cele două ore de Farmece fură urmate de două ore de Transfigurare. Profesorul Flitwick şi profesoara McGonagall petrecură amândoi primele minute ale cursurilor lor vor¬bindu-le elevilor despre importanţa N.O.V.-urilor.
― Trebuie să ţineţi minte, chiţăi micuţul profesor Flitwick, cocoţat ca de obicei pe un teanc de cărţi, ca să poată să vadă peste catedră, că aceste examene vă pot influenţa viitorul mulţi ani de acum înainte! Dacă nu v-aţi gândit serios la viitoa¬rele voastre cariere, acum este momentul să o faceţi. Şi între timp, mă tem că vom lucra mai conştiincios ca niciodată, ca să ne asigurăm că veţi arăta tot ce ştiţi!
Apoi petrecură o oră recapitulând Vrăjile de Chemare care, conform profesorului Flitwick, aveau să apară sigur în cadrul N.O.V.-urilor, şi încheie lecţia dându-le cea mai lungă temă pe care o avuseseră vreodată la Farmece.
La Transfigurare fu la fel, dacă nu mai rău.
― Nu puteţi să luaţi un N.O.V., spuse profesoara McGo¬nagall neîndurătoare, fără sârguinţă, exerciţiu şi studiu.
Neville scoase un sunet trist, a neîncredere.
― Da, chiar şi tu, Poponeaţă, spuse Profesoara McGonagall. Rezultatele tale ar fi foarte bune dacă ai avea puţină încredere în tine. Deci... astăzi începem Vrăjile de Dispariţie. Sunt mai uşoare decât Vrăjile de Creare, pe care, în mod normal nu le-aţi încerca înainte de nivelurile T.V.E.E., însă tot sunt prin¬tre cele mai dificile vrăji care vor fi testate în N.O.V.
Avea dreptate; Vrăjile de Dispariţie i se părură groaznic de grele lui Harry. Până la sfârşitul celor două ore nici el şi nici Ron nu reuşiră să facă să dispară melcii pe care exersau, deşi Ron spuse plin de speranţă că avea senzaţia că al lui părea pu¬ţin mai palid. Pe de altă parte, Hermione izbuti să facă să-i dis¬pară melcul din a treia încercare, câştigând un premiu de zece puncte pentru Cercetaşi de la profesoara McGonagall. Fu sin¬gura persoană care nu primi teme; tuturor celorlalţi li se spuse să exerseze vraja în timpul nopţii, pentru a fi pregătiţi pentru o nouă încercare asupra melcilor în după-amiaza următoare.
Intrând acum puţin în panică din cauza numărului teme¬lor pe care le aveau de făcut, Harry şi Ron îşi petrecură ora prânzului în bibliotecă, căutând informaţii despre întrebu¬inţările pietrelor lunii în făcutul poţiunilor. Încă supărat din cauza comentariilor lui Ron despre pălăriile ei de lână, Her¬mione nu merse cu ei. Până când ajunseră la ora de Grijă faţă de Creaturile Magice de după prânz, pe Harry începuse iar să-l doară capul.
Afară se răcise, bătea vântul şi, în timp ce mergeau pe pe¬luza în pantă către coliba lui Hagrid de la marginea Pădurii Interzise, simţiră din când în când câte o picătură de ploaie pe feţe. Profesoara Grubbly-Plank stătea acolo, aşteptându-şi ele¬vii la vreo zece metri depărtare de uşa de la intrare a casei lui Hagrid şi având în faţa ei o masă lungă de lemn pusă pe capre şi încărcată cu rămurele. Când Harry şi Ron ajunseră la ea, din spatele lor răsună un hohot de râs scurt; întorcându-se, îl vă¬zură pe Draco Reacredinţă apropiindu-se cu paşi mari de ei, înconjurat ca de obicei de gaşca sa de amici Viperini. Era evi¬dent că tocmai spusese ceva foarte amuzant, pentru că Crab¬be, Goyle, Pansy Parkinson şi ceilalţi continuară să râdă baţjo¬coritor, cu poftă, în timp ce se strânseră în jurul mesei pe capre. Judecând după cum se uitau cu toţii la el, Harry ghici subiectul glumei fără prea mare dificultate.
