Numele trandafirului - Umberto Eco (Prima parte)

Fireşte, un manuscris

În ziua de 16 august 1968, mi-a căzut în mină o carte datorată unui anume abate Vallet, Le manuscript de Dom Adson de Melk, tradus în franceză după ediţia lui Dom J. Mabillon (Aux Presses de l’Abbaye de la Source, Paris, 1842). Cartea, însoţită de date istorice mult prea sărace, se limita să reproducă cu fidelitate un manuscris din secolul al XlV-lea, găsit, la rândul său, în mănăstirea din Melk, de marele erudit al secolului al XVII-lea, căruia i se datorează atât de mult în privinţa istoriei ordinului benedictin. Mă bucuram de savanta trouvaille (a treia, deci, în timp, pentru mine) pe când mă aflam la Praga, în aşteptarea unei persoane dragi. Şase zile mai târziu, după ce trupele sovietice au ocupat nefericitul oraş, reuşeam să ajung la frontiera austriacă, la Linz, de aici să mă duc la Viena, unde m-am întâlnit cu persoana aşteptată, şi împreună s-o pornim în sus pe Dunăre.
Într-un climat mental de mare tulburare, citeam, fascinat, cumplita istorie a lui Adso din Melk, şi am fost atât de absorbit de ea, încât aproape dintr-o răsuflare am făcut o traducere, pe nişte caiete mari de la Papeterie Joseph Gibert, pe care este foarte plăcut să scrii, dacă peniţa e moale. Şi, astfel, am ajuns în apropiere de Melk, unde şi azi, perpendicular pe braţul fluviului, se ridică atât de frumosul Stift, de mai multe ori restaurat de-a lungul secolelor. Cum cititorul îşi va fi imaginat, în biblioteca mănăstirii nu era nici urmă de manuscrisul lui Adso.
Înainte de-a sosi la Salzburg, după o tragică noapte într-un mic hotel de pe malurile lui Mondsee, călătoria mea în companie s-a întrerupt brusc şi persoana cu care călătoream a dispărut, luând cu sine cartea abatelui Vallet, nu din răutate, ci din pricina modului aiurit şi abrupt în care luase sfârşit legătura noastră. Astfel mi-au rămas mai multe caiete, scrise de nuna mea, şi un mare gol în suflet.
La Paris, după câteva luni, am hotărât să-mi duc până la capăt cercetările. Din puţinele date pe care le obţinusem din cartea franţuzească, îmi rămânea referirea la izvor, excepţional de amănunţită şi de precisă:
Vetera analecta, sive collectio veterum aliquot opera & opusculorum omnis generis, carminum, epistolarum, diplomaton, epitaphiorum, &, cum itinere germanico, adaptationibus aliquot disquisitionibus R.P.D. Joannis Mabillon, Presbiteri ac Monachi Ord. Sancti Benedicti e Congregatione S. Mauri. — Nova Editio cui accessere Mabilonii vita & aliquot opuscula, scilicet Dissertatio de Pane Eucharistico, Azymo et Fermentatio, ad Eminentiss. Cardinalem Bona. Subjungitur opusculum Eldefonsi Hispaniensis Episcopi de eodem argumentum Et Eusebii Romani ad Theophilum Gallum epistola, De cultu sanctorum ignotorum, Parisiis, apud Levesque, ad Pontem S. Michaelis, MDCCXXI, cum privilegio Regis.
Am găsit imediat Vetera Analecta la biblioteca Sainte Genevieve, dar, spre marea mea surpriză, ediţia aceasta diferea prin două amănunte: în primul rând, editorul, care era Montp,lant, ad Ripam P.P. Augustinianorum (prope Pontem S. Michaelis), şi apoi data, cu doi ani mai târziu. Inutil să mai spun că aceste analecta nu conţineau nici un manuscris al lui Adso sau Adson din Melk — ci dimpotrivă, cum poate controla oricine, o culegere de texte mai lungi sau mai scurte, în timp ce istoria transmisă de Vallet se întindea pe câteva sute de pagini. În privinţa epocii am consultat medievalişti celebri, precum nepreţuitul şi de neuitatul Etienne Gilson, dar a fost limpede că unicele Vetera Analecta erau cele pe care le văzusem la Sainte Genevieve. O incursiune laAbbaye de la Source, aflată Ungă Passy, şi o conversaţie cu prietenul meu Dom Arne Lahnestedt m-au convins, de asemenea, că nici un abate Vallet nu publicase cărţi cu teascurile (de altfel inexistente) de la abaţie. Este cunoscută precizia erudiţilor francezi când dau indicaţii bibliografice, demne de luat în seamă... doar în oarecare măsură, dar cazul depăşea orice pesimism rezonabil. Am început să cred că îmi căzuse în mâini un fals. Acum chiar cartea lui Vallet era irecuperabilă (sau cel puţin nu îndrăzneam eu să mă duc s-o cer de la persoana care mi-o luase). Şi nu-mi rămâneau decât notiţele mele, de care începeam să mă îndoiesc.
Există momente magice de mare oboseală fizică şi de intensă excitaţie motorie, în care apar viziuni ale unor persoane cunoscute în trecut („en me retracant ces détails, j’en suiş î me demander s’ils sont réels, ou bien si je Ies ai rêves”). Cum am învăţat mai târziu, din frumoasa cărticică semnată de Abbe de Bucquoy, apar de asemenea viziuni ale cărţilor care nu au fost scrise încă.
Dacă nu s-ar fi întâmplat ceva nou, m-aş întreba şi acum de unde vine istoria lui Adso din Melk, dar iată că în 1970, la Buenos Aires, pe când scotoceam prin rafturile unui mic anticar din Corrientes, nu departe de vestitul Patio del Tango de pe strada aceea mare, am dat peste versiunea castiliană a unei cărticele de Milo Temesvar, Despre cum se folosesc oglinzile în jocul de şah, pe care mai avusesem prilejul s-o citez (la a doua mână) în cartea mea Apocalittici e integrati (recenzând cartea sa mai recentă Vânzătorii de Apocalips). Era vorba despre traducerea originalului, de negăsit acum, din limba georgiană (Tbilisi, 1934), şi aici, spre marea mea surprindere, am citit fragmente ample din manuscrisul lui Adso, numai că izvorul nu era nici Vallet, nici Mabillon, ci părintele Athanasius Kircher (dar ce operă?). Un savant — pe care nu găsesc oportun să-l numesc — m-a asigurat apoi că (şi cita date din memorie) marele iezuit nu a vorbit niciodată de Adso din Melk. Dar paginile lui Temesvar erau sub ochii mei, şi episoadele la care se refereau erau cu totul asemănătoare celor din manuscrisul tradus de Vallet (în special, descrierea labirintului nu lăsa loc nici unei îndoieli). În ciuda a tot ceea ce a scris apoi Beniamino Placido , abatele Vallet existase şi, cu siguranţă, trăise şi Adso din Melk.
Am tras de aici concluzia că memoriile lui Adso păreau într-adevăr să participe la natura evenimentelor pe care le povesteşte: ele sunt învăluite în multe şi nedesluşite mistere, începând cu autorul şi terminând cu amplasarea abaţiei, despre care Adso tace cu îndărătnicie, încât presupunerile permit prefigurarea unei zone imprecise între Pomposa şi Conques, cu probabilităţi care ne îndreptăţesc să socotim că locul s-ar afla de-a lungul coastei apenine, între Piemont, Liguria şi Franţa (ca de pildă între Lerici şi Turbia). CU priveşte epoca în care se desfăşoară evenimentele, suntem la sfârşitul lui noiembrie 1327; în schimb, când însă scria autorul, nu se ştie. De vreme ce ne spune că e novice în ‘27, şi aproape de sfârşitul vieţii când îşi aşterne pe hârtie memoriile, putem presupune că manuscrisul a fost redactat în ultimii zece sau douăzeci de ani ai secolului al XIV-lea.
Meditând serios, erau destul de neîntemeiate motivele care să mă poată determina să dau la tipar versiunea mea italiană, a unei obscure versiuni neogotice franceze a unei ediţii latine din secolul al XVII-lea a unei opere scrise în latină de un călugăr german, pe la sfârşitul secolului al XIV-lea.
Şi, mai ales, ce stil să adopt? Tentaţia de a mă inspira din modelele italiene ale epocii trebuia respinsă, fiind cu totul nejustificată: Adso nu numai că scrie în latină, dar reiese clar din întreaga alcătuire a textului că ştiinţa şi cultura lui (sau cultura abaţiei care-l influenţează într-un mod atât de evident) este mult mai bogată; este vorba, în mod clar, de o sumă pluriseculară de cunoştinţe şi de modalităţi stilistice, care se îmbină cu tradiţia latinei Evului Mediu timpuriu a traducerii. Adso gândeşte şi scrie ca un călugăr care a rămas impermeabil la revoluţia latinei vulgare, legat de paginile găzduite de biblioteca despre care vorbeşte, înrâurit de textele patristico-sco-lastice, şi istoria lui (dincolo de referirile la evenimentele din secolul al XlV-lea, pe care, însă, Adso le relatează cuprins de mii de perplexităţi, şi numai din auzite) ar fi putut să fie scrisă, după limbă şi citatele erudite, în secolul al XII-lea sau al XIII-lea.
Pe de altă parte, este neîndoios că, traducând în franceza lui neogotică latina lui Adso, Vallet va fi introdus de la sine diferite licenţe, şi nu doar stilistice. De exemplu, personajele vorbesc uneori despre puterea ierburilor, referindu-se clar la acea carte a secretelor atribuită lui Albert cel Mare, care a cunoscut de-a lungul secolelor diferite variante. Este neîndoielnic că Adso o cunoştea, dar el citează pasaje din ea care amintesc foarte precis fie reţete ale lui Paracelsus, fie interpolări evidente dintr-o ediţie a lui Albert dintr-o certă epocă Tudor . Pe de altă parte, am stabilit după aceea că în timpul în care Vallet transcria(?) manuscrisul lui Adso, circula la Paris o ediţie din secolul al XVIH-lea a Marelui şi Micului Albert , acum iremediabil falsificată. Cu toate acestea, cum putem fi siguri că textul la care se referea Adso sau călugării ale căror cuvinte le nota el nu conţinea, printre glose, scolii şi diferite apendice, şi unele adnotări care apoi ar fi putut hrăni cultura care a urmat?
În sfârşit, trebuia să păstrez în latină pasajele pe care acelaşi abate Vallet nu a socotit necesar să le traducă, poate pentru a păstra atmosfera vremii? Nu existau justificări precise pentru a o face, dacă nu cumva un sentiment, poate rău înţeles, de fidelitate faţă de izvorul meu... Am eliminat excesele, dar câte ceva am mai lăsat. Şi mi-e teamă că am făcut ca romancierii proşti, care, aducând în scenă un personaj francez, îl fac să spună „parbleu” şi „la femme, ah! la femme!”.
În concluzie, suntplin de îndoieli. Chiar nu ştiu de ce m-am hotărât să-mi iau inima-n dinţi şi să prezint, ca şi când ar fi autentic, manuscrisul lui Adso din Melk. Să-i spunem: un gest de îndrăgostit. Sau, dacă vreţi, o modalitate de a mă elibera de vechi şi numeroase obsesii.
Transcriu fără preocupări de actualitate. În anii în care descopeream textul abatelui Vallet era răspândită încredinţarea fermă că trebuie să scrii numai ancorat în prezent şi pentru a schimba lumea. La mai bine de zece ani distanţă, este o consolare acum pentru omul de litere (restituit mult-preaînaltei lui demnităţi) că se poate scrie doar pentru simpla plăcere de a scrie. Şi acum, mă simt liber să povestesc, din pură plăcere fabulatorie, istoria lui Adso din Melk, şi îmi produce plăcere şi mângâiere faptul că o găsesc atât de incomensurabil îndepărtată în timp (acum, când veghea raţiunii a alungat toţi monştrii pe care somnul său îi născuse), atât de glorios lipsită de legătură cu timpurile noastre, atât de atemporal străină de speranţele şi de siguranţele noastre.
Pentru că este o poveste despre cărţi, nu despre mizeriile cotidiene, şi lectura ei ne poate îndemna să recităm, împreună cu marele imitator de la Kempis: „In omnibus requiem quaesivi, et nusquam inveni nisi in angulo cum libro”.
5 ianuarie 1980


Notă

Manuscrisul lui Adso este împărţit în şapte zile şi fiecare zi în perioadele care corespund orelor liturgice. Subtitlurile, la persoana a treia, au fost adăugate, probabil, de Vallet. Dar întrucât sunt necesare ca să-l orienteze pe cititor, şi uzanţa aceasta nu se deosebeşte de cea folosită de multă literatură scrisă în limba vulgară, nu am socotit că merită să le înlătur.
Într-o oarecare încurcătură m-au pus referirile lui Adso la orele canonice, nu numai pentru că delimitarea lor variază după localităţi şi după anotimpuri, ci şi pentru că, după câte se pare, în secolul al XIV-lea nu se respectau cu stricteţe indicaţiile date de Sfântul Benedict în canon.
Cu toate acestea, pentru orientarea cititorului, deducând atât din text cât şi, în parte, din confruntarea canonului de origine cu descrierea vieţii monahale făcută de Edouard Schneider în Les heures benedictines (Paris, Grasset, 1925), cred că ne putem conduce după următoarea împărţire:

Matutini (pe care Adso le denumeşte cu vechea expresie Vigiliae). Între 2,30 şi 3 noaptea.
Laudi (care în tradiţia mai veche erau numite Matutini). Între 5 şi 6 dimineaţa, încheindu-se o dată cu ivirea zorilor.
Prima Pe la 7,30, puţin înaintea aurorei.
Tertia Pe la 9.
Sexta Amiaza (într-o mănăstire în care călugării nu lucrează la câmp, iarna, era şi ora mesei).
Nona între 2 şi 3 după-masa.
Vesper Pe la 4,30, la apusul soarelui (canonul prescrie să se cineze înainte de lăsarea întunericului).
Completa Pe la 6 (până la 7 călugării trebuie să meargă la culcare).
Calculul se bazează pe faptul că în nordul Italiei, la sfârşitul lui noiembrie, soarele răsare în jurul orei 7,30 şi apune în jurul orei 4,40 după-masa.

Numele trandafirului

Prolog

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu şi datoria călugărului credincios este să repete în fiecare zi cu psalmodiantă umilinţă unicul şi neschimbatul fapt al cărui adevăr de nezdruncinat se poate afirma. Dar videmus nune per speculum et in aenigmate şi adevărul, mai înainte de a ne sta întreg în faţă, se manifestă treptat (şi ce trepte greu de urcat!) în greşeala lumii, aşa încât trebuie să-i desluşim semnele credincioase chiar şi acolo unde ele ne apar nedesluşite şi amestecate parcă într-o voinţă pornită cu totul spre rău.
Ajuns la sfârşitul vieţii mele de păcătos, în vreme ce cărunt îmbătrânesc asemenea lumii, aşteptând să mă pierd în abisul fără de sfârşit al divinităţii tăcute şi pustii făcând parte din lumina neschimbătoare a inteligenţelor îngereşti, ţinut captiv acum cu trupul meu greu şi bolnav în această chilie a iubitei mănăstiri din Melk, sunt gata să las pe această piele mărturia faptelor uimitoare şi înspăimântătoare la care mi-a fost dat să iau parte în tinereţe, repetând verbatim tot ceea ce am văzut şi auzit, fără a cuteza să trag din asta o învăţătură, pentru a lăsa celor ce vor să vină (dacă Antichristul nu le-o va lua înainte) semnele toate, ca asupra lor să-şi arate puterea rugăciunea descifrării.
Fie ca Domnul Dumnezeu să mă învrednicească să fiu un martor prin care să poată transpărea întâmplările petrecute la abaţia căreia drept este şi cu credinţă să nu i se rostească aici nici numele, la sfârşitul anului întru Domnul 1327, când împăratul Ludovic a coborât în Italia pentru a reface demnitatea Sfântului Imperiu Roman, potrivit dorinţei Celui de Sus, şi spre ruşinea josnicului uzurpator simoniac şi ereziarh care a pângărit la Avignon numele sfânt al Apostolului (vorbesc de sufletul păcătos al lui Giacomo din Cahors, pe care necredincioşii l-au cinstit cu numele de Ioan al XXII-lea).
Poate că, pentru a înţelege mai bine evenimentele în care m-am văzut amestecat, e bine să amintesc de lucrurile ce se petreceau în acest fragment de veac, aşa cum am înţeles eu atunci, luând parte la ele, şi aşa cum mi le amintesc acum, îmbogăţite de alte povestiri, pe care le-am auzit după aceea — dacă totuşi memoria mea va fi în măsură să reînnoade firul atât de numeroaselor şi de încurcatelor întâmplări.
Încă din primii ani ai acelui secol, papa Clement al V-lea strămutase reşedinţa apostolică la Avignon, lăsând Roma pradă ambiţiilor seniorilor locali, şi treptat-treptat prea-sfântul oraş al creştinătăţii devenise un circ, sau un lupanar, sfâşiat de luptele dintre mai-marii lui; îşi spunea republică, dar nu era, bântuită de bande înarmate, supusă la violenţe şi la jafuri. Oameni ai bisericii, scăpaţi de sub controlul justiţiei seculare, comandau grupuri de răufăcători şi tâlhăreau cu spada în mână, făceau blestemăţii şi puneau la cale tot felul de treburi murdare. Cum să împiedici ca acest Caput Mundi să redevină, pe drept cuvânt, ţinta celor ce voiau să-şi pună pe cap coroana Sfântului Imperiu Roman, şi cum să refaci demnitatea acelei împărăţii lumeşti care fusese dată cezarilor?
Iată deci că în 1314, cinci principi germani îl aleseseră la Frankfurt pe Ludovic de Bavaria ca supremul conducător al Imperiului. Dar în aceeaşi zi, pe celălalt mal al Mainului, contele palatin de Rin şi arhiepiscopul de Kb’ln îl aleseseră în aceeaşi demnitate pe Frederic de Austria. Doi împăraţi pentru un singur tron, şi un singur papă pentru doi: situaţie care a devenit, într-adevăr, fermentul unei mari dezordini.
Doi ani mai târziu, era ales la Avignon noul papă, Giacomo din Cahors, în vârstă de şaptezeci şi doi de ani, sub numele de Ioan al XXII-lea, şi deie Domnul ca niciodată vreun pontif să nu mai primească un nume atât de potrivnic celor buni. Francez şi credincios regelui Franţei (oamenii de pe pământul acela păcătos sunt întotdeauna înclinaţi să slujească interesele alor lor şi sunt neputincioşi să privească la lumea întreagă ca la patria lor spirituală), el îl susţinuse pe Filip cel Frumos împotriva cavalerilor templieri, pe care regele îi acuzase (cred că pe nedrept) de fărădelegi dintre cele mai josnice, pentru a pune stăpânire pe bunurile lor, cu complicitatea acelui ecleziast renegat. Între timp, în toată istoria aceea se vârâse Roberto de Napoli, care, pentru a-şi păstra controlul asupra Peninsulei Italiene, îl convinsese pe papă să nu recunoască pe nici unul dintre cei doi împăraţi germani, rămânând astfel căpitan general al statului Bisericii.
În 1322 Ludovic de Bavaria îl învinge pe rivalul său Frederic. Şi mai înspăimântat de un singur împărat decât fusese de doi, Ioan l-a excomunicat pe învingător, şi acesta, drept răspuns, l-a denunţat pe papă ca eretic. Trebuie spus că, tocmai în anul acela, avusese loc la Perugia o mare adunare a călugărilor franciscani, iar generalul lor, Michele din Cesena, aprobând argumentele „spiritualilor” (despre care voi mai avea prilejul să vorbesc), proclamase drept credinţă adevărată sărăcia lui Christos care, dacă ar fi posedat ceva împreună cu apostolii săi, s-ar fi folosit de aceasta doar ca usus facti. Nobilă hotărâre, menită să salveze virtutea şi puritatea ordinului, dar ea a displăcut atât de mult papei, care, poate, vedea în ea un principiu ce ar fi pus în pericol chiar propriile pretenţii, ca stăpân al Bisericii, de a contesta Imperiului dreptul de a alege episcopi, propunând, dimpotrivă, ca Sfântul Scaun să aibă dreptul de a-l învesti pe împărat. Că acestea sau altele erau motivele care-l împingeau, Ioan a condamnat în 1323 propunerile franciscanilor prin bula Cum inter nonnullos.
Acela a fost momentul, îmi închipui, când Ludovic a văzut în franciscani, duşmani acum pe faţă ai papei, nişte aliaţi puternici. Afirmând sărăcia lui Christos, ei reîntăreau într-un fel ideile teologilor imperiali, adică a lui Marsilio din Padova şi Giovanni din Gianduno. Şi, în sfârşit, nu cu multe luni înainte de evenimentele pe care le povestesc aici, Ludovic, care încheiase un acord cu învinsul Frederic, năvălea în Italia, era încoronat la Milano, intra în conflict cu familia Visconti, care însă îl primise bine, pornea asediul Pisei, îl numea vicar imperial pe Castruccio, duce de Lucea şi Pistoia (şi cred că rău făcea, pentru că niciodată n-am cunoscut om mai crud, în afară poate de Uguccione della Faggiola), şi acum se pregătea să intre în Roma, chemat de Sciarra Colonna, seniorul locului.
Iată care era situaţia când eu — pe atunci novice benedictin în mănăstirea din Melk — am fost smuls din liniştea schitului de către tatăl meu, care lupta sub comanda lui Ludovic, fiind el nu cel mai neînsemnat dintre baronii lui, şi care a socotit înţelept să mă ia cu sine ca să cunosc minunăţiile Italiei şi să fiu de- faţă când împăratul avea să fie încoronat la Roma. Dar asediul Pisei l-a prins cu grijile militare. Eu m-am folosit de asta ca să mă plimb, parte din plăcere, parte din dorinţa de a învăţa, prin oraşele Toscanei, dar viaţa aceasta liberă şi fără chibzuinţă nu se potrivea, au gândit părinţii mei, unui adolescent hărăzit vieţii contemplative. Şi, după sfatul lui Marsilio, care prinsese drag de mine, au hotărât să mă dea pe lângă un franciscan învăţat, părintele Guglielmo (William, în limba lui) din Baskerville, care pornea o misiune ce avea să-l ducă să vadă oraşe faimoase şi abaţii străvechi. Am devenit astfel secretarul şi discipolul lui în acelaşi timp, lucru de care nu aveam să mă căiesc, întrucât am fost, alături de el, martorul unor întâmplări demne să fie consemnate, cum fac acum, întru ştiinţa celor ce aveau să vină.

Eu nu ştiam atunci ce căuta călugărul Guglielmo şi, ca să spun adevărul, nu ştiu nici astăzi, şi bănuiesc că nu ştia nici el, mânat cum era de unica dorinţă de adevăr, şi de teamă — pe care mereu am văzut că o nutreşte — că adevărul nu era cel care-i apărea pe moment. Şi poate că în anii aceia îndatoririle lumeşti îl îndepărtau de la studiile sale pe care le îndrăgea atât de mult. Misiunea cu care fratele Guglielmo era însărcinat mi-a rămas necunoscută de-a lungul întregului drum, sau mai bine zis el nu mi-a vorbit despre ea. Mai degrabă ascultând frânturi din conversaţiile pe care le-am avut cu abaţii mănăstirilor prin care ne opream, în drum, mi-am făcut o oarecare idee asupra naturii însărcinării sale. Dar nu am cunoscut-o pe deplin până când nu am ajuns la ţinta noastră, cum voi spune mai pe urmă. Ne îndreptam spre nord, dar călătoria noastră nu a mers în linie dreaptă şi ne-am oprit la diferite abaţii. S-a întâmplat aşa că ne-am abătut spre apus, în timp ce ţinta noastră ultimă se afla la răsărit, aproape urmând linia montană care duce de la Pisa în direcţia drumurilor spre San Giacomo, oprindu-ne într-un ţinut pe care înspăimântătoarele întâmplări, care s-au petrecut după aceea, mă îndeamnă să nu-l precizez prea limpede, dar ai cărui seniori erau credincioşi Imperiului, şi unde abaţii ordinului călugăresc se opuneau, de comun acord, papei eretic şi corupt. Drumul a durat două săptămâni, cu mici păţanii, şi în timpul acela am avut putinţa să-l cunosc (niciodată îndeajuns, cum îmi spun mereu) pe noul meu maestru.
În paginile ce urmează nu-mi voi îngădui să fac descrieri de persoane — decât dacă expresia vreunui chip, sau un gest, nu vor apărea ca semn al unui limbaj mut, dar grăitor — deoarece, aşa cum spune Boethius, nimic nu este mai trecător decât forma exterioară, care se veştejeşte şi se trece ca florile câmpului la venirea toamnei, şi ce sens ar avea să spun despre abatele Abbone că avea privirea tăioasă şi obrajii palizi, când acum el şi cei din jurul lui sunt ţărână, iar ţărâna corpului lor este acum de culoarea pământie a morţii (numai sufletul, după voinţa Domnului, străluceşte ca o lumină şi nu se va stinge în vecii vecilor)? Dar despre Guglielmo aş vrea să vorbesc, şi asta o dată pentru totdeauna, pentru că la el m-au surprins chiar şi trăsăturile lui aparte, şi este dat tinerilor să se lege de un bărbat mai în vârstă şi mai înţelept nu numai din pricina farmecului vorbirii sau a ascuţimii judecăţii sale, ci şi pentru forma învelişului din afară al trupului, care-ţi devine foarte dragă, cum se întâmplă cu făptura tatălui, căruia-i cercetezi gesturile, mâhnirile şi îi iscodeşti zâmbetul — fără ca vreo umbră de desfrâu să murdărească felul acesta (poate singurul neîntinat) de dragoste trupească.
Bărbaţii de pe vremuri erau frumoşi şi voinici (acum sunt nişte copii şi nişte pitici), dar faptul acesta este doar unul dintre atâtea care mărturisesc nenorocirea unei lumi care încărunţeşte. Tinereţea nu mai vrea să înveţe nimic, ştiinţa e în decădere, lumea întreagă umblă în cap, nişte orbi conduc alţi orbi şi-i fac să se prăbuşească în prăpastie, păsările se avântă în aer înainte de a fi început zborul, măgarul cântă la liră, boii dansează. Măria nu mai iubeşte viaţa contemplativă şi Marta nu mai iubeşte viaţa activă; Lea e stearpă, Raşela are privirea carnală, Cato frecventează lupanarele, Lucretiu devine femeie. Totul s-a abătut de la drumul său. Slavă Domnului Dumnezeu că în acele vremi eu am dobândit de la maestrul meu dorinţa de a învăţa şi înţelegerea căii adevărate, care se păstrează chiar şi atunci când cărarea e întortocheată.

Aşadar, înfăţişarea fizică a fratelui Guglielmo era în aşa chip alcătuită, încât atrăgea atenţia chiar şi celui mai distrat observator. Statura lui o întrecea pe cea a unui bărbat obişnuit şi era atât de slab, încât părea şi mai înalt. Avea privirea ascuţită şi pătrunzătoare; nasul, subţire şi puţin curbat, dădea şi el figurii sale expresia unuia care veghează, în afară de momentele de buimăceală despre care voi aminti. Şi bărbia lăsa să se ghicească la el o voinţă puternică, chiar dacă faţa alungită şi acoperită de pistrui — cum am văzut adesea la cei născuţi între Hibernia şi Northumbria — putea uneori să exprime nesiguranţă şi uimire. Mi-am dat seama cu timpul că ceea ce părea nesiguranţă era în schimb numai curiozitate, dar la început ştiam prea puţin despre această calitate, pe care o credeam mai degrabă o înclinaţie a sufletului lacom, socotind că sufletul chibzuit nu trebuie să se hrănească cu aşa ceva, înfruptându-se numai cu adevărul, care (gândeam) se cunoaşte chiar de la început.
Băieţandru cum eram, lucrul care mi-a atras numaidecât atenţia la el au fost unele smocuri de păr gălbui care-i ieşeau din urechi şi sprâncenele lui stufoase şi blonde. Putea să aibă cincizeci de primăveri şi era deja foarte bătrân, dar îşi mişca trupul său neobosit cu atâta sprinteneală, că adesea mă obosea. Energia lui părea nesecată când îl cuprindea un exces de activitate. Dar, din când în când, de parcă spiritul său vital ar fi dat îndărăt, cădea în momente de inerţie, şi l-am văzut stând ore în şir pe culcuşul lui din chilie, rostind cu greutate nişte cuvinte monosilabice, fără ca vreun muşchi să i se contracte pe faţă. În acele momente în ochi îi apărea o expresie goală şi absentă, şi aş fi bănuit că era sub puterea vreunei substanţe vegetale care poate să dea năluciri, dacă evidenta măsură care controla viaţa lui nu m-ar fi silit să alung gândul acesta. Totuşi, nu pot să nu spun că în timpul călătoriei se oprise uneori la marginea unui câmp, la poalele unei păduri, ca să culeagă vreo iarbă (cred că întotdeauna era aceeaşi), şi începea s-o mestece cu figura absorbită. Unele frunze le lua cu el şi le mânca în momentele de mare încordare (şi am avut destul de multe în abaţie!). Când l-am întrebat o dată despre ce era vorba, a spus, zâmbind, că un bun creştin poate învăţa uneori şi de la necredincioşi, iar când i-am cerut să gust şi eu din ierburile acelea, mi-a spus că, la fel ca în oratorie, tot aşa există şi pentru cei simpli tot felul de paidikoi, de efebikoi şi de gynaikoi şi aşa mai departe, şi de aceea ierburile care sunt bune pentru un bătrân franciscan, nu sunt bune şi pentru un tânăr benedictin.
În timpul cât am stat împreună nu am avut prilejul să ducem o viaţă prea ordonată; chiar şi în abaţie vegheam noaptea, iar ziua cădeam de oboseală şi nu luam parte cum trebuie nici la slujbele religioase. Cu toate acestea, rareori rămânea treaz după completa, şi avea obiceiuri cu măsură. Uneori, cum s-a întâmplat la abaţie, îşi petrecea toată ziua preumblându-se prin grădină, cercetând plantele de parcă ar fi fost crisopraze sau smaralde, şi l-am văzut învârtindu-se pe la cripta tezaurului, privind o casetă bătută cu smaralde şi crisopraze de parcă ar fi fost o tufă de ciumăfaie. Alteori, stătea o zi întreagă în sala mare a bibliotecii răsfoind un manuscris de parcă n-ar fi căutat altceva decât plăcerea lui (când în jurul nostru se înmulţeau cadavrele călugărilor ucişi în mod îngrozitor). Într-o zi l-am găsit plimbându-se în grădină fără nici un motiv vizibil, ca şi cum nu ar fi trebuit să dea socoteală lui Dumnezeu de faptele sale. La seminar mă învăţaseră un cu totul alt fel de a-mi împărţi timpul, şi i-am spus-o. El mi-a răspuns că frumuseţea cosmosului este dată nu numai de unitatea în varietate, ci şi de varietatea în unitate. Mi s-a părut un răspuns dictat de o practică lipsită de instrucţiune, dar am învăţat, după aceea, că oamenii de pe meleagurile lui definesc adesea lucrurile în chipuri în care pare că forţa de iluminare a minţii are un rol din cale-afară de mic.
În perioada pe care am petrecut-o în abaţie, i-am văzut întotdeauna mâinile acoperite de praful cărţilor, de aurul miniaturilor încă ude, de substanţele gălbui pe care le atinsese în spitalul lui Severino. Părea că nu putea gândi decât cu mâinile, lucru care, pe vremea aceea, îmi părea mai potrivit unui mecanic (şi fusesem învăţat că mecanicul este moechus şi comite adulter faţă de viaţa intelectuală cu care ar trebui să se unească într-un neîntinat matrimoniu); dar şi atunci când mâinile sale atingeau lucruri foarte delicate, precum anumite codice cu miniaturile neuscate încă, sau pagini mâncate de vreme şi sfărâmicioase ca azima, poseda, cum mi s-a părut, o nemaipomenită delicateţe de-a apuca cu degetele, aceeaşi pe care o folosea când umbla cu maşinăriile lui. Voi spune, deci, că omul acesta ciudat ducea cu el, în sacul lui de călătorie, instrumente pe care nu le mai văzusem niciodată până atunci, şi pe care el le numea minunatele lui maşinării. Maşinăriile, spunea, sunt rezultat al artei, care este maimuţa naturii, şi din ea reproduc nu formele, ci însăşi operaţia. Astfel mi-a explicat minunile orologiului, astrolabului şi magnetului. Dar la început m-am temut că este vorba de vrăjitorie, şi m-am prefăcut că dorm în unele nopţi senine în care el se punea (cu un ciudat triunghi în mână) să cerceteze stelele. Franciscanii pe care-i cunoscusem în Italia şi în ţara mea erau oameni simpli, adesea fără ştiinţă de carte, dar el m-a uluit cu înţelepciunea sa. Mi-a spus însă, zâmbind, că franciscanii din insulele lor erau altfel făcuţi: „Ruggiero Bacone — spunea el despre Roger Bacon —, pe care eu îl venerez ca pe un maestru, ne-a învăţat că planul divin se va folosi într-o zi de ştiinţa maşinilor, care este magie naturală şi sfântă. Şi într-o zi, folosind forţa naturii, se vor putea făuri instrumente de navigaţie care vor face ca navele să meargă doar cu un singur homine regente, şi mult mai iute decât cele mânate de vele sau de vâsle; şi vor fi altele care «ut sine animale moveantur cum impetu inaestimabili, et instrumenta volandi et homo sedens in medio instrumentis revolvens aliquod ingenium per quod alae artificialiter composita aerem verberent, ad modum avis volantis». Şi instrumente foarte mici care să indice greutăţi infinite şi vehicule care să ne îngăduie să umblăm pe fundul mării”.
Când l-am întrebat unde erau aceste maşini, mi-a spus că ele fuseseră făcute în Antichitate, şi unele chiar în timpurile noastre. „în afara instrumentului pentru zburat, pe care nu l-am văzut, dar cunosc un înţelept care l-a gândit. Şi se pot necăjeşti dacă nu există încă, pentru că nu însemnează că nu vor fi. Şi eu îţi spun că Dumnezeu vrea ca ele să fie şi, desigur, de există, sunt în mintea lui, chiar dacă prietenul meu din Ockham neagă că ideile există în felul acesta, şi nu pentru că putem să ne înstăpânim asupra divinei naturi, ci tocmai pentru că nu-i putem pune nici o limită.” Nu a fost aceasta singura propoziţiune contradictorie pe care l-am auzit rostind-o, dar şi acum, când sunt bătrân şi mai înţelept decât atunci, nu înţeleg în întregime cum putea să aibă el atâta încredere în prietenul său din Ockham şi să jure, în acelaşi timp, pe cuvintele lui Bacon, aşa cum obişnuia să facă. Este totuşi adevărat că acelea erau timpuri întunecate în care un om înţelept trebuia să gândească la lucruri aflate în contradicţie între ele.
Iată, am spus despre fratele Guglielmo lucruri poate fără rost, adunând oarecum de la început impresiile dezlânate pe care le-am avut atunci despre el. Cine a fost el, ce a făcut, vei putea deduce mai bine, bunul meu cititor, din toate câte le-a făcut în zilele pe care le-am petrecut în abaţie. Şi nici nu ţi-am făgăduit o descriere completă, ci o înşiruire de fapte (asta da) uluitoare şi cumplite.
Cunoscându-l astfel zi de zi pe maestrul meu şi petrecând lungile ore de umblat în foarte lungi discuţii despre care, după caz, voi vorbi puţin câte puţin, am ajuns la poalele muntelui pe care se ridica abaţia. Şi iată că acum, cum făceam noi atunci, povestea mea se apropie de ea. Şi fie ca mâna mea să nu tremure în încercarea de a spune ce s-a întâmplat după aceea.



Ziua întâi
Prima

în care se ajunge la poalele abaţiei şi Guglielmo dă dovadă de mare isteţime

Era o frumoasă dimineaţă de la sfârşitul lui noiembrie. Noaptea ninsese puţin, iar pământul era acoperit cu un strat proaspăt de zăpadă, nu mai gros de trei degete. Pe întuneric, imediat după laudi, ascultasem slujba într-un târguşor din vale. Apoi o pornisem la drum spre munte, la răsăritul soarelui.
Cum ne căţăram pe cărăruia pieptişă care şerpuia în jurul muntelui, am văzut abaţia. Nu m-au uimit la ea zidurile care o încingeau din toate părţile, asemenea altora pe care le-am văzut în întreaga lume creştină, ci construcţia masivă, despre care apoi am aflat că era Edificiul. Era aceasta o clădire octogonală care de departe părea un tetragon (figură desăvârşită, care exprimă temeinicia şi invincibilitatea Oraşului lui Dumnezeu) ale cărui laturi dinspre miazăzi se ridicau pe platoul abaţiei, în timp ce laturile dinspre miazănoapte păreau să crească din înseşi poalele muntelui, pe care se înălţau drept în sus. Spun că în anumite locuri, de jos, părea că stânca se prelungeşte spre cer în culori şi materiale care se contopeau, şi devenea la un anumit punct donjon şi turn principal (operă a unor uriaşi care cunoşteau la fel de bine şi pământul şi cerul). Trei rânduri de ferestre dezvăluiau ritmul triplu al supraetajării sale, aşa încât ceea ce din punct de vedere fizic era pătrat pe pământ, din punct de vedere spiritual era triunghiular în cer. Apropiindu-ne şi mai mult, am înţeles că forma cvadrangulară dădea naştere, la fiecare dintre unghiurile sale, unui turn heptagonal, cinci dintre laturile căruia se întindeau în afară — patru, deci, dintre cele opt laturi ale octogonului mai mare născând patru heptagoane mai mici, care în afară arătau ca nişte pentagoane. Şi nu puteai să nu vezi admirabila armonie a atâtor numere sfinte, fiecare dintre ele scoţând la iveală un foarte adânc înţeleşi spiritual. Opt, numărul desăvârşirii fiecărui tetragon; patru numărul evangheliilor; cinci, numărul părţilor din care e alcătuită lumea; şapte, numărul darurilor Sfântului Duh. Ca formă şi construcţie, Edificiul aducea cu ceva ce aveam să văd puţin mai târziu în partea de miazăzi a Peninsulei Italiene; Castel Ursino sau Castel dai Monte, dar prin poziţia sa de neatins era mai înspăimântător decât acelea, şi în stare să umple de spaimă pe călătorul care s-ar fi apropiat încet-încet de el. Şi noroc că, fiind o foarte luminoasă dimineaţă de iarnă, construcţia nu mi-a apărut aşa cum se vede în zilele de furtună.
Oricum, nu voi spune că ea te-ar face să nutreşti sentimente de bucurie. Mie mi-a provocat spaimă şi o nelinişte dintre cele mai ciudate. Dumnezeu ştie că nu erau închipuiri ale minţii mele necoapte şi că interpretam drept neîndoielnice prezicerile aşternute pe piatră din ziua când uriaşii au pus acolo mâna, şi înainte ca amăgită voinţă a călugărilor să fi îndrăznit s-o închine spre a fi păstrătoare a cuvântului Domnului.

În vreme ce măgăruşii noştri şchiopătau la ultima cotitură a muntelui, acolo unde drumul principal se desfăcea în trei, dând naştere la două poteci laterale, maestrul meu s-a oprit pentru o vreme, privind în jur pe marginile drumului, şi pe drum, şi deasupra drumului, unde un şir de pini mereu verzi alcătuiau, pe o mică bucată de pământ, un acoperiş natural, încărunţit de zăpadă.
— Abaţie bogată, spuse. Abatelui îi place să arate bine când se iveşte ocazia să apară în public.
Obişnuit cum eram să-l aud făcând cele mai ciudate observaţii, nu l-am întrebat nimic. Şi pentru că, după o altă bucată de drum, am auzit nişte zgomote şi la o cotitură a i apărut un grup însufleţit de călugări şi de servitori. Unul dintre ei, de cum ne-a văzut, a venit în întâmpinarea noastră, grăind cu multă bună-cuviinţă:
— Bine aţi venit, domnule, a zis, şi să nu vă miraţi dacă-mi închipui cine sunteţi, întrucât am fost încunoştinţaţi de venirea domniei voastre. Eu sunt Remigio din Varagine, chelarul mănăstirii. Şi dacă domnia-voastră sunteţi, după cum cred, fratele Guglielmo din Bascavilla, Abatele trebuie să fie înştiinţat. Tu, a poruncit el unuia dintre oamenii lui, urcă să dai de ştire că oaspetele nostru are să intre în incintă.
— Îţi mulţumesc, domnule chelar, a răspuns cu dragă inimă maestrul meu, şi apreciez cu atât mai mult curtenia domniei tale, cu cât a trebuit, ca să mă saluţi pe mine, să vă întrerupeţi urmărirea. Dar, fii liniştit, calul a trecut pe-aici şi s-a îndreptat spre poteca din dreapta. Nu va putea merge prea departe pentru că, de cum va ajunge la depozitul de fân, va trebui să se oprească. E prea deştept ca s-o ia la goană prin locurile astea prăpăstioase...
— Când l-aţi văzut? a întrebat chelarul.
— Ba nu l-am văzut deloc, nu-i aşa, Adso? a spus Guglielmo, întorcându-se spre mine bine dispus. Dar dacă-l căutaţi pe Brunello, calul nu poate să fie decât acolo unde v-am spus.
Chelarul şovăi. Se uită la Guglielmo, apoi la potecă şi în sfârşit întrebă:
— Brunello? Cum de ştiţi?
— Ei, haide, a spus Guglielmo, e clar că-l căutaţi pe Brunello, calul preferat al Abatelui, cel mai bun alergător de galop din grajdul dumneavoastră, cu părul negru, înalt de cinci picioare, cu coadă bogată, cu copită mică şi rotundă, dar cu un galop foarte regulat; cap mic, urechi ascuţite, dar ochi mari. A luat-o spre dreapta, îţi spun eu, şi grăbiţi-vă, oricum.
Chelarul a avut un moment de ezitare, apoi a făcut un semn oamenilor lui şi au luat-o grăbit spre poteca din dreapta, în vreme ce măgarii noştri o porneau din nou la urcuş. În timp ce mă pregăteam să-i pun întrebări lui Guglielmo, pentru că mă rodea curiozitatea, el mi-a făcut semn să aştept; şi într-adevăr, după câteva minute, am auzit strigăte de bucurie, şi la cotitura potecii au apărut din nou călugării şi servitorii, aducând calul de căpăstru. Au trecut pe lângă noi continuând să ne privească destul de zăpăciţi, şi ne-au luat-o înainte mergând spre abaţie. Cred că şi Guglielmo călărea ceva mai încet, ca să le îngăduie să povestească ce se întâmplase. De fapt, avusesem putinţa să-mi dau seama că maestrul meu, în totul şi cu totul om de virtuţi dintre cele mai alese, se lăsa stăpânit de viciul vanităţii când era vorba să dovedească ascuţimea minţii sale şi, preţuindu-i înzestrările de rafinată diplomaţie, am înţeles că vrea să ajungă la destinaţie precedat de o temeinică faimă de om înţelept.
— Şi acum, spuneţi-mi, n-am putut eu să mă abţin în cele am urmă, cum aţi făcut să ştiţi?
— Bunul meu Adso, a spus maestrul. Tot timpul drumului te învăţ cum să recunoşti urmele cu care lumea ne vorbeşte ca o mare carte. Alain de Lille sau, cum îi spun pe-aici, Alano delle Isole, spune că

Omnis mundi creatura
quasi liber et pictura
nobis est in speculum.

şi se gândea la nesecătuita rezervă de simboluri cu care Dumnezeu, prin creaturile sale, ne vorbeşte despre viaţa veşnică. Dar universul este şi mai grăitor decât gândea Alano, şi nu vorbeşte numai despre lucrurile ultime (în care caz o face întotdeauna în chip nedesluşit), ci şi despre cele foarte apropiate, şi în asta este din cale-afară de desluşit. Aici mă ruşinez că trebuie să-ţi repet ceea ce ar trebui să ştii. La despărţirea celor trei drumuri, pe zăpada încă proaspătă, se desenau cu multă precizie urmele unor copite de cal, ce se îndreptau spre poteca din stânga noastră. La o frumoasă şi măsurată distanţă unul de altul, semnele acelea spuneau despre copită că era mică şi rotundă, iar galopul de o mare regularitate — ceea ce m-a făcut să deduc natura calului şi faptul că el nu alerga dezordonat, cum face un animal nărăvaş. Acolo unde pinii alcătuiau un fel de acoperiş natural, unele ramuri fuseseră rupte de curând, tocmai la înălţimea de cinci picioare. Unul dintre tufişurile de mure, pe-acolo pe unde calul trebuie să fi cotit ca s-o apuce pe poteca din dreapta lui, pe când îşi mişca plin de mândrie coada, mai păstra încă printre crenguţele lui ascuţite fire lungi de păr foarte negru... În sfârşit, n-o să-mi spui că nu ştii că poteca aceea duce la depozitul de fin, pentru că urcând la cotitura de jos, am văzut murdăriile şi resturile căzând drept la picioarele turnului de miazăzi, mânjind zăpada; şi aşa cum era făcută despărţirea drumurilor, poteca nu putea să ducă decât în direcţia aceea.
— Bine, am spus, dar capul mic, urechile ascuţite, ochii mari...?
— Nu ştiu dacă le are aşa, dar ştiu că fraţii călugări cred asta cu hotărâre. Isidor din Sevilla spunea că frumuseţea unui cal cere „ut sit exiguum caput, et siccum prope ossibus adhaerente, aures breves et argutae, oculi magni, nares patulae, erecta cervix, coma densa et cauda, ungularum soliditate fixa rotunditas”. Dacă acest cal, a cărui trecere am argumentat-o, nu ar fi fost cu adevărat cel mai bun din grajd, nu s-ar explica de ce în urmărirea lui au pornit nu numai grăjdarii, dar s-a deranjat până şi chelarul. Şi un călugăr care preţuieşte atât de mult un cal excelent, mai presus decât formele naturale, nu poate să vadă altfel decât aşa cum i l-au descris auctoritates, mai ales dacă este, şi aici a zâmbit răutăcios spre mine, un foarte învăţat benedictin.
— Mă rog, am spus, dar de ce Brunello?
— Fie ca Sfântul Duh să-ţi pună mai multă minte în scăfârlie decât ai, fiul meu! a exclamat maestrul. Ce alt nume să-i fi dat, dacă şi marele Buridan care, în preajma numirii sale ca rector la Paris, când a trebuit să vorbească despre un cal frumos, n-a găsit un nume mai firesc?
Aşa era maestrul meu. Nu numai că ştia să citească în marea carte a naturii, ci şi în felul cum citeau călugării cărţile sfinte, şi gândeau prin ele. Înzestrare care, cum vom vedea, trebuia să se dovedească de mare folos în zilele care aveau să vină. De altfel, lămuririle sale mi s-au părut atunci atât de fireşti, încât umilinţa de-a nu le fi găsit şi singur a fost întrecută doar de mândria că eram părtaş la toate acestea, şi aproape că m-am felicitat pentru ascuţimea minţii mele. Atât de mare e puterea adevărului care, precum binele, se răspândeşte de la sine. Şi lăudat fie numele sfânt al Domnului Nostru Iisus Christos pentru această minunată revelaţie pe care am avut-o.

Dar reia-ţi firul, povestire a mea, pentru că acest călugăr bătrân zăboveşte prea mult în marginalia. Spune mai degrabă că am ajuns la marele portal al abaţiei, şi în prag şedea Abatele, urmat de doi novici care purtau un vas de aur plin cu apă. Şi cum ne-am dat jos de pe măgarii noştri, el a spălat mâinile lui Guglielmo, apoi l-a îmbrăţişat, sărutându-l pe gură şi dându-i sfânta binecuvântare, în vreme ce chelarul se îngrijea de mine.
— Mulţumesc, Abbone, a spus Guglielmo, căci mare e bucuria mea să pun piciorul în mănăstirea măreţiei tale, a cărei faimă a trecut de munţii aceştia. Vin ca peregrin în numele Domnului, şi pentru asta m-ai onorat. Dar vin şi în numele domnului nostru de pe acest pământ, cum îţi va spune scrisoarea pe care ţi-o încredinţez, şi îţi mulţumesc în numele lui pentru primirea ce-mi faci.
Abatele a luat scrisoarea cu peceţile imperiale şi a spus că, oricum, venirea lui Guglielmo fusese precedată de alte misive ale confraţilor lui (de altfel, mi-am spus eu cu oarecare mândrie, e greu să-l iei pe nepregătite pe un abate benedictin), apoi l-a rugat pe chelar să ne însoţească la odăile noastre, în vreme ce grăjdarii ne luau măgarii ce-i călăriserăm. Abatele ne-a făgăduit să ne viziteze mai târziu, când ne-om recăpăta puţin puterile, şi am intrat în curtea cea mare, unde clădirile abaţiei se întindeau de-a lungul dulcelui platou care tăia ca o platformă netedă — sau un podiş — vârful muntelui.

Despre felul cum era alcătuită abaţia voi avea de mai multe ori prilejul să vorbesc, şi mai cu de-amănuntul. Dincolo de portal (care era singura deschizătură în zidurile de împrejmuire) pornea o alee lată, mărginită de copaci, care ducea la biserica abaţiei. În stânga drumului se întindea o suprafaţă rânduită cu grădini de zarzavat şi, cum am aflat după aceea, grădina botanică, în jurul a două clădiri, baia şi spitalul, şi grădina ierburilor de leac, care mărgineau curba zidurilor. În fund, la stânga bisericii, se înălţa Edificiul, despărţit de biserică printr-o esplanadă acoperită de morminte. Portalul de miazănoapte al bisericii dădea spre turnul de miazăzi al Edificiului, care îi oferea vizitatorului, drept în faţă, vederea turnului de apus, aşa încât la stânga se unea cu zidurile şi cobora, numai turnuri, spre hăul asupra căruia se întindea turnul de miazănoapte, care se vedea pieziş. În dreapta bisericii se întindeau câteva construcţii care ajungeau până în spatele ei, desfăşurându-se şi în jurul porticului: cu siguranţă dormitorul, locuinţa Abatelui şi locul de primire a peregrinilor, către care am fost îndreptaţi şi la care am ajuns străbătând o frumoasă grădină. Pe latura dreaptă, dincolo de o vastă esplanadă, de-a lungul zidurilor de miazăzi şi mergând mai departe, spre răsărit, în spatele bisericii, o grămadă de clădiri pentru slujitori, grajduri, mori, teascuri, hambare şi pivniţe, şi ceea ce mi s-a părut a fi casa novicilor. Netezimea pământului, uşor arcuit, îngăduise vechilor constructori ai acelui loc sfânt să se supună regulilor de orientare, mai mult decât ar fi putut s-o ceară Onorius Augustoduniense sau Guglielmo Durando. După poziţia soarelui la acea oră a zilei, mi-am dat seama că portalul dădea exact spre apus, încât corul şi altarul să fie îndreptate spre răsărit; şi soarele putea dis-de-dimineaţă să răsară şi să-i trezească numaidecât pe călugării din dormitor şi animalele din grajduri. Nu am văzut abaţie mai frumoasă şi mai minunat aşezată, chiar dacă după aceea am cunoscut San Gallo, şi Cluny, şi Fontenay şi încă altele, poate mai mari, dar mai stângaci proporţionate. Spre deosebire de altele, aceasta se deosebea prin clădirea de nemăsurat a Edificiului. Nu aveam cunoştinţele unui meşter zidar, dar mi-am dat numaidecât seama că acesta era mult mai străvechi decât construcţiile din jurul lui, născut poate pentru alte scopuri, şi că tot restul abaţiei fusese adăugat jur-împrejur, cu multă vreme mai târziu, dar în aşa chip încât orientarea marii construcţii să se potrivească cu aceea a bisericii, sau aceasta să i se potrivească lui. Întrucât arhitectura este, dintre toate artele, cea care caută cu mai multă cutezanţă să repete în ritmul ei ordinea universului, pe care cei vechi îl numeau kosmos, adică armonie, deoarece este asemenea unui animal mare la care străluceşte desăvârşirea şi echilibrul tuturor membrelor sale. Şi lăudat fie Atoatefăcătorul care, după cum spune Augustin, a aşezat toate lucrurile în număr, greutate şi măsură.

Ziua întâi
Tertia

în care Guglielmo are o discuţie plină de învăţăminte cu Abatele

Chelarul era un bărbat gras şi cu aspect vulgar dar voios, cărunt dar încă zdravăn, mic dar iute. Ne-a călăuzit la chiliile noastre, în casa peregrinilor. Sau, mai bine zis, ne-a călăuzit la chilia hărăzită maestrului meu, făgăduindu-mi că, pentru ziua următoare, avea să elibereze una şi pentru mine, întrucât, deşi novice, eram oaspetele lor, şi deci trebuia să fiu tratat cu toată cinstea. În noaptea aceea puteam să dorm într-o nişă lungă şi adâncă, ce se deschidea în peretele chiliei, în care avea să dea poruncă să se aştearnă paie proaspete. Lucru care, a adăugat, se făcea uneori pentru slujitorii vreunui senior care dorea să fie păzit în timp ce dormea.
Apoi călugării ne-au adus vin, brânză, măsline, pâine şi nişte delicioşi struguri stafidiţi, şi ne-au lăsat să ne refacem puterile. Am mâncat şi am băut cu multă poftă. Maestrul meu nu avea obiceiurile austere ale benedictinilor şi nu-i plăcea să mănânce în tăcere. De altfel, vorbea întotdeauna despre lucruri atât de plăcute şi de înţelepte, încât părea că este un călugăr care citeşte vieţile sfinţilor.
În ziua aceea nu m-am putut stăpâni să nu-l mai întreb despre povestea cu calul.
— Totuşi, am spus, când domnia voastră aţi desluşit urmele pe zăpadă şi pe crengi, nu-l cunoşteaţi încă pe Brunello. Într-un anumit fel, urmele acelea ne vorbeau despre toţi caii, sau cel puţin despre toţi caii de soiul acela. Nu trebuie să spunem că, deci, cartea naturii ne vorbeşte doar prin esenţe, cum ne învaţă mulţi teologi de seamă?
— Nu este chiar aşa, dragă Adso, mi-a spus maestrul. Desigur, felul acela de urme îmi exprimau, dacă vrei, calul ca verbum mentis, şi mi l-ar fi exprimat oriunde l-aş fi găsit. Dar urma în acel loc şi în acea oră a zilei îmi spunea că cel puţin unul dintre caii posibili trecuse pe acolo. Astfel, eu mă aflam la jumătatea drumului dintre înţelegerea conceptului de cal şi cunoaşterea unui cal individual. Şi, oricum, ceea ce cunoşteam eu despre calul universal îmi era amintit de urmă, care era unică. Aş putea spune că, în momentul acela, eu eram prins între caracterul deosebit al urmei şi ignoranţa mea, care căpăta forma atât de diafană a unei idei universale. Dacă tu vezi ceva de departe şi nu înţelegi ce este, te vei mulţumi să-l defineşti ca pe un corp desfăşurat în spaţiu. Când se va fi apropiat de tine, atunci îl vei numi animal, chiar dacă nu ştii încă dacă este un cal sau un măgar. Şi, în sfârşit, când el va fi şi mai aproape, vei putea spune că e un cal, chiar dacă nu ştii încă dacă e Brunello sau Favello. Şi doar când vei fi la distanţa cea mai potrivită, vei vedea că e Brunello (sau acel cal şi nu altul, oricum ai hotărî tu să-l numeşti). Şi aceea va fi cunoaşterea deplină, intuiţia particularului. Aşa şi eu, acum o oră, eram gata să mă aştept la toţi caii, dar nu din pricina bogăţiei intelectului meu, ci din pricina sărăciei intuiţiei mele. Şi foamea intelectului meu a fost saturată numai când am văzut un anume cal, pe care călugării îl duceau de căpăstru. Numai atunci am ştiut cu adevărat că raţionamentul meu de la început m-a condus până aproape de adevăr. Astfel, ideile ce-mi foloseau la început pentru a-mi reprezenta un cal pe care nu-l văzusem încă, erau doar semne, precum erau semne ale ideii de cal urmele copitelor pe zăpadă: şi se folosesc semne şi semne ale semnelor numai când ne lipsesc lucrurile.
Alteori îl auzisem vorbind cu multă îndoială despre ideile universale şi cu mare preţuire pentru lucrurile individuale, şi chiar şi după aceea mi s-a părut că înclinarea aceea îi venea fie de la sângele lui de britanic, fie de la cinul lui de franciscan. Dar în ziua aceea nu avea destulă putere ca să ţină piept discuţiilor teologice; aşa că m-am ghemuit în spaţiul care îmi fusese dat, m-am acoperit cu o pătură şi am căzut într-un somn adânc.
Cine ar fi intrat m-ar fi luat drept un balot. Şi desigur că aşa a făcut şi Abatele, când a venit să-l vadă pe Guglielmo, pe la orele tertia. Astfel am putut eu asculta nebăgat în seamă prima lor discuţie. Şi fără vreo răutate, pentru că a mă arăta dintr-o dată oaspelui ar fi fost mai lipsit de ruşine decât să mă ascund, cum am făcut, cu umilinţă.
A venit, aşadar, Abbone. Şi-a cerut iertare pentru că venise, a repetat urarea de bun-sosit şi a spus că trebuie să vorbească cu Guglielmo între patru ochi, despre un lucru de mare gravitate.
A început prin a-l felicita pentru priceperea cu care se purtase în povestea cu calul, şi l-a întrebat cum de ştiuse să dea amănunte atât de sigure despre un animal pe care nu-l văzuse niciodată. Guglielmo i-a lămurit pe scurt, şi cu indiferenţă, calea pe care o urmase, şi Abatele s-a bucurat mult pentru ascuţimea minţii lui. A spus că nici nu s-ar fi aşteptat la mai puţin de la un om căruia îi mergea vestea pentru marea lui înţelepciune. I-a spus că primise o scrisoare de la abatele din Farfa, care-i vorbea nu numai despre însărcinarea încredinţată lui Guglielmo de către împărat (despre care avea să discute apoi în zilele următoare), dar îi spunea şi că în Englitera şi în Italia maestrul meu fusese inchizitor în unele procese, în care se remarcase prin iscusinţa sa, îngemănată însă cu o mare omenie.
— M-am bucurat mult când am aflat, a adăugat Abatele, că în numeroase cazuri domnia ta s-a declarat pentru nevinovăţia acuzatului. Cred, şi mai cu precădere în zilele acestea atât de triste, în prezenţa neîntreruptă a răului în treburile omeneşti, şi s-a uitat înjur, abia observat, ca şi cum duşmanul s-ar fi învârtit între pereţii aceia, dar cred şi că de multe ori necuratul lucrează prin cauze secundare. Şi ştiu că poate să-şi împingă victimele să facă în aşa fel răul, încât vinovăţia să cadă asupra unuia drept, bucurându-se de faptul că cel drept poate să fie ars în locul celui posedat de el. Adesea inchizitorii, ca să dea dovadă de sârguinţă, smulg cu orice preţ o mărturisire de la acuzat, gândind că bun inchizitor nu este decât acela care încheie procesul găsind un ţap ispăşitor...
— Şi un inchizitor poate fi mânat de diavol, a spus Guglielmo.
— Este posibil, a încuviinţat Abatele cu multă precauţie, deoarece vrerile Domnului sunt de necercetat, dar nu eu voi fi cel care să arunce umbra bănuielii asupra unor oameni atât de înzestraţi. Sau asupra domniei tale, care eşti unul dintre ei, şi de care am mare nevoie. S-a întâmplat în abaţia noastră ceva care cere luare aminte şi sfatul unui om ager şi prudent, cum eşti domnia ta. Ager, pentru a descoperi, şi prudent, dacă e cazul, pentru a acoperi. Adesea, însă, este neapărat nevoie să dovedeşti vina unor oameni care ar trebui să strălucească prin sfinţenia lor, dar aşa încât să poţi elimina cauza răului fără ca vinovatul să fie expus dispreţului public. Dacă un păstor greşeşte, trebuie să fie separat de ceilalţi păstori, dar e o nenorocire dacă oile încep să nu mai aibă încredere în păstori.
— Înţeleg, a spus Guglielmo.
Avusesem prilejul să constat că, atunci când se exprima în felul acela atât de grăbit şi de îngrijit, ascundea, de obicei, cu bună creştere, dezacordul şi încurcătura din inima lui.
— Pentru aceasta, a continuat Abatele, socotesc că orice caz care priveşte păcatul unui păstor nu poate fi încredinţat decât unor oameni ca domnia ta, care nu numai că ştie să deosebească binele de rău, dar şi ceea ce este potrivit de ceea ce nu este. Îmi place să mă gândesc că domnia ta a condamnat numai când...
—...acuzaţii se făceau vinovaţi de acte criminale, de otrăviri, de coruperea unor copii nevinovaţi şi de alte blestemăţii cărora gura mea nu cutează să le rostească numele.
—...că a condamnat numai când, a continuat Abatele fără să ţină seama de întrerupere, prezenţa demonului era atât de evidentă tuturor, încât nu se puteau lua alte măsuri, fără ca indulgenţa să fie mai scandaloasă decât delictul.
— Când am recunoscut pe cineva vinovat, a precizat Guglielmo, acesta săvârşise cu adevărat crime de aşa natură, încât puteam să-l încredinţez, cu sufletul împăcat, braţului secular.
Abatele a avut o clipă de nesiguranţă.
— Pentru ce, a întrebat, stărui să vorbeşti despre acţiuni criminale, fără să te pronunţi asupra cauzei lor diavoleşti?
— Pentru că a discuta despre cauze şi despre efecte este un lucru din cale-afară de anevoios, şi în această privinţă cred că singurul judecător poate să fie numai Dumnezeu. Noi şi aşa ne ostenim mult să stabilim o legătură între un efect atât de evident ca un copac ars şi fulgerul care l-a aprins, încât a scoate la iveală înlănţuiri, uneori foarte bogate, între cauze şi efecte mi se pare o nebunie tot atât de mare ca şi a construi un turn care ajunge până la cer.
— Doctorul din Aquino, a sugerat Abatele, nu s-a temut să demonstreze, doar cu puterea raţiunii, existenţa Celui de Sus, urcând din cauză în cauză până la cea dintâi cauză fără de cauză.
— Cine sunt eu, a spus cu umilinţă Guglielmo, să mă împotrivesc doctorului din Aquino? Mai ales că dovada pe care a făcut-o despre existenţa lui Dumnezeu este sprijinită de atâtea mărturii care întăresc căile pe care a mers el. Dumnezeu ne vorbeşte în adâncul sufletului nostru, cum ştia dinainte Augustin, şi domnia ta, Abbone, ai fi cântat laude întru slava Domnului şi a evidenţei prezenţei lui, chiar dacă Toma nu ar fi... S-a oprit şi a adăugat: Aşa îmi închipui.
— Oh, desigur, s-a grăbit să-i dea dreptate Abatele, şi maestrul meu a întrerupt în chipul acesta atât de frumos o discuţie de şcoală care se vedea limpede că nu-i prea plăcea.
Apoi a vorbit mai departe:
— Să ne întoarcem la procese. Vezi, domnia ta, un om, să zicem, a fost omorât cu otravă. Acesta este un dat al experienţei. Este cu putinţă, deci, ca eu să-mi închipui, în faţa unor semne de netăgăduit, că autorul otrăvirii este un alt om. Pe baza unor înlănţuiri de cauze atât de simple, mintea mea poate să acţioneze cu încredere deplină în puterea sa. Dar cum pot eu complica legătura, închipuindu-mi că la împlinirea faptei ticăloase a contribuit şi o altă intervenţie, de data asta nu omenească, ci drăcească? Nu spun că nu este cu putinţă ca şi diavolul să-şi arate trecerea prin semne precise, cum a făcut şi Brunello, calul domniei tale. Dar de ce trebuie să caut aceste probe? Nu este de ajuns să ştiu că vinovatul este omul acela, şi să-l dau pe seama braţului secular? în orice caz, pedeapsa lui va fi moartea, Dumnezeu să-l ierte.
— Dar am auzit că într-un proces care a avut loc la Kilkenny acum trei ani, în care nişte persoane care au fost acuzate că au comis delicte neruşinate, domnia ta nu ai negat intervenţia diavolului, de îndată ce vinovaţii au fost dovediţi.
— Dar nici n-am afirmat-o deschis. Nici n-am negat-o, e adevărat. Cine sunt eu să dau verdicte despre calea diavolului, a adăugat, şi părea că doreşte să stăruie asupra acestui motiv, mai ales în cazul în care cei ce au început procesul acesta inchizitorial, episcopul, magistraţii şi tot poporul, poate chiar şi acuzaţii înşişi, doreau într-adevăr să se dovedească prezenţa diavolului? Ei bine, poate că singura dovadă a prezenţei diavolului era înflăcărarea cu care toţi doreau neapărat să-l vadă la treabă.
— Aşadar, domnia ta, a grăit Abatele pe un ton preocupat, îmi spui că în multe procese diavolul nu acţionează numai prin vinovat, ci poate, şi mai ales, prin judecători?
— Oare aş putea eu să fac o asemenea afirmaţie? a întrebat Guglielmo, şi mi-am dat seama că întrebarea era formulată în aşa chip, încât Abatele să nu poată spune că el putea; şi astfel Guglielmo a profitat de tăcerea lui pentru a schimba cursul discuţiei lor. Dar, de fapt, e vorba de lucruri de mult trecute. Am părăsit acea nobilă activitate, şi dacă am făcut-o e pentru că aşa a fost vrerea Domnului...
— Fără îndoială, a încuviinţat Abatele.
—...şi acum, a continuat Guglielmo, mă ocup de alte treburii delicate. Şi aş dori să mă ocup şi de ceea ce te frământă, dacă. domnia ta o să-mi spui despre ce este vorba.
Mi s-a părut că Abatele era mulţumit să pună capăt acelei conversaţii, ca să se poată întoarce la problema lui. A început, aşadar, să povestească, alegându-şi cuvintele cu multă băgare de seamă şi cu largi perifraze, despre o întâmplare neobişnuită care se petrecuse cu câteva zile mai înainte, şi care pricinuise multă tulburare în rândul călugărilor. Şi a spus că-i vorbea lui Guglielmo pentru că, ştiindu-l mare cunoscător şi al sufletului omenesc, şi al urmelor pe care le lasă diavolul, nădăjduia să poată să-şi dedice o parte din timpul său preţios ca să facă lumină într-o enigmă atât de dureroasă. Se întâmplase, aşadar, că Adelmo din Otranto, un călugăr încă tânăr, dar deja cunoscut ca un mare maestru al miniaturii, şi care tocmai împodobea manuscrisele bibliotecii cu imagini de o mare frumuseţe, fusese găsit, într-o dimineaţă, de către un căprar în fundul râpei peste care se ridica turnul de răsărit al Edificiului. Întrucât fusese văzut de către ceilalţi călugări în cor la completa, dar nu mai apăruse la matutini, căzuse probabil în orele cele mai întunecoase ale nopţii. Noapte foarte viforoasă, în care căzuseră fulgi tăioşi ca lama, de păreau mai degrabă grindină, azvârliţi de austrul care sufla nebuneşte, înmuiat de zăpada aceea care mai întâi era apoasă şi apoi se întărise în ţurţuri de gheaţă, trupul său fusese găsit la picioarele zidului ieşit în afară, zdrobit de stânca de care se izbise. Biată şi delicată făptură muritoare, Domnul să-l aibă în sfânta lui pază. Din cauza multiplelor izbituri pe care corpul le suferise în cădere, nu era uşor de spus din care punct anume căzuse; fără îndoială, de la una dintre ferestrele care se deschideau la trei rânduri de caturi pe cele patru laturi ale turnului aflate deasupra prăpastiei.
— Unde aţi îngropat sărmanul trup? a întrebat Guglielmo.
— În cimitir, fireşte, a răspuns Abatele. Poate că l-aţi observat, se află în partea de miazănoapte a bisericii, a Edificiului şi a grădinii de zarzavat.
— Văd, a spus Guglielmo, şi văd că problema domniei tale este următoarea: Dacă nefericitul acela s-ar fi, Doamne fereşte, sinucis (pentru că nu ne putem gândi că a căzut din nebăgare de seamă), a doua zi aţi fi găsit una dintre ferestrele acelea deschise, în vreme ce voi le-aţi găsit pe toate închise, şi fără ca la picioarele vreuneia dintre ele să fi apărut urme de apă.
Abatele era un bărbat, cum am spus, de o mare şi diplomatică reţinere, dar de data aceasta a avut o mişcare de surprindere care i-a smuls orice urmă de prestanţă ce se cuvine la o persoană serioasă şi măreaţă, după cum cere Aristotel.
— Cine ţi-a spus?
— Mi-ai spus chiar domnia ta, i-a răspuns Guglielmo. Dacă fereastra ar fi fost deschisă, v-aţi fi gândit numaidecât că el s-a aruncat de acolo. După cum am putut constata din afară, e vorba de ferestre mari, cu geamuri opace, şi asemenea ferestre nu se deschid de obicei, în clădiri cum e aceasta, la înălţimea unui om. Deci, dacă ar fi fost deschisă, fiind cu neputinţă ca nenorocitul să se fi apropiat de ea şi să-şi piardă echilibrul, nu v-ar fi rămas altceva de făcut decât să vă gândiţi la o sinucidere. În care caz nu l-ai fi lăsat domnia ta să fie îngropat într-un pământ sfinţit. Dar deoarece l-aţi îngropat creştineşte, ferestrele trebuie să fi fost închise. Pentru că dacă erau închise, neîntâlnind eu nici măcar în procesele de vrăjitorie un mort recalcitrant căruia Dumnezeu sau diavolul să-i fi îngăduit să se ridice din prăpastie ca să şteargă urmele fărădelegii sale, este evident că presupusul sinucigaş a fost mai degrabă împins, fie de o mână omenească, fie de o forţă drăcească. Şi domnia ta te întrebi cine să-l fi putut, nu zic împinge în prăpastie, ci ridica fără voia lui până la pervaz, şi eşti îngrijorat pentru că o forţă malefică, naturală sau supranaturală, cum o fi ea, cutreieră acum prin abaţie.
— Aşa e, a spus Abatele, şi nu era limpede dacă încuviinţa cele spuse de Guglielmo, sau îşi dădea dreptate sieşi pentru explicaţiile pe care Guglielmo le dăduse în chip atât de admirabil. Dar cum de-ai ştiut că nu era apă la picioarele nici unei ferestre?
— Pentru că mi-ai spus că bătea austrul, şi apa nu putea să lovească ferestrele care se deschid spre răsărit.
— Nu mi-au spus destule despre puterea minţii domniei tale, a grăit Abatele. Şi ai dreptate, nu era apă, şi acum ştiu pentru ce. Lucrurile s-au petrecut precum spui. Şi acum înţelegi spaima mea. Şi aşa ar fi fost foarte grav dacă unul dintre călugării mei s-ar fi murdărit cu abominabilul păcat al sinuciderii. Dar am motive să cred că un altul dintre ei s-a murdărit cu un păcat la fel de înspăimântător. Şi de-ar fi numai asta...
— În primul rând, de ce unul dintre călugări? în abaţie mai sunt şi multe alte persoane, grăjdari, căprari, servitori...
— Desigur, e o abaţie mică, dar bogată, a încuviinţat cu mândrie Abatele. O sută cincizeci de slujitori, pentru şaizeci de călugări. Dar totul s-a petrecut în Edificiu. Acolo, cum poate că ştiţi, chiar dacă la primul cat se află şi bucătăriile şi sala de mese, la cele două caturi de deasupra se găsesc scrip-torium-u\ şi biblioteca. După cină, Edificiul e închis şi avem o regulă foarte severă care interzice oricui să mai rămână acolo, a ghicit el întrebarea lui Guglielmo, şi a mai spus imediat, dar se vedea limpede că fără plăcere: fiind vorba, fireşte, şi despre călugări, dar...
— Dar?
— Dar înlătur cu desăvârşire, cu desăvârşire, înţelegi?, bănuiala că vreun servitor să fi avut curajul să intre acolo noaptea. Prin ochii lui a trecut ceva ca un zâmbet dispreţuitor, dar a fost iute ca un fulger, sau ca o stea căzătoare. Să spunem că le-ar fi teamă, ştii... uneori poruncile date celor simpli sunt întărite de câte o ameninţare, precum prevestirea că aceluia care nu va asculta i se poate întâmpla ceva îngrozitor, şi de la o putere supranaturală. Pe când un călugăr...
— Înţeleg.
— Şi nu numai atât, dar un călugăr ar putea avea şi alte motive să se aventureze într-un loc interzis, vreau să zic motive... cum să spun?... motivabile, chiar dacă sunt contra regulii...
Guglielmo şi-a dat seama de stânjeneala Abatelui, şi a pus o întrebare care urmărea poate să abată discuţia pe altă cale, dar care a provocat o stânjeneala cu mult mai mare.
— Vorbind de faptul că ar fi cu putinţă o crimă, domnia ta ai spus „şi de-ar fi numai asta”. Ce voiai să zici?
— Aşa am spus? Păi, da, nu este omorât un om fără un motiv, oricât ar fi de blestemat. Şi tremur la gândul blestemăţiei motivelor care să-l fi împins pe un călugăr să-şi ucidă un confrate. De asta am spus aşa.
— Nu de altceva?
— Nu există altceva despre care să-ţi pot spune.
— Vrei să spui că există altceva pe care domnia ta să mi-l poţi spune?
— Te rog, frate Guglielmo, dragul meu frate Guglielmo, şi Abatele a accentuat şi frate şi dragul meu.
Guglielmo a roşit puternic şi a meditat:
— Eris sacerdos in aeternum.
— Mulţumesc, a spus Abatele.
Oh, Doamne, Dumnezeule, ce mister înspăimântător au atins în clipa aceea imprudenţii mei superiori, împins unul de teamă, celălalt de curiozitate. Pentru că deşi novice, care pornea atunci la drum spre aflarea misterelor sfintei slujiri a Domnului, am înţeles şi eu, biet copilandru, că Abatele ştia ceva ce aflase însă sub pecetea spovedaniei. El trebuie să fi auzit de pe buzele cuiva nişte amănunte nelegiuite care puteau fi legate de nenorocitul sfârşit al lui Adelmo. Pentru asta poate că îl ruga pe fratele Guglielmo să dea la iveală o taină pe care el o ştia fără să o poată împărtăşi nimănui, şi spera ca maestrul meu să facă lumină cu puterea judecăţii sale, pe când el trebuia să arunce umbra, mânat de înalta îndatorire a milei.
— Bine, a spus atunci Guglielmo, voi putea pune întrebări călugărilor?
— Desigur că vei putea.
— Voi putea să umblu fără oprelişte prin abaţie?
— Iţi dau această îngăduinţă.
— Îmi dai această însărcinare coram monachos?
— Chiar în astă seară.
— Voi începe însă chiar azi, înainte de-a afla călugării ce îndatorire mi-ai dat. Şi în afară de asta doream mult, şi asta nu e ultima pricină a trecerii mele pe aici, să vizitez biblioteca voastră, despre care se vorbeşte cu admiraţie în toate abaţiile creştine.
Abatele s-a ridicat aproape brusc, cu figura foarte încordată.
— Poţi umbla prin toată abaţia, am spus. Dar, desigur, nu prin ultimul etaj al Edificiului, în bibliotecă.
— De ce?
— Ar fi trebuit să-ţi explic de la început, şi credeam că o i ştii. Domnia ta ştii că biblioteca noastră nu e ca altele...
— Ştiu că are mai multe cărţi decât orice altă biblioteci creştină. Ştiu că, în faţa dulapurilor voastre, cele de la Bobbic sau de la Pomposa, de la Cluny sau de la Fleury, par odaia unui copil care abia începe să înveţe literele. Ştiu că cele şase mii de codice cu care se lăuda Novalesa, acum o sută şi ceva de ani, sunt puţine faţă de ale voastre, şi poate că multe din acelea sunt acum aici. Ştiu că abaţia voastră este singura lumină pe care creştinătatea poate s-o pună alături de cel treizeci şi şase de biblioteci din Bagdad, de cele zece mii de codice ale vizirului Ibn al-Alkami, că numărul bibliilor voastre egalează cele două mii patru sute de corane cu care se mândreşte Cairo, că realitatea dulapurilor voastre este o strălucită adeverire împotriva falnicei legende a necredincioşilor care, acum câţiva ani, se lăudau (buni prieteni cum sunt ci principele minciunii) că biblioteca din Tripoli are o avere di şase milioane de volume şi stau în ea optzeci de mii de comentatori şi două sute de scribi.
— Aşa este, lăudat fie cerul.
— Ştiu că, între călugării care trăiesc printre voi, mult vin de la alte abaţii, răspândite prin toată lumea: unii, pentru puţin timp, să copieze manuscrise ce nu se găsesc în altă parte şi să le ducă apoi la ei acasă, nu fără să fi adus în schimb alte manuscrise de negăsit, pe care voi să le copiaţi şi să le adăugaţi la tezaurul vostru; alţii, pentru un timp îndelungat, pentru a rămâne uneori până la moarte, pentru că numai aici pot găsi operele care să facă lumină în cercetările lor. Şi aveţi, aşadar, printre voi germani, daci, francezi, spanioli şi greci. Ştiu că împăratul Frederic, cu mulţi ani în urmă, v-a cerut să compilaţi o carte despre prorocirile lui Merlin şi s-o traduceţi apoi în arabă, pentru a o trimite în dar sultanului din Egipt. Ştiu, în sfârşit, că o abaţie acoperită de glorie ca Murbach, în vremurile noastre atât de triste, nu mai are nici un singur copist măcar, că la San Gallo au rămas puţini călugări care mai ştiu să scrie, că acum în oraşe apar corporaţii şi bresle alcătuite din mireni care lucrează pentru universităţi şi că numai abaţia voastră reînnoieşte din zi în zi, ce spun?, va duce pe culmi tot mai înalte gloria ordinului vostru...
— Monasterium sine libris, a citat dus pe gânduri Abatele, est sicut civitas sine opibus, castrum sine numeris, coquina sine suppellectili, mensa sine cibis, hortus sine herbis, pratum sine floribus, arbor sine foliis”... Şi ordinul nostru, crescând în jurul celor două porunci, a muncii şi a rugăciunii, a fost lumină pentru întreaga lume cunoscută, zăcământ de ştiinţă, mântuire a unei doctrine antice care ameninţă să dispară în incendii, jafuri şi cutremure, atelier pentru scriptura cea nouă şi propăşire pentru cea veche... Oh, domnia ta ştii bine, trăim vremuri tare tulburi, şi roşesc de ruşine să-ţi spun că nu cu mulţi ani în urmă conciliul de la Viena a trebuit să întărească hotărârea că fiecare călugăr are datoria să primească ordinele... Câte din abaţiile noastre, care acum două sute de ani erau centru strălucit de măreţie şi de sfinţenie, sunt acum cuibare pentru trândavi! Ordinul mai e puternic şi acum, dar duhoarea oraşelor dă târcoale locurilor noastre sfinte, poporul lui Dumnezeu este atras acum spre negustorie şi spre luptele de grup, acolo, în marile centre locuite, unde nu poate avea lăcaş duhul sfinţeniei, nu numai că se vorbeşte (căci laicilor nu li se poate cere altceva), dar se şi scrie în vulgară, şi niciodată nici unul dintre aceste volume nu poate să intre între zidurile noastre, căci în mod fatal devine izvor de erezie. Pentru păcatele oamenilor lumea stă atârnată pe buza prăpastiei, cuprinsă de prăpastia însăşi care prăpastie cheamă. Şi mâine, cum voia Honorius, trupurile oamenilor vor fi mai mici decât ale noastre, după cum ale noastre sunt mai mici decât ale celor din vechime. Mundus senescit. Dacă acum Domnul a încredinţat ordinului nostru o misiune, ea e aceea de a se împotrivi goanei acesteia spre prăpastie, păstrând, reînnodând şi apărând tezaurul de înţelepciune pe care părinţii noştri ni l-au încredinţat. Pronia cerească a poruncit ca guvernarea lumii, care la început era la răsărit, pe măsură ce trece timpul, să se mute la apus, pentru a ne vesti că sfârşitul se apropie, întrucât petrecerea lucrurilor a ajuns deja la marginile universului. Dar până nu se istoveşte întru totul mileniul, până când nu triumfă, chiar şi pentru puţină vreme, fiara murdară care este Antichristul, ne revine nouă să apărăm tezaurul lumii creştine, şi chiar cuvântul lui Dumnezeu, pe care el l-a spus prorocilor şi apostolilor, pe care preoţii îl repetă fără să schimbe nimic la el, pe care şcolile au încercat să-l comenteze, chiar dacă astăzi tocmai în aceste şcoli se culcuşeşte şarpele trufiei, al invidiei şi al smintelii. În apusul acesta noi suntem încă făclii şi lumină înaltă la orizont. Şi atâta vreme cât zidurile acestea vor dăinui, noi vom fi păstrătorii Cuvântului lui Dumnezeu.
— Amin, a spus Guglielmo, cu glas de smerenie. Dar ce legătură au toate acestea cu faptul că nu se poate vizita biblioteca?
— Vezi, frate Guglielmo, pentru a putea realiza opera uriaşă şi sfântă care îmbogăţeşte aceste ziduri, şi a făcut semn spre corpul Edificiului care se zărea prin fereastra chiliei, tronând chiar deasupra bisericii abaţiale, oameni credincioşi au lucrat mai multe secole, după nişte legi de fier. Biblioteca a fost ridicată după un plan care a rămas necunoscut tuturor de-a lungul secolelor şi pe care nici unul dintre călugări nu este vrednic să-l cunoască. Numai bibliotecarului i s-a dezvăluit această taină, de către bibliotecarul de dinaintea sa, şi o dezvăluie, cât este în viaţă, ajutorului de bibliotecar, în aşa fel încât moartea să nu-l surprindă, lipsind comunitatea de aflarea acelui lucru. Şi buzele amândurora le sunt pecetluite de taină. Numai bibliotecarul, în afară de faptul că ştie, are. dreptul să umble prin labirintul cu cărţi, singur el ştie să le găsească şi unde să le pună la loc, numai el răspunde de! păstrarea lor. Ceilalţi călugări lucrează în scriptorium şi pot cunoaşte catalogul cărţilor pe care le cuprinde biblioteca. Dar un catalog de titluri spune adesea prea puţin, numai bibliotecarul ştie, după aşezarea volumului, după gradul în care este sau nu îngăduită citirea lui, ce fel de taine, de adevăruri sau de minciuni închide în el volumul cu pricina. Numai el hotărăşte cum, când şi dacă să-l încredinţeze călugărului care îl cere, numai după ce mi-a cerut mie părerea. Deoarece nu toate adevărurile sunt pentru toate urechile, nu toate minciunile pot fi recunoscute ca atare de un suflet credincios, şi călugării, în fine, stau în scriptorium ca să ducă la bun sfârşit o operă precisă, pentru care trebuie să citească anumite cărţi şi nu altele, şi nu ca să urmărească orice nebunească curiozitate care-i păleşte, fie din puţinătatea minţii, fie din trufie, fie din gânduri venite de la necuratul.
— Aşadar în bibliotecă sunt şi cărţi care conţin minciuni...
— Monştrii există, pentru că fac parte din proiectul divin, şi chiar în trăsăturile înspăimântătoare ale monştrilor se vădeşte puterea Creatorului. Tot aşa există, prin hotărârea Domnului, şi cărţile magilor, kabbalele iudeilor, născocirile poeţilor păgâni, minciunile necredincioşilor. Şi a fost nestrămutată şi sfântă convingerea celor care au voit şi sprijinit această abaţie secole de-a rândul, că şi în cărţile mincinoase poate să se întrezărească, pentru ochiul cititorului clarvăzător, o palidă licărire a înţelepciunii dumnezeieşti. De aceea e loc şi pentru ele în această bibliotecă. Şi tocmai din această pricină, înţelegi domnia ta, în ea nu poate să pătrundă oricine. Iar în afară de asta, a mai spus Abatele, cerându-şi parcă iertare pentru cât de firav era acest din urmă argument, cartea e o făptură delicată, suferă din pricina trecerii timpului, se teme de rozătoare, de vremea rea, de mâinile nepricepute. Dacă de sute şi sute de ani fiecare ar fi putut să se atingă, fără oprelişte, de codicele noastre, cea mai mare parte dintre ele nici n-ar mai exista. Aşadar, bibliotecarul le apără nu numai de oameni, ci şi de natură, şi îşi închină toată viaţa lui acestei lupte împotriva forţei uitării, duşmană a adevărului.
— Şi astfel nimeni, în afară de două persoane, nu intră în ultimul cat al Edificiului...
Abatele a zâmbit.
— Nimeni nu trebuie. Nimeni nu poate. Nimeni, chiar dacă ar voi, nu ar izbuti. Biblioteca se apără singură, e de nepătruns precum adevărul pe care-l găzduieşte, amăgitoare precum minciunile pe care le păstrează. Labirint al minţii, ea este deopotrivă un labirint pământesc. Poţi să intri, dar nu poţi să mai ieşi. Şi spunând asta aş dori ca domnia ta să te supui regulilor abaţiei.
— Dar domnia ta nu ai negat că Adelmo a putut fi aruncat de la una dintre ferestrele bibliotecii. Şi cum pot eu chibzui la moartea lui dacă nu văd locul în care s-ar putea să-şi fi avut început povestea morţii sale?
— Frate Guglielmo, a spus Abatele pe un ton împăciuitor, un om care l-a descris pe calul meu Brunello fără să-l vadă, şi moartea lui Adelmo fără să ştie aproape nimic despre ea, nu va întâmpina nici o greutate ca să se gândească la nişte locuri unde nu are voie să intre.
Guglielmo s-a aplecat a închinăciune.
— Domnia ta eşti înţelept şi când eşti sever. Cum ţi-e voia!
— Dacă am fost vreodată înţelept, apoi am fost pentru că am ştiut să fiu sever, a răspuns Abatele.
— Un ultim cuvânt, a spus Guglielmo. Ce-i cu Ubertino?
— E aici. Te aşteaptă. O să-l găseşti în biserică.
— Când?
— Întotdeauna, a zâmbit Abatele. Să ştii că, deşi foarte învăţat, nu este un om căruia să-i placă biblioteca. O socoteşte o amăgire a vremii. Stă mai mult în biserică, să mediteze, să se roage...
— E bătrân? a întrebat Guglielmo încurcat.
— De când nu l-ai mai văzut?
— De mulţi ani.
— E obosit. Tare desprins de lucrurile de pe lumea aceasta. Are şaizeci şi opt de ani. Dar cred că şi-a păstrat sufletul din tinereţe.
— Am să-l caut numaidecât, mulţumesc.
Abatele l-a întrebat dacă nu voia să se alăture comunităţii pentru masă, după orele sexta. Guglielmo i-a răspuns că abia mâncase şi că ar fi dorit mai bine să-l vadă numaidecât pe Ubertino. Abatele a salutat.
Tocmai ieşea din chilie când s-a ridicat din curte un urlet sfâşietor, ca al cuiva hăcuit de moarte, după care au urmat alte gemete, tot atât de înspăimântătoare.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Guglielmo, zăpăcit.
— Nimic, a răspuns Abatele zâmbind. Pe vremea aceasta se taie porcii. O treabă pentru porcari. Nu de sângele acesta trebuie să se ocupe domnia ta.
A ieşit, dezminţindu-şi faima de om care le ştia pe toate. Pentru că a doua zi dimineaţa... Dar pune frâu nerăbdării tale, limbă a mea mult prea slobodă. Căci în ziua de care spun, mai înainte de căderea nopţii, s-au mai întâmplat mult lucruri despre care va fi potrivit să amintesc.