― Este toată lumea prezentă? strigă profesoara Grubbly-Plank, după ce sosiră toţi Viperinii şi Cercetaşii. Atunci, haideţi să-i dăm drumul. Cine poate să-mi spună cum se numesc aceste lucruri?
Arătă spre o grămadă de rămurele din faţa ei. Hermione ridică mâna imediat. În spatele ei, Reacredinţă simulă că avea nişte dinţi mari în faţă şi începu să o imite, sărind în sus şi în jos, nerăbdător să răspundă la întrebare. Pansy Parkinson scoase un icnet de râs care se transformă aproape instantaneu într-un urlet, când rămurelele de pe masă ţâşniră în aer şi se dovediră un fel de fiinţe mici ca nişte zâne făcute din lemn, având fiecare mâini şi picioare maro, noduroase, două degete ca nişte crenguţe la fiecare mână şi un chip ciudat ca din scoarţă, în care scânteiau doi ochi căprui ca nişte cărăbuşi.
― Vaaaai! ziseră Parvati şi Lavender, enervându-l tare pe Harry.
S-ar fi crezut că Hagrid nu le arătase niciodată creaturi impresionante; într-adevăr, Trirâmele fuseseră cam plictisi¬toare, însă Salamandrele şi Hipogrifii fuseseră destul de in¬teresanţi, şi poate că Homarii cu Capete Explozive fuseseră chiar prea interesanţi.
― Fetelor, vă rog frumos să coborâţi vocea! zise profesoa¬ra Grubbly-Plank tăios, presărând ceva ce părea să fie nişte orez maro printre fiinţele-crenguţe care se aruncară imediat asupra mâncării. Ia să vedem... ştie cineva cum se numesc aceste creaturi? Domnişoară Granger?
― Apărarcuri, zise Hermione. Păzesc copacii şi trăiesc de obicei în copacii din al căror lemn se fac baghetele.
― Cinci puncte pentru Cercetaşi, spuse profesoara Grubbly-Plank. Da, acestea sunt nişte Apărarcuri şi, după cum spune domnişoara Granger, trăiesc de obicei în copacii al căror lemn e bun la confecţionarea baghetelor. Ştie cineva ce mănâncă?
― Câinele-babei sau cari, spuse Hermione prompt, ceea ce explica de ce se mişcau boabele despre care Harry cre¬zuse că erau orez maro. Însă şi ouă de zână, dacă reuşesc să le găsească.
― Bravo, încă cinci puncte. Deci, oricând aveţi nevoie de frunzele sau de lemnul unui copac în care locuieşte un Apărarc, este indicat să aveţi la voi nişte câinele-babei pentru a-i distrage atenţia sau pentru a-l linişti. Poate că nu par peri¬culoase, dar, dacă sunt supărate, încearcă să scoată ochii oamenilor cu degetele care, după cum puteţi vedea, sunt foarte ascuţite şi primejdioase pentru orbite. Aşa că, dacă vreţi să vă apropiaţi, luaţi câţiva câinele-babei şi un Apărarc ― am aici des¬tule pentru a ajunge unul la trei elevi ― puteţi să le studiaţi mai îndeaproape. Vreau ca până la sfârşitul orei să îmi dea fiecare o schiţă pe care să fie identificate toate părţile corpului.
Elevii se aruncară asupra mesei pe capre. Harry se duse spe¬cial în faţă, ca să ajungă chiar lângă profesoara Grubbly-Plank.
― Ştiţi unde este Hagrid? o întrebă el, în timp ce toţi ceilalţi îşi alegeau Apărarcuri.