Ziua întâi
Sexta

în care Adso admiră portalul bisericii şi Guglielmo îl regăseşte pe Ubertino din Casale

Biserica nu era maiestuoasă ca altele, văzute după aceea la Strasbourg, Chartres, Bamberg şi Paris. Semăna, mai degrabă, cu cele pe care le văzusem în Italia, mai puţin dornice să se ridice ameţitor spre cer, ci sprijinite sănătos pe pământ, adesea mai mult largi decât înalte; doar că la un prim cat ea purta deasupra, ca un fel de fortăreaţă, mai multe creneluri pătrate, şi din susul acestui cat se ridica o a doua clădire, care, mai degrabă decât un turn, era o a doua biserică, bine clădită, având un acoperiş ascuţit şi fiind străpunsă de ferestre severe. Biserică abaţială sănătoasă, cum construiau străbunii noştri în Provenţa şi Languedoc, străină de îndrăznelile şi de prea încărcatele broderii cu care a venit stilul modern, şi numai în timpurile mai din urmă, cred, s-a îmbogăţit, deasupra corului, cu o turlă înălţându-se îndrăzneţ spre bolta cerească.
Două coloane drepte şi şlefuite străjuiau intrarea, care părea la prima vedere un singur arc mare; dar din coloane porneau două contraforturi care, având deasupra altele şi nenumărate arce, purtau privirea, ca în inima unui hău, către portalul propriu-zis; acesta se întrezărea în umbră, sub un timpan mare, susţinut pe laturi de doi stâlpi, şi la mijloc de un pilastru sculptat, care împărţea intrarea în două deschizături, apărate de porţi de stejar întărite cu ferecaturi. La ora aceea a zilei soarele bătea slab drept în acoperiş şi lumina cădea pieziş pe faţadă, fără să lumineze timpanul; aşa că, după ce am trecut de cele două coloane, ne-am trezit pe neaşteptate sub bolta aproape silvestră a arcadelor care se despărţeau de Şirul de coloane mai mici ce întăreau contraforturile. După ce ochii s-au obişnuit în cele din urmă cu penumbra, povestea mută a pietrei aşternute cu imagini, atât de repede grăitoare cum erau vederii şi închipuirii oricui (pentru că pictura est laicorum literatura), mi-a fulgerat dintr-o dată privirea şi m-a cufundat într-o nălucire despre care şi astăzi limba mea cu greu poate să vorbească.
Am văzut un tron aşezat în cer şi pe cineva şezând pe tron. Chipul Celui Aşezat era neîndurător şi nepăsător, ochii larg deschişi şi săgetând asupra unei omeniri pământeşti ajunse la capătul făptuirilor sale, părul şi barba falnice căzând pe faţă şi pe piept ca apele unui râu, în pâraie toate pe aceeaşi măsură şi împărţite egal de-o parte şi de alta. Coroana ce purta pe cap era bogată în smalţuri şi nestemate, tunica imperială, de culoarea purpurei, îi cădea în falduri bogate peste genunchi, lucrată cu dantele şi broderii din fir de aur şi de argint. Mâna stângă, sprijinită pe genunchi, ţinea o carte cu o pecete, dreapta se ridica într-un gest nu ştiu dacă de binecuvântare sau de ameninţare. Chipul era luminat de înspăimântătoarea frumuseţe a unui nimb înflorat, în formă de cruce, şi am văzut strălucind în jurul tronului şi al capului Celui Aşezat un curcubeu de smarald. În faţa tronului, sub picioarele Celui Aşezat, vălurea o mare de cristal, iar în jurul Celui Aşezat, în jurul şi deasupra tronului, patru animale înspăimântătoare — am văzut — înspăimântătoare pentru mine, care le priveam pierdut, dar supuse şi tare blânde faţă de Cel Aşezat, pentru care cântau laude fără istovire.
Sau nu toate puteau fi numite înspăimântătoare, deoarece mi s-a părut frumos şi plăcut omul care, în partea stângă pentru mine (şi în dreapta Celui Aşezat), întindea o carte. Dar înspăimântător mi se părea de partea cealaltă un vultur, cu pliscul mărit, penele zbârlite aşezate ca o platoşă, ghearele puternice, aripile mari deschise. Iar la picioarele Celui Aşezat, sub primele două figuri altele două, un taur şi un leu, fiecare dintre cei doi monştri strângând în gheare şi în labe o carte, cu trupul întors înspre afara tronului, dar cu capul spre tron, ca şi cum ar fi întors spatele şi gâtul într-o pornire cumplită, şoldurile şi membrele fremătând asemenea fiarelor aflate în ghearele morţii, cu nările larg deschise, cozile răsucite şi îndoite ca la şerpi, şi terminându-se la vârf cu limbi de foc. Amândouă înaripate, amândouă încoronate cu câte un nimb, în ciuda aparenţei lor cumplite, nu erau creaturi ale infernului, ci ale cerului, şi dacă păreau înspăimântătoare, era pentru că răgeau întru proslăvirea Unuia care va să vină, să judece viii şi morţii.
În jurul tronului, alături de cele patru animale şi sub picioarele Celui Aşezat, văzuţi ca prin străvezimea unei mări de cristal, ca pentru a umple parcă întreaga întindere a nălucirii, compuşi după structura triunghiulară a timpanului, ridicându-se de la o bază de şapte plus şapte, apoi de trei plus trei şi apoi de doi plus doi, se iveau douăzeci şi patru de bătrâni, aşezaţi pe douăzeci şi patru de tronuri mici, îmbrăcaţi în veşminte albe şi încoronaţi cu aur. Unii aveau în mână câte 0 violă, alţii un potir cu parfum, şi doar unul singur cânta dintr-un instrument, pe când toţi ceilalţi, pierduţi în extaz, cu faţa întoarsă spre Cel Aşezat, îi cântau din gură laude, având şi membrele răsucite, precum acelea ale animalelor, în aşa fel încât cu toţii să-l poată vedea pe Cel Aşezat, dar nu în chip animalic, ci cu mişcări de dans extatic — cum trebuie să fi dansat David lângă arcă — şi în aşa fel încât oriunde s-ar fi aflat pupilele lor, împotriva legii care hotăra statura trupurilor, să se întoarcă spre acelaşi punct strălucitor. Oh, ce armonie de avânturi şi de moliciune, de poziţii nefireşti şi totuşi graţioase, în limbajul acela mistic de membre în chip miraculos eliberate de greutatea materiei corporale, bine-cuvântată cantitate dăruită cu o nouă formă substanţială, ca şi cum sfântul stol ar fi fost bătut de un vânt năprasnic, suflu de viaţă, delectare dezlănţuită, exaltare de osanale devenită în chip uimitor, din sunet ce era, imagine.
Trupuri şi mădulare locuite de Spirit, iluminate de revelaţie, chipurile răsucite de uimire, privirile exaltate de entuziasm, obrajii înflăcăraţi de iubire, pupilele dilatate de beatitudine, unul fulgerat de o dulce consternare, altul străpuns de o consternată dulceaţă, care transfigurat de uimire, care întinerit de bucurie, iată-i pe toţi cântând cu expresia chipurilor, cu podoabele veşmintelor, cu arcuirea şi tensiunea mâinilor şi picioarelor, un cântec nou, cu buzele întredeschise într-un surâs de proslăvire veşnică. Iar sub picioarele bătrânilor, şi arcuite deasupra lor şi deasupra tronului şi deasupra grupului tetramorf, aranjate în benzi simetrice, cu greu deosebindu-se una de alta, în aşa măsură ştiinţa artei le făcuse tainic proporţionale, egale în varietate şi variate în unitate, unice în diversitate şi diverse în deplina lor îngemănare, în admirabilă împreunare a părţilor cu o plăcută suavitate a culorilor, minune de consonanţă şi de înfrăţire de voci deosebite între ele, grupare aranjată în chipul coardelor de la ţiteră, consimţită şi coroborată înrudire printr-o forţă profundă şi proprie, în stare să activeze univocul în însuşi jocul alternativ al echivocurilor, împodobire şi împreunare de creaturi nepotrivite subiectului şi supuse totuşi de subiect, operă de împătimită conexiune condusă de regulă cerească şi pământească totdeodată (lanţ şi statornică legătură de pace, dragoste, virtute, guvernare, putere, ordine, origine, viaţă, lumină, strălucire, specie şi figură), egalitate multiplă care radiază strălucirea formei ce supune părţile proporţionale ale materiei — iată că se împleteau toate florile şi frunzele şi cârceii şi tufele şi corimbii tuturor plantelor cu care se împodobesc grădinile cerului şi ale pământului, vioreaua, salcâmul galben, cimbrişorul, crinul, lemnul câinesc, narcisa, rodul pământului, acantul, betelul, smirna, plantele răşinoase.
Dar, în vreme ce sufletul meu, răpit de concertul acela de frumuseţi pământeşti şi de impunătoare semnale supranaturale, sta să explodeze într-un cânt de bucurie, ochiul, urmând ritmul marcat de rozetele înflorite de la picioarele bătrânilor, a căzut pe figurile care, împletite, alcătuiau un tot cu pilastrul central care susţinea timpanul. Ce erau şi ce mesaj simbolic comunicau cele trei perechi de lei împletiţi în cruce aşezată transversal, căţărându-se ca nişte arce, sprijinindu-şi labele din spate pe pământ şi punându-le pe cele din faţă pe spatele propriului tovarăş, cu coama zbârlită în volute ascuţite, gura deschisă într-un rânjet ameninţător, legaţi de corpul însuşi al pilastrului cu o pastă, sau un cuib de cârcei? Ca să liniştească sufletul meu, după cum erau poate puşi să domolească natura diabolică a leilor şi s-o transforme într-o aluzie simbolică la lucrurile superioare, pe laturile pilastrului erau două figuri umane, nesfârşit de lungi, cât coloana însăşi, şi gemene cu alte două care le stăteau în faţă, simetric, de ambele laturi, pe stâlpii acoperiţi cu figuri pe părţile din afară, unde fiecare dintre porţile de stejar îşi avea uşorul ei; erau, aşadar, patru figuri de bătrâni, după ale căror podoabe i-am recunoscut pe Petru şi Pavel, Ieremia şi Isaia, răsuciţi şi ei ca într-un pas de dans, cu lungile lor mâini osoase cu degetele întinse, ca nişte aripi, şi tot ca nişte aripi le erau bărbile şi părul umflate de un vânt profetic, cutele hainelor prea lungi, agitate de picioarele prea lungi, dând naştere unor valuri şi volute, altfel decât leii, dar din aceeaşi materie ca şi leii. Şi, în vreme ce îmi luam ochii de la acea enigmatică polifonie de membre sfinte şi de mădulare infernale, am văzut de-o parte a portalului, şi sub arcadele din fund, pe alocuri ilustrate pe contraforturi, şi în spaţiul dintre coloanele subţiri, care susţineau şi împodobeau şi de asemenea pe stufoasa vegetaţie a capitelurilor fiecărei coloane, şi de aici ramificându-se spre bolta silvestră a nenumăratelor arcade, alte viziuni groaznice la privit şi justificata în locul acela numai datorită puterii lor de parabolă şi alegorie, sau pentru învăţătura morală pe care o transmiteau; şi am văzut o femeie depravată goală şi descărnată, roasă de scârbavnice broaşte râioase, suptă de şerpi, împreunată cu un satir cu burta umflată şi cu picioare de grifon, acoperite de peri zbârliţi, cu gura obscenă, care-şi striga propria pedeapsă, şi am văzut un avar, îngheţat de gheaţa morţii, lungit pe patul lui susţinut de coloane somptuoase, pradă îngrozită a unei cohorte de draci, dintre care unul îi smulgea, din gura horcăindă, inima în formă de copil (vai, fie ca în vecii vecilor să nu se nască), şi am văzut un trufaş pe umerii căruia se cocoţase un drac, băgându-i ghearele în ochi, în timp ce alţi doi lacomi se sfâşiau într-o încăierare corp la corp, dezgustătoare, şi încă alte creaturi, cu căpăţână de capră, coamă de leu, beregată de panteră, prinse într-o pădure de flăcări din care părea că auzi vuietul focului. Şi în jurul lor, amestecate cu ele, deasupra lor şi dedesubtul picioarelor lor, alte chipuri şi alte membre, un bărbat şi o femeie care se trăgeau de păr, două vipere care sugeau ochii unui condamnat, un bărbat rânjind, care cu amândouă mâinile îndoite căsca fălcile unei hidre, şi toate animalele din bestiarul satanei adunate la sfat şi puse de pază şi de coroană la tronul care le sta dinainte, ca să-i cânte slava cu înfrângerea lor, fauni, făpturi cu sex dublu, brute cu mâinile cu şase degete, sirene, hipocentauri, gorgone, harpii, coşmare, dragontopozi, minotauri, lincşi, leoparzi, himere, cenoperi cu bot de câine care scoteau foc pe nări, dentitirani, policaudate, şerpi cu păr, salamandre, vipere cu coarne, şerpi de apă veninoşi, năpârci, bicefali cu spinarea plină de dinţi, hiene, vidre, ciori, crocodili, hidropi cu coarne ca ferăstrăul, broaşte, grifoni, maimuţe, cinocefali, leucroţi, manticore, ulii, paranzi, nevăstuici, dragoni, pupeze, cucuvele, vârcolaci, ypnali, vipere libiene, spectafici, scorpioni, saurieni, cetacei, balauri, anfisbene, jaculi, dipsazi, guşteri, peşti-ventuză, polipi, murene şi broaşte ţestoase. Întreaga populaţie a iadului părea să-şi fi dat întâlnire ca să fie vestibul, pădure întunecoasă, landă fără de speranţă a izgonirii, la apariţia Celui Aşezat de pe timpan, la chipul lui plin de făgăduială şi de ameninţare, ei, înfrânţii de la Armaghedon, în faţa celui ce va veni să-i despartă pentru totdeauna pe cei vii de cei morţi. Şi, paralizat (aproape) de apariţia aceea, fără să mai fiu sigur acum dacă mă aflam într-un loc prieten sau în valea Judecăţii de Apoi, m-am speriat şi cu greu mi-am stăpânit lacrimile, şi mi s-a părut că aud (sau am auzit cu adevărat?) acea voce, şi am văzut acele apariţii care însoţiseră copilăria mea de novice, primele mele lecturi din cărţile sfinte şi nopţile de meditaţie în corul din Melk şi în ameţeala simţurilor mele, atât de slabe şi de slăbite, auzit o voce răsunând puternic ca o trompetă care spunea „ceea ce vezi, să scrii într-o carte!” (şi tocmai asta fac acum), şi am văzut şapte lămpi de aur şi în mijlocul lămpilor pe Unul asemenea fiului omului, încins pe piept cu o fâşie de aur, cu chipul şi părul ca lâna curată, ochii ca flacăra de foc, picioarele ca bronzul arzând în cuptor, glasul ca vuietul multor ape, şi ţinea în dreapta şapte stele, iar din gură îi ieşea o sabie cu două tăişuri. Şi am văzut o uşă deschisă în cer, şi Cel care era Aşezat mi se părea că e matostat şi agată, şi un curcubeu încingea tronul şi din tron ieşeau fulgere şi tunete. Şi Cel Aşezat a luat în mână o coasă ascuţită şi a strigat: „Fă să tremure coasa ta şi taie, a venit ceasul cositului, pentru că s-a copt recolta pământului”, şi Cel care era Aşezat a repezit coasa lui şi pământul a fost cosit.
Şi am înţeles atunci că apariţia nu vorbea de altceva decât de ceea ce se întâmpla în abaţie şi aflasem de pe buzele şovăielnice ale Abatelui — şi de câte ori nu m-am întors eu în zilele ce au urmat să privesc portalul, încredinţat că am să trăiesc iarăşi întâmplarea pe care o povestea el. Şi am înţeles că veniserăm aici sus pentru a fi martorii unui mare şi ceresc măcel.
Am tremurat ca şi când aş fi fost scăldat în ploaia cea de gheaţă a iernii. Şi am mai auzit şi o altă voce, dar de data asta! venea din spatele meu şi era un alt fel de voce, pentru cal venea de pe pământ şi nu din miezul de foc al apariţiei mele ba chiar risipea apariţia pentru că şi Guglielmo (în clipa aceea mi-am dat seama că era acolo), până atunci pierdut şi el în contemplare, se întorcea ca şi mine.
Fiinţa din spatele meu părea să fie un călugăr, chiar daci sutana murdară şi sfâşiată îl făcea să semene mai degrabă ev un vagabond, şi chipul său nu era altfel decât al monştrilor pe care abia-i văzusem pe capiteluri. Nu mi s-a întâmplat în viaţi mea, cum li s-a întâmplat în schimb multora dintre tovarăşi mei, să fiu vizitat de diavol, dar cred că dacă el ar trebui să-ni apară într-o zi, neputincios din hotărârea Domnului să-a ascundă întru totul natura, chiar când ar voi să fie întru-tot asemenea omului, nu ar avea alte trăsături decât cele pe care mi le arăta în clipa aceea interlocutorul meu. Capul ras, di nu din penitenţă, ci în urma cine ştie cărei eczeme cleioasi fruntea îngustă, încât dacă ar fi avut păr pe cap acesta s-ar împreunat cu sprâncenele (pe care le avea dese şi încâlcita ochii îi erau rotunzi, cu pupilele mici şi foarte iuţi, iar privirea nu ştiu dacă nevinovată sau vicleană, poate şi una şi alia deodată sau în momente diferite. Nasul lui nu putea fi numit aşa decât poate fiindcă era un os ce pornea dintre ochi, dar imediat ce se desprindea de faţă, pe dată şi intra în ea, prefăcându-se în nimic altceva decât în două caverne întunecate, nări lăbărţate şi năpădite de păr. Gura, legată de nări printr-o cicatrice, era largă şi respingătoare, mai largă la stânga decât la dreapta, şi între buza de sus, care lipsea, şi cea de jos, ieşită în afară şi cărnoasă, răsăreau într-un ritm neregulat dinţi negri şi ascuţiţi, precum dinţii de câine.
Omul a zâmbit (sau cel puţin aşa cred) şi, ridicând degetul, ca într-o ameninţare, a spus:
— Pocăiţi-vă-ţi! Vide când dracul venturus est ca să roadă inima ta! La mortz est super nos! Roagă-te să vină sfântul papă şi să ne mântuie de todas le peceata! Oh, oh, oh, văpiase necromanţia asta despre Domini Noştri Iesu Christi! Et anco jois m’es dols e plazer m’es dolors... Piei, diabolo! Semper m’aguaita în vreun cântec ca să-mi înhaţe hoitul. Dar Salvatore non est insipiens! Bonum monasterium, et aqui, se mănâncă şi se roagă dominum nostrum. Şi restul nu face nici cât o ceapă degerată. Et amen. Nu?
Va trebui, în cele ce voi spune în povestirea mea, să mai vorbesc, şi chiar mult, despre creatura aceasta şi să-i amintesc vorbele. Mărturisesc că îmi este tare anevoios s-o fac, pentru că n-aş putea spune nici acum, cum nu am înţeles nici atunci, ce soi de limbă vorbea. Nu era latina, în care comunicam în abaţie ca oameni de carte, nu era limba vorbită de oamenii de rând, de prin locurile acelea, nici vreo altă limbă pe care am auzit-o vreodată. Cred să fi dat o palidă idee despre felul cum vorbea el amintind, puţin mai sus (aşa cum mi le amintesc), primele cuvinte pe care le-am auzit de la el. Când mai târziu am aflat despre viaţa lui aventuroasă şi despre diferitele locuri în care trăise, fără să se statornicească nicăieri, mi-am dat seama că Salvatore vorbea toate limbile, şi nici una. Sau mai degrabă îşi născocise o limbă proprie care folosea frânturi din limbile cu care intrase în contact — şi la un moment dat m-am gândit că limba lui nu era cea adamică, pe care o vorbise omenirea fericită, unită toată de un singur grai, de la facerea lumii până la Turnul Babei, şi nici una din limbile ieşite după funestul eveniment al împărţirii lor, ci chiar limba confuziei străvechi. Iar, pe de pe altă parte, nici nu puteam numi limbă vorbirea lui Salvatore, pentru că în orice limbă omenească există nişte reguli, şi orice termen însemnează ad placitum Iun anume lucru, după o lege care nu se schimbă, pentru că omul nu poate numi câinele o dată câine, şi altă dată pisică, şi să pronunţe sunete cărora consensul oamenilor să nu le fi dat un sens precis, cum s-ar întâmpla oricui ar spune cuvântul „blitiri”. Şi, cu toate acestea, bine sau rău, eu înţelegeam ce voia să zică Salvatore, şi ceilalţi la fel. Dovadă că el vorbea nu una, ci toate limbile, nici una cum se cuvine, luându-şi cuvintele când dintr-una, când din alta. Mi-am dat totuşi seama mai târziu că el putea numi un lucru când în latină, când în provensală, şi am înţeles că, mai mult decât să-şi născocească propriile fraze, el folosea disiecta membra din alte fraze, auzite cândva, potrivit situaţiei şi lucrurilor pe care voia să le spună, ca şi cum ar fi izbutit să vorbească despre o mâncare, vreau să spun, numai cu vorbele oamenilor la care mâncase acea mâncare, şi să-şi exprime bucuria numai cu expresiile pe care le auzise că le rostesc oamenii bucuroşi, în ziua în care simţise şi el o bucurie asemănătoare. Era ca şi cum felul lui de a vorbi semăna cu faţa aceea a lui, alcătuită din bucăţi din feţele altora, sau cum am văzut uneori relicvarii de preţ (si licetf magnis componere parva, sau la lucrurile divine pe cele drăceşti) care erau alcătuite din resturile altor obiecte sacre. În momentul acela, în care l-am întâlnit pentru prima dată, Salvatore mi-a apărut, atât la chip cât şi prin felul de a vorbi, o fiinţă deloc diferită de încrucişările făpturilor cu păr şi cu gheare pe care le văzusem sub portal. Mai târziu mi-am dat seama că omul era poate bun la inimă, şi şugubăţ din fire. Iar şi mai târziu... Dar să le luăm în ordine. Şi pentru că, de cum terminase el de vorbit, maestrul meu l-a întrebat, plin de1
curiozitate:
— De ce ai spus pocăiţi-vă-ţi?
— Domine frate magnificentissimo, a răspuns Salvatore un soi de plecăciune, Jesus venturus est şi oamenii trebuie să se pocăiască. Nu?
Guglielmo l-a privit pătrunzător:
— Ai venit aici de la un schit de minoriţi?
— Nu pricep.
— Întreb dacă ai trăit pe lângă călugării Sfântului Francisc întreb dacă i-ai cunoscut pe aşa-zişii apostoli...
Salvatore a îngălbenit, sau mai degrabă chipul lui bronzat şi animalic a devenit pământiu. S-a înclinat adânc, a rostit ci jumătate de gură un vade retro, s-a închinat cu smerenie şi a fugit, uitându-se mereu înapoi.
— Ce l-aţi întrebat? l-am iscodit pe Guglielmo. El rămase puţin pe gânduri.
— N-are importanţă, o să-ţi spun mai târziu. Acum şi intrăm. Aş vrea să-l văd pe Ubertino.
Trecuse cu puţin de ora sexta. Soarele, palid, pătrunsese î interiorul bisericii pe la apus, deci prin ferestre puţine înguste. O rază îngustă de lumină încă mai cădea pe altarul cel mare, a cărui draperie mi se părea că scânteiază de o fulgerare aurie. Navele laterale erau cufundate în penumbră.
Lângă ultima capelă, înaintea altarului, în nava din stânga, se înălţa o coloană subţire pe care se afla o Sfântă Fecioară în piatră, cioplită în stilul modernilor, cu surâsul inefabil, pântecele proeminent, pruncul în braţe, purtând un veşmânt graţios, cu un pieptăraş îngust. La picioarele Sfintei Fecioare, în rugăciune, aproape prosternat, era un bărbat care purta veşmintele ordinului din Cluny.
Ne-am apropiat. Auzind zgomotul paşilor noştri, bărbatul şi-a ridicat faţa. Era un bătrân, cu faţa smeadă, craniul fără păr, ochii mari, albaştri, o gură subţire şi roşie, pielea albă, capul osos, a cărui piele era întinsă ca la o mumie conservată în lapte. Mâinile îi erau albe, cu degetele lungi şi subţiri. Părea o fată doborâtă de o moarte precoce. Ne-a aruncat, mai întâi, o privire oarecum speriată, de parcă l-am fi deranjat dintr-o viziune extatică, apoi chipul i s-a luminat de bucurie:
— Guglielmo? a exclamat. Mult iubitul meu frate! S-a ridicat anevoie şi i-a venit în întâmpinare maestrului meu, îmbrăţişându-l şi sărutându-l pe gură. Guglielmo, a repetat el, şi ochii i-au jucat în lacrimi. Ce mult timp a trecut! Dar tot te recunosc! Ce mult timp a trecut, câte întâmplări! Câte încercări la care ne-a supus Dumnezeu!
A început să plângă. Guglielmo l-a îmbrăţişat şi el, vizibil mişcat. Ne aflam în faţa lui Umberto din Casale.
Auzisem vorbindu-se despre el, şi mult, chiar înainte de a veni în Italia, şi încă şi mai mult frecventându-i pe franciscanii de la curtea imperială. Ba cineva chiar îmi spusese că cel mai mare poet din acele vremuri, Dante Alighieri, din Florenţa, care murise de câţiva ani, compusese un poem (pe care nu l-am putut citi pentru că era scris în limba toscană de rând), la care contribuiseră şi cerul şi pământul, şi din care multe versuri nu erau altceva decât nişte parafraze ale unor rânduri scrise de Ubertino în al său Arbor vitae crucifixae. Şi nu doar acesta era singurul titlu de glorie al acelui om faimos. Dar pentru a-i îngădui cititorului meu să priceapă mai bine importanţa întâlnirii, va trebui să caut să reconstitui întâmplările acelor ani aşa cum le înţelesesem şi în timpul scurtei mele Şederi în Italia centrală, din cuvintele rostite de maestrul şi ascultând multele discuţii pe care Guglielmo le purtase cu Abatele şi cu călugării în cursul călătoriei noastre.
Voi încerca să istorisesc ceea ce am înţeles, chiar dacă nu sunt sigur că voi spune bine aceste lucruri. Maeştrii mei din Melk îmi spuseseră adesea că este foarte greu pentru un om din nord să priceapă limpede treburile religioase şi politice din Italia.
Peninsula, în care puterea clerului era mai evidentă decât în oricare altă ţară, şi în care mai mult decât în oricare altă ţară clerul se fălea cu puterea şi bogăţia sa, dăduse naştere, de cel puţin două secole, mişcărilor unor oameni împăcaţi cu o viaţă mai săracă împotriva preoţilor corupţi, de la care nu voiau să primească nici măcar sfintele taine, adunându-se în comunităţi de sine stătătoare, care erau rău văzute în acelaşi timp şi de seniori, şi de Imperiu şi de magistraturile oraşelor.
În sfârşit, venise Sfântul Francisc şi răspândise o dragoste pentru sărăcie care nu se opunea preceptelor Bisericii, şi prin exemplul său Biserica fusese chemată la asprimea moravurilor acelor vechi mişcări, şi le curăţase de elementele de neorânduială care se cuibăreau în ele. Ar fi trebuit să urmeze o perioadă de blândeţe şi de sfinţenie, dar, cum ordinul franciscanilor creştea şi atrăgea la sine pe oamenii cei mai buni, el devenea prea puternic şi legat de trebile lumeşti, şi mulţi franciscani voiau să-l readucă la puritatea de altădată. Lucru mult prea greu pentru un ordin care, pe vremea când eram eu la abaţie, număra mai bine de treizeci de mii de membri, răspândiţi în lumea întreagă. Dar asta este, şi mulţi dintre aceşti călugări ai Sfântului Francisc se împotriveau preceptelor pe care ordinul şi le hotărâse, spunând că acesta din urmă se comporta acum întocmai ca acele instituţii ecleziastice pentru a căror reformare luase naştere. Şi că asta se petrecuse pe vremurile când Francisc mai trăia încă, şi că sfaturile sale şi cuvintele sale fuseseră trădate. Mulţi dintre ei au redescoperit atunci cartea unui călugăr cistercian, care scrisese la începuturile secolului al XII-lea al erei noastre, numit Gioacchino, şi căruia i se atribuia darul profeţiei. Şi într-adevăr el profeţise că are să vină o epocă nouă, în care învăţătura lui Christos, de multă vreme stricată de falşii lui apostoli, avea să prindă din nou putere pe pământ. Şi vestise el asemenea scadenţe, că tuturor li se păruse clar că el vorbea, fără să ştie, de ordinul franciscan. Şi de aceasta mulţi franciscani s-au bucurat foarte, ba după câte se pare prea mult, încât la! jumătatea secolului, la Paris, doctorii de la Sorbona au con-i damnat îndemnurile acelui abate Gioacchino, dar pare-se căi au făcut-o pentru că franciscanii (şi dominicanii) deveneau! prea puternici şi înţelepţi în universităţile din Franţa, şi se dorea înlăturarea lor ca eretici. Ceea ce nu s-a făcut şi a fost o mare binefacere pentru Biserică, deoarece asta a îngăduiţi să fie date la iveală operele lui Toma din Aquino şi ale lui Bonaventura din Bagnoregio, care, fireşte, nu erau eretici. De unde se vede că şi la Paris ideile erau confuze, sau că unii voiau să le facă astfel pentru interesele lor. Şi acesta e răul pe care-l face erezia lumii creştine, că întunecă ideile şi îi îndeamnă pe toţi să devină inchizitori pentru binele lor personal, încât ceea ce am văzut mai apoi la abaţie (şi despre asta voi vorbi mai târziu) m-a făcut să mă gândesc că de cele mai multe ori inchizitorii sunt cei care-i creează pe eretici. Şi nu numai în sensul că şi-i închipuie, când nu există, ci şi că reprimă cu atâta pornire putregaiul eretic încât îi sileşte pe mulţi să se dea de partea lui, din ură faţă de ei. Cu adevărat un cerc vicios, închipuit de diavol, de care Dumnezeu să ne ferească.
Dar vorbeam despre erezia (dacă o fi fost aşa) gioacchinistă. Şi s-a văzut în Toscana un franciscan, Gerardo din Borgo San Donnino, care s-a făcut purtătorul de cuvânt al predicilor lui Gioacchino, şi a tulburat mult lumea minoriţilor. S-a ivit astfel dintre ei un grup de susţinători a legilor vechi, împotriva reorganizării ordinului încercată de marele Bonaventura, care i-a devenit apoi general. În ultimii treizeci de ani ai secolului trecut, când conciliul de la Lyon, salvând ordinul franciscan din mâna celor care voiau să-l desfiinţeze, i-a îngăduit să stăpânească toate bunurile pe care le avea, cum hotărnicea şi legea pentru ordinele mai vechi, anumiţi călugări din Le Marche s-au răzvrătit, pentru că socoteau că spiritul legii fusese întru totul trădat, deoarece un franciscan nu trebuia să aibă în stăpânire nimic, nici singur, nici împreună cu mănăstirea sau cu ordinul. I-au aruncat în închisoare pe viaţă. Nu mi se pare că au predicat lucruri împotriva Evangheliei, dar când intră în joc stăpânirea lucrurilor pământeşti, e foarte greu ca oamenii să gândească aşa cum cere dreptatea. Mi s-a spus că, după câţiva ani, noul general al ordinului, Raimondo Gaufredi, i-a găsit pe aceşti prizonieri la Ancona şi, după ce i-a eliberat, a spus: „Dumnezeu a vrut ca noi toţi şi întreg ordinul să fim pătaţi de greşeala aceasta”. Semn că nu este adevărat ce spun ereticii şi că în Biserica noastră îşi au încă loc oameni de soi.
Era printre aceşti prizonieri eliberaţi şi Angelo Clareno, care s-a întâlnit apoi cu un călugăr din Provenţa, Pietro di Giovanni Olivi (pe numele său de acasă Pierre Olieu), care Predica profeţiile lui Gioacchino, şi apoi cu Ubertino din Casale, şi de aici a luat naştere mişcarea spiritualilor. Urca în anii aceia pe scaunul pontifical un eremit dintre cei mai sfinţi, Pietro din Morrone, care a păstorit sub numele de Celestino al V-lea, şi acesta a fost primit cu uşurare de către spirituali. „Se va naşte un sfânt, se spusese, şi va preacinsti învăţătura lui Christos, va duce o viaţă de înger, tremuraţi prelaţi păcătoşi.” Poate că Celestino avea o viaţă prea de înger, sau prelaţii din jurul lui erau prea păcătoşi, sau nu izbutea să rabde apăsarea unui război care ţinea prea mult cu împăratul şi cu ceilalţi regi din Europa; fapt este că Celestino a renunţat la demnitatea sa şi s-a întors în schivnicie. Dar în scurtul răstimp al domniei sale, mai puţin de un an, speranţele spiritualilor au fost toate împlinite: ei s-au dus la Celestino care a întemeiat cu ei o comunitate numită fratres et pauperes heremitae domini Celestini. Pe de altă parte, în timp ce papa trebuia să îndeplinească funcţia de mediator între cei mai puternici cardinali de la Roma, au fost dintre ei unii, ca un Colonna sau un Orsini, care, în taină, sprijineau noile tendinţe de sărăcie: alegere cu adevărat foarte ciudată pentru oameni nemărginit de puternici, care trăiau în condiţii şi bogăţii nemăsurate, şi nu am înţeles niciodată dacă se foloseau de spirituali doar pentru scopurile lor de guvernare, sau se simţeau îndreptăţiţi de viaţa lor carnală să dea sprijin tendinţelor spirituale; şi poate că erau adevărate amândouă lucrurile, dat fiind puţinul pe care-l pricepeam eu din treburile italieneşti. Şi, ca să dau un exemplu, Ubertino fusese primit drept capelan al cardinalului Orsini, când, devenind cel mai ascultat dintre spirituali, era în primejdie să fie acuzat ca eretic. Şi acelaşi cardinal îi servise drept scut la Avignon.
Cum se întâmplă însă în asemenea cazuri, pe de o parte, Angelo şi Ubertino predicau după doctrină, pe de alta, mari mase de oameni simpli primeau predica aceasta a lor şi se răspândeau prin ţară, în afara oricărui pericol. Astfel Italia a fost invadată de aceşti fraticelli — călugăraşi, cum le spune poporul — sau fraţi întru sărăcie, care multora le păreau primejdioşi. Dar era anevoie să-i deosebeşti pe maeştrii spirituali, care ţineau legătura cu autorităţile ecleziastice, de emulii lor mai simpli, care de-acum îşi duceau viaţa pur şi simplu în afara ordinului, cerând de pomană şi trăind de azi pe mâine din munca braţelor lor, fără să aibă nici un fel de proprietate. Şi aceştia sunt cei pe care glasul mulţimii îi numea fraticelli, nu altfel decât beghinii franţuji, care se inspirau de la Pietro di Giovanni Olivi.
Celestino al V-lea a fost înlocuit cu Bonifaciu al VIII-lea, şi acest papă s-a grăbit să arate prea puţină îngăduinţă faţă de spirituali şi de „călugăraşi” în general; tocmai în ultimii ani ai secolului care murea, a semnat o bulă, Firma cautela, care îi osândea dintr-o singură lovitură pe bigoţi, pe questuanti rătăcitori care roiau la periferia ordinului franciscan şi chiar pe spirituali, adică pe aceia care se sustrăgeau vieţii ordinului, pentru a se dedica pustniciei.
Spiritualii au încercat apoi să obţină îngăduinţa altor pontifi, precum Clement al V-lea, ca să se poată desprinde de ordin într-un chip blând. Cred că ar fi izbutit, dar venirea lui Ioan al XXII-lea le-a luat orice speranţă. De cum a fost ales, în 1316, el a scris regelui Siciliei ca să-i alunge pe aceşti călugări de pe pământurile sale, pentru că mulţi se adăpostiseră prin părţile acelea; şi i-a pus în butuci pe Angelo Clareno şi pe spiritualii din Provenţa.
Nu putea fi o treabă uşoară şi mulţi din curie i se împotriveau. Fapt e că Ubertino şi Clareno au izbutit să fie lăsaţi să părăsească liber ordinul, şi au fost primiţi, unul de către benedictini, iar celălalt de către celestini. Dar faţă de cei care au rămas să-şi ducă viaţa cum doreau ei, Ioan a fost necruţător şi i-a urmărit cu inchiziţia şi mulţi au fost arşi.
El a înţeles însă că pentru a distruge iarba rea a „călugăraşilor”, care subminau autoritatea Bisericii, trebuia să condamne ideile pe care îşi sprijineau ei credinţa. Ei susţineau că Iisus şi apostolii lui nu avuseseră nici un fel de proprietate, nici personală, nici în comun, şi papa a condamnat ca eretică această idee. Lucru de mirare, pentru că nu se vede de ce un papă trebuie să socotească vreodată păcătoasă ideea că Iisus era sărac; dar iată că tocmai cu un an mai înainte se ţinuse adunarea generală a franciscanilor la Perugia — capitulul — care susţinuse părerea aceasta şi, condamnându-l unii pe papă, îl condamnau şi pe celălalt. Cum am mai spus, adunarea îşi pereclita foarte mult propria sa luptă împotriva împăratului; aşa stau lucrurile. Şi astfel, de atunci mulţi călugăraşi, care nu ştiau nimic nici despre împărat, nici despre Perugia, au murit arşi pe rug.
La aceste lucruri mă gândeam privind un personaj legendar ca Ubertino. Maestrul meu mă prezentase şi bătrânul mă mângâiase pe obraz, cu o mână caldă, aproape fierbinte. La atingerea acelei mâini am înţeles mult din tot ce auzisem despre omul acela sfânt, şi altele pe care le citisem în paginile cărţii Arbor vitae, înţelegând focul mistic care-l devorase încă din tinereţe când, deşi studiind la Paris, se îndepărtase de speculaţiile teologice şi îşi închipuise că se transformase în Penitenta Magdalena; şi legăturile foarte strânse pe care le avusese cu Sfânta Angela din Foligno, de care fusese iniţiat în comorile vieţii mistice şi în adorarea crucii; şi uite aşa, într-o zi, îngrijoraţi de înflăcărarea predicilor sale, superiorii lui îl trimiseră să stea retras la Verna.
Cercetam atent acel chip, cu trăsături atât de dulci cal acelea ale sfintei cu care se aflase în frăţească legătură de sensuri atât de spirituale. Intuiam că trebuie să fi ştiut să dea chipului său trăsături cu mult mai aspre când, în 1311, conciliul de la Viena, prin decretala Exivi de paradiso, îi înlăturai pe superiorii franciscani potrivnici spiritualilor, dar îi obliga pe aceştia să trăiască în pace în sânul ordinului, şi acest campion al renunţării nu încuviinţase acel dibaci compromis şi luptase pentru alcătuirea unui ordin independent, însufleţit de cea mai mare severitate. Acest mare luptător pierduse atunci bătălia, pentru că în anii aceia Ioan al XXII-lea purta o cruciadă împotriva discipolilor lui Pietro di Giovanni Olivi (printre care se număra şi el) şi-i condamna pe călugării din Narbonne şi Beziers. Dar Ubertino nu pregetase să apere în faţa papei memoria prietenului său, şi papa, subjugat da sfinţenia lui, nu îndrăznise să-l condamne (chiar dacă după aceea îi condamnase pe alţii). Ba, în acele condiţii, îi oferise chiar o cale de salvare, sfătuindu-l, mai întâi, apoi poruncindu-i să intre în ordinul din Cluny. Ubertino, care trebuie să fi fost de asemenea şi foarte abil (el, care părea atât ăi dezarmat şi de delicat) în câştigarea de susţinători şi de aliaţi la curtea pontificală, acceptase desigur să intre în mănăstire) din Gremblah, în Flandra, dar cred că nu s-a dus niciodată acolo, rămânând la Avignon, sub blazonul cardinalului Orsin să apere cauza franciscanilor.
Numai în ultimul timp (şi veştile pe care le auzisem erau nesigure), steaua lui la curte apusese, trebuise să se îndepărteze de Avignon, în vreme ce papa îl urmărea pe acest om d( neîmblânzit ca eretic care per mundus discurrit vagabundui Se spunea despre el că nu i se mai ştia de urmă. După-masă înţelesesem, din dialogul dintre Guglielmo şi Abate, că ei ascuns în această abaţie. Şi acum îl vedeam înaintea mea.
— Guglielmo, tocmai spunea, erau gata-gata să m! omoare; ştii, a trebuit să fug noaptea.
— Cine te voia mort? Ioan?
— Nu. Ioan nu m-a iubit niciodată, dar m-a respectat întotdeauna. De fapt, el este acela care mi-a oferit o posibilitate de a scăpa de proces, acum zece ani, ordonându-mi să intru la benedictini, şi cu asta i-a redus la tăcere pe duşmanii mei. mârâit îndelung, făceau glume pe seama faptului că apărător al sărăciei intra într-un ordin atât de bogat şi că trăia la curtea cardinalului Orsini... Guglielmo, tu ştii cât ţin eu la lucrurile din lumea aceasta! Dar era singura modalitate de a rămâne la Avignon şi de a-i apăra pe confraţii mei. Papa se temea de Orsini, nu s-ar fi atins de un fir de păr din capul meu. Ba chiar acum trei ani m-a trimis ca purtător de cuvânt la regele Aragonului.
— Şi-atunci, cine te urăşte?
— Toţi. Curia. Au încercat să mă ucidă de două ori. Au încercat să mă facă să tac. Tu ştii ce s-a întâmplat acum cinci ani. Fuseseră condamnaţi de doi ani beghinii din Narbonne, şi Berengario Talloni, care era totuşi unul dintre judecători, apelase la papă. Erau momente grele, Ioan emisese deja două bule împotriva spiritualilor şi chiar Michele din Cesena cedase — şi, ca să nu uit, când soseşte?
— Va fi aici peste două zile.
— Michele... De-atâta vreme nu l-am mai văzut. Acum s-a căit, pricepe ce vrem noi, capitulul de la Perugia ne-a dat dreptate. Dar atunci, în 1318, a cedat papei şi i-a dat în mână cinci spirituali din Provenţa, care nu acceptau să se supună. Arşi, Guglielmo; oh, e înspăimântător!...
Şi-a ascuns faţa în palme.
— Dar ce s-a întâmplat cu exactitate după apelul lui Talloni? l-a întrebat Guglielmo.
— Ioan trebuia să redeschidă dezbaterea, înţelegi? Trebuia, pentru că şi în curie se aflau oameni cuprinşi de îndoială, şi franciscanii din curie — farisei, morminte văruite, gata să se vândă pentru o sinecură, dar erau cuprinşi de îndoială. Şi atunci Ioan mi-a poruncit să aştern un memoriu despre sărăcie. A fost un lucru frumos, Guglielmo. Dumnezeu să-mi ierte infatuarea...
— L-am citit, Michele mi l-a arătat.
— Se găseau şovăielnici chiar şi printre ai noştri: părintele din provincia Aquitania, cardinalul de la San Vitale, episcopul de Caffa...
— Un dobitoc, a spus Guglielmo.
— Odihnească-se-n pace, s-a dus la Domnul acum doi ani.
— Domnul n-a fost atât de milostiv. Este o ştire falsă, care a venit de la Constantinopol. Se află încă printre noi, mi s-a spus că are să facă parte din legaţie. Dumnezeu să ne ferească!
— Dar e de partea capitulului de la Perugia, a spus Ubertino.
— Tocmai. Face parte din acea rasă de oameni care sunt întotdeauna cei mai buni apărători ai adversarilor lor.
— Ca să spun adevărul, a continuat Ubertino, nici atunci \ n-a fost de prea mare ajutor cauzei. Şi totul s-a terminat printr-un nimic, de fapt, dar cel puţin nu s-a stabilit că ideea era eretică, şi asta a fost important. Pentru asta ceilalţi nu m-au iertat. Au încercat să-mi facă rău în toate felurile, au spus că am fost la Sachsenhausen acum trei ani, când Ludovic l-a proclamat eretic pe Ioan. Şi cu toate astea ştiau cu toţii că în iulie eu mă aflam la Avignon cu Orsini... Au găsit că unele părţi din declaraţia împăratului reflectau ideile mele, ce sminteală!
— Nicidecum, a spus Guglielmo. Ideile i le dădusem eu scoţându-le din declaraţia ta de la Avignon, şi din anumitei pagini ale lui Olivi.
— Tu? a exclamat Ubertino, cu un amestec de uimire şi de bucurie; dar atunci îmi dai dreptate! Guglielmo s-a arătat încurcat:
— Erau idei bune pentru împărat în momentul acela, a spus evaziv.
Ubertino l-a privit cu neîncredere.
— Ah, dar tu nu crezi cu adevărat în ele, hm?
— Mai povesteşte, a spus Guglielmo, povesteşte cum ai scăpat de câinii aceia.
— Câini, aşa e. Câini turbaţi. A trebuit să mă lupt chiar cu Bonagrazia în persoană, ştii?
— Dar Bonagrazia din Bergamo e cu noi!
— Acum, după ce i-am vorbit eu îndelung. Numai după asta s-a convins şi a protestat cu Ad conditorem canonum. Şi papa l-a azvârlit în temniţă pe un an.
— Am auzit că acum stă pe lângă un prieten al meu cară este în curie, William Ockham, sau, cum îi zic pe-aici Guglielmo din Occam.
— L-am cunoscut prea puţin. Nu-mi place. E un om fără înflăcărare, numai cap, deloc suflet.
— Dar e un cap strălucit.
— S-ar putea. Şi o să-l ducă în infern.
— Atunci o să-l revăd acolo, şi o să discutăm despre logică.
— Taci, Guglielmo, a spus Ubertino, zâmbind cu multă căi dură, tu eşti mai bun decât filosofii tăi. Dacă ai fi vrut numai.
— Ce anume?
— Când ne-am văzut, ultima dată, în Umbria, ţii minte. Abia mă vindecasem de suferinţele mele, prin intercesiuni acelei femei minunate... Chiara din Montefalco... a şoptit cu faţa radioasă, Chiara... Când făptura feminină, prin natura ei atât de păcătoasă, se sublimează în sfinţenie, atunci ştie să se facă cel mai de preţ vehicul al graţiei. Ştii cum viaţa mea s-a inspirat din castitatea cea mai pură, Guglielmo. (îl strângea de braţ, foarte agitat.) Ştii cu ce... feroce — da, e cuvântul potrivit — cu ce feroce sete de penitenţă am încercat să ucid în mine palpitaţiile cărnii, pentru a mă face doar o transparenţă întru iubirea lui Christos Răstignit... Şi totuşi trei femei au fost în viaţa mea trei mesageri cereşti pentru mine. Angela din Foligno, Margherita din Cittî di Castello (care mi-a spus dinainte sfârşitul cărţii mele când eu nu scrisesem decât o treime din ea), şi, în sfârşit, Chiara din Montefalco. A fost un dar al cerului că eu, tocmai eu, a trebuit să cercetez minunile sale şi să-i proclam sfinţenia în faţa mulţimilor, mai înainte ca Sfânta Maică Biserica să se fi mişcat. Şi tu erai acolo, Guglielmo, şi mă puteai ajuta în acea sfântă misiune, şi n-ai vrut...
— Dar sfânta misiune la care mă pofteai era aceea de a trimite pe rug pe Bentivenga, Jacomo şi Giovannuccio, a spus încet Guglielmo.
— Întunecau memoria ei cu perversiunile lor. Şi tu erai inchizitor!
— Şi chiar atunci am cerut să mi se ia însărcinarea aceea. Povestea nu-mi plăcea. Nu-mi plăcea, ca să fiu cinstit, nici felul cum îl făceai pe Bentivenga să-mi mărturisească greşelile. Te-ai prefăcut că vrei să intri în secta lui, dacă era o sectă, i-ai stors secretele şi ai pus să-l aresteze.
— Dar aşa se procedează cu duşmanii lui Christos! Erau eretici, erau pseudoapostoli, puţeau de pucioasa lui fra Dolcino!
— Erau prieteni cu Chiara.
— Nu, Guglielmo, să nu atingi nici măcar cu o umbră memoria Chiarei!
— Dar umblau în grupul ei...
— Erau minoriţi, îşi spuneau spirituali şi în schimb erau călugării comunităţii! Dar ştii că a reieşit clar, la anchetă, că Bentivenga din Gubbio se proclamase apostol, şi apoi, împreună cu Giovannuccio din Bevagna le seduceau pe călugăriţe spunându-le că infernul nu există, că dorinţele carnale se puteau satisface fără a mânia pe Dumnezeu, că se putea primi trupul lui Christos (Doamne, iartă-mă!) după ce te-ai culcat cu o călugăriţă, că lui Dumnezeu i-a fost pe plac mai mult Magdalena decât fecioara Agnese, că ceea ce prostimea numeşte diavol este chiar Dumnezeu, pentru că diavolul este înţelepciunea şi Dumnezeu este înţelepciunea însăşi! Şi preafericita Chiara a fost aceea care, după ce a auzit spusele lor, a avut acea viziune în care chiar Dumnezeu i-a spus că aceia erau discipoli răufăcători ai lui Spiritus Libertatis!
— Erau minoriţi cu mintea aprinsă de aceleaşi viziuni ca ale Chiarei, şi adesea ceea ce desparte viziunea extatică de frenezia păcatului este foarte puţin, a spus Guglielmo.
Ubertino i-a strâns mâinile şi ochii i s-au umplut iar de lacrimi.
— Nu spune asta, Guglielmo. Cum poţi să confunzi momentul iubirii extatice, care-ţi arde măruntaiele cu parfumul tămâiei, cu învălmăşeala simţurilor care miroase a pucioasă? Bentivenga instiga la atingerea părţilor goale ale unui corp, afirma că numai astfel se dobândeşte eliberarea din imperiul simţurilor, homo nudus cum nuda iacebat...
— Et non commiscebantur ad invicem...
— Minciuni! Căutau plăcerea, dacă stimulul carnal se făcea simţit, ei nu socoteau că e păcat dacă, pentru a-l satisface, bărbatul şi femeia se culcau împreună, şi unul îl atingea şi îl săruta pe celălalt peste tot, şi el îşi punea pântecele gol pe pântecele ei!
Mărturisesc că felul în care Ubertino stigmatiza viciul altuia nu mă îndemna la gânduri virtuoase. Maestrul meu trebuie să-şi fi dat seama că eram tulburat şi l-a întrerupt pe sfântul om.
— Eşti un spirit înflăcărat, Ubertino, în iubirea faţă de Dumnezeu ca şi în ura faţă de rău. Ceea ce voiam să spun este că e mică deosebirea dintre înflăcărarea Serafimilor şi ardoarea lui Lucifer, pentru că iau întotdeauna naştere dintr-o aprindere exagerată a voinţei.
— Oh, diferenţa există, o ştiu bine! a spus Ubertino inspirat. Tu vrei să spui că între a vrea binele şi a vrea răul e doar un mic pas, pentru că este vorba întotdeauna de a călăuzi aceeaşi voinţă. Asta e adevărat. Dar diferenţa se află în obiect, şi obiectul e recognoscibil cu limpezime. Aici Dumnezeu, dincolo diavolul.
— Şi eu mă tem că nu mai ştim să facem deosebirea! Ubertino. Oare nu Angela din Foligno a ta a povestit de ziua aceea în care, cu sufletul răpit, a stat în mormântul lua Christos? Nu a spus cum la început i-a sărutat pieptul şi l-d văzut culcat cu ochii închişi, apoi i-a sărutat gura şi a simţii cum urcă din acele buze un parfum de o dulceaţă de nedescris şi după o scurtă pauză şi-a pus obrazul pe obrazul lui Christos şi Christos a apropiat mâna de obrazul ei şi a strâns-o la sini şi — ea aşa a spus — bucuria ei a devenit nemăsurată?
— Ce legătură are asta cu imperiul simţurilor? a întreba Ubertino. A fost o experienţă mistică şi corpul acela era al Domnului Dumnezeului Nostru.
— Poate că m-am obişnuit cu ceea ce era la Oxford, a spus Guglielmo, unde şi experienţa mistică era de alt fel...
— Totul în cap, a zâmbit Ubertino.
— Sau în ochi. Dumnezeu simţit ca lumină în razele soarelui, în imaginile oglinzilor, în răspândirea culorilor pe fragmente din materia ordonată, în reflexiile zilei pe frunzele umede... Nu este dragostea aceasta mai aproape de cea a lui Francisc, când îl lăuda pe Dumnezeu în creaturile sale, flori, ierburi, apă, aer? Nu cred că de la un asemenea fel de iubire poate să vină vreo uneltire. În vreme ce nu-mi place o iubire care aduce în discuţia cu Dumnezeu fiorii care se simt în contactele cărnii.
— Vorbele tale sunt blasfemie, Guglielmo! Nu e acelaşi lucru. Este un salt, uriaş, în jos, între extazul inimii iubitoare de Iisus Răstignit şi extazul corupt al pseudoapostolilor din Montefalco.
— Nu erau pseudoapostoli, erau călugării Spiritului Liber, cum ai spus chiar tu.
— Şi care-i diferenţa? Tu n-ai ştiut totul despre procesul acela; eu însumi n-am îndrăznit să încredinţez actelor anumite mărturisiri, pentru a nu atinge câtuşi de puţin, nici chiar pentru o clipă, cu umbra diavolului, atmosfera de sfinţenie pe care Chiara o crease în locul acela. Dar am ştiut, Guglielmo, câte ceva, am ştiut. Se adunau noaptea într-o pivniţă, luau un copil abia născut şi-l aruncau de la unul la altul până murea de lovituri şi... de altceva... Şi cine-l primea viu pentru ultima oară, şi murea în mâinile lui, devenea capul sectei. Şi trupul copilului era sfâşiat şi amestecat cu făină, ca să facă din el ostii de hulă!
— Ubertino, a spus hotărât Guglielmo, lucrurile acestea au fost spuse cu multe secole în urmă, de episcopii armeni, despre secta paulicienilor. Şi despre bogomili.
— Şi ce contează? Diavolul este mărginit, urmăreşte un ritm în capcanele sale şi în înşelătoriile sale, îşi repetă propriile ritualuri la distanţă de milenii, el este întotdeauna acelaşi, tocmai de aceea este recunoscut ca duşman! îţi jur, aprindeau luminări în noaptea de Paşte şi aduceau fete în pivniţă. Apoi stingeau luminările şi se repezeau asupra lor, chiar dacă erau legate de ei prin legături de sânge... Şi dacă din unirea aceasta se năştea un copil, reîncepeau ritualul infernal, strânşi cu toţii în jurul unui vas plin cu vin pe care-l numeau butoiaşul (ii barilotto), ca să se îmbete, şi tăiau copilul în bucăţi, şi-i turnau sângele într-o cupă, şi aruncau copii încă vii în foc, şi amestecau cenuşa copilului cu sângele ‘ui şi beau din cupă.
— Dar asta o scria Michele Psello — sau Mihail Psellos, cum îi spuneau în Bizanţ — în cartea sa despre acţiunile diavolilor, acum trei sute de ani! Cine ţi-a povestit aceste lucruri?
— Ei, Bentivenga şi alţii, şi sub tortură!
— Există un singur lucru care excită animalele mai mult decât plăcerea, şi asta e durerea. Sub tortură trăieşti ca sub puterea ierburilor care dau halucinaţii. Tot ceea ce ai auzit povestindu-se, tot ceea ce ai citit, îţi revine în minte, ca şi cum tu ai fi dus cu forţa nu spre cer, ci spre infern. Sub tortură spui nu numai ce vrea inchizitorul, dar şi ceea ce îţi închipui că poate să-i facă plăcere, pentru că se stabileşte o legătură (aceasta este într-adevăr diabolică) între tine şi el... Lucrurile acestea le ştiu, Ubertino, am făcut şi eu parte din grupul acela de oameni care cred că pot revela adevărul cu fierul înroşit. Ei bine, să ştii, incandescenţa adevărului provine de la alt foc. Sub tortură Bentivenga poate să-ţi fi spus minciunile cele mai absurde, pentru că nu mai vorbea el, ci: desfrâul lui, diavolul din sufletul lui.
— Desfrâul?
— Da, există un desfrâu al durerii, după cum există un desfrâu al adoraţiei şi chiar unul al umilinţei. Dacă le-a trebuit atât de puţin îngerilor rebeli ca să-şi schimbe înflăcărarea lor de adoraţie şi de umilinţă în înflăcărare de trufie şi de revoltă, ce să mai spui de o fiinţă umană? Iată, acum o ştii, gândul acesta m-a străbătut în cursul anchetelor mele inchizitoriale.! Şi din pricina asta am renunţat la activitatea aceea. Mi-a lipsit curajul să anchetez slăbiciunile celor răi, pentru că am constatat că sunt aceleaşi slăbiciuni ca şi cele ale sfinţilor.
Ubertino ascultase ultimele cuvinte ale lui Guglielmo ca şu cum nu ar fi înţeles ceea ce spunea. După expresia chipului său, tot mai însufleţită de o afectuoasă milă, am înţeles că el nu-l socotea pe Guglielmo pradă unor sentimente foarte vinovate, pe care i le ierta fiindcă îl iubea foarte mult. L-a întrerupt, şi a spus pe un ton destul de amar:
— Nu contează. Dacă simţeai aşa, ai făcut bine că te-ai oprit. Trebuie să lupţi cu ispitele. Totuşi, mi-a lipsit sprijinul tău, şi am fi putut nimici banda aceea de răufăcători. Şi, în schimbi ştii ce s-a întâmplat: eu însumi am fost acuzat că am fost prea slab cu ei, şi am fost bănuit de erezie. Ai fost prea slab şi tu în lupta contra răului. Răul, Guglielmo; nu va înceta niciodată această condamnare, această umbră, acest noroi care ni împiedică să atingem rădăcina? S-a apropiat şi mai mult de Guglielmo, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu-l audă cineva. Şi a apărut şi aici, între aceste ziduri închinate rugăciunii, ştii asta?
— Ştiu, Abatele mi-a spus, mi-a cerut chiar să-l ajut să facă lumină.
— Atunci spionează, sapă, priveşte cu ochi de linx în două direcţii, desfrâul şi orgoliul...
— Desfrâul?
— Da, desfrâul. Exista ceva... ceva feminin, şi deci ceva diabolic, în tânărul acela care a murit. Avea ochi de fată care trăia un coşmar. Dar ţi-am spus şi orgoliul, orgoliul minţii, în această mănăstire închinată orgoliului cuvântului, iluziei înţelepciunii...
— Dacă ştii ceva, ajută-mă.
— Nu ştiu nimic. Nu există nimic în această privinţă despre care să ştiu. Dar anumite lucruri se simt cu inima. Lasă-ţi sufletul să vorbească, întreabă figurile, nu asculta limbile... Ei, dar de ce trebuie să vorbim despre lucruri aşa triste, şi să-l speriem pe acest tânăr prieten al nostru? M-a privit cu ochii săi cereşti, mângâindu-mi obrazul cu degetele lui lungi şi albe, şi instinctiv am simţit nevoia să mă trag îndărăt; m-am stăpânit şi bine am făcut, pentru că l-aş fi jignit, şi gândul îi era curat. Vorbeşte-mi mai degrabă despre tine, a spus întorcându-se din nou spre Guglielmo. Ce-ai mai făcut după aceea? Au trecut...
— Optsprezece ani. M-am întors pe meleagurile natale. Am studiat din nou la Oxford. Am studiat natura.
— Natura e bună pentru că este fiica lui Dumnezeu, a spus Ubertino.
— Şi Dumnezeu trebuie să fie bun, dacă a dat naştere naturii, a zâmbit Guglielmo. Am studiat, am întâlnit prieteni foarte înţelepţi. Apoi l-am cunoscut pe Marsilio, m-au atras ideile sale despre Imperiu, despre popor, despre o nouă lege asupra guvernării pământului, şi până la urmă am ajuns în grupul acela de confraţi ai noştri care-l sfătuiesc pe împărat. Dar toate acestea le ştii, ţi-am scris. Am fost încântat, la Bobbio, când mi-au spus că eşti aici. Te credeam pierdut. Dar acum, că eşti cu noi, ne vei putea fi de mare ajutor peste câteva zile, când va veni şi Michele. Va fi o întâlnire furtunoasă.
— Nu voi avea de spus mai mult decât am spus acum cinci ani, la Avignon. Cine va veni cu Michele?
— Câţiva care au fost la capitulul de la Perugia, Arnaldo din Aquitania, Ugo din Newcastle...
— Cine? a întrebat Ubertino.
— Ugo din Novocastro, iartă-mă, folosesc limba mea şi când vorbesc latina curată. Şi apoi Guglielmo Alnwick. Şi din Partea franciscanilor din Avignon putem conta pe Girolamo, prostul din Caffa, şi poate că vor veni Berengario Talloni şi Bonagrazia din Bergamo.
— Să nădăjduim, cu ajutorul lui Dumnezeu, a spus Ubertino, că aceştia din urmă nu vor veni să-l mânie prea tare pe papă. Şi cine are să susţină punctul de vedere al curiei, vreau să zic, dintre cei neînduplecaţi?
— Din scrisorile care mi s-au trimis îmi închipui că are să fie Lorenzo Decoalcone...
— Un om rău.
— Jean d’Anneaux...
— Acesta e tare iscusit în teologie, fiţi atenţi.
— O să ne păzim noi. Şi, în sfârşit, Jean de Baune.
— O să vadă el cu Berengario Talloni.
— Da, sunt convins că o să ne distrăm, a spus maestrul meu foarte bine dispus.
Ubertino l-a privit cu un zâmbet nesigur.
— Nu înţeleg niciodată când voi, englezii, vorbiţi serios. Nu e nimic distractiv într-o problemă atât de gravă. Este vorba despre supravieţuirea ordinului, care e al tău şi, în adâncul inimii, e şi al meu. Dar eu îl voi implora pe Michele să nu se mai ducă la Avignon. Ioan îl vrea, îl caută, îl pofteşte acolo cu prea multă insistenţă. Să nu aibă încredere în francezul acela bătrân. Oh, Doamne, în ce mâini a căzut Biserica ta! A întors capul spre altar: Transformată în prostituată, moleşită de lux, se tolăneşte în desfrâu ca şarpele în căldură. De la puritatea goală a ieslei din Bethleem, lemn cum a fost lignum vitae al crucii, la bacantele de aur şi de piatră; priveşte, şi aici, ai văzut portalul, nu izbuteşte să scape de orgoliul imaginilor! În sfârşit, se apropie zilele Antichristului, şi mie mi-e teamă, Guglielmo! S-a uitat în jur, fixându-şi ochii larg deschişi în golul navelor întunecate, ca şi cum Antichristul ar fi trebuit să apară dintr-o clipă într-alta, şi eu, într-adevăr mă aşteptam să-l zăresc. Locotenenţii lui au şi venit aici trimişi precum Christos i-a trimis pe apostoli în lume! Asupresc cetatea Domnului, amăgesc cu viclenia, cu ipocrizia şi cu violenţa lor. Atunci Dumnezeu va trebui să-i trimită pe slujitorii săi Ilie şi Enoh, pe care el i-a ţinut încă în viaţă în paradisul terestru, pentru ca într-o zi să i se împotrivească Antichristului, şi vor veni să prorocească în veşminte de sac, şi vor predica pocăinţa, cu exemplul şi cu vorba...
— Au şi venit, Ubertino, a spus Guglielmo, arătând rasa lui de franciscan.
— Dar n-au învins încă, şi acum Antichristul, plin de furi va porunci să fie ucişi Enoh şi Ilie şi trupurile lor, pentru oricine să-i poată vedea şi să se teamă dacă vor să-i imite. Aşa cum voiau să mă ucidă pe mine...
În acel moment, încremenit, credeam că Ubertino era pradă unui soi de manie divină, şi m-am temut pentru mintea lui. Acum, după ce a trecut timpul, ştiind ceea ce ştiu, şi anume că după câţiva ani a fost ucis în chip misterios într-un oraş german, fără să se ştie niciodată de cine, sunt şi mai încremenit, pentru că fără doar şi poate în seara aceea Ubertino profetiza.
— Ştii, abatele Gioacchino a avut dreptate. Am ajuns la a şasea eră a istoriei omeneşti, în care vor apărea doi Antichrişti, Antichristul mistic şi Antichristul propriu-zis. Asta se întâmplă acum, în a şasea epocă, după ce a apărut Francisc care să înfăţişeze, în propria sa carne, cele cinci răni ale lui Iisus pe cruce. Bonifaciu a fost Antichristul mistic, şi abdicarea lui Celestino nu era valabilă, Bonifaciu a fost fiara care venea din mare şi cele şapte capete ale ei reprezentau atacurile la păcatele capitale, iar cele zece coroane atacurile la cele zece porunci, şi cardinalii care-l înconjurau erau lăcustele, al căror trup este Appolyon! Dar numărul fiarei, dacă citeşti numele ei în litere greceşti, este Benedicti! M-a fixat să vadă dacă am priceput, şi a ridicat un deget ameninţător. Benedict al XI-lea a fost Antichristul propriu-zis, fiara care se ridică de pe pământ. Dumnezeu a îngăduit ca un asemenea monstru de stricăciune şi de nedreptate să guverneze Biserica sa pentru ca virtuţile succesorului său să strălucească de glorie!
— Dar, sfinte părinte, am obiectat eu cu un firicel de voce, făcându-mi curaj, succesorul lui este Ioan!
Ubertino şi-a pus mâna pe frunte ca pentru a înlătura un vis urât. Respira cu greu, era obosit.
— Tocmai. Calculele erau greşite, încă îl mai aşteptăm pe un papă angelic... Dar între timp au apărut Francisc şi Domenico. A ridicat ochii la cer şi a spus ca şi cum s-ar fi rugat (dar sunt sigur că recita atunci o pagină din marea lui carte despre arborele vieţii): Quorum primus seraphico calculo pur-gatus et cherubinus extensus et pretegens lumine sapientiae et verbo predicationis fecundus super mundi tenebras clarius ridiavit... Da, dacă acestea au fost făgăduielile, papa angelic va trebui să sosească.
— Amin, Ubertino, a spus Guglielmo. Între timp eu sunt aici ca să împiedic să fie alungat împăratul uman. Despre acest papă angelic al tău vorbea şi fra Dolcino...
— Nu mai pronunţa numele acelui şarpe! a urlat Ubertino, şi pentru prima dată l-am văzut schimbându-se, din mâhnit cum era, în furios. El a terfelit cuvântul lui Gioacchino din Calabria şi a făcut din el izvor de moarte şi de murdărie! Mesager al Antichristului, dacă o fi existat vreodată aşa ceva. Dar tu, Guglielmo, vorbeşti aşa pentru că în realitate nu erezii în venirea lui Antichrist, şi maeştrii tăi de la Oxford te-aul învăţat să idolatrizezi raţiunea, secătuind capacităţile profetice ale sufletului tău.
— Greşeşti, Ubertino, a răspuns cu multă seriozitate Guglielmo. Tu ştii că, dintre maeştrii mei, îl urmez cel mai mult pe Ruggiero Bacone...
— Care visează la maşini zburătoare, a glumit cu amărăciune Ubertino.
— Care a vorbit clar şi limpede despre Antichrist, i-al desluşit semnele în corupţia lumii şi în stâlcirea înţelepciunii, Dar ne-a învăţat că există un singur mod de a ne lua măsuri când va fi să vină: să studiem secretele naturii, să ne slujim de ştiinţe pentru a îmbunătăţi speţa umană. Poţi să te pregăteşti să lupţi împotriva lui Antichrist cercetând virtuţile tămăduitoare ale ierburilor, natura pietrelor şi chiar proiectând maşinile zburătoare, de care tu zâmbeşti.
— Pentru Bacon al tău Antichristul era un pretext; el cultiva, de fapt, orgoliul raţiunii.
— Sfânt pretext.
— Nimic din ceea ce este pretextual nu este sfinţi Guglielmo, ştii că te iubesc. Ştii că am multă încredere în tine. Pedepseşte-ţi inteligenţa, învaţă să plângi pe rănile! Domnului, aruncă-ţi cărţile.
— Am s-o păstrez numai pe a ta, a zâmbit Guglielmo. Ubertino a zâmbit şi el şi l-a ameninţat cu degetul.
— Englez prostănac. Şi nu mai râde atâta de semenii tăi Ba chiar teme-te de cei pe care nu-i poţi iubi. Şi fii atent în abaţie, locul ăsta nu-mi place.
— Tocmai, vreau să-l cunosc mai bine, a spus Guglielmo luându-şi rămas-bun. Să mergem, Adso.
— Eu îţi spun că nu e bine, şi tu îmi răspunzi că vrei să cunoşti. Ah! a spus Ubertino, clătinând din cap.
— Ah, da! a mai spus Guglielmo care ajunsese la jumătatea navei, cine e călugărul acela care seamănă cu un anima şi vorbeşte limba de la Babei?
— Salvatore? s-a întors Ubertino, care îngenunchease deja. Cred că eu l-am cadorisit acestei abaţii... împreună chelarul. Când am lăsat rasa franciscană, m-am întors pentru o vreme la vechiul meu schit, la Casale, şi acolo am găsit alţi călugări necăjiţi, pentru că erau acuzaţi de comunitate că erau spirituali din secta mea... aşa se exprimau ei. Le-am ţinut parte, căpătând pentru ei îngăduinţa de a urma exemplul meu. Şi pe doi dintre ei, Salvatore şi Remigio, i-am găsit chiar aici, când am sosit anul trecut. Salvatore... Pare cu adevărat o bestie. Dar este săritor.
Guglielmo a şovăit o clipă.
— L-am auzit spunând pocăiţi-vă-ţi.
Ubertino a tăcut. A dat din mână ca pentru a izgoni un gând supărător.
— Nu, nu cred. Ştii cum sunt aceşti călugări mireni. Oameni de la ţară, care l-au auzit poate pe vreun predicator rătăcitor, şi nu ştiu ce să spună. Pe Salvatore de altceva l-aş învinui eu, şi anume că e o bestie lacomă şi desfrânată. Dar nu e cu nimic, cu absolut nimic potrivnic ortodoxiei. Nu, răul abaţiei e altul, caută-l la cine ştie prea mult, nu la cine nu ştie nimic. Nu clădi un castel de bănuieli pe un cuvânt.
— N-am să fac asta niciodată, a răspuns Guglielmo. Am încetat să mai fac pe inchizitorul, tocmai din această pricină. Totuşi îmi place să ascult cuvintele, şi pe urmă mă gândesc la ele.
— Tu gândeşti prea mult. Băiete, a spus întorcându-se spre mine, să nu iei prea multe exemple rele de la maestrul tău. Singurul lucru la care trebuie să cugeti, şi-mi dau seama de asta la sfârşitul vieţii, este moartea. Mors est quies viatoris -finis est omnis laboris. Lăsaţi-mă să mă rog.

Ziua întâi
Pe la ora nona

în care Guglielmo are un dialog foarte doct cu Salvatore erboristul

Am străbătut îndărăt nava centrală şi am ieşit prin portalul pe unde intraserăm. Toate cuvintele lui Ubertino îmi zumzăiau încă în cap.
— E un om... ciudat, am îndrăznit să-i spun lui Guglielmo...
— Este, sau a fost, în multe privinţe, un om mare. Dar tocmai pentru asta e ciudat. Numai oamenii mărunţi par normali. Ubertino ar fi putut să devină unul dintre ereticii pe care a pus să-i ardă, sau un cardinal al Sfintei Biserici Romane. S-a apropiat foarte mult de fiecare dintre aceste două perversiuni. Când vorbesc cu Ubertino am impresia că infernul este paradisul privit din partea cealaltă.
N-am înţeles ce voia să spună.
— Din ce parte? l-am întrebat.
— Aşa e, s-a învoit Guglielmo, trebuie să ştii dacă exista părţi şi dacă există un întreg. Dar nu asculta ce-ţi spun. Şi nu te mai uita la portalul acela, mi-a spus lovindu-mă uşor pesta ceafă, în vreme ce mă răsuceam atras de sculpturile pe care la văzusem la intrare. Pentru azi te-au speriat destul. Toţi.
În timp ce mă întorceam spre ieşire, am văzut în faţa mea un alt călugăr. Putea să aibă aceeaşi vârstă cu Guglielmo. Ne-a zâmbit şi ne-a salutat cu multă politeţe. A spus că era Severino din Sant’Emmerano, şi era părintele erborist, cară avea grijă de băi, de spital şi de grădini, şi ne stătea la dispoziţie dacă am fi dorit să ne descurcăm mai bine în incinta abaţiei.
Guglielmo i-a mulţumit şi i-a spus că observase, chiar da cum intrase, frumoasa grădină, care i se părea să aibă nu numai ierburi comestibile, dar şi plante medicinale, după cum se vedea prin ferestrele navei.
— Vara şi primăvara, cu mulţimea ierburilor sale, şi fiecare împodobită cu florile ei, grădina asta cântă mai bine întru slava Creatorului, a spus Severino în chip de scuză. Dar şi în acest anotimp ochiul erboristului vede, prin ramurile uscate, plantele ce vor fi, şi poate să-ţi spună că această grădină e mai bogată decât a fost vreodată un ierbar, şi mai felurit colorată, oricât de frumoase ar fi miniaturile pictate în el. Şi apoi şi iarna cresc ierburi bune, iar pe altele le ţin după ce le-am cules, gata pregătite în vasele pe care le am în laborator. Astfel, cu rădăcini de măcriş sălbatic se tratează catarele, şi cu un decoct de rădăcini de nalbă trandafirie se fac împachetări pentru bolile de piele; cu brusture se cicatrizează eczemele, tăind şi măcinând rizomul de răculeţ se curarisesc diareele şi unele boli femeieşti, lippia e un bun digestiv, capta-lanul e bun pentru tuse; şi avem genţiana din cea bună pentru digestie, lemn dulce şi ienupăr pentru infuzie, soc ca să faci din el cu coajă de pâine un decoct pentru ficat, săpunel căruia să-i macerezi rădăcinile în apă rece pentru catar, şi valeriană, căreia îi cunoaşteţi, desigur, puterile.
— Aveţi ierburi diferite şi bune pentru clime diferite. Cum aşa?
— Pe de-o parte, o datorez milei Domnului, care a aşezat podişul nostru pe coama unui lanţ de munţi care vede la miazăzi marea, şi îi primeşte vânturile calde, şi la miazănoapte muntele cel mai înalt, de la care primeşte balsamurile pădurilor. Iar, pe de altă parte, o datorez deprinderii meşteşugului, pe care fără vrednicie l-am învăţat prin voinţa maeştrilor mei. Anumite plante cresc şi într-o climă potrivnică lor dacă le pregăteşti pământul din jur şi le dai ce le trebuie.
— Dar aveţi şi plante bune numai pentru mâncat? l-am întrebat eu.
— Tânărul meu mânz înfometat, nu există plante bune de mâncare, care să nu fie şi pentru tămăduire, dacă sunt luate cu măsură. Numai excesul le face pricină de boală. Ia, de pildă, dovleacul. E de natură rece şi umedă, şi astâmpără setea, dar dacă-l mănânci stricat, îţi dă diaree şi trebuie să-ţi strângi măruntaiele cu un amestec de saramură şi de muştar. Iar cepele? Calde şi umede, luate câte puţin, înlesnesc coitul, fireşte la cei ce n-au intrat în călugărie; în cantitate mare, îţi fac capul greu şi trebuie combătute cu lapte şi cu oţet. Bună chibzuială, a adăugat răutăcios, pentru ca un tânăr călugăr să le mănânce întotdeauna cu măsură. Să mănânce în schimb usturoi. Cald şi uscat, e bun contra otrăvirilor. Dar nu trebuie exagerat, căci elimină prea multe umori din creier. Fasolea, în schimb, produce urină şi îngraşă, două lucruri foarte bune. Dar dă vise urâte. Mult mai puţin, însă, decât alte ierburi, pentru că sunt şi din cele care provoacă năluciri din cele mai rele.
— Care? am întrebat.
— Ehei, novicele nostru vrea să afle multe. Acestea sunt lucruri pe care trebuie să le ştie doar erboristul, căci de nu, orice nesăbuit poate umbla peste tot provocând năluciri, sau să mintă cu ierburile.
— Dar ajunge puţină urzică, a spus atunci Guglielmo, sau un pic de roybra, sau de olieribus, şi eşti ferit de năluciri. Sper că aveţi şi voi ierburi din astea bune?
Severino l-a privit pe sub sprâncene pe maestrul meu:
— Studiezi ierburile?
— Prea puţin, a spus cu modestie Guglielmo. Mi-a căzuţi odată în mână tratatul Theatrum Sanitatis de Ububchasym de Baldach...
— Abul Asan al Muchtar ibn Botlan.
— Sau Ellucasim Elimittar, cum vrei tu. Mă întreb dacă voi putea găsi un exemplar aici.
— Ba chiar unul dintre cele mai frumoase, cu multe imagini de preţ.
— Lăudat fie cerul. Şi De virtutibus herbarum al lui Platearius?
— Şi acela, precum şi De plantis şi De vegetalibus al lui Aristotel, tradus de Alfredo din Sareshel.
— Am auzit că n-ar fi cu adevărat de Aristotel, a observai Guglielmo, cum nu era de Aristotel, cum s-a descoperit, nici De causis.
— În orice caz, e o mare carte, a observat Severino, şi maestrul meu a fost de acord cu multă însufleţire, fără să întrebe dacă erboristul vorbea despre De vegetalibus sal despre De causis, două cărţi pe care nu le cunoşteam, dar despre care, din discuţia aceea, am tras concluzia că era foarte valoroase amândouă.
— Aş fi bucuros, a încheiat Severino, să am cu tine o discuţie serioasă despre ierburi.
— Eu mai mult decât tine, a spus Guglielmo, dar nu violări regula tăcerii care guvernează ordinul vostru?
— Regula, a spus Severino, a fost adaptată, cu vremea, la cerinţele diferitelor comunităţi. Regula prevedea acea lectio divina, dar nu şi studiul; şi, cu toate astea, ştii cât a dezvolta ordinul nostru cercetarea asupra lucrurilor divine şi a celor omeneşti. Ba, mai mult, regula mai prevede şi dormitorul comun, dar uneori e drept, cum e cazul nostru, ca fraţii călugări să aibă posibilitatea să mediteze şi în timpul nopţii aşa că fiecare dintre ei are chilia lui. Regula e foarte severă cu privire la linişte, şi la noi nu numai călugărul care îndeplineşte munci manuale, dar şi cel care scrie sau citeşte nu trebuie să stea de vorbă cu fraţii săi. Dar abaţia este în primul rând o comunitate de studioşi. Şi adesea este nevoie ca monahii să-şi împărtăşească din comorile de învăţătură pe care le-au adunat. Orice discuţie care priveşte studiile noastre este îndreptăţită şi cu profit, cu condiţia să nu se desfăşoare în refector sau în timpul orelor sfintelor slujbe.
— Ai avut prilejul să vorbeşti mult cu Adelmo din Otranto? l-a întrebat pe neaşteptate Guglielmo.
Severino n-a părut surprins.
— Văd că Abatele ţi-a vorbit, a spus el. Nu. Cu el nu prea stăm de vorbă. Îşi petrecea timpul pictând miniaturi. L-am auzit discutând, uneori, cu alţi călugări, Venanzio din Salvemec, sau Jorge din Burgos, despre lucruri legate de munca lor. Şi apoi eu nu-mi petrec toată ziua în scriptorium, ci în laboratorul meu, şi a arătat clădirea spitalului.
— Înţeleg, a spus Guglielmo. Deci nu ştii dacă Adelmo a avut năluciri?
— Năluciri?
— Ca acelea pe care le dau ierburile tale, de exemplu. Severino s-a încordat.
— Am spus că păzesc cu mare grijă ierburile primejdioase.
— Nu despre asta e vorba, s-a grăbit să-l lămurească Guglielmo. Vorbeam de năluciri în general.
— Nu înţeleg, a spus Severino.
— Mă gândeam la un călugăr care se preumblă noaptea prin Edificiu, unde, cum recunoaşte şi Abatele, se pot întâmpla lucruri... cumplite pentru cine intră acolo la ore neîngăduite... bine, spuneam, mă gândeam că putuse să aibă năluciri drăceşti, care să-l fi împins în prăpastie.
— Am spus că eu nu frecventez scriptorium-ul decât când îmi trebuie vreo carte, dar de obicei am ierbarele mele pe care le păstrez în spital. Ţi-am spus, Adelmo era foarte apropiat de Jorge, de Venanzio şi... fireşte, de Berengario.
Am desluşit o oarecare şovăială în vocea lui Severino. Nu i-a scăpat nici maestrului meu.
— Berengario? Şi de ce fireşte?
Berengario din Arundel, ajutorul de bibliotecar. Erau de aceeaşi vârstă, au fost novici împreună, era firesc să aibă despre ce să-şi vorbească. Asta voiam să spun.
Asta, deci, voiai să spui, a comentat Guglielmo. Şi m-am mirat că nu a stăruit deloc. Ba chiar a schimbat numaidecât vorba. Dar poate că e ora când trebuie să intrăm în Edificiu. Vrei să ne călăuzeşti?
— Cu plăcere, a spus Severino cu o uşurare care prea bătea la ochi.
Am dat ocol grădinii şi ne-a dus înaintea faţadei de apus a Edificiului.
— Înspre grădină se află portalul care dă în bucătărie ne-a spus, dar bucătăria ocupă doar jumătatea de apus E primului cat, în a doua jumătate este sala de mese, refectorul Şi spre poarta de miazăzi, unde se ajunge trecând prin spatele corului bisericii, se află alte două portaluri, care duc la bucătărie şi la refector. Dar să intrăm, totuşi, pe aici, pentru că din biserică putem trece apoi în refector.
De cum am intrat în uriaşa bucătărie, mi-am dat seama ci înlăuntrul său Edificiul se înfăţişa, pe cât era de înalt, ca curte octogonală; aşa cum am înţeles mai târziu, era vorba dl un soi de puţ mare, fără uşi, din care se deschideau, la fiecare cat, ferestre largi, asemănătoare celor care dădeau în afară Bucătăria era o încăpere imensă, plină de fum, unde grămadă de slujitori se şi grăbeau să pregătească mâncărurile pentru cină. Pe o masă mare, doi dintre ei pregăteau u: amestec de verdeţuri, orz, ovăz, secară, tăind mărunt nap: năsturel, ridichi şi morcovi. Alături, un alt bucătar, de cui isprăvise de fiert nişte peşti într-un amestec de vin şi de apă îi acoperea cu un sos înţepător, făcut din salvie, pătrunjel, cimbrişor, usturoi, piper şi sare.
În faţa turnului de apus se deschidea un enorm cuptor pentru pâine, care scapără deja de flăcări roşietice. În turnul de miazăzi, un cămin uriaş pe care clocoteau oale şi se învârteau frigări. Pe poarta ce da în ograda din spatele bisericii intrau în momentul acela porcarii, aducând carnea porci hăcuiţi. Am ieşit iar pe poarta aceea şi ne-am pomenit în ogradă, la marginea de răsărit a podişului, în spatele zidurilor, unde se ridicau multe construcţii. Severino mi-a explici că prima dintre ele adăpostea toate cocinile, apoi urmau grajdurile de cai, cele de boi, coteţe de păsări şi ţarcul acoperi pentru oi. În faţa cocinilor, porcarii amestecau într-un vi foarte mare sângele porcilor abia înjunghiaţi, ca să nu coaguleze. Dacă era amestecat bine şi numaidecât, ar fi putut să ţină până zilele următoare, datorită vremii reci, şi în sfârşit s-ar fi făcut din ele sângerete.
Am intrat din nou în Edificiu şi am aruncat o privi grăbită spre refector, pe care l-am străbătut ca să ne putem duce la turnul de răsărit. Dintre cele două turnuri, între care se întindea refectorul, cel de miazănoapte adăpostea un cămin, celălalt o scară în formă de melc, care ducea la scriptorium, adică la catul al doilea. De aici călugării porneau în fiecare zi la muncă, adică pe două scări, mai puţin comode, dar bine încălzite, care urcau în spirală prin spatele căminului şi al cuptorului bucătăriei.
Guglielmo a întrebat dacă am putea găsi pe cineva în scriptorium, chiar duminică fiind. Severino a zâmbit şi a spus că munca, pentru călugărul benedictin, este rugăciune. Duminica, serviciul divin ţinea mai mult, dar călugării dedaţi cărţilor îşi petreceau, la fel, câteva ore acolo sus, închinate de obicei fructuoaselor schimburi de observaţii docte, sfaturilor, meditaţiilor despre sfintele scrieri.

Ziua întâi
După ora nona

în care se vizitează scriptorium-ul şi se face cunoştinţă cu mulţi cărturari, copişti şi caligrafi, precum şi cu un bătrân orb, care-l aşteaptă pe Antichrist

În timp ce urcam, am văzut că maestrul meu cercetează cu privirea ferestrele care luminau scara. Probabil că mă făcusem şi eu priceput ca şi el, pentru că mi-am dat numaidecât seama că erau aşezate în aşa fel, încât greu i-ar fi fost cuiva şi ajungă până la ele. Pe de altă parte, nici ferestrele care se deschideau în refector (singurele de la primul cat ce dădeai spre prăpastie) nu păreau prea uşor de ajuns, întrucât sub el nu erau mobile de nici un fel.
Ajunşi în capul scării, am intrat, prin turnul de miază noapte, în scriptorium, şi aici nu mi-am putut înăbuşi ui strigăt de admiraţie. Catul al doilea nu era împărţit în doua aşa cum era cel de sub el, şi s-a arătat, deci, ochilor mei în toată întinderea sa nesfârşită. Bolţile, curbe şi nu prea înalţi (mai puţin decât într-o biserică, dar mai mult decât în orice sală capitulară pe care am văzut-o vreodată), sprijinite de pilaştri puternici, închideau un spaţiu scăldat într-o încântătoare lumină, pentru că trei ferestre enorme se deschideau pe fiecare din laturile mai mari, în vreme ce cinci ferestre ml mici străpungeau fiecare din cele cinci laturi din afară al fiecărui turn; opt ferestre înalte şi înguste, în sfârşit, lăsau lumina să intre şi dinlăuntrul puţului octogonal.
Mulţimea ferestrelor făcea în aşa fel încât marea sală să fie înveselită de o lumină continuă şi difuză, chiar dacă erai după-amiază de iarnă. Vitraliile nu erau colorate ca acele ale bisericilor, şi plumburile care le îmbinau prindeau patra de sticlă incoloră, ca lumina să intre în chipul cel mai curat ( putinţă, nu meşterită de priceperea omului, şi să slujească scopului ei, care era de a ilumina munca cititului şi a scrisul. Am văzut şi în alte rânduri şi în alte locuri multe scriptoria, dar nici unul care să strălucească atât de luminos, în şuvoaiele de lumină fizică de care scânteia locul, acelaşi principiu spiritual întruchipat de lumină, acea claritas, izvor al oricărei frumuseţi şi înţelepciuni, atribut inseparabil al acelei proporţii demonstrate de sala pe care o vedeam. Pentru că trei lucruri ajută, împreună, la crearea frumuseţii: în primul rând, integritatea sau perfecţiunea, şi din această cauză socotim urâte lucrurile neterminate; apoi cuvenita proporţie sau consonanţă; şi, în sfârşit, limpezimea şi lumina, aşa că numim frumoase lucrurile de culoare curată. Şi cum privirea frumosului aduce pace şi dorinţa noastră cea mai mare este să ne bucurăm în tihnă de pace, de bine şi de frumos, m-am simţit cuprins de o mare împăcare şi am gândit că trebuie să fie tare plăcut să lucrezi în locul acela.
Aşa cum a apărut în ochii mei, la acea oră de după prânz, mi s-a părut o fericită oficină de înţelepciune. Am văzut, mai apoi, la San Gallo un scriptorium de aceleaşi proporţii, despărţit de bibliotecă (în alte părţi călugării lucrau în acelaşi loc unde erau adăpostite şi cărţile), dar nu atât de frumos aranjat ca acesta. Anticari, copişti, caligrafi şi cărturari erau aşezaţi fiecare la masa lui, câte una sub fiecare fereastră. Şi, cum ferestrele erau patruzeci (număr cu adevărat perfect, datorat înzecirii patrulaterului, ca şi cum zece porunci ar fi fost proslăvite de cele patru virtuţi cardinale), patruzeci de călugări ar fi putut lucra în acelaşi timp, chiar dacă în acel moment nu erau decât vreo treizeci. Severino ne-a lămurit că toţi călugării care lucrau în scriptorium erau scutiţi de slujbele de la orele tertia, sexta şi nona pentru a nu-şi întrerupe munca în orele cu lumină şi îşi conteneau activitatea numai la apusul soarelui, pentru vesper.
Locurile cele mai luminoase erau oprite pentru anticari, pentru miniaturiştii cei mai pricepuţi, pentru caligrafi şi copişti. Fiecare masă avea tot ce trebuia pentru pictarea miniaturilor şi pentru copiat: sticluţe cu cerneluri, pene fine, pe care nişte călugări le ascuţeau cu cuţite ascuţite, piatră ponce pentru a netezi pergamentul, rigle pentru trasatul liniilor pe care avea să se înşiruie scrierea. Alături de fiecare scrib, sau în capul planului înclinat al fiecărei mese, se afla un pupitru pe care sta codicele de copiat, pagina acoperită cu ornamente care încadrau rândul ce se transcria în acel moment. Şi unii aveau cerneluri de aur sau în alte culori, alţii, în schimb, stăteau doar şi citeau cărţi, şi făceau însemnări pe caietele sau tăbliţele lor personale.
De altfel, nu am avut timp să iau seama la munca lor, deoarece ne-a ieşit în întâmpinare bibliotecarul, care aflasem deja că era Malachia din Hildesheim. Chipul lui încerca să-şi potrivească o expresie de bună primire, dar nu m-am putut reţine să nu mă înfior în faţa unei fizionomii atât de neobişnuite. Făptura lui era înaltă şi, deşi din cale-afară de slabă, membrele sale erau mari şi lipsite de graţie. Cum înainta cu. paşi mari, înfăşurat în veşmântul negru al ordinului, era ceva care te neliniştea în felul cum arăta. Gluga, pe care, venind de-afară, abia şi-o trăsese de pe cap, arunca o umbră pe paloarea chipului său şi dădea un nu ştiu ce dureros marilor săi ochi melancolici. În fizionomia lui se afla ceva de felul urmelor \ mai multor pasiuni pe care voinţa le disciplinase, dar părând!’’ să fi fixat acele trăsături pe care acum încetaseră să le mai anime. Mâhnirea şi severitatea precumpăneau în liniile-chipului său, şi ochii îi erau atât de stăruitori, încât dintr-o singură privire izbuteau să pătrundă în inima celui ce-i vorbea şi să-i citească gândurile tainice, astfel încât cu greu se putea îngădui cercetarea lor şi erai îndemnat să nu-i mai întâlneşti a doua oară.
Bibliotecarul ne-a prezentat mai multora dintre călugării care şedeau atunci şi lucrau. Despre fiecare Malachia ne-a spus şi la ce lucra atunci, şi dintre toate am preţuit cel mai mult înalta dăruire pentru cunoaşterea şi studierea cuvântului lui Dumnezeu. I-am cunoscut atunci pe Venanzio din Salvemec, traducător din greacă şi din arabă, credincios acelui Aristotel care, desigur, a fost cel mai înţelept dintre toţi oamenii. Pe Bencio din Upsala, un tânăr monah scandinavi care se ocupa cu retorica. Pe Berengario din Arundel, ajutorul de bibliotecar. Pe Aymaro din Alexandria, care copia opere împrumutate numai pe câteva luni de bibliotecă, şi apoi un grup de miniaturişti din diferite ţări, Patrizio din Clonmacnois, Rabano din Toledo, Magnus din Iona, Waldo din Hereford.
Lista ar putea desigur să continue şi nimic nu este mai minunat decât o asemenea înşiruire, instrument de minunate ipotipoze. Dar trebuie să mă întorc la subiectul discuţiile! noastre, din care au ieşit multe lămuriri folositoare pentru î înţelege ascunsa nelinişte care plutea printre călugări, şi ud nu ştiu ce tăinuit, apăsând asupra tuturor vorbelor lor.
Maestrul meu a început să vorbească cu Malachia, lăudând frumuseţea şi hărnicia din scriptorium — atelierul de caligrafa şi miniatură — şi cerându-i amănunte despre desfăşurarel muncii care se făcea aici, pentru că, a spus el cu multă isteţime, auzise peste tot vorbindu-se despre biblioteca aceasta şi ar fi vrut să cerceteze multe cărţi. Malachia i-a lămurit ceea ce-i spusese şi Abatele, că monahul cerea bibliotecarului opera pe care vrea s-o consulte, şi acesta se ducea s-o caute sus în bibliotecă, dacă cererea era dreaptă şi cu credinţă. Guglielmo a întrebat cum putea să cunoască numele cărţilor păstrate în dulapurile de deasupra, şi Malachia i-a arătat, legat de masa lui cu un lănţişor de aur, un codice voluminos, plin de înşiruiri mărunte şi dese de titluri.
Guglielmo şi-a vârât mâna în rasă, în locul unde se deschidea pe piept ca să facă un soi de buzunar, şi a scos de-acolo un obiect pe care i-l mai văzusem în mâini şi pe faţă chiar din timpul călătoriei. Era o mică furcă, construită astfel încât să poată sta pe nasul unui om (şi mai ales pe al lui, atât de ieşit în afară şi de încovoiat), cum stă un călăreţ pe crupa calului, sau cum stă o pasăre pe beţişorul ei din colivie. Şi în cele două părţi ale furcii, în aşa chip încât să ajungă în dreptul ochilor, se ridicau două cercuri ovale de metal, care prindeau două tipsioare de sticlă, groase ca nişte funduri de pahare. Cu astea la ochi Guglielmo citea cel mai adesea şi spunea că vede mai bine decât îl înzestrase natura sau decât îi îngăduia vârsta lui înaintată, mai ales când slăbea lumina zilei. Şi nu-i slujea ca să vadă mai departe, pentru care avea privire foarte ascuţită, ci pentru a vedea aproape. Cu aşa ceva el putea citi manuscrise aşternute cu litere foarte mărunte, pe care şi eu le desluşeam cu greu. Îmi explicase că, de îndată ce omul a trecut de jumătatea vieţii, chiar dacă vederea lui fusese dintre cele mai bune, ochiul se înţepenea şi refuza să-şi mai potrivească pupila, aşa încât mulţi înţelepţi erau ca şi morţi pentru citit şi pentru scris, după ce treceau de a cincizecea primăvară. Mare nenorocire pentru nişte oameni care ar fi putut să dea ceea ce era mai bun din inteligenţa lor pentru încă mulţi ani. Aşa că trebuia lăudat Domnul Dumnezeu că cineva descoperise şi fabricase acel instrument. Şi-mi spunea asta ca să susţină ideile lui Ruggiero Bacone al lui, când spunea că scopul ştiinţei era şi de a prelungi viaţa omului.
Ceilalţi călugări l-au privit pe Guglielmo cu multă curiozitate, dar nu au îndrăznit să-i pună întrebări. Şi eu mi-am dat seama că, nici în acest loc închinat, cu atâta pasiune şi cu atât orgoliu, cititului şi scrisului, acel instrument nu pătrunsese încă. Aşa că m-am simţit mândru că urmez un om care avea ceva cu care să uimească alţi oameni de faimă în lumea întreagă pentru înţelepciunea lor.
Cu obiectul acela la ochi, Guglielmo s-a aplecat asupra catalogului din codice. M-am uitat şi eu, şi am descoperit titluri nicicând auzite, şi altele dintre cele mai cunoscute, pe care biblioteca le avea.
De pentagono Solomonis, Ars loquendi et intelligendi in lingua hebraica, De rebus metallicis de Roger din Hereford Algebra lui Al Kuwarizmi, tradusă în latină de Robert Anglico, Punicele de Silio Italico, Gesta francorum, DM laudibus sanctae cruciş de Rabanus Maurus, şiFlavii Claudim Giordani de aetate mundi et hominis reservatis singulis litteris per singulos libros ab A usque ad Z, a citit maestrul meu. Strălucite opere. Dar în ce ordine sunt înregistrate? A citat dintr-un text pe care nu-l cunoşteam, dar care desigur îi era familiar lui Malachia: ,flabeat Librarius et registrurm omnium librorum ordinatum secundum facultates et auctorem reponeatque eos separatim et ordinate cum signaturis per script turam applicatis.” Cum faceţi să cunoaşteţi locul fiecărei cărţii Malachia i-a arătat nişte însemnări care se aflau în marginea fiecărui titlu. Am citit: iii, IV gradus, V in primi graecorum; ii, V gradus, VII in tertia anglorum, şi aşa mai departe. Am înţeles că primul număr arăta poziţia cărţii în raftul sau gradus-ul arătat de al doilea număr, dulapul fiind arătat de al treilea număr, şi am înţeles că celelalte indicata arătau o cameră sau un coridor al bibliotecii, şi am îndrăzni să cer amănunte despre aceste ultime distinctiones. Malacbil m-a privit cu asprime.
— Poate că nu ştiţi, sau aţi uitat, că accesul în bibliotecă! este îngăduit numai bibliotecarului. Şi deci este drept şi înde ajuns ca doar bibliotecarul să poată descifra aceste lucruri.
— Dar în ce ordine sunt trecute cărţile în aceste liste?! întrebat Guglielmo. Nu pe teme, se pare.
Nu a amintit de o ordine pe autori, care să urmeze aceeaşi desfăşurare ca a literelor din alfabet, pentru că este o uzanţă pe care am văzut-o folosită doar în ultimii ani, şi atunci şi ţinea prea puţin seama de ea.
— Biblioteca îşi cufundă originea în negura vremilor, spus Malachia, şi cărţile sunt înregistrate în ordinea achiziţionării, a donaţiilor şi a intrării lor între zidurile acestea.
— Greu de găsit, a observat Guglielmo.
— Ajunge ca bibliotecarul să le cunoască pe dinafară, şi ştie despre orice carte timpul când a venit aici. Iar ceilalţi călugări pot să se încreadă în memoria lui, şi părea să vorbească despre un altul, care nu era el însuşi; şi am înţeles vorbea despre funcţia pe care în acel moment el o îndeplinea fără nici un merit, dar care fusese îndeplinită de sute de alţi acum dispăruţi, care-şi transmiseseră unii altora ştiinţa lor.
— Am înţeles, a spus Guglielmo. Dacă eu aş căuta ceva, fără să ştiu ce, despre pentagonul lui Solomon, domnia ta ai ti să-mi arăţi că există cartea al cărui titlu abia l-am citit, şi ai putea să-mi precizezi locul în catul de deasupra.
— Dacă domnia ta ar trebui cu adevărat să afli câte ceva despre pentagonul lui Solomon, a spus Malachia. Dar iată o carte pe care, ca să ţi-o dau, aş cere mai întâi sfatul Abatelui.
— Am aflat că unul dintre miniaturiştii voştri cei mai valoroşi, a spus atunci Guglielmo, a dispărut de curând. Abatele mi-a vorbit mult despre talentul său. Aş putea vedea codicele pe care picta?
— Adelmo din Otranto, a spus Malachia, privindu-l pe Guglielmo cu neîncredere, lucra, din cauza vârstei sale fragede, numai pe marginalia. Avea o imaginaţie foarte sprintenă şi din lucruri ştiute ştia să compună lucruri neştiute şi surprinzătoare, ca şi cum ai uni un trup omenesc cu un cap de cal. Dar uite colo cărţile sale. Nimeni nu s-a atins încă de masa lui.
Ne-am apropiat de ceea ce fusese locul de muncă al lui Adelmo, unde mai zăceau încă foile unei psaltiri bogat împodobite cu miniaturi. Erau foi de vellum foarte fin — rege printre pergamente — şi ultima foaie mai era încă fixată pe masă. Abia lustruită cu piatră ponce şi catifelată cu cretă, bine întinsă cu ciocanul de lemn, iar din micile găuri făcute pe margini cu un cui ascuţit, fuseseră trasate toate liniile care trebuiau să conducă mâna artistului. Prima jumătate fusese acoperită deja cu scris şi călugărul începuse să schiţeze figurile pe margini. În schimb, alte foi erau încheiate, şi privindu-le, nici eu, nici Guglielmo nu am putut să ne reţinem un strigăt de admiraţie. Era vorba de o psaltire pe marginea căreia se înfăţişa o lume răsturnată faţă de cea cu care se obişnuiseră simţurile noastre. Ca şi cum, alături de o discuţie care prin definiţie e desluşirea adevărului, s-ar fi desfăşurat, în strânsă legătură cu ea, prin uimitoare aluzii in aenigmate, o discuţie mincinoasă despre o lume aşezată cu capul în jos, în care câinii aleargă înaintea iepurelui, şi cerbii îl vânează pe leu. Capete mici, cu gheare de păsări, animale cu mâini omeneşti pe spinare, capete pletoase din care ţâşneau picioare, dragoni zebraţi, patrupede cu gât de şarpe care se înfăşură în mii de noduri de nedesfăcut, maimuţe cu coarne de cerb, S1rene cu forme de zburătoare cu aripi pieloase pe spate, oameni fără braţe cu alte corpuri de oameni care le răsăreau din spinare în chip de cocoaşă, şi figuri cu gură plină de dinţi burtă, făpturi omeneşti cu cap de cal şi cabaline cu picioare umane, peşti cu aripi de pasăre şi păsări cu coadă de peşte, monştri cu un singur trup şi cu două capete, sau cu un singur cap şi cu două trupuri, vaci cu coadă de cocoşi şi cu aripi de fluture, femei cu capul chilug ca burta unui peşte, himere bicefale încrucişate cu libelule cu bot de şopârlă, centauri dragoni, elefanţi, manticore, sciapode întinse pe crengi de copac, grifoni din a căror coadă ieşea un arcaş gata de luptă, creaturi drăceşti cu gât nesfârşit, serii de animale antrop morfe şi cu pitici zoomorfi se asociau, uneori pe aceea pagină, cu scene de viaţă campestră unde vedeai repreze tată, cu o vigoare impresionantă, aşa încât îţi venea să crezi i figurile erau vii, toată viaţa de la ţară: oameni care ară, ca culeg fructe, care seceră, ţes sau seamănă, alături de vulpii de nevăstuici, înarmate cu arbalete, care urcau cu scările j» un oraş cu turnuri, apărat de maimuţe. Ici o literă iniţială şi apleca în L, şi în partea de jos se năştea un dragon, colo un mare cu care începea cuvântul verba producea ca o volburi naturală a trunchiului său un şarpe cu o mie de încolăciri, care la rândul său dădea naştere altor şerpi ca alte viţe de vie şi corimbi.
Alături de psaltire era, fireşte terminată de puţină vreme, o aleasă carte de ore, de dimensiuni incredibil de mici, încât ai fi putut s-o ţii în palmă. Scrisă măiestrit, miniaturile de pe marginile ei cu greu puteau fi desluşite de la prima vedere, şi cereau ca ochiul să le cerceteze de aproape pentru a se arăta în toată frumuseţea lor (şi te întrebai cu ce instrument supraomenesc le pictase miniaturistul ca să obţină efecte atât de pline de viaţă într-un spaţiu atât de restrâns). Toate marginile paginilor erau invadate de figuri minuscule care luau naştere, ca printr-o pornire naturală, din volutele cu care se terminau literele atât de frumos desenate: sirene marine, cerbi alergând himere, torsuri omeneşti fără braţe care ieşeau în afară ca limbricii din însuşi corpul versetelor. Într-un loc, continuând parcă pe cei trei „Sanctus, Sanctus, Sanctus” repetaţi pe trei linii diferite, vedeai trei figuri animalice cu capete omeneşti dintre care două se răsuceau unul în jos, altul în sus pentru a se împreuna într-un sărut pe care nu m-aş fi sfiit să-l numesc neruşinat dacă nu mi-aş fi dat seama că, deşi nu era prea clar, un adânc înţeles spiritual trebuie să fi îndreptăţit, fireşte reprezentarea aceea în acel moment.
Urmăream paginile, nehotărât între admiraţie mută şi râs, întrucât figurile te împingeau în mod firesc spre ilaritate, deşi comentau pagini sfinte. Şi fratele Guglielmo le urmărea zâmbind, şi a comentat:
— Babewyn, aşa li se spune pe insulele noastre.
— Babouins, cum le spun Galii, a spus Malachia. Şi de fapt Adelmo a deprins meşteşugul său în ţara domniei tale, deşi după aceea a studiat şi în Franţa. Babuini sau maimuţe din Africa. Figuri dintr-o lume răsturnată, unde casele răsar în vârful unei turle ascuţite şi pământul stă deasupra cerului.
Mi-am amintit nişte versuri pe care le auzisem în dialectul de la noi de-acasă şi nu m-am putut abţine să nu le rostesc:

Aller Wunder si geswigen,
das herde himel hât uberstigen,
das suit is vur ein Wunder Wigen.

Şi Malachia a continuat, citind din acelaşi text:

Erd ob un himel unter
das sult ir hân ubesunder,
Vur aller Wunder ein Wunder.

— Bravo Adso, a continuat bibliotecarul. Într-adevăr aceste imagini ne vorbesc despre acea regiune unde se ajunge călărind o gâscă albastră, unde se găsesc ulii care pescuiesc peşti într-un pârâu, urşi care urmăresc şoimii pe cer, homari care zboară ca porumbeii şi trei uriaşi prinşi în capcană şi ciuguliţi de un cocoş.
Şi un surâs palid a luminat buzele sale. Atunci ceilalţi călugări, care urmăriseră discuţia cu o oarecare sfială, s-au pornit să râdă din toată inima, ca şi cum ar fi primit îngăduinţa bibliotecarului. Care s-a întunecat din nou, în timp ce ceilalţi continuau să râdă, lăudând priceperea bietului Adelmo, şi arătându-şi unii altora figurile cele mai de necrezut. Şi chiar în timp ce toţi râdeau încă, am auzit în spatele nostru o voce, solemnă şi neîndurătoare:
— Verba vana aut risui apta non loqui.
Ne-am întors. Cel care vorbise era un călugăr încovoiat de greutatea anilor, alb ca neaua, nu numai la păr, ci şi la faţă, şi chiar pupilele îi erau albe. Mi-am dat seama că era orb. Vocea că îi mai era autoritară şi membrele încă pline de vigoare, chiar dacă trupul i se cocârjase sub apăsarea vârstei. Ne fixa ca Şi când ar fi văzut, şi după aceea l-am văzut mereu mişcându-se şi vorbind ca şi când ar mai fi posedat încă lumina ochilor. În schimb, tonul vocii sale era cel al unuia care nu Posedă altceva decât darul profeţiei.
— Omul de vârstă şi de înţelepciune respectabilă pe care îl vedeţi, i-a spus Malachia lui Guglielmo, arătându-i-l pe noul venit, este Jorge din Burgos. Mai bătrân decât oricine trăieşte în mănăstire, în afară de Alinardo din Grottaferrata, este cei căruia foarte mulţi dintre călugări îi încredinţează apăsarea păcatelor lor, prin taina spovedaniei. Apoi, întorcându-se spre bătrân: Cel care stă în faţa domniei tale este fratele Guglielmo din Baskerville, oaspetele nostru.
— Sper că nu v-au mâniat cuvintele mele, a spus bătrânul, cu glas repezit. Am auzit oameni râzând de lucruri rizibile şi le-am amintit unul dintre principiile noastre. Şi, cum spune psalmistul, dacă monahul trebuie să se abţină de la discuţiile bune prin juruinţa tăcerii, e cu atât mai cu chibzuială să se abţină de la discuţiile rele. Şi cum există discuţii dăunătoare există şi imagini dăunătoare. Şi sunt acelea care mint despre forma creaţiei şi arată lumea pe dos decât cum trebuie să fie, aşa a fost întotdeauna şi întotdeauna va fi aşa în veacul veacurilor, până ce timpul se va sfârşi. Dar domnia ta vii din alt ordin, unde aud că e privită cu îngăduinţă chiar şi veselia cea mai nepotrivită.
Făcea aluzie la ceea ce se vorbea printre benedictini despre ciudăţeniile puse pe seama călugărilor mărunţi şi spirituali ci tot felul, care erau vlăstarele cele mai noi şi mai neliniştitoare ale ordinului Sfântului Francisc din Assisi. Dar fratele Guglielmo s-a prefăcut că nu înţelege insinuarea.
— Imaginile de pe margini îndeamnă adesea la râs, dar scopuri de clarificare, a răspuns. După cum în predici, pentru a stârni închipuirea mulţimii credincioase, trebuie amestec exempla, nu arareori glumeţe, la fel şi vorbirea imagini trebuie să se servească de aceste nugae. Pentru orice virtuţi şi pentru orice păcat există un exemplu scos din bestiarii, animalele prefigurează lumea oamenilor.
— Oh, da, a glumit bătrânul, dar fără să zâmbească, fiecare imagine este bună ca să îndemne la virtute, pentru ca opera cea mai de seamă a creaţiunii, pusă cu capul în jos, să devină subiect de râs. Şi astfel, cuvântul Domnului să ne parvină prin măgarul care cântă la liră, huhurezul care ară cu scutul, boii care se înjugă singuri la plug, râurile care vin să-şi reîntâlnească izvoarele, marea care ia foc, lupul care face pe eremitul! Să vânezi iepuri cu boii, să înveţi gramatica de la cucuvea, câinii să-i muşte pe purici, orbii să-i privească pe muţi şi muţii să ceară pâine, furnica să fete viţel, puii fripţi să zboare, plăcintele să crească pe acoperişuri, papagalii să ţină lecţii de retorică, găinile să-i însămânţeze pe cocoşi, puneţi carul înaintea boilor, câinele să doarmă în pat şi toţi să meargă cu capul în jos! Ce vor să spună toate aceste nugae? O lume răsturnată şi potrivnică celei stabilite de Dumnezeu, sub pretextul de a răspândi învăţătura divină.
— Dar Areopagitul ne învaţă, a spus cu umilinţă Guglielmo, că Dumnezeu poate fi numit doar prin lucrurile cele mai diforme. Şi Ugo de la San Vittore ne amintea că, cu cât asemănarea se face mai neasemănătoare, cu atât mai mult adevărul ne este revelat sub vălul figurilor oribile şi neplăcute la înfăţişare şi cu atât mai puţin imaginaţia se linişteşte în satisfacţia carnală şi e obligată să surprindă misterele care se ascund sub netrebnicia imaginii...
— Cunosc argumentul! Şi recunosc cu ruşine că a fost argumentul principal al ordinului nostru, când abaţii de la Cluny se luptau cu cei cistercieni. Dar Sfântul Bernard avea dreptate: puţin câte puţin, omul care zugrăveşte monştri şi miracole ale naturii, pentru a prezenta lucrurile lui Dumnezeu per speculum et in aenigmate, capătă gust pentru natura însăşi a monstruozităţilor şi creează şi se delectează cu ele, şi prin ele, şi nu mai poate vedea decât prin ele. E de-ajuns ca voi, care mai aveţi vedere, să priviţi capitelurile mănăstirii voastre — şi a arătat cu mâna dincolo de ferestre, spre biserică — sub ochii fraţilor preocupaţi de meditaţie — şi să vă întrebaţi ce înţelesuri au acele ridicole monstruozităţi, acele diforme frumuseţi şi frumoase diformităţi? Maimuţele acelea dezgustătoare? Leii aceia, centaurii aceia, făpturile acelea pe jumătate omeneşti, cu gura pe pântec, un singur picior şi urechile ca o velă? Tigrii aceia pătaţi, războinicii aceia în plină luptă, vânătorii aceia care suflă în corn şi acele multe trupuri cu un singur cap, şi multe capete într-un singur trup? Patrupede cu coadă de şarpe, şi peşti cu capete de patruped, şi aici un animal care din faţă pare un cal, iar din spate un ţap, iar dincolo un cal cu coarne şi aşa mai departe, fiindcă, în definitiv, pentru un monah e mai plăcut să citească marmurile decât manuscrisele, şi să admire operele omului decât să mediteze asupra legii lui Dumnezeu. Ruşine pentru dorinţa ochilor voştri şi pentru zâmbetele voastre!
Uriaşul bătrân s-a oprit gâfâind. Şi eu i-am admirat memoria viguroasă cu care, orb fiind poate de multă vreme, şi amintea încă de imaginile de a căror neruşinare vorbea. Aşa încât l-am bănuit că imaginile acestea îl încântaseră foarte mult când le văzuse, de vreme ce ştia încă să le mai descrie cu atâta patimă. Dar mi s-a întâmplat adesea să găsesc reprezentările mult mai ademenitoare decât păcatul însuşi în paginile acelor oameni, de incoruptibilă virtute, care îi condamnau farmecul şi urmările. Semn că oamenii aceştia sunt împinşi de o asemenea ardoare de a mărturisi adevărul, că nu se dau îndărăt, întru cinstirea lui Dumnezeu, să pună pe seama răului toate ademenirile în care se înveşmântă, ca să-i instruiască mai bine pe oameni asupra chipurilor în care cel rău îi atrage în capcană. Şi de fapt cuvintele lui Jorge mi-au stârnit o mare dorinţă de a vedea tigrii şi maimuţele din mănăstire, pe care nu o admirasem încă. Dar Jorge a întrerupt cursul gândurilor mele, pentru că a vorbit din nou, pe un ton mai puţin iritat:
— Domnul Dumnezeul nostru a avut nevoie de atâtea prostii pentru a ne arăta calea cea dreaptă. Nimic, în parabolele sale, nu îndeamnă la râs sau la teamă. În schimb, Adelmo, pe care acum îl plângeţi mort, se bucura în aşa măsură de monstruozităţile pe care le picta, încât pierduse din vedere lucrurile ultime a căror figură materială trebuia să fie. Şi a străbătut toate, spun, şi vocea lui a devenit solemnă şi ameninţătoare, toate căile monstruozităţii. Ceea ce Dumnezeul ştie să pedepsească.
Peste toţi cei de faţă s-a pogorât o linişte grea. A îndrăznit s-o întrerupă Venanzio din Salvemec.
— Venerabile Jorge, a spus el, virtutea domniei tale te face nedrept. Cu două zile mai înainte ca Adelmo să fi murit, erai de faţă la o dezbatere care a avut loc tocmai aici, în scriptorium. Adelmo dorea ca arta lui, fiind binevoitoare cu reprezentările ciudate şi închipuite, să fie totuşi înţeleasa întru slava lui Dumnezeu, instrument de cunoaştere a lucrărilor cereşti. Fratele Guglielmo îl cita mai adineauri pe Areopagitul, despre cunoaşterea prin deformare. Şi Adelmo a citat în ziua aceea o altă autoritate dintre cele mai de seamă, pe cea a doctorului din Aquino, când a spus că se cuvine ca lucrurile divine să fie expuse mai degrabă în figuri de corpuri păcătoase, decât în figuri de corpuri nobile. Mai întâi pentru că sufletul omenesc este mai uşor scăpat de greşeală; este limpede, într-adevăr, că anumite proprietăţi nu pot fi atribuita lucrurilor divine, ceea ce ar fi îndoielnic dacă acestea ar fi arătate cu figuri corporale nobile. În al doilea rând, pentru că acest fel de reprezentare se potriveşte mai mult cunoaşterii lui Dumnezeu pe care o avem pe acest pământ; el se manifestă ca adevărat mai degrabă în ceea ce nu este, decât în ceea ca este, şi de aceea asemănările acelor lucruri care se îndepărtează mai mult de Dumnezeu nu duc la o părere mai exactă despre el, deoarece aşa aflăm că el este deasupra a ceea ci spunem şi gândim. Şi, în al treilea rând, pentru că aşa sunt mai uşor ascunse lucrurile lui Dumnezeu persoanelor nedemne.
În sfârşit, în ziua aceea era vorba de a înţelege în ce fel se poate da la iveală adevărul prin mijlocirea unor expresii surprinzătoare, şi pline de isteţime, şi tăinuite. Şi eu i-am amintit că în opera marelui Aristotel găsim cuvinte foarte clare în această privinţă...
— Nu-mi amintesc, a întrerupt sec Jorge, sunt foarte bătrân. Nu-mi amintesc. Poate că am exagerat în severitate. Acum e târziu, trebuie să mă duc.
— E ciudat că domnia ta nu-ţi aminteşti, a stăruit Venanzio. A fost o discuţie doctă şi foarte frumoasă, în care au intervenit şi Bencio şi Berengario. Era vorba de a şti, de fapt, dacă metaforele şi jocurile de cuvinte, şi enigmele, care par născocite de poeţi pentru simpla plăcere, nu ne ajută să raţionăm asupra lucrurilor într-un chip nou şi surprinzător, şi eu spun că şi aceasta este o calitate care se cere de la un înţelept... Şi era acolo şi Malachia...
— Dacă venerabilul Jorge nu-şi aminteşte, ai respect pentru vârsta lui şi pentru oboseala minţii lui... de altfel mereu atât de vie, s-a amestecat unul dintre călugării care urmăreau discuţia. Fraza era pronunţată pe un ton agitat, cel puţin la început, pentru că acela care vorbise, dându-şi seama că îndemnând la respect pentru bătrân, îi punea, de fapt, în lumină o slăbiciune, îşi domolise apoi năvălirea propriei porniri, sfârşind aproape într-o şoaptă de scuză. Cel care vorbise era Berengario din Arundel, ajutorul de bibliotecar. Era un tânăr cu chipul palid, şi, privindu-l, mi-am amintit definiţia pe care Ubertino o dăduse despre Adelmo: ochii săi păreau cei ai unei femei lascive. Intimidat de privirile tuturor aţintite asupra lui, îşi ţinea degetele de la mâini strânse ca unul care vrea să-şi stăpânească o tulburare lăuntrică.
A fost ciudată reacţia lui Venanzio. L-a privit pe Berengario în aşa chip, încât acela şi-a lăsat ochii în jos:
— Foarte bine, frate, a spus, dacă memoria e un dar al lui Dumnezeu, şi capacitatea de a uita poate fi foarte bună şi preţuită. Dar o respect la fratele bătrân cu care vorbeam. Din partea ta, însă, mă aşteptam la o amintire mai vie în legătură cu lucrurile petrecute când şedeam aici, împreună cu un Prieten foarte drag ţie...
N-aş putea spune dacă Venanzio apăsase tonul când pronunţase cuvintele „foarte drag”. Fapt e că am simţit trecând un aer de nelinişte printre cei de faţă. Fiecare îşi întorcea Privirea în altă parte, dar nici unul n-o oprea asupra lui perengario, care se înroşise violent. A intervenit numaidecât Mlhi, cu autoritate:
— Vino, frate Guglielmo, a spus, am să-ţi arăt şi alte cărţi interesante.
Grupul s-a desfăcut. L-am surprins pe Berengario aruncându-i lui Venanzio o privire încărcată de venin, şi Venanzio răspunzându-i de asemenea, deosebit de provocator. Eu, văzând că bătrânul Jorge se îndepărta, pătruns de un sentiment de respectuoasă supunere, m-am aplecat şi i-am sărutat mâna. Bătrânul a primit sărutarea, şi-a pus mâna pe capul meu şi m-a întrebat cine eram. Când i-am spus numele meu, chipul i s-a luminat din nou:
— Porţi un nume mare şi foarte frumos, a spus. Ştii cine a fost Adso din Montier-en-Der? a întrebat.
Eu, mărturisesc, nu ştiam. Aşa că Jorge a adăugat:
— A fost autorul unei cărţi mari şi cumplite, Libellus de Antechristo, în care a văzut lucruri care aveau să se petreacă şi n-a fost ascultat îndeajuns.
— Cartea a fost scrisă înaintea mileniului nostru, a spus Guglielmo, şi lucrurile acelea nu s-au dovedit adevărate.
— Pentru cine nu are ochi să vadă, a spus orbul. Cailei Antichristului sunt încete şi întortocheate. El soseşte când noi n-o bănuim, şi nu pentru că ar fi greşit calculul sugerat de Apostol, ci pentru că noi nu i-am deprins meşteşugul. Apoi a strigat cu glas foarte puternic şi cu faţa spre sală, făcând să răsune bolţile scriptorium-ului: Chiar acum soseşte! Nu pierdeţi ultimele zile râzând de monştrii cu pielea pătată şi coada îmbârligată! Nu vă risipiţi ultimele şapte zile!

Ziua întâi
Vesper

în care se vizitează restul abaţiei, Guglielmo trage unele concluzii în legătură cu moartea lui Adelmo, se vorbeşte cu fratele sticlar despre sticlele pentru citit şi despre fantomele care apar celui ce vrea să citească prea mult

În momentul acela au sunat pentru vesper şi călugării au început să-şi părăsească mesele. Malachia ne-a dat de înţeles că şi noi trebuia să plecăm. El avea să rămână, cu ajutorul lui, Berengario, să pună lucrurile la loc şi (aşa s-a exprimat) să pregătească biblioteca pentru noapte. Guglielmo l-a întrebat dacă după aceea avea să închidă uşile.
— Nu există uşă care să oprească intrarea în scriptorium, din bucătărie sau din refector, nici în bibliotecă din scriptorium. Mai puternică decât orice uşă trebuie să fie interdicţia Abatelui. Şi călugării trebuie să se folosească şi de bucătărie şi de refector, până la completa. Atunci, ca să nu las străinii sau animalele, pentru care interdicţia nu există, să intre în Edificiu, chiar eu închid portalurile de jos, care duc şi la bucătărie şi la refector, şi de la ora aceea Edificiul rămâne izolat.
Am coborât. În vreme ce călugării se îndreptau spre cor, maestrul meu a hotărât că Domnul avea să ne ierte că nu asistăm la serviciul divin (Domnul a avut multe să ne ierte în zilele care au urmat!) şi m-a îndemnat să mă plimb puţin cu el pe platou, ca să ne obişnuim cu locul.
Am ieşit prin bucătării, am străbătut cimitirul: erau acolo Pietre de mormânt mai noi şi cele care păstrau semnele timpului, povestind vieţi de monahi care trăiseră în secolele trecute. Mormintele erau fără nume, iar deasupra aveau cruci de Piatră.
Vremea se strica. Se pornise un vânt rece şi cerul se mohorâse. Se ghicea un soare apunând în spatele grădinilor, şi începuse să se întunece la răsărit, spre care ne îndreptară înconjurând corul bisericii şi ajungând în partea din spatele platoului. Aici, aproape în dosul zidului de împrejmuire, a locul unde se lipea de turnul răsăritean al Edificiului, se aflau cocinele şi porcarii acopereau vasul cel mare cu sânge de porc. Am observat că în spatele cocinilor zidul împrejmuitor era mai scund, aşa încât puteai să te apropii să priveşti. Dincolo de picioarele zidurilor, terenul, care cobora foarte abrupt, avea dedesubt un mal de pământ pe care zăpada nu izbutea să-i ascundă cu totul. Mi-am dat seama că era vorba de depozit de bălegar, care era aruncat din acel loc, şi cobora până 1a cotitura de la care se ramifica poteca de-a lungul căreia pornise la întâmplare fugarul Brunello. Spun bălegar pentru că era vorba de un munte de materii puturoase, a căror duhoare ajungea până la parapetul de care mă proptisem: bineînţeles că ţăranii veneau să ia din partea de jos, ca să-l folosească drept îngrăşământ pentru câmp. Dar la dejecţiile animalelor şi ale oamenilor se adăugau şi alte gunoaie solide, tot prisosul de materii moarte pe care abaţia le îndepărta din trupul ei, ca să se păstreze limpede şi curată, în legătura ei cu înălţimile munţilor şi cu cerul.
În grajdurile de alături, grăjdarii tocmai duceau caii la iesle. Am străbătut drumul lung pe care se întindeau, spre zid, diferitele grajduri, şi la stânga, în spatele corului, dorimitorul călugărilor şi latrinele. Acolo unde zidul de răsărit cobora spre miazăzi, în colţul împrejmuirii, se găsea clădirea fierăriilor. Fierarii care mai rămăseseră îşi puneau la loc sculele şi stingeau focurile, ca să se ducă la slujbă. Guglielmo a pornit-o curios spre una dintre fierării, separată oarecum de restul atelierelor, unde un călugăr îşi strângea lucrurile. Pe masa lui se afla o minunată colecţie de sticle de toate culorile, de mici dimensiuni, dar sprijinite de pereţi erau plăci mai mari. În faţa lui era un relicvar încă neterminat, din care exista numai carcasa de argint, dar pe care el tocmai încastra cu precizie bucăţi de sticlă şi alte pietre, pe care le adusese cu instrumentele lui la dimensiunea unui nestemat.
Astfel l-am cunoscut pe Nicola din Morimondo, maestrul sticlar al abaţiei. Ne-a explicat că în partea din spatele atlierului se mai sufla încă sticlă, în vreme ce în cea din faţă, unde şedeau fierarii, se fixau sticlele cu plumburile de legătură ca să se facă vitralii. Dar, a adăugat, marea operă de artă a vitraliului, care împodobea Edificiul şi biserica, fusese săvârşită cu secole în urmă. Acum se mărginea la lucruri mărunte sau la repararea stricăciunilor provocate de timp.

— Şi cu mare greutate, a adăugat, pentru că nu se mai pot găsi culorile de altădată, mai ales albastrul, pe care-l puteţi admira în cor, de o calitate atât de curată, încât când soarele de pe cer revarsă în navă o lumină de paradis. Geamurile de la partea de apus a navei, refăcute de puţină vreme, nu sunt de aceeaşi calitate, şi asta se vede în zilele de vară. E zadarnic, a mai spus el, nu mai avem înţelepciunea anticilor, s-a sfârşit vremea uriaşilor.
— Suntem pitici, a încuviinţat Guglielmo, dar pitici care stau pe umerii acelor uriaşi, şi în nimicnicia noastră izbutim uneori să vedem mai departe decât ei la orizont.
— Spune-mi ce facem noi mai bine şi ei nu ştiau să facă! A izbucnit Nicola. Dacă ai coborî în cripta bisericii, unde este păstrat tezaurul abaţiei, ai găsi relicvarii de o lucrătură atât de aleasă, încât monştrişorii pe care-i fac eu acum ca vai de lume, şi a arătat spre opera lui care se afla pe masă, îţi vor părea o maimuţăreală a acelora!
— Nu e scris în lege că maeştrii sticlari trebuie să continue să facă ferestre şi aurarii relicvarii, dacă maeştrii din trecut au ştiut să le facă atât de frumoase şi menite să dăinuie peste veacuri. Astfel pământul s-ar umple de relicvarii, într-o epocă în care sfinţii de la care să păstrezi relicve sunt atât de rari, a spus în glumă Guglielmo. Şi nici ferestrele nu trebuie împodobite la infinit cu vitralii. Şi în diferite alte ţări am văzut opere noi făcute cu sticlă, care te fac să gândeşti la o lume de mâine în care sticla să fie nu numai în slujba serviciului divin, ci şi în ajutorul slăbiciunilor omeneşti. Aş vrea să-ţi arăt o operă a zilelor noastre din care mă simt onorat să stăpânesc un foarte trebuincios exemplar.
Şi-a vârât mâna în rasă şi a scos de-acolo lentilele sale care l-au lăsat fără grai pe interlocutorul nostru.
Nicola a luat furcuţa, pe care Guglielmo i-o întindea, cu mare interes.
— Oculi de vitro cum capsula! a exclamat el. L-am auzit vorbindu-mi despre asta pe un anume Giordano, pe care l-am cunoscut la Pisa. Spunea că n-au trecut douăzeci de ani de când au fost născociţi. Dar am vorbit cu el acum mai bine de douăzeci de ani.
— Cred că au fost născociţi cu mult înainte, a spus Guglielmo, dar sunt greu de făcut şi pentru asta au nevoie de maeştri sticlari foarte pricepuţi. Cer mult timp şi muncă. Zece ani o pereche din aceşti vitrei ab oculis ad egendum au fost vânduţi la Bologna cu şase soldi. Eu am primit o pereche în dar de la un mare maestru, Salvino degli Armati, acum mai bine de zece ani, şi i-am păstrat cu mare grijă în tot acest timp, de parcă ar fi fost — şi acum de fapt sunt — o parte din propriul meu trup.
— Nădăjduiesc să mi-i dai şi mie să-i cercetez în una din zilele acestea; mi-ar face plăcere să fac şi eu unii la fel, a spus emoţionat Nicola.
— Fără îndoială, s-a învoit Guglielmo, numai ia seama că grosimea sticlei trebuie să se schimbe după cum o cere ochiul cu care trebuie să se adapteze, şi se cer încercate multe dintre aceste lentile pentru a le potrivi pe pacient, până când se găseşte grosimea cea mai bună.
— Ce minune, spunea Nicola, mai departe. Şi ai să vezi ca mulţi au să vorbească de vrăjitorie şi despre amestecul necuratului...
— Într-adevăr, aici poţi vorbi pe drept cuvânt de magie, a încuviinţat Guglielmo. Numai că sunt două forme de magie. Există o magie care este lucrarea diavolului şi care urmăreşte prăbuşirea omului prin acţiuni despre care nu este îngăduit să vorbim. Dar există şi o magie care este lucrare a lui Dumnezeu, acolo unde ştiinţa Domnului iese la iveală prin ştiinţa omului, care slujeşte să transforme natura, şi care are unul dintre scopuri acela de a prelungi însăşi viaţa omului. Şi aceasta este magie sfântă, căreia înţelepţii ar trebui întotdeauna să-şi închine viaţa, nu numai pentru a descoperi lucruri noi, ci pentru a descoperi atâtea secrete ale naturii, pe care înţelepciunea divină le împărtăşise evreilor, grecilor, atâtor popoare antice, şi azi chiar şi necredincioşilor (şi nu-ţi mai spun câte lucruri minunate de optică şi de ştiinţă a vederii găsesc în cărţile necredincioşilor!). Şi pe toate aceste cunoştinţe o ştiinţă creştină va trebui să pună din nou stăpânire, şi s-o ia înapoi de la păgâni şi de la necredincioşi tamquam ab iniustis possessoribus.
— Dar de ce aceia care deţin această ştiinţă nu o împărtăşesc întregului popor al lui Dumnezeu?
— Pentru că nu tot poporul lui Dumnezeu e pregătit să primească atâtea secrete, şi s-a întâmplat adesea ca deţinătorii acestei ştiinţe să fie luaţi drept magi ce au legământ cu diavolul, plătind cu viaţa lor dorinţa pe care o avuseseră săi facă pe ceilalţi părtaşi la comoara lor de cunoaştere. Chiar el în timpul unor procese în care era bănuit cineva că ar avea legătură cu diavolul, a trebuit să mă feresc de a folosi aceste lentile, slujindu-mă de secretari binevoitori care să-mi citească documentele de care aveam nevoie, pentru că alminteri, într-un moment când prezenţa diavolului era atât de cotropitoare, şi toţi îi respirau, ca să zic aşa, mirosul de pucioasă, eu însumi aş fi fost socotit drept un prieten al celor judecaţi. Şi, în sfârşit, ne atrăgea atenţia Ruggiero Bacone, nu întotdeauna secretele ştiinţei trebuie să se afle la îndemâna tuturor, întrucât unii ar putea să le folosească în scopuri rele. Adesea înţeleptul trebuie să facă să apară ca magice cărţi care nu sunt magice, dar într-adevăr de ştiinţă bună, ca să le ferească de ochii curioşilor.
— Te temi, deci, că oamenii simpli pot folosi în chip rău aceste secrete? a întrebat Nicola.
— În ceea ce îi priveşte pe oamenii simpli, mă tem doar că pot fi terorizaţi, luând ei secretele de care vorbeşti drept acele opere ale diavolului despre care prea adesea le amintesc predicatorii. Vezi, mi s-a întâmplat să cunosc medici foarte pricepuţi care distilaseră medicamente în stare să vindece numaidecât un bolnav. Dar aceştia le dau celor simpli alifia sau fiertura lor însoţindu-le cu vorbe sfinte şi psalmodiind fraze care păreau rugăciuni. Nu pentru că aceste rugăciuni ar fi avut putere de tămăduire, ci pentru că, fiind încredinţaţi că tămăduirea venea de la rugăciuni, cei simpli înghiţeau fiertura şi se ungeau cu alifia, şi aşa se tămăduiau, fără să ia prea mult în seamă puterea adevărată a leacurilor. Şi apoi, pentru ca sufletul, foarte înfierbântat de nădejdea în formula de credinţă, să se lase cât mai mult în voia acţiunii corporale a medicamentului. Dar adesea comorile ştiinţei trebuie ferite nu de oamenii simpli, ci chiar de alţi înţelepţi. Se fac azi maşini nemaipomenite, de care într-o zi se va vorbi, cu care se poate călăuzi cu adevărat mersul naturii. Dar va fi vai şi amar dacă ele vor cădea în mâinile unor oameni care să le întrebuinţeze ca să-şi mărească puterea lor pământească şi să îndestuleze pofta lor de avere. Îmi spun că în ţara Kitayului un înţelept a distilat o pulbere care poate produce, în atingere cu focul, o detunătură puternică şi o flacără mare, distrugând toate lucrurile pe mari întinderi de jur-împrejur. Minunată lucrare, dacă ar fi folosită pentru a abate cursul nurilor, sau a sfărâma stânca pentru a se curăţa pământul. Dar dacă cineva ar folosi-o pentru a pricinui rău duşmanilor săi?
— Poate că ar fi bine aşa, dacă ar fi duşmani ai poporului lui Dumnezeu, a spus Nicola cu devoţiune.
— Poate, s-a învoit Guglielmo. Dar cine e azi duşmanul Poporului lui Dumnezeu? împăratul Ludovic sau papa Ioan?
— Oh, Doamne Dumnezeule! a spus foarte speriat Nicola. Chiar că n-aş vrea să hotărăsc eu singur un lucru atât de dureros.
— Vezi? a zis Guglielmo. Uneori e bine ca anumite secrete să rămână tăinuite în discuţii oculte. Secretele naturii nu se transportă în piei de capră sau de oaie. Aristotel spunea în cartea secretelor că a dezvălui prea multe ascunzişuri alei naturii şi ale artei înseamnă să rupi un sigiliu ceresc, şi căi multe lucruri rele ar putea ieşi de aici. Ceea ce însă nu înseamnă că secretele nu trebuie dezvăluite, dacă se convine să hotărască înţelepţii când şi cum.
— Aşa că e bine ca în lucruri din acestea, a spus Nicola, să nu fie toate cărţile la îndemâna oricui.
— Asta e o altă poveste, a zis Guglielmo. Se poate păcătui prin prea multă locvacitate, dar şi prin prea multă tăcere. Eu nu voiam să spun că trebuie ascunse izvoarele ştiinţei. Ba chiar asta mi se pare un mare rău. Voiam să spun că, ocupându-se de ascunzişuri din care poate ieşi fie binele, fie răul, înţeleptul are dreptul şi datoria să folosească un limbaj obscur, lămurit doar pentru cei deopotrivă cu el. Calea ştiinţei i este anevoioasă şi e anevoios să deosebeşti binele de rău. Şi adesea înţelepţii vremurilor noi sunt doar pitici pe umerii piticilor.
Discuţia prietenească cu maestrul meu trebuie să-l fi împins pe Nicola pe calea mărturisirilor. Aşa că i-a făcut un semn de încredere lui Guglielmo (ca şi cum i-ar fi spus: eu şi cu tine ne înţelegem, pentru că vorbim despre aceleaşi lucruri) şi a spus în legătură cu asta:
— Totuşi acolo, şi a arătat spre Edificiu, secretele ştiinţei sunt foarte bine apărate de opere de magie...
— Da? a spus Guglielmo, prefăcându-se indiferent. Uşii zăvorite, oprelişti aspre, ameninţări, îmi închipui.
— Oh, nu; mai mult!
— Ca, de exemplu, ce?
— Uite, eu nu ştiu cu precizie, eu mă ocup de sticle şi nu de cărţi, dar în abaţie umblă poveşti... ciudate...
— Ce fel de poveşti?
— Ciudate. Se spune despre un călugăr care în timpul nopţii voia să se aventureze în bibliotecă, în căutarea a ceva ce Malachia nu voia să-i dea, că a văzut şerpi, oameni fără cap şi oameni cu două capete. Puţin a lipsit să nu iasă nebun din labirint...
— De ce vorbeşti de magie şi nu de apariţii diabolice?
— Pentru că oricât aş fi eu doar un meşter sticlar, nu sunt atât de neştiutor. Diavolul (Doamne, apără-mă!) nu ademeneşte un călugăr cu şerpi sau cu oameni bicefali, ci cil apariţii neruşinate, ca pe călugării din pustiu. Şi apoi, dacă e rău să pui mâna pe anumite cărţi, de ce diavolul ar trebui să-l împiedice pe un călugăr să făptuiască răul?
— Mi se pare o bună entimemă, a admis maestrul meu.
— Şi, în sfârşit, când montam geamurile la spital, m-am distrat răsfoind câteva din cărţile lui Severino. Era o carte de secrete, scrisă cred de Albert cel Mare; m-au atras nişte miniaturi ciudate, şi din paginile cărţii am citit despre felul cum poţi unge fitilul unei lămpi de ulei, şi fumul care iese din ea îţi dă năluciri. Ai văzut, sau mai bine zis n-aveai cum să vezi încă, pentru că încă n-ai petrecut o noapte în abaţie, că în timpul orelor de întuneric catul de deasupra Edificiului este luminat. Mulţi s-au întrebat ce-o fi, şi s-a vorbit de focuri vrăjite sau despre sufletele bibliotecarilor răposaţi care se întorc să-şi viziteze regatul lor. Mulţi de aici cred în asta. Eu cred că sunt lămpi pregătite pentru năluciri. Ştii, dacă iei grăsime de la urechea unui câine şi ungi cu ea un fitil, cine respiră fumul acelei lămpi va crede că are cap de câine, şi dacă ar fi cineva în preajma lui, l-ar vedea cu cap de câine. Şi mai e şi o altă unsoare care face astfel încât cei care stau în jurul lămpii se simt mari cât nişte elefanţi. Şi cu ochii unui liliac şi a două soiuri de peşti, al căror nume nu mi-l mai amintesc, şi fierea unui lup, faci un fitil care arzând te va face să vezi animalele de la care ai luat grăsimea. Şi cu coada şopârlei faci toate lucrurile din jur să se vadă ca de argint, iar cu untura unui şarpe negru şi o bucată de giulgiu de înmormântare, camera va părea plină de şerpi. Eu ştiu asta. Cineva din bibliotecă e foarte priceput...
— Dar n-ar putea fi sufletele bibliotecarilor răposaţi care să facă toate magiile astea?
Nicola a rămas încremenit şi neliniştit.
— La asta nu m-am gândit. S-ar putea. Dumnezeu să ne păzească. E târziu, a şi început vesper. La revedere.
Şi s-a îndreptat spre biserică.
Am pornit-o mai departe, de-a lungul laturii de miazăzi: la dreapta casa peregrinilor şi sala capitulară cu grădina, la stânga teascurile de măsline, moara, grânarele, pivniţele, casa novicilor. Şi toată lumea se îndrepta grăbită spre biserică.
— Ce credeţi despre tot ce a spus Nicola? l-am întrebat pe maestrul meu.
— Nu ştiu. În bibliotecă se petrece ceva, şi nu cred să fie sufletele bibliotecarilor răposaţi...
— De ce?
Pentru că îmi închipui că au fost atât de virtuoşi, încât astăzi stau în împărăţia cerurilor să-şi bucure ochii privind chipul lui Dumnezeu, dacă răspunsul acesta poate să te mulţumească. Cât priveşte lămpile, dacă sunt, le vom vedea. Iar cât despre unsorile de care vorbea sticlarul nostru, există feluri mai lesnicioase de a produce năluciri, şi Severino le cunoaşte foarte bine, ţi-ai dat seama astăzi. E neîndoios că în abaţie nu se vrea să se pătrundă noaptea în bibliotecă, şi că în schimb mulţi au încercat şi încearcă s-o facă.
— Şi crima noastră are vreo legătură cu această poveste?
— Crima? Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât sunt mai convins că Adelmo s-a omorât.
— Şi de ce?
— Îţi aminteşti, azi-dimineaţă, când am descoperit grămada de bălegar? În timp ce urcam cotitura ce străjuia turnul de răsărit, am observat în acel punct semnele lăsate de o surpătură: adică de o parte din teren, mai mult sau mai puţin în locul unde se grămădeşte bălegarul, se prăbuşise, rostogolindu-se până la picioarele turnului. Şi iată de ce, în seara aceasta, când am privit în sus, bălegarul ne-a apăruţi puţin acoperit de zăpadă, sau abia acoperit de ultima zăpadă de ieri, nu de cea din zilele trecute. Cât priveşte cadavrul lui Adelmo, Abatele ne-a spus că era sfâşiat de stânci, iar sub turnul de răsărit, în locul unde construcţia se termină cu o ieşitură, cresc pini. În schimb, stâncile sunt tocmai în locul unde peretele zidului se sfârşeşte, alcătuind un soi de treaptă şi după asta începe căderea de bălegar.
— Şi atunci?
— Atunci gândeşte-te dacă nu e mai... cum să spun?... dac nu am avea mai puţină bătaie de cap să admitem că Adelmo, din motive încă neaflate, fie s-a aruncat, de voie, de nevoie, de pe parapetul zidului, fie s-a prăbuşit pe stâncă şi, mort sau rănit cum o fi fost, a căzut în bălegar. Apoi povârnişul, datorită furtunii din seara aceea, a făcut să se rostogolească şi bălegarul, şi o parte din teren, şi corpul bietului om sub turnul de răsărit.
— Şi de ce domnia ta spune că ar fi mai mică bătaie de cap să gândim aşa?
— Dragă Adso, nu trebuie înmulţite explicaţiile şi cauzele! fără să fie o neapărată trebuinţă de ele. Dacă Adelmo a căzut? din turnul de răsărit, trebuie să fi pătruns în bibliotecă, acolo trebuie să-l fi lovit cineva înainte de a se putea împotrivi, acel cineva să fi găsit chipul de a urca cu un trup neînsufleţit în spinare până la fereastră, să fi deschis-o şi să-l fi aruncat jos pe nenorocit. Cu ipoteză mea nu ne trebuie decât Adelmo, voinţa lui şi un povârniş. Totul se explică folosind un număr foarte mic de cauze.
— Dar de ce să se fi omorât?
— Dar de ce să-l fi omorât? În orice caz, trebuie să căutăm motivele. Şi că există, mi se pare neîndoielnic. În Edificiu se respiră un aer de reţinere, toţi ne ascund ceva. Deocamdată n-am adunat decât unele insinuări, destul de nesigure, de fapt, asupra unei anumite legături ciudate dintre Adelmo şi Berengario. Asta înseamnă că vom ţine ochii pe ajutorul de bibliotecar.
În timp ce vorbea astfel, slujba de vesper se terminase. Servitorii s-au întors la îndatoririle lor înainte de a se duce la cină, călugării s-au îndreptat spre refector. Cerul se întunecase acum şi începea să ningă. O zăpadă uşoară, cu fulgi mici şi moi, care va continua, cred, mare parte din noapte, deoarece în dimineaţa următoare tot platoul avea să fie acoperit de o pătură imaculată, cum voi spune.
Mi-era foame şi am primit cu uşurare ideea de a merge la masă.