― Nu este problema ta, zise profesoara Grubbly-Plank aspru, având aceeaşi atitudine ca şi ultima dată când Hagrid nu venise la ore.
Cu faţa lăbărţată într-un rânjet, Draco Reacredinţă se aplecă prin faţa lui Harry şi înşfăcă cel mai mare Apărarc.
― Poate că, spuse Reacredinţă în şoaptă, astfel încât să nu-l poată auzi decât Harry, uriaşu' mare şi prost s-a rănit rău.
― Poate că o să fii tu rănit, dacă nu taci din gură, spuse Harry cu colţul gurii.
― Poate că s-a băgat în nişte chestii care îl depăşesc, dacă înţelegi aluzia.
Reacredinţă se îndepărtă, rânjindu-i peste umăr lui Harry, care simţi dintr-o dată că i se face rău. Oare Reacredinţă ştia ceva? Tatăl său era până la urmă un Devorator al Morţii; dacă avea informaţii despre soarta lui Hagrid care nu ajunseseră la urechile Ordinului? Înconjură repede masa, ducându-se la Ron şi Hermione, care se aşezaseră pe iarbă puţin mai încolo şi în¬cercau să convingă un Apărarc să rămână nemişcat ca să poa¬tă să-l întindă. Harry îşi scoase pergamentul şi pana, luă loc lân¬gă ceilalţi şi le reproduse în şoaptă cuvintele lui Reacredinţă.
― Dumbledore ar şti dacă Hagrid a păţit ceva, spuse Her¬mione imediat. Dacă părem îngrijoraţi, îi facem jocul lui Rea¬credinţă; îi dăm de înţeles că nu prea ştim exact ce se întâm¬plă. Trebuie să-l ignorăm, Harry. Uite, ţine puţin Apărarcul, ca să pot să-i întind faţa...
― Da, se auzi vocea tărăgănată a lui Reacredinţă dinspre grupul cel mai apropiat de ei. Ştiţi, tata a vorbit cu Ministrul chiar acum câteva zile şi se pare că Ministerul este foarte ho¬tărât să pună capăt predării inferioare de aici. Prin urmare, chiar dacă o să apară iar malacul ăla imbecil, probabil că or să-l trimită imediat să-şi facă bagajele.
― AU!
Harry strânsese atât de tare Apărarcul, încât acesta aproa¬pe că se rupsese şi tocmai se răzbunase lovindu-l tare cu de¬getele sale ascuţite şi lăsându-i două tăieturi lungi şi adânci. Îi dădu drumul. Crabbe şi Goyle, care râdeau deja zgomotos la gândul că Hagrid va fi concediat, râseră şi mai tare când Apărarcul o luă la goană către pădure, ca un omuleţ care se pierdu curând printre rădăcinile copacilor. Când clopoţelul răsună din depărtare în împrejurimi, Harry îşi făcu sul desenul pătat de sânge al Apărarcului şi se îndreptă către sala de Ierbologie cu mâna înfăşurată în batista lui Hermione, auzind încă hohotele de râs batjocoritoare ale lui Reacredinţă.
― Dacă îl mai face o singură dată imbecil pe Hagrid... zise Harry printre dinţi.
― Harry, nu te lua la ceartă cu Reacredinţă, nu uita, acum este Perfect, ar putea să-ţi facă probleme...
― Ei bine, chiar mă întreb oare cum ar fi să am probleme? spuse Harry sarcastic.
Ron râse, dar Hermione se încruntă. Împreună, traver¬sară straturile cu legume, târându-şi poalele robelor. Cerul încă părea să nu se poată decide în favoarea ploii.
― Îmi doresc doar să se întoarcă Hagrid mai repede, asta-i tot, spuse Harry încet, când ajunseră la sere. Şi să nu mai spui că Grubbly-Plank aia este o profesoară mai bună ca el! adăugă el ameninţător.
― Nu aveam de gând să spun asta, zise Hermione calmă.