Ziua întâi
Completa

în care Guglielmo şi Adso se bucură de voioasa ospitalitate a Abatelui şi de mlnioasa conversaţie a lui Jorge

Refectorul era luminat de făclii mari. Călugării şedeau la un şir lung de mese, în cap masa Abatelui, aşezată perpendicular, pe un podium înalt. În partea opusă era un amvon unde se postase un călugăr care avea să citească în timpul cinei. Abatele ne aştepta lângă un căzănel cu un ştergar alb, ca să ne ştergem pe mâini după ce ni le spălam, potrivit străvechilor îndemnuri ale Sfântului Pahomie.
Abatele l-a poftit pe Guglielmo la masa lui şi a spus că, pentru seara aceea, dat fiind că şi eu eram oaspete nou, voi putea să mă bucur de acelaşi privilegiu, chiar dacă eram un novice benedictin. În zilele următoare, mi-a spus părinteşte, puteam să stau la masă cu călugării, sau dacă maestrul meu avea să-mi încredinţeze vreo sarcină, să trec mai înainte sau după mese pe la bucătărie, unde bucătarii vor avea grijă de mine.
Acum călugării stăteau la mese în picioare, nemişcaţi, cu glugile lăsate pe ochi şi mâinile sub scapulare. Abatele s-a apropiat de masa lui şi a rostit rugăciunea Benedicitei Cantorul de la amvon a intonat Edent pauperes. Abatele şi-al dat binecuvântarea şi fiecare s-a aşezat.
Regula fondatorului nostru prevede o hrană destul de — uşoară, dar lasă Abatelui libertatea să hotărască de câtă mân-care au cu adevărat nevoie călugării. Pe de altă parte, acum, în abaţiile noastre, plăcerile mesei sunt privite cu destul de multă îngăduinţă. Nu vorbesc despre mesele acelea care, din păcate, se transformă în adunări de mâncăi, dar şi cele: cârmuite de criterii de penitenţă şi de virtute oferă călugărilor, prinşi mai întotdeauna de ostenitoare munci intelectuale, o hrană nu moleşitoare, ci întăritoare. Pe de altă parte, masa Abatelui este întotdeauna privilegiată şi pentru că arareori trec pe la ea oaspeţi de seamă, iar abaţiile sunt mândre de produsele pământurilor şi ale grajdurilor lor, precum şi de priceperea bucătarilor pe care-i au.
Masa călugărilor s-a desfăşurat în linişte, ca întotdeauna, unii comunicând cu alţii prin obişnuitul alfabet al degetelor. Novicii şi călugării mai tineri erau serviţi primii, imediat după ce felurile de bucate hărăzite pentru toţi trecuseră pe la masa Abatelui.
La masa Abatelui şedeau cu noi Malachia, chelarul şi cei doi călugări mai vârstnici, Jorge din Burgos, bătrânul orb pe care-l cunoscusem în scriptorium, şi foarte bătrânul Alinardo din Grottaferrata: avea aproape o sută de ani, tremura, gata parcă să se sfărâme şi, după cum mi se pare, nici mintea nu-l mai ajuta. Abatele ne-a spus despre el că, fiind novice chiar în abaţia aceasta, trăise întotdeauna aici şi-şi amintea cel puţin optzeci de ani în care se întâmplaseră câte şi mai câte. Abatele ne-a spus toate astea pe şoptite la început, ca după aceea să se supună obiceiului ordinului nostru, urmărindu-se în tăcere lectura. Dar, cum am spus, la masa Abatelui se luau unele libertăţi, aşa că am început să lăudăm bucatele care ni se aduseseră, în timp ce Abatele ridica în slăvi calitatea uleiului şi a vinului său. Chiar într-un rând, turnându-ne de băut, ne-a amintit pasajele acelea din regulă în care sfântul fondator observase că, desigur, vinul nu se cuvine călugărilor, dar întrucât călugării din timpurile noastre nu pot fi convinşi să nu bea, cel puţin e bine să nu bea pe săturate, deoarece vinul împinge la apostazie, chiar şi pe cei mai înţelepţi, cum aminteşte Ecleziastul. Benedict spunea „din timpurile noastre” şi se referea la timpurile sale, acum foarte îndepărtate; să ne închipuim timpurile în care cinam la abaţie, după ce moravurile decăzuseră aşa de rău (şi nu vorbesc de timpurile mele, în care scriu, pentru că aici, la Melk, e îngăduită mai mult berea!); în sfârşit, s-a băut fără să se întreacă măsura, dar nu fără plăcere.
Am mâncat carne la frigare de la porcii abia tăiaţi şi mi-am dat seama că pentru alte mâncăruri nu se folosea untură de animale sau ulei de rapiţă, ci ulei din cel mai bun de măsline, care venea de pe pământurile pe care abaţia le poseda la Poalele muntelui dinspre mare. Abatele ne-a dat să gustăm (fiind păstrat pentru el) din puiul acela pe care-l văzusem cum îl găteau la bucătărie. Am observat, lucru de mirare, că el avea şi o furculiţă de metal, care după formă îmi amintea de lentilele maestrului meu; om de spiţă aleasă, gazda noastră nu voia să-şi mânjească mâinile cu mâncarea, şi ne-a oferit chiar instrumentul lui măcar ca să luăm carnea din farfuria cea mare ca s-o punem în talerele noastre. Eu n-am vrut, dar am văzut că Guglielmo a primit cu dragă inimă, şi s-a slujit cu îndemânare de scula aceea pentru domni ca săi nu-i arate Abatelui că franciscanii erau persoane lipsite de educaţie şi de provenienţă umilă.
Încântat cum eram de toate mâncărurile acelea alese (după atâtea zile de călătorie în care ne hrănisem cum putusem), pierdusem şirul lecturii care între timp înainta plină de smerenie. M-a readus la ordine un puternic mârâit de aprobare al lui Jorge, şi mi-am dat seama că asta se întâmpla când tocmai se citea un capitol din Regulă. Am înţeles motivul pentru care Jorge era atât de mulţumit, după ce-l ascultasem în după-masa aceea. De fapt lectorul spunea: „Să-l urmăm mereu pe profet care spune: m-am hotărât, voi veghea în calea mea să nu păcătuiesc cu limba mea; am pus strajă gurii mele, mut am devenit cu umilinţă, m-am ferit să vorbesc chiar şi despre lucruri nevinovate. Şi, dacă în pasajul acesta profetul ne învaţă că uneori, pentru iubirea de tăcere, ar trebui să ne abţinem şi de la vorbele îngăduite, cu atât mai mult ar trebui să ne înfrânăm de la vorbele neîngăduite, pentru a scăpa de pedeapsa acestui păcat!”. Şi apoi urma: „Dar vorbele urâte, prostiile şi caraghioslâcurile noi le osândim la pedeapsa fără de sfârşit, în orice loc, şi nu vom îngădui ca discipolul să deschidă gura ca să spună ceva despre toate acestea”.
— Şi asta se potriveşte şi pentru discuţiile care s-au iscau astăzi, nu s-a putut abţine să nu comenteze, încet, Jorge. Ioan Gură de Aur a spus că Christos nu a râs niciodată.
— Nimic din natura omenească nu-l împiedica, a observat Guglielmo, pentru că râsul, cum ne învaţă teologii, este firesc omului.
— Forte potuit sed non legitur eo usus fuisse, a spus tăios Jorge, citându-l pe Petru Cantorul.
— Manduca, jam coctum est, a şoptit Guglielmo.
— Ce? a întrebat Jorge, care credea că se referea la vreun soi de bucate care îi erau aduse.
— Sunt cuvintele care, după Ambrozie, au fost pronunţata de Sfântul Laurenţiu pus pe grătar, când i-a poftit pe călăi să-l întoarcă pe partea cealaltă, aşa cum îşi aminteşte şi Prudentius în Peristephanos, a spus Guglielmo cu un aer de sfânt. Sfântul Laurenţiu ştia deci să râdă şi să spună lucruri hazlii, chiar şi numai pentru a-i înjosi pe propriii săi duşmani.
— Ceea ce arată că râsul este un lucru foarte aproape de moartea şi distrugerea trupului, i-a întors-o cu un mormăit Jorge, şi trebuie să recunosc că s-a comportat ca un laic adevărat.
În acel moment, Abatele ne-a invitat cu bunăvoinţă să păstrăm tăcerea. Cina, de altfel, era pe sfârşite. Abatele s-a ridicat şi l-a prezentat pe Guglielmo călugărilor. I-a lăudat înţelepciunea, i-a făcut cunoscută faima şi le-a atras atenţia că fusese rugat să facă cercetări în privinţa morţii lui Adelmo, poftindu-i pe călugări să răspundă întrebărilor lui şi să-i înştiinţeze pe oamenii lor din toată abaţia să facă întocmai. Şi să-i uşureze cercetările, deoarece, a spus el, căutările lui nu contraveneau regulilor mănăstirii. În care caz ar fi trebuit să se ceară aprobarea lui.
O dată masa încheiată, călugării o porniră spre cor pentru slujba de completa. Şi-au lăsat din nou glugile pe ochi şi s-au aliniat în faţa uşii, aşteptând. Apoi s-au urnit într-un şir lung, străbătând cimitirul şi intrând în cor prin partea de miazăzi.
Am pornit-o şi noi cu Abatele.
— La ora aceasta se închid uşile Edificiului? a întrebat Guglielmo.
— De îndată ce slujitorii vor curăţa refectorul şi bucătăria, bibliotecarul însuşi va închide toate uşile, zăvorându-le pe dinăuntru.
— Pe dinăuntru? Şi el pe unde iese?
Abatele l-a fixat pentru o clipă pe Guglielmo, serios la faţă. Desigur că nu doarme în bucătărie, a spus repezit. Şi a grăbit pasul.
— Bine, bine, mi-a şoptit Guglielmo, aşadar există o altă intrare, dar noi nu trebuie s-o ştim.
I-am zâmbit, foarte mândru de deducţia lui, şi el m-a bruftuluit:
— Şi nu râde. Ai văzut că între zidurile acestea râsul nu se bucură de o reputaţie prea bună.
Am intrat în cor. O singură lampă ardea, pe un tripod gros de bronz, înalt cât doi oameni. Călugării s-au aşezat tăcuţi pe bănci, în timp ce lectorul citea un pasaj dintr-o omilie a Sfântului Grigorie.
Apoi Abatele a făcut un semn şi cantorul a intonat Tu o-utem Domine miserere nobis. Abatele a răspuns Adjutorium nostrum in nomine Domini şi toţi în cor cu Qui fecit coelum et terram. Apoi a început cântecul psalmilor: Când te chem, r®spunde-mi, Doamne al dreptăţii mele; îţi voi mulţumi, doamne, din toată inima mea; Binecuvântaţi pe Domnul, voi toţi ce-i sunteţi supuşi. Noi nu ne aflam în strane, ci ne retrăseserăm în nava principală. De aici l-am văzut pe neaşteptate pe Malachia ieşind din întunericul unei capele laterale.
— Priveşte bine locul acela, mi-a spus Guglielmo. Ar putea fi o trecere care să ne ducă la Edificiu.
— Pe sub cimitir?
— Şi de ce nu? Ba, a reluat el, după ce s-a mai gândit, trebuie să fie pe undeva şi un osuar; nu e cu putinţă ca de secole să-i îngroape pe toţi călugării în acel petic de pământ.
— Dar domnia ta chiar vrea să intre, noaptea, în bibliotecă? l-am întrebat încremenit.
— Unde sunt călugări morţi, şi şerpi, şi lumini misterioase, bunul meu Adso? Nu, băiete. Mă gândeam azi la asta, şi nu din curiozitate, ci pentru că îmi puneam întrebarea cum o fi murit Adelmo. Acum, cum ţi-am spus, sunt înclinat spre o explicaţie mai logică, şi la urma urmei vreau să respect obiceiurile hotărâte în acest loc.
— Atunci, de ce vreţi să ştiţi?
— Pentru că ştiinţa nu constă numai în a afla ceea ce trebuie sau se poate face, ci şi în a afla ceea ce s-ar putea face şi care poate că nu trebuie făcut. Iată pentru ce îi spuneam astăzi meşterului sticlar că omul înţelept trebuie cumva să ascundă secretele pe care le află, pentru ca alţii să nu se folosească de asta cu răutate, dar trebuie să le dea la iveală, şi biblioteca asta îmi pare mai degrabă un loc în care tainele rămân ascunse.
Cu aceste cuvinte a ieşit afară din biserică, pentru că slujba se terminase. Eram amândoi foarte obosiţi, şi ne-am dus în chilia noastră. Eu m-am ghemuit în ceea ce Guglielmo a numit, în glumă, un loculo, şi am adormit imediat.

Ziua a doua
Matutini

în care puţinele ore de fericire dumnezeiască sunt întrerupte de un fapt dintre cele mai sângeroase

Uneori simbol al diavolului, alteori al lui Christos înviat, nici o vieţuitoare nu este mai necredincioasă decât cocoşul. Ordinul nostru a cunoscut făpturi din acestea trândave, care nu cântau la ivirea soarelui. Iar, pe de altă parte, mai ales în zilele de iarnă, slujba de matutini are loc când noaptea este încă deplină şi întreaga natură adormită, pentru că monahul trebuie să se scoale pe întuneric şi să se roage îndelung în întuneric, aşteptând ziua şi luminând tenebrele cu flacăra credinţei sale nestrămutate. De aceea cu chibzuinţă a hotărât obiceiul să fie nişte veghetori care să nu se culce asemenea fraţilor lor, ci să-şi petreacă noaptea recitind ritmic acel număr exact de psalmi care să le dea măsura timpului ce s-a scurs, aşa încât, la scăderea orelor scurse pe care ceilalţi le dedicau somnului, li se dădea acestora semnul trezirii.
Aşadar, în noaptea aceea am fost treziţi de cei care străbăteau dormitorul şi casa peregrinilor scuturând dintr-un clopoţel, în vreme ce un altul mergea din chilie în chilie strigând Benedicamus Domino, la care fiecare răspundea Deo gratias.
Guglielmo şi cu mine am urmat obiceiul benedictin: în mai puţin de o jumătate de oră ne-am pregătit să întâmpinăm noua zi, coborând deci în cor, unde călugării aşteptau, prosternaţi la pământ, recitind primii cincisprezece psalmi, până când au intrat novicii, conduşi de maestrul lor. Deci fiecare s-a aşezat în strana lui şi corul a intonat Domine labia mea aperies et os meum annuntiabit laudem tuam. Strigătul s-a ridicat până la bolta bisericii ca o rugăminte fierbinte de copil. Doi călugări au urcat în amvon şi au dat glas psalmului nouăzeci şi patru, Venite exultemus, căruia i-au urmat celelalte sorocite. Şi eu am simţit înflăcărarea unei credinţe reînnoite.
Călugării erau în stranele lor, şaizeci de figuri pe care rasa şi gluga le făceau egale, şaizeci de umbre abia luminate de flacăra trepiedului cel mare, şaizeci de voci unite întru proslăvirea Atotputernicului. Şi ascultând această mişcătoare armonie, vestibul al bucuriilor din paradis, m-am întrebat dacă într-adevăr abaţia era cuib de taine ascunse, de încercări neîngăduite de a le da pe faţă şi de grele ameninţări. Pentru că îmi apărea în schimb acum ca un receptacul de sfinţi, mănunchi de virtuţi, relicvar de înţelepciune, arcă a prudenţei, turn de ştiinţă, lăcaş de blândeţe, bastion de tărie sufletească, cădelniţă de sfinţenie.
După şase psalmi a început lectura Sfintei Scripturi. Câţiva călugări se clătinau de somn şi unul dintre veghetorii de noapte se preumbla printre strane cu o mică lampă ca să-i deştepte pe cei ce adormeau. Dacă vreunul era surprins pe când aţipea, drept pedeapsă lua lampa şi continua el să se preumble în control. Aşa că s-a reluat cântarea a încă şase psalmi. Apoi Abatele şi-a dat binecuvântarea, călugărul cu slujbele din săptămâna aceea a spus rugăciunile, toţi s-au înclinat spre altar într-un minut de reculegere căruia nimeni care nu a văzut aceste ore de exaltare mistică şi de nestrămutată pace lăuntrică nu-i poate înţelege dulceaţa. În sfârşit, cu gluga din nou trasă pe faţă, toţi s-au aşezat şi au intonat solemn un Te Deum. Şi eu l-am lăudat pe Domnul pentru că m-a scăpat de îndoieli şi de sentimentul de neplăcere în care mă cufundase prima zi petrecută în abaţie. Suntem făpturi slabe, mi-am spus, chiar şi printre aceşti călugări învăţaţi şi credincioşi necuratul face să umble invidii mărunte, duşmănii ascunse, dar e vorba de fum care se risipeşte în vântul năvalnic al credinţei de cum se adună cu toţii în numele Tatălui, şi Christos coboară din nou printre ei.
Între matutini şi laudi călugărul nu se întoarce în chilie, chiar dacă noaptea este încă deplină. Novicii l-au urmat pe maestrul lor în sala capitulară ca să studieze psalmii, unii dintre călugări au rămas în biserică pentru a se îngriji de cele sfinte, cei mai mulţi s-au dus să se plimbe, meditând în tăcere, prin incintă, şi aşa am făcut Guglielmo şi cu mine. Servitorii mai dormeau încă; ne-am întors în cor pentru a asculta laudele pe când cerul nu se luminase.
A început din nou cântarea psalmilor, şi unul mai ales, din cei prevăzuţi pentru ziua de luni, m-a făcut să cad din nou la bănuielile mele dintâi: „Greşeala a pus stăpânire pe cei fără credinţă, în adâncul sufletului său — nu mai e teamă de Dumnezeu în ochii lui — îşi schimbă cu viclenie înfăţişarea — în aşa fel încât limba lui este nesuferită”. Mi s-a părut o rea prevestire faptul că regula orânduise tocmai pentru ziua aceea 0 mustrare atât de grea. Şi frământarea mea de nelinişte nu s-a potolit nici când, după psalmii de laudă, a urmat obişnuita lectură din Apocalipsă, şi mi-au revenit în minte figurile de pe portal care-mi stăpâniseră într-atât sufletul şi privirea cu o zi înainte. Dar după liturghie, după cântarea imnului şi după verset, tocmai când începea Evanghelia, am descoperit dincolo de fereastra din cor, tocmai deasupra altarului, o lumină palidă care începuse să strălucească în feluritele culori ale geamurilor până atunci amorţite de întuneric. Nu se revărsaseră încă zorile, care aveau să biruie înainte de prima, tocmai când se va cânta Deus qui est sanctorum splendor mirabilis şi Iam lucis orto sidere. Era doar prima vestire firavă a zorilor de iarnă, dar a fost de ajuns, şi a fost de ajuns ca să-mi întărească sufletul uşoara penumbră care înlocuia acum în naos întunericul nopţii.
Cântam cuvintele cărţii sfinte şi, în timp ce mărturiseam credinţă întru Cuvântul venit să-i ilumineze pe oameni, mi se părea că astrul zilei invada cu toată scânteierea lui întreg templul. Lumina, încă absentă, mi se părea că străluceşte în cuvintele cântării, crin mistic ce se întredeschidea parfumat între liniile ascuţite ale bolţilor. „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, pentru clipa aceasta de bucurie neţărmurită!” m-am rugat eu în tăcere, iar sufletului meu i-am spus: „Şi tu, nerodule, de ce te temi?”
Pe neaşteptate s-au ridicat nişte strigăte dinspre portalul de miazănoapte. M-am întrebat cum se poate ca slugile, pregătindu-se de treabă, să tulbure astfel slujba. În acel moment au intrat trei porcari, cu chipurile cuprinse de groază, şi s-au apropiat de Abate, şoptindu-i ceva. Mai întâi Abatele i-a liniştit cu un gest, ca şi cum n-ar fi vrut să întrerupă slujba; dar au intrat alţi slujitori şi strigătele au devenit şi mai puternice:
— E un om, un om mort! spunea cineva; şi alţii: — Un călugăr, n-ai văzut încălţările?
Cei care se rugau au tăcut, Abatele a ieşit în grabă, făcând semn chelarului să vină după el. Guglielmo a pornit după ei, dar acum şi ceilalţi călugări îşi părăseau stranele şi se năpusteau afară.
Cerul era limpede, şi zăpada de pe jos făcea esplanada şi luminoasă. În spatele corului, în faţa cocinilor, unde înainte trona hârdăul cel mare cu sânge de porc, un obiect ciudat, în formă parcă de cruce, se ivea la marginea vasului, ca şi cum ar fi fost doi pari înfipţi în pământ care se acoperă cu zdrenţe ca să sperie păsările.
De fapt erau două picioare omeneşti, picioarele unui bărbat cufundat cu capul în jos în hârdăul cu sânge.
Abatele a poruncit să se scoată cadavrul din lichidul spurcat (întrucât, din păcate, nici o făptură vie n-ar fi putut rămâne în poziţia aceea neruşinată). Porcarii, încurcaţi, s-au apropiat de marginea vasului şi, mânjindu-se de sânge, au tras din el bietul lucru însângerat. Aşa cum mi se spusese, amestecat ca să poată fi numaidecât vărsat, şi lăsat la frig, sângele nu se brânzise, dar stratul care acoperea cadavrul era acum pe cale să se întărească, îi îmbiba veşmintele, îi făcea chipul de nerecunoscut. Un servitor s-a apropiat cu o găleată de apă şi a aruncat-o pe faţa bietului mort. Un altul s-a apropiat cu o cârpă să-i şteargă chipul. Şi înaintea ochilor noştri a apărut obrazul alb al lui Venanzio din Salvemec, ştiutorul de carte grecească cu care stătuserăm de vorbă după-masa lângă codicele lui Adelmo.
— Poate că Adelmo s-a sinucis, a spus Guglielmo cu ochii aţintiţi la figura aceea, dar acesta fireşte că n-a făcut-o; şi nici nu putem gândi că s-a căţărat, fără să vrea, până la marginea hârdăului, şi a căzut în el din greşeală.
Abatele s-a apropiat de el.
— După cum vezi, frate Guglielmo, ceva se petrece în abaţie, ceva care are nevoie de întreaga înţelepciune a domniei tale. Dar, te implor, fă ceva foarte repede.
— Se afla în cor în timpul slujbei? a întrebat Guglielmo, arătând cadavrul cu degetul.
— Nu, a spus Abatele. Băgasem de seamă că strana lui era goală.
— Nu mai lipsea nimeni?
— Nu mi se pare. N-am observat nimic.
Guglielmo a pregetat înainte de a pune o altă întrebare, apoi i-a dat drumul în şoaptă, cu băgare de seamă ca să nu audă şi alţii:
— Berengario era la locul lui?
Abatele l-a privit cu o neliniştită admiraţie, ca şi cum ar fi vrut să arate că el ar fi fost surprins să-l vadă pe maestrul meu nutrind o bănuială pe care pentru o clipă o nutrise şi el, dar din motive mult mai lesne de înţeles. Apoi a spus grăbit:
— Era; şedea în primul rând, ceva mai la dreapta mea.
— Bineînţeles, a spus Guglielmo, toate acestea nu însemnează nimic. Nu cred să fi trecut cineva prin spatele absidei ca să intre în cor; deci cadavrul putea să fie aici de mai multe ore, cel puţin după ce se duseseră cu toţii să se culce.
— Fireşte, primii slujitori se trezesc în zori, şi de aceea l-au descoperit abia acum.
Guglielmo s-a aplecat peste cadavru, ca şi cum ar fi fost obişnuit cu trupurile moarte. A înmuiat cârpa, care zăcea alături, în apa din găleată şi a curăţat mai bine faţa lui Venanzio. Între timp ceilalţi călugări se îngrămădeau speriaţi, alcătuind un cerc gălăgios pe care Abatele încerca să-l potolească. Printre ei şi-a croit drum şi Severino, care avea datoria să se îngrijească de trupurile din abaţie, şi s-a aplecat, alături de maestrul meu. Eu, ca să aud dialogul lor şi să-l ajut pe Guglielmo, care avea trebuinţă de o nouă cârpă curată, înmuiată în apă, m-am apropiat de ei, lăsându-mi deoparte frica şi scârba care mă cuprinseseră.
— Ai Văzut vreodată vreun înecat? a întrebat Guglielmo.
— De mai multe ori, a spus Severino. Şi dacă ghicesc ceea ce vrei să întrebi, nu arată aşa la chip; trăsăturile lor sunt umflate.
— Deci omul era mort de-a binelea când cineva l-a aruncat în hârdău.
— De ce a trebuit să facă aşa ceva?
— De ce a trebuit să-l omoare? Ne aflăm în faţa faptei unei minţi tulburate. Dar acum trebuie să vedem dacă sunt răni sau lovituri pe trup. Te sfătuiesc să-l duceţi la băi, să-l dezbrăcaţi, să-l spălaţi şi să-l cercetaţi. Vă ajung şi eu din urmă imediat.
Şi, în vreme ce Severino, după ce primise îngăduinţa Abatelui, îi pusese pe porcari să transporte cadavrul, maestrul meu a cerut călugărilor să se întoarcă în cor urmând drumul pe care veniseră, iar servitorii să se întoarcă şi ei în acelaşi chip, aşa încât tot locul din jur să rămână gol. Abatele nu l-a întrebat nimic despre motivul acestei dorinţe şi i-a îndeplinit vrerea. Am rămas astfel singuri, alături de hârdăul din care sângele se revărsase în timpul cutremurătoarei operaţiuni de scoatere a trupului, zăpada din jur era toată roşie, topită în mai multe locuri de apa vărsată şi cu o pată întunecată mai mare în locul unde fusese întins cadavrul.
— Grozavă încurcătură, a spus Guglielmo, arătând învălmăşeala de semne pe care le lăsaseră în jur paşii călugărilor Şi ai servitorilor. Zăpada, dragă Adso, e un minunat pergament pe care corpurile oamenilor lasă scrieri foarte lesne de citit. Dar acesta este un palimpsest prost răzuit, şi poate că nu vom citi în el nimic interesant. De aici la biserică, a fost o mare tropoteală de călugări, de aici la cocină şi la grajd au dat fuga servitorii în pilcuri. Singurul loc neatins este cel i care merge de la cocini până la Edificiu. Să vedem dacă găsim ceva interesant.
— Dar ce vreţi să găsiţi? l-am întrebat.
— Dacă nu s-a aruncat singur în recipient, cineva l-a adus, îmi închipui, după ce a murit. Şi cine cară trupul altuia, lasă în zăpadă urme adânci. Prin urmare, vezi dacă nu cumva găseşti pe aici prin jur nişte urme care să ţi se pară altfel decât cele lăsate de călugării aceştia gălăgioşi care au distrus pergamentul nostru.
Aşa am făcut. Şi mă grăbesc să spun că eu am fost acela, Dumnezeu să-mi ierte îngâmfarea, care a descoperit ceva între recipient şi Edificiu. Erau urme de picioare omeneşti, destul de adânci, într-o zăpadă prin care nu trecuse încă nimeni şi, cum a observat numaidecât maestrul meu, mai şterse decât cele lăsate de călugări şi de servitori, semn că acolo căzuse şi altă zăpadă şi că, deci, fuseseră lăsate ceva mai înainte. Dar ceea ce mi s-a părut a fi lucrul cel mai demn de interes era că printre urmele acelea se amesteca o urmă neîntreruptă, ca de ceva târât de cel care lăsase urmele de tălpi. Pe scurt, o dâră care mergea de la hârdău la uşa refectorului, pe partea dinspre Edificiu, care se găsea între turnul de miazăzi şi cel de răsărit.
— Refector, scriptorium, bibliotecă, a spus Guglielmo. Încă o dată biblioteca. Venanzio a murit în Edificiu şi, foarte probabil, în bibliotecă.
— Şi de ce tocmai în bibliotecă?
— Încerc să mă pun în pielea ucigaşului. Dacă Venanzio ar fi murit, dacă ar fi fost ucis în refector, în bucătărie sau în scriptorium, de ce să nu-l lase acolo? Dar dacă a murit în bibliotecă, trebuia să fie dus în altă parte, fie că în bibliotecă n-avea să fie nicicând găsit (şi poate că ucigaşul avea interes anume să fie găsit de cineva), fie că ucigaşul nu dorea probabil ca atenţia celorlalţi să cadă asupra bibliotecii.
— Şi de ce ucigaşul ar fi avut interesul să fie găsit cadavrul?
— Nu ştiu; fac şi eu presupuneri. Cine ne spune că ucigaşul l-a omorât pe Venanzio pentru că-l ura pe Venanzio? Poate că l-a omorât, în locul oricărui altuia, ca să lase un semn, ceva, ca să dea un înţeles oarecare faptului.
— Omnis mundi creatura, quasi liber et scriptura, axa şoptit. Dar despre ce fel de semne o fi vorba?
— Tocmai asta este ceea ce nu ştiu. Dar să nu uităm că există şi semne care par aşa şi care în schimb sunt lipsite de înţeles, ca blitiri sau bu-ba-baff...
— Ar fi groaznic, am zis, să ucizi un om ca să spui bu-ba-baff!
— Ar fi groaznic, a comentat Guglielmo, să se omoare un om chiar şi dacă s-ar spune Credo in unum Deum...
În momentul acela am fost ajunşi de Severino. Cadavrul fusese spălat şi cercetat cu grijă. Nici o rană, nici o lovitură la cap. Mort ca prin farmec.
— Ca şi cum ar fi pedeapsa lui Dumnezeu? a întrebat Guglielmo.
— Poate, a spus Severino.
— Sau prin otravă? Severino şovăi.
— Se poate şi asta.
— Ai otrăvuri în laborator? a întrebat Guglielmo în timp ce ajungeam la spital.
— Am, desigur. Dar depinde de ce înţelegi prin otravă. Există substanţe care în cantităţi mici vindecă, iar în cantităţi prea mari aduc moartea. Ca orice erborist priceput, le păstrez şi le folosesc cu măsură. În grădina mea cultiv, de exemplu, valeriana. Câteva picături într-o fiertură din alte ierburi potolesc inima care bate neregulat. O cantitate exagerată duce la moleşeală şi la moarte.
— Şi nu ai băgat de seamă la cadavru semnele unei otrăvi speciale?
— Nici unul. Dar multe otrăvuri nu lasă nici o urmă. Ajunseserăm la spital. Corpul lui Venanzio, spălat la baie, fusese transportat aici şi zăcea pe masa cea mare din laboratorul lui Severino: alambicuri şi alte instrumente de sticlă şi pământ ars m-au făcut să mă gândesc (dar ştiam despre asta numai din povestirile altora) la atelierul unui alchimist. Pe un rând lung de rafturi înşirate pe peretele ce da spre afară se aflau o mulţime de şipuri, borcane, vase pline cu substanţe felurit colorate.
— Frumoasă colecţie de plante medicinale, a spus Guglielmo. Toate cresc în grădina voastră?
— Nu, a spus Severino, multe substanţe rare şi care nu cresc pe pământurile acestea mi-au fost aduse, de-a lungul anilor, de călugări veniţi din toate părţile lumii. Am lucruri toarte preţioase şi de negăsit, amestecate cu substanţe pe care e uşor să le scoţi din ierburile de prin părţile acestea. Uite... alghaliga măcinat vine din Kitay şi le am de la un înţelept arab. Aloe socoltrino vine din Indii, şi strânge cel mai bine rănile. Argintul viu învie morţii, sau mai bine zis îi trezeşte pe cei care şi-au pierdut simţirea. Arsenicul, din cale-afară de primejdios, otravă mortală pentru cine o înghite. Boraxul, bun pentru plămânii bolnavi. Petunia, bună pentru fracturile capului. Masticul, potoleşte secreţiile pulmonare şi catarele păcătoase. Smirna...
— Cea a magilor? am întrebat.
— Cea a magilor, dar aici bună ca să preîntâmpine avorturile, culeasă dintr-un copac care se cheamă Balsamoden-dron myrta>Şi aceasta este mumia, foarte rară, produsă de descompunerea cadavrelor mumificate, slujeşte la prepararea multor leacuri aproape miraculoase. Mandragola officinalis bună pentru somn...
— Şi ca să trezească pofta cărnii... a comentat maestrul meu.
— Aşa se spune, dar aici nu se foloseşte în scopul acesta, cum vă puteţi închipui, a zâmbit Severino. Şi uitaţi-vă la aceasta, a spus luând un borcan, tuzia miraculoasă pentru ochi, îi mai spune şi cadmiu.
— Şi asta ce e? a întrebat cu mare interes Guglielmo, atingând o piatră care sta pe un raft.
— Asta? Mi-a fost dăruită de mult. I se spune lopris ematiti sau lapis ematiti. Pare să aibă tot felul de puteri tămăduitoare, dar încă n-am descoperit care. Le cunoşti?
— Da, a spus Guglielmo, dar nu ca medicament. A scos din sutană un cuţitaş şi l-a apropiat încet de piatră. Când cuţitaşul, mişcat de mâna lui cu multă delicateţe, a ajuns foarte aproape de piatră, am văzut că lama făcea dintr-o dată o mişcare bruscă, ca şi cum Guglielmo şi-ar fi mişcat încheietura mâinii, care în schimb rămăsese cu totul nemişcată. Şi lama s-a lipit de piatră, cu un zgomot uşor de metal.
— Vezi, mi-a spus Guglielmo, atrage fierul.
— Şi la ce foloseşte? am întrebat.
— La multe, o să-ţi spun. Dar acum aş vrea să ştiu, Severino, dacă aici nu există nimic care să poată omorî un om.
Severino s-a gândit o clipă, poate chiar mai multe, aş zice, dată fiind limpezimea răspunsului său:
— Sunt multe. Ţi-am spus, hotarul dintre otravă şi medicament este atât de părelnic; grecii le numeau pe amândouă pharmacon.
— Şi din toate astea nu ţi s-a furat nimic în ultima vreme? Severino s-a mai gândit puţin, apoi, cântărindu-şi parcă cu grijă vorbele:
— Nimic, în ultima vreme.
— Dar mai demult?
— Cine ştie! Nu-mi amintesc. Sunt în această abaţie de treizeci de ani şi la spital stau de douăzeci şi cinci.
— Prea mult pentru o memorie omenească, a încuviinţat Guglielmo. Apoi brusc: Vorbeam ieri de plante care pot da năluciri. Care sunt?
Prin gesturile sale şi prin expresia feţei, Severino a dat dovadă că vrea să ocolească o asemenea discuţie:
— Trebuie să mă gândesc, ştii, am o grămadă de substanţe neobişnuite aici. Dar să vorbim mai degrabă de Venanzio. Ce spui de asta?
— Trebuie să mă gândesc, a spus Guglielmo.

Ziua a doua
Prima

în care Bencio din Upsala mărturiseşte anumite lucruri, pe altele le mărturiseşte Berengario din Arundel şi Adso învaţă ce este adevărata penitenţă

Nefericita întâmplare tulburase viaţa comunităţii. Zăpăceala datorată găsirii cadavrului întrerupsese serviciul divin. Abatele îi trimisese numaidecât pe călugări înapoi în cor, ca să se roage pentru sufletul confratelui lor.
Glasurile călugărilor erau frânte. Ne-am aşezat într-o poziţie potrivită pentru a le studia fizionomia când, după liturghie, gluga nu era lăsată în jos. Am văzut numaidecât chipul lui Berengario. Palid, încordat, lac de sudoare. Ziua trecută auzisem de două ori vorbindu-se despre el ca fiind omul care ar fi avut de-a face foarte îndeaproape cu Adelmo; şi nu era vorba de faptul că cei doi, de aceeaşi vârstă, erau prieteni, ci de tonul plin de taină al celor care se refereau la această prietenie.
Lângă el l-am văzut pe Malachia. Întunecat, încruntat, de nepătruns. Alături de Malachia, şi mai de nepătruns, chipul orbului Jorge. Am băgat de seamă, în schimb, mişcările nervoase ale lui Bencio din Upsala, cel preocupat de retorică, pe care-l cunoscuserăm cu o zi mai înainte în scriptorium, şi am prins o privire repezită pe care acesta o arunca în direcţia lui Malachia.
— Bencio e nervos, Berengario e speriat, a observat Guglielmo. Va trebui să-i interogăm numaidecât.
— De ce? l-am întrebat cu nevinovăţie.
— Meseria noastră este foarte grea, a spus Guglielmo. B grea meseria de inchizitor: trebuie să lovească în cei mai slabi şi în momentul când slăbiciunea lor este din cale-afară de mare.
Într-adevăr, de cum s-a terminat slujba, l-am ajuns din urmă pe Bencio, care se îndrepta spre bibliotecă. Tânărul a părut surprins când l-a strigat Guglielmo, şi s-a împotrivit oarecum, spunând că are treabă. Părea că se grăbeşte să se ducă în scriptorium. Dar maestrul meu i-a amintit că el face o cercetare pus de către Abate, şi l-a dus în incinta mănăstirii, ne-am aşezat pe parapetul dinăuntru, între două coloane, Bencio aştepta ca Guglielmo să vorbească, privind din când în când spre Edificiu.
— Aşadar, l-a întrebat Guglielmo, ce s-a spus în ziua când s-a discutat despre acele marginalia ale lui Adelmo, între tine, Berengario, Venanzio, Malachia şi Jorge?
— Aţi auzit ieri ce s-a spus. Jorge spunea că nu este îngăduit să se împodobească cu chipuri ridicole cărţile care conţin adevărul. Şi Venanzio a spus că însuşi Aristotel vorbise despre isteţime şi despre jocurile de cuvinte ca despre nişte instrumente care să scoată mai bine la iveală adevărul, şi că de aceea râsul nu trebuie să fie socotit un lucru rău dacă putea să ducă mai departe adevărul. Jorge a remarcat că, atât cât îşi amintea el, Aristotel vorbise despre lucrurile acestea în cartea despre Poetică şi în legătură cu metaforele. Că era vorba, deci, despre două împrejurări nefericite, prima pentru că tratatul de Poetică, rămas necunoscut lumii creştine de atâta vreme şi poate din vrerea lui Dumnezeu, a ajuns până la noi prin maurii necredincioşi...
— Dar a fost tradus în latină de un prieten al angelicului doctor din Aquino, a spus Guglielmo.
— E ceea ce i-am spus şi eu, s-a repezit Bencio, încurajat numaidecât. Eu citesc anevoie în greceşte şi am putut să mă apropii de cartea aceea mare tocmai cu ajutorul traducerii lui Guglielmo din Moerbeke. Da, asta i-am spus eu. Dar Jorge a adăugat că al doilea motiv de nelinişte este că aici stagiritul vorbea de poezie, care e doctrină neînsemnată şi că trăieşte din figmenta. Dar Venanzio a spus că şi psalmii sunt făcuţi din poezie şi că se folosesc de metafore ca să transmită adevărul, în vreme ce operele poeţilor păgâni folosesc metaforele ca să transmită minciuna şi urmăresc doar simpla desfătare, lucru care tare m-a supărat...
— De ce?
— Pentru că eu mă ocup de retorică şi citesc mulţi poeţi Păgâni, şi ştiu... sau mai bine zis cred că prin cuvântul lor s-au transmis şi adevăruri naturaliter creştine... În sfârşit, ajunşi la acel punct, dacă-mi aduc bine aminte, Venanzio a vorbit despre* alte cărţi şi Jorge s-a supărat foarte rău.
— Ce cărţi? Bencio a pregetat:
— Nu-mi amintesc. Ce însemnătate are despre ce fel de cărţi s-a vorbit?
— Are mare însemnătate, pentru că noi căutăm aici să înţelegem ce s-a întâmplat între nişte oameni care trăiesc între cărţi, cu cărţi, prin cărţi şi deci şi cuvintele lor despre cărţi sunt însemnate.
— E adevărat, a spus Bencio, zâmbind pentru prima oară şi luminându-se parcă la faţă. Noi trăim pentru cărţi. Plăcută misiune în lumea aceasta stăpânită de dezordine şi de decădere. Poate că atunci veţi înţelege ce s-a petrecut în ziua aceea. Venanzio, care ştie... care ştia foarte bine greceşte, a spus că Aristotel închinase anume râsului cea de a doua carte a Poeticii, iar Guglielmo din Moerbeke nu a avut-o niciodată în mână. Atunci Jorge a spus că dacă nu o găsise era pentru că nu fusese scrisă niciodată, pentru că providenţa nu voia să fie proslăvite lucrurile de nimic. Eu voiam să potolesc spiritele fiindcă Jorge era iute la mânie şi Venanzio vorbea aşa ca să-l aţâţe, şi am spus că în acea parte din Poetica pe care o cunoşteam, precum şi în Retorică, se găsesc multe observaţii înţelepte despre enigmele pline de duh, şi Venanzio a fost de părerea mea. Acum era cu noi şi Pacifico din Tivoli, care-i cunoaşte foarte bine pe poeţii păgâni, şi a spus că în privinţa enigmelor de duh nimeni nu-i întrece pe poeţii africani. Şi a citat din enigma peştelui a lui Sinfosius:
Est domus in terris, clara quae voce resultat. Ipsa domus resonat, tacitus sed non sonat hospes. Ambo tamen currunt, hospes simul et domus una.
Atunci Jorge a spus că Iisus povăţuise ca vorbirea noastră să se mulţumească cu da şi cu nu, şi că ceea ce era în plus venea de la necuratul; şi că era de ajuns să spui peşte pentru a numi peştele, fără să acoperi conceptul cu semne mincinoase. Şi a mai adăugat că nu era înţelept să-i luăm de model pe africani... Şi atunci...
— Atunci?
— Atunci s-a petrecut ceva ce nu am înţeles. Berengario a început să râdă. Jorge l-a dojenit şi el a spus că râdea pentru că-i venise în minte că, dacă-i cercetai bine pe africani, s-ar fi desluşit multe alte enigme, şi nu uşoare, ca aceea cu peştele. Malachia, care era de faţă, s-a înfuriat, l-a apucat pe Berengario aproape cu mânie de glugă, trimiţându-l să-şi vadă de treburile lui... Berengario, după cum ştiţi, este ajutorul lui...
— Şi după asta?
— După asta a pus capăt discuţiei, plecând de-acolo. Toţi am plecat pe la ale noastre, dar în vreme ce lucram, am văzut că mai întâi Venanzio, după aceea Adelmo, s-au apropiat de Berengario ca să-l întrebe ceva. Am văzut de departe cum el se ferea, dar în tot timpul zilei ei s-au tot învârtit în jurul lui. Si apoi în seara aceea i-am văzut pe Berengario şi Adelmo tăifăsuind în mănăstire, înainte de a se duce în refector. Asta e tot ce ştiu.
— Ştii, prin urmare, că cele două persoane care au murit de curând, în condiţii de neînţeles, îi ceruseră ceva lui Berengario, a spus Guglielmo.
Bencio a răspuns în silă:
— N-am spus asta! Am spus ceea ce s-a întâmplat în ziua aceea, aşa cum m-ai întrebat domnia ta... S-a gândit o clipă, apoi a spus grăbit: Dar dacă vrei să ştii părerea mea, Berengario le-a vorbit despre ceva care se află în bibliotecă, şi acolo este locul în care trebuie să căutaţi.
— De ce te gândeşti la bibliotecă? Ce voia să spună Berengario cu vorbele: căutaţi la africani? Nu voia oare să spună că trebuia să fie citiţi cu luare aminte poeţii africani?
— Poate, aşa părea, dar atunci de ce a trebuit să se înfurie Malachia? De fapt, de el depinde hotărârea dacă trebuie să dea spre lectură o carte a poeţilor africani sau nu. Dar eu ştiu un lucru: cine răsfoieşte catalogul cu cărţi va găsi, între însemnările pe care numai bibliotecarul le cunoaşte, una care spune Africa”, şi am găsit chiar una care zicea „finis Africae”. O dată am cerut o carte care purta acel semn, nu-mi amintesc care, titlul mă făcuse curios; Malachia mi-a spus că volumele care poartă acel semn se pierduseră. Asta e ce ştiu. Şi de aceea vă spun: asta este, controlaţi-l pe Berengario şi controlaţi-l când urcă în bibliotecă. Nu se ştie niciodată.
— Nu se ştie niciodată, a încheiat Guglielmo lăsându-l să plece. Apoi a pornit-o la plimbare cu mine prin incintă şi a observat că: în primul rând, Berengario era din nou ţinta bârfelor confraţilor săi; în al doilea rând, că Bencio era tare dornic să ne împingă spre bibliotecă. Am spus că poate el voia ca noi să descoperim acolo lucruri pe care şi el ar fi dorit să le Ştie, şi Guglielmo a răspuns că poate aşa era, dar şi că, dorind poate să ne împingă spre bibliotecă, voia să ne îndepărteze de vreun alt loc. Care? am întrebat. Şi Guglielmo a spus că nu ştie, că era poate vorba de scriptorium, sau de bucătărie, de cor, de dormitor sau de spital. Am zis atunci că în ziua dinainte chiar el, Guglielmo, fusese cel care rămăsese încântat de bibliotecă şi el a răspuns că voia să fie încântat de lucruri care-i plăceau lui, nu de cele pe care i le recomandau alţii. Dar că, totuşi, trebuia să stea cu ochii pe bibliotecă, şi că de fapt nici n-ar fi fost rău să încercăm să pătrundem în ea, în vreun fel oarecare. Împrejurările îi dădeau acum dreptul să fie curios, dar în măsura bunei-cuviinţe şi a respectului faţă de obiceiurile şi de. legile abaţiei.
Ne îndepărtam de incinta mănăstirii. Servitori şi novici ieşeau din biserică, de la slujbă. Şi, în timp ce ocoleam latura de apus a templului, l-am văzut pe Berengario care ieşea pe portalul transeptului şi tăia cimitirul spre Edificiu. Guglielmo l-a strigat, el s-a oprit şi l-am ajuns. Era şi mai tulburat decât îl văzusem în cor, şi Guglielmo s-a hotărât, desigur, să profite, cum făcuse şi cu Bencio, de starea lui sufletească.
— Aşadar, se pare că tu ai fost ultimul care l-a văzut pe Adelmo viu, i-a spus.
Berengario s-a clătinat de parcă ar fi fost gata să leşine.
— Eu? a întrebat, cu un firicel de glas.
Guglielmo îi aruncase întrebarea ca din întâmplare, probabil pentru că Bencio îi spusese că-i văzuse pe cei doi stând de vorbă în mănăstire după vesper. Dar trebuie s-o fi nimerit tocmai bine, şi desigur Berengario se gândea chiar la o altă şi într-adevăr ultimă întâlnire, pentru că numaidecât a început să vorbească cu voce întretăiată:
— Cum puteţi spune aşa ceva? Eu l-am văzut mai înainte de-a se duce să se culce, ca toţi ceilalţi!
Atunci Guglielmo a hotărât că nu trebuia să-l lase să respire.
— Nu, tu l-ai văzut şi după asta, şi ştii mai multe lucruri decât s-ar putea crede. Dar aici este vorba despre doi morţi, aşa că acum nu mai poţi să taci. Ştii foarte bine că sunt mai multe feluri de a face pe cineva să vorbească.
Guglielmo îmi spusese de mai multe ori că, încă de pe când fusese inchizitor, se ferise întotdeauna de tortură, dar Berengario l-a înţeles greşit (sau Guglielmo voise să fie greşit înţeles), şi, oricum, jocul maestrului meu a dat roade.
— Da, da, a spus Berengario, izbucnind într-un plâns năvalnic, l-am văzut pe Adelmo în seara aceea, dar l-am văzut după ce murise!
— Cum, a întrebat Guglielmo, la picioarele povârnişului?
— Nu, nu, l-am văzut aici, în cimitir, şedea printre morminte, larvă printre larve. L-a întâlnit şi imediat mi-am dat seama că nu aveam în faţa ochilor un om viu, chipul său era cel al unui cadavru, ochii săi priveau deja chinurile veşnice. Fireşte că, doar a doua zi dimineaţa, aflând de moartea sa, am înţeles că întâlnisem o arătare, şi că înaintea mea stătea un suflet păcătos, un lemur... Oh, Doamne, cu ce glas de mormânt mi-a vorbit.
— Şi ce-a spus?
— „Sunt blestemat”, aşa mi-a spus. „Aşa cum mă vezi, ai înaintea ochilor un înapoiat din infern, şi în infern trebuie să mă întorc.” Aşa mi-a spus. Şi eu i-am strigat: „Adelmo, vii cu adevărat din infern? Cum sunt pedepsele infernului?” Şi tremuram, pentru că de puţină vreme ieşisem de la slujba de completa unde auzisem citindu-se pagini înspăimântătoare despre mânia lui Dumnezeu. Şi el mi-a spus: „Pedepsele infernului sunt fără de sfârşit, sunt mai rele decât poate să spună limba noastră. Vezi tu această rasă de sofisme cu care am fost îmbrăcat până acum? Aceasta mă apasă şi mă striveşte de parcă aş avea turnul cel mare de la Paris sau muntele lumii în spate, şi nicicând nu l-aş mai putea pune jos. Şi pedeapsa aceasta mi-a dat-o dreptatea lui Dumnezeu pentru îngâmfarea mea, pentru că am socotit trupul meu un loc de plăceri şi pentru că l-am pus să afle mai multe decât altele, şi pentru că m-am desfătat cu lucruri monstruoase care, făcute să dospească în închipuirea mea, au dat naştere la lucruri şi mai monstruoase înlăuntrul inimii mele — şi acum cu ele va trebui să hălăduiesc în vecie. Vezi tu? Căptuşeala acestei glugi e ca şi cum ar fi numai jăratic şi foc arzând, şi este focul care îmi arde trupul, şi pedeapsa asta îmi este dată pentru păcatul cel fără de ruşine al cărnii, de care m-am împovărat, şi focul acesta fără istov mă pârjoleşte şi mă arde! întinde-mi mâna ta, bunul meu învăţător, mi-a mai spus el, aşa încât întâlnirea noastră să-ţi fie trebuincioasă învăţătură, înapoindu-ţi în schimb multe învăţături ce mi-ai dat, întinde-mi mâna ta, bunul meu învăţător”. Şi a mişcat degetul mâinii sale care ardea, şi mi-a căzut pe mână un strop mic din sudoarea lui şi mi s-a părut că-mi găurise mâna, încât multe zile mi-a rămas semnul, numai că eu m-am ferit să-l arăt cuiva. Apoi a dispărut printre morminte, şi a doua zi dimineaţa am aflat că trupul acela care mă spăimântase atât de mult zăcea mort la picioarele stâncii.
Berengario gâfâia şi plângea. Guglielmo l-a întrebat:
— Şi de ce îţi spunea bunul meu învăţător? Aveaţi aceeaşi vârstă. Oare l-ai învăţat ceva?
Berengario şi-a ascuns chipul, trăgându-şi gluga pe faţă, şi a căzut în genunchi, îmbrăţişând picioarele lui Guglielmo:
— Nu ştiu, nu ştiu de ce-mi spunea aşa, eu nu l-am învăţat nimic! şi a izbucnit în suspine. Mi-e teamă, părinte, vreau să mă spovedesc domniei tale, îndurare, un diavol îmi mănâncă măruntaiele.
Guglielmo l-a îndepărtat de la el şi i-a întins mâna să-l ridice.
— Nu, Berengario, i-a spus, nu-mi cere să te spovedesc. Nu-mi închide mie buzele, deschizându-le pe ale tale. Ceea ce vreau să aflu de la tine îmi vei spune în alt chip. Iar dacă nu îmi vei spune, voi afla eu singur. Cere-mi îndurare, dacă vrei, dar nu-mi cere tăcere. Prea mulţi tac în abaţia asta. Spune-mi, mai degrabă, cum i-ai văzut faţa palidă dacă era noapte adâncă, cum a putut să-ţi ardă mâna dacă era noapte ploioasă şi cu grindină şi cu fulgi de zăpadă, şi ce făceai tu în cimitir? Hai, spune. Şi l-a scuturat cu brutalitate de umeri. Spune-mi măcar asta.
Berengario tremura din toate mădularele.
— Nu ştiu ce făceam în cimitir, nu-mi amintesc. Nu ştiu cum de i-am zărit faţa, poate aveam o făclie, nu... el avea o făclie, purta o torţă, poate că i-am văzut chipul la lumina acestei torţe.
— Cum putea să ţină în mână o făclie, dacă ploua şi ningea?
— Era după completa, imediat după completa, încă nu ningea, a început după aceea... îmi amintesc că începeau primele rafale în vreme ce fugeam spre dormitor. Fugeam spre dormitor în direcţia opusă celei în care mergea fantoma... Şi apoi nu mai ştiu nimic, vă rog nu mă mai întrebaţi, dacă nu vreţi să mă spovediţi.
— Bine, a spus Guglielmo, acum du-te, du-te în cor, du-te de, vorbeşte cu Domnul, pentru că nu vrei să vorbeşti cu oamenii, sau du-te şi caută-ţi un călugăr care să vrea să asculte mărturisirea ta, pentru că dacă nici atunci nu vei mărturisi păcatele tale, te vei apropia ca un sacrileg de sfintele taine. Du-te, ne vom revedea.
Berengario a dispărut în goană. Şi Guglielmo şi-a frecat mâinile, cum l-am văzut cu mai multe prilejuri în care era mulţumit de ceva.
— Bine, a spus. Acum multe lucruri devin limpezi.
— Limpezi, maestre? l-am întrebat. Limpezi, acum, când avem şi fantoma lui Adelmo?
— Dragă Adso, a spus Guglielmo, fantoma aceea mi se pare foarte puţin fantomă, şi în orice caz recita o pagină pe care eu am citit-o într-o carte făcută pentru predicatori. Călugării aceştia citesc poate prea mult şi, când sunt agitaţi, retrăiesc apariţiile pe care le-au găsit în cărţi. Nu ştiu dacă Adelmo o fi spus într-adevăr acele lucruri, sau dacă Berengario le-a auzit pentru că avea nevoie să le audă. Fapt e că povestea asta confirmă mai multe presupuneri de-ale dumitale. De exemplu: Adelmo s-a sinucis, şi povestea lui Berengario ne spune că, înainte de a muri, cutreiera pradă unei mari tulburări şi remuşcări din pricina a ceva ce făcuse. Era tulburat şi înspăimântat de păcatul său pentru că cineva îl înspăimântase, şi poate că îi povestise tocmai episodul nălucirii infernale pe care el i-a recitat-o lui Berengario, cu atâta şi halucinată măiestrie. Şi trecea prin cimitir pentru că venea de la cor, unde se mărturisise (sau spovedise) cuiva care-i insuflase groază şi remuşcare. Şi din cimitir se îndrepta, cum ne-a făcut să înţelegem Berengario, într-o direcţie opusă dormitorului. Către Edificiu, deci, dar (e cu putinţă) şi spre zidul de împrejmuire din spatele cocinilor, de unde am dedus că trebuie să se fi aruncat pe povârniş. Şi s-a aruncat mai înainte de a se fi pornit furtuna, şi a murit la picioarele zidului, dar numai după ce surparea a dus cadavrul lui între turnul de miazănoapte şi cel de răsărit.
— Dar picătura de sudoare aprinsă?
— Exista, deja, în povestea pe care a auzit-o şi a repetat-o şi el, sau poate că Berengario şi-a închipuit-o în tulburarea sau în remuşcarea lui. Pentru că există, în antistrofa remuşcării lui Adelmo, o remuşcare a lui Berengario; ai auzit-o. Şi dacă Adelmo venea de la cor, avea poate o luminare, şi picătura pe mâna prietenului era desigur o picătură de ceară. Dar Berengario s-a simţit ars mult mai rău, pentru că Adelmo îi spunea, cu siguranţă, învăţătorul lui. Semn, aşadar, că Adelmo îl învinuia că-l învăţase ceva de care acum se îngrozea de moarte. Şi Berengario o ştie, şi suferă pentru că ştie că l-a împins pe Adelmo la moarte, făcându-l să facă ceva ce nu trebuia. Şi nu este greu să-ţi închipui ce anume, bietul meu Adso, după cele ce am auzit despre ajutorul nostru de bibliotecar.
— Cred că am înţeles ceea ce s-a întâmplat între cei doi, am spus ruşinându-mă de înţelegerea mea, dar nu credem oare cu toţii într-un Dumnezeu al îndurării? Adelmo, spuneţi, s-a spovedit, poate; de ce a încercat să pedepsească primul său Păcat, cu un păcat, desigur, cu mult mai mare, sau cel puţin de aceeaşi mărime?
— Pentru că cineva i-a spus lucruri care l-au îngrozit. Am zis că nişte pagini de predică din zilele noastre trebuie să fi dat cuiva ideea să spună cuvintele care l-au speriat pe Adelmo, şi cu care Adelmo să-l fi speriat pe Berengario.
Niciodată ca în anii din urmă predicatorii n-au oferit poporului, ca să-i sporească credinţa şi frica (şi înflăcărarea, şi supunerea la legea umană şi la cea dumnezeiască), cuvinte mai cumplite, mai răscolitoare şi mai înşelătoare ca acestea. Niciodată, ca în zilele noastre, în mijlocul unei procesiuni de flagelare, nu s-au auzit laude sacre inspirate din suferinţele lui Christos şi ale Sfintei Fecioare, niciodată ca astăzi nu s-a stăruit întru stimularea credinţei oamenilor simpli cu ajutorul chinurilor din infern.
— Poate că este nevoie de pocăinţă, am spus.
— Adso, n-am auzit niciodată atâta chemare la pocăinţă ca astăzi, într-o vreme când nici predicatorii, nici episcopii şi nici măcar confraţii mei spirituali nu mai sunt în măsură să stimuleze o adevărată pocăinţă.
— Dar vârsta a treia, papa angelic, capitulul de la Perugia...? am spus eu, zăpăcit.
— Nostalgii. Marea epocă a pocăinţei s-a sfârşit, şi de aceea se poate vorbi despre penitenţă şi capitulul ordinului. A existat acum o sută, două sute de ani, o adiere de renaştere. Era pe când cine vorbea de ea era ars pe rug, sfânt sau eretic ce-o fi fost. Acum vorbesc toţi despre ea. Într-un anumit fel, chiar şi papa vorbeşte despre ea. Să nu crezi niciodată în reînnoirile genului uman când vorbesc despre el curiile şi curţile cele mari.
— Dar fra Dolcino? am îndrăznit, dornic să ştiu mai multe despre acel nume pe care-l auzisem rostit de mai multe ori cu o zi mai înainte.
— A murit, şi în suferinţă, după cum a şi trăit, pentru că şi el a venit prea târziu. Şi apoi, ce ştii tu despre asta?
— Nimic. Din pricina asta vă întreb...
— Aş dori să nu mai vorbim niciodată despre asta. Am avut de-a face cu unii dintre aşa-zişii apostoli, şi i-am cunoscut de aproape. O poveste tristă. Te-ar tulbura. În orice caz, pe mine m-a tulburat, şi te-ar tulbura şi mai mult însăşi neputinţa mea de a judeca. Este povestea unui om care făcea lucruri nechibzuite, pentru că pusese în practică ceea ce-i predicaseră mulţi sfinţi. La un moment dat, n-am înţeles a cui era vina, am fost ca... obnubilat de un aer de familie care se degaja din cele două tabere adverse, a sfinţilor, care predicau pocăinţa, şi a păcătoşilor, care o puneau în practică, adesea pe spinarea celorlalţi... Dar vorbeam despre altceva. Sau poate vorbeam tot despre asta: după ce s-a sfârşit epoca pocăinţei, pentru pocăiţi nevoia de pocăinţă a devenit nevoia de moarte. Şi cei care i-au omorât pe pocăiţii înnebuniţi, răspunzând cu moarte morţii, pentru a înfrânge adevărata pocăinţă care dă moarte, au înlocuit pocăinţa din suflet cu o pocăinţă din închipuire, o rechemare a apariţiilor supranaturale de suferinţă şi de sânge, numindu-le „oglindă” a adevăratei pocăinţe. O oglindă care face să trăiască în viaţă, în imaginaţia celor simpli, şi adesea chiar în cea a celor învăţaţi, chinurile infernului. Cu scopul — se zice — ca nimeni să nu păcătuiască. Nădăjduind să ţină în frâu sufletele în faţa păcatului prin frică şi încredinţaţi că înlocuiesc revolta cu frica.
— Dar este adevărat că după asta nu vor mai păcătui? am întrebat speriat.
— Depinde de ce înţelegi tu prin a păcătui, Adso, mi-a spus maestrul. Eu n-aş vrea să fiu nedrept cu oamenii din ţara asta în care trăiesc de atâţia ani, dar mi se pare tipic pentru puţina virtute a italienilor că nu păcătuiesc decât din teamă de vreun idol, cu condiţia ca acesta să poarte numele vreunui sfânt. Le este mai frică de Sfântul Sebastian sau de Sfântul Anton decât de Iisus Christos. Dacă vor să ţină, aici, un loc curat, ca să nu se pişe careva pe el, precum câinii, cum fac italienii, pictează deasupra chipul Sfântului Anton cu suliţa de lemn, şi asta-i va alunga pe cei care vor să se pişe. Astfel italienii, şi cu ajutorul a ceea ce fac predicatorii lor, riscă să se întoarcă la vechile superstiţii şi nu mai cred în reînvierea cărnii, ci au doar o mare spaimă de rănile trupeşti şi de nenorociri, şi aşa se tem mai mult de Sfântul Anton decât de Christos.
— Dar Berengario nu este italian, am observat eu.
— N-are importanţă, vorbesc despre climatul pe care Biserica şi ordinele de predicatori l-au răspândit în peninsula aceasta, şi care de aici se răspândeşte pretutindeni. Şi ajunge până şi la o abaţie venerabilă de călugări învăţaţi ca aceasta.
— Dar măcar să nu păcătuiască, am stăruit eu, pentru că eram hotărât să mă mulţumesc măcar cu asta.
— Dacă această abaţie ar fi un speculum mundi, ai şi avea răspunsul.
— Dar este? am întrebat.
— Pentru ca să fie oglindă a lumii, lumea ar trebui să aibă 0 formă, a încheiat Guglielmo, care era prea filosof pentru mintea mea de adolescent.

Ziua a doua
Tertia

în care se asistă la un schimb de vorbe urâte între persoane vulgare, Aymaro din Alexandria face unele aluzii şi Adso meditează asupra sfinţeniei şi asupra bălegarului diavolului. Apoi Guglielmo şi Adso se întorc în scriptorium, Guglielmo vede ceva interesant, are o a treia convorbire asupra îngăduinţei râsului, dar în cele din urmă nu poate privi unde ar dori

Înainte de a urca în scriptorium, am trecut pe la bucătărie să ne întremăm, pentru că nu luaserăm nimic în gură de când ne sculaserăm. Am prins numaidecât puteri, bând o strachină de lapte cald. Marele cămin dinspre miazăzi ardea ca o fierărie, în timp ce la cuptor se pregătea pâinea proaspătă. Doi căprari aduceau trupul unei oi pe care abia o tăiaseră. Printre bucătari, l-am văzut pe Salvatore, care mi-a zâmbit cu gura lui de lup. Şi am văzut că lua de pe masă rămăşiţele puiului din seara dinainte, şi le trecea pe ascuns căprarilor, care le ascundeau sub cojoacele lor de piele, rânjind satisfăcuţi. Dar bucătarul-şef şi-a dat seama şi l-a luat la rost pe Salvatore:
— Chelarule, chelarule, i-a spus, tu trebuie să ai grijă de lucrurile abaţiei, nu să le risipeşti.
— Filii Dei sunt, a spus Salvatore, Iisus a spus că facite pentru el tot ce facite pentru unul dintre aceşti pueri!
— Frăţior al zdrenţelor mele, minorit păcătos! a strigat atunci bucătarul la el. Nu eşti aici printre milogii tăi de fraţi! Ca să dea de mâncare fiilor lui Dumnezeu are aici grijă îndurarea Abatelui!
Salvatore s-a făcut negru la faţă şi s-a întors ca muşcat:
— Nu sunt frăţior minorit! Sunt călugăr din cei ai lui Sancti Benedicti! Merdre ă toy, bogomil de merda.
— Bogomilă e putoarea pe care o încaleci noaptea, cu surceaua ta eretică, porcule! i-a strigat bucătarul.
Salvatore i-a scos repede pe căprari şi, trecând pe lângă noi, ne-a privit îngrijorat:
— Frate, i-a spus lui Guglielmo, apără tu ordinul tău, care nu e al meu, spune-i că i filios Francisci non ereticos esse! Apoi mi-a şoptit mie la ureche: Iile menteur, puah, şi a scuipat pe jos.
Bucătarul îl dădu afară în chip nepoliticos şi închise uşa în urma lui.
— Frate, i-a spus cu respect lui Guglielmo, nu vorbeam de rău ordinul domniei voastre şi oamenii atât de sfinţi care se află în el. Vorbeam despre acel închipuit minorit şi închipuit benedictin, care nu este nici una, nici alta.
— Ştiu de unde vine, zise Guglielmo împăciuitor. Dar acum este călugăr ca şi tine şi îi datorezi respect frăţesc.
— Dar el îşi bagă nasul unde nu trebuie, pentru că este ţinut sub aripă de chelar, şi se crede şi el chelar. Şi se foloseşte de abaţie ca şi cum ar fi casa lui, ziua şi noaptea.
— De ce noaptea? a întrebat Guglielmo.
Bucătarul a făcut un gest ca şi cum n-ar mai vrea să vorbească despre lucruri prea puţin cinstite. Guglielmo nu l-a mai întrebat altceva şi şi-a terminat de băut laptele.
Curiozitatea mea creştea din ce în ce mai mult. Întâlnirea cu Ubertino, şoaptele în legătură cu trecutul lui Salvatore şi al chelarului, aluziile tot mai dese la călugăraşi şi la călugări minoriţi pe care le auzisem în zilele acelea, şovăiala maestrului meu când venea vorba de fra Dolcino... Un şir de imagini începea să se recompună în mintea mea. De exemplu, în vreme ce veneam încoace pe drumul spre abaţie, întâlnisem de cel puţin două ori procesiuni de flagelaţi. O dată oamenii din locul acela îi priveau ca pe nişte sfinţi, altă dată începeau să şoptească despre ei că sunt eretici. Şi totuşi, era vorba despre aceiaşi oameni. Mergeau în şiruri, doi câte doi, pe străzile oraşului, acoperiţi doar ca să nu le fie ruşine, deşi lăsaseră cu totul în urmă acest simţământ. Fiecare avea în mână un flagel — un bici — de piele, şi se loveau pe umeri până la sânge, vărsând lacrimi din belşug, ca şi cum ar fi văzut cu ochii lor patimile Mântuitorului, cerând cu un cântec plin de jale mila şi îndurarea Domnului şi ajutorul Sfintei Fecioare. Nu numai ziua, dar şi noaptea, cu luminările aprinse, în asprimea iernii, umblau în grupuri mari prin jurul bisericilor, se prosternau cu umilinţă în faţa altarelor, având în frunte sacerdoţi cu luminări şi steaguri, şi nu numai femei şi bărbaţi din popor, ci şi matroane nobile şi negustori... Şi atunci vedeai mari acte de pocăinţă, cei ce furaseră dădeau îndărăt pe ce puseseră mâna, alţii îşi mărturiseau crimele.
Dar Guglielmo îi privise cu răceală şi-mi spusese că aceea nu era pocăinţă. Vorbise mai degrabă cum făcuse şi ceva mai înainte, dimineaţa, spunând că perioada marii purificări prin pocăinţă se terminase, şi acelea erau felurile în care predicatorii înşişi organizau pocăinţele mulţimilor, tocmai ca să nu cadă pradă altor pofte de pocăinţă care — aceea — era eretică, şi-i înfricoşa pe toţi. Dar nu izbuteam să înţeleg deosebirea, dacă era totuşi vreuna. Mi se părea că deosebirea nu venea de la gesturile unuia sau altuia, ci din felul cum Biserica privea un gest sau altul.
Îmi aminteam de discuţia cu Ubertino. Guglielmo fusese fără îndoială răutăcios, încercase să-i spună că era mică diferenţa dintre credinţa lui mistică (şi ortodoxă) şi credinţa greşită a ereticilor. Ubertino se ruşinase de asta, ca unul ce vede bine diferenţa. Impresia pe care o aveam în această privinţă era că el se deosebea tocmai prin aceea că vedea deosebirea. Guglielmo se sustrăsese îndatoririlor Inchiziţiei pentru că nu mai ştia s-o vadă. De-asta nu izbutea să-mi vorbească mie despre acel misterios fra Dolcino. Dar atunci era foarte clar (îmi spuneam) că Guglielmo pierduse puterea de la Dumnezeu, care nu numai că te învaţă cum să vezi deosebirea, ci, ca să zicem aşa, le dă aleşilor săi înzestrarea aceasta de a face deosebirea. Ubertino şi Chiara din Montefalco (care era totuşi înconjurată de păcătoşi) rămăseseră sfinţi tocmai pentru că ştiau să facă deosebirea. Asta şi nu altceva era sfinţenia.
Dar de ce Guglielmo nu ştia să facă deosebirea? Era totuşi un om atât de pătrunzător, iar în ceea ce priveşte faptele din natură putea să observe dintr-o dată cea mai măruntă nepotrivire. Şi cea mai măruntă înrudire dintre lucruri...
Eram cufundat în asemenea gânduri, şi Guglielmo îşi termina de băut laptele, când am auzit că ne salută cineva. Era Aymaro din Alexandria, pe care-l cunoscuserăm în scriptorium, şi la care mă uimise expresia feţei, înclinată spre un rânjet veşnic, ca şi cum nu izbutea niciodată să se convingă de îngâmfarea tuturor făpturilor omeneşti, şi totodată nu acorda prea mare însemnătate acestei tragedii cosmice.
— Ei, ia spune, frate Guglielmo, ai ajuns să te obişnuieşti cu spelunca asta de demenţi?
— Mi se pare un loc cu oameni admirabili prin sfinţenia şi prin ştiinţa lor, a spus Guglielmo cu băgare de seamă.
— Era. Când abaţii făceau pe abaţii şi bibliotecarii pe bibliotecarii. Acum ai văzut ce-i acolo, şi arăta spre etajul de sus, neamţul acela pe jumătate mort, cu ochi de orb, stă să asculte cu credinţă aiurelile acelui spaniol orb cu ochi de mort, de parcă ar sta să sosească Antichristul în fiecare dimineaţă; se scotocesc pergamente, dar cărţi noi foarte puţine intră... Noi suntem aici, şi acolo, jos, în oraş se face treaba... Pe vremuri lumea se guverna prin abaţiile noastre. Azi, aţi văzut, împăratul ne foloseşte ca să-i trimită aici pe prietenii lui ca să se întâlnească cu duşmanii lui (ştiu câte ceva despre misiunea domniei tale, călugării vorbesc, vorbesc, n-au alta de făcut), dar dacă vrea să cerceteze ce se petrece în ţara asta, stă în oraşe. Noi stăm şi culegem griul şi creştem orătănii, şi acolo jos se schimbă coţi de mătase pe bucăţi de in, şi bucăţi de in pe saci de mirodenii, şi toate laolaltă pe grămezi de bani. Noi ne păzim tezaurul nostru, dar acolo jos se strâng tezaure. Şi chiar cărţi. Şi mai frumoase decât ale noastre.
— Bineînţeles, pe lume se petrec multe lucruri noi. Dar de ce gândeşti că de vină e Abatele?
— Pentru că a dat biblioteca pe mâna străinilor şi conduce abaţia ca pe-o cetăţuie care s-a ridicat în apărarea bibliotecii. O abaţie benedictină pe aceste meleaguri italiene ar trebui să fie un loc unde italienii să hotărască pentru treburile italiene. Ce fac italienii astăzi, când nu au nici măcar un papă? Fac negoţ şi meşteresc şi sunt mai bogaţi decât regii Franţei. Atunci să facem şi noi aşa, şi dacă ştim să facem cărţi frumoase, să le facem pentru universităţi, şi să ne amestecăm în tot ce se petrece jos, în vale, nu zic în treburile împăratului, cu toată cinstirea pentru misiunea domniei tale, frate Guglielmo, dar în cele pe care le fac bolognezii, sau florentinii. Putem controla aici trecerea peregrinilor sau a negustorilor, care intră din Italia în Provenţa şi viceversa. Să deschidem biblioteca pentru textele în vulgară, şi vor veni aici la noi şi cei care nu mai scriu în latină. Şi, în schimb, suntem controlaţi de un grup de străini care continuă să conducă biblioteca de parcă la Cluny ar mai fi încă abate bunul Odillon.
— Dar Abatele este italian, a spus Guglielmo.
— Abatele nu contează deloc aici, a spus Aymaro, tot cu un rânjet. În loc de cap are un dulap al bibliotecii. E mâncat de carii. Ca să-l amărască pe papă, lasă abaţia să fie invadată de călugăraşii aceia... vorbesc despre ereticii aceia, frate, care au fugit din ordinul preasfânt al domniei tale... şi ca să fie pe placul împăratului îi cheamă pe acei călugări din toate mănăstirile din nord, ca şi cum la noi n-ar fi copişti din cei mai dăruiţi şi oameni care să ştie greaca şi araba, ca şi cum la Florenţa şi la Pisa n-ar exista fii de negustori bogaţi şi deschişi la inimă, care să intre de bunăvoie în ordin, dacă ordinul le-ar da putinţa să sporească puterea şi cinstirea tatălui. Dar aici îngăduinţa faţă de cele lumeşti se recunoaşte doar când este vorba de a îngădui nemţilor să... oh, Doamne, Dumnezeule, trăsneşte limba mea care spune lucruri ce nu se cuvin!
— În abaţie se petrec lucruri care nu se cuvin? a întrebat ca din întâmplare Guglielmo, mai turnându-şi puţin lapte.
— Şi călugărul e un om, a rostit cu înţelepciune Aymaro. Apoi a adăugat: Dar aici sunt mai puţini oameni decât în altă parte. Şi să fie clar că ceea ce am spus... n-am spus.
— Foarte interesant, a zis Guglielmo. Şi acestea sunt părerile dumitale sau ale mai multora care gândesc ca domnia ta?
— Ale multora, ale multora. Ale multora care acum sunt foarte îndureraţi de nenorocirea care s-a abătut peste Adelmo: dar dacă în prăpastie ar fi murit unul care cutreieră prin bibliotecă mai mult decât trebuie, n-ar mai fi fost nemulţumiţi.
— Adică ce vrei să spui?
— Am spus şi aşa prea multe. Aici vorbim prea mult, ţi-ai dat seama de asta. Aici nu mai păstrează nimeni tăcerea, pe de o parte. Iar pe de alta, o păstrează prea mult. Aici, în loc să se tacă sau să se vorbească, ar trebui să se facă ceva. În epoca de aur a ordinului nostru, dacă un abate nu era făcut să fie abate, un pahar zdravăn de vin otrăvit şi se deschidea succesiunea. Am spus lucrurile acestea, se înţelege, frate Guglielmo, nu ca să clevetesc în privinţa Abatelui sau a altor confraţi. Să mă ferească Dumnezeu, nu am viciul cel spurcat al clevetirii. Dar n-aş vrea ca Abatele să te fi rugat să faci cercetări asupra mea sau a altora, precum Pacifico din Tivoli sau Pietro din Sant’ Albano. Noi n-avem nici o legătură cu poveştile legate de bibliotecă. Dar am vrea să avem ceva mai multă. Aşa că dibuieşte cuibul acesta de şerpi, dumneata, care ai ars atâţia eretici.
— Eu n-am ars niciodată pe nimeni, a spus cu asprime Guglielmo.
— Zic şi eu aşa, a încuviinţat Aymaro zâmbind larg. Vânătoare bună, frate Guglielmo, dar fii cu băgare de seamă noaptea.
— De ce nu ziua?
— Pentru că ziua aici se curariseşte trupul cu ierburi bune, iar noaptea se îmbolnăveşte cu ierburi rele. Să nu crezi că a fost aruncat în prăpastie de mâinile cuiva, sau că mâinile cuiva l-au cufundat pe Venanzio în sânge. Aici cineva nu vrea ca fraţii călugări să hotărască singuri unde să meargă, ce să facă şi ce să citească. Şi se folosesc de forţele infernului, sau ale necromanţilor, prieteni ai infernului, pentru a tulbura minţile celor curioşi.
— Vorbeşti de părintele erborist?
— Salvatore din Sant’ Emmerano este un om cinstit. Fireşte, neamţ el, neamţ Malachia...
Şi după ce a mai dovedit o dată că nu este dornic să clevetească, Aymaro a urcat să se apuce de lucru.
— Ce o fi vrut să spună? am întrebat.
— Totul şi nimic. O abaţie este întotdeauna un loc în care călugării se luptă între ei ca să atragă de partea lor conducerea comunităţii. Chiar şi la Melk, dar poate că fiind novice nu vei fi avut posibilitatea să-ţi dai seama. Dar în ţara ta cucerirea conducerii unei abaţii însemnează cucerirea locului din care se ia legătura direct cu împăratul. În ţara asta, în schimb, treburile stau altfel, împăratul e departe, chiar când coboară până la Roma. Nu mai există o curte, acum, nici măcar cea papală. Sunt oraşele, ţi-ai dat seama.
— Aşa e, şi am rămas surprins. Oraşul în Italia e ceva cu totul altfel decât prin părţile noastre... Nu este doar un loc în care să trăieşti, ci este un loc în care se iau hotărâri, toţi se află mereu în piaţă, contează mai mult magistraţii cetăţeni decât împăratul sau papa. Sunt... ca tot atâtea regate...
— Şi regii sunt negustori. Şi armele lor sunt banii. Banii au o funcţie, în Italia, deosebită de cea din ţara mea, sau din a ta. Peste tot circulă banii, dar mare parte din viaţă este încă controlată şi organizată de schimburile de bunuri, pui de găină sau snopi de grâu, sau o seceră, sau un car, şi banii slujesc la procurarea acestor bunuri. Ai văzut că în oraşele italiene, în schimb, bunurile slujesc ca să se procure cu ele bani. Iar preoţii, episcopii, ba chiar şi ordinele religioase trebuie să-şi facă socotelile în bani. Şi de aceea, fireşte, revolta faţă de putere se arată ca o îndemnare la sărăcie, şi se revoltă contra puterii cei care sunt înlăturaţi de la relaţiile cu banii, şi orice îndemn la sărăcie naşte atâta frământare şi atâtea dezbateri, şi întreg oraşul, de la episcop până la magistrat, îl socoate drept duşman al său pe cel care propovăduieşte sărăcia. Inchizitorii simt duhoarea diavolului acolo unde cineva s-a răzvrătit împotriva duhorii bălegarului diavolesc. Şi atunci vei înţelege, deci, la ce anume se gândeşte Aymaro. O abaţie benedictină, în epoca de aur a ordinului, era un loc în care păstorii mânau turmele de credincioşi. Aymaro vrea să se întoarcă tradiţia. Numai că viaţa turmei s-a schimbat, şi abaţia se poate întoarce la tradiţie (la gloria ei, la puterea ei; de odinioară) numai dacă primeşte noul obicei ale turmei, devenind alta. Şi cum azi turma se domină aici nu cu armele şi cu strălucirea ritualurilor, ci prin controlul banilor, Aymaro vrea ca tot, tot, tot ce face abaţia, ba chiar şi biblioteca, să devină un mare atelier şi să fabrice bani.
— Şi ce legătură are asta cu crimele, sau cu crima?
— Încă nu ştiu. Dar acum aş vrea să mă duc sus. Hai.

Călugării se apucaseră de treabă. În scriptorium domnea liniştea, dar nu era liniştea aceea rodnică a sufletelor. Berengario, care sosise ceva mai înaintea noastră, ne-a primit încurcat. Ceilalţi călugări şi-au ridicat capul de la munca lor. Ştiau că eram aici ca să descoperim ceva în legătură cu Venanzio, iar direcţia privirilor lor ne-a îndreptat atenţia asupra unui loc gol, sub o fereastră care se deschidea înăuntru, în octogonul central.
Deşi ziua era foarte friguroasă, temperatura în scriptorium era foarte plăcută. Nu degeaba fusese aşezat deasupra bucătăriilor de la care venea destulă căldură, şi pentru că hornurile celor două cuptoare, aflate dedesubt, treceau prin lăuntrul pilaştrilor care sprijineau cele două scări răsucite din turnurile de apus şi miazăzi. Cât priveşte turnul de miazănoapte, aflat în cealaltă parte a sălii celei mari, nu avea scară, ci un cămin mare care ardea răspândind o căldură binefăcătoare. Şi apoi podeaua fusese acoperită cu paie, care făceau să nu ni se audă paşii. Aşadar, colţul cel mai puţin încălzit era cel al turnului de răsărit, şi chiar am băgat de seamă că, deşi rămâneau locuri goale faţă de câţi călugări erau la treabă, toţi încercau să se ferească de mesele aşezate în direcţia aceea. Când mai târziu mi-am dat seama că scara în spirală a turnului de răsărit era singura care ducea nu numai în jos, spre refec-tor, ci şi în sus, spre bibliotecă, m-am întrebat dacă nu cumva un calcul înţelept potrivise încălzitul sălii în aşa fel încât călugării să nu fie îndemnaţi să cerceteze partea aceea, şi să fie mai uşor pentru bibliotecar să controleze intrarea în bibliotecă. Dar poate că exageram în bănuielile mele, ajungând o biată maimuţă a maestrului meu, pentru că am găsit numai-decât că socoteala asta n-ar fi dat prea bune rezultate în timpul verii, dacă nu cumva (mi-am spus) tocmai locul acesta era cel mai însorit, vara, şi deci şi pentru asta cel mai ocolit.
Masa bietului Venanzio era aşezată cu spatele spre căminul cel mare, şi era una dintre cele mai căutate. Petrecusem până atunci o mică parte din viaţa mea într-un. scriptorium, dar după aceea am petrecut destulă, şi ştiu câtă suferinţă îndură un scrib, un copist şi un cărturar petrecând la masa lui lungile ceasuri de iarnă, cu degetele înţepenindu-i pe condei (când chiar şi la o temperatură obişnuită, după ce scrie şase ori în şir, face la degete spăimântătoarea crampă a scriitorului, şi degetul cel mare îl doare de parcă i-ar fi fost strivit). Şi aşa se explică de ce găsim adesea pe marginea manuscriselor fraze lăsate de copist ca mărturie a suferinţei răbdate (sau nerăbdate) precum: „Har Domnului, curând se întunecă”, sau „Oh, de-aş avea un pahar mare de vin”, sau chiar „Azi e frig, lumina e slabă, pânza asta e pieloasă, ceva nu merge”. Cum spune şi proverbul străvechi, trei degete ţin pana, dar tot corpul munceşte. Şi se canoneşte.
Dar vorbeam despre masa lui Venanzio. Mai mică decât celelalte, ca de altfel toate cele aşezate înăuntrul încăperii octogonale, hărăzite cărturarilor, în vreme ce mult mai mari erau cele de sub ferestrele de pe pereţii din afară, hărăzite miniaturiştilor şi copiştilor. De altfel şi Venanzio lucra cu un pupitru, pentru că folosea, desigur, manuscrise împrumutate de abaţie, pe care le copia. Sub masă erau aşezate rafturi joase, unde se îngrămădeau foi neegale, şi întrucât toate erau în latineşte, am dedus din asta că erau traducerile lui cele mai proaspete. Scrise în grabă, nu alcătuiau pagini de carte şi probabil că aveau să fie mai apoi încredinţate unui copist şi unui miniaturist. De aceea cu greu s-ar fi putut citi. Printre foi, nişte cărţi în greceşte. O altă carte grecească era deschisă pe pupitru, operă după care Venanzio îşi îndeplinise, în zilele ce trecuseră, munca lui de traducător. Eu nu ştiam încă limba greacă pe atunci, dar maestrul meu a citit titlul şi a spus că erau Metamorfozele lui Apuleius, o poveste păgână despre care auzisem vorbindu-se ca despre o operă nepotrivită de a fi citită de novici.
— Cum de făcea Venanzio această traducere? l-a întrebat Cruglielmo pe Berengario, aflat lângă noi.
— A fost cerută abaţiei de către seniorul din Milano, şi abaţia va avea din asta dreptul de preemţiune privind producerea de vinuri pe unele proprietăţi aflate la răsărit. Berengario a arătat cu mâna departe. Dar a mai adăugat numaidecât: Asta nu însemnează că abaţia se pretează la munci negustoreşti pentru laici. Dar comitentul s-a străduit până când acest manuscris ne-a fost împrumutat de dogele Veneţiei, care-l avea de la împăratul Bizanţului, şi când Venanzio avea să termine munca lui aveam să facem două copii, una pentru comitent şi alta pentru biblioteca noastră.
— Care, aşadar, nu se dă în lături să primească şi poveşti păgâne, a spus Guglielmo.
— Biblioteca e dovada adevărului şi a greşelii, a spus atunci o voce din spatele nostru. Era Jorge. Încă o dată m-am mirat (dar mai mult aveam să mă mir în zilele ce au urmat) de felul neaşteptat în care bătrânul acela apărea pe negândite, ca şi cum noi nu-l vedeam pe el, dar el ne vedea pe noi. M-am întrebat chiar ce făcea un orb în scriptorium, dar am înţeles după aceea că Jorge era omniprezent în toate locurile din abaţie. Şi adesea şedea în scriptorium, aşezat pe o laviţă lângă cămin, şi părea că urmăreşte tot ce se petrece în încăpere. 0 dată l-am auzit întrebând de la locul lui cu voce tare: „Cine urcă?”, şi i se adresa lui Malachia care, cu paşii înăbuşiţi de paie, se îndrepta spre bibliotecă. Toţi călugării îl ţineau în multă preţuire şi se duceau la el ca să-i citească fragmente pe care le înţelegeau anevoie, cerându-i părerea pentru vreo scolie, sau lămuriri de felul cum să reprezinte un animal sau un sfânt. Şi el privea în gol cu ochii lui stinşi, ca şi cum ar fi cercetat cu atenţie pagini pe care le-ar fi avut vii în memorie, şi răspundea că falşii proroci sunt îmbrăcaţi ca episcopii şi că le ies broaşte din gură, sau care erau pietrele ce trebuiau să împodobească zidurile Ierusalimului ceresc, sau că arimaşpii sunt reprezentaţi în planşe alături de pământurile preotului Ioan — povăţuindu-i să nu exagereze făcându-i atrăgători în monstruozitatea lor, pentru că era de ajuns să fie închipuiţi ca nişte embleme, lesne de recunoscut, şi nu clocotind de pofte sau respingători până la râs.
O dată l-am auzit sfătuindu-l pe un scoliast cum să interpreteze o recapitulatio în textele lui Ticanius, după înţelegerea Sfântului Augustin, aşa încât să le ocolească erezia donatistă. Altă dată l-am auzit dând sfaturi despre felul cum, comentând, să-i distingi pe eretici de schismatici. Sau chiar spunând, unui studios încremenit, ce carte trebuie să caute în catalogul bibliotecii şi aproape în ce pagină ar fi putut găsi menţionată problema lui, asigurându-l că bibliotecarul i-ar fi dat-o, cu siguranţă, întrucât era vorba de o operă inspirată de Dumnezeu. În sfârşit, altă dată l-am auzit spunând că o asemenea carte nu trebuia căutată pentru că exista, e adevărat, în catalog, dar fusese distrusă de şoareci cu cincizeci de ani în urmă, şi om făcea praf între degetele oricui ar fi atins-o. El era, aşadar, memoria însăşi a bibliotecii şi sufletul scriptorium-ului. Uneori îi ameninţa pe călugării care pălăvrăgeau între ei: „Grăbiţi-vă să lăsaţi mărturie despre adevăr, pentru că a sosit ceasul”, şi se referea la venirea Antichristului.
— Biblioteca e dovada adevărului şi a greşelii, a spus Jorge.
— Fără îndoială. Lui Apuleius din Madaura i-a mers faima de mag, a zis Guglielmo. Dar fabula aceasta conţine sub straiul propriilor născociri o morală din cele bune, pentru că ne învaţă cât de greu se plătesc propriile greşeli, şi apoi cred că povestea omului prefăcut în măgar se referă la prefacerea sufletului care cade în păcat.
— Tot ce se poate, a spus Jorge.
— Aşa că acum înţeleg de ce Venanzio, în timpul discuţiei aceleia de care mi-a vorbit ieri, era interesat de problemele comediei; pentru că şi comediile de felul acesta pot fi puse alături de comediile anticilor. Şi unele şi altele nu povestesc despre oameni care să existe cu adevărat, precum face tragedia, dar, spune Isidor, sunt născociri: „fabulae poetae a fando nominaverunt quia non sunt res factae sed tantum loquendo ftctae”...
În primul moment nu am înţeles de ce Guglielmo se cufundase în discuţia aceea atât de savantă şi tocmai cu un om care părea că nu iubeşte asemenea probleme, dar răspunsul lui Jorge mi-a arătat cât de subtil fusese maestrul meu.
— În ziua aceea nu se discuta despre comedii, ci doar de îngăduinţa râsului, a spus Jorge încruntându-se.
Şi eu îmi aminteam foarte bine că atunci când Venanzio se referise la discuţia aceea, chiar cu o zi mai înainte, Jorge declarase că nu-şi aducea aminte de ea.
— Ah, a spus Guglielmo, părând să nu ia seama la asta, credeam că aţi vorbit despre minciunile preoţilor şi despre enigmele ascunse...
— Se vorbea despre râs, a răspuns Jorge. Comediile erau scrise de păgâni pentru a-i îndemna pe spectatori la râs, şi rău făceau. Domnul Nostru Iisus Christos nu a spus niciodată comedii sau fabule, ci doar parabole simple şi clare care ne instruiesc alegoric despre cum să dobândim paradisul, amin.
— Mă întreb, a spus Guglielmo, de ce domnia ta eşti atât de Potrivnic gândului că Iisus a râs şi el vreodată? Eu cred că râsul este un leac bun, ca şi băile, pentru a curarisi umorile şi celelalte beteşuguri ale trupului, cu osebire melancolia.
— Băile sunt un lucru bun, a spus Jorge, şi chiar Aquinate ne îndeamnă la ele pentru a înlătura tristeţea, care poate să ne suferinţă grea când nu se datoreşte unui beteşug ce nu poate fi tămăduit cu îndrăzneala. Băile refac echilibrul umorilor. Râsul zgâlţâie corpul, strică trăsăturile feţei, îl face pe om să semene cu maimuţa.
— Maimuţele nu râd, râsul îi este dat numai omului, este semnul raţionalităţii lui, a spus Guglielmo.
— Şi cuvântul este semnul raţionalităţii umane, şi prin cuvinte poate fi hulit Dumnezeu. Nu tot ce aparţine numai omului este cu necesitate bun. Râsul este semnul neroziei. Cine râde nu crede în lucrul de care se râde, dar nici nu-l urăşte. Şi deci a râde de rău însemnează a nu fi gata să lupţi împotriva lui, şi a râde de bine însemnează a nu cunoaşte puterea cu care binele se răspândeşte singur. Tocmai de aceea Regula spune: „decimus humilitatis gradus est si non sit facilis ac promptus in risu, quia scriptum est: stultus in risu exaltat vocem suam”.
— Quintilianus, l-a întrerupt maestrul meu, spune că râsul trebuie înlăturat în panegiric, din demnitate, dar este de încurajat în multe alte cazuri. Tacitus laudă ironia lui Calpurnius Pisone, Plinius cel Tânăr a scris: „ahquando praeterea rido, jocor, ludo, homo sum”.
— Erau păgâni, a răspuns Jorge. Regula spune: „scurrili-tates vero vel verba otiosa et risum moventia aeterna clausura in omnibus locis damnamus, et ad talia eloquia discipulum aperire os non permittitur”.
— Totuşi, când cuvântul lui Christos biruise pe pământ, Sinesius din Cirene spune că divinitatea a ştiut să amestece în chip armonios comicul cu tragicul, şi Elius Spatianus spune despre împăratul Adrian, om cu purtări alese şi cu suflet naturaliter creştin, că a ştiut să combine momente de veselie cu momente de seriozitate. Şi, în sfârşit, Ausonius recomandă să se cumpănească seriozitatea şi gluma.
— Dar Paulinus din Nola şi Clement din Alexandria ne-au prevenit împotriva acestor sminteli şi Sulpitius Severus spune că Sfântul Martin n-a fost văzut niciodată, de nimeni, nici pradă mâniei, nici pradă râsului.
— Cu toate acestea, aminteşte anumite răspunsuri spiri-tualiter salsa ale Sfântului, a spus Guglielmo.
— Erau înţelepte şi potrivite momentului, nu ridicole. Sfântul Ephraim a scris o pareneză împotriva râsului călugărilor şi în De habitu et conversatione monachorum sfătuieşte să se ocolească obscenităţile şi ghiduşiile ca şi cum ar fi venin de viespi.
— Dar Hildebertus a spus: „admittendo tibijoca sunt post seriaquaedam, sed tamen et dignis et ipsa gerenda modis”. Şi Ioan din Salisbury a îngăduit o ilaritate modestă. Şi, în sfârşit, Ecleziastul, din care ai citat fragmentul la care se referă Regula domniei tale, unde se spune că râsul este dovada smintirii, îngăduie măcar un râs în tăcere, al sufletului netulburat.
— Sufletul este netulburat numai când contemplă adevărul şi se bucură de binele săvârşit, iar despre adevăr şi bine nu se râde. Iată de ce Christos nu râdea. Râsul este izvor de îndoială.
— Dar uneori este drept să te îndoieşti.
— Nu văd motiv pentru asta. Când te îndoieşti trebuie să te întorci înspre o autoritate, înspre cuvintele unui părinte sau ale unui doctor, şi orice motiv de îndoială încetează. Îmi pari adăpat la doctrine îndoielnice, ca acelea ale logicienilor de la Paris. Dar Sfântul Bernard a ştiut să intervină foarte bine împotriva jugănitului Abelard, care voia să treacă toate problemele prin sita rece şi fără viaţă a unei raţiuni neluminate de Scripturi, rostind sentenţios: e aşa sau nu e aşa. Desigur, cel ce acceptă aceste idei din cale-afară de periculoase poate să aprecieze şi jocul celui ignorant care râde de ceea ce are un singur adevăr pe care trebuie să-l ştim, carele a fost spus o dată pentru totdeauna. Şi râzând aşa, cel ignorant spune implicit: JDeus non est”.
— Venerabile Jorge, domnia ta îmi pari nedrept când îl socoteşti jugănit pe Abelard, pentru că ştii foarte bine că a fost adus în asemenea condiţie din pricina nedreptăţii altuia...
— Pentru păcatele lui. Pentru trufia încrederii lui în raţiunea omului. Astfel credinţa celor simpli este batjocorită, tainele Domnului date pe faţă (sau s-a încercat asta, smintiţi cei care au încercat), probleme care priveau lucrurile cele mai înalte au fost tratate fără pic de teamă, au fost luaţi în bătaie de joc părinţii Bisericii deoarece socotiseră că asemenea probleme trebuiau mai degrabă ocolite decât dezvăluite.
— Nu sunt de acord, venerabile Jorge. Dumnezeu ne cere să ne exercităm raţiunea asupra multor lucruri ascunse, în privinţa cărora Scriptura ne-a lăsat liberi să hotărâm. Şi când cineva îţi propune să crezi într-o afirmaţie, domnia ta trebuie să cercetezi dacă este acceptabilă, întrucât raţiunea noastră a fost făcută de Dumnezeu şi ceea ce place raţiunii noastre nu poate să nu placă şi raţiunii divine, despre care, de altfel, nu Ştim decât ceea ce, prin analogie şi adesea prin negare, extragem prin puterea minţii noastre. Şi atunci vezi că uneori, Pentru a mina falsa autoritate a unei idei absurde care repugnă raţiunii, şi râsul poate să fie un instrument potrivit. Adesea râsul slujeşte şi pentru a-i face de ruşine pe cei răi şi a le scoate la iveală sminteala. Se povesteşte de Sfântul Maurus că paginii l-au băgat în apă clocotită şi el s-a plâns că baia era prea rece; guvernatorul păgân a băgat ca smintitul mâna în apă ca să controleze şi s-a opărit. Frumoasă faptă a acelui sfânt martir care i-a ridiculizat pe duşmanii credinţei. Jorge a rânjit:
— Şi în episoadele pe care le povestesc predicatorii se găsesc multe născociri. Un sfânt vârât în apă clocotită suferă pentru Christos şi îşi reţine ţipetele, nu se joacă cu păgânii spunând vorbe copilăreşti.
— Vezi? a spus Guglielmo, povestea asta îţi dezgustă raţiunea şi o socoteşti ridicolă! Chiar şi fără să scoţi o vorbă şi stăpânindu-ţi buzele, domnia ta râzi de ceva pe care vrei ca nici eu să nu-l iau în serios. Râzi de râs, dar râzi.
Jorge făcu un gest de sâcâială.
— Jucându-te cu râsul mă îndemni la vorbe goale. Dar domnia ta să ştii că Iisus nu râdea.
— Nu sunt sigur. Când îi pofteşte pe farisei să arunce prima piatră, când întreabă al cui este chipul de pe moneda ce se plătea ca tribut, când se joacă cu vorbele şi spune „Tu es petrus”, eu cred că spunea lucruri de duh, ca să-i încurce pe păcătoşi, ca să-i încurajeze pe ai săi. Vorbeşte cu duh şi atunci când i se adresează lui Caiafa şi-i spune: „Tu ai spus-o”. Şi Ieronimus, când îl comentează pe Ieremia, acolo unde Dumnezeu îi spune Ierusalimului „nudavi femora contra faciem tuam” lămureşte: „sive nudabo et relevabo femora et posteriora tua”. Deci chiar şi Dumnezeu se adresează cu vorbe de duh ca să-i încurce pe cei pe care vrea să-i pedepsească. Şi ştii foarte bine că în momentul cel mai înflăcărat al luptelor dintre cluniacenzi şi cistercenzi, primii i-au învinuit pe ceilalţi, ca să-i facă de râs, că nu purtau pantaloni pe dedesubt. Iar în Speculum Stultorum se povesteşte despre asinul Brunello că se întreabă ce s-ar întâmpla dacă în timpul nopţii vântul ar ridica învelitoarele şi călugărului i s-ar vedea cele ruşinoase.
Călugării din jur au râs şi Jorge s-a înfuriat.
— Îi târăşti pe confraţii noştri într-o petrecere de nebuni. Ştiu că se obişnuieşte la franciscani să-şi atragă simpatia poporului cu nerozii de felul acesta, dar despre asemenea ludi am a vă spune ceea ce zice un vers pe care l-am auzit de la unul dintre predicatorii domniilor voastre: „turn podex carmen extulit horridulum”.
Dojana era puţin cam prea aspră, Guglielmo fusese cam neobrăzat, dar acum Jorge îl învinuia că trage pârţuri pe gură. M-am întrebat dacă răspunsul acesta necruţător nu însemna cumva o poftire, din partea bătrânului călugăr, de a ieşi din scriptorium. Dar l-am văzut pe Guglielmo, atât de bătăios ceva mai înainte, făcându-se blând ca un miel.
— Îţi cer iertare, venerabile Jorge, a spus el. Gura mea mi-a trădat gândurile, nu voiam să fiu lipsit de respect faţă de domnia ta. Poate că ceea ce spui este adevărat şi eu greşesc.
În faţa acestui act de aleasă umilinţă, Jorge a scos un mârâit care poate că exprima atât satisfacţia, cât şi iertarea, şi n-a putut face altceva decât să se întoarcă la locul lui, în vreme ce călugării, care în timpul discuţiei se apropiaseră treptat, treptat, se reîntorceau la mesele lor de lucru. Guglielmo a îngenuncheat din nou în faţa mesei lui Venanzio şi a reînceput să răsfoiască hârtiile. Cu răspunsul său atât de umil, Guglielmo îşi câştigase câteva secunde de linişte. Şi ceea ce a văzut în acele secunde i-a inspirat cercetările din noaptea ce avea să vină.
Au fost, într-adevăr, puţine secunde. Bencio s-a apropiat numaidecât, prefăcându-se că-şi uitase condeiul său de fier pe masă când venise să asculte discuţia cu Jorge, şi i-a şoptit lui Guglielmo că voia să-i vorbească numaidecât, dându-i întâlnire în spatele băilor. I-a spus s-o ia înainte, că el avea să-l ajungă repede din urmă.
Guglielmo a pregetat o clipă, apoi l-a chemat pe Malachia, care de la masa lui de bibliotecar de lângă catalog urmărise tot ce se întâmplase, şi l-a rugat, în virtutea împuternicirii pe care i-o dăduse Abatele (şi a folosit cât a putut acest privilegiu), să pună pe careva de pază la masa lui Venanzio, pentru că socotea folositor pentru cercetarea lui ca nimeni să nu se apropie în toată ziua aceea, până când el nu se va putea întoarce. A spus-o cu voce tare, fiindcă în felul acesta îl însărcina nu numai pe Malachia să-i supravegheze pe călugări, ci şi pe călugări să-l supravegheze pe Malachia. Bibliotecarul n-a putut decât să încuviinţeze şi Guglielmo s-a îndepărtat, împreună cu mine.
În timp ce străbăteam grădina şi ne apropiam de băile aflate în spatele clădirilor spitalului, Guglielmo a observat:
— Se pare că multora nu le place ca eu să pun mâna pe ceva ce se află deasupra sau dedesubtul mesei lui Venanzio.
— Adică pe ce?
— Am impresia că n-o ştiu nici măcar cei cărora nu le place treaba asta.
— Deci Bencio n-are nimic să ne spună şi vrea doar să ne depărteze de scriptorium?
— Asta vom afla-o numaidecât, a spus Guglielmo. Şi într-adevăr Bencio a venit numaidecât după noi.

Ziua a doua
Sexta

în care Bencio spune o poveste ciudată de unde reies lucruri puţin edificatoare despre viaţa abaţiei

Ceea ce ne-a spus Bencio a fost destul de încurcat. Părea într-adevăr că ne trăsese deoparte pentru a ne îndepărta de scriptorium, dar se părea şi că, neputând născoci un pretext demn de crezare, ne-a spus şi nişte frânturi dintr-un adevăr mult mai cuprinzător pe care el îl ştia.
Ne-a spus că dimineaţa stătuse la îndoială, dar că acum, după o mai îndelungată chibzuială, socotea că Guglielmo trebuie să ştie adevărul. În timpul faimoasei conversaţii despre râs, Berengario se referise la finis Africae. Ce era? Biblioteca era plină de secrete, şi mai ales de cărţi care nu fuseseră date niciodată călugărilor să le citească. Bencio fusese surprins de cuvintele lui Guglielmo despre cercetarea raţională a ideilor. El socotea că un călugăr învăţat avea dreptul să cunoască tot ce era păstrat în bibliotecă, a spus cuvinte pline de patimă împotriva conciliului de la Soissons, care-l condamnase pe Abelard, şi în timp ce vorbea ne-am dat seama că acest călugăr, încă tânăr, care se delecta cu retorica, era stăpânit de porniri spre independenţă şi că se chinuia, răbdând lanţurile pe care disciplina abaţiei le punea curiozităţii intelectului său. Eu am fost întotdeauna învăţat să nu am încredere într-o asemenea curiozitate, dar ştiu că maestrului meu o atitudine de felul acesta nu-i displăcea, şi mi-am dat seama că Bencio îi era pe plac şi că avea încredere în el. În sfârşit, Bencio ne-a spus că nu ştia despre ce secrete vorbiseră Adelmo, Venanzio şi Berengario, dar că nu i-ar fi fost cu supărare dacă din întâmplarea aceea atât de tristă ar fi răzbătut o picătură de lumină despre felul cum era administrată biblioteca, şi că avea totuşi credinţa că maestrul meu, aşa cum dibuise iţele problemei pe care o cerceta, avea să găsească cu acest prilej şi nişte elemente care să-l îndemne pe Abate să domolească asprimea disciplinei intelectuale care-i apăsa pe călugări — veniţi de atât de departe, ca şi el, tocmai ca să-şi hrănească mintea cu minunăţiile ascunse în vintrea nemărginită a bibliotecii.
Eu cred că Bencio era sincer când spunea că aştepta de la anchetă toate acestea. Dar probabil că, în acelaşi timp, voia, cum prevăzuse Guglielmo, să poată scotoci primul prin masa lui Venanzio, devorat cum era de curiozitate, şi ca să ne ţină departe de ea era gata să ne dea în schimb alte informaţii. Şi iată care au fost acelea.
Berengario era stăpânit, şi acum mulţi călugări ştiau asta, de o nesănătoasă slăbiciune pentru Adelmo, aceeaşi slăbiciune cu ale cărei nenorociri mânia dumnezeiască lovise Sodoma şi Gomora. Aşa s-a exprimat Bencio, poate din respect pentru frageda mea vârstă. Dar cine şi-a petrecut adolescenţa într-o mănăstire ştie că, chiar dacă a rămas neprihănit, a auzit destul de mult vorbindu-se de patimile acestea, şi uneori a trebuit să se păzească de asalturile celor înrobiţi de asemenea patimi. Pe când eram călugăraş, nu primisem chiar şi eu, la Melk, de la un călugăr mai în vârstă, foi de hârtie cu versuri care de obicei se trimit femeilor? Juruinţele monahale ne ţin departe de cloaca aceea de vicii care este trupul femeii, dar adesea ne poartă spre alte greşeli. Pot eu, oare, în sfârşit, să nu recunosc că bătrâneţea mea este şi astăzi chinuită de diavolul meridian când mi se întâmplă să întârzii cu privirea în cor asupra chipului imberb al unui novice, curat şi proaspăt ca o copilă?
Spun aceste lucruri nu pentru a pune la îndoială alegerea ce am făcut pentru a mă dedica vieţii de călugăr, ci pentru a justifica greşelile multora cărora această sfântă povară li se pare apăsătoare. Poate pentru a justifica păcatul cel îngrozitor al lui Berengario. Dar se pare, după Bencio, că acest călugăr îşi săvârşea păcatul într-un chip şi mai dezgustător, adică folosind armele şantajului pentru a dobândi de la alţii ceea ce virtutea şi mediul înconjurător ar fi trebuit să-i sfătuiască să nu dăruiască.
Deci, mai de mult călugării făceau glume pe seama acelor priviri dulci pe care Berengario le arunca lui Adelmo, care se Pare că era foarte atrăgător. În timp ce Adelmo, cu totul îndrăgostit de munca lui, singura de la care aştepta mulţumire, se îngrijea prea puţin de patima lui Berengario. Dar Poate, cine ştie, el nu bănuia că sufletul său, în străfunduri, îl îndemna la aceeaşi fărădelege. Fapt e că Bencio ne-a spus că surprinsese un dialog între Adelmo şi Berengario, în care Berengario, referindu-se la un secret pe care Adelmo îi cerea să i-l destăinuie, îi propunea ruşinosul târg pe care lectorul cel mai neprihănit şi-l poate închipui. Şi se pare că Bencio a auzit din gura lui Adelmo vorbe de învoire, spuse aproape cu plăcere. Ca şi cum, se încumeta Bencio să ne spună, Adelmo n-ar fi voit altceva de fapt, şi i-ar fi ajuns să găsească un motiv oarecare pentru a se învoi la pofta carnală. Semn, argumenta Bencio, că secretul lui Berengario trebuie să fi privit nişte taine ale ştiinţei, aşa încât Adelmo să poată nutri iluzia de a se învoi cu un păcat al cărnii pentru a satisface o necesitate a intelectului. Şi, a adăugat Bencio cu un surâs, de câte ori nu era el frământat de dorinţe ale intelectului atât de violente încât, ca să şi le satisfacă, ar fi primit să le alăture dorinţe carnale ce nu erau ale sale, ba erau chiar împotriva propriei sale dorinţe carnale.
— Nu există momente, l-a întrebat pe Guglielmo, în care domnia ta ai face chiar şi lucruri ruşinoase pentru a avea în mână o carte pe care o cauţi de ani de zile?
— Înţeleptul şi preacuratul Silvestru al II-lea a dat în dar, cu secole în urmă, o sferă armilară, foarte preţioasă, pentru un manuscris cred de Statius, sau de Lucanus, a spus Guglielmo. Apoi a adăugat, cu prudenţă: Dar era vorba de o sferă armilară, nu de propria lui virtute.
Bencio a admis că entuziasmul său îl făcuse să sară peste cal şi a reluat povestirea. Cu o noapte înainte ca Adelmo să fi murit, el îi urmărise pe cei doi, împins de curiozitate. Şi îi văzuse, după completa, îndreptându-se amândoi spre dormitor. Aşteptase vreme îndelungată, ţinând întredeschisă uşa chiliei sale, nu departe de a lor, şi-l văzuse foarte bine pe Adelmo strecurându-se, când liniştea se lăsase peste somnul călugărilor, în chilia lui Berengario. Mai veghease şi după asta, fără să poată dormi, până când auzise uşa lui Berengario cum se deschide şi pe Adelmo cum fugea de-acolo, în mare grabă aproape, cu prietenul după el care încerca să-l mai ţină. Berengario se ţinuse după el în vreme ce Adelmo cobora la catul de jos. Bencio îi urmărise cu grijă şi la cotitura catului de jos îl văzuse pe Berengario, aproape tremurând, vârât într-un colţ şi uitându-se ţintă la uşa chiliei lui Jorge. Bencio bănuise că Adelmo căzuse la picioarele bătrânului confrate pentru a i se spovedi de păcatul său. Şi Berengario tremura, ştiind că secretul său era descoperit, chiar şi sub sigiliul sfântului jurământ.
Apoi Adelmo ieşise; palid la faţă, îl îndepărtase de la sine pe Berengario care încerca să-i vorbească şi o pornise în grabă mare afară din dormitor, învârtindu-se prin jurul absidei bisericii şi intrând în cor prin portalul de miazănoapte (care noaptea rămânea mereu deschis). Poate că voia să se roage. Berengario îl urmase, dar fără să intre în biserică, şi se agita printre mormintele din cimitir frângându-şi mâinile.
Bencio nu ştia ce să facă atunci când şi-a dat seama că o a patra persoană se mişca prin preajma lor. Şi ea îi urmase pe cei doi şi, desigur, nu-şi dăduse seama de prezenţa lui Bencio, tupilat pe după trunchiul unui stejar răsărit la marginea cimitirului. Era Venanzio. Când l-a văzut, Berengario s-a ascuns printre morminte şi Venanzio a intrat şi el în cor. Atunci Bencio, temându-se să nu fie descoperit, se întorsese la dormitor. A doua zi dimineaţa cadavrul lui Adelmo a fost găsit la picioarele povârnişului. Şi altceva Bencio nu ştia.
Se apropia de-acum ora mesei. Bencio ne-a părăsit şi maestrul meu nu l-a mai întrebat altceva. Noi am rămas pentru puţin timp în spatele băilor, apoi ne-am plimbat câteva minute în grădină, meditând asupra acelor neobişnuite destăinuiri.
— Frangula, a spus la un moment dat Guglielmo, aplecându-se să se uite la o plantă pe care în acea zi de iarnă a recunoscut-o printre ierburi. Infuzia din rădăcina ei e bună pentru hemoroizi. Iar aceea este arctium lappa, o cataplasmă bună din rădăcini proaspete cicatrizează eczemele de pe piele.
— Sunteţi mai priceput decât Severino, i-am spus, dar acum spuneţi-mi ce gândiţi despre cele ce am auzit.
— Dragă Adso, trebuie să înveţi să gândeşti cu capul tău. Povestea lui se potriveşte cu aceea, de altfel atât de întreruptă de năluciri, a lui Berengario, de azi-dimineaţă, din zori. Încearcă să refaci lucrurile. Berengario şi Adelmo fac împreună un lucru foarte urât, am bănuit şi noi asta. Şi Berengario trebuie să-i fi dezvăluit lui Adelmo un secret care, vai, rămâne un secret. Adelmo, după ce şi-a făptuit păcatul său împotriva castităţii şi a legilor naturii, nu se gândeşte decât să se mărturisească cuiva care poate să-l izbăvească, şi dă fuga la Jorge. Care are un caracter foarte sever, am avut dovada acestui lucru, şi care l-a strivit pe Adelmo cu dojeni spăimântătoare. Poate că nu-i dă iertarea, poate că îi impune o ispăşire de nesuportat, nu ştim asta, şi nici Jorge nu ne va spune niciodată. Fapt este că Adelmo se duce fuga în biserică să se prosterne în faţa altarului, dar nu i se potolesc remuşcările. În acest moment se apropie de el Venanzio. Nu ştim ce-i spune. Poate că Adelmo îi mărturiseşte lui Venanzio secretul pe care ‘a primit în dar (sau ca plată) de la Berengario, şi la care acum nu mai ţine deloc, întrucât de-acum el are un secret şi mai arzător. Ce i se întâmplă lui Venanzio? Poate, cuprins de aceeaşi arzătoare curiozitate care-l mina astăzi şi pe Bencio al nostru, satisfăcut de ceea ce a aflat, îl lasă pe Adelmo cu remuşcările sale. Adelmo se vede părăsit, plănuieşte să se omoare, iese disperat în cimitir şi aici îl întâlneşte pe Berengario. Ii spune lucruri îngrozitoare, îi reaminteşte de răspunderea pe care o are, îi spune maestrul său într-ale neruşinării. Chiar cred că povestea lui Berengario, curăţată de toate nălucirile acelea, a fost exactă. Adelmo îi repetă aceleaşi cuvinte de disperare pe care trebuie să le fi auzit la Jorge. Şi iată că Berengario pleacă buimăcit într-o parte şi Adelmo pleacă să se omoare în alta. Apoi a urmat restul, la care am fost aproape martori. Toţi cred că Adelmo a fost omorât. Venanzio a tras de aici concluzia că secretul bibliotecii este chiar mai important decât credea el şi continuă căutarea singur. Până când cineva îl opreşte, înainte sau după ce va fi descoperit ceea ce voia.
— Cine-l omoară? Berengario?
— Poate. Sau Malachia, care trebuie să păzească Edificiul. Sau altcineva. Berengario poate fi bănuit tocmai pentru că este speriat, şi ştia că acum Venanzio poseda secretul lui. Malachia poate fi bănuit şi el: paznic al integrităţii bibliotecii, descoperă că a fost violată de cineva şi omoară. Jorge ştie tot, despre toţi. Ştie secretul lui Adelmo, nu vrea ca eu să descopăr ceea ce ar fi putut să găsească Venanzio... Multe fapte m-ar îndemna să-l bănuiesc. Dar spune şi tu, cum poate un orb să-l ucidă pe un alt om în deplinătatea puterilor, şi cum un bătrân, deşi robust, ar fi putut să care cadavrul până la hârdău? Dar, în sfârşit, de ce criminalul n-ar putea fi mânat de scopuri de nemărturisit. Şi de ce să reducem numărul celor bănuiţi doar la cei care au luat parte la discuţia despre râs? Poate că fărădelegea a avut alte pricini, care nu au nimic de-a face cu biblioteca. În orice caz, e nevoie de două lucruri: să ştim cum se intră noaptea în bibliotecă şi să avem o lumină. La lumină gândeşte-te tu. Du-te până la bucătărie la ora prânzului şi ia...
— Să fur?
— Să împrumuţi, întru slava Domnului.
— Dacă-i aşa, să n-aveţi nici o grijă.
— Bravo. Iar în ceea ce priveşte intrarea în Edificiu, am văzut de unde a apărut Malachia ieri-noapte. Azi voi face o vizită la biserică, şi mai ales în capela aceea. Cam într-o oră ne ducem la masă. După asta avem o întâlnire cu Abatele. Vei fi îngăduit şi tu, pentru că am cerut voie să am un secretar care să ia note despre cele ce vom spune.

Ziua a doua
Nona

în care Abatele se arată mândru de bogăţia abaţiei sale şi temător de eretici, şi la sfârşit Adso se întreabă dacă n-a făcut rău pornind-o prin lume

L-am găsit pe Abate în biserică, în faţa altarului mare. Sta şi urmărea munca unor novici care scoseseră din vreun sanctuar o serie de vase sacre, potire, anaforniţe, chivoturi şi un crucifix pe care nu-l văzusem în timpul slujbei de dimineaţă. Nu mi-am putut reţine o exclamaţie de uimire în faţa strălucitoarei frumuseţi a acelor obiecte preţioase. Era în plină amiază şi lumina intra în valuri pe ferestrele corului, şi mai multă prin cele ale faţadei, alcătuind cascade albe care, ca nişte torente mistice de dumnezeiască substanţă, se încrucişau în diferite puncte ale bisericii, inundând şi altarul.
Vasele, potirele, totul dădea la iveală materia preţioasă din care se lucrase: prin galbenul aurului, albeaţa imaculată a ivoriilor şi transparenţa cristalului, am văzut strălucind nestemate de toate culorile şi dimensiunile, şi am recunoscut iacintul, topazul, rubinul, safirul, smaraldul, crisolitul, onixul, granatul, matostatul şi agata. Şi în acelaşi timp mi-am dat seama de ceea ce, răpit mai întâi de rugăciune şi mai apoi tulburat de spaimă, nu observasem de dimineaţă: draperia altarului şi alte trei ţesături care o încoronau erau cu totul şi cu totul de aur şi, în sfârşit, tot altarul părea de aur, din orice parte l-ai fi privit.
Abatele a zâmbit de uimirea mea:
— Aceste podoabe pe care le vedeţi, a spus întors spre mine şi spre maestrul meu, precum şi altele pe care o să le mai vedeţi, sunt moştenirea secolelor de credinţă, şi de smerenie, şi de mărturie a puterii şi sfinţeniei acestei abaţii. Principi şi mai-mari ai pământului, arhiepiscopi şi episcopi au sacrificat la acest altar şi la obiectele lui inelele învestiturii lor, aurul şi pietrele preţioase care erau semnul măreţiei lor, şi au voit să abunde aici pentru nemărginita glorie a Domnului şi a lăcaşului acesta al său. Şi, cu toate că astăzi abaţia a fost năpăstuită de un alt eveniment cernit, nu putem să uităm în faţa slăbiciunii noastre forţa şi puterea Preaînaltului. Se apropie sărbătorile Naşterii Domnului, aşa că începem să ne apucăm de curăţat obiectele sfinte, în aşa chip ca naşterea Mântuitorului să fie sărbătorită cu toată puterea şi măreţia pe care o cere. Totul trebuie să apară în deplinătatea strălucirii sale... a urmat el privindu-l ţintă pe Guglielmo, şi am înţeles după aceea de ce stăruia cu atâta orgoliu să justifice trebăluiala lui, pentru că ne gândim că este de folos şi cu trebuinţă nu să ascundem, ci dimpotrivă, să dăm pe faţă dumnezeieştile daruri.
— Desigur, a spus Guglielmo curtenitor, dacă măreţia domniei tale socoteşte că Domnul trebuie să fie proslăvit astfel, abaţia domniei tale a ajuns la cea mai mare desăvârşire în prinosul acesta de laudă.
— Şi aşa se cuvine, a spus Abatele. Dacă amfore şi flacoane de aur şi piuliţe mărunte de aur slujeau, cum voia Domnul sau porunceau profeţii, să adune sângele caprelor, sau al viţeilor, sau al junincii în templul lui Solomon, cu atât mai potrivit este ca vase de aur şi pietre preţioase, şi tot ceea ce e mai de preţ printre lucrurile create, să fie folosite cu nesfârşită cuvioşie şi nestrămutată credinţă ca să primenească sângele lui Christos! Dacă printr-o a doua facere substanţa noastră ar fi să fie cea a heruvimilor şi a serafimilor, tot nedemn ar fi serviciul pe care ea i l-ar putea aduce unei victime atât de inefabile.
— Amin, am spus.
— Mulţi spun, dimpotrivă, că o minte inspirată de cele sfinte, un suflet curat, o năzuinţă plină de credinţă ar trebui să fie de-ajuns pentru această sfântă slujbă. Noi suntem primii care afirmăm răspicat şi clar că acesta este lucrul esenţial, dar suntem convinşi că trebuie adusă cinste şi cu ajutorul împodobirii pe dinafară a lucrurilor sfinte, pentru că este fără măsură de drept şi de potrivit ca noi să-l slujim pe Mântuitorul nostru cu toate cele, în întregime, pre El, carele nu a pregetat să ne poarte de grijă în toate, în întregime şi fără excepţie.
— Aceasta a fost întotdeauna părerea mai-marilor ordinului domniei voastre, a consimţit Guglielmo, şi-mi amintesc lucruri foarte frumoase scrise despre ornamentele bisericilor de către marele şi venerabilul abate Sugero.
— Aşa e, a spus Abatele. Vedeţi acest crucifix. Nu este încă gata... L-a luat în mână cu nesfârşită dragoste şi l-a privit cu chipul luminat de beatitudine. Mai lipsesc aici câteva perle, nu le-am găsit încă pe măsura potrivită. Cândva, Sfântul Andrei, vorbind despre crucea de pe Golgota, spunea că e împodobită cu membrele lui Christos precum perlele. Şi cu perle trebuie împodobit acel umil simulacru al acelei minuni fără seamăn. Chiar dacă am crezut potrivit să pun să se încastreze aici, în punctul acesta, chiar deasupra chipului mântuitorului, cel mai frumos diamant pe care l-am văzut.
A mângâiat cu mâini pioase, cu lungile sale degete albe, părţile cele mai preţioase ale lemnului sfânt, sau mai degrabă ale sfântului ivoriu, pentru că din acest material splendid erau făcute braţele crucii.
— Când, în timp ce mă delectez cu toate frumuseţile acestui locaş al Domnului, încântarea pietrelor multicolore m-a rupt de la trebile din afară, şi o demnă meditaţie m-a făcut să reflectez, transferând ceea ce este material în ceea ce nu este, prin felurimea sfintelor virtuţi, atunci mi se pare că mă aflu, ca să zic aşa, într-o ciudată parte a universului, care nu mai sade cu totul cufundată în noroiul pământului, şi nici cu totul liberă în neîntinarea cerului. Şi mi se pare că, prin voia sfântă a Domnului, pot să fiu trecut din această lume inferioară în cea superioară pe cale anagogică...
Vorbea cu faţa întoarsă spre naos. Un mănunchi de raze luminoase care veneau de sus, printr-o deosebită bunăvoinţă a astrului zilei, îi luminau chipul şi mâinile pe care le desfăcuse în formă de cruce, pierdut cum era în înflăcărarea sa.
— Orice creatură, a spus, fie ea văzută sau nevăzută, este o lumină, purtată spre fiinţă de către tatăl luminilor. Acest ivoriu, acest onix, şi chiar şi piatra care ne înconjoară sunt o lumină, pentru că eu percep că sunt bune şi frumoase, că există potrivit propriilor lor legi ale proporţiei, care se deosebesc ca genuri şi specii de toate celelalte genuri şi specii diferite de propriul număr, care nu lipsesc ordinului lor şi care-şi caută locul lor specific conform gravitaţiei lor. Şi cu atât mai mult aceste lucruri îmi sunt revelate cu cât materia pe care o privesc este prin natura sa preţioasă, şi cu atât mai mult iese mai la lumină puterea creatoare a lui Dumnezeu cu cât, dacă trebuie să urc spre sublimul cauzei, inaccesibilă în totalitatea ei, pornind de la sublimul efectului, un efect miraculos ca al aurului sau al diamantului nu-mi spun nimic despre cauzalitate, dacă despre ea pot să-mi vorbească chiar şi bălegarul şi insecta! Şi, atunci când percep în aceste pietre asemenea lucruri superioare, inima plânge, tulburată de bucurie, şi nu din vanitate pământească sau din dragoste pentru bogăţie, ci din dragostea neîntinată pentru cauza primă cea fără de cauză.
— Aceasta este cu adevărat cea mai dulce dintre teologii, a spus Guglielmo cu deplină umilinţă, şi am crezut că folosea acea vicleană figură de gândire, pe care retorii o numesc ironie, care trebuie întotdeauna precedată de pronunciatio, care-i constituie semnalul şi justificarea; ceea ce Guglielmo nu făcea niciodată. Motiv pentru care Abatele, mai obişnuit cu figurile vorbirii, a luat de bune cuvintele lui Guglielmo şi a adăugat, pradă încă răpirii sale mistice:
— Este cea mai directă dintre căile care ne pun în legătură cu Dumnezeu, teofanie materială.
Guglielmo a tuşit cuviincios:
— Eh... oh... a spus.
Aşa făcea când voia să vorbească despre altceva. A izbutit de minune, pentru că era un lucru obişnuit la el — şi cred că aşa făceau toţi de pe la ei — să înceapă orice spusă cu lungi gemete de introducere, ca şi când pornirea expunerii unui gând închegat l-ar fi costat o mare sforţare a minţii. În timp ce, după aceea m-am convins, cu cât el scotea mai multe gemete înaintea cuvintelor sale, cu atât era mai sigur de bunătatea propoziţiei pe care o exprima.
— Eh... oh... a spus, aşadar, Guglielmo. Va trebui să vorbim despre întâlnire şi despre discuţia în legătură cu sărăcia.
— Sărăcia, a spus încă absorbit Abatele, ca şi cum îl obosea să coboare din acea frumoasă regiune a universului în care-l purtaseră pietrele sale preţioase. Aşa este, întâlnirea...
Şi au început să discute amănunţit nişte lucruri despre care în parte ştiam ceva şi-n parte am izbutit să înţeleg ascultând ce vorbeau ei amândoi. Era vorba, cum am spus chiar de la începutul acestei conştiincioase cronici ce scriu, despre dubla neînţelegere care împotrivea, pe de o parte, pe împărat papei, şi pe de alta, pe papă franciscanilor care la capitulul de la Perugia, chiar dacă cu mulţi ani mai târziu, îşi însuşiseră tezele spiritualilor despre sărăcia lui Christos; şi din amestecul care se formase unindu-i pe franciscani cu Imperiul, amestec care — dintr-un triunghi de opoziţii şi de alianţe — devenise acum un pătrat prin intervenţia, pentru mine foarte greu de înţeles, a abaţilor din ordinul Sfântului Benedict.
Eu n-am desluşit niciodată cu prea mare claritate motivul pentru care abaţii benedictini acordaseră protecţie şi găzduire franciscanilor spirituali, chiar înainte ca propriul lor ordin să împărtăşească cu hotărâre felul acelei păreri. Pentru că, dacă spiritualii predicau renunţarea la orice bun pământesc, abaţii ordinului meu, şi chiar în ziua aceea avusesem o strălucită confirmare a acestui lucru, urmau o cale nu mai puţin virtuoasă, dar în rest cu totul opusă. Dar cred că abaţii socoteau că o exagerată putere a papei însemna o exagerată putere a episcopilor din oraş, în timp ce ordinul meu îşi păstrase neatinsă puterea vremelnică tocmai în luptă cu clerul vremelnic şi cu negustorii din oraş, aşezându-se ca mediator direct între cer şi pământ, şi sfătuitor al suveranilor.
Auzisem în mai multe rânduri repetându-se fraza după care poporul lui Dumnezeu se împărţea în păstori (sau preoţi), câini (sau luptători) şi oi, oamenii de rând. Dar am învăţat apoi că fraza aceasta poate fi spusă în diferite chipuri. Benedictinii vorbiseră întotdeauna nu despre trei ordine, ci despre două mari ramuri, una care privea administrarea lucrurilor pământeşti şi alta care privea administrarea lucrurilor cereşti. În ceea ce priveşte lucrurile pământeşti, se face deosebirea între cler, seniori mireni şi popor, dar asupra acestei împărţiri ocârmuia acel ordo monachorum, legătură directă între poporul lui Dumnezeu şi cer, şi călugării nu semănau cu acei păstori vremelnici care erau preoţii şi episcopii, ignoranţi şi corupţi, înclinaţi acum să se supună intereselor oraşelor, unde oile nu mai erau bunii şi credincioşii ţărani, ci negustorii şi meşteşugarii. Ordinul benedictin nu se opunea ca stăpânirea celor simpli să fie încredinţată clericilor vremelnici, numai că stabilirea regulii definitive a acestui raport să revină călugărilor, în legătură directă cu sorgintea oricărei puteri pământeşti, Imperiul, după cum erau şi cu sorgintea oricărei puteri cereşti. Iată pentru ce, cred, mulţi abaţi benedictini, pentru a reda demnitate Imperiului împotriva stăpânirii oraşelor (episcopi şi negustori uniţi), au primit chiar să-i proteguiască pe franciscanii spirituali, ale căror idei nu le împărtăşeau, dar a căror prezenţă le cădea bine, întrucât oferea Imperiului silogisme adecvate împotriva puterii nemărginite a papei.
Acestea erau motivele, am izbutit eu să desluşesc, pentru care Abbone era dispus să colaboreze cu Guglielmo, trimis de către împărat, pentru a face pe mediatorul între ordinul franciscan şi scaunul papal. Într-adevăr, chiar în disputa furioasă care primejduia atât unitatea Bisericii, Michele din Cesena, Poftit de mai multe ori la Avignon de către papa Ioan, se hotărâse în cele din urmă să primească invitaţia, deoarece nu ia ca ordinul lui să fie pentru totdeauna contra pontifului, şef suprem al franciscanilor, voia ca până la urmă să-i facă pe ai lui să biruie şi să capete încuviinţarea papei şi pentru că bănuia că, fără această încuviinţare, nu ar fi putut rămâne prea multă vreme în fruntea ordinului său.
Dar mulţi îi atrăseseră atenţia că papa îl aştepta în Franţa ca să-l atragă într-o capcană, învinuindu-l de erezie şi punând să fie judecat. Şi de aceea erau de părere ca plecarea lui Michele la Avignon să fie precedată de anumite tratative. Marsilio avusese o idee şi mai bună: să trimită împreună cu Michele un legat imperial, care să înfăţişeze înaintea papei punctul de vedere al celor care-l susţineau pe împărat. Nu atât ca să-l convingă pe bătrânul Cahors, ci pentru a întări poziţia lui Michele care, făcând parte dintr-o delegaţie imperială, nu ar fi putut să cadă atât de uşor pradă răzbunării pontificale.
Dar şi această idee prezenta numeroase inconveniente şi nu era realizabilă numaidecât. De aici venise ideea unei întâlniri pregătitoare între membrii delegaţiei imperiale şi unii dintre trimişii papei, pentru a pune la încercare poziţiile fiecăruia şi a netezi înţelegerile pentru o întâlnire în care siguranţa oaspeţilor italieni să fie garantată. Tocmai pentru organizarea acestei prime întâlniri fusese însărcinat Guglielmo din Baskerville, care avea să prezinte apoi punctul de vedere al teologilor imperiali la Avignon, dacă ar fi socotit că această călătorie era cu putinţă fără vreo primejdie. Treabă deloc lesnicioasă pentru că se bănuia că papa, care-l voia pe Michele singur pentru a-l putea aduce mai uşor la supunere, ar fi trimis în Italia o delegaţie instruită ca să zădărnicească, pe cât era cu putinţă, călătoria trimişilor imperiali la curtea sa. Guglielmo făcuse totul, până atunci, cu mare dibăcie. După ce s-a sfătuit îndelung cu tot felul de abaţi benedictini (iată cauza nenumăratelor opriri în călătoria noastră), alesese abaţia în care ne aflam, tocmai pentru că se ştia că Abatele era foarte devotat Imperiului şi cu toate acestea, prin marea sa abilitate diplomatică, nu era rău văzut de curtea pontificală. Teritoriu neutru, deci, abaţia unde cele două grupuri ar fi putut să se întâlnească.
Dar împotrivirile sfântului pontif nu luaseră sfârşit. El ştia că, odată aflată pe terenul abaţiei, delegaţia sa ar fi supusă jurisdicţiei Abatelui, şi cum din ea aveau să facă parte şi membrii clerului vremelnic, nu încuviinţa această clauză, cuprins de temerile unei capcane imperiale. Pusese, aşadar, condiţia ca siguranţa trimişilor săi să fie încredinţată unei companii de arcaşi ai regelui Franţei, sub comanda unei persoane de încredere. Despre asta îl auzisem oarecum pe Guglielmo discutând cu un ambasador al papei la Bobbio; fusese vorba de a se defini formula prin care să se arate sarcinile acestei companii sau ce se înţelegea prin asigurarea integrităţii legaţilor pontificali. În cele din urmă, se acceptase o formulă propusă de avignonezi şi care părea cea mai chibzuită: oamenii înarmaţi şi cel care-i comanda ar fi avut jurisdicţie „asupra tuturor celor care, într-un fel sau altul, ar fi încercat să atenteze la viaţa membrilor delegaţiei pontificale şi să le influenţeze comportarea şi judecata prin acte violente”. Atunci pactul păruse inspirat din simple preocupări formale. Acum, după cele ce se petrecuseră nu de mult în abaţie, Abatele era neliniştit şi i-a expus îndoielile lui Guglielmo. Dacă delegaţia sosea la abaţie în timp ce încă nu era cunoscut făptaşul crimelor (a doua zi îngrijorarea Abatelui avea să sporească, pentru că delictele aveau să ajungă la trei), s-ar fi putut bănui că între zidurile acelea se afla cineva care să poată influenţa prin acte violente judecata şi comportarea delegaţiei pontificale.
Nu folosea la nimic dacă se încerca să se ascundă crimele care fuseseră făptuite, pentru că dacă se mai petrecea ceva asemănător, delegaţii pontificali s-ar fi gândit la un complot în paguba lor. Şi, prin urmare, soluţiile erau numai două: sau Guglielmo îl descoperea pe ucigaş înainte de sosirea delegaţiei (şi aici Abatele l-a privit fix, de parcă l-ar fi învinuit tacit că nu lămurise încă treaba) sau trebuia să fie înştiinţat în mod cinstit reprezentantul papei de tot ce se întâmpla, şi să-i ceară colaborarea, pentru ca abaţia să fie pusă sub supraveghere severă în tot timpul cât aveau să se ţină lucrările. Ceea ce nu-i plăcea Abatelui, pentru că însemna să renunţe la o parte din suveranitatea sa şi să-i pună pe călugării lui sub controlul francezilor. Dar nu se putea risca. Guglielmo şi Abatele erau amândoi îngrijoraţi de întorsătura pe care o luau lucrurile, dar, în schimb, aveau prea puţine alternative. Şi-au făgăduit totuşi să ia o hotărâre definitivă până la sfârşitul zilei următoare. Deocamdată nu le rămânea decât să se încredinţeze mizericordiei divine şi agerimii lui Guglielmo.
— Voi face tot ce se poate, înălţimea voastră, i-a spus Guglielmo. Dar, pe de altă parte, nu văd cum lucrul acesta ar putea să zădărnicească cu adevărat întâlnirea. Şi reprezentantul pontifical ar trebui să înţeleagă că există o diferenţă între fapta unui nebun sau a unui însetat de sânge, sau poate doar a unui suflet rătăcit, şi gravele probleme pe care nişte oameni serioşi vor veni să le discute.
— Crezi? l-a întrebat Abatele, privindu-l stăruitor. Nu uita că avignonezii ştiu că se întâlnesc cu minoriţi, şi deci cu persoane foarte primejdios apropiate de călugăraşi, sau cu alţii şi mai porniţi decât călugăraşii, cu eretici primejdioşi, care s-au pătat cu crime, şi aici Abatele şi-a domolit glasul, faţă de care faptele, de altfel oribile, care s-au petrecut aici se topesc şi pier ca ceaţa în soare.
— Nu e vorba de acelaşi lucru! a exclamat Guglielmo cu vioiciune. Nu-i puteţi pune în aceeaşi oală pe minoriţii de la capitulul din Perugia şi cine ştie ce bandă de eretici care n-au înţeles mesajul Evangheliei, transformând lupta împotriva bogaţilor într-o serie de răzbunări personale sau de nebunii sângeroase.
— N-au trecut mulţi ani de când, nu la multe mile de aici, una dintre bandele acestea, cum le numeşte domnia ta, a trecut prin foc şi sabie pământul episcopului din Vercelli şi munţii navarezi, a spus încruntat Abatele.
— Vorbeşti despre fra Dolcino şi despre apostolici...
— Despre falşii apostoli, l-a corectat Abatele.
Şi încă o dată auzeam că este citat fra Dolcino şi pseudo-apostolii, şi din nou cu un ton reţinut şi cu oarecare nuanţă de groază.
— Falşii apostoli, a admis împăciuitor Guglielmo. Dar ei nu aveau nimic comun cu minoriţii...
— De la care preluaseră şi profesau aceeaşi preţuire pentru Gioacchino din Calabria, s-a repezit Abatele, şi poţi să-l întrebi despre asta pe confratele domniei tale Ubertino...
— Vreau să atrag atenţia luminăţiei tale că îţi este confrate acum, a spus Guglielmo cu un surâs şi un soi de plecăciune, ca şi cum ar fi adus laude Abatelui pentru achiziţia pe care ordinul său o făcuse, primind un om de o asemenea reputaţie.
— Ştiu, ştiu, a zâmbit Abatele. Şi domnia ta ştie cu câtă frăţească grijă i-a primit ordinul nostru pe spirituali când au intrat în dizgraţia papei. Nu vorbesc numai despre Ubertino, ci şi de mulţi alţi fraţi călugări mai umili, despre care se ştiu puţine lucruri, şi despre care poate că ar trebui să se ştie mai multe. Pentru că s-a întâmplat ca noi să primim fugari care ni s-au prezentat sub strai de minoriţi, şi după aceea am aflat că diferite întâmplări din viaţa lor îi duseseră, pentru o vreme, foarte aproape de dolcinieni.
— Şi aici? a întrebat Guglielmo.
— Şi aici. Vă dezvălui ceva despre care, în realitate, ştiu prea puţin, şi în orice caz, nu destul ca să pot formula acuzaţii. Dar, văzând că faci cercetări asupra vieţii acestei abaţii, e bine ca şi domnia ta să ştii aceste lucruri. Îţi voi spune, deci, că bănuiesc, luaţi aminte, bănuiesc, pe baza unor lucruri pe care le-am auzit şi le-am ghicit, că a existat un moment mult prea întunecat în viaţa chelarului nostru care a ajuns aici, acum câţiva ani, chiar urmând exodul minoriţilor.
— Chelarul? Remigio din Varagine dolcinian? îmi pare fiinţa cea mai blândă, şi în orice caz prea puţin preocupată de maica sărăcie, pe care să o fi văzut eu vreodată.
— Şi într-adevăr nu pot să spun nimic despre el, şi mă bucur de bunele lui servicii, pentru care întreaga comunitate îi poartă recunoştinţă. Dar spun asta ca să te fac să înţelegi cum e lesne de găsit legături între un frate călugăr şi un călugăraş.
— Încă o dată înălţimea ta e nedreaptă, dacă pot spune astfel, l-a întrerupt Guglielmo. Vorbeam despre dolcinieni, nu despre călugăraşi. Despre care multe s-ar putea spune, fără însă a se putea şti de cine e vorba, pentru că toţi aceştia sunt de multe soiuri, dar nu că sunt sângeroşi. Ar putea fi învinuiţi cu greu că pun în practică, fără să gândească prea mult, lucruri pe care spiritualii le-au predicat cu multă chibzuială şi însufleţiţi de o adevărată dragoste întru Domnul, şi în această privinţă mă învoiesc că există deosebiri atât de mărunte între unii şi alţii...
— Dar călugăraşii sunt eretici! a întrerupt cu brutalitate Abatele. Nu se mulţumesc să susţină doar sărăcia lui Christos şi a apostolilor, doctrină care, chiar dacă nu sunt înclinat s-o împărtăşesc, poate fi opusă cu folos trufiei avignoneze. Călugăraşii însă extrag dintr-o asemenea doctrină un silogism practic, un drept la revoltă, la jaf, la pervertirea moravurilor.
— Dar care călugăraşi?
— Toţi, în general. Ştii că s-au mânjit cu crime de nespus, că nu recunosc căsătoria, că neagă infernul, că practică sodomia, că îmbrăţişează erezia bogomilă a ordinului din Bulgaria şi a ordinului Drygonthie...
— Rogu-te, a spus Guglielmo, nu confunda lucruri deosebite! Vorbeşti aşa ca şi cum călugăraşii, patarinii, valdezii, catarii şi printre aceştia bogomilii din Bulgaria şi ereticii din Dragovitsa ar fi cu toţii acelaşi lucru!
— Păi sunt, a spus sec Abatele. Sunt pentru că sunt eretici şi sunt pentru că primejduiesc însăşi ordinea lumii civile, chiar ordinea Imperiului pe care domnia ta pari să-l susţii. Acum o sută şi ceva de ani oamenii lui Arnaldo din Brescia au dat foc caselor nobililor şi ale cardinalilor şi acestea au fost roadele ereziei lombarde a patarinilor. Ştiu întâmplări înspăimântătoare despre aceşti eretici şi le-am citit în Cesario din Eisterbach. La Verona canonicul de la San Gedeone, Everardo, a băgat de seamă că cel pe care-l găzduia ieşea din casă în fiecare noapte cu nevasta şi cu fiica lui. A întrebat pe nu ştiu care dintre cei trei unde se duceau şi ce făceau. Vino să vezi, i s-a răspuns, şi el i-a urmat într-o casă subterană, foarte spaţioasă, unde se adunaseră oameni de ambele sexe. Un ereziarh, în vreme ce toţi stăteau în tăcere, a ţinut o cuvântare plină de nelegiuiri, menite să corupă viaţa şi moravurile lor. Apoi, după ce a fost stinsă luminarea, fiecare s-a aruncat asupra vecinei sale, fără să facă deosebire între soaţa legitimă şi fecioara nubilă, între văduvă şi virgină, între stăpână şi slujnică şi nici (ceea ce era şi mai rău, Dumnezeu să mă ierte că rostesc asemenea lucruri înspăimântătoare) între fiică şi soră. Everardo, văzând toate acestea, ca tânăr uşuratic şi desfrânat ce era, prefăcându-se a fi şi el un discipol, s-a apropiat nu ştiu dacă de fiica oaspetelui său sau de altă fată şi, după ce s-a stins luminarea, a păcătuit cu ea. Din nefericire, a făcut asta mai mult de un an, şi la sfârşit maestrul a spus că tânărul acela frecventa cu atâta folos adunările lor, încât în curând avea să fie în măsură să-i instruiască pe neofiţi. În clipa aceea Everardo a înţeles abisul în care căzuse şi a izbutit să scape de farmecele lor spunând că vizitase casa acea nu pentru că era atras de erezie, ci pentru că era atras de fete. Aceia l-au izgonit. Dar vezi, domnia ta, aşa este rânduiala şi viaţa ereticilor, patarini, catari, gioachimiţi, spirituali de tot soiul. Şi nu-i nimic de mirare în asta: ei nu cred în renaşterea cărnii şi în infern ca pedeapsă pentru cei păcătoşi şi socotesc că pot face nepedepsiţi orice. Ei, de fapt, îşi spun cataroi, adică neprihăniţi.
— Abbone, a spus Guglielmo, domnia ta trăieşti izolat în această strălucită şi sfântă abaţie, departe de ticăloşiile lumii. Viaţa în oraşe este mult mai complicată decât crezi şi există trepte, ştii asta, şi în greşeală, şi în rău. Lot a fost mult mai puţin păcătos decât concetăţenii săi care au nutrit gânduri nelegiuite chiar şi împotriva îngerilor trimişi de Dumnezeu, iar trădarea lui Petru a fost nimic faţă de trădarea lui Iuda, dar unul a fost iertat şi celălalt nu. Nu poţi să-i socoteşti pe patarini şi pe catari unul şi acelaşi lucru. Patarinii sunt o mişcare de reformă a moravurilor înăuntrul legilor Sfintei Biserici. Ei au voit întotdeauna să îndrepte modul de viaţă pe care îl duc oamenii Bisericii.
— Susţinând că nu trebuie primite sfintele taine de la sacerdoţii prihăniţi...
— Şi au greşit, dar a fost singura lor greşeală de doctrină. Nu şi-au pus nicicând în minte să strice legea Domnului...
— Dar predica patarină a lui Arnaldo din Brescia, la Roma, acum mai bine de două sute de ani, a împins gloata de ţărani să dea foc caselor nobililor şi ale cardinalilor.
— Arnaldo a încercat să-i atragă în mişcarea lui de reformă pe magistraţii din oraş. Aceia însă nu l-au urmat şi a găsit aprobare la gloata de săraci şi de dezmoşteniţi. Nu a fost el vinovat de energia şi de mânia cu care oamenii aceia au răspuns la chemările lui pentru un oraş mai puţin corupt.
— Oraşul este întotdeauna corupt.
— Oraşul este astăzi locul unde trăieşte poporul lui Dumnezeu, pe care voi, pe care noi îl păstorim. Este locul scandalos în care prelatul bogat îi predică virtutea poporului sărac şi înfometat. Tulburările patarinilor iau naştere din această situaţie. Ele te mâhnesc, dar nu sunt lipsite de înţeles. Catarii sunt altceva. Este o erezie din Orient, în afara doctrinei Bisericii. Eu nu ştiu dacă într-adevăr făptuiesc crimele de care au fost învinuiţi. Ştiu că nu încuviinţează căsătoria, că neagă infernul. Mă întreb dacă multe din faptele pe care nu le-au făcut nu au fost puse pe seama lor numai datorită ideilor (desigur, nefericite) pe care le-au susţinut.
— Şi domnia ta îmi spui că aceşti catari nu s-au amestecat cu patarinii, şi că împreună nu sunt altceva decât două dintre feţele, nenumărate, ale aceleiaşi manifestări drăceşti?
— Spun că multe dintre aceste erezii, în afară de doctrinele pe care le susţin, izbândesc printre oamenii simpli, pentru că le trezesc ideea posibilităţii unei altfel de vieţi. Spun că de multe ori gloate de oameni simpli au confundat ceea ce predicau catarii cu ceea ce le spuneau spiritualii. Viaţa oamenilor simpli, Abbone, nu este luminată de înţelepciune şi de simţul treaz al distincţiilor care ne fac înţelepţi pe noi. Şi este obsedată de boală, de sărăcie şi se bâlbâie în neştiinţă. Adesea pentru mulţi dintre ei alăturarea la un grup eretic e doar un mod ca oricare altul de a-şi striga propria disperare. Se poate da foc casei unui cardinal fie pentru că se urmăreşte îmbunătăţirea vieţii clerului, fie pentru că se gândeşte că infernul, pe care-l predică el, nu există. Şi se face asta mereu pentru că există infernul pământesc, în care trăieşte turma ai cărei Păstori suntem noi. Dar domnia ta ştie foarte bine că aşa cum ei nu ştiu să facă deosebirea dintre Biserica bulgărească şi cei care-l susţin pe preotul Liprand, adesea şi autorităţile imperiale şi susţinătorii lor nu ştiu să facă deosebirea dintre spirituali şi eretici. Nu arareori grupuri ghibeline, pentru a-şi înfrânge adversarii, au răspândit în popor tendinţe catare. După părerea mea, au făcut rău. Dar ceea ce ştiu acum este că aceleaşi grupuri, adesea, pentru a scăpa de aceşti turbulenţi şi periculoşi adversari prea „simpli”, au pus pe seama unora ereziile altora şi i-au împins pe toţi pe rug. Am văzut, îţi jur, Abbone, am văzut cu ochii mei oameni cu viaţa curată urmând cu sinceritate sărăcia şi castitatea, dar duşmani ai episcopilor, pe care episcopii i-au împins spre execuţia braţului secular, fie că el era în slujba Imperiului, fie în cea a oraşului liber, învinuindu-i de promiscuităţi sexuale, sodomie, practici blestemate — de care poate că alţii, şi nu ei, erau vinovaţi. Oamenii simpli sunt vite de tăiat, de folosit când sunt buni să încurce puterea adversă şi de sacrificat când nu mai sunt buni de nimic.
— Prin urmare, a spus Abatele cu vizibilă răutate, fra Dolcino şi descreieraţii lui, şi Gherardo Segalelli şi ucigaşii aceia neruşinaţi au fost catari păcătoşi, sau călugăraşi virtuoşi, bogomili sodomiţi sau patarini reformatori? Atunci vrei să spui, Guglielmo, dumneata care ştii totul despre eretici, încât parcă ai fi unul dintre ei, unde se află adevărul?
— În nici o parte uneori, a spus cu tristeţe Guglielmo.
— Vezi că nici măcar domnia ta nu mai ştii să faci deosebirea dintre eretic şi eretic? Eu am măcar o regulă. Ştiu că ereticii sunt cei care pun în primejdie ordinea pe care se sprijină poporul lui Dumnezeu. Şi apăr Imperiul pentru că îmi garantează ordinea aceasta. Sunt împotriva papei pentru că dă puterea spirituală pe mâna episcopilor din oraşe, care se aliază cu negustorii şi cu breslele şi nu vor şti să păstreze această ordine. Noi am păstrat-o de-a lungul veacurilor. Iar în privinţa ereticilor am o regulă, şi se rezumă la răspunsul pe care l-a dat Arnaldo Amalrico, abatele din Citeaux, când a fost întrebat ce să facă cu cetăţenii din Beziers, oraş bănuit de erezie: omorâţi-i pe toţi; Dumnezeu o să-i recunoască pe-ai lui.
Guglielmo a lăsat ochii în jos şi a rămas o vreme în tăcere. Apoi a spus:
— Oraşul Beziers a fost ocupat şi ai noştri nu au luat în seamă nici demnitate, nici sex, nici vârstă, şi aproape douăzeci de mii de oameni au fost trecuţi prin sabie. După acest măcel, oraşul a fost jefuit şi ars.
— Şi un război sfânt e un război.
— Şi un război sfânt e un război... Pentru asta poate că nu ar trebui să mai existe războaie sfinte. Dar ce spun, sunt aici ca să susţin drepturile lui Ludovic, care se pregăteşte să dea foc Italiei, totuşi. Sunt şi eu prins in jocul unei ciudate alianţe. Ciudată alianţă între spirituali şi Imperiu, ciudată şi aceea dintre Imperiu şi Marsilio, care cere suveranitatea pentru popor. Şi tot aşa de ciudată cea dintre noi doi, atât de deosebiţi ca intenţii şi ca tradiţie. Dar avem doar treburi de îndeplinit în comun. Succesul întâlnirii şi descoperirea ucigaşului. Să încercăm să ne înţelegem în pace. Abatele a deschis braţele:
— Dă-mi sărutul păcii, frate Guglielmo. Cu un om ce ştie atâtea am putea să discutăm îndelung probleme delicate de teologie şi de morală. Dar nu trebuie să ne lăsăm minaţi de plăcerea disputei, cum fac maeştrii de la Paris. E adevărat, avem o însărcinare importantă care ne aşteaptă, şi trebuie să purcedem de comun acord la îndeplinirea ei. Dar am vorbit despre toate astea deoarece cred că există aici o legătură, înţelegi?, o legătură cu putinţă, sau că alţii ar putea face o legătură între crimele înfăptuite şi tezele confraţilor voştri. De aceea ţi-am atras atenţia, de aceea trebuie să înlăturăm orice bănuială sau amestec din partea avignonezilor.
— N-ar trebui să bănuiesc că domnia ta mi-a sugerat chiar o cale pentru cercetarea mea? Socoteşti că la începutul acestor fapte de acum poate fi cine ştie ce tainică poveste care să provină din trecutul de ereziarh al vreunui călugăr?
Abatele a tăcut pentru câteva clipe, privindu-l pe Guglielmo cu un chip lipsit de expresie. Apoi a spus:
— În această tristă întâmplare inchizitorul eşti chiar domnia ta. Domnia ta are menirea să fie bănuitor şi chiar să rişte o bănuială nedreaptă. Eu sunt aici doar tatăl tuturor. Şi, adaug, dacă aş fi ştiut că trecutul vreunuia dintre călugării mei ar îndemna la bănuieli întemeiate, aş fi purces chiar eu la smulgerea din rădăcină a buruienii otrăvite. Ceea ce ştiu ştii şi domnia ta. Ceea ce nu ştiu se cuvine să iasă la lumină graţie înţelepciunii domniei tale. Dar, în orice caz, dă mereu de ştire, şi mai întâi de toate mie.
A salutat şi a ieşit din biserică.