― Pentru că nu va fi niciodată la fel de bună ca Hagrid, spuse Harry hotărât, perfect conştient că tocmai avuseseră o oră model de Grijă faţă de Creaturile Magice şi părând de-a dreptul enervat din cauza asta.
Se deschise uşa celei mai apropiate sere şi ieşi un şuvoi de elevi din anul patru, printre care şi Ginny.
― Bună, spuse ea veselă când trecu pe lângă ei.
Câteva secunde mai târziu, apăru Luna Lovegood, ră¬masă în urma colegilor ei, murdară de pământ pe nas şi cu părul prins în coc în vârful capului. Când îl văzu pe Harry, ochii ei proeminenţi părură să se mărească de entuziasm, iar fata se duse direct la el. Mulţi dintre colegii lui Harry se întoarseră curioşi să o urmărească. Luna trase aer în piept cu putere şi apoi spuse, fără să-l salute:
― Cred că s-a întors Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit, şi mai cred că te-ai luptat cu el şi că ai scăpat de el.
― Aă... bine, spuse Harry jenat.
Luna părea să poarte nişte ridichi portocalii pe post de cer¬cei, ceea ce păruseră să observe Parvati şi Lavender, pentru că amândouă chicoteau şi arătau cu degetul spre urechile ei.
― Râdeţi dacă vreţi, zise Luna, ridicând tonul şi părând să aibă impresia că Parvati şi Lavender râdeau de ceea ce spusese şi nu de podoabe, dar au fost unii care au crezut că nu au existat fiinţe ca Grozăvia Straşnică sau Snorhacul Corn-Şifonat!
― Păi, şi-au avut dreptate, nu? spuse Hermione nerăbdă¬toare. Nu au existat nici Grozăvia Straşnică, nici Snorhacul Corn-Şifonat.
Luna îi aruncă o privire mistuitoare şi plecă furtunos, cu ridichiile bălăngănindu-i-se cu putere. Parvati şi Lavender nu mai erau singurele care se tăvăleau pe jos de râs.
― Vrei să nu îi mai jigneşti pe singurii oameni care mă cred? îi spuse Harry lui Hermione, în timp ce se îndreptau spre intrare.
― Ah, pentru numele lui Dumnezeu, Harry, poţi să gă¬seşti pe cineva mai bun ca ea, zise Hermione. Ginny mi-a spus tot; se pare că Luna nu crede decât în lucrurile despre care nu există absolut nici o dovadă. În fine, nici nu m-aş aştepta la altceva din partea cuiva al cărui tată conduce Zeflemistul.
Harry se gândi la sinistrul cal înaripat pe care îl zărise în seara când sosiseră şi despre felul cum Luna spusese că-l văzuse şi ea. Se întristă puţin. Oare îl minţise? Însă, înainte să mai acorde alte gânduri acestui subiect, se trezi cu Ernie Macmillan lângă el.
― Vreau să ştii, Potter, spuse el cu un glas tare, răsunător, că nu ai de partea ta doar ciudăţenii ambulante. Eu, unul, te cred sută la sută. Familia mea a fost mereu alături de Dumbledore, şi la fel şi eu.
― Aă... mulţumesc mult, Ernie, spuse Harry şocat, dar sa¬tisfăcut.
O fi fost Ernie ceremonios în astfel de ocazii, dar Harry era într-o stare în care aprecia enorm votul de încredere al cuiva care nu avea ridichi atârnate de urechi. Cuvintele lui Ernie reuşiseră clar să-i şteargă zâmbetul de pe faţa lui Lavender Brown şi, în timp ce se întorcea să le vorbească lui Ron şi Hermione, Harry zări expresia lui Seamus, care părea în acelaşi timp derutată şi sfidătoare.