— Povestea devine şi mai complicată, dragă Adso, a spus Guglielmo, întunecat la faţă. Noi alergăm după un manuscris, plecăm urechea la diatribele unor călugări prea curioşi şi întâmplările altora, prea desfrânaţi, şi iată că se iveşte tot ai stăruitor şi o altă cale, cu totul deosebită. Chelarul, aşadar... Şi cu chelarul a venit aici animalul acela neobişnuit e Salvatore... Dar acum ar trebui să ne ducem să ne odihnim, Pentru că am plănuit să stăm treji în timpul nopţii.
— Dar tot mai plănuiţi să intrăm în bibliotecă în noaptea asta? Nu renunţaţi la această primă urmă?
— Pentru nimic în lume. Şi apoi cine a zis că e vorba de două urme diferite? Şi, în sfârşit, povestea asta cu chelarul poate să fie doar o bănuială de-a Abatelui.
S-a îndreptat spre casa peregrinilor. În prag s-a oprit şi a vorbit ca şi când ar fi urmat discuţia de dinainte.
— De fapt, Abatele mi-a cerut să fac cercetări asupra morţii lui Adelmo când gândea că se întâmplă ceva nesănătos printre tinerii săi călugări. Dar acum moartea lui Venanzio dă prilej altor bănuieli, poate că Abatele a presupus că dezlegarea tainei se află în bibliotecă şi acolo nu mă lasă să fac eu cercetări. Aşa că mi-a oferit atunci urma chelarului, pentru a-mi abate atenţia de la Edificiu.
— Dar de ce n-ar trebui să vrea ca...
— Nu mai pune atâtea întrebări. Abatele mi-a spus încă de la început că biblioteca nu se poate atinge. Va fi avut motivele lui bine întemeiate. S-ar putea ca el să fie amestecat în vreo încurcătură despre care nu gândea că ar putea avea legătură cu moartea lui Adelmo şi acum îşi dă seama că scandalul se măreşte şi-l poate cuprinde şi pe el. Şi nu vrea să se descopere adevărul, sau cel puţin nu vrea să-l descopăr eu.
— Atunci însemnează că ne aflăm aici într-un loc părăsit de Dumnezeu, am spus eu, nemulţumit.
— Ştii oare locuri din astea în care Dumnezeu să se fi simţit ca la el acasă? m-a întrebat Guglielmo din înaltul staturii sale.
Apoi m-a trimis să mă odihnesc. În timp ce mă culcam, am tras concluzia că tata n-ar fi trebuit să mă trimită prin lume, că treaba asta era mult mai încurcată decât gândeam eu. Prea multe lucruri învăţam.
— Salva me ab ore leonis, m-am rugat eu în timp ce mă lua somnul.

Ziua a doua
După vesper

în care, deşi capitolul e scurt, bătrânul Alinardo spune lucruri foarte însemnate despre labirint şi despre modul de a intra în el

M-am trezit aproape când suna ora pentru masa de seară. Mă simţeam moleşit de somn, pentru că somnul de zi este precum păcatul cărnii: cu cât ai avut mai mult, cu atât vrei mai mult, şi totuşi te simţi nemulţumit, sătul şi nesătul în acelaşi timp. Guglielmo nu era în chilia lui, se sculase, fireşte, cu mult mai înainte. L-am găsit, după ce m-am preumblat o vreme, în scriptorium, răsfoind catalogul şi privind cum lucrau călugării, cu gândul ascuns de a se apropia de masa lui Venanzio şi de a relua inspecţia. Dar, dintr-un motiv sau altul, fiecare părea gata să nu-l lase să se uite prin hârtiile acelea. Mai întâi se apropiase de el Malachia, ca să-i arate anumite miniaturi de preţ. Apoi Bencio se ţinuse scai de el cu pretexte lipsite de rost. După asta, când se apropiase ca să-şi reia inspecţia, Berengario pornise să i se învârtească în jur, oferindu-i colaborarea.
În sfârşit, Malachia, văzând că maestrul meu era foarte hotărât să cerceteze lucrurile lui Venanzio, îi spusese clar şi răspicat că poate, înainte de a răscoli hârtiile mortului, era mai bine să capete autorizaţia Abatelui; că şi el însuşi, deşi era bibliotecar, se abţinuse, din respect şi disciplină, şi că în orice caz nimeni nu se apropiase de masa aceea, cum îi ceruse Guglielmo, şi nimeni nu avea să se apropie până nu-şi dădea Abatele îngăduinţa. Guglielmo îi atrăsese atenţia că Abatele u dăduse învoirea să cerceteze în toată abaţia, Malachia îl întrebase, nu fără un zâmbet de răutate, dacă Abatele îi îngăduise să umble în voie şi prin scriptorium, sau ferească Dumnezeu, prin bibliotecă. Guglielmo înţelesese că nu era cazul să se încrânceneze într-o dovadă de forţă cu Malachia, chiar dacă toate acele mişcări şi toate acele spaime în jurul hârtiilor lui Venanzio îi măriseră dorinţa de a lua cunoştinţă de ele. Dar era atât de hotărât să se întoarcă acolo noaptea, încât se ferise să dea naştere unor incidente. Nutrea însă vizibile sentimente de răzbunare care, dacă n-ar fi fost însufleţite, cum erau, de setea adevărului, ar fi părut ca foarte îndârjite şi de ocară.
Înainte de a intra în refector, am făcut o mică plimbare prin incinta mănăstirii, pentru a înlătura aburii somnului în aerul rece al serii. Pe aici încă se mai învârteau unii călugări aflaţi în rugăciune. În grădina din faţa porticului mănăstirii l-am zărit pe atât de bătrânul Alinardo din Grottaferrata care, cu trupul prăpădit de tot acum, îşi petrecea mare parte din zi printre plante, când nu şedea în biserică să se roage. Părea că nu simte frigul, şi se aşezase de-a lungul părţii din afara porticului.
Guglielmo i-a adresat câteva cuvinte de salut şi bătrânul a părut bucuros că se interesa cineva de el.
— Fie-vă ziua senină, i-a spus Guglielmo.
— Cu voia Celui de Sus, i-a răspuns bătrânul.
— Senină în cer, dar întunecată pe pământ. Îl cunoşteaţi bine pe Venanzio?
— Care Venanzio? a întrebat bătrânul. Apoi o lumină s-a aprins în ochii lui. Ah, băiatul mort. Fiara dă târcoale prin abaţie...
— Care fiară?
— Fiara cea uriaşă, care vine dinspre mare... Şapte capete şi zece coarne, şi pe coarne zece diademe, şi pe capete trei nume de blestem. Fiara care pare un leopard, cu picioare ca ale ursului şi cu gura ca a leului... Eu am văzut-o.
— Unde aţi văzut-o? în bibliotecă?
— În bibliotecă? De ce? Sunt ani de când nu mă mai duc în scriptorium şi nu am mai văzut biblioteca. Nimeni nu se duce în bibliotecă. Eu îi ştiu pe cei care urcau în bibliotecă...
— Cine? Malachia, Berengario?
— Oh, nu! râse bătrânul răguşit. Înainte. Bibliotecarul de dinaintea lui Malachia, cu mulţi ani în urmă...
— Cine era?
— Nu-mi amintesc, a murit când Malachia era încă tânăr. Şi cel care a venit înainte de maestrul lui Malachia şi era tânăr ajutor de bibliotecar când eram eu tânăr... Dar în bibliotecă n-am pus niciodată piciorul. Labirint...
— Biblioteca e un labirint?
— Hune mundum tipice laberinthus denotat iile, a recitat bătrânul, cufundat în gânduri. Intranti largus, redeunti sed nimis artus. Biblioteca este un labirint mare, semn al labirintului lumii. Intri şi nu ştii dacă mai ieşi. Nu trebuie să depăşeşti coloanele lui Hercule.
— Deci nu ştiţi cum se intră în bibliotecă atunci când uşile Edificiului sunt închise?
— Ba da, a râs bătrânul. O ştiu foarte mulţi. Treci prin osuar. Poţi să treci prin osuar, dar nu vrei să treci prin osuar. Călugării morţi stau de veghe.
— Aceştia sunt călugării care veghează? Nu cei care umblă noaptea cu o făclie prin bibliotecă?
— Cu o făclie? Bătrânul părea uimit. N-am auzit niciodată povestea asta. Călugării morţi stau în osuar, oasele coboară încetul cu încetul din cimitir şi se adună aici ca să păzească trecerea. N-ai văzut niciodată altarul capelei din osuar?
— Ea treia pe stânga, după transept, nu-i aşa?
— A treia? Poate. E cea cu piatra altarului sculptată cu mii de schelete. Hârca a patra, pe dreapta, îi împingi ochii... Şi te afli în osuar. Dar nu te duce acolo, eu n-am fost niciodată. Abatele nu vrea.
— Şi fiara, unde aţi văzut fiara?
— Fiara? Ah, Antichristul... El se pregăteşte să vină, mileniul s-a împlinit, îl aşteptăm...
— Dar mileniul s-a împlinit de trei sute de ani, şi tot n-a venit...
— Antichristul nu vine după ce s-au împlinit o mie de ani. După ce s-au împlinit o mie de ani începe epoca celor drepţi, apoi vine Antichristul şi-i pune la încercare pe cei drepţi şi apoi va fi bătălia de pe urmă.
— Dar cei drepţi vor domni o mie de ani, a spus Guglielmo. Sau au domnit de la moartea lui Christos până la sfârşitul primului mileniu, şi, deci, acum e vremea când trebuia să vină Antichristul, sau n-au domnit încă şi Antichristul e departe.
— Mileniul nu se măsoară de la moartea lui Christos, ci de la donaţia lui Constantin. Acum sunt o mie de ani...
— Şi atunci se sfârşeşte domnia celor drepţi?
— Nu ştiu, nu mai ştiu... Sunt obosit. Socoteala asta e greu de făcut. Beatus din Liebana o făcea, întreabă-l pe Jorge, el e tânăr, îşi aminteşte bine... Dar a sosit sorocul. Nu ai auzit cele Şapte trâmbiţe?
— De ce şapte trâmbiţe?
— Nu ai auzit cum a murit celălalt băiat, miniaturistul? Primul înger a suflat în prima trâmbiţă şi a căzut grindină şi foc, amestecate cu sânge. Şi al doilea înger a suflat în a doua trâmbiţă şi a treia parte din mare s-a făcut sânge... N-a murit într-o mare de sânge al doilea băiat? Luaţi aminte la a treia trâmbiţă! Va muri a treia parte din creaturile vii din mare. Dumnezeu ne pedepseşte. Jur-împrejurul abaţiei lumea este otrăvită de erezie, mi-au spus că pe scaunul sfânt sade un papă pervers care foloseşte ostiile ca să facă cu ele necromanţie şi-şi hrăneşte cu ele murenele proprii... Iar la noi cineva a nesocotit peceţile de la ceea ce era oprit, a rupt sigiliile labirintului...
— Cine v-a spus?
— Am auzit, toţi şoptesc că păcatul a intrat în abaţie. Ai năut?
Întrebarea, adresată mie, m-a luat pe nepregătite.
— Nu, n-am năut, am răspuns încurcat.
— Data viitoare să-mi aduci năut. Ţin boabele în gură, căci biata mea gură nu mai are un dinte, până se înmoaie cu totul. Stimulează saliva, aqua fons vitae. Mâine îmi aduci năut?
— Mâine vă aduc năut, i-am spus.
Dar aţipise. L-am lăsat ca să ne ducem la refector.
— Ce credeţi despre cele ce ne-a spus? l-am întrebat pe maestrul meu.
— Beneficiază de nebunia divină a centenarilor. E nevoie să deosebeşti adevărul de neadevăr în spusele lui. Dar cred că ne-a spus ceva despre felul cum se intră în Edificiu. Am văzut capela din care a ieşit Malachia, noaptea trecută. Este într-adevăr acolo un altar de piatră, şi pe soclul lui sunt sculptate ţeste; vom vedea noi diseară.

Ziua a doua
Completa

în care se intră în Edificiu, se descoperă un vizitator misterios, se găseşte un mesaj secret cu semne de necromant şi dispare, abia găsită, o carte care va fi apoi căutată de-a lungul multor altor capitole, după cum nici furtul preţioaselor lentile ale lui Guglielmo nu este ultima neplăcere

Cina a fost liniştită şi tăcută. Trecuseră ceva mai mult de douăsprezece ore de când fusese găsit cadavrul lui Venanzio. Toţi se uitau cu coada ochiului la locul lui gol de la masă. Când a bătut de completa, şirul care s-a format în cor părea un cortegiu funerar. Am luat parte la slujbă, stând în naos şi supraveghind din ochi capela a treia. Lumina era slabă şi când l-am văzut pe Malachia ieşind din întuneric ca să ajungă la strana lui, n-am putut să ne dăm seama de locul precis de unde ieşise. Oricum, ne-am tras în umbră, ascunzându-ne în nava laterală, pentru ca nimeni să nu vadă că rămâneam aici după ce se va sfârşi slujba. Eu aveam în scapulara mea felinarul pe care-l şterpelisem din bucătărie în timpul mesei. L-am aprins după aceea de la tripodul cel mare din bronz care rămânea să ardă toată noaptea. Aveam un fitil nou şi mult ulei. Aşa puteam avea lumină vreme îndelungată.
Eram foarte agitat de când ne pregăteam să ascultăm cu toată atenţia serviciul divin, care a luat sfârşit aproape fără să-mi dau seama. Călugării şi-au lăsat glugile pe ochi şi au ieşit într-un şir domol, îndreptându-se spre chiliile lor. Biserica a rămas goală, luminată doar de pâlpâirile tripodului.
— Acum, la treabă! a spus Guglielmo.
Ne-am apropiat de capela a treia. Piatra de la temelia altarului era cu adevărat asemenea unui osuar, un şir de hârci cu orbitele goale şi adânci băgau spaima în privitor, aşezate cum apăreau într-un uimitor relief pe o grămadă de tibii. Guglielmo a repetat cu voce foarte joasă cuvintele pe care le-a auzit de la Alinardo (hârca a patra, pe dreapta, împinge ochii). A vârât degetele în orbitele acelui chip descărnat, şi numaidecât am auzit ceva ca un scârţâit răguşit. Altarul s-a urnit din loc, răsucindu-se pe o ţâţână ascunsă, dând la iveală o deschidere întunecată. Luminând-o cu felinarul meu ridicat, am zărit nişte scări umede. Am hotărât să coborâm pe ele după ce am discutat dacă trebuie să închidem trecerea în urma noastră. Mai bine nu, a spus Guglielmo, nu ştiam dacă o vom putea deschide după aceea. Cât priveşte riscul de a fi descoperiţi, dacă venea cineva la ora aceea să mânuiască mecanismul, era pentru că ştia cum să intre şi nu ar fi fost oprit de o trecere închisă.
Am coborât vreo douăzeci şi ceva de trepte şi am pătruns într-un coridor pe pereţii căruia se deschideau nişte nişe orizontale, cum am avut mai târziu prilejul să văd în multe catacombe. Dar era pentru prima oară când pătrundeam într-un osuar, şi din pricina asta mi-a fost tare frică. Oasele călugărilor fuseseră adunate acolo de-a lungul veacurilor, dezgropate din pământ şi îngrămădite în nişe fără să se mai încerce să se recompună forma trupurilor lor. Totuşi, anumite nişe aveau doar oase mărunte, altele numai ţeste, bine aşezate, ca nişte piramide, în aşa fel încât să nu cadă una peste alta, şi era o privelişte cu adevărat dătătoare de groază, mai ales din pricina jocului de lumini şi umbre pe care felinarul îl făcea de-a lungul drumului nostru. Într-o nişă am văzut numai mâini, multe mâini, acum fără scăpare împletite una cu alta, într-o îmbinare de degete moarte. Am scos un urlet, în acel loc al morţilor, încercând pentru o clipă simţământul că era ceva viu pe-acolo, un scârţâit ascuţit şi o mişcare grăbită în umbră.
— Şoareci, m-a liniştit Guglielmo.
— Ce fac şoarecii aici?
— Trec, ca şi noi, pentru că osuarul duce la Edificiu şi deci la bucătărie. Şi la cărţile cele bune din bibliotecă. Acum înţelegi de ce Malachia are figura atât de aspră. Slujba lui îl obligă să treacă pe aici de două ori pe zi, seara şi dimineaţa. Şi chiar că n-are de ce să râdă.
— Dar de ce Evanghelia nu spune niciodată că Domnul Christos ar fi râs? am întrebat fără un motiv întemeiat. Este adevărat ce spune Jorge?
— Au fost legiuni de învăţaţi care s-au întrebat dacă Christos a râs. Lucrul nu mă prea interesează. Cred că nu a râs niciodată pentru că, atoateştiutor cum trebuie să fi fost el, fiul lui Dumnezeu, ştia ce aveam să facem noi, creştinii. Dar uite că am ajuns.
Şi într-adevăr, cu voia lui Dumnezeu, coridorul se sfârşise, începea un nou rând de scări, iar după ce le-am urcat, n-am mai avut decât să împingem o uşă grea de lemn, întărită cu fier, şi ne-am trezit în dosul drumului spre bucătărie, tocmai sub scara în spirală care urca în scriptorium. În timp ce urcam ni s-a părut că auzim un zgomot deasupra.
Am păstrat linişte o clipă, apoi am spus:
— Nu e cu putinţă, nimeni n-a urcat înaintea noastră...
— Admiţând că aceasta ar fi singura cale de pătrundere în Edificiu. În secolele trecute aceasta era o stâncă, şi trebuie că avea mai multe intrări tainice decât ştim noi. Să urcăm încet. Dar nu prea avem de ales. Dacă stingem felinarul, nu ştim unde mergem, dacă îl ţinem aprins dăm alarma celui ce se află deasupra. Singura speranţă este că, dacă e cineva, să-i fie mai frică decât nouă.
Am ajuns în scriptorium, intrând prin turnul de miazăzi. Masa lui Venanzio se afla tocmai în cealaltă parte. Mişcându-ne, nu luminam mai mult decât câteva braţe de perete de fiecare dată, pentru că sala era prea mare. Am nădăjduit să nu fie nimeni în curte şi să vadă lumina străbătând prin ferestre. Masa părea în ordine, dar Guglielmo s-a aplecat brusc să cerceteze foile din raftul de jos şi a scos o exclamaţie de nemulţumire.
— Lipseşte ceva? l-am întrebat.
— Azi am văzut aici două cărţi, şi una era în greceşte. Şi tocmai asta lipseşte. Cineva a luat-o, şi-n mare grabă, pentru că o foaie de pergament a căzut pe jos.
— Dar masa era păzită...
— Sigur. Poate că cineva a pus mâna pe ea doar acum câteva clipe. Poate că încă mai e pe-aici. S-a întors spre umbre şi vocea lui a răsunat printre coloane: Dacă eşti aici, fereşte-te!
Mi s-a părut bună ideea: cum spusese Guglielmo, e întotdeauna mai bine ca celui ce ne inspiră teamă să-i fie mai teamă decât nouă.
Guglielmo a pus pe masă foaia pe care o găsise pe jos şi şi-a apropiat ochii de ea. Mi-a cerut să fac lumină. Am apropiat felinarul şi am zărit o foaie albă până la jumătate, acoperită în partea de jos cu nişte caractere foarte mărunte, a căror origine am recunoscut-o anevoie.
— E în greceşte? am întrebat.
— Da, dar nu înţeleg prea bine. A tras din sutană perechea lui de lentile şi le-a aşezat călare pe nas, apoi şi-a apropiat şi mai mult faţa.
— E în greceşte, scris foarte mărunt, şi cu toate astea în mare dezordine. Chiar şi cu lentilele astea citesc foarte greu, ar trebui mai multă lumină. Vino mai aproape.
Apucase foaia ţinând-o în faţa ochilor şi eu, ca un prost, în loc să-i trec prin spate, ţinând lumina sus, la înălţimea capului său, m-am aşezat chiar în faţa lui. Mi-a cerut să mă dau la o parte şi, făcând asta, am atins cu făclia spatele hârtiei. Guglielmo mi-a dat un brânci, întrebându-mă dacă voiam să-i ard manuscrisul, apoi a scos un strigăt. Am văzut foarte bine că pe partea de sus a paginii apăruseră nişte semne nedesluşite, de culoare galben-maronie. Guglielmo a cerut să-i dau lampa şi a aşezat-o în spatele foii, ţinând flacăra destul de aproape de suprafaţa pergamentului, ca pentru a-l încălzi fără să-l topească. Treptat, treptat, ca şi cum o mână invizibilă ar fi însăilat cuvintele „Mane, Tekel, Fares”, am văzut desenându-se pe albul foii, una câte una, pe măsură ce Guglielmo mişca lumina, şi în vreme ce fumul din vârful flăcării înnegrea spatele foii, nişte semne care nu semănau cu cele din nici un alfabet, dacă nu cumva era vorba de alfabetul necromanţilor.
— Nemaipomenit, a spus Guglielmo. E din ce în ce mai interesant. S-a uitat în jur: Dar e mai bine să nu arătăm descoperirea noastră vicleniei oaspetelui nostru ascuns, dacă mai e pe aici...
Şi-a scos lentilele şi le-a pus pe masă, apoi a strâns pergamentul răsucindu-l cu grijă şi l-a ascuns în sutană.
Încă uluit de întâmplările acelea puţin spus miraculoase, mă pregăteam să-i cer alte lămuriri, când un zgomot neaşteptat şi înfundat ne atrase atenţia. Venea de la picioarele scării de răsărit, care ducea la bibliotecă.
— Omul nostru e acolo, prinde-l! a strigat Guglielmo, şi ne-am repezit în direcţia aceea, el mai iute, eu mai încet, pentru că ţineam felinarul. Am auzit o bufnitură ca a unui trup care se împiedică şi cade, am dat fuga, l-am găsit pe Guglielmo, la picioarele scării, uitându-se la un volum greu, cu copertele prinse într-o legătură ornamentală de metal. În aceeaşi clipă am auzit un alt zgomot din direcţia din care veneam.
— Ce prost sunt! a strigat Guglielmo. Repede, la masa lui Venanzio!
Am înţeles: cineva care şedea în umbră, în spatele nostru, aruncase volumul ca să ne îndepărteze din acel loc.
Încă o dată Guglielmo a fost mai iute decât mine şi a ajuns la masă. Urmărindu-l, am zărit printre coloane o umbră care fugea, apucând-o pe scara din turnul de apus.
Cuprins de o înflăcărare de luptător, am lăsat lampa în lui Guglielmo şi m-am repezit orbeşte spre scara pe care coborâse fugarul. În momentele acelea mă simţeam ca un oştean al lui Christos, în luptă cu toate legiunile din infern, şi ardeam de dorinţa să pun mâna pe necunoscut şi să-l încredinţez maestrului meu. Aproape m-am rostogolit pe scara în spirală, poticnindu-mă de pulpanele veşmântului meu (acela a fost singurul moment din viaţa mea, o jur, când am regretat că intrasem într-un ordin călugăresc!), dar chiar în clipa aceea, şi a fost ca o fulgerare, m-am mângâiat cu ideea că şi adversarul meu suferea de acelaşi neajuns. Şi, în plus, dacă sustrăsese cartea, trebuia să fi avut mâinile ocupate. M-am prăbuşit în bucătărie, în spatele cuptorului de pâine şi, la lumina nopţii înstelate care pătrundea slab în uriaşa încăpere, am văzut umbra pe care o urmăream strecurându-se prin uşa refectorului, trăgând-o după sine. M-am repezit spre ea, m-am chinuit câteva clipe s-o deschid, am intrat, am privit înjur şi n-am mai văzut pe nimeni. Uşa care dădea afară era încă zăvorită. M-am întors. Întuneric şi tăcere. Am desluşit o dâră luminoasă venind dinspre bucătărie şi m-am lipit cu spatele de perete. În pragul dintre cele două încăperi a apărut o figură scăldată în lumină. Am ţipat. Era Guglielmo.
— Nu mai e nimeni? Bănuiam asta. Insul n-a ieşit pe uşă. N-a apucat-o spre trecerea osuarului?
— Nu, a ieşit pe-aici, dar nu ştiu pe unde!
— Ţi-am spus eu, mai sunt şi alte ieşiri şi n-are rost să le căutăm. Poate că omul nostru iese acum prin cine ştie ce loc îndepărtat. Şi cu el, lentilele mele.
— Lentilele dumneavoastră?
— Chiar aşa. Prietenul nostru nu a putut să-mi ia foaia, dar, cu mare prezenţă de spirit, trecând pe lângă masă, mi-a şterpelit sticlele.
— Şi de ce?
— Pentru că nu e prost. M-a auzit vorbind de însemnările acestea, a înţeles că erau importante, s-a gândit că fără lentile nu voi fi în stare să le descifrez şi ştie că nu voi avea încredere să le arăt nimănui. Într-adevăr, acum e ca şi cum nu le-aş avea.
— Dar cum de ştia de lentilele dumneavoastră?
— Ei, asta-i! în afară de faptul că am discutat ieri cu sticlarul despre ele, azi-dimineaţă, în scriptorium, mi le-am Pus pe nas ca să mă uit prin hârtiile lui Venanzio. Deci există multe persoane care ar putea să ştie cât de trebuincioase îmi erau obiectele acelea. Şi, într-adevăr, eu aş putea citi un manuscris normal, dar nu pe acesta, şi desfăcea din nou pergamentul, în care partea în greceşte era prea mărunt scrisă, iar partea de sus prea neclară...
Mi-a arătat semnele misterioase care apăruseră ca prin farmec la căldura flăcării.
— Venanzio voia să ascundă un secret important şi a folosit una dintre cernelurile acelea cu care se scrie fără să se lase urme, şi care reapar la căldură. Sau a folosit zeamă de lămâie. Dar cum nu ştiu ce substanţă a folosit şi semnele ar putea să dispară din nou, hai repede, tu, care ai ochii buni, copiază-le numaidecât, în chipul cel mai fidel care-ţi stă în putinţă, şi poate chiar ceva mai mari.
Şi aşa am făcut, fără să ştiu ce anume copiez. Era vorba de un şir de patru sau de cinci rânduri, cu adevărat vrăjitoreşti, şi redau aici numai primele semne, pentru a-i da cititorului o idee despre enigma pe care o aveam în faţa ochilor:
*********
După ce le-am copiat, Guglielmo s-a uitat, din păcate, fără ochelari, ţinând tăbliţa mea la o distanţă destul de mare de nas.
— E desigur un alfabet secret care va trebui descifrat, a spus el. Semnele sunt scrise prost, şi poate tu le-ai copiat şi mai prost, dar este oricum vorba de un alfabet zodiacal. Vezi? în primul rând avem... îşi îndepărtă din nou foaia, mijindu-şi ochii cu un efort de concentrare: Săgetător, Soare, Mercur, Scorpion...
— Şi ce însemnează?
— Dacă Venanzio ar fi fost un naiv, ar fi folosit alfabetul zodiacal cel mai comun: A egal cu Soare, B egal cu Jupiter... şi primul rând s-ar citi atunci... încearcă să transcrii: RAIQASVL... S-a întrerupt. Nu, nu însemnează nimic, şi Venanzio nu era naiv. Trebuie să fi potrivit alfabetul după o altă cheie. Va trebui descoperită.
— E cu putinţă? l-am întrebat cu admiraţie.
— Da, dacă se ştie ceva din înţelepciunea arabilor. Cele mai bune tratate de criptologie sunt operele unor învăţaţi necredincioşi, şi la Oxford am avut posibilitatea să citesc unele dintre ele. Avea dreptate Bacon când spunea despre cucerirea ştiinţei că trece prin cunoaşterea limbilor. Abu Bakr Ahmad ben Aii ben Washiyya an-Nabati a scris acum câteva secole Cartea dorinţei arzătoare a credinciosului de a desluşi enigmele străvechilor scripturi şi a arătat multe reguli pentru alcătuirea şi descifrarea alfabetelor tainice, bune pentru practicarea magiei, dar şi pentru scrisorile dintre armate, sau între un rege şi ambasadorii lui. Am văzut alte cărţi arabe care înşiră o serie de artificii din cale-afară de iscusite. Poţi, bunăoară, să înlocuieşti o literă cu alta, poţi să scrii un cuvânt pe dos, poţi pune literele în ordine inversă, dar folosind una şi sărind alta şi apoi, luând-o de la capăt, poţi, ca în cazul acesta, să înlocuieşti literele cu semne din zodiac, dar dând literelor lipsă valoarea lor numerică şi apoi, după un alt alfabet, să transformi numerele în alte litere.
— Şi pe care dintre sistemele acestea l-o fi folosit Venanzio?
— Va trebui să le încercăm pe toate, ba încă şi altele. Dar prima regulă pentru descifrarea unui mesaj este să ghiceşti ce vrea să spună.
— Dar atunci nu mai e nevoie să-l descifrezi! am râs eu.
— Nu în sensul acesta. Se pot totuşi formula ipoteze în privinţa a ceea ce ar putea însemna primele cuvinte ale mesajului, şi apoi să vedem dacă regula care apare de aici are valoare pentru tot restul scrierii. De exemplu, aici Venanzio a notat, desigur, cheia pentru a pătrunde în finis Africae. Dacă mă gândesc că mesajul vorbeşte despre acest lucru, iată că sunt luminat pe neaşteptate de un ritm... Încearcă să priveşti primele trei cuvinte, nu te uita la litere, priveşte numai numărul semnelor... IIIIIIII IIIII IIIIIII... Acum încearcă să împărţi în silabe de măcar două semne fiecare şi recită cu voce tare: ta-ta-ta, ta-ta, ta-ta-ta... Nu-ţi vine nimic în minte?
— Mie nu.
— Ba mie-mi vine. Secretum finis Africae... Dar dacă ar fi aşa, ultimul cuvânt ar trebui să aibă prima şi a şasea literă egale, şi de fapt aşa este, iată de două ori simbolul Pământului. Şi prima literă a primului cuvânt, S, ar trebui să fie aceeaşi cu ultima din al doilea cuvânt, şi de fapt iată repetat semnul Fecioarei. Poate că suntem pe calea cea bună. Cu toate astea, ar putea fi vorba doar de o serie de coincidenţe. Trebuie să găsim o regulă de corespondenţe.
— Unde s-o găsim?
— În cap. S-o născocim. Şi să vedem apoi dacă este cea adevărată. Dar între o încercare şi alta jocul ar putea să-mi ia 0 zi întreagă. Nu mai mult, pentru că — adu-ţi aminte — nu există scriere secretă care să nu poată fi descifrată cu puţină răbdare. Dar acum riscăm să întârziem, şi vrem să vizităm biblioteca. Cu atât mai mult cu cât, fără lentilele mele, nu voi reuşi niciodată să descifrez a doua parte a mesajului, şi tu nu o să poţi ajuta, pentru că semnele acestea, pentru ochii tăi...
— Graecum est, non legitur, am completat cu umilinţă. — Tocmai, şi vezi câtă dreptate avea Bacon. Învaţă! Dar să nu ne pierdem cu firea. Să punem bine pergamentul şi însemnările tale şi să urcăm în bibliotecă. Pentru că în seara asta nici măcar zece legiuni de draci nu vor izbuti să ne stea în cale.
Mi-am făcut cruce.
— Dar cine-o fi fost cel care-a venit înaintea noastră aici? Bencio?
— Bencio ardea de curiozitate să ştie ce era printre hârtiile lui Venanzio, dar nu-mi părea omul făcut să ne joace nouă o festă atât de neplăcută. De fapt venise să ne propună o alianţă, ş-apoi nu-mi părea că ar putea să aibă el curajul să intre noaptea în Edificiu.
— Atunci Berengario? Sau Malachia?
— Berengario este, după părerea mea, omul care să facă treburi din astea. De fapt răspunde şi el de bibliotecă, şi, ros de remuşcare că trădase nişte secrete, socotea că Venanzio sustrăsese cartea aceea şi voia poate s-o pună din nou la locul ei. Nu a izbutit să urce, acum ascunde volumul pe undeva şi vom putea să-l prindem asupra faptului, dacă ne ajută Dumnezeu, când va încerca să-l pună de unde-l luase.
— Dar ar putea să fie şi Malachia, împins de aceleaşi intenţii.
— Aş zice că nu. Malachia avusese tot timpul la dispoziţie să cotrobăie pe masa lui Venanzio când rămăsese singur, ca să închidă Edificiul. Ştiam foarte bine asta şi nu aveam cum s-o ocolesc. Acum ştim că n-a făcut-o. Şi, dacă ne gândim bine, nu avem nici un motiv să-l bănuim pe Malachia că ştia că Venanzio intrase în bibliotecă şi că sustrăsese ceva. Acest lucru îl ştiu Berengario şi Bencio şi o ştim tu şi cu mine. Apoi, după ce s-a spovedit Adelmo, poate ar putea s-o ştie Jorge, dar desigur că nu era el omul care să se repeadă cu atâta avânt pe scara în spirală...
— Atunci, sau Berengario, sau Bencio...
— Şi de ce nu Pacifico din Tivoli, sau oricare dintre călugării pe care i-am văzut azi aici? Sau Nicola, sticlarul, care ştia de ochelarii mei? Sau personajul acela ciudat, Salvatore, despre care ne-au spus că umblă noaptea după cine ştie ce treburi? Trebuie să fim cu băgare de seamă să nu micşorăm numărul suspecţilor numai pentru că destăinuirile lui Bencio ne-au îndreptat într-o singură direcţie. Poate că Bencio vrea să ne încurce.
— Dar vi s-a părut sincer.
— Fireşte, Dar aminteşte-ţi că prima îndatorire a unui bun inchizitor este aceea de a bănui în primul rând pe cei care par sinceri.
— Urâtă treabă cea de inchizitor, am spus eu.
— De-asta am şi părăsit-o. Şi, după cum vezi, am din nou parte de ea. Dar acum hai sus, în bibliotecă.

Ziua a doua
Noaptea

în care se intră în sfârşit în labirint, se ivesc năluciri ciudate şi, cum se întâmplă în labirinturi, se rătăceşte

Am urcat din nou în scriptorium, de data asta pe scara de răsărit, care ducea şi la catul interzis, ţinând felinarul sus, în faţa noastră. Eu mă gândeam la cuvintele lui Alinardo despre labirint şi mă aşteptam la lucruri înspăimântătoare.
Am fost uluit, pătrunzând în locul în care nu ar fi trebuit să intrăm, să mă trezesc într-o încăpere cu şase laturi, nu prea mare, lipsită de ferestre, în care domnea, ca de altfel în tot catul acela, un miros puternic de stătut şi de mucegai. Nimic îngrozitor.
Încăperea, am spus, avea şase pereţi, dar numai pe patru dintre ei se deschidea, între două mici coloane îngropate în zid, o bortă, o trecere destul de largă, deasupra căreia se desfăşura un arc în toată curbura lui. De-a lungul pereţilor plini se înşiruiau nişte dulapuri uriaşe, încărcate cu cărţi aranjate în ordine. Dulapurile aveau nişte etichete numerotate şi tot aşa avea şi fiecare despărţitură a lor în parte: erau, de fapt, aceleaşi numere pe care le văzusem în catalog. În mijlocul camerei, o masă, şi ea plină de cărţi. Pe toate volumele un strat subţire de praf, semn că toate tomurile acelea erau şterse cu oarecare regularitate. Şi nici pe jos nu era nici un fel de murdărie. Deasupra arcului uneia dintre uşi, o etichetă mare, pictată pe perete, purta cuvintele Apocalypsis Iesu Christi. Nu părea decolorată, deşi caracterele literelor erau foarte vechi. Ne-am dat apoi seama, şi în alte camere, că etichetele acestea erau de fapt săpate în piatră, şi destul de adânc, şi apoi scobiturile fuseseră umplute cu vopsea, cum se face la fresca din biserici.
Am trecut prin una dintre borti. Ne-am pomenit într-o alta încăpere, unde se deschidea o fereastră care, în loc de geamuri, avea plăci de alabastru, cu doi pereţi plini şi o bortă, de acelaşi fel cu cea prin care tocmai trecuserăm, care da într-o altă cameră, cu doi pereţi plini şi ei, unul cu o fereastră şi o altă uşă care se deschidea în faţa noastră. În cele două camere, două etichete de formă asemănătoare cu prima pe care o văzusem, dar cu alte cuvinte. Eticheta primei camere spunea: Super thronos viginti quatuor, iar cea de-a doua: pjomen Mi mors. În rest, chiar dacă cele două camere erau mai mici decât cea din care intrasem în bibliotecă (de fapt aceea era heptagonală, şi acestea două dreptunghiulare), mobilierul era acelaşi: dulapuri cu cărţi şi masă la mijloc.
Am intrat în cea de-a treia cameră. Aici nu erau cărţi şi nici etichetă. Sub fereastră, un altar de piatră. Avea trei uşi, una pe unde intrasem, alta care da în camera heptagonală, pe care tocmai o vizitaserăm, o a treia care ne-a dus într-o cameră, nouă, nu altfel decât celelalte decât prin eticheta care spunea: Obscuratus est sol et aer. De aici se trecea într-o nouă cameră, a cărei etichetă spunea: Facta est grando et ignis; nu mai avea alte uşi, aşa că ajunşi în camera aceea trebuia să ne întoarcem.
— Să facem socoteala, a spus Guglielmo. Cinci camere dreptunghiulare, sau uşor trapezoidale, fiecare cu câte o fereastră, aşezate în jurul unei camere heptagonale, fără ferestre, la care urcă scara. Mi se pare elementar. Ne aflăm în turnul de răsărit, la fiecare turn se văd de afară cinci ferestre. Socoteala e bună. Camera goală e tocmai aceea care dă spre răsărit, în aceeaşi direcţie cu corul bisericii, soarele în zori luminează altarul, ceea ce mi se pare drept şi cu credinţă. Singura idee vicleană mi se pare cea cu plăcile de alabastru. Ziua filtrează o lumină plăcută, noaptea nu lasă să treacă nici o rază de lună. Şi apoi nu este un labirint mare. Acum o să vedem unde duc şi celelalte două uşi din camera heptagonală. Cred că o să ne orientăm destul de bine.
Maestrul meu greşea şi constructorii bibliotecii fuseseră mult mai iscusiţi decât crezuserăm noi. Nu ştiu prea bine să explic ce s-a întâmplat, dar de cum am părăsit turnul, ordinea camerelor ne-a apărut mai încurcată. Unele aveau două, altele trei uşi. Toate aveau o fereastră, chiar şi cele în care intram dintr-o cameră cu fereastră şi socotind că mergem spre interiorul Edificiului. Fiecare avea acelaşi fel de dulapuri şi de mese, volumele aranjate foarte regulat păreau toate la fel şi desigur nu ne ajutau să recunoaştem locul la o privire grăbită. Am încercat să ne orientăm după etichete. O dată străbătuserăm o cameră în care era scris In diebus illis şi după câteva ocoluri ni s-a părut că ne-am întors tot acolo. Dar ne aminteam că uşa din faţa ferestrei dădea într-o cameră în care era scris Primogenitus mortuorum, în timp ce acum ne găseam într-o alta, care spunea din nou Apocalypsis Iesu Christi, şi nu era cea heptagonală din care plecaserăm. Faptul acesta ne-a convins că uneori etichetele se repetau întocmai în camere diferite. Am dat peste două camere cu Apocalypsis, una lângă alta, şi numaidecât după asta peste una cu Cecidit de coelo stella magna.
De unde proveneau frazele de pe etichete, era evident: era vorba de versetele din Apocalipsa lui Ioan, dar nu era deloc clar de ce erau pictate pe pereţi şi nici după ce logică erau aranjate. Ca să ne sporească încurcătura, am descoperit că anumite etichete, nu multe, erau scrise cu vopsea roşie în loc de neagră.
La un moment dat, ne-am regăsit în camera heptagonală din care porniserăm (era uşor de recunoscut, pentru că în ea se deschidea gura scării) şi am început din nou să ne mişcăm spre dreapta, încercând să mergem drept, din cameră în cameră. Am trecut prin trei camere şi apoi ne-am găsit în faţa unui perete închis. Singura trecere ducea într-o cameră nouă, care avea o singură uşă, pe care, ieşind, am străbătut alte patru camere şi ne-am pomenit din nou în faţa unui perete. Ne-am întors în camera de dinainte, care avea două ieşiri, am trecut prin cea pe care n-o încercasem încă, am străbătut o cameră nouă, şi am ajuns din nou în camera heptagonală de plecare.
— Cum se numea ultima cameră din care ne-am întors? a întrebat Guglielmo.
Am făcut o sforţare să-mi amintesc:
— Equus albus.
— Bine, îndărăt la ea.
Şi nu ne-a fost greu. De aici, dacă nu voiam să ne întoarcem pe unde mai umblaserăm, nu se putea apuca altă cale decât prin camera zisă Gratia vobis et pax, şi de aici, la dreapta, ni s-a părut că găsim o nouă trecere care să nu ne ducă înapoi. De fapt, am găsit din nou In diebus illis şi Primogenitus mortuorum (erau aceleaşi camere de mai înainte?), dar în cele din urmă am ajuns la o cameră pe care nu ni se părea că o vizitaserăm încă: Tertiapars terrae combusta est. Dar ajunşi acolo, nu mai ştiam unde eram faţă de turnul răsăritean.
Îndreptând felinarul înainte, am pornit-o spre camera din faţa mea. Un uriaş de proporţii ameţitoare, cu trupul ondulat şi tremurător ca al unei fantome, mi-a ieşit înainte.
— Un diavol! am strigat, şi puţin a lipsit să nu-mi cadă felinarul din mână, în timp ce mă întorceam brusc şi mă adăposteam în braţele lui Guglielmo. El mi-a luat felinarul şi, sprijinindu-mă, a păşit înainte cu o hotărâre care mi s-a părut înălţătoare. A văzut şi el ceva, pentru că s-a oprit dintr-o dată. Apoi a pornit din nou înainte şi a ridicat lumina. A izbucnit în râs:
— Într-adevăr, mare iscusinţă. O oglindă!
— O oglindă?
— Da, luptătorul meu neînfricat. Te-ai avântat cu atâta curaj împotriva unui duşman adevărat, care era mai adineauri în scriptorium, şi acum te sperii în faţa propriei tale imagini, mărite şi strâmbe.
M-a luat de mână şi m-a dus la peretele din faţa intrării, într-o placă ondulată de sticlă, acum, când felinarul lumina mai de aproape, am văzut imaginile noastre amândouă grotesc deformate, care-şi schimbau forma şi înălţimea pe măsură ce ne apropiam sau ne depărtam de ea.
— Trebuie să-ţi citesc nişte tratate de optică, a spus Guglielmo bine dispus, cum au citit, cu siguranţă, şi cei care au făcut biblioteca. Cele mai bune sunt ale arabilor. Alhazen a compus un tratat, De aspectibus, în care, cu nişte demonstraţii geometrice precise, a vorbit despre puterea oglinzilor. Dintre care unele, după cât de ondulată este suprafaţa lor, pot mări lucrurile mai mici (şi ce altceva sunt lentilele mele?), altele fac să apară imaginile răsturnate sau oblice, sau arătând două obiecte în loc de unul, sau patru în loc de două. Iar altele, ca asta, fac dintr-un pitic un uriaş sau dintr-un uriaş un pitic.
— Iisuse Christoase! am spus eu. Astea sunt stafiile pe care unii spun că le văd în bibliotecă?
— Poate. Idee cu adevărat iscusită.
A citit eticheta de pe perete, deasupra oglinzii: Super thronos viginti quatuor.
— Am mai găsit-o, dar era într-o încăpere fără oglindă. Şi asta, printre altele, nu are ferestre şi nici heptagonală nu e. Unde suntem?
S-a uitat în jur şi s-a apropiat de un dulap.
— Adso, fără acei binecuvântaţi oculi ad legendum, nu izbutesc să desluşesc ce scrie în cărţile astea. Citeşte-mi câteva titluri.
Am luat o carte la întâmplare.
— Maestre, nu e scris nimic pe ea!
— Cum? Văd că e scris; ce citeşti?
— Nu citesc. Nu sunt literele alfabetului şi nu e greceşte, aş recunoaşte-o. Par viermi, şerpişori, căcăţei de muscă.
— Ah, e în arabă! Mai sunt şi altele?
— Da, câteva. Dar iată una în latină, cu voia lui Dumnezeu. Al... Al Kuwarizmi, Tabulae.
— Tablele astronomice ale lui Al Kuwarizmi, traduse de Adelard din Bath! Operă foarte rară. Zi mai departe.
— Isa ibn Ali, De oculis, Alkindi, De radiis stellatis...
— Uită-te acum şi pe masă.
Am deschis un volum mare ce trona pe masă, un De bestiis. Am dat peste o pagină împodobită cu miniaturi foarte fine unde era reprezentat un unicorn de o mare frumuseţe.
— Frumoasă lucrătură, a comentat Guglielmo, care izbutea să vadă imaginile. Şi aceea?
Am citit.
— Liber monstrorum de diversis generibus, şi aceasta cu imagini frumoase, dar mi se par mai vechi.
Guglielmo a plecat capul peste text:
— Miniaturi făcute de călugării irlandezi, acum cel puţin cinci secole. Cartea cu unicornul, în schimb, este mult mai nouă. Mi se pare făcută după moda franţuzească.
Am admirat încă o dată ştiinţa de carte a maestrului meu. Am intrat în camera ce urma şi am parcurs cele patru camere ce veneau după ea, toate cu ferestre şi toate pline cu cărţi în limbi necunoscute, mai multe texte de ştiinţe oculte, şi am ajuns la un perete care ne-a silit să ne întoarcem, pentru că ultimele cinci camere dădeau una în alta fără să îngăduie alte ieşiri.
— După înclinaţia zidurilor trebuie că ne aflăm în pentagonul unui alt turn, a spus Guglielmo, dar nu există sală heptagonală centrală; poate că ne înşelăm.
— Dar ferestrele? am făcut eu. Cum pot să fie atâtea ferestre? Cu neputinţă ca toate camerele să dea în afară.
— Uiţi de puţul central, multe din cele pe care le-am văzut sunt ferestre care dau spre octogonul puţului. Dacă ar fi ziuă, diferenţa de lumină ne-ar spune care sunt ferestrele din afară şi care cele dinăuntru, şi poate că măcar ne-ar arăta poziţia camerei faţă de soare. Dar seara nu scoate la iveală nici un fel de diferenţă. Să mergem îndărăt.
Ne-am întors în camera oglinzii şi am cotit spre a treia uşă prin care ni se părea că nu trecuserăm înainte. Am văzut în faţa noastră un şir de trei sau patru camere, şi-n ultima ara zărit o lumină slabă.
— E cineva acolo! am spus cu o voce sufocată.
— Dacă este, şi-a dat seama de felinarul nostru, a spus Guglielmo, acoperind totuşi flacăra cu mâna. Am rămas locului un minut sau două. Geana de lumină continua să tremure uşor, dar fără să se facă mai mare sau mai slabă.
— Poate e doar o lampă, a spus Guglielmo, din acelea puse să-i convingă pe călugări că biblioteca este locuită de sufletele celor răposaţi. Dar trebuie ştiut. Tu stai aici şi acoperă felinarul, eu mă duc înainte, cu grijă.
Încă ruşinat de figura făcută înaintea oglinzii, am vrut să mă spăl de ruşine în ochii lui Guglielmo.
— Nu, mă duc eu, am spus, dumneavoastră rămâneţi aici. Voi umbla cu băgare de seamă, sunt mai mic şi mai uşor. De cum voi vedea că nu e nici o primejdie, vă strig.
Şi aşa am făcut. Am trecut prin trei camere, umblând lipit de pereţi, uşor ca o pisică (sau ca un novice care coboară în bucătărie să fure brânză din cămară, treabă în care eram printre cei mai pricepuţi din Melk). Am ajuns în pragul camerei de unde venea geana de lumină slabă, strecurându-mă pe lângă zidul din spatele coloanei care slujea de stâlp pe partea dreaptă, şi am aruncat o privire în cameră. Nu era nimeni. Un soi de lampă era aşezată pe masă, aprinsă, şi fumega slab. Nu era un felinar ca al nostru, semăna mai degrabă cu o cădelniţă descoperită, nu ardea cu flacără, dar o cenuşă mocnea ascunzând ceva care ardea. Mi-am luat inima-n dinţi şi am intrat. Pe masă, alături de cădelniţă, sta deschisă o carte în culori vii. M-am apropiat şi am văzut pe pagină dâre de culori diferite, galben, cinabru, turcoaz şi pământ ars. Se vedea aici o fiară, înspăimântătoare la privit, un balaur din cei mari, cu zece capete, care trăgea cu coada stelele de pe cer şi le făcea să cadă pe pământ. Şi deodată am văzut că balaurul se înmulţea, şi cojile de pe pielea lui se preschimbau într-o pădure de solzi roşii strălucitori care s-au desprins din carte şi au prins să mi se învârtească în jurul capului. Am căzut pe spate şi am văzut tavanul camerei că se apleacă şi coboară asupra mea, apoi am auzit un şuier scos ca de mii de şerpi, dar nu înspăimântător, ci fermecător parcă, şi s-a ivit o femeie învăluită în lumină care şi-a apropiat faţa de a mea, suflându-mi uşor peste chip. Am îndepărtat-o cu mâinile întinse şi rai s-a părut că mâinile mele atingeau cărţile din dulapul din faţă sau că se măreau peste măsură. Nu-mi mai dădeam seama unde mă aflam şi unde se aflau cerul şi pământul. L-am văzut în mijlocul camerei pe Berengario, care mă fixa cu un surâs scârbavnic, grohăind de pofte. Mi-am acoperit faţa cu lunile şi mâinile-mi păreau ghearele unei broaşte râioase, umede şi palmate. Am strigat, cred, am simţit un gust acru în gură, apoi m-am cufundat într-o beznă nesfârşită, care părea să se deschidă tot mai adânc sub mine şi n-am mai ştiut nimic.
M-am trezit după o vreme pe care am socotit-o ca lungindu-se mai multe secole, simţind nişte plesnituri care-mi bubuiau în cap. Eram întins pe jos şi Guglielmo îmi trăgea palme peste obraz. Nu mai eram în camera aceea, şi ochii mei au zărit o etichetă care spunea: Requiescant a laboribus suis.
— Sus, Adso, sus, îmi şoptea Guglielmo, nu e nimic.
— Lucrurile... am spus, aiurind încă. Fiara, fiara de acolo...
— Nici o fiară. Te-am găsit delirând la picioarele unei mese pe care era o superbă apocalipsă mozarabă, deschisă la pagina cu acea mulier amicta sole care înfrunta balaurul. Dar mi-am dat seama de mireasma pe care o respiraseşi, ceva dăunător, şi te-am luat numaidecât de-acolo. Şi pe mine mă doare capul.
— Dar ce am văzut?
— N-ai văzut nimic. Acolo, în lampa aia, ardeau nişte substanţe care sunt în stare să dea năluciri, le-am recunoscut mirosul, e ceva de la arabi, poate acelaşi lucru pe care Veglio della Montagna îl da să-l miroasă ucigaşilor lui înainte de a-i trimite să-şi facă treburile. Şi aşa am explicat misterul nălucirilor. Cineva pune noaptea ierburi magice pentru a-i convinge pe vizitatorii nepoftiţi că biblioteca este păzită de prezenţe drăceşti. De fapt, ce-ai simţit?
Cu mintea încâlcită de câte îmi aminteam, i-am povestit despre nălucirea mea, şi Guglielmo a râs:
— Pe jumătate măreai toate câte le-ai văzut în carte şi pe jumătate lăsai să vorbească dorinţele şi spaimele tale. Treaba asta e tocmai rodul acelor ierburi. Mâine va trebui să vorbim despre asta cu Severino, cred că ştie mai multe decât vrea el să ne facă să credem. Sunt ierburi, numai ierburi, fără să fie nevoie de acele preparaţii necromantice de care ne vorbea sticlarul. Ierburi, oglinzi... Locul acesta al ştiinţei oprite este apărat de multe şi înţelepte descoperiri. Ştiinţa folosită ca să ascundă, mai degrabă decât să lumineze. Nu-mi place asta. O minte stricată veghează la sfânta apărare a bibliotecii. Dar a fost o noapte grea, trebuie să ieşim, deocamdată. Tu eşti răvăşit, şi ai nevoie de apă şi de aer proaspăt. În zadar vom încerca să deschidem aceste ferestre, prea sus aşezate şi poate închise de decenii. Cum a putut să le treacă prin minte că Adelmo s-a aruncat de-aici?
Să ieşim, spusese Guglielmo. Ca şi când ar fi fost uşor. Ştiam că biblioteca era accesibilă dintr-un singur turn, cel de răsărit. Dar unde ne aflam noi în momentul acela? Pier-duserăm aproape cu totul direcţia. Umblatul nostru la întâmplare, cu teama de a nu mai putea ieşi niciodată din locul acela, eu împiedicându-mă mereu şi scuturat de nevoia de a vomita, Guglielmo destul de îngrijorat din pricina mea, şi indispus de neputinţa ştiinţei sale, ne-a dat, sau i-a dat lui, o idee pentru a doua zi. Ar fi trebuit să ne întoarcem în bibliotecă, admiţând că aveam să ieşim vreodată din ea, cu un cărbune de lemn ars, sau o altă substanţă în stare să lase semne pe pereţi.
— Pentru a găsi calea de a ieşi din labirint, a recitat Guglielmo, nu există decât un mijloc. La fiecare răscruce nouă, sau nemaivăzută vreodată, calea de ieşire va fi recunoscută prin trei semne. Dacă, din pricina semnelor de mai înainte pe vreunul din drumurile răscrucii, se va vedea că acea cotitură a mai fost vizitată, se va pune un singur semn pe calea de sosire. Dacă toate locurile de trecere au fost însemnate, atunci va trebui să se reia drumul, revenindu-se la locul de pornire. Dar dacă una sau două treceri ale cotiturii au rămas fără semn, se va alege unul dintre drumuri, oricare, punându-se pe el două semne. Urmărindu-se o trecere care poartă un singur semn, i se va atribui alte două în aşa chip încât acea trecere să poarte trei semne. Toate părţile labirintului vor trebui să fie străbătute dacă, ajungându-se la o răscruce, nu se va porni niciodată pe trecerea cu trei semne, în afară de cazul când vreuna din celelalte treceri este lipsită de semne.
— Cum de ştiţi asta? Sunteţi expert în labirinturi?
— Nu, citez un text antic pe care l-am citit cândva.
— Şi după regula asta se poate ieşi?
— Mai niciodată, după câte ştiu. Dar tot voi încerca. Şi apoi zilele viitoare voi avea lentile şi timp destul ca să mă opresc mai mult asupra cărţilor. S-ar putea ca acolo unde direcţia etichetelor ne încurcă, cea a cărţilor să ne descurce.
— O să aveţi lentilele? Şi cum o să faceţi să le găsiţi?
— Am spus că voi avea lentile. Voi face altele. Cred că sticlarul nu aşteaptă altceva decât un prilej din astea, ca să facă o nouă experienţă. Dacă va avea sculele potrivite ca să şlefuiască cioburile. Căci în atelierul lui are destule cioburi.
În timp ce rătăceam căutând drumul, la un moment dat, în mijlocul unei camere, m-am simţit mângâiat pe faţă de o mână nevăzută, în timp ce un geamăt, care nu era de om şi nici de animal, se auzea vibrând şi în spaţiul acela şi în cel vecin, ca Şi cum o stafie ar fi umblat din cameră în cameră. Ar fi trebuit să fiu pregătit pentru surprizele bibliotecii, dar încă o dată am făcut un salt îndărăt. Şi Guglielmo trebuie să fi păţit ceva asemănător, pentru că îşi atingea obrazul, ridicând felinarul în sus şi privind în jur.
A ridicat o mână, apoi a cercetat flacăra care părea acum mai însufleţită, şi apoi şi-a umezit un deget şi l-a ţinut drept în sus înaintea ochilor.
— E limpede, a spus în cele din urmă, şi mi-a arătat două puncte pe doi pereţi faţă-n faţă, aşezate la înălţimea unui stat de om. Se deschideau acolo două crăpături înguste, de care, apropiind mâna, puteai simţi aerul rece care venea din exterior. Apropiind apoi şi urechea de ele, se auzea un vuiet, ca şi cum de afară ar fi bătut vântul.
— Biblioteca trebuie să aibă şi ea un sistem de aerisire, a spus Guglielmo, altfel atmosfera ar fi de nerespirat, mai ales vara. De altfel, aceste crăpături înlesnesc şi un anumit grad de umiditate, pentru ca pergamentele să nu se usuce. Dar chibzuinţă ctitorilor nu s-a mărginit numai la asta. Aşezând crăpăturile în anumite unghiuri, s-au asigurat că în unele nopţi cu vânt adierile care intră pe aceste orificii să se încrucişeze cu alte adieri, şi să se învârtească în înşiruirea camerelor, producând sunetele pe care le-ai auzit. Care, împreună cu oglinzile şi cu ierburile, să sporească teama nechibzuiţilor care ar pătrunde aici, ca noi, fără să cunoască prea bine locul. Chiar şi noi am gândit pentru o clipă că nişte fantome ne suflau pe faţă. Ne-am dat seama abia acum de asta, pentru că doar acum s-a pornit vântul. Şi s-a lămurit şi misterul acesta. Dar, cu toate astea, tot nu ştim cum să ieşim!
Vorbind aşa, rătăceam în gol, zăpăciţi acum, fără să mai luăm în seamă etichetele care ne apăreau toate la fel. Am nimerit într-o altă sală heptagonală, ne-am învârtit prin camerele vecine, n-am găsit nici o uşă. Ne-am întors pe unde am venit, am umblat aproape o oră, renunţând să mai ştim unde eram. La un moment dat, Guglielmo a hotărât că eram învinşi, nu ne rămânea decât să ne culcăm în vreo încăpere şi să aşteptăm ca a doua zi Malachia să ne găsească. În timp ce ne tânguiam de sfârşitul nenorocit al frumoasei noastre aventuri, am găsit pe neaşteptate încăperea din care pornea scara. I-am mulţumit cerului şi am coborât plini de bucurie.
De cum am ajuns în bucătărie, am pornit iute la drum, am pătruns în coridorul osuarului şi jur că rânjetul mortuar al acelor hârci mi s-a părut surâsul unor fiinţe dragi. Am intrat din nou în biserică şi am ieşit prin portalul de nord, aşezându-ne în sfârşit fericiţi pe lespezile de piatră ale mormintelor. Aerul minunat al nopţii mi s-a părut un balsam divin. Stelele străluceau în jurul nostru şi nălucirile bibliotecii mi se păreau a fi foarte departe.
— Ce frumoasă e lumea şi ce urâte sunt labirinturile, am spus uşurat.
— Ce frumoasă ar fi lumea dacă ar exista o regulă după care să cutreieri prin labirinturi, a răspuns maestrul meu.
— Ce oră o fi? am întrebat.
— Am pierdut noţiunea timpului. Dar ar fi bine să fim în chiliile noastre înainte de-a bate clopotul pentru matutini.
Am înconjurat latura stingă a bisericii, am trecut prin faţa intrării (m-am întors spre partea cealaltă ca să nu-i văd pe cavalerii apocalipsului, super thronos viginti quatuor!) şi am străbătut porticul ca să ajungem la lăcaşul peregrinilor.
În pragul clădirii sta Abatele care ne-a privit cu asprime.
— Toată noaptea v-am căutat, i-a spus lui Guglielmo. Nu te-am găsit în chilie, nu te-am găsit în biserică...
— Am găsit o urmă şi ne ţinem după ea..., a spus într-o doară Guglielmo şi se vedea că e încurcat.
Abatele l-a fixat îndelung, apoi a spus cu voce scăzută şi aspră:
— Te-am căutat numaidecât după completa. Berengario nu era în cor.
— Ei, asta-i bună! a izbucnit Guglielmo cu aer hilar. Acum era foarte limpede cine se dusese să se cuibărească în scriptorium.
— Nu era în cor la completa, a repetat Abatele, şi nu s-a întors în chilia lui. O să bată acum de matutini şi-o să vedem dacă apare totuşi. Altfel, mă tem de vreo altă nenorocire.
La matutini Berengario nu apăruse.

Ziua a treia
De la laudi la prima

în care se găseşte o cârpă murdară de sânge în chilia lui Berengario cel dispărut, şi asta e tot

În timp ce scriu, mă simt obosit cum mă simţeam în noaptea aceea, sau mai bine zis în dimineaţa aceea. Ce să spun? După slujbă, Abatele i-a pus pe cei mai mulţi dintre călugări, speriaţi de-acum, să caute peste tot, fără vreun rezultat.
Pe la ceasul de laudi, cotrobăind prin chilia lui Berengario, un călugăr a găsit sub salteaua de paie o cârpă albă, murdară de sânge. Au arătat-o Abatelui care n-a văzut în ea un semn bun. Era de faţă şi Jorge care, de cum i s-a spus de asta, a zis: „Sânge?”, ca şi când lucrul acesta i s-ar fi părut de necrezut. I-au spus şi lui Alinardo, care a clătinat din cap şi a spus: „Nu, nu, la a treia trâmbiţă moartea vine pe apă...”
Guglielmo a privit bucata de pânză şi apoi a spus:
— Acum totul e limpede.
— Şi-atunci unde e Berengario? l-au întrebat.
— Nu ştiu, a răspuns.
A fost auzit atunci Aymaro, care a ridicat ochii spre cer şi i-a şoptit lui Pietro din Sunt’ Albano:
— Aşa sunt englezii ăştia!
La prima, când soarele se ivise, au fost trimişi nişte servitori ca să caute şi la picioarele povârnişului, jur-împrejurul zidurilor. S-au întors pe la tertia, fără să fi găsit ceva.
Guglielmo mi-a spus că nici noi n-am fi putut face mai bine. Trebuia să aşteptăm toate câte aveau să se întâmple. Şi s-a îndreptat spre ateliere, intrând într-o discuţie îndelungată cu Nicola, maestrul sticlar.
Eu m-am dus şi am stat în biserică, lângă intrarea principală, în timp ce ţineau slujba. Şi astfel, plin de credinţă, am adormit, şi am dormit mult, întrucât se pare că noi, tinerii, avem nevoie de somn mai mult decât cei bătrâni, care au dormit destul până acum şi se apropie clipa când vor dormi pe vecie.

Ziua a treia
Tertia

în care Adso se gândeşte în scriptorium la istoria ordinului său şi la soarta cărţilor

Am ieşit din biserică mai puţin obosit, dar cu mintea învârtejită, pentru că trupul nu se bucură în linişte de odihnă decât în orele de noapte. Am urcat în scriptorium, am cerut îngăduinţa lui Malachia şi am început să răsfoiesc catalogul. Şi-n timp ce aruncam priviri distrate peste foile ce-mi treceau pe dinaintea ochilor, îi cercetam de fapt pe călugări.
Am fost surprins de calmul şi de seninătatea cu care aceştia erau preocupaţi de munca lor, de parcă un confrate de-al lor n-ar fi fost căutat cu disperare prin toate ungherele, şi alţi doi n-ar fi pierit în împrejurări îngrozitoare. Iată, mi-am spus, măreţia ordinului nostru: secole de-a rândul oameni ca aceştia au văzut năvălind hoardele de barbari, jefuindu-le abaţiile, azvârlindu-le regatele în vâltorile de foc, şi totuşi au continuat să iubească pergamentele şi cernelurile şi au continuat să citească din vârful buzelor cuvinte care se transmiteau de secole şi care se vor transmite secole şi secole în viitor. Au continuat să citească şi să copieze în timp ce se apropia mileniul, de ce să nu continue s-o facă şi acum?
Cu o zi înainte, Bencio spusese că ar fi fost gata să făptuiască un păcat în schimbul dobândirii unei cărţi rare. Nu minţea şi nu glumea. Un călugăr ar trebui, fireşte, să-şi iubească mult cărţile sale cu umilinţă, voind binele lor şi nu izbânda propriei sale curiozităţi; dar ceea ce pentru mireni este ispita adulterului şi pentru oamenii obişnuiţi ai Bisericii este dorinţa arzătoare de bogăţie, pentru călugări este patima cunoaşterii.
Am răsfoit catalogul şi mi-a dănţuit prin faţa ochilor o jerbă de titluri misterioase: Quinti Sereni de medicamentis, Phaenomena, Liber Aesopi de natura animalium, Liber Aethici peronymi de cosmographia, Liber tres quos Arculphus episcopus adamnano escipiente de locis sanctis ultramarinis designavit conscribendos, Libellus Q. Iulii Hilarionis de origine mundi, Solini Polyshistor de situ orbis terrarum et mirabilibus, Almagesthus... Nu mă miram că taina nelegiuirilor se învârtea în jurul bibliotecii. Pentru aceşti oameni devotaţi scripturilor, biblioteca era în acelaşi timp Ierusalimul ceresc şi o lume subpământeană la graniţa dintre pământul necunoscut şi tărâmul infernului. Ei erau dominaţi de bibliotecă, de făgăduinţele ei şi de opreliştile ei. Trăiau cu ea, pentru ea şi poate împotriva ei, trăgând cu păcat nădejdea ca într-o zi să-i rupă toate peceţile tainelor. De ce să nu fi vrut să înfrunte moartea, pentru a-şi satisface o curiozitate a minţii lor, sau să ucidă pentru a împiedica pe cineva să se apropie de un secret de-al lor păstrat cu sfinţenie?
Ispite, desigur, măreţie a minţii lor. Cu totul altfel era călugărul scrib închipuit de sfântul nostru fondator, în stare să copieze fără să înţeleagă, lăsându-se cu totul în puterea vrerii lui Dumnezeu, scriind pentru că se ruga şi rugându-se pentru că scria. De ce nu mai era aşa? Oh, desigur, nu numai aceasta era decăderea ordinului nostru! Devenise prea puternic, abaţii săi se luau la întrecere cu regii, nu aveam oare în Abbone exemplul unui monarh, care cu gest de monarh încerca să facă ordine în nelegiuirile dintre monarhi? însăşi ştiinţa pe care abaţiile o acumulaseră era acum folosită ca marfă de schimb, motiv de fală, prilej de îngâmfare şi de glorie; aşa cum cavalerii mânuiau cu trufie armuri şi stindarde, abaţii noştri mânuiau codice împodobite cu miniaturi... Şi cu atât mai mult (ce sminteală!) cu cât mănăstirile noastre pierduseră acum şi coroana înţelepciunii, când şcolile episcopale, breslele urbane, universităţile înţelegeau cărţile poate mai mult şi mai bine decât noi şi făceau să apară altele noi — şi poate că aceasta era pricina atâtor nefericite întâmplări.
Abaţia în care mă aflam era, probabil, ultima care se putea lăuda cu un primat în producerea şi reproducerea înţelepciunii scrise. Dar poate că tocmai din această pricină călugării săi nu se mai mulţumeau doar cu sfânta operă a copiatului, voiau să creeze şi ei noi complemente ale naturii, împinşi de lăcomia pentru lucruri noi. Şi nu îşi dădeau seama, cu mintea împâclită în momentul acela (şi o ştiu bine azi, când sunt gârbov de ani şi de experienţă), că, făcând astfel, ei înlesneau însăşi Prăbuşirea magnificenţei lor. Pentru că, dacă acea nouă Ştiinţă pe care voiau s-o producă se reflecta liber în afara zidurilor acelora, nimic n-ar mai fi putut deosebi locul acela sfânt de o şcoală episcopală sau de o universitate orăşenească. Rămânând ascunsă, în schimb, ea îşi păstra prestigiul şi forţa, nu era coruptă de dispută, de trufia quolibetală, care vrea să treacă prin sita lui sic et non orice mister şi orice măreţie. Iată, mi-am spus, pricinile tăcerii şi ale întunericului care înconjoară biblioteca; ea este păstrătoare de ştiinţă, dar poate menţine această ştiinţă neatinsă doar dacă o împiedică să ajungă la oricine, ba chiar şi la călugării ei. Ştiinţa nu este ca moneda, care rămâne fiziceşte întreagă chiar dacă trece prin vămile cele mai infame; ea e mai degrabă ca un veşmânt foarte frumos care se prăpădeşte prin folosinţă şi prin înfăţişare prea repetată. Oare nu este tot aşa şi cartea însăşi, ale cărei pagini se sfâşie, cernelurile şi aurul de pe ea se întunecă dacă o ating prea multe mâini? Iată, îl vedeam aproape de mine pe Pacifico din Tivoli care răsfoia un volum străvechi, ale cărui foi aproape că se lipiseră una de alta din cauza umezelii. Îşi înmuia arătătorul şi policarul în gură ca să poată da paginile cărţii pe care o citea, şi la fiecare atingere a salivei sale paginile acelea îşi pierdeau din vigoare; deschizându-le, însemna să le îndoaie, să le dea pradă necruţătoarei lucrări a aerului şi a prafului, care aveau să roadă vinele delicate pe care pergamentul şi le încorda, aveau să facă să apară noi pete de mucegai acolo unde saliva înmuiase, dar şi vlăguise colţul paginii. Aşa cum prea multă dulcoare îl moleşeşte pe luptător şi-l înţepeneşte, această prea multă iubire posesivă şi nesăţioasă avea să predispună cartea la boala menită s-o omoare.
Ce era de făcut, deci? Să nu se mai citească, să se păstreze doar cărţile? Erau îndreptăţite temerile mele? Ce ar fi spus maestrul meu?
Am văzut ceva mai departe un copist, Magnus din Iona, care terminase de lustruit foaia lui cu piatra ponce şi o catifela cu cretă, nivelându-i apoi suprafaţa cu tăvălugul. Un altul, alături de el, Rabano din Toledo, îşi fixase pergamentul pe masă, însemnându-i marginile cu nişte găuri mici, laterale, în ambele părţi, între care acum trasa cu un condei de fier linii orizontale foarte subţiri. Peste puţin timp cele două foi aveau să se umple de culori şi de forme, pagina avea să devină asemenea unui relicvariu, sclipind de nestemate, montate în ceea ce va fi mai apoi ţesătura de credinţă a scripturii. Cei doi confraţi, mi-am spus, trăiesc acum orele lor de rai pe pământ. Dau la lumină cărţi noi, asemenea celor pe care timpul le va distruge fără putinţă de a face altfel... Deci biblioteca nu putea fi ameninţată de nici o forţă pământească, deci era un lucru viu... Dar dacă era viu, de ce nu trebuia să se deschidă ca să înfrunte primejdia cunoaşterii? Asta era ceea ce voia Bencio şi ceea ce, poate, nu voise Berengario?
M-am simţit răvăşit şi cuprins de teamă în gândurile mele Poate ca ele nu se potriveau unui novice, care trebuia doar să urmeze cu sfinţenie şi umilinţă regula, pentru toţi anii care aveau să vină — lucru pe care l-am făcut după asta, fără să-mi pun alte întrebări, în timp ce în jurul meu lumea se scufunda tot mai mult într-o furtună de sânge şi de nebunie.
Era ora mesei de dimineaţă şi m-am dus la bucătărie unde eram acum prieten cu bucătarii, şi ei mi-au dat câte ceva din ce era mai bun de mâncare.

Ziua a treia
Sexta

în care Adso ascultă mărturiile lui Salvatore, care nu se pot rezuma în puţine cuvinte, dar care îi inspiră multe meditaţii îngrijorătoare

În timp ce mâncam, l-am văzut într-un colţ pe Salvatore, care se vedea bine că se împăcase cu bucătarul, devorând, plin de bucurie, o plăcintă cu carne de oaie. Mânca de parcă nu mai mâncase niciodată în viaţa lui, nelăsând să cadă nici o firimitură, şi părea să-l slăvească pre Domnul Dumnezeu pentru întâmplarea aceea nemaipomenită.
Mi-a făcut semn şi mi-a spus, în limbajul acela neobişnuit al lui, că mânca pentru toţi anii în care ţinuse post. I-am pus câteva întrebări. Mi-a vorbit despre o copilărie foarte dureroasă într-un sat în care aerul era rău, ploile cădeau mai tot timpul şi câmpurile putrezeau, în timp ce aerul era otrăvit de miasme ucigătoare. Au fost acolo, după câte am înţeles, inundaţii anotimpuri de-a rândul, încât pe câmpuri nu mai existau brazde, şi dintr-o baniţă de seminţe se scotea o jumătate, şi apoi din jumătatea aceea nu se mai alegea nimic, chiar şi seniorii aveau chipurile palide ca ale săracilor, deşi, a observat Salvatore, săracii mureau în număr mai mare decât seniorii, poate (a spus el zâmbind) pentru că erau mai numeroşi... O măsură costa cincisprezece soldi, o baniţă, şaizeci de soldi, predicatorii vesteau sfârşitul lumii, dar părinţii şi bunicii lui Salvatore îşi aminteau că aşa fusese şi în alte daţi, astfel încât traseră concluzia că lumea era mereu pe sfârşite. Şi aşa, după ce au mâncat toate blestematele de păsări şi toate animalele spurcate care se puteau găsi, s-a pornit vorbă că unii, în sat, începuseră să dezgroape morţii. Salvatore da lămuriri cu mare pricepere, de parcă ar fi fost un histrion, cum se puseseră să facă acei homeni malissimi, care scurmau cu degetele pământul din cimitire, a doua zi după ce-şi dădea sfârşitul câte unul. „Gnam!” spunea, şi muşca din plăcinta cu carne de oaie, dar eu vedeam pe faţa lui strâmbătura disperatului care mânca din cadavru. Şi apoi, nemulţumiţi de a scociorî în pământul sfânt, alţii, mai răi decât primii, ca nişte tâlhari de drumul mare, se tupilau în pădure ca să le sară în spinare călătorilor. „Zac!”, făcea Salvatore, cu cuţitul la gât, şi „Gnam!”. Şi cei mai răi dintre cei răi îi momeau pe copii cu câte un ou sau vreun măr şi nu le mai lăsau nici oasele, dar, cum a ţinut Salvatore să mă lămurească imediat şi foarte serios, după ce-i frigeau mai întâi. A povestit despre unul care a venit în sat să vândă carne friptă pe puţini bani şi toţi nu ştiau cum să se bucure mai mult de norocul acela, până ce preotul le-a spus că era vorba de carne de om, şi omul a fost făcut bucăţi de mulţimea turbată. Dar, în aceeaşi noapte, un oarecare din sat s-a dus să sape mormântul celui omorât şi i-a mâncat carnea canibalului, aşa încât, când l-a descoperit, satul l-a osândit la moarte şi pe el.
Dar Salvatore nu mi-a povestit numai despre asta. Cu vorbe trunchiate, silindu-mă să-mi reamintesc puţinul pe care-l ştiam din provensală şi din dialectele italiene, mi-a spus povestea fugii sale din satul natal şi cum a cutreierat el prin lume. Şi în povestea sa am recunoscut multe din câte auzisem şi întâlnisem pe drum, şi multe altele pe care le-am aflat după aceea le recunosc acum, aşa că nu sunt sigur că nu-i atribui lui, după atâta timp, întâmplări şi fărădelegi care au aparţinut altora, mai înaintea lui şi după el, şi care acum, în mintea mea obosită, se amestecă făcând o singură imagine, chiar prin puterea închipuirii care, unind amintirea aurului cu cea a muntelui, îşi făureşte ideea unui munte de aur.
Adesea în timpul călătoriei îl auzisem pe Guglielmo spunând cei simpli, termen prin care unii dintre confraţii lui desemnau nu numai poporul, ci, în acelaşi timp, şi pe cei fără carte. Expresie care mi s-a părut a fi întotdeauna generală, pentru că în oraşele italiene întâlnisem neguţători şi meşteşugari care nu erau oameni ai Bisericii, dar care nu erau nici oameni fără ştiinţă de carte, chiar dacă cunoştinţele lor se arătau prin intermediul limbii vulgare. Şi, pentru a spune adevărul, unii dintre tiranii care guvernau peninsula pe vremea aceea nu aveau habar de ştiinţa teologică, de cea medicală, de logică şi de latină, dar desigur nu erau oameni simpli sau lipsiţi de pregătire. De aceea, cred că şi maestrul meu, când vorbea despre cei simpli, folosea un concept mai degrabă simplu. Dar, fără îndoială, Salvatore nu era un om simplu, venea de undeva de la ţară, dintr-un loc aflat de secole Pradă mizeriei şi puterii nemăsurate a seniorilor feudali. Era un om simplu, dar nu era un prost. Visa şi el o altfel de lume care, pe vremea când a fugit de-acasă de la ai lui, după cum mi-a spus, căpăta aspectul meleagurilor unde curge lapte şi miere, unde în copaci atârnă burdufuri cu brânză şi şiraguri de cârnaţi aromaţi.
Împins de nădejdea aceasta, ca şi când n-ar fi vrut să creadă că lumea nu este altceva decât o vale a plângerii, în care (aşa cum m-au învăţat) chiar şi nedreptatea a fost prevăzută de providenţă pentru a păstra echilibrul lucrurilor, unde scopul cel mai adesea ne scapă, Salvatore a călătorit prin tot felul de locuri, de la natalul său Monferrato până în Liguria, apoi în sus spre Provenţa şi spre pământurile regelui Franţei.
Salvatore a rătăcit prin lume cerşind, prădând, prefăcându-se bolnav, tocmindu-se în slujba vremelnică a vreunui senior, luând apoi din nou calea codrului, şi apoi calea cea dreaptă. După povestirea lui, l-am văzut unindu-se cu acele bande de răufăcători pe care apoi, în anii ce au urmat, le-am întâlnit vânturându-se prin Europa: falşi călugări, şarlatani, escroci, înşelători, rufoşi şi zdrenţăroşi, leproşi şi schilozi, ambulanţi, hoinari, trubaduri, călugări fără patrie, studenţi pribegi, pungaşi, trişori, mercenari, invalizi, jidovi rătăcitori, scăpaţi de necredincioşi cu mintea distrusă, nebuni, fugari urmăriţi, răufăcători cu urechile retezate, sodomiţi, şi, printre ei, meşteşugari ambulanţi, ţesători, căldărari, meşteri de scaune, rotari, tocilari, împletitori de paie, zidari şi iar ticăloşi de tot felul, pungaşi, nemernici, lichele, călăuze necinstite, pleava societăţii, vagabonzi faimoşi sau oarecare, şi canonici, şi preoţi vânduţi, şi şterpelitori, şi oameni obişnuiţi să trăiască din încrederea altora, falsificatori de bule şi de sigilii papale, vânzători de indulgenţe, falşi paralitici care se lungeau la uşile bisericilor, călugări rătăcitori fugiţi de la schituri, vânzători de relicve, preoţi care vindeau iertarea, ghicitori şi chiromanţi, necromanţi, tămăduitori, falşi cerşetori şi păcătoşi de tot soiul, corupători de călugăriţe şi de fete cu tertipuri şi violenţe, simulanţi de hidropizie, epilepsie, hemoroizi, gută şi plăgi, dacă nu şi de nebunie melancolică. Erau unii care-şi lipeau plasturi pe corp pentru a se preface bolnavi de ulcere de nevindecat, alţii care-şi umpleau gura cu o substanţă de culoarea sângelui, pentru a se preface că varsă atinşi de un rău ascuns, şmecheri care se făceau că au unul din membre lovit de boală, sprijinindu-se în cârje fără să aibă nevoie de ele şi simulând epilepsia, râia, furunculele, umflăturile, punându-şi legături, tinctură de şofran, cu fiare la mâini, fese pe cap, amestecându-se împuţiţi printre oamenii din biserici, şi lăsându-se să cadă dintr-o dată prin pieţe, scuipând bale şi dând ochii peste cap, lăsând să le curgă din nas scursori din zeamă de mure şi cinabru, ca să smulgă bani şi de mâncare de a oamenii speriaţi care-şi aminteau de îndemnurile sfinţilor părinţi la împărţirea de pomeni: împarte cu cei flămânzi pâinea ta, adu-l în casa ta pe cel care n-are acoperiş, să-l vizităm pe Christos, să-l primim pe Christos, să-l îmbrăcăm pe Christos pentru că, aşa cum apa curăţă focul, aşa şi pomana ne curăţă de păcate.
Şi după faptele pe care le povestesc, de-a lungul cursului Dunării am văzut şi încă mai văd mulţi dintre aceşti şarlatani care-şi aveau numele şi împărţeala lor în legiuni, ca dracii: accapponi (castratori de cocoşi), lotori (înnoroiţi), protomedici (medici de curte), pauperes verecundi (săraci sfioşi), mor-ghigeri (aprox. potoliţii), affamiglioli (încârduiţii), crociari (cruciaţii), alacerbati (iuţii), relicvari, înfăinaţi, falpatori, iucchi (lilieci), spectini (făloşi), cochini (muzicanţi de tarantelă), acconi şi admiracti (demni de privit), mutuatori (care împrumută), attermanti (cuprinşi de tremurici), cagnabaldi (câini curajoşi), falsibordoni (falşi sprijinitori), accadenti (picaţi pe nepusă masă), alacrimanti (înlăcrimaţi) şi affarfanti (îndrăciţi).
Era ca un mâl ce se scurgea pe cărările lumii noastre, şi printre ei se amestecau predicatori de bună-credinţă, eretici în căutare de o nouă pradă, provocatori de neînţelegeri. Chiar papa Ioan fusese cel care, temându-se mereu de mişcarea oamenilor simpli care propovăduiau şi practicau sărăcia, voise să scape de predicatorii cerşetori care, după cum spunea el, îi atrăgeau pe curioşi arborând drapele pictate cu figuri, predicând pentru bani şi storcind bani. Avea oare dreptate papa simoniac şi corupt să compare nişte călugări cerşetori, care predicau sărăcia, cu aceste bande de dezmoşteniţi şi de jefuitori? Eu, în zilele acelea, după ce călătorisem puţin prin Peninsula Italică, nu mai aveam o părere prea limpede: auzisem despre călugării din Altopascio care, predicând, ameninţau cu excomunicări şi făgăduiau indulgenţe, erau foarte iertători în privinţa jafurilor şi a fratricidelor, a omuciderii şi a sperjurului legat de bani, anunţau că în spitalul lor se ţineau în fiecare zi o sută de slujbe, pentru care adunau daruri, şi că din bunurile lor erau înzestrate două sute de fete sărace. Şi auzisem vorbindu-se de fratele Paolo Zoppo, care trăia în Pădurea Rieti ca un pustnic şi se lăuda că primise nemijlocit, chiar de la Sfântul Duh, revelaţia că actul carnal nu era un Păcat: aşa îşi ademenea victimele pe care le numea surori, obligându-le să se biciuiască goale, îngenunchind pe pământ de cinci ori, în formă de cruce, înainte ca el să le înfăţişeze pe victime lui Dumnezeu, şi de-a fi primit de la ele ceea ce el numea sărutul păcii. Dar era adevărat? Şi ce îi lega pe aceşti pustnici, care-şi spuneau iluminaţi, de călugării săraci care străbăteau drumurile peninsulei făcând cu adevărat penitenţă, rău văzuţi de clerul şi de episcopii cărora ei le biciuiau viciile şi jafurile?
Din povestea lui Salvatore, aşa cum se amestecau lucrurile cu cele pe care eu le ştiam deja, văzându-le chiar eu, aceste deosebiri nu apăreau la lumina zilei: orice părea să semene cu orice. Uneori îmi părea unul dintre acei milogi din Tourenne despre care spune povestea că la apropierea coşciugului făcător de minuni al Sfântului Martin au rupt-o la fugă de teamă ca sfântul să nu-i vindece, lipsindu-i astfel de izvorul câştigurilor lor, şi sfântul, fără îndurare, i-a mântuit mai înainte de a ajunge la graniţă, pedepsindu-i pentru ticăloşia lor, făcându-i să-şi recapete vlaga încheieturilor. Uneori, în schimb, chipul de fiară al călugărului se lumina de o lumină dulce când îmi povestea cum, trăind printre bandele acelea, ascultase cuvântul predicatorilor franciscani, şi fiind el sub cerul liber înţelesese că viaţa săracă şi rătăcitoare pe care o duceau nu trebuia să fie luată ca o neapărată nevoie, ci ca pe un gest fericit de devotament, şi intrase să facă parte din secte şi din grupuri penitenţiale ale căror nume el le pocea şi le descria foarte nepotrivit doctrina. Am dedus din asta că întâlnise patarini şi valdezi, şi poate catari, arnaldişti şi umiliţi, şi că rătăcind prin lume trecuse din grup în grup, luându-şi treptat ca misiune condiţia sa de rătăcitor, şi făcând pentru Domnul ceea ce făcuse mai înainte pentru stomacul lui.
Dar cum şi până când? După câte am înţeles, cu vreo treizeci de ani înainte, se alipise pe lângă o mănăstire de minoriţi în Toscana şi acolo îşi pusese rasa Sfântului Francisc, fără să intre în ordin. Acolo, cred, învăţase stropul acela de latină pe care-l vorbea, amestecându-l cu graiurile din toate locurile în care, sărac fără patrie, fusese, şi ale tuturor tovarăşilor de vagabondaj pe care-i întâlnise, de la mercenarii din patria sa, până la bogomilii dalmaţi. Aici se dedicase vieţii de pocăinţă, spune el (pocăiţi-vă-ţi, îmi cita el cu ochi inspiraţi, şi am auzit din nou formula care-i stârnise curiozitatea lui Guglielmo), dar, după câte se pare, şi fraţii minori pe lângă care adăsta aveau idei încâlcite pentru că, mânioşi pe canonicul de la biserica vecină, acuzat de jafuri şi de alte nelegiuiri, i-au năvălit într-o zi în casă şi l-au azvârlit pe scară, din care păcătosului i se trase moartea; apoi i-au jefuit biserica. Pentru care fapt episcopul a trimis oameni înarmaţi, călugării s-au risipit şi Salvatore a rătăcit îndelung prin Italia de nord cu o bandă de călugăraşi sau de minoriţi cerşetori, fără lege şi fără rânduială. De aici a venit din nou în Tolosano, unde a auzit despre o întâmplare deosebită, şi în vremea asta se înflăcăra la povestit, despre marile isprăvi ale cruciaţilor. Un grup mare de păstori şi de oameni umili s-au unit într-o zi ca să treacă marea şi să lupte împotriva vrăjmaşilor credinţei. Li s-a spus ciobănaşii. De fapt, ei voiau să scape de locurile lor blestemate. Aveau două căpetenii care le vârau în cap nişte teorii false, un sacerdot care fusese izgonit de la biserica lui pentru că se purtase necuviincios, şi un călugăr apostat, din ordinul Sfântului Benedict. Aceştia îi făcuseră pe nefericiţii aceia să-şi iasă din minţi în aşa măsură, încât, alergând cu disperare după ei, chiar şi băieţi de şaisprezece ani, împotriva voinţei părinţilor, având cu ei doar o desagă şi-o bâtă, fără bani, părăsindu-şi ogoarele lor, îi urmau ca o turmă şi alcătuiau o adunare foarte mare. După asta n-au mai ascultat nici de dreptate, nici de vreo chibzuinţă, ci numai de forţa şi de bunul lor plac. Faptul că se găseau laolaltă, în sfârşit liberi şi cu o nedesluşită nădejde de pământuri făgăduite i-a adus într-o stare ca de beţie. Străbăteau satele şi oraşele jefuind totul în calea lor, şi dacă vreunul dintre ei era arestat, luau cu asalt temniţele şi-l eliberau. Când au intrat în fortăreaţa Parisului, ca să dea drumul unora dintre tovarăşii lor pe care seniorii puseseră să fie prinşi, deoarece armaşul Parisului încerca să opună rezistenţă, l-au lovit şi l-au aruncat pe treptele fortăreţei şi au spart uşile temniţei. Apoi s-au răspândit să se bată în câmpul Saint-Germain. Dar nimeni n-a îndrăznit s-o pornească împotriva lor şi au ieşit din Paris, pornind spre Aquitania. Şi-i omorau pe toţi evreii pe care-i întâlneau, oriunde se aflau, şi-i jefuiau de avutul lor.
— De ce pe evrei? l-am întrebat pe Salvatore. Şi mi-a răspuns:
— De ce nu? Şi mi-a explicat că toată viaţa învăţaseră de la predicatori că evreii erau duşmanii creştinătăţii şi îşi adunau bogăţiile la care nu aveau dreptul. L-am întrebat dacă nu era totuşi adevărat că bogăţiile erau adunate de seniori şi de episcopi, prin dijme, şi că ciobănaşii nu se luptau cu duşmanii lor adevăraţi. Mi-a răspuns că atunci când duşmanii adevăraţi sunt prea puternici, trebuie să-şi aleagă duşmani mai slabi. M-am gândit atunci că de aceea oamenii simpli sunt numiţi aşa. Numai1 cei puternici ştiu întotdeauna, foarte limpede, cine sunt duşmanii lor adevăraţi. Seniorii nu doreau ca aceşti ciobănaşi să le pună în pericol bunurile şi a fost un mare noroc pentru ei că mai-marii ciobănaşilor le băgaseră în cap ideea că multe dintre bogăţii erau în mâinile evreilor.
Am întrebat cine îi băgase în cap mulţimii că trebuie să-i atace pe evrei. Salvatore nu-şi aducea aminte. Cred că atunci când se adună grupuri de oameni atât de mari ascultând de o făgăduială şi cer numaidecât ceva, nu se ştie niciodată cine vorbeşte dintre ei. M-am gândit că mai-marii lor primiseră învăţătura în mănăstiri şi în şcolile episcopale, şi vorbeau limba seniorilor, chiar dacă o traduceau în limba pe care o înţelegeau şi ciobanii. Şi ciobănaşii nu ştiau unde şedea papa, dar ştiau unde şedeau evreii. În sfârşit, au asediat o altă fortăreaţă a regelui Franţei, unde evreii, speriaţi, fugiseră cu grămada să se ascundă. Şi evreii, urcaţi pe zidurile fortăreţei, se apărau plini de curaj şi de disperare, aruncând cu lemne şi cu pietre. Dar ciobănaşii au aprins focul la poarta fortăreţei, chinuindu-i pe evreii adăpostiţi cu fumul şi cu focul. Şi evreii, neputând să scape, fiind mai împăcaţi cu gândul de a se omorî singuri decât să cadă în mâinile necircumcişilor, i-au cerut unuia dintre ai lor, care părea cel mai curajos, să-i ucidă cu spada. El a primit şi a ucis vreo cinci sute dintre ei. Apoi a ieşit din fortăreaţă, cu copiii evreilor ucişi, şi a cerut ciobănaşilor să fie botezat. Dar ciobănaşii i-au spus: tu ai făcut un omor atât de mare printre oamenii tăi şi acum vrei să scapi de moarte? Şi l-au făcut bucăţi, păstrând copiii, pe care i-au botezat. Apoi s-au îndreptat spre Carcassone, săvârşind multe jafuri sânge roase în drumul lor. Atunci regele Franţei a dat de ştire că ei întrecuseră orice măsură şi a poruncit să li se stea împotrivă în orice oraş prin care treceau, iar evreii să fie apăraţi chiar şi ei, ca orice oameni ai regelui.
De ce s-a grăbit regele să vină aşa în sprijinul evreilor în momentul acela? Poate pentru că s-a temut de ceea ce aveau să facă ciobănaşii în tot regatul şi că numărul lor avea să crească peste măsură. Atunci a simţit dragoste şi pentru evrei, fie că evreii erau de trebuinţă trebilor negustoreşti ale regatului, fie că trebuia să-i distrugă pe ciobănaşi şi trebuia ca bunii creştini să găsească cu toţii motiv să deplângă fărădelegile acelora. Dar mulţi creştini nu s-au supus regelui; gândind că nu era drept să-i apere pe evrei, care totdeauna fuseseră duşmanii credinţei creştine. Şi în multe oraşe oamenii din popor care trebuiau să plătească evreilor camătă erau bucuroşi când ciobănaşii îi pedepseau pentru bogăţia lor. Atunci regele a poruncit, sub pedeapsa cu moartea, să nu mai fie ajutaţi ciobănaşii. A adunat o oaste numeroasă şi i-a atacat şi mulţi dintre ei au fost ucişi, alţii au scăpat cu fuga şi s-au ascuns în păduri unde au pierit din cauza lipsurilor. În scurtă vreme au fost nimiciţi cu toţii şi trimişii regelui i-au prins şi i-au spânzurat câte douăzeci-treizeci deodată de copacii cei mai înalţi, pentru ca vederea cadavrelor lor să slujească de exemplu veşnic şi nimeni să nu mai cuteze să tulbure liniştea regatului.
Ciudat e că Salvatore mi-a spus această poveste ca şi cum ar fi fost vorba de o faptă plină de virtute. Şi, de fapt, rămânea convins că mulţimea ciobănaşilor pornise să cucerească Mormântul lui Christos şi să-l elibereze de necredincioşi şi nu mi-a fost cu putinţă să-l fac să creadă că această atât de frumoasă cucerire se şi făcuse, în vremea lui Petru Eremitul şi a Sfântului Bernard, şi sub stăpânirea lui Ludovic cel Sfânt, regele Franţei. Oricum, Salvatore nu s-a dus la necredincioşi pentru că trebuia să se îndepărteze cât mai repede de pământurile Franţei. A trecut în ţinutul novarez, mi-a spus, dar ce s-a întâmplat cu acest prilej a rămas tare încurcat. Şi, în sfârşit, a sosit la Casale, unde a fost primit în mănăstirea minoriţilor (aici cred că l-a întâlnit pe Remigio), tocmai la vremea când mulţi dintre ei, urgisiţi de papă, îşi schimbau rasa şi căutau adăpost pe lângă mănăstirile vreunui alt ordin, ca să nu ajungă pe rug. Cum, de fapt, ne povestise şi Ubertino. Din pricina nenumăratelor sale experienţe în multe munci manuale (pe care le îndeplinise şi în scopuri necurate când rătăcea liber, şi în scopuri sfinte, când rătăcea întru iubirea Domnului), Salvatore a fost luat numaidecât de către chelar ca propriul său ajutor. Şi iată de ce, de mai mulţi ani, şedea acolo, prea puţin preocupat de fastul ordinului şi foarte mult de pivniţă şi împărţeala alimentelor, putând să mănânce în voie, fără să fure, şi să-l laude pre Domnul, fără să fie ars.
Aceasta a fost povestea pe care am auzit-o de la el, între o îmbucătură şi alta, şi m-am întrebat ce anume născocise şi ce trecuse sub tăcere.
L-am privit plin de curiozitate, nu datorită peripeţiilor prin care trecuse, ci tocmai pentru că tot ce i se întâmplase mi se părea o epitomă strălucită a atâtor evenimente şi mişcări care făceau încântătoare şi de neînţeles Italia acelor vremi.
Ce ieşise la iveală din spusele acelea? Imaginea unui om cu o viaţă plină de aventuri, gata să-l omoare chiar şi pe semenul său fără să-şi dea seama de propria fărădelege. Dar, cu toate că pe vremea aceea orice încălcare a legii divine mi se Părea la fel ca şi alta, începeam încă de pe atunci să înţeleg unele fenomene despre care auzeam vorbindu-se, şi înţelegeam că una e un masacru pe care o mulţime, aflata aproape în extaz şi încurcând legile necuratului cu cele ale Domnului, putea să-l săvârşească, şi alta fărădelegea omului în parte, făptuită cu sânge rece, în tăcere şi cu viclenie. Şi nu mi se părea că Salvatore putea să fie mânjit cu vreo asemenea crimă.
Pe de altă parte, voiam să descopăr câte ceva despre insinuările Abatelui şi îmi tot fugea gândul la fra Dolcino, despre care nu ştiam aproape nimic. Şi totuşi duhul lui părea să plutească peste multe discuţii pe care le auzeam purtându-se în acele zile.
Aşa că l-am întrebat fără ocol:
— În călătoriile tale nu l-ai întâlnit cumva şi pe fra Dolcino?
Reacţia lui Salvatore a fost neaşteptată. A căscat ochii, şi niciodată nu-i putuse avea mai căscaţi, s-a închinat de mai multe ori, a şoptit câteva fraze trunchiate într-o limbă pe care de data asta chiar n-am înţeles-o. Dar mi s-au părut fraze de tăgadă. Până atunci mă privise cu simpatie şi încredere, aş putea spune cu prietenie. În clipa aceea m-a privit chiar cu vrăjmăşie. Apoi, cu un pretext, a plecat.
Acum nu mai puteam răbda deloc. Cine era acest călugăr care inspira groază oricui auzea de el? Am hotărât să nu mai rămân prea multă vreme pradă dorinţei mele de a şti. O idee îmi fulgeră prin minte. Ubertino! El însuşi pronunţase acest nume, în prima seară când l-am întâlnit, el ştia totul despre întâmplările încurcate şi limpezi ale călugărilor, călugăraşilor şi ale altora din acei ultimi ani. Unde puteam să-l găsesc la ceasul acela? Desigur în biserică, cufundat în rugăciune. Şi m-am îndreptat într-acolo, văzând că mă bucuram de un moment de libertate.
Nu l-am găsit, ba chiar nu l-am găsit până seara. Şi aşa am rămas pradă curiozităţii mele, în timp ce se întâmplau celelalte lucruri despre care trebuie să povestesc acum.

Ziua a treia
Nona

în care Guglielmo îi vorbeşte lui Adso despre marele fluviu al ereziei, despre rolul celor simpli în Biserică, despre îndoielile sale privitoare la cunoaşterea legilor generale şi, fără vreo legătură, spune şi despre cum a descifrat semnele necromantice lăsate de Venanzio

L-am găsit pe Guglielmo la cuptorul fierăriei, lucrând cu Nicola, absorbiţi amândoi de treaba lor. Aşezaseră pe tejgheaua de lemn o mulţime de discuri minuscule de sticlă, pregătite poate pentru a fi îmbinate în încheieturile unui vitraliu, şi pe unele le făcuseră astfel cu instrumentele, aducându-le la grosimea dorită. Guglielmo le încerca punându-le la ochi. La rândul său, Nicola da porunci fierarilor să meşterească rama aceea ca o furcă mică, în care sticlele bune să poată fi mai apoi vârâte.
Guglielmo bombănea îmbufnat pentru că până în clipa aceea lentilele care-i conveniseră cel mai mult erau de culoarea smaraldului, şi el spunea că nu voia să vadă pergamentele ca pe nişte pajişti. Nicola s-a depărtat ca să-i supravegheze pe fierari. În timp ce tot umbla cu micile sale discuri, i-am povestit despre dialogul meu cu Salvatore.
— Omul a avut tot felul de experienţe, a spus, poate că a fost într-adevăr cu dolcinienii. Abaţia asta este chiar un microcosmos, iar când îi vom avea aici pe legaţii papei Ioan şi pe fratele Michele, vom fi într-adevăr cu toţii.
— Maestre, i-am spus, eu nu mai înţeleg nimic.
— În legătură cu ce, Adso?
— În primul rând, în legătură cu deosebirile dintre grupurile de eretici. Dar despre asta am să vă întreb mai pe urmă. Acum sunt chinuit de problema însăşi a deosebirii. Mi s-a părut că, vorbind cu Ubertino, domnia voastră încercaţi să-i demonstraţi că sfinţii şi ereticii sunt cu toţii egali. Şi-n schimb, vorbind cu Abatele, vă daţi silinţa să-i lămuriţi deosebirea dintre un eretic şi altul, şi dintre eretici şi dreptcredincioşi. Adică dumneavoastră îl învinuiţi pe Ubertino că-i socoate deosebiţi pe cei care de fapt erau egali, şi pe Abate că-i socoate egali pe cei care de fapt erau deosebiţi. Guglielmo puse pentru o clipă lentilele pe masă.
— Bunul meu Adso, a spus, să încercăm să facem nişte deosebiri, şi să deosebim totuşi folosind termenii şcolilor de la Paris. Deci, spun cei de acolo, toţi oamenii au aceeaşi formă substanţială, sau mă înşel?
— Desigur, am spus eu mândru de ştiinţa mea, sunt animale, dar raţionale, şi ceea ce le este propriu este că sunt capabile să râdă.
— Foarte bine. Totuşi, Toma se deosebeşte de Bonaventura şi Toma e gras, în vreme ce Bonaventura e slab, şi chiar se poate întâmpla ca Uguccione să fie rău, în timp ce Francesco să fie bun, iar Aldemaro e un flegmatic, în timp ce Agilulfo e supărăcios. Sau nu?
— Fără îndoială că aşa e.
— Şi atunci însemnează că există identitate între oameni deosebiţi, în ceea ce priveşte forma lor substanţială, şi diversitate în ceea ce priveşte accidentele, sau în ceea ce priveşte terminaţiile lor superficiale.
— Fireşte că aşa e.
— Şi atunci când îi spun lui Ubertino că aceeaşi natură umană stă atât înaintea dragostei de bine, cât şi a dragostei de rău, încerc să-l conving pe Ubertino despre identitatea naturii umane. Când îi spun apoi Abatelui că există deosebire între catar şi valdez, stărui asupra varietăţii accidentelor lor. Şi stărui asupra acestui lucru pentru că se întâmpla să fie ars pe rug un valdez, punându-i-se în seamă faptele unui catar, şi viceversa. Şi când este ars un om se arde substanţa lui individuală şi se reduce de-a dreptul la nimic ceea ce era un act concret de a fiinţa, bun prin sine însuşi, măcar în ochii lui Dumnezeu care-l păstra în fiinţă. Ţi se pare un motiv întemeiat pentru a stărui asupra diferenţelor?
— Da, maestre, am răspuns eu cu înflăcărare. Şi acum înţeleg de ce vorbiţi aşa şi socotesc tare bună filosofia domniei voastre.
— Nu e a mea, a spus Guglielmo, şi nici nu ştiu dacă într-adevăr este cea bună. Dar important este că tu ai înţeles. Ia să vedem acum, care e problema cealaltă, de care vorbeai.
— Este, am spus, că socotesc că nu sunt bun de nimic. Nu mai izbutesc să deosebesc deosebirea accidentală dintre valdezi, catari, săraci din Lyon, umiliţi, beghini, pinţochieri, lombarzi, gioachimiţi, patarini, apostolici, săracii lombarzi, arnaldişti, guglielmiţi, ciraci ai spiritului liber şi luciferini. Cum să fac oare?
— Oh, bietul meu Adso, a râs Guglielmo, dându-mi o palmă prietenească după ceafă, ai foarte multă dreptate! Vezi, e ca şi cum în ultimele două secole, şi chiar mai înainte, lumea asta a noastră a fost străbătută de suflări de nemulţumire, speranţă şi disperare, toate laolaltă... Sau nu, nu e o analogie prea potrivită. Gândeşte-te la un fluviu, năvalnic şi măreţ, care curge pe mile şi mile de loc între maluri puternice, şi tu ştii unde este fluviul, unde este malul, unde este uscatul. La un moment dat, fluviul, obosit pentru că a curs prea multă vreme şi pe locuri prea întinse, pentru că se apropie de mare, care nimiceşte în sine toate fluviile, nu mai ştie ce este. Devine propria sa deltă. Rămâne, poate, un braţ mai mare, dar multe se ramifică, în toate direcţiile, şi se reîntâlnesc unele într-altele, şi nu mai ştii care stă la originea cui, şi uneori nu ştii ce mai este atunci fluviu, şi ce mai e mare...
— Dacă înţeleg alegoria dumneavoastră, fluviul este cetatea lui Dumnezeu, sau împărăţia celor drepţi, care se apropie de mileniu, şi în această nesiguranţă ea nu mai durează, se nasc profeţi adevăraţi şi mincinoşi şi totul se uneşte în câmpia cea mare unde va fi Armaghedonul...
— Nu mă gândeam chiar la asta. Dar e adevărat că şi între noi, franciscanii, e mereu trează ideea unei a treia vârste şi a venirii regatului Sfântului Duh. Nu, mai degrabă încercam să te fac să înţelegi cum trupul Sfintei Biserici, care a fost de-a lungul secolelor chiar trupul întregii societăţi, poporul lui Dumnezeu, a devenit prea bogat şi mare, şi târăşte cu sine zgura tuturor ţărilor pe care le-a străbătut şi şi-a pierdut propria puritate. Braţele deltei sunt, dacă vrei, tot atâtea încercări ale fluviului de a curge cât mai repede cu putinţă spre mare, sau spre momentul purificării. Dar alegoria mea nu era desăvârşită, nu slujea decât ca să-ţi arate cum ramificările ereziei şi ale mişcărilor de înnoire, când fluviul nu mai curge bine, sunt numeroase şi se confundă între ele. Poţi însă să adaugi la neizbutita mea alegorie imaginea cuiva care încearcă să reconstruiască, dându-şi toată silinţa, malurile fluviului, dar nu izbuteşte. Şi unele braţe ale deltei sunt îngropate, altele sunt aduse din nou prin canale artificiale la fluviu, altele sunt încă lăsate să curgă, pentru că nu poate fi ţinut totul în frâu şi e bine ca fluviul să piardă o parte din propria apă dacă vrea să rămână întreg în curgerea lui, dacă vrea să aibă un curs uşor de recunoscut.
— Înţeleg tot mai puţin.
— Şi eu. Nu mă mai pricep să vorbesc în parabole. Uită povestea asta cu fluviul. Caută mai degrabă să înţelegi cum multe dintre mişcările pe care le-ai numit s-au născut cel puţin acum două sute de ani şi că au murit, altele sunt mai noi...
— Dar când se vorbeşte despre eretici, se vorbeşte de toţi împreună.
— E adevărat, dar aceasta este una dintre modalităţile în care erezia se răspândeşte şi una dintre modalităţile prin care este distrusă.
— Iar nu înţeleg.
— Doamne, Dumnezeule, ce greu e! Bine. Închipuie-ţi că tu eşti un reformator al moravurilor şi strângi câţiva tovarăşi pe vârful unui munte, ca să trăieşti în sărăcie. Şi, după puţin timp, vezi că mulţi vin la tine, chiar din locuri îndepărtate, şi te consideră un proroc sau un nou apostol şi te urmează. Vin cu adevărat pentru tine sau pentru ceea ce spui?
— Nu ştiu; sper. Altfel de ce-ar veni?
— Poate pentru că au auzit de la părinţii lor poveşti cu alţi reformatori sau legende despre comunităţi mai mult sau mai puţin perfecte, şi se gândesc că aceasta ar fi aceea sau aceea aceasta.
— Şi aşa orice mişcare moşteneşte copiii altora?
— Fireşte, pentru că aici dau fuga în cea mai mare parte oamenii simpli, care nu au subtilităţi doctrinale. Şi totuşi mişcările de reformă a moravurilor iau naştere în locuri şi moduri deosebite şi cu doctrine deosebite. De exemplu, se confundă adesea catarii cu valdezii. Dar există între ei o mare deosebire. Valdezii predicau o reformă a moravurilor înlăuntrul Bisericii, catarii predicau o Biserică deosebită, o deosebită înţelegere a lui Dumnezeu şi a moralei. Catarii gândeau că lumea era împărţită între forţele opuse ale binelui şi ale răului şi constituiseră o biserică în care se deosebeau cei perfecţi de simplii credincioşi şi aveau consfinţirile lor şi ritualurile lor: alcătuiseră o ierarhie foarte severă, aproape ca aceea a Sfintei noastre Maici Biserica, şi nu se gândeau câtuşi de puţin să distrugă orice formă de putere. Ceea ce explică de ce au aderat la catari şi unii oameni din conducere, înstăriţi, posedând feude. Şi nici nu se gândeau să reformeze lumea, pentru că împotrivirea dintre bine şi rău nu va putea fi niciodată armonioasă. Valdezii, în schimb (şi cu ei arnaldiştii şi săracii lombarzi), voiau să alcătuiască o lume deosebită, bazată pe un ideal de sărăcie, pentru asta adunau pe lângă ei pe cei fără avere şi trăiau în comun din roadele muncii mâinilor lor. Catarii respingeau sfintele taine ale Bisericii, valdezii nu, respingeau doar spovedania auriculară.
— Şi atunci de ce sunt confundaţi şi se vorbeşte despre ei ca despre aceeaşi buruiană otrăvită?
— Ţi-am spus: ceea ce îi face să trăiască, îi face şi să moară, îşi sporesc numărul cu oameni simpli care au fost stimulaţi de alte mişcări şi care cred că este vorba de aceeaşi mişcare de revoltă şi de speranţă; şi sunt distruşi de inchizitorii care le atribuie unora greşelile altora, şi dacă sectanţii unei mişcări au făptuit un delict, acest delict va fi atribuit fiecărui sectant din fiecare mişcare. Inchizitorii greşesc faţă de raţiune, pentru că pun împreună doctrine care se izbesc cap în cap; au dreptate însă faţă de greşelile altora, pentru că, de cum se naşte o mişcare, ca de pildă de amaldişti, într-un oraş, vin să se amestece aici şi cei care fuseseră sau ar fi fost catari sau valdezi în altă parte. Apostolii fratelui Dolcino predicau distrugerea fizică a clericilor şi a seniorilor şi au făptuit multe violenţe; valdezii sunt împotriva violenţei şi tot aşa şi călugăraşii. Dar sunt sigur că pe vremea lui fra Dolcino s-au amestecat în grupul lui mulţi care dăduseră deja ascultare predicilor valdezilor sau ale călugăraşilor. Oamenii simpli nu pot să-şi aleagă erezia, Adso, ci se adună pe lângă cine predică pe meleagurile lor, pe lângă cine trece prin satul sau prin piaţa lor. Şi tocmai din asta trag profit duşmanii lor. A înfăţişa în ochii poporului o singură erezie, care poate că îndeamnă în acelaşi timp şi îndepărtarea plăcerii carnale, dar şi comuniunea trupurilor, este o foarte bună artă de a predica, pentru că îi arată pe eretici drept o singură împletire de contradicţii drăceşti care lovesc dureros în simţământul tuturor.
— Deci nu există o legătură între ei şi doar prin amăgirea diavolului un om simplu, care ar fi dorit să fie gioachinist sau spiritual, cade în mâinile catarilor sau viceversa?
— Ba nu e aşa. Haide s-o luăm de la început, Adso, şi te asigur că încerc să-ţi lămuresc un lucru despre care nici eu nu cred că deţin adevărul. Cred că greşeala este să crezi că mai întâi apare erezia, apoi vin cei simpli care i se dăruiesc şi se încarcă de păcate. De fapt, la început apare condiţia oamenilor simpli, apoi vine erezia.
— Şi cum aşa?
— Tu ştii bine ce-i înţelegerea constituirii poporului lui Dumnezeu. O turmă mare, oi bune şi oi rele, ţinute în frâu de câinii ciobăneşti, soldaţii, sau puterea temporală, împăratul şi seniorii, sub conducerea păstorilor, clericii, interpreţii cuvântului lui Dumnezeu. Imaginea e deplină.
— Dar nu e adevărat. Păstorii se luptă cu câinii pentru că fiecare dintre ei vrea drepturile celorlalţi.
— Aşa este. Şi tocmai asta face nesigură natura turmei. Ocupaţi cum sunt să se sfâşie pe rând, câinii şi păstorii nu mai au grijă de turmă. O parte din ea rămâne afară.
— Cum afară?
— La margine. Ţăranii nu mai sunt ţărani pentru că nu mai au pământ sau ceea ce au nu le mai dă de mâncare. Orăşenii nu mai sunt orăşeni pentru că nu mai aparţin nici unei meserii, nici altei bresle, sunt poporul de jos, prada fiecăruia. Ai văzut vreodată pe câmp grupuri de leproşi?
— Da, o dată am văzut o sută împreună. Diformi, cu carnea putrezindu-le, albicioasă toată, şi târându-se în cârjele lor, cu pleoapele umflate, ochii sângerii, nici nu vorbeau, nici nu ţipau: chiţcăiau ca şoarecii.
— Ei sunt pentru poporul creştin ceilalţi, cei care stau la marginea turmei. Turma îi urăşte, ei urăsc turma; i-ar dori pe toţi morţi, pe toţi atinşi de lepră ca şi ei.
— Da, îmi amintesc o poveste a regelui Tristan, care trebuia s-o condamne pe Isolda cea frumoasă şi punea s-o suie pe rug, şi au venit leproşii şi i-au spus regelui că rugul era pedeapsă de nimic, şi că era una şi mai grea. Şi au strigat: dă-ne-o pe Isolda să fie a noastră, a tuturor, răul ne aprinde poftele, dă-o leproşilor tăi, priveşte, zdrenţele noastre sunt lipite de rănile care supurează, ea, care lângă tine huzurea în straie de stofă scumpă, căptuşite cu blană de jder şi împodobite cu pietre scumpe, când o să vadă bârlogul leproşilor, când o să intre în colibele noastre ca să se culce cu noi, atunci o să recunoască cu adevărat păcatul ce-a făcut şi o să plângă după foculeţul ăsta dulce de mărăcini.
— Văd că, deşi eşti un novice al Sfântului Benedict, ai nişte lecturi destul de neobişnuite, a glumit Guglielmo, şi eu am roşit pentru că ştiam că un novice nu ar fi trebuit să citească romane de dragoste, dar printre noi, cei mai tineri, circulau la mănăstirea din Melk şi le citeam la lumina luminării, în timpul nopţii. Dar n-are importanţă, a reluat Guglielmo, ai înţeles ce vreau să spun. Leproşii alungaţi voiau să-i tragă pe toţi în ruină cu ei. Şi vor deveni cu atât mai răi cu cât îi vei înlătura şi cu cât ţi-i vei reprezenta ca pe-o adunătură de lemuri care-ţi vor ţie ruina, cu atât vor fi mai înlăturaţi. Sfântul Francisc a înţeles acest lucru şi prima lui hotărâre a fost să se ducă să trăiască cu leproşii. Nu se schimbă poporul lui Dumnezeu dacă nu sunt reprimiţi la sânul său cei îndepărtaţi.
— Dar dumneavoastră vorbeaţi despre alţi excluşi, nu leproşii sunt cei care alcătuiesc mişcările ereticilor.
— Turma este ca o serie de cercuri concentrice, de la cele mai mari depărtări ale turmei până la periferia imediată. Leproşii sunt semn de înlăturare în general. Sfântul Francisc înţelesese asta. Nu voia doar să-i ajute pe leproşi, întrucât acţiunea sa s-ar fi mărginit la un prea sărac şi ineficient act de milă. Voia să însemneze altceva. Ţi-au spus despre predica pe care a ţinut-o păsărilor?
— Da, sigur că da, am auzit povestea aceasta atât de frumoasă şi l-am admirat pe sfânt care se bucura de tovărăşia acelor gingaşe făpturi ale lui Dumnezeu, am spus cuprins de înflăcărare.
— Ei bine, află că ţi-au spus o poveste greşită, sau mai bine zis povestea pe care ordinul o reface acum. Când Francisc a vorbit mulţimii din oraş şi magistraţilor şi a văzut că toţi aceia nu-l înţelegeau, a pornit spre cimitir şi a început să predice corbilor şi coţofenelor, şoimilor, păsărilor de pradă care se hrăneau cu cadavre.
— Ce lucru groaznic, am spus, deci nu erau păsări bune.
— Erau păsări de pradă, păsări alungate precum leproşii. Francisc se gândea desigur la acel verset din Apocalipsă care spune: am văzut un înger înălţat în soare, strigând cu tărie şi spunând tuturor păsărilor care zburau în soare, veniţi şi adunaţi-vă cu toate la banchetul lui Dumnezeu, mâncaţi carnea regilor, carnea triburilor şi a celor falnici, carnea cailor şi a călăreţilor, carnea celor liberi şi a sclavilor, a celor mici şi a celor mari.
— Deci Francisc vrea să-i aţâţe pe cei alungaţi la revoltă?
— Nu, aceasta au făcut-o doar Dolcino şi oamenii lui. Francisc vrea să-i recheme pe cei alungaţi, gata să se răscoale, ca să facă parte din poporul lui Dumnezeu. Pentru a reface turma trebuiau regăsiţi cei alungaţi. Francisc n-a izbutit, şi-ţi spun asta cu multă amărăciune. Pentru a-i readuce îndărăt pe cei alungaţi trebuia să facă schimbări înăuntrul Bisericii, pentru a face schimbări înăuntrul Bisericii trebuia să capete recunoaşterea regulii sale, din care ar fi ieşit un ordin, şi un ordin, cum a ieşit, ar fi refăcut imaginea unui cerc, la marginea căruia stau cei alungaţi. Aşa că înţelegi acum de ce există bandele frăţiorilor şi ale gioachimiţilor, care adună în jurul lor pe cei alungaţi, din nou.
— Dar noi vorbeam despre Francisc, şi deci despre cum erezia este produsul celor simpli şi al celor alungaţi.
— Tocmai. Vorbeam despre alungaţii din turma oilor. De secole, în timp ce papa şi împăratul se ciorovăiau în diatribele lor despre putere, aceştia au continuat să trăiască la margine, ei, adevăraţii leproşi, căci leproşii sunt doar o figură născocită de Dumnezeu pentru ca noi să înţelegem această minunată parabolă, şi spunând „leproşi” înţelegem „alungaţi, săraci, oameni simpli, fără avere, goniţi de pe câmpuri, batjocoriţi în oraşe”. Noi nu am înţeles, taina leprei a rămas să ne obsedeze pentru că nu am recunoscut aici natura semnului. Înlăturaţi cum erau din turmă, toţi aceştia fuseseră gata să se supună, sau să dea naştere oricărei predici care, spunând că ascultă de cuvântul lui Christos, învinuieşte de fapt felul cum se poartă câinii şi păstorii şi făgăduieşte că într-o zi ei vor fi pedepsiţi. Asta cei puternici au înţeles-o întotdeauna. Reprimarea celor alungaţi cerea negreşit reducerea privilegiilor lor, de aceea alungaţii care căpătau conştiinţa excluderii lor erau înfieraţi ca eretici, indiferent de doctrina pe care o îmbrăţişau. Iar aceştia, din partea lor, orbiţi de excluderea lor, nu aveau de fapt interes pentru nici un fel de doctrină. Asta era iluzia ereziei. Fiecare era eretic, fiecare era dreptcredincios, nu contează credinţa pe care o oferă o mişcare, contează doar speranţa pe care o propune. Toate ereziile sunt steagul unei realităţi a excluderii. Dă erezia deoparte şi ai să găseşti leprosul. Orice bătălie dusă împotriva ereziei vrea numai asta: ca leprosul să rămână cum este. Iar în ceea ce îi priveşte pe leproşi, lor ce să le mai ceri? Să deosebească în dogma trinitară sau în definiţia euharistiei ce este drept şi ce este greşit? Ei, Adso, astea sunt jocuri pentru noi, oamenii care fac teorii. Cei simpli au alte probleme. Şi, bagă de seamă, le rezolvă pe toate în mod greşit. De aceea devin eretici.
— Dar de ce unii îi sprijină?
— Pentru că slujesc intereselor lor, care foarte rar privesc credinţa, şi cel mai ades cucerirea puterii.
— Şi de-asta Biserica din Roma îi acuză de erezie pe toţi potrivnicii ei?
— De-asta, şi de-asta recunoaşte ca dreaptăcredinţă acea erezie pe care o poate supune propriului control, sau pe care trebuie s-o accepte pentru că a devenit prea puternică şi n-ar fi bine s-o aibă ca vrăjmaşă. Dar nu există o regulă precisă, depinde de oameni, de împrejurări. Şi asta stă în picioare şi pentru seniorii mireni. Acum cincizeci de ani oraşul Padova a dat un ordin prin care cine omora un om al Bisericii era condamnat la o amendă de un danaro grosso.
— Nimica toată!
— Într-adevăr. Era un chip de a încuraja ura poporului împotriva clericilor, oraşul era în luptă cu episcopul. Atunci înţelegi de ce, acum câtăva vreme, la Cremona, supuşii Imperiului îi ajutau pe catari, nu din motive de credinţă, ci ca să vâre la strâmtoare Biserica din Roma. Uneori magistraturile orăşeneşti îi încurajau pe eretici să traducă în vulgară Evanghelia: vulgara a ajuns acum limba oraşului, latina limba Romei şi a mănăstirilor. Sau îi încurajau pe valdezi să afirme că toţi oamenii, bărbaţi sau femei, mici sau mari, pot să dea învăţătură altora şi să predice, şi muncitorul care este discipol după zece zile îl caută pe un altul căruia să-i devină maestru...
— Şi aşa înlătură deosebirea care îi face de neînlocuit pe clerici! Dar atunci de ce uneori se întâmplă ca aceleaşi magistraturi orăşeneşti să se revolte împotriva ereticilor şi să dea mână liberă Bisericii să-i ardă?
— Pentru că îşi dau seama că expansiunea lor va pune în pericol chiar şi privilegiile mirenilor care vorbesc în vulgară. În conciliul de la Laterano din 1179 (vezi că sunt poveşti petrecute cu aproape două sute de ani în urmă), Walter Map le atrăgea încă de pe atunci atenţia împotriva a ceea ce avea să se întâmple dacă li se dădea credit acelor oameni idioţi şi neştiutori de carte care erau valdezii. A spus, dacă-mi amintesc bine, că ei nu au o locuinţă a lor, umblă desculţi fără să aibă nici o avere, având totul comun, urmându-l goi pe Christos gol; acum încep în acest fel foarte umil pentru că sunt alungaţi, dar dacă li se dă loc prea mult, îi vor izgoni pe toţi. Şi apoi pentru asta oraşele au îngăduit ordinele de cerşetori, şi pe noi, franciscanii, mai ales: pentru că îngăduim să se aşeze o legătură armonioasă între nevoia de pocăinţă şi viaţa orăşenească, între Biserică şi burghezii care îşi vedeau de negoţurile lor...
— Şi s-a putut ajunge atunci la armonia între dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru afacerile neguţătorilor?
— Nu, mişcările de reînnoire spirituală s-au înţepenit şi s-au mărginit la graniţele unui ordin recunoscut de papă. Dar ceea ce zvâcnea pe dedesubt nu s-a potolit. Şi, pe de-o parte, s-a transformat în mişcările flagelaţilor care nu fac rău nimănui, iar pe de alta, în bande înarmate ca aceea a lui fra Dolcino, în ritualurile vrăjitoreşti ca acelea ale călugărilor din Montefalco, despre care vorbea Ubertino...
— Dar cine avea dreptate? Cine are dreptate, cine a greşit? am întrebat nelămurit.
— Toţi aveau dreptatea lor, toţi au greşit.
— Dar dumneavoastră, am strigat, cuprins parcă de răzvrătire, de ce nu luaţi o poziţie, de ce nu-mi spuneţi de partea cui este adevărul?
Guglielmo a rămas câtăva vreme tăcut, ridicând spre lumină lentila la care lucra. Apoi a pus-o jos pe masă şi mi-a arătat, prin lentilă, o unealtă de fier.
— Priveşte, mi-a spus. Ce vezi?
— Unealta asta de fier, puţin mai mare.
— Vezi? Asta e! tot ce putem face este să privim mai bine.
— Dar este totuşi aceeaşi unealtă!
— Şi manuscrisul lui Venanzio va fi acelaşi manuscris când îl vom putea citi cu aceste lentile. Dar poate că după ce voi fi citit manuscrisul voi cunoaşte mai bine o parte din adevăr. Şi poate că vom izbuti să facem viaţa din abaţie să fie mai bună.
— Dar nu-i de ajuns!
— Spun mai mult decât ceea ce pare, Adso. Nu este pentru prima oară când îţi vorbesc despre Roger Bacon. Poate că n-a fost omul cel mai înţelept din toate timpurile, dar eu am fost întotdeauna încântat de speranţa care îmboldea sufletul lui spre înţelepciune. Bacon credea în forţa, în nevoile, în născocirile spirituale ale oamenilor simpli. Nu ar fi fost un bun franciscan dacă n-ar fi gândit că oamenii săraci, dezmoşteniţi, idioţi şi neştiutori de carte vorbesc adesea cu gura lui Dumnezeu. Dacă ar fi putut să-i cunoască îndeaproape ar fi fost mai atent la călugăraşi decât la şefii provinciali ai ordinului. Oamenii simpli au ceva în plus faţă de doctori, care se pierd adesea în căutarea legilor mult prea generale. Ei au intuiţia individualului. Dar singură această intuiţie nu ajunge. Oamenii simpli dau de ştire despre un adevăr al lor, poate mai adevărat decât al doctorilor Bisericii, dar apoi îl folosesc în gesturi negândite. Ce trebuie făcut? Să dai ştiinţa pe mâna celor simpli? Prea uşor sau prea greu. Şi apoi, care ştiinţă? Cea a bibliotecii lui Abbone? Maeştrii franciscani şi-au pus această problemă. Marele Bonaventura spunea că înţelepţii trebuie să aducă la limpezime conceptuală adevărul implicit din gesturile oamenilor simpli...
— Ca şi capitulul de la Perugia şi doctele amintiri ale lui Ubertino care prefac în hotărâri teologice chemarea oamenilor simpli faţă de sărăcie, am spus.
— Da, dar ai văzut, se întâmplă prea târziu, dar când se întâmplă, adevărul celor simpli s-a prefăcut în adevărul celor puternici, mai bun pentru împăratul Lodovic decât pentru un călugăr sărac. Cum se poate rămâne aproape de experienţa celor simpli, păstrându-se, ca să spunem aşa, puterea de lucru, înzestrarea de a face ceva pentru transformarea şi îmbunătăţirea lumii lor? Aceasta era problema lui Bacon: „Quod enim laicali ruditate turgescit non habet effectum nisi fortuito”, spunea el. Experienţele celor simpli au rezultate sălbatice şi cu neputinţă de controlat. „Sed opera sapientiae certa lege vallantur et in fine debitam efficaciter diriguntur”. Care e ca şi cum ai spune că în îndeplinirea lucrurilor practice, fie ele chiar mecanice, agricultura sau guvernarea unui oraş, e nevoie de un soi de teologie. El gândea că ştiinţa cea nouă a naturii ar trebui să fie noua mare acţiune a celor învăţaţi pentru a dirigui, printr-o astfel de cunoaştere a proceselor naturale, nevoile cele mai simple care alcătuiau în înmănunchierea dezordonată, dar în felul ei adevărată şi dreaptă, aşteptările celor simpli. Noua ştiinţă, noua magie naturală. Numai că pentru Bacon această înfăptuire trebuia condusă de Biserică şi cred că spunea aşa pentru că pe vremea lui comunitatea clericilor era una şi aceeaşi cu comunitatea înţelepţilor. Astăzi nu mai este aşa: se nasc înţelepţi în afara mănăstirilor şi în afara catedralelor, ba chiar şi în afara universităţilor. Vezi, de exemplu, în ţara asta cel mai mare filosof al secolului nostru nu a fost un călugăr, ci un spiţer. Vorbesc despre acel florentin, de al cărui poem vei fi auzit, desigur, pe care eu nu l-am citit niciodată pentru că nu înţeleg italiana lui, şi care, după câte ştiu, mi-ar plăcea destul de puţin pentru că plăsmuieşte lucruri foarte departe de experienţa noastră. Dar a scris, cred, lucrurile cele mai înţelepte câte ne-au fost date să înţelegem despre natura elementelor şi a întregului cosmos şi despre guvernarea statelor. Şi cred că, întrucât şi eu şi prietenii mei socotim astăzi că guvernarea lucrurilor omeneşti nu trebuie dată Bisericii, ci unei adunări legale a poporului, s-ar cuveni ca pe viitor, tot aşa, comunitatea celor înţelepţi să propună această atât de nouă şi de umană filosofie naturală şi magie pozitivă.
— Ar fi o treabă frumoasă, am spus, dar ar fi cu putinţă?
— Bacon credea în ea.
— Dar dumneavoastră?
— Şi eu credeam. Dar ca să crezi în ea ar trebui să fii sigur ca cei simpli au dreptate să posede intuiţia individualului, care este singura bună. Totuşi, dacă intuiţia individualului este singura bună, cum ar putea ştiinţa să ajungă să realcătuiască legile universale, prin care, şi pe care, interpretându-le, magia cea bună să devină roditoare?
— Chiar aşa, am spus, cum vor putea?
— N-o mai ştiu. Am avut atâtea discuţii la Oxford cu prietenul meu Guglielmo din Occam, care e acum la Avignon. Mi-a umplut sufletul de îndoieli. Pentru că, dacă numai intuiţia individualului este dreaptă, faptul că nişte cauze de acelaşi gen au efecte de acelaşi gen este o idee prea anevoie de dovedit. Un acelaşi corp poate fi rece sau cald, dulce sau amar, umed sau uscat, într-un loc — şi-n altul nu. Cum pot descoperi eu legătura universală care pune lucrurile în ordine, dacă nu pot mişca un deget fără a crea o infinitate de entităţi noi, deoarece cu o asemenea mişcare se schimbă toate relaţiile de poziţie între degetul meu şi celelalte obiecte? Relaţiile sunt modurile în care mintea mea percepe raportul între entităţi separate, dar care e garanţia că modalitatea aceasta este universală şi statornică?
— Dar dumneavoastră ştiţi că unei anumite grosimi de sticlă îi corespunde o anumită putere de a vedea, şi tocmai pentru că ştiţi acest lucru puteţi să construiţi acum lentile asemenea celor pe care le-aţi pierdut, altfel cum aţi putea?
— Profund răspuns, Adso. De fapt, eu am elaborat această idee, că la o grosime egală trebuie să corespundă o putere egală de a vedea. Am făcut-o pentru că alte daţi am avut intuiţii individuale de acelaşi fel. Desigur, îi este cunoscut celui care experimentează însuşirile tămăduitoare ale ierburilor că toate ierburile de aceeaşi natură au la pacient, deopotrivă dispus, efecte de aceeaşi natură, şi de aceea cel care face experienţe exprimă ideea că orice iarbă de un anume tip este de folos celui cu febră, sau că oricare lentilă de un anume tip măreşte în egală măsură puterea de a vedea a ochiului. Ştiinţa de care vorbea Bacon se învârteşte neîndoielnic în jurul acestor idei. Ia seama, vorbesc despre idei ale lucrurilor, nu despre lucruri. Ştiinţa are de-a face cu ideile şi cu termenii lor şi termenii arată lucrurile luate în parte. Ia seama, Adso, eu trebuie să cred că ideea mea funcţionează, pentru că am învăţat-o pe baza experienţei, dar ca să cred acest lucru ar trebui să presupun că există aici legi universale, şi totuşi nu pot vorbi despre ele, pentru că acelaşi concept că există legi universale şi o ordine dată a lucrurilor ar implica faptul că Dumnezeu ar fi prizonierul tuturor acestora, în vreme ce Dumnezeu este ceva atât de liber încât, dacă ar vrea, şi cu un singur act al voinţei sale, lumea ar fi cu totul altfel.
— Deci, dacă înţeleg bine, faceţi şi ştiţi de ce faceţi, dar nu ştiţi de ce ştiţi că ştiţi ceea ce faceţi?
Trebuie să spun cu mândrie că Guglielmo m-a privit cu admiraţie.
— Poate că aşa e. În orice caz îţi spun de ce mă simt atât de nesigur, în dreptatea mea, chiar dacă eu cred în ea.
— Sunteţi mai mistic decât Ubertino! am spus eu, răutăcios.
— Poate. Dar, după cum vezi, lucrez cu lucrurile din natură. Şi chiar şi în cercetarea pe care o facem acum nu vreau să ştiu cine este bun şi cine este rău, ci vreau să ştiu cine a stat în scriptorium ieri seară, cine mi-a luat ochelarii, cine a lăsat pe zăpadă urmele unui corp care a târât alt corp şi unde se află Berengario. Acestea sunt fapte, după aceea voi încerca să le leg între ele, dacă este cumva cu putinţă, deoarece este greu să spui ce efect a fost produs de o cauză; ar fi de ajuns să vină un înger să schimbe totul, pentru că nu e de mirare dacă nu se poate demonstra că un lucru este cauza unui alt lucru. Chiar dacă trebuie să dovedim mereu, cum şi fac.
— E grea viaţa dumneavoastră, am spus.
— Dar l-am găsit pe Brunello! a exclamat Guglielmo, vorbind de calul de acum două zile.
— Atunci există ordine pe lume! am strigat triumfător.
— Ba există un pic de ordine în biata mea căpăţână, a răspuns Guglielmo.
În momentul acela a intrat Nicola aducând o mică ramă aproape gata şi ne-a arătat-o cu un aer biruitor.
— Şi când rama asta va sta pe bietul meu nas, a spus Guglielmo, poate că biata mea căpăţână o să fie şi mai în ordine.
Un novice a venit atunci să ne spună că Abatele voia să-l vadă pe Guglielmo şi că-l aştepta în grădină. Maestrul meu a fost silit să amâne experienţele sale pe mai târziu şi ne-am grăbit spre locul întâlnirii. În timp ce mergeam, Guglielmo şi-a dat o palmă peste frunte, ca şi cum abia atunci şi-ar fi amintit de ceva ce uitase.
— Era să uit! a spus. Am descifrat semnele cabalistice ale lui Venanzio.
— Toate? Când?
— Când dormeai. Şi depinde de ce înţelegi prin toate. Am descifrat semnele care au apărut la flacără, cele pe care le-ai copiat tu din nou. Însemnările în greceşte trebuie să aştepte Pentru când voi avea lentilele cele noi.
— Şi? Era vorba despre taina cu finis Africae?
— Da. Şi cheia era destul de simplă. Venanzio dispunea de Cele douăsprezece semne ale zodiacului şi de opt semne pentru cele cinci planete, cele două astre şi pământul. Douăzeci de semne cu totul. Destul ca să le asocieze cu alfabetul latin, dat fiind că poţi folosi aceeaşi literă pentru a exprima sunetul celor două iniţiale pentru unum şi uelut. Ordinea literelor o ştim. Care putea fi ordinea semnelor? M-am gândit la ordinea cerurilor, punând cuadrantul zodiacal la marginea cea mai îndepărtată. Deci Terra, Luna, Mercur, Venus, Soarele etc. şi? apoi, urmând semnele zodiacului în dispunerea lor tradiţională, aşa cum le clasifică Isidor din Sevilla, începând de la Ariete (Berbecul) şi de la solstiţiul de primăvară, şi terminând cu Peştii. Acum, dacă încerci să aplici această cheie, iată că mesajul lui Venanzio capătă un sens.
Mi-a arătat pergamentul, pe care era scris mesajul cu litere mari, latineşti: Secretam finis Africae manvs svpra idolvm age primvm et septimvm de qvatvor.
— E clar? a întrebat.
— Mâna deasupra idolului acţionează asupra primului şi al celui de-al şaptelea din cei patru, am repetat, scuturând din cap. Nu e clar deloc.
— Păi da. Ar trebui, în primul rând, să ştim ce înţelegea Venanzio prin idolum. O imagine, o nălucă, o figură? Şi apoi, ce vor fi fiind aceşti patru care au un prim şi un al şaptelea? Şi ce trebuie făcut cu ele? Să le mişti, să le împingi, să le tragi?
— Aşa că nu ştim nimic, şi ne-am întors de unde am plecat, am spus eu cu destulă neplăcere.
Guglielmo s-a oprit şi m-a privit cu un aer nu prea binevoitor.
— Băiatul meu, a spus, ai în faţa ta un biet franciscan care cu modestele lui cunoştinţe şi cu acea puţină pricepere pe care o datorează neţărmuritei puteri a lui Dumnezeu a izbutit, în câteva ore, să descifreze o scriere secretă pe care autorul ei era încredinţat că o făcuse ermetică pentru toţi, în afară de el... şi tu, ticălos nenorocit şi neştiutor de carte, îţi îngădui să spui că ne-am întors de unde am plecat?
Mi-am cerut iertare foarte încurcat. Rănisem vanitatea maestrului meu, şi ştiam cât de mândru se ţinea pentru iuţeala şi siguranţa deducţiilor sale. Guglielmo săvârşise cu adevărat o operă demnă de admiraţie şi nu era vina lui că foarte vicleanul Venanzio nu numai că ascunsese ceea ce descoperise sub veşmintele unui alfabet zodiacal încâlcit, dar elaborase şi o enigmă de nedescifrat.
— N-are a face, n-are a face, nu-ţi cere iertare, m-a întrerupt Guglielmo. De fapt, ai dreptate, ştim încă prea puţin. Sa mergem.

Ziua a treia
Vesper

în care se vorbeşte iar cu Abatele, Guglielmo are unele idei mirobolante pentru a descifra enigma labirintului şi încheie discuţia în chipul cel mai raţional. Apoi se cinează casio in pastelletto

Abatele ne aştepta cu un aer întunecat şi preocupat. Avea în mână o hârtie.
— Am primit o scrisoare de la abatele din Conques, a spus. Îmi comunică numele celui căruia Ioan i-a încredinţat comanda soldaţilor francezi şi paza integrităţii legaţiei. Nu este un om de arme, nu este un om de curte, şi va fi în acelaşi timp un membru al delegaţiei.
— Rară înmănunchiere a feluritelor virtuţi, a spus Guglielmo neliniştit. Cine va fi?
— Bernardo Gui, sau Bernardo Guidoni, cum vrei să-i spui. Guglielmo a explodat într-o exclamaţie în limba lui, pe care n-am înţeles-o, şi nici Abatele n-a înţeles-o, ceea ce poate că a fost mai bine pentru toţi, pentru că vorba pe care a rostit-o Guglielmo suna în chip neruşinat.
— Lucrul acesta nu-mi place, a adăugat numaidecât. Bernardo a fost ani în şir ciocanul ereticilor din regiunea Toulouse, şi a scris Practica officii inquisitionis heretice pravitatis întru folosul tuturor celor care trebuiau să-i persecute şi să-i distrugă pe valdezi, beghini, pinţochieri, călugăraşi şi dolcinieni.
— Îl ştiu, cunosc cartea, minunată ca doctrină.
— Minunată ca doctrină, a admis Guglielmo. Îi este foarte credincios lui Ioan, care în anii trecuţi i-a încredinţat multe misiuni în Flandra şi aici, în Italia de sus. Şi atunci când a fost numit episcop în Galiţia nu s-a lăsat deloc văzut în dioceza lui şi a continuat activitatea inchizitorială. Acum credeam că s-a retras în episcopatul Lodeve, dar, după cât se pare, Ioan îl pune din nou la treabă, şi tocmai aici, în Italia de nord. De ce tocmai pe Bernardo şi de ce să răspundă de oameni înarmaţi?
— Răspunsul există, a spus Abatele, şi întăreşte toate temerile pe care le exprimam ieri despre acest lucru. Ştii bine — chiar dacă nu vrei să recunoşti în faţa mea — că poziţiile în legătură cu sărăcia lui Christos şi ale Bisericii susţinute de capitulul de la Perugia, chiar şi cu abundenţa lor de argumente teologice, sunt aceleaşi, susţinute în chip mai puţin prudent, şi cu o comportare mai puţin ortodoxă, de multe mişcări eretice. Nu-i mare lucru să demonstrezi că poziţiile lui Michele din Cesena, însuşite de împărat, sunt aceleaşi cu cele ale lui Ubertino şi Angelo Clareno. Şi până aici cele două legaţii vor fi de acord. Dar Gui ar putea face mai mult, şi se pricepe bine la aşa ceva: va încerca să susţină că tezele de la Perugia sunt aceleaşi cu ale călugăraşilor, sau frăţiorilor, cum li se mai spune, sau ale pseudoapostolilor. Eşti de acord?
— Spuneai că lucrurile stau aşa, sau că Bernardo Gui va spune că stau aşa?
— Să spunem că spun că el va spune, a încheiat cu prudenţă Abatele.
— Şi eu sunt de aceeaşi părere. Dar asta era de prevăzut. Vreau să spun că se ştia că aveau să ajungă la asta chiar şi dacă nu venea Bernardo. Cel mult, Bernardo o va face cu mai multă eficienţă decât toţi trimişii de nimic ai curiei şi va trebui să i se răspundă cu argumente de cea mai mare iscusinţă.
— Da, a spus Abatele, dar ajunşi aici ne găsim în faţa problemei ce s-a ridicat ieri. Dacă nu găsim până mâine pe făptaşul celor două, sau poate al celor trei crime, va trebui să-i îngăduim lui Bernardo dreptul de a supraveghea treburile din abaţie. Nu-i pot ascunde unui om învestit cu puterea lui Bernardo (şi aşa cum ne-am înţeles între noi, nu trebuie să uităm asta) că aici, în abaţie, s-au întâmplat, se întâmplă chiar şi acum, fapte inexplicabile. Altfel, în momentul în care el va descoperi totul, în momentul în care (Dumnezeu să ne ferească!) se va petrece un nou fapt misterios, el va avea tot dreptul să strige că e vorba de trădare.
— E adevărat, a şoptit Guglielmo îngrijorat. Nu e nimic de făcut. Va trebui să fim atenţi şi să veghem asupra lui Bernardo care va veghea asupra misteriosului ucigaş. Poate că va fi bine aşa; Bernardo, preocupat să-l urmărească pe ucigaş, va fi mai puţin disponibil pentru a interveni în discuţii.
— Bernardo ocupat să-l descopere pe ucigaş va fi un spin în inima autorităţii mele, să nu uite asta domnia ta. Întâmplarea asta încurcată mă sileşte pentru prima oară să cedez puterea pe care o exercit între aceşti pereţi, lucru neobişnuit nu numai în istoria acestei abaţii, dar chiar şi pentru ordinul de Cluny. Aş face orice să-l înlătur. Şi primul lucru de făcut ar fi refuzul de a primi legaţiile.
— O rog fierbinte pe luminăţia ta să mai reflecteze asupra acestei grave hotărâri, a spus Guglielmo. Domnia ta ai în mână o scrisoare a împăratului care te pofteşte să...
— Ştiu ce mă leagă de împărat..., a spus brusc Abatele, şi o ştii şi domnia ta. Şi deci ştii şi că, din păcate, nu pot da îndărăt. Dar toată treaba asta e foarte urâtă. Unde e Berengario? Ce i s-a întâmplat, şi domnia ta ce faci?
— Sunt doar un călugăr care a condus cu mult timp în urmă nişte cercetări inchizitoriale cu rezultate folositoare. Domnia ta ştii că adevărul nu se descoperă în două zile. Şi, în sfârşit, ce putere mi-ai îngăduit? Pot să intru în bibliotecă? Pot să pun orice întrebare vreau, susţinut de autoritatea domniei tale?
— Nu văd legătura dintre crime şi bibliotecă, a spus Abatele încruntat.
— Adelmo era miniaturist, Venanzio traducător, Berengario ajutor de bibliotecar..., a explicat cu răbdare Guglielmo.
— Bine, dar aşa toţi cei şaizeci de călugări au legături cu biblioteca, aşa cum au şi cu biserica. Atunci de ce nu cauţi în biserică? Frate Guglielmo, domnia ta conduci o cercetare prin mandatul meu şi în limitele pe care te-am rugat să le respecţi, în rest, în incinta acestor ziduri, eu sunt stăpânul, după Dumnezeu şi prin graţia lui. Şi aşa va fi şi pentru Bernardo. Pe de altă parte, a adăugat pe un ton mai blând, nu s-a spus câtuşi de puţin că Bernardo o să fie aici chiar pentru întâlnire. Abatele din Conques îmi scrie că el coboară în Italia şi pentru a trece spre miazăzi. Dar îmi spune şi că papa l-a rugat pe cardinalul Bertrando din Poggetto să urce la Bologna şi să vină aici pentru a prelua comanda legaţiei pontificale. Poate că Bernardo vine aici ca să se întâlnească cu cardinalul.
— Ceea ce, într-o perspectivă mai amplă, ar fi şi mai rău. Bertrando este ciocanul ereticilor din Italia centrală. Această întâlnire între doi campioni ai luptelor anticlericale ar putea anunţa o ofensivă mai largă în ţară, pentru a implica până la urmă întreaga mişcare franciscană.
— Şi de asta îl vom informa numaidecât pe împărat, a spus Abatele, dar în cazul acesta primejdia nu va fi imediată. Vom veghea. Vă las cu bine.
Guglielmo a rămas o vreme tăcut, în timp ce Abatele se depărta. Apoi mi-a spus:
— În primul rând, Adso, trebuie să încercăm să nu ne lăsăm luaţi de grabă. Lucrurile nu se rezolvă rapid când se adună atâtea experienţe individuale mărunte. Eu mă întorc la laborator, pentru că fără lentile nu numai că nu pot să citesc manuscrisul, dar n-ar mai avea rost nici să ne întoarcem în noaptea asta în bibliotecă. Tu du-te şi află dacă se ştie ceva despre Berengario.
În clipa aceea ne-a ieşit înainte, fugind, Nicola din Morimondo, purtător de veşti proaste. În timp ce căuta să şlefuiască mai bine lentila cea mai bună, cea în care Guglielmo îşi punea toată nădejdea, lentila se spărsese. Şi o alta, care putea s-o înlocuiască, plesnise în vreme ce încerca s-o vâre în ramă. Nicola ne-a arătat, nemângâiat, cerul. Se şi făcuse de vesper şi întunericul începea să se lase. În ziua aceea nu se mai putea lucra. O altă zi pierdută, a constatat cu amărăciune Guglielmo, abţinându-se (cum mi-a mărturisit mai apoi) să nu-l ia de gât pe sticlarul nepriceput, care, pe de altă parte, era destul de ruşinat.
L-am lăsat cu ruşinea lui şi ne-am dus să aflăm câte ceva despre Berengario. Fireşte, nimeni nu-l găsise.