Deloc de mirare, profesoara Lăstar îşi începu cursul ţinân¬du-le predici despre importanţa N.O.V.-urilor. Harry îşi dorea să nu mai audă asta de la toţi profesorii; începea să aibă un sen¬timent de nelinişte în stomac de fiecare dată când îşi amintea câte teme avea de făcut, sentiment care se înrăutăţi dramatic când profesoara Lăstar le dădu un alt eseu de scris la sfârşitul orei. Obosiţi şi mirosind puternic a băligar de dragon, îngr㬺ământul preferat al profesoarei Lăstar, Cercetaşii se întoarseră în formaţie la castel o oră şi jumătate mai târziu, nici unul din¬tre ei nemaiavând chef de vorbă; avuseseră iar o zi lungă.
Având în vedere că era lihnit şi că avea prima şedinţă de detenţie cu profesoara Umbridge la ora cinci, Harry se duse direct la cină fără să îşi lase ghiozdanul în Turnul Cercetaşilor, ca să poată să înghită ceva în grabă, înainte să înfrunte ceea ce îi pregătise profesoara. Însă abia ajunsese în dreptul intrării în Marea Sală, când o voce supărată strigă:
― Hei, Potter!
― Ce mai e acum? murmură el epuizat, întorcându-se spre Angelina Johnson, care arăta din ce în ce mai supărată.
― Îţi spun eu ce mai e acum, zise ea, apropiindu-se de el şi împungându-l cu putere în piept cu degetul arătător. Cum de ai reuşit să ajungi în detenţie Vineri la ora cinci?
― Poftim? spuse Harry. De ce... a, da, selecţionarea por¬tarului!
― Acum îşi aminteşte! se răsti Angelina. Nu ţi-am zis că vroiam să luăm o decizie cu toată echipa şi să găsim pe cine¬va care să se înţeleagă cu toţi? Nu ţi-am zis că am reţinut te¬renul de vâjthaţ special pentru asta? Şi acum ai hotărât că nu vei fi acolo!
― Nu eu am hotărât să nu fiu acolo! spuse Harry, copleşit de nedreptatea acestor cuvinte. Femeia aia, Umbridge, mi-a dat ore de detenţie doar pentru că i-am spus adevărul despre Ştii-Tu-Cine.
― Ei bine, nu ai decât să te duci direct la ea şi să o rogi să-ţi dea drumul vineri, spuse Angelina intransigentă. Nu mă interesează cum o faci. Dacă vrei, spune-i şi că Ştii-Tu-Cine este rodul imaginaţiei tale, însă ai grijă să fii acolo!
Se întoarse pe călcâie şi plecă valvârtej.
― Ştiţi ce? le spuse Harry lui Ron şi Hermione când intrară în Marea Sală. Cred că ar trebui să verificăm la Puddlemere United dacă nu cumva Oliver Baston a fost omorât în timpul unui antrenament, pentru că se pare că Angelina i-a preluat spiritul.
― Care crezi că sunt şansele să-ţi dea drumul Umbridge vineri? spuse Ron sceptic, în timp ce se aşezau la masa Cercetaşilor.
― Sub zero la sută, zise Harry posomorât, punându-şi nişte cotlete de miel în farfurie şi începând să mănânce. Dar merită să încerc, nu? O să-i propun să mai merg la două detenţii în plus sau ceva de genul ăsta, nu ştiu...
Luă o înghiţitură de cartofi şi adăugă:
― Sper să nu mă ţină târziu astă-seară. Vă daţi seama că trebuie să scriu trei eseuri, să exersez Vrăji de Dispariţie pentru McGonagall, să descopăr un contrafarmec pentru Flitwick, să termin desenul cu Apărarcul şi să încep jurnalul ăla idiot pentru Trelawney?
Ron gemu şi dintr-un anumit motiv îşi ridică privirea spre tavan.
― Şi se pare că o să şi plouă.
― Ce legătură are asta cu temele noastre? zise Hermione, cu sprâncenele ridicate.
― Nici una, spuse Ron imediat, înroşindu-i-se urechile.
La ora cinci fără cinci minute, Harry îşi luă la revedere de la ceilalţi doi şi se îndreptă spre biroul lui Umbridge de la etajul trei. Când bătu la uşă ea strigă "Intră" pe o voce mieroasă. Harry intră cu grijă, uitându-se în jur.
Cunoscuse biroul acela în timpul tuturor celor trei pro¬fesori care îl avuseseră înainte. Pe vremea când trăise acolo Gilderoy Lockhart, fusese tapetat cu autoportretele lui zâm¬bitoare. Când îl ocupase Lupin, dacă veneai în vizită, era foarte probabil să întâlneşti o creatură Întunecată fascinan¬tă într-o colivie sau într-un acvariu. Când fusese al impos¬torului Moody, fusese plin de tot felul de instrumente şi obiecte pentru detectarea greşelilor şi a tăinuirii.
Acum, însă, era de nerecunoscut. Toate suprafeţele fuse¬seră acoperite cu pânze şi cuverturi dantelate. Erau mai multe vaze pline de flori uscate, fiecare cu propriul suport decorativ, iar pe unul dintre pereţi se afla o colecţie de far¬furii ornamentale, decorate cu câte un pisoi mare, colorat, care purta mereu o altă fundă în jurul gâtului. Acestea erau atât de urâte încât Harry se holbă la ele încremenit, până când profesoara Umbridge vorbi din nou.
― Bună seara, domnule Potter.
Harry tresări şi se uită în jur. Nu o observase la început, pentru că purta o robă sinistră, cu un model înflorat, care se potrivea mult prea bine cu faţa de masă de pe biroul din spatele ei.
― Bună seara, doamnă profesoară Umbridge, zise Harry ţeapăn.
― Păi, ia loc, spuse ea, arătând către o măsuţă acoperită de dantelă lângă care trăsese un scaun cu spătar drept.
Pe masă se găsea o bucată de pergament gol, care părea să-l aştepte.
― Ăă, zise Harry, fără să se mişte. Doamnă profesoară Umbridge, ăă... Înainte să începem, aş... aş vrea să vă cer o... o favoare.
Ochii ei cât cepele se îngustară.
― A, da?
― Păi, eu... eu fac parte din echipa de vâjthaţ a Cerce¬taşilor. Ar trebui să fiu prezent la selecţionarea noului por¬tar, vineri la ora cinci, şi mă... mă întrebam dacă aş putea să nu vin atunci la orele de detenţie şi să vin ― să vin în altă zi... În schimb...
Îşi dădu seama cu mult înainte să termine de rostit propoziţia că era inutil.
― O, nu, spuse Umbridge, zâmbind atât de larg, încât ară¬ta de parcă ar fi înghiţit o muscă deosebit de suculentă. O, nu, nu, nu. Domnule Potter, aceasta este pedeapsa pentru răspândirea unor poveşti malefice, răutăcioase, ca să atragi atenţia, iar pedepsele nu pot fi în nici un caz adaptate după bunul plac al vinovatului. Nu, vei veni aici mâine la ora cinci, şi ziua următoare, şi la fel şi vineri, şi îţi vei îndeplini detenţia după cum este stabilit. Cred că este bine dac-o să pierzi ceva ce ţi-ai fi dorit foarte tare. În felul acesta lecţia pe care vreau să ţi-o dau o să fie mai uşor de învăţat.
Harry simţi cum i se urcă sângele la cap şi cum îi pocnesc urechile. Aşa deci, spusese "poveşti malefice, răutăcioase, ca să atragă atenţia", da?
Îl privea cu capul aplecat puţin într-o parte, zâmbindu-i larg în continuare, ca şi când ar fi ştiut exact ce gândea şi ar li aşteptat să vadă dacă va începe iar să ţipe. Cu un efort extraordinar, Harry se uită în altă parte, îşi lăsă ghiozdanul lângă scaunul cu spătar drept şi se aşeză.
― Aşa, zise Umbridge dulceag, suntem deja mai pricepuţi la controlarea reacţiilor, nu-i aşa? Acum, domnule Potter, vei scrie ceva pentru mine. Nu, nu cu pana ta, adăugă ea, când Harry se aplecă să îşi deschidă ghiozdanul. O să foloseşti una ceva mai specială. Poftim.
Îi dădu o pană neagră, lungă şi subţire, cu un vârf neo¬bişnuit de ascuţit.
― Vreau să scrii Nu am voie să spun minciuni, îi spuse ea cu blândeţe.
― De câte ori? întrebă Harry, simulând politeţea.
― O, de câte ori este nevoie ca să pătrunzi mesajul, zise Umbridge mieros. Haide.
Se duse la biroul ei, se aşeză şi se aplecă peste un teanc de pergamente care păreau să fie lucrări ce trebuiau corec¬tate. Harry ridică pana neagră şi ascuţită, iar apoi îşi dădu seama ce lipsea.
― Nu mi-aţi dat cerneală, spuse el.
― O, dar nu vei avea nevoie de cerneală, spuse profesoara Umbridge cu o foarte subtilă notă ironică în glas.
Harry puse vârful penei pe hârtie şi scrise: Nu am voie să spun minciuni.
Scoase un icnet de durere. Cuvintele apăruseră pe perga¬ment scrise cu ceea ce părea să fie o cerneală roşie, strălu¬citoare. În acelaşi timp, ele se iviseră pe spatele mâinii drep¬te a lui Harry, crestate în piele de parcă ar fi fost scrise cu un bisturiu ― şi chiar în timp ce se uita la tăietura scânteie¬toare, pielea se vindecă la loc, lăsând locul unde fusese ceva mai roşu decât de obicei, dar destul de neted.
Harry se uită la profesoara Umbridge. Îl urmărea, iar gura ei mare de broască râioasă se deschisese într-un zâmbet.
― Da?
― Nimic, spuse Harry încet.
Se uită iar la pergament, puse iar pana pe el, scrise Nu am voie să spun minciuni şi simţi pentru o a doua oară dure¬rea usturătoare pe mână; iarăşi, cuvintele îi fuseseră crestate în piele; şi din nou se vindecară câteva secunde mai târziu.
Şi aşa se întâmplă în continuare. De mai multe ori Harry scrise cuvintele pe pergament cu ceea ce îşi dădu seama în scurt timp că nu era cerneală, ci propriul sânge. Din nou cu¬vintele fură crestate pe mâna sa, apoi vindecate, reapărând data următoare când punea pana pe pergament.
Dincolo de fereastra lui Umbridge se lăsă întunericul. Harry nu întrebă când i se va permite să se oprească. Nici mă¬car nu se uită la ceas. Ştia că îl privea, căutând semne de slăbi¬ciune, şi nu avea de gând să dea dovadă de aşa ceva, nici măcar dacă trebuia să stea acolo toată noaptea, tăindu-şi pro¬pria mână cu această pană...
― Vino aici, îi zise ea, după ce lui Harry i se păru că tre¬cuseră ore întregi.
Se ridică. Îl durea mâna îngrozitor. Când se uită la ea, îşi dădu seama că tăietura se vindecase, însă pielea era roşie şi foarte iritată.
― Mâna, zise ea.
I-o întinse. O luă în mâna ei. Harry îşi înăbuşi un fior când îl atinse cu degetele ei groase şi butucănoase pe care purta mai multe inele vechi şi urâte.
― Hm, măi să fie, se pare că încă nu eşti convins pe de¬plin, spuse ea, zâmbind. Păi, nu ne rămâne decât să încer¬căm şi mâine seară, nu-i aşa? Poţi să pleci.
Harry ieşi din birou fără să spună un cuvânt. Şcoala era destul de pustie şi trecuse, desigur, de miezul nopţii. Merse încet pe coridor, iar apoi, după ce dădu colţul şi fu sigur că nu îl auzea nimeni, o luă la fugă.

*

Nu avusese timp să exerseze Vrăjile de Dispariţie, nu trecuse nici măcar un vis în jurnal, nu terminase de desenat Apărarcul şi nici nu îşi scrisese eseurile. Dimineaţa următoare sări peste micul dejun ca să descrie repede nişte vise inventate pentru Previziuni despre Viitor, pentru prima lor oră, şi fu surprins văzându-i alături pe Ron care era bulversat.
― Cum de nu le-ai scris aseară? întrebă Harry, în timp ce Ron se uita cu atenţie prin cameră în căutarea inspiraţiei.
Ron, care dormea buştean când se întorsese Harry în cameră, murmură ceva despre "alte lucruri", se aplecă mult deasupra pergamentului şi mâzgăli câteva cuvinte.
― Asta ar trebui să fie de-ajuns, zise el, închizând brusc jurnalul. Am zis că am visat o nouă pereche de pantofi, nu poate să scoată nimic ciudat din asta, nu-i aşa?
Plecară amândoi în grabă către Turnul de Nord.
― Apropo, cum a fost detenţia cu Umbridge? Ce te-a pus să faci?
Harry ezită o fracţiune de secundă şi apoi zise:
― Să scriu.
― Păi, asta nu e chiar aşa de rău, nu? spuse Ron.
― Deloc, zise Harry.
― Ah ― am uitat ― ţi-a dat drumul vineri?
― Nu, zise Harry.
Ron oftă cu compasiune.
Harry avu o altă zi proastă; fu unul dintre cei mai nepri¬cepuţi la Transfigurare, fiindcă nu exersase deloc Vrăjile de Dispariţie. Trebui să renunţe la ora de prânz ca să îşi termine de desenat Apărarcul şi, între timp, profesoarele McGonagall, Grubbly-Plank şi Sinistra le dădură alte teme, pe care fu con¬vins că nu le va termina în seara aceea, din cauza celei de-a doua porţii de detenţie cu Umbridge. Ca să pună capac la toate, Angelina Johnson dădu iar de el la cină şi, când află că nu putea să vină vineri la selecţionarea portarului, îi spuse că nu era deloc mulţumită de atitudinea sa şi că se aştepta ca jucătorii care doreau să rămână în echipă să pună antrena¬mentul pe primul plan, mai presus de alte obligaţii.
― Am detenţie! strigă Harry după ea, în timp ce fata se îndepărta cu paşi mari. Crezi că prefer să stau închis într-o cameră cu broasca aia bătrână în loc să joc vâjthaţ?
― Măcar nu trebuie decât să scrii, zise Hermione consolân¬du-l, în timp ce Harry se prelinse înapoi pe bancă şi se uită la plăcinta cu carne şi rinichi, care nu prea îl mai atrăgea. De fapt, nu poţi să zici că este o pedeapsă groaznică...
Harry deschise gura, o închise la loc şi încuviinţă din cap. Nu era foarte sigur de ce nu le spunea lui Ron şi Hermione exact ce se întâmpla în biroul lui Umbridge: tot ce ştia era că nu vroia să le vadă feţele îngrozite; asta ar fi agravat totul şi în consecinţă i-ar fi fost mult mai greu să facă faţă. De ase menea, avea sentimentul vag că exista ceva între el şi Um¬bridge, o bătălie secretă a voinţelor, şi nu avea de gând să-i dea satisfacţia să audă că se plânsese.
― Nu pot să cred câte teme avem de făcut, zise Ron nefericit.
― Păi, de ce nu ţi le-ai făcut aseară? îl întrebă Hermione. Apropo, unde ai fost?
― M-am... Am făcut o plimbare, spuse Ron nehotărât.
Harry fu aproape sigur că în acel moment nu era singu¬rul care ascundea ceva.