Ne simţeam ajunşi într-un punct mort. Am umblat o vreme prin portic, nemaiştiind ce să facem. Dar, în scurtă vreme, am văzut că Guglielmo era absorbit, cu privirea pierdută în gol, ca şi cum n-ar fi văzut nimic. De câtva timp îşi scosese din rasă o rămăşiţă din ierburile acelea pe care le culesese cu câteva săptămâni înainte şi le mesteca de parcă din ele ar fi supt un fel de aţâţare potolită. Într-adevăr, părea absent, dar din când în când ochii i se luminau ca şi cum în golul minţii sale i s-ar fi aprins o idee nouă; apoi cădea din nou în prostirea aceea a lui, neobişnuită şi activă. La un moment dat a spus:
— Desigur, s-ar putea...
— Poftim? l-am întrebat eu.
— Mă gândeam la o modalitate de orientare în labirint. Nu e uşor de realizat, dar ar da roade. De fapt, ieşirea este în turnul de răsărit şi lucrul acesta îl ştim. Acum gândeşte-te că noi am avea o maşinărie care să ne spună în ce parte se află miazănoaptea. Ce s-ar întâmpla?
— Că ar fi de ajuns, fireşte, să apucăm spre dreapta noastră şi ne-am îndrepta spre răsărit. Sau ar fi de ajuns să umblăm în direcţia opusă şi vom şti că umblăm spre turnul de miazăzi. Dar chiar dacă am crede că există o asemenea magie, labirintul este totuşi un labirint, şi de cum ne-am îndrepta spre răsărit, am întâlni un perete care ne-ar împiedica să mergem drept şi am pierde din nou drumul, am observat eu.
— Da, dar maşinăria de care vorbesc ar arăta mereu spre miazănoapte chiar dacă noi am fi schimbat drumul şi în orice punct ne-ar spune în ce parte să ne întoarcem.
— Ar fi minunat. Dar ar trebui să avem maşinăria aceasta, şi ea s-ar cuveni să poată recunoaşte miazănoaptea chiar şi noaptea şi în loc închis, fără să se poată vedea nici soarele, nici stelele... Şi cred că nici măcar Bacon al dumneavoastră n-ar avea o asemenea maşinărie, am râs eu.
— Ba te înşeli, a spus Guglielmo, pentru că o maşinărie de felul acesta a fost construită şi unii navigatori au şi folosit-o. Ea nu are nevoie de stele sau de soare, pentru că foloseşte puterea unei pietre miraculoase, asemenea cu cea pe care am văzut-o în spitalul lui Severino, cea care atrage fierul. Şi a fost studiată de Bacon şi de către un magician picard, Pierre de Maricourt, care i-a descris nenumăratele-i folosinţe.
— Şi dumneavoastră ştiţi s-o folosiţi?
— Păi luată aşa cum este n-ar fi mare lucru. Piatra poate fi folosită pentru a produce multe minunăţii, printre care o maşinărie care se mişcă fără întrerupere, fără nici un fel de forţă din afară, dar folosul ei cel mai simplu a fost descris şi de un arab, Baylek al Qabayaki. Iei un vas plin cu apă şi pui în el să plutească o bucată de plută în care ai înfipt un ac de fier. Apoi treci piatra magnetică deasupra suprafeţei apei, cu o mişcare circulară, până când acul capătă aceeaşi proprietate cu piatra. Şi în acel moment acul — dar ar fi făcut-o şi piatra dacă ar fi avut putinţa să se mişte în jurul unui pivot — se aşeză cu vârful în direcţia miazănoapte, şi dacă tu te mişti cu vasul, vârful se întoarce întotdeauna în direcţia vântului tramontana, adică spre miazănoapte. Nu mai are rost să-ţi mai spun că dacă tu ai fi însemnat pe marginea vasului, faţă de punctul de miazănoapte, şi poziţia austrului, a acvilonului şi aşa mai departe, vei şti totdeauna în ce parte să te mişti în bibliotecă ca să ajungi în turnul de răsărit.
— Ce lucru minunat! am exclamat. Dar de ce acul se îndreaptă mereu spre septentrion? Poate atrage fierul, am văzut, şi-mi închipui că poate atrage o cantitate imensă de fier. Dar atunci... atunci în direcţia stelei polare, la limitele cele mai îndepărtate ale globului, există mari cantităţi de fier.
— Unii au sugerat într-adevăr că aşa ar fi. Numai dacă nu cumva acul se îndreaptă nu în direcţia stelei, ci exact spre punctul de întâlnire al meridianelor cereşti. Semn că, aşa s-a spus, „hic lapis gerit in se similitudinem coeli”, şi polii magnetului primesc înclinaţia lor de la polii cereşti şi nu de la cei pământeşti. Ceea ce este un frumos exemplu de mişcare produsă la distanţă şi nu printr-o cauzalitate materială directă: problemă cu care se ocupă prietenul meu Giovanni din Gianduno, când împăratul nu-i cere să scufunde oraşul Avignon în viscerele pământului.
— Atunci să ne ducem să luăm piatra de la Severino, şi un vas, apă şi o bucată de plută..., am spus nerăbdător.
— Încet, încet, a zis Guglielmo. Nu ştiu de ce, dar n-am văzut niciodată o maşinărie care, fiind ea fără cusur în descripţia filosofilor, să fie apoi şi perfectă în funcţionarea ei mecanică, în vreme ce cosorul unui ţăran, pe care nici un filosof nu l-a descris, funcţionează aşa cum trebuie... Mă tem că preumblându-mă printr-un labirint cu un felinar într-o mână şi cu un vas plin cu apă într-alta... Aşteaptă, îmi vine altă idee. Maşinăria ar arăta miazănoaptea şi dacă ar fi în afara labirintului, aşa e?
— Da, dar în locul acela nu ne-ar sluji, pentru că am avea soarele şi stelele..., am spus.
— Ştiu, ştiu. Dar dacă maşinăria funcţionează atât afară, cât şi înăuntru, de ce n-ar trebui să fie aşa şi în capul nostru?
— În capul nostru? Desigur că el funcţionează şi afară, şi într-adevăr de afară ştim foarte bine care este orientarea Edificiului. Dar când suntem înăuntru nu mai înţelegem nimic.
— Aşa e. Dar uită maşinăria. Gândul la maşinărie m-a îndemnat să mă gândesc la legile naturale şi la legile gândirii noastre. Iată cum: trebuie să găsim din afară un mod de a descrie Edificiul cum este înăuntru.
— Şi cum aşa?
— Lasă-mă să mă gândesc, nu trebuie să fie prea greu...
— E metoda de care vorbeaţi ieri? Nu voiaţi să străbateţi labirintul făcând semne cu cărbunele?
— Nu, mi-a spus, cu cât m-am gândit mai mult la asta, cu atât m-a convins mai puţin. Poate că nu izbutesc să-mi amintesc bine regula, sau poate că, pentru a umbla într-un labirint, trebuie să ai o Ariadnă bună, care să te aştepte la uşă ţinând capătul unui fir. Dar nu există fire atât de lungi. Şi chiar dacă ar exista, asta ar însemna (poveştile spun întotdeauna adevărul) că dintr-un labirint se iese întotdeauna cu un ajutor din afară. De unde, legile din afară sunt egale cu legile dinăuntru. Asta e, Adso, ne vom folosi de ştiinţele matematice. Numai în ştiinţele matematice, cum spune Averroes, lucrurile cunoscute de noi se identifică cu cele cunoscute în mod absolut.
— Atunci vedeţi că admiteţi nişte cunoştinţe universale.
— Cunoştinţele matematice sunt idei construite de intelectul nostru în aşa fel încât să funcţioneze întotdeauna ca adevărate, sau pentru că sunt înnăscute, sau pentru că matematica a fost inventată înaintea celorlalte ştiinţe. Şi biblioteca a fost construită de o minte omenească, minte care gândea în mod matematic, pentru că fără matematică nu faci labirinturi. Şi, deci, este vorba de a confrunta ideile noastre matematice cu ideile constructorilor şi din această confruntare putem căpăta ştiinţa, pentru că este ştiinţa unor termeni pe baza altora. Şi, în definitiv încetează de-a mă mai târî în discuţii metafizice! Ce dracu’ te-a apucat astăzi? Mai degrabă tu, care ai ochi buni, ia un pergament, o tăbliţă, ceva pe care să faci semne şi un condei... Bine, îl ai la tine, bravo, Adso. Hai să facem o plimbare în jurul Edificiului, cât mai avem un pic de lumină.
Ne-am învârtit, deci, îndelung în jurul Edificiului. Adică cercetam de departe turnurile de răsărit, de miazănoapte şi de apus şi pereţii care le legau. Cât priveşte restul, da spre prăpastie, dar din motive de simetrie probabil că nu erau altfel decât ceea ce vedeam.
Şi ceea ce vedeam, a observat Guglielmo în timp ce mă punea să iau însemnări precise pe tăbliţa mea, era că fiecare zid avea două ferestre, şi fiecare turn cinci.
— Acum, ia gândeşte-te, mi-a spus maestrul meu. Fiecare cameră pe care am văzut-o avea câte o fereastră...
— În afară de cele cu şase laturi, am spus.
— Şi e firesc; sunt cele din centrul fiecărui turn.
— Şi-n afară de unele care nu aveau ferestre, dar nu erau nici heptagonale.
— Lasă-le pe alea. Mai întâi să găsim regula, apoi să căutăm să justificăm excepţiile. Deci avem în afară cinci camere pentru fiecare turn, şi două camere pentru fiecare perete, fiecare cu câte o fereastră. Dar dacă dintr-o cameră cu fereastră se intră spre interiorul Edificiului, se întâlneşte o altă încăpere cu fereastră. Semn că este vorba de ferestre dinlăuntru. Acum, ce formă are puţul din mijloc, care se vede în bucătărie şi în scriptorium?
— Octogonală, am spus eu.
— Perfect. Şi de fiecare latură a octogonului, în scriptorium, se deschid două ferestre. Asta înseamnă că de fiecare latură a octogonului se află două camere dinlăuntru. Aşa e?
— Da. Dar camerele fără ferestre?
— Sunt opt cu toatele. Într-adevăr, încăperea dinlăuntrul fiecărui turn cu şapte laturi are cinci pereţi care dau spre fiecare din camera oricărui turn. Cu ce se învecinează ceilalţi doi pereţi? Nu cu o cameră aşezată de-a lungul zidurilor din afară, căci ar exista ferestrele, nici cu una aşezată de-a lungul octogonului, din aceleaşi motive, şi pentru că atunci ar fi camere exagerat de lungi. Încearcă, deci, să faci un desen cu felul cum ar putea să apară biblioteca văzută de sus. Vezi că faţă de fiecare turn trebuie să fie două camere care să se învecineze cu puţul octogonal din mijloc.
Am încercat să trasez desenul pe care maestrul meu mi l-a sugerat, şi am scos un strigăt de izbândă.
— Dar acum ştim tot! Lăsaţi-mă să număr... Biblioteca are cincizeci şi şase de camere, dintre care patru heptagonale şi cincizeci şi două mai mult sau mai puţin pătrate şi, din acestea, patru sunt fără ferestre, în timp ce douăzeci şi opt dau în afară şi şaisprezece înăuntru!
— Şi cele patru turnuri au fiecare câte cinci camere de patru laturi şi una de şase... Biblioteca e construită după o armonie cerească, armonie căreia i se pot atribui diverse şi uimitoare înţelesuri...
— Minunată descoperire, am spus, dar atunci de ce este atât de greu să te descurci în ea?
— Pentru că ceea ce nu răspunde nici unei legi matematice este felul cum sunt aşezate trecerile. Unele camere îngăduie trecerea în mai multe altele, altele în una singură şi ne putem întreba dacă nu există cumva camere care să nu îngăduie trecerea în nici o alta. Dacă ţii seama de acest element, plus lipsa luminii şi nici o lămurire dată de poziţia soarelui (şi mai adaugă la asta nălucirile şi oglinzile), înţelegi cum poate labirintul să încurce pe oricine îl străbate, care mai e şi tulburat de sentimentul vinovăţiei. Pe de altă parte, gândeşte-te cât eram noi de disperaţi ieri seară, când nu izbuteam să găsim drumul. Cea mai mare zăpăceală obţinută prin intermediul celei mai depline ordini: calculul mi se pare sublim. Constructorii bibliotecii erau nişte mari maeştri!
— Şi-atunci cum vom face ca să ne orientăm?
— Dacă am ajuns aici nu e prea greu. Cu planul pe care l-ai desenat tu, şi care, de bine de rău, tot se potriveşte cu alcătuirea bibliotecii, de cum vom fi în prima sală heptagonală ne vom mişca aşa încât să găsim numaidecât una dintre cele două camere oarbe. Apoi, cotind mereu la dreapta, după trei sau patru camere, va trebui să fim din nou într-un turn, care nu va putea fi decât turnul de miazănoapte, până când ne vom întoarce într-o altă cameră oarbă, care la stânga se învecinează cu sala heptagonală şi la dreapta va putea să ne lase
să regăsim o trecere asemănătoare celei de care ţi-am vorbit chiar acum, până când vom ajunge la turnul de apus.
— Da, dacă toate camerele ar da în toate camerele...
— Într-adevăr, şi pentru asta ne va trebui planul tău, pe care vom însemna pereţii plini, aşa încât să ştim în ce fel ne vom abate. Nu va fi greu.
— Dar suntem siguri că va funcţiona? am întrebat buimăcit, pentru că totul mi se părea foarte simplu.
— Va funcţiona, a răspuns Guglielmo. „Omnes enim causae effectum naturalium dantur per lineas, angulos et figuras. Aliter enim impossibile est sciri propter quid in illis”, a citat el. Sunt cuvintele unuia dintre marii maeştri de la Oxford. Dar, din păcate, încă nu ştim totul. Am învăţat cum să nu ne rătăcim. Acum mai e vorba să ştim dacă este vreo regulă care să hotărască împărţirea cărţilor în camere. Iar versetele din Apocalipsă ne spun aşa de puţin şi pentru că multe sunt la fel în camere deosebite...
— Şi totuşi, cartea Apostolului ar fi îngăduit să se găsească mai mult de cincizeci şi şase de versete!
— Fără îndoială. Aşa că doar unele versete sunt bune. Ciudat. Ca şi când ar fi avut mai puţin de cincizeci, treizeci, douăzeci... Oh, pe barba lui Merlin!
— A cui?
— Ah, nimic, un vrăjitor de pe la noi... Au folosit atâtea versete câte litere are alfabetul! Sigur că aşa este! Textul versetelor nu contează, ci doar literele de la început. Fiecare cameră este însemnată cu o literă a alfabetului, şi toate laolaltă alcătuiesc un anumit text pe care va trebui să-l descoperim!
— Ca un imn figurat în formă de cruce sau de peşte!
— Mai mult sau mai puţin, şi probabil că în momentul când s-a construit biblioteca acest soi de imnuri erau foarte pe plac.
— Şi textul de unde începe?
— De la o etichetă mai mare decât celelalte, din sala heptagonală a turnului de intrare... sau... Dar, desigur, de la frazele scrise cu roşu!
— Dar sunt atâtea!
— Şi deci vor fi multe texte sau multe cuvinte. Acum tu ia din nou şi copiază mai bine şi mai mare planul tău, apoi, urnblând prin bibliotecă, nu numai că vei însemna cu condeiul, uşor, camerele prin care trecem şi poziţia uşilor şi a pereţilor (dacă nu chiar şi a ferestrelor), dar şi litera de la începutul versetului care apare acolo şi, ca un miniaturist, cumva, vei face mai mari literele cu roşu.

— Dar cum aţi reuşit, am spus cu admiraţie, să lămuriţi misterul bibliotecii privind-o de afară, şi nu i-aţi dat de rost când eraţi înăuntru?
— Aşa cunoaşte Dumnezeu lumea, pentru că a conceput-o în capul lui, ca din afară, înainte de a crea-o, în timp ce noi nu-i cunoaştem regula pentru că trăim în ea şi o găsim gata făcută.
— Aşa se pot cunoaşte lucrurile privindu-le din afară.
— Lucrurile făcute de mâna omului, pentru că refacem în mintea noastră etapele maestrului artist. Nu lucrurile din natură, pentru că nu sunt opera minţii noastre.
— Dar pentru bibliotecă ne ajunge, adevărat?
— Da, a spus Guglielmo, dar numai pentru bibliotecă. Acum să ne ducem să ne odihnim. Eu nu pot să fac nimic până mâine dimineaţă, când voi avea — sper — lentilele mele. E foarte necesar să dormi şi să te scoli la timp. Voi încerca să reflectez.
— Şi cina?
— Ah, da, cina. Acum a trecut ora. Călugării sunt deja la completa. Dar poate că bucătăria mai e încă deschisă. Du-te să cauţi ceva.
— Să fur?
— Să ceri. Lui Salvatore, cu care te-ai împrietenit.
— Păi o să fure el!
— Eşti poate paznicul fratelui tău? a întrebat Guglielmo cu cuvintele lui Cain. Dar mi-am dat seama că glumea şi voia să spună că Dumnezeu e mare şi mila lui n-are margini. De aceea am pornit în căutarea lui Salvatore şi l-am găsit lângă grajdurile cailor.
— Frumos, am spus, arătându-l pe Brunello şi ca să intru în vorbă cu el. Mi-ar plăcea să-l călăresc.
— No se puede. Abbonis est. Dar nu trebuie un cal bun ca să fugi iute... Mi-a arătat un cal voinic, dar nu prea arătos. Anco ăla sufficit... Vide illuc, tertius equi...
Voia să-mi arate un al treilea cal. Am râs de latina lui caraghioasă.
— Şi ce faci cu ăla? l-am întrebat.
Şi mi-a spus-o poveste ciudată. Mi-a spus că orice cal, chiar şi gloaba cea mai bătrână şi mai prăpădită, poate fi făcut să devină mult mai iute decât Brunello. Trebuie să amesteci în ovăzul lui o iarbă care se cheamă satirion, bine tocată, şi apoi să-i ungi coapsele cu grăsime de cerb. După care încaleci pe cal şi înainte de a-i da pinteni îi întorci botul spre Levant şi-i spui la ureche, de trei ori, cu voce înceată, cuvintele „Gaspar, Melchior, Melchisedec”. Calul va porni în goana mare şi va face într-o oră drumul pe care Brunello îl va face în opt. Şi dacă i se atârnă la gât dinţii unui lup pe care calul însuşi l-a omorât fugind, dobitocul nu va mai osteni.
L-am întrebat dacă încercase vreodată. Mi-a răspuns, apropiindu-se bănuitor şi şoptindu-mi la ureche, cu suflarea lui într-adevăr neplăcută, că era foarte greu, pentru că satirionul era cultivat acum numai de episcopi şi de cavalerii prieteni cu ei şi că se slujesc de el ca să-şi mărească puterea. Am pus capăt vorbelor sale şi i-am spus că în seara aceea maestrul meu vrea să citească nişte cărţi în chilia lui şi că vrea să mănânce acolo.
— Facio mi, mi-a spus el, fac el casio in pastelletto.
— Cum se face?
— Facilis. Iei el casio (caşcaval) care să nu fie prea vechi, nici prea sărat şi tăiat în felioare cât să bagi în gură pătrate sau sicut îţi place. Şi postea să pui puţintel butierro sau structo proaspăt ă rechauffer pe brasia. Şi înăuntru vamos a poner două fette de cassio, şi când socoteşti că e moale, zucharum et cannella supra positurum du bis. Şi trebuie pus grabnic in tabula, pentru că trebuie mâncat cât mai e cald.
— Du-te şi fă casio in pastelletto, i-am spus.
Şi el a dispărut spre bucătărie, spunându-mi să-l aştept. După o jumătate de oră s-a reîntors cu o farfurie acoperită cu un şervet. Mirosea bine.
— Tene, mi-a spus, şi mi-a dat şi o lampă mare, plină de ulei.
— Ce să fac cu ea?
— Sais pas, moi, mi-a spus cu un aer viclean. Fileisch magister al tău poate să vrea să se ducă în vreun loc întunecos esta noche.
Era limpede că Salvatore ştia mai multe decât bănuiam. Nu l-am mai iscodit şi i-am dus mâncarea lui Guglielmo. Am mâncat şi eu m-am dus în chilia mea. Sau cel puţin m-am făcut că mă duc. Voiam să-l întâlnesc din nou pe Ubertino şi am intrat pe ascuns în biserică.

Ziua a treia
După completa

în care Ubertino îi spune lui Adso povestea lui fra Dolcino, alte poveşti Adso le reevocă sau le citeşte în bibliotecă pe cont propriu, apoi i se întâmplă că se întâlneşte cu o fată frumoasă şi teribilă ca o armată desfăşurată în luptă

L-am găsit într-adevăr pe Ubertino la statuia Sfintei Fecioare. M-am apropiat în tăcere de el şi pentru o vreme m-am prefăcut (mărturisesc asta) că mă rog. Apoi am cutezat să-i vorbesc.
— Sfinte părinte, i-am spus, pot să vă cer o lămurire şi un sfat?
Ubertino s-a uitat la mine, m-a luat de mână şi s-a ridicat, ducându-mă să şed cu el pe o laviţă. M-a cuprins strâns de braţ şi i-am simţit suflarea pe faţă.
— Multiubitul meu fiu, a spus, tot ceea ce ăst biet bătrân poate să facă pentru sufletul tău, cu bucurie va fi făcut. Ce te nelinişteşte? Spaimele, i-adevărat, a întrebat cuprins parcă de o spaimă şi el. Spaimele cărnii?
— Nu, am răspuns roşind, ci spaimele minţii mele, care vrea să cunoască prea multe...
— Şi e rău asta! Domnul cunoaşte toate lucrurile, nouă ne revine doar să adorăm înţelepciunea lui.
— Dar nouă ne revine şi datoria de a deosebi răul de bine şi de a înţelege slăbiciunile omului. Sunt novice, dar voi fi călugăr şi sacerdot, şi trebuie să învăţ unde sade răul şi ce înfăţişare are, pentru ca într-o zi să-l recunosc şi să-i învăţ pe alţii să-l recunoască.
— Asta e drept, băiete. Şi atunci ce vrei să cunoşti?
— Buruiana cea mai rea a ereziei, părinte, am spus plin de convingere. Şi apoi, dintr-o răsuflare: Am auzit vorbindu-se despre un om rău care i-a fermecat pe alţii, fra Dolcino.
Ubertino a rămas tăcut. Apoi a spus:
— E drept. Ai auzit cum se amintea de asta alaltăieri seară, când vorbeam cu Guglielmo. Dar asta e o poveste foarte urâtă, de care mă doare să vorbesc, pentru că învaţă (da, în felul acesta va trebui s-o ştii, ca să tragi învăţătură de folos), pentru că învaţă, cum spuneam, cum din dragoste pentru pocăinţă şi din dorinţa de a curăţa lumea de păcate pot să iasă sânge şi pieire.
S-a aşezat mai bine, slăbind strânsoarea din jurul umerilor mei, dar ţinând mai departe o mână pe gâtul meu, ca pentru a-mi transmite nu ştiu dacă înţelepciunea sau înflăcărarea sa.
— Povestea începe înainte de fra Dolcino, mi-a spus el, cu mai bine de şaizeci de ani în urmă, şi eu eram un copil. S-a petrecut la Parma. Aici a început să predice un anume Gherardo Segalelli, care-i îndemna pe toţi la o viaţă de pocăinţă, şi care umbla pe străzi strigând „pocăiţi-vă-ţi”, ceea ce era un fel al lui de om neînvăţat de a spune: „Penitentiam agite, appropinquabit enim regnum coelorum”. Îi poftea pe cei care-l urmau să fie asemenea cu apostolii şi voia ca secta lui să poarte numele adunării apostolilor şi ca ai lui să străbată lumea ca nişte cerşetori săraci trăind numai din pomeni.
— Ca şi călugăraşii, am spus eu. Nu asta le cerea şi Domnul Dumnezeu, precum şi Sfântul Francisc al domniei voastre?
— Da, a încuviinţat Ubertino cu o uşoară îndoială în glas şi cu un suspin. Dar poate că Gherardo a exagerat. El şi cu ai lui au fost învinuiţi că nu mai voiau să ştie de autoritatea sacerdoţilor, de ţinerea sfintelor slujbe, de spovedanie şi vagabondau în trândăvie.
— Dar de asta i-au învinuit şi pe franciscanii spirituali. Şi minoriţii nu spun astăzi că nu trebuie recunoscută autoritatea papei?
— Da, dar nu nişte sacerdoţi. Noi înşine suntem sacerdoţi. Băiete, e greu să faci deosebirea între aceste lucruri. Linia care desparte binele de rău este atât de subţire... Într-un fel, Gherardo a greşit şi s-a mânjit de erezie. A cerut să fie primit în ordinul fraţilor minoriţi, dar confraţii noştri nu l-au primit, îşi petrecea viaţa în biserica fraţilor noştri şi i-a văzut aici pictaţi pe apostoli cu sandale în picioare şi mantii pe umăr, şi aşa şi-a lăsat părul şi barba să crească, şi-a pus sandalele în picioare şi funia fraţilor minoriţi, pentru că oricine doreşte să înfiinţeze o nouă congregaţie ia mereu câte ceva de la ordinul Preasfântului Francisc...
— Dar atunci era pe calea cea bună...
— Dar pe undeva tot greşea... îmbrăcat cu o mantie albă peste o tunică albă şi cu părul lung, şi-a cucerit pe lângă oamenii simpli faima de sfânt. A vândut o casetă de-a lui şi luând banii pe ea s-a aşezat pe o piatră de care în vremurile vechi podestaţii obişnuiau să se slujească pentru a vorbi mulţimii, ţinând în mână punga cu banii, şi nu i-a împărţit, nu i-a dat săracilor, ci chemând la el nişte răufăcători care jucau pe acolo pe-aproape, i-a împărţit acelora spunând: „Să-i ia cine pofteşte”, şi răufăcătorii aceia au luat banii şi s-au dus să-i joace la zaruri, şi-l blestemau pe Dumnezeul cel viu, şi el, care le dăruise, auzea şi nu roşea.
— Dar şi Francisc a dat tot ce avea şi am auzit azi de la Guglielmo că s-a dus să predice ciorilor şi şoimilor, şi chiar leproşilor, adică drojdiei societăţii pe care mulţimea celor care îşi spuneau virtuoşi o ţinea departe...
— Da, dar Gherardo greşea pe undeva, Francisc nu s-a luat niciodată la harţă cu Sfânta Biserică, şi Evanghelia spune să dai săracilor, nu tâlharilor. Gherardo a dat şi nu a primit nimic în schimb, pentru că dăduse unor oameni răi, şi a început rău, a urmat rău şi a sfârşit rău, deoarece congregaţia lui a fost dezaprobată de papa Grigore al X-lea.
— Poate că, am spus eu, era un papă cu vederi mai puţin largi decât cel care a aprobat regula lui Francisc.
— Da, dar Gherardo greşea pe undeva, şi în schimb Francisc ştia bine ce face. Şi în sfârşit, băiatule, aceşti păzitori de porci şi de vaci care pe neaşteptate au devenit pseudo-apostoli voiau bine şi frumos şi fără sudoarea frunţii să trăiască din pomenile celor pe care fraţii minoriţi îi educaseră cu atâta trudă şi cu atâta eroic exemplu de sărăcie! Dar nu despre asta e vorba, a adăugat el numaidecât, ci de faptul că, pentru a se asemui cu apostolii, care erau totuşi iudei, Gherardo Segalelli a pus să fie tăiat împrejur, ceea ce se împotriveşte cuvintelor rostite de Pavel galateenilor — şi tu ştii cât de multe persoane sfinte au anunţat că Antichristul viitorului va veni din neamul celor circumcişi... Dar Gherardo a fost şi mai rău, se ducea să-i strângă pe cei simpli şi spunea: „Veniţi cu mine în vie”, şi cei care nu-l ştiau intrau cu el în via altuia, crezând că-i a lui, şi mâncau strugurii altuia.
— Nu minoriţii vor fi fost cei care să apere proprietatea altora, am spus eu fără chibzuială.
Ubertino m-a fixat cu o privire aspră.
— Minoriţii cer să fie ei săraci, dar n-au cerut-o niciodată altora să fie săraci. Nu poţi să te înfrupţi nepedepsit din proprietatea bunilor creştini, căci bunii creştini te vor arăta ca pe un tâlhar, şi aşa s-a întâmplat cu Gherardo. Despre care, în cele din urmă, au spus (ia aminte, eu nu ştiu dacă e adevărat, dar mă încred în cuvintele fratelui Salimbene, care i-a cunoscut pe oamenii aceia) că pentru a da dovadă de puterea lui de voinţă şi de abţinerea lui, a dormit cu nişte femei fără să aibă legături sexuale; dar cum discipolii lui au încercat să-l imite, rezultatele au fost cu totul altele... Oh, nu sunt lucruri pe care trebuie să le ştie un copil, femeia este corabia diavolului... Gherardo continua să strige „pocăiţi-vă-ţi”, dar un discipol de-al lui, un anume Guido Putagio, a încercat să ia el conducerea grupului, şi umbla cu mare alai şi mulţi cai înşeuaţi şi cheltuia din plin dând petreceri precum cardinalii de la Biserica din Roma. Apoi s-au luat la ceartă între ei, pentru conducerea sectei, şi s-au petrecut lucruri de ruşine. Dar cu toate acestea mulţi au venit la Gherardo, nu numai ţărani, ci şi oameni de la oraş, înscrişi în bresle, şi Gherardo i-a pus să se dezbrace, ca dezbrăcaţi să-l urmeze pe Christos dezbrăcat, şi-i trimitea în lume să predice, dar el şi-a făcut o haină fără mâneci, albă, cu ţesătură tare, şi înveşmântat aşa semăna mai degrabă a om al Bisericii! Trăind sub cerul liber, intrau uneori să predice prin biserici, întrerupând adunarea oamenilor credincioşi şi gonindu-i de acolo pe predicatori şi o dată au pus un copil pe tronul episcopului în biserica Sunt’ Orso din Ravenna. Şi îşi spuneau urmaşii doctrinei lui Gioacchimo da Fiore...
— Dar şi franciscanii, am spus eu, cred aşa, şi Gherardo da Borgo San Donnino, şi dumneavoastră! am exclamat.
— Linişteşte-te, băiete. Gioacchino da Fiore a fost un mare profet şi primul care a înţeles că Francisc însemnase reînnoirea Bisericii. Dar pseudoapostolii s-au folosit de doctrina lui ca să justifice nebunia lor, Segalelli ducea cu el o apostoleasă, o anume Tripia sau Ripia, care pretindea că are darul profeţiei. O femeie, înţelegi?
— Dar, părinte, am încercat eu să obiectez, chiar domnia voastră vorbeaţi alaltăieri seară despre sfinţia Chiarei din Montefalco şi Angelei din Foligno...
— Ele erau sfinte! Trăiau în supuşenie, recunoscând puterea Bisericii, nu pretindeau niciodată că au darul profeţiei, în schimb, pseudoapostolii pretindeau că şi femeile Puteau merge din oraş în oraş ca să predice; cum au făcut şi mulţi alţi eretici. Şi nu mai cunoşteau nici o deosebire între holtei şi căsătoriţi şi nici o îndatorire nu a mai fost pentru totdeauna. Pe scurt, ca să nu te ostenesc prea mult cu poveşti atât de triste, ale căror tâlcuri ascunse nu le poţi pricepe prea tone, episcopul Obizzo din Parma a hotărât, în sfârşit, să-l Pună pe Gherardo în butuci. Dar în momentul acesta s-a petrecut un lucru ciudat, care-ţi spune cât de viclean se strecoară buruiana ereziei. Pentru că în cele din urmă episcopul l-a eliberat pe Gherardo şi l-a primit alături de el la masă şi râdea la glumele lui şi-l ţinea ca pe bufonul lui.
— Dar de ce?
— Nu ştiu, şi mi-e teamă s-o ştiu. Episcopul era nobil şi nu-i plăceau negustorii şi meşteşugarii. Poate că nu-i era necaz că Gherardo, cu predicile sale de sărăcie, vorbea împotriva lui, şi trecea de la cererea de pomană la jaf. Dar, în sfârşit, s-a amestecat şi papa, episcopul a revenit la dreapta lui severitate şi Gherardo a sfârşit pe rug ca eretic de neiertat. Era începutul acestui secol.
— Şi ce legătură are asta cu fra Dolcino?
— Are, şi asta spune cum supravieţuieşte erezia distrugerii înseşi a ereticilor. Acest Dolcino era bastardul unui sacerdot, care trăia în dioceza din Novară, prin părţile astea ale Italiei, ceva mai spre miazănoapte. Cineva a spus că s-a născut în altă parte, în valea Ossolei, sau la Romagnano. Dar nu are importanţă. Era un tânăr cu o minte foarte ascuţită şi a fost instruit cu multă carte, dar l-a furat pe sacerdotul care se îngrijea de el şi a fugit spre răsărit, în oraşul Trento. Şi aici a preluat predicile lui Gherardo, într-un chip şi mai eretic, declarând că este singurul apostol adevărat al lui Dumnezeu, şi totul trebuie să fie laolaltă în dragoste, şi că era îngăduit să umbli fără nici o oprelişte, cu toate femeile, pricină pentru care nimeni nu putea fi învinuit de concubinaj, chiar dacă umbla cu nevasta sau cu fiica...
— A predicat într-adevăr toate lucrurile astea de care a fost acuzat? Pentru că am auzit că şi spiritualii au fost acuzaţi de crime ca acei călugări din Montefalco...
— De hoc satis, m-a întrerupt pe neaşteptate Ubertino. Aceia nu mai erau călugări. Erau eretici. Şi chiar otrăviţi de Dolcino. Şi, pe de altă parte, ascultă, e de ajuns să ştii ce-a fost Dolcino ca după aceea să-l numeşti un ticălos. Cum de-a ajuns el la cunoaşterea doctrinelor pseudoapostolilor, nu ştiu câtuşi de puţin. Poate că a trecut prin Parma, când era tânăr, şi l-a auzit pe Gherardo. Se ştie că a menţinut în regiunea bologneză contacte cu ereticii aceia după moartea lui Segalelli. Dar se ştie precis că şi-a început predicile în Trento. Acolo a sedus o fată foarte frumoasă şi de neam ales, Margherita, sau ea l-a sedus pe el, precum Eloisa l-a sedus pe Abelard, pentru că, adu-ţi aminte, numai prin femei diavolul pătrunde în sufletul oamenilor. Atunci episcopul din Trento l-a gonit din dioceza lui, dar Dolcino adunase deja mai mult de-o mie de supuşi şi a început un lung marş care l-a adus înapoi în regiunea în care se născuse. Şi de-a lungul drumului i se alăturau alţi închipuiţi, păcăliţi de cuvintele lui, şi poate că i s-au alăturat şi mulţi eretici valdezi care locuiau prin regiunile de munte prin care treceau, sau el voia să se unească cu valdezii din locurile acestea de miazănoapte. Ajuns în regiunea Novarei, Dolcino a găsit o lume care încuviinţa răzmeriţa sa, pentru că vasalii care guvernau ţinutul Gattinarei în numele episcopului din Vercelli fuseseră izgoniţi de către populaţie, care i-a primit deci pe bandiţii lui Dolcino ca pe nişte aliaţi buni.
— Ce făcuseră vasalii episcopului?
— Nu ştiu, nu se cuvine ca eu să-i judec. Dar, cum vezi, erezia se mărită cu revolta împotriva seniorilor, în multe cazuri, şi pentru asta ereticul începe să predice maica sărăcie şi apoi cade pradă tuturor ispitelor puterii, ale războiului şi ale violenţei. Exista o luptă între familiile din oraşul Vercelli şi pseudoapostolii au tras foloasele din ea, şi aceste familii s-au folosit de dezordinea provocată de pseudoapostoli. Seniorii feudali înrolau aventurieri ca să-i jefuiască pe cetăţeni şi cetăţenii cereau protecţia episcopului din Novară.
— Ce poveste încurcată. Şi Dolcino de partea cui era?
— Nu ştiu, îşi ţinea propria parte, se amesteca în toate neînţelegerile acestea şi scotea prilej din ele pentru a predica lupta împotriva proprietăţii altuia în numele sărăciei. Dolcino şi-a făcut tabără cu ai lui, care acum erau trei mii, pe un munte din apropierea Novarei, căruia îi spunea Părete Calva, adică Peretele Chel, şi au construit pe el mici fortăreţe şi adăposturi, şi Dolcino domnea peste toată mulţimea aceea de bărbaţi şi de femei care trăiau în promiscuitatea cea mai ruşinoasă. De aici trimitea scrisori credincioşilor săi în care îşi expunea doctrina lui eretică. Spunea şi scria că idealul lor era sărăcia şi nu erau legaţi cu nici un lanţ care să-i supună lumii din afară şi că el, Dolcino, fusese trimis de Dumnezeu pentru a despecetlui profeţiile şi a face să se înţeleagă scrierile Vechiului şi Noului Testament. Şi-i numea pe clericii mireni, pe predicatori şi pe minoriţi dregători ai diavolului şi dezlega pe oricine de îndatorirea de a le da ascultare. Şi deosebea patru vârste în viaţa poporului lui Dumnezeu, prima a Vechiului Testament, a patriarhilor şi a profeţilor, înainte de venirea lui Christos, în care căsătoria era bună pentru că lumea trebuia să se înmulţească; a doua era epoca lui Christos şi a apostolilor, şi a fost epoca sfinţeniei şi a castităţii. Apoi a venit a treia, în care pontifii au trebuit mai întâi să accepte bogăţiile pământeşti pentru a conduce poporul, dar când oamenii au început să se îndepărteze de dragostea pentru Dumnezeu a venit Benedict, care s-a rostit împotriva oricărei averi vremelnice. Când apoi şi călugării lui Benedict s-au apucat să adune bogăţii, au venit călugării Sfântului Francisc şi ai Sfântului Dominic, care erau şi mai neîndurători, ca să predice împotriva posedării de bogăţii pe pământ. Şi în sfârşit acum, când viaţa atâtor prelaţi contrazicea din nou toate acele precepte bune, se ajunsese la sfârşitul celei de a treia epoci şi trebuiau să se întoarcă la învăţăturile apostolilor.
— Dar atunci Dolcino predica acele lucruri pe care le predicaseră şi franciscanii, şi printre franciscani chiar spiritualii, şi chiar domnia ta, părinte!
— Da, dar scotea de aici un silogism perfid. El spunea că pentru a pune capăt acestei a treia epoci a corupţiei, trebuia ca toţi clericii, călugării şi fraţii să moară de moarte crudă, spunea că toţi prelaţii Bisericii, clericii, călugăriţele, femeile şi bărbaţii religioşi şi toţi cei care fac parte din ordinul predicatorilor şi al minorilor, eremiţii şi chiar papa Bonifaciu ar fi trebuit să fie exterminaţi de către împăratul ales de el, Dolcino, şi că acesta ar fi fost Frederic al Siciliei.
— Dar oare nu Frederic a fost cel care i-a primit cu bunăvoinţă în Sicilia pe spiritualii goniţi din Umbria, şi nu tocmai minoriţii au fost aceia care au cerut ca însuşi împăratul, chiar dacă acum este Ludovic, să distrugă puterea vremelnică a papei şi a cardinalilor?
— Tocmai asta aduce erezia, sau nebunia, adică să preschimbe gândurile cele mai drepte şi să le facă să se ridice împotriva legii lui Dumnezeu şi a oamenilor. Minoriţii nu i-au cerut niciodată împăratului să-i ucidă pe alţi sacerdoţi.
Se înşela. O ştiu acum. Pentru că după câteva luni Bavarezul şi-a instaurat propriul său ordin la Roma, iar Marsilio şi alţi minoriţi le-au făcut clericilor credincioşi papei tocmai ceea ce cerea Dolcino să se facă. Cu asta nu vreau să spun că Dolcino avea dreptate, ci că Marsilio greşea şi el. Dar începeam să mă întreb, mai ales după discuţia de după-amiază cu Guglielmo, cum puteau oamenii simpli care-l urmau pe Dolcino să facă deosebirea între făgăduielile spiritualilor şi chipul lor cel nou pe care li-l dădea Dolcino. Oare nu se făcea el vinovat de a pune în practică ceea ce dreptcredincioşi reputaţi predicaseră pe cale pur mistică? Ori poate că aici era deosebirea, sfinţenia consta în aşteptarea ca Dumnezeu să ne dea ceea ce sfinţii săi ne făgăduiseră, fără să încerce să obţină aceasta prin mijloace pământeşti? Acum ştiu de ce este aşa şi de ce Dolcino greşea: nu trebuie schimbată ordinea lucrurilor chiar dacă trebuie sperată cu înflăcărare transformarea acestei ordini. Dar în seara aceea eram pradă unor gânduri potrivnice.
— În sfârşit, spunea Ubertino, semnele ereziei le desluşeşti întotdeauna în trufie. Într-o a doua scrisoare, din anul 1303, Dolcino se intitula capul suprem al congregaţiei apostolice, îi numea ca locotenenţi ai săi pe perfida Margherita (o femeie) şi pe Longino din Bergamo, Federico din Novară, Alberto Carentino şi pe Valderico din Brescia. Şi începea să aiureze despre nişte papi viitori, doi buni, primul şi ultimul, doi răi, al doilea şi al treilea. Primul este Celestin, al doilea Bonifaciu al VIII-lea, despre care profeţii spun „trufia sufletului tău te-a făcut netrebnic, o, tu, care locuieşti în crăpăturile stâncilor”. Al treilea papă nu este numit, dar despre el Ieremia spusese: „iată, acel leu”. Şi, infamie, Dolcino recunoştea leul în Frederic de Sicilia. Cel de-al patrulea papă era tot necunoscut de Dolcino, şi ar fi trebuit să fie papa cel sfânt, papa cel îngeresc de care vorbea abatele Gioacchino. Ar fi trebuit să fie ales de către Dumnezeu, şi atunci Dolcino şi toţi ai lui (care în momentul acela ajunseseră la patru mii) ar fi primit împreună harul Sfântului Duh şi Biserica ar fi fost reînnoită până la sfârşitul lumii. Dar în cei trei ani de dinaintea venirii sale trebuia să se săvârşească tot răul. Şi asta a încercat Dolcino să facă, ducând războiul pretutindeni. Şi cel de-al patrulea papă, şi aici se vede cum demonul îşi bate joc de supuşii lui, a fost tocmai Clement al V-lea, care a vestit cruciada împotriva lui Dolcino. Şi a fost drept aşa, pentru că în scrisorile acelea Dolcino începuse să susţină teorii de neîmpăcat cu dreapta-credinţă. El a afirmat că Biserica Romană e o desfrânată, că nu se cade să ne supunem sacerdoţilor, că orice putere spirituală trecuse acum la secta apostolilor, că numai apostolii fac noua Biserică, că apostolii pot anula căsătoria, că nimeni nu va putea fi mântuit dacă nu va face parte din sectă, că nici un papă nu poate ierta pe nimeni de nici un păcat, că nu trebuie plătite dijmele, că viaţa e mai desăvârşită dacă o trăieşti fără obligaţii decât cu obligaţii faţă de Dumnezeu, că o biserică sfinţită nu valorează pentru o rugă mai mult decât un grajd şi că poţi să-l proslăveşti pe Christos şi-n păduri, şi-n biserici.
— A spus într-adevăr asemenea lucruri?
— Fireşte, asta e sigur, le-a scris. Dar, din păcate, a făcut Şi mai rău. Aşa cum s-a constatat pe Părete Calva, a început să jefuiască satele din vale, să se dedea la prădăciuni ca să-şi procure hrana, purtând, în sfârşit, un adevărat război împotriva satelor vecine.
— Toţi erau contra lui?
— Nu se ştie. Poate că primea sprijin de la unii, ţi-am spus că se vârâse într-un ghem de nedesfăcut de neînţelegeri locale. Între timp venise iarna lui 1305, una dintre cele mai aspre ierni din ultimele decenii şi totul primprejur era de o sărăcie lucie. Dolcino trimitea o a treia scrisoare discipolilor săi, şi mulţi încă se mai uneau cu el, dar acolo sus viaţa se făcuse de neîngăduit şi foamea ajunsese atât de mare, că mâncau carne de cal şi de alte dobitoace şi fin fiert. Şi din asta mulţi mureau.
— Dar acum cu cine se mai băteau?
— Episcopul din Vercelli i se adresase lui Clement al V-lea şi se vestise o cruciadă împotriva ereticilor. S-a dat o indulgenţă fără de oprelişti pentru cine avea să ia parte la lupta asta şi au fost poftiţi Ludovic de Savoia, inchizitori din Lombardia, arhiepiscopul de Milano. Mulţi au luat crucea în ajutorul celor din Vercelli şi al novarezilor, chiar şi din Savoia, din Provenţa, din Franţa, şi episcopul din Vercelli a primit comanda tuturor. Au avut loc ciocniri neîntrerupte între avangărzile celor două armate, dar fortificaţiile lui Dolcino erau de nezdruncinat şi într-un anumit fel necredincioşii primeau ajutoare.
— De la cine?
— De la alţi necredincioşi care se bucurau de pricina aceea de dezordine. Pe la sfârşitul anului 1305 ereziarhul a fost silit să părăsească Părete Calva, abandonând răniţii şi bolnavii, şi a pornit spre teritoriul din jurul lui Trivero, unde s-au baricadat pe un munte care atunci se chema Zubello, şi care de atunci s-a numit Rubello sau Rebello, pentru că devenise fortăreaţa rebelilor Bisericii. În sfârşit, nu-ţi pot povesti tot ce s-a întâmplat, şi a fost o căsăpire nemaipomenită. Dar, în cele din urmă, rebelii au fost siliţi să se predea. Dolcino şi ai lui au fost prinşi şi au sfârşit, cum se cuvenea, pe rug.
— Şi frumoasa Margherita? Ubertino s-a uitat la mine.
— Ţi-ai amintit că era frumoasă, nu-i aşa? Era frumoasă, se spune, şi mulţi dintre seniorii locului au încercat s-o ia de nevastă ca s-o scape de rug. Dar ea n-a vrut. A murit nemântuită cu nemântuitul acela de amant al ei. Şi asta să-ţi slujească de învăţătură, fereşte-te de desfrânata Babilonului, chiar dacă ia forma făpturii celei mai plăcute la vedere.
— Dar acum spuneţi-mi, părinte. Am auzit că fratele chelar al mănăstirii, şi poate că şi Salvatore, l-au întâlnit pe Dolcino, şi într-un fel au fost alături de el...
— Taci, nu rosti împilări prea cutezătoare. L-am cunoscut pe chelar într-o mănăstire de minoriţi. E adevărat, după cele ce ţi-am povestit că s-au întâmplat cu fra Dolcino. Mulţi spirituali în anii aceia, înainte de a ne hotărî să găsim loc de retragere în ordinul Sfântului Benedict, au avut o viaţă zbuciumată şi au trebuit să-şi părăsească mănăstirile lor. Nu ştiu unde a fost Remigio înainte de a-l fi întâlnit eu. Ştiu că a fost întotdeauna un bun călugăr, cel puţin din punct de vedere al dreptei credinţe. În rest, oh, Doamne, carnea e păcătoasă.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Nu sunt lucruri pe care trebuie să le ştii. În sfârşit, pentru că am vorbit despre asta, şi pentru că trebuie să ştii cum să deosebeşti binele de rău... s-a mai codit el... am să-ţi spun că am auzit şoptindu-se pe-aici, pe la abaţie, că fratele chelar nu ştie să ţină piept anumitor ispite... Dar sunt doar vorbe. Tu trebuie să înveţi ca nici măcar să nu treci prin asemenea situaţii. M-a tras din nou lângă el îmbrăţişându-mă strâns, şi mi-a arătat statuia Sfintei Fecioare: Tu trebuie să te iniţiezi în dragostea fără de prihană. Iat-o pe cea în care feminitatea s-a sublimat. Din această pricină poţi spune despre ea că este frumoasă precum iubita din Cântarea Cântărilor. În ea, a spus el cu chip străluminat şi pierdut într-o fericire lăuntrică, cum avusese şi Abatele în prima zi când vorbea de nestemate şi despre aurul vaselor sale sfinte, în ea până şi graţia corpului se face însemn al frumuseţilor cereşti, şi de aceea sculptorul a înfăţişat-o cu toate graţiile cu care femeia trebuie să fie împodobită. Mi-a arătat bustul delicat al Sfintei Fecioare ţinut sus şi strâns într-un pieptar legat la mijloc cu nişte lănţişoare cu care se jucau mâinile Pruncului. Vezi? Pulchra enim sunt ubera quae paululum supereminent et tument modice, nec fluitantia licenter, sed leniter restricta, repressa sed non depressa... Ce simţi în faţa unei atât de dulci viziuni?
Eu am roşit peste măsură, simţindu-mă tulburat ca de un foc dinlăuntrul meu. Ubertino trebuie să fi presupus sau poate că a văzut învăpăierea obrajilor mei, pentru că a adăugat numaidecât:
— Dar trebuie să înveţi a deosebi focul dragostei supraomeneşti de râvnirea simţurilor. E greu şi pentru sfinţi.
— Şi cum poţi cunoaşte dragostea cea bună? l-am întrebat tremurând.
— Ce e dragostea? Nu există nimic pe lume, nici om, nici diavol şi nici alt lucru pe care eu să nu-l socotesc atât de suspect ca dragostea, întrucât aceasta pătrunde în suflet mai mult decât orice altceva. Nu există nimic care să acapareze şi să lege sufletul ca dragostea. Întrucât, dacă nu ai acele arme care s-o stăpânească, sufletul cade din pricina dragostei într-o ruină nemărginită. Şi eu cred că fără farmecele Margheritei Dolcino nu ar fi fost un osândit, nici fără viaţa trufaşă şi promiscuă de la Părete Calva n-ar fi suferit atâţia farmecele răzvrătirii sale. Ia seama, toate acestea nu ţi le spun doar pentru dragostea cea rea, care, fireşte, trebuie îndepărtată de toţi ca un lucru diabolic, eu spun toate acestea, şi cu mare spaimă, şi despre dragostea cea bună, ce se află între Dumnezeu şi om, între aproape şi aproape. Adesea se întâmplă ca doi sau trei, bărbat sau femeie, să nutrească unul pentru altul atâta afecţiune, şi să dorească să trăiască mereu alături, şi când o parte doreşte, alta vrea. Şi îţi mărturisesc că un sentiment de felul acesta am simţit eu pentru nişte femei virtuoase, precum Angela şi Chiara. Ei bine, chiar şi aceasta este de învinuit, oricât de sufleteşte s-ar petrece totul şi întru Domnul... Pentru că şi dragostea simţită de suflet, dacă nu este înarmată şi controlată, ci vine luată cu dulceaţă, ajunge apoi să cadă, sau să pricinuiască dezordine. Ah, dragostea are felurite însuşiri, mai întâi ea face ca sufletul să fie cuprins de bucurie, apoi îl doboară rănit... Dar pe urmă capătă căldura adevărată a iubirii divine şi strigă, se tânguie, se face piatră pusă la cuptor ca să crape, ca piatra de var, şi trosneşte mângâiată de flacără...
— Şi aceasta este dragostea cea bună?
Ubertino m-a mângâiat pe cap. Şi, privindu-l, am văzut că avea ochii scăldaţi în lacrimi:
— Da, aceasta este, în sfârşit, dragostea cea bună. Şi-a luat mâna de pe umerii mei:
— Dar ce greu este, a adăugat el, ce greu este s-o deosebeşti de cealaltă. Şi atunci când sufletul tău este ademenit de demon, te simţi ca omul cu juvăţul de gât care, cu mâinile legate la spate şi ochii acoperiţi, rămâne atârnat de spânzurătoare, dar trăieşte încă, fără nici o ajutorare, fără nici un sprijin, fără nici o scăpare, şi se bălăbăne în gol.
Chipul lui nu era numai scăldat în lacrimi, ci şi îmbrobonit de sudoare.
— Acum du-te, mi-a spus grăbit, ai auzit ceea ce voiai să afli. De-o parte corul îngerilor, de cealaltă gura infernului.
— Du-te, şi lăudat fie Domnul.
S-a prosternat din nou în faţa Sfintei Fecioare şi l-am auzit hohotind încet. Se ruga.
Nu am ieşit din biserică. Discuţia cu Ubertino îmi strecurase în suflet şi în viscere un foc neobişnuit şi o nelinişte de nespus. Poate de aceea m-am simţit înclinat spre neascultare şi m-am hotărât să mă întorc singur în bibliotecă. Nu ştiam nici eu ce anume căutam. Voiam să cercetez singur un loc necunoscut, mă încânta ideea de a mă putea descurca fără ajutorul maestrului meu. Am urcat precum Dolcino pe muntele Rubello.
Aveam cu mine felinarul (de ce-l adusesem? poate că nutream dinainte planul acesta tainic?) şi am pătruns în osuar aproape cu ochii închişi. Pe scurt, am ajuns în scriptorium.
Era o seară fatală, cred, pentru că în vreme ce iscodeam printre mese, am văzut una pe care sta deschis un manuscris pe care un călugăr îl copia în zilele acelea. Titlul m-a atras numaidecât: Historia fratris Dulcini Heresiarche. Cred că era masa lui Pietro din Sunt’ Albano, despre care mi se spusese că scria o istorie monumentală a ereziei (după ceea ce s-a întâmplat în abaţie, fireşte că n-a mai scris-o — dar să nu premergem evenimentele). Nu era deci nefiresc ca textul acela să stea aici, şi pe acolo erau altele cu subiect asemănător, despre patarini şi despre flagelaţi. Dar am privit ca pe un semn supranatural, nu ştiu încă dacă ceresc sau diavolesc, împrejurarea aceea, şi m-am aplecat să citesc cu lăcomie scrierea. Nu era prea lungă, şi în prima parte spunea, cu multe amănunte pe care le-am uitat, toate câte mi le spusese şi Ubertino. Se vorbea aici şi despre multele delicte făptuite de dolcinieni în timpul războiului şi al asediului. Şi despre lupta de la sfârşit, care a fost din cale-afară de crudă. Dar am găsit acolo şi ceea ce Ubertino nu-mi povestise, şi spus de cineva care văzuse, fără îndoială, totul, care-i aprinsese cu adevărat imaginaţia.
Am aflat, deci, cum, în martie 1307, în sâmbăta mare, Dolcino, Margherita şi Longino, prinşi până la urmă, au fost duşi în oraşul Biella şi daţi pe mâna episcopului, care aştepta hotărârea papei. Papa, de cum a aflat ştirea, i-a transmis-o regelui Franţei, Filip, scriindu-i: „Au sosit veşti din cele mai mari, pline de bucurie şi de triumf, pentru că demonul acela ciumat, fiu al lui Belial şi odios ereziarh Dolcino, după mari primejdii, cazne, prădaturi şi neîntrerupte atacuri, este vârât într-un sfârşit cu oamenii lui în temniţele noastre, prin truda venerabilului nostru frate Raniero, episcop de Vercelli, care l-a capturat în ziua sfintei cine a Domnului, şi numeroasa gloată aflată cu el, infectată de boala aceasta, a fost ucisă în aceeaşi zi”. Papa a fost fără milă în privinţa prizonierilor şi a poruncit să-i ucidă. Atunci, în iulie din acelaşi an, în prima zi a lunii, ereticii au fost daţi în seama braţului secular. În timp ce clopotele din oraş băteau să se spargă, au fost aruncaţi într-un car, înconjuraţi de gâzi, urmaţi de soldaţi care au străbătut tot oraşul, în timp ce la fiecare răspântie se sfâşia carnea celor răi cu cleşti înroşiţi în foc. Margherita a fost arsă prima, în faţa lui Dolcino, căruia nu i s-a clintit nici un muşchi pe faţă, după cum nu scosese nici un geamăt când cleştii îi smulseseră membrele. Apoi carul a mers mai departe, în timp ce gâzii vârau fiarele lor în vase pline cu flăcări. Dolcino a suferit şi alte chinuri şi a rămas mereu mut, în afară de clipa când i-au retezat nasul, pentru că şi-a strâns puţin umerii, iar când i-au smuls membrul bărbăţiei a scos un geamăt lung, ca un muget. Ultimele cuvinte pe care le-a rostit au sunat a nepocăinţă şi a ameninţat că avea să învie a treia zi. Apoi a fost ars şi cenuşa lui a fost risipită în vânt.
Am închis manuscrisul cu mâinile tremurânde. Dolcino făptuise multe fărădelegi, mi se spusese, dar fusese ars în mod înspăimântător. Şi pe rug, cum se purtase? Cu tăria martirilor sau cu obrăznicia condamnaţilor? în timp ce urcam, împleticindu-mă, scările care duceau la bibliotecă, am înţeles de ce eram aşa de tulburat. Mi-am amintit de o scenă pe care am văzut-o, nu cu multe luni în urmă, puţin după sosirea mea în Toscana. Mă întrebam chiar cum de-o şi uitasem până atunci, de parcă inima mea bolnavă ar fi vrut să şteargă o amintire care apăsa greu asupra ei, ca un coşmar. Dar mai degrabă nu o uitasem, pentru că de fiecare dată când auzeam de călugăraşi, revedeam imagini din întâmplarea aceea, dar imediat le alungam în străfundurile sufletului meu, ca şi cum ar fi fost un păcat să fi participat la grozăvia aceea.
Auzisem vorbindu-se pentru prima oară despre călugăraşi în zilele în care, la Florenţa, văzusem arzând pe rug pe unul dintre ei. Era cu puţin înainte de a-l fi întâlnit la Pisa pe fratele Guglielmo. Îl aşteptam şi el întârzia să sosească în oraşul acela şi tata îmi îngăduise să vizitez Florenţa, despre care auzisem cum i se laudă preafrumoasele ei biserici. Cutreierasem Toscana, ca să deprind mai bine vulgara — limba populară — italiană, şi mă oprisem, în sfârşit, să şed o săptămână la Florenţa, fiindcă auzisem vorbindu-se mult despre oraşul acesta şi doream să-l cunosc.
Şi aşa a fost că de cum am sosit am auzit discutându-se de un caz neobişnuit care tulbura tare mult întreg oraşul. Un călugăraş eretic, învinuit de delict împotriva religiei şi dus în faţa episcopului şi a altor oameni ai Bisericii, era supus în zilele acelea la o aspră judecată din partea Inchiziţiei. Şi urmându-i pe cei ce-mi vorbeau despre acest lucru, m-am dus la locul cu pricina, în vreme ce auzeam lumea vorbind că frăţiorul călugăr, cu numele de Michele, era de fapt foarte credincios, că predicase pocăinţa şi sărăcia, repetând cuvintele Sfântului Francisc, şi că fusese târât în faţa judecătorilor prin răutatea anumitor femei care, prefăcându-se că se spovedesc la el, îi puseseră apoi în seamă idei eretice, şi chiar fusese prins de către oamenii episcopului tocmai în casa acelor femei, fapt care mă uimea, pentru că un om al Bisericii nu trebuie să se ducă să slujească sfintele taine în locuri atât de puţin potrivite, dar se pare că aceasta era slăbiciunea călugăraşilor, să nu ţină în cuvenita consideraţie uzanţele, şi poate că era ceva adevărat în vorbele lumii care-i scotea, în afară de eretici, a fi cu obiceiuri îndoielnice (aşa cum se spunea mereu despre catari că erau bulgari şi sodomiţi).
Am ajuns la biserica San Salvatore, unde se ţinea procesul, dar nu am putut intra din cauza mulţimii nesfârşite de la intrare. Totuşi unii stăteau cocoţaţi şi prinşi de drugii de fier ai ferestrelor şi vedeau şi auzeau toate câte se petreceau, şi de-acolo povesteau celorlalţi, de jos. Tocmai îi citeau atunci fratelui Michele mărturia pe care o făcuse cu o zi înainte, în care spunea că Domnul Christos şi apostolii lui „nu au avut de nici unele, nici fiecare în parte, nici toţi laolaltă, cu drept de stăpânire”, dar Michele protesta că notarul mai pusese pe deasupra acum „multe adăugiri false” şi striga (şi asta am auzit-o de-afară) „o să daţi seama de asta la judecata de pe urmă.“ Dar inchizitorii au citit mărturisirea aşa cum o întocmiseră ei şi la urmă l-au întrebat dacă voia să se supună, cu umilinţă, judecăţii Bisericii şi întregului popor din oraş. Şi l-am auzit pe Michele care striga din toate puterile că el voia să se supună la ce credea el, şi prin urmare că „îl socotea pe Christos sărac şi răstignit şi pe papa Ioan al XXII-lea eretic, fiindcă spunea contrariul”. A urmat o lungă discuţie în care inchizitorii, printre care mulţi franciscani, voiau să-l facă să înţeleagă că Scripturile nu spuseseră ceea ce spunea el, iar el îi condamna că neagă tocmai regula ordinului lor, iar ei se repezeau să răspundă întrebându-l dacă nu cumva credea că înţelege Scripturile mai bine decât ei, care erau maeştri în asta. Şi fratele Michele, foarte căpăţânos într-adevăr, îi contrazicea, încât ceilalţi credeau că o să-l încolţească provocându-l spunând „şi atunci noi vrem ca tu să crezi că Domnul Christos a fost proprietar, iar papa Ioan sfânt şi catolic”. Iar Michele, fără să se lase: „Nu, eretic”. Şi ceilalţi spuneau că nu mai văzuseră pe nimeni atât de îndârjit întru propria-i pieire. Dar prin mulţimea din afara palatului i-am auzit pe mulţi cum spuneau că el era precum Christos printre farisei şi mi-am dat seama că în popor mulţi credeau că fra Michele era un sfânt.
În sfârşit, oamenii episcopului l-au dus îndărăt la temniţă, în butuci. Şi seara mi-au spus că mulţi dintre călugării prieteni cu episcopul se duseseră să-l ocărască şi să-i ceară să se dezică, dar el răspundea ca unul care era foarte sigur pe adevărul lui. Şi repeta fiecăruia că Domnul Christos era sărac şi că aşa spuseseră şi Sfântul Francisc şi Sfântul Dominic, şi că dacă a propovădui această părere dreaptă era ceva care trebuia condamnat la cazne grele, cu atât mai bine, pentru că în scurtă vreme avea să se vadă ceea ce spun Scripturile şi cei douăzeci şi patru de bătrâni din Apocalipsă, şi Iisus Christos, şi Sfântul Francisc, şi glorioşii martiri. Şi mi-au spus ce-a spus: „Dacă citim cu atâta înflăcărare doctrina anumitor sfinţi abaţi, cu sporită înflăcărare şi bucurie trebuie să dorim să stăm în mijlocul lor”. Şi la aceste cuvinte inchizitorii ieşeau din carceră înneguraţi la faţă şi strigau revoltaţi (şi eu i-am auzit): „Are pe dracu’ în el!”
A doua zi am aflat că fusese hotărâtă condamnarea, şi când m-am dus la episcopie am putut vedea pergamentul, şi o parte din el l-am copiat pe tăbliţa mea.
Începea: „In nomine Domini amen. Hec est quedam con-demnatio corporalis et sententia condemnationis corporalis lata, data et in hiis scriptis sententialiter pronumptiata et promulgata...” etcetera, şi făcea mai departe o descriere amănunţită a păcatelor şi a vinei zisului Michele, pe care o redau aici în parte, astfel încât cititorul să o judece cu dreaptă cumpănire:
Johannem vocatum fratrem Micchaelem Iacobi, de comitatu Sancti Frediani, hominem male condictionis, et pessime conversationis, vite et fame, hereticum et heretica labe pollutum et contra fidem cactolicam credentem et affir-mantem... Deum pre oculis non habendo sed potius humani generis inimicum, scienter, studiose, appesante, nequiter et animo et intentione exercendi hereticam pravitatem stetit et conversatus fuit cum Fraticellis, vocatis Fraticellis della povera vita hereticis et scismaticis et eorum pravam sectam et heresim secutus fuit et sequitur contra fidem cactolicam... et accessit ad dictam civitatem Florentie et in locis publicis diete civitatis in dicta inquisitione contentis, credidit, tenuit et pertinaciter affirmavit ore et corde... quod Christus redentor noster non habuit rem aliquam in proprio vel comuni sed habuit a quibuscumque rebus quas sacra scriptura eum habuisse testatur, tantum simplicem facti usum.
Dar nu erau numai acestea delictele de care era învinuit, şi printre altele unul mi s-a părut cel mai de ruşine, chiar dacă nu ştiu (aşa cum a mers procesul) dacă el susţinuse atâtea, dar se spunea, în sfârşit, că zisul minorit susţinuse că Sfântul Toma din Aquino nu era nici sfânt şi nu se bucura de mântuirea eternă, ci era condamnat şi pe cale de pierzanie! Şi sentinţa încheia ameninţând cu pedeapsa, pentru că acuzatul nu voia să-şi recunoască vina:
Costat nobis etiam ex predictis et ex dicta sententia lata per dictum dominum episcopum florentinum, dictum Johannem fore hereticum, noile se tantis herroribus et heresi corrigere et emendare, et se ad rectam viam fidei dirigeri, habentes dictum Johannem pro irreducibili, pertinace et hostinato in dictis suiş perversis herroribus, ne ipse Johannes de dictis suiş sceleribus et herroribus perversis valeat gloriari, et ut eius pena aliis transeat in exemplum; ideirco, dictum Johannem vocatum fratrem Micchaelem hereticum et scismaticum quod ducatur ad locum iustitie consuetum, et ibidem igne et flammis igneis accensis concremetur et comburatur, ita quod penitus moriatur et anima a corpore separetur.
Apoi sentinţa a fost dată la vedere, au venit din nou oameni ai Bisericii la temniţă să-l înştiinţeze pe Michele de ceea ce avea să se întâmple, şi i-am auzit spunând chiar: „Fra Michele, au şi fost făcute mitre cu mantii şi au fost pictaţi pe ele călugăraşi însoţiţi de diavol”. Ca să-l sperie şi să-l silească să retracteze până la urmă. Dar fratele Michele s-a pus în genunchi şi a spus: „Gândesc că în jurul rugului va fi părintele nostru Francisc, ba mai mult zic, vor fi acolo Iisus şi apostolii şi slăviţii martiri Bartolomeu şi Anton”. Ceea ce era un fel de a respinge pentru ultima oară momelile inchizitorilor.
A doua zi de dimineaţă am fost şi eu pe podul episcopiei unde se adunaseră inchizitorii, în faţa cărora a fost târât, tot în butuci, fratele Michele. Unul dintre oamenii care-i purtau credinţă a îngenuncheat în faţa lui pentru a primi bine-cuvântarea, şi a fost luat de oameni înarmaţi şi dus numaidecât la temniţă. După asta, inchizitorii au citit din nou sentinţa condamnatului şi au întrebat din nou dacă vrea să se căiască. La fiecare punct în care sentinţa zicea că el este eretic, Michele spunea: „Nu sunt eretic; păcătos da, dar catolic”, şi când textul numea pe „venerabilissimul şi sanctissimul papă Ioan al XXII-lea”, Michele spunea: „Nu, ci eretic”. Atunci episcopul a poruncit ca Michele să vină şi să îngenuncheze în faţa lui, şi Michele a spus că el nu îngenunchea în faţa ereticilor. L-au făcut să îngenuncheze cu de-a sila, şi el a şoptit: „Sunt iertat de asta în faţa lui Dumnezeu”. Şi cum fusese adus acolo cu toate podoabele sale sacerdotale, a început un ritual în timpul căruia treptat, treptat i s-au luat toate însemnele până când a rămas în sutana aceea care la Florenţa se numeşte cioppa. Şi cum cere legea pentru preotul căruia îi este luat harul, cu un fier tare ascuţit i s-au tăiat buricele de la degete şi i-au ras şi părul. Apoi a fost dat pe mâna căpitanului şi-a oamenilor săi, care s-au purtat foarte crud cu el, l-au pus în butuci ducându-l în carceră, în timp ce el spunea mulţimii: „per Dominum moriemur”. Trebuia să fie ars, aşa am aflat, abia a doua zi. În ziua aceea s-au dus din nou la el să-l întrebe dacă vrea să se spovedească şi să se împărtăşească. Şi n-a voit să păcătuiască primind sfintele taine de la cine era în păcat. Şi aici, cred, a greşit şi s-a arătat înstăpânit de erezia patarinilor.
Şi, în sfârşit, a venit dimineaţa schingiuirii şi a venit să-l ridice un gonfalonier care mi s-a părut un om prietenos, pentru că l-a întrebat ce fel de om era el şi de ce se încăpăţâna când trebuia să afirme ceea ce tot poporul afirma şi încuviinţa, părerea Sfintei Maici, Biserica. Dar Michele, nestrămutat: „Eu cred în Christos răstignit şi sărac”. Şi gonfalonierul a plecat deschizând larg braţele. Au venit atunci căpitanul şi oamenii lui şi l-au dus pe Michele în curtea dinlăuntru unde se afla vicarul episcopului şi i-au citit din nou şi mărturia lui şi condamnarea. Michele şi-a ridicat din nou glasul împotriva părerilor false care i se puseseră în seamă: şi erau cu adevărat lucruri atât de delicate, încât nu mi le amintesc, iar atunci nu le-am înţeles bine. Dar cu sprijinul lor se hotăra moartea lui Michele şi persecutarea călugăraşilor. Aşa încât eu nu înţelegeam de ce oamenii Bisericii şi ai braţului secular se îndârjeau atâta împotriva unor indivizi care voiau să trăiască în sărăcie şi socoteau că Domnul Nostru Iisus Christos nu avusese bunuri pământeşti. Întrucât, îmi spuneam, mai degrabă ar fi trebuit să se teamă de oameni care voiau să trăiască în bogăţie şi să pună mâna pe banii altora, să ducă Biserica în păcat şi să se dedea la acte de simonie. Şi am vorbit despre asta cu cineva care şedea lângă mine, pentru ca nu puteam să-mi ţin gura. Şi acela mi-a zâmbit batjocoritor şi mi-a spus că un călugăr care practică sărăcia devine un rău exemplu pentru popor, care nu mai are apoi încredere în călugării care n-o practică. Şi că, a mai spus el, predicarea sărăciei băga idei proaste în capul poporului, care din sărăcia lui ar fi scos motiv de trufie, şi trufia poate duce la multe fapte trufaşe. Şi, în sfârşit, că ar fi trebuit să ştiu că nu-i era limpede nici lui prin ce silogism călugării care practicau sărăcia erau de partea împăratului, lucru care nu-i plăcea papei. Toate, motive dintre cele mai serioase, mi se păreau, deşi erau spuse de un om prea puţin învăţat. Numai că, ajuns aici, nu înţelegeam de ce Michele voia să moară atât de groaznic, pentru a fi pe plac împăratului, sau ca să rezolve o problemă a ordinelor călugăreşti şi religioase. Şi într-adevăr cineva dintre cei de faţă spunea: „Nu e un sfânt, a fost trimis de către Ludovic ca să răspândească neînţelegerea între cetăţeni, şi călugăraşii sunt toscani, dar în spatele lor se află trimişii împăratului”. Şi alţii: „Ba e nebun, e bântuit de necuratul, e plin de trufie şi-i place martirajul dintr-o blestemată îngâmfare, călugărilor ăstora li se citesc prea multe vieţi de sfinţi; mai bine şi-ar lua o nevastă”. Iar alţii: „Nu, ar fi bine ca toţi creştinii să fie aşa, gata să-şi dovedească credinţa ca pe vremea paginilor”. Şi, ascultând glasurile acelea, în timp ce nu mai ştiam ce să zic, mi s-a întâmplat să-l văd pe condamnat, pe care din când în când mulţimea mi-l ascundea. Şi am văzut o faţă de om care se uita la ceva care nu e de pe lumea asta, o faţă ca aceea pe care o văd pe statuile sfinţilor pierduţi în viziunile lor. Şi am înţeles că, nebun şi înţelept cum o fi fost, el voia să moară cu bunăştiinţă, pentru că era încredinţat că, murind, avea să-l înfrângă pe duşmanul său, oricare ar fi fost el. Şi am înţeles că pilda lui avea să-i aducă la moarte şi pe alţii. Şi am rămas uluit de atâta tărie, pentru că nici astăzi nu ştiu dacă la aceşti oameni este mai tare o iubire plină de mândrie pentru adevărul în care cred, care-i duce la moarte, sau o mândră dorinţă de moarte, care-i face să-şi mărturisească adevărul lor, oricare ar fi el. Şi faţă de aşa ceva mă simt pătruns şi de admiraţie, dar şi de spaimă.
Dar să ne întoarcem la schingiuire, pentru că acum se îndreptau cu toţii spre locul unde se dădea moartea.
Căpitanul şi oamenii lui l-au tras afară pe uşă, cu sutana Pe el şi cu o parte din nasturi descheiaţi, şi umbla cu paşi mari şi capul plecat, murmurând o rugăciune de-a lui de părea unul dintre martiri. Şi era atâta lume că nu-ţi venea a crede, Şi mulţi strigau: „Nu muri!”, iar el spunea: „Vreau să mor întru Christos”. „Dar tu nu mori întru Christos”, îi spuneau, şi el: „Ba pentru adevăr”. Când au ajuns la un loc numit Colţul Proconsulului, cineva i-a strigat să se roage la Dumnezeu pentru ei toţi, şi el a binecuvântat mulţimea. Şi la temeliile bisericii Sfintei Liperata, cineva i-a spus: „Nebunule, trebuie să crezi în papă!” şi el a răspuns: „Aţi făcut un zeu din papa ăsta al vostru... Papii ăştia ai voştri o să vă pape de tot...” (care era un joc de cuvinte, sau vicleşug, cum mi s-a spus că făceau toscanii pe-atunci) şi toţi s-au mirat că se ducea la moarte făcând glume.
La San Giovanni i-au strigat: „Scapă-ţi viaţa!”, şi el a răspuns: „Scăpaţi-vă de păcate”; la Mercato Vecchio i-au strigat: „Scapă, scapă!”, şi el le-a răspuns: „Scăpaţi de Infern!”; la Mercato Nuovo i-au urlat: „Căieşte-te, căieşte-te!”, şi el a răspuns: „Căiţi-vă de camătă ce luaţi”. Şi ajuns la Santa Croce i-a văzut pe călugării ordinului său care şedeau pe scări şi i-a învinuit că nu cinsteau regula Sfântului Francisc, şi dintre aceia unii ridicau din umeri, dar alţii îşi acopereau faţa cu gluga de ruşine.
Şi când s-au îndreptat spre Poarta Justiţiei, mulţi îi spuneau: „Neagă, neagă, nu te da morţii”, şi el: „Christos a murit pentru noi”. Şi ei: „Dar tu nu eşti Christos, nu trebuie să mori pentru noi” şi el: „Dar eu vreau să mor pentru el”. În Grădina Justiţiei unul l-a întrebat dacă nu putea să facă şi el ca un călugăr superior al lui care negase, dar Michele i-a răspuns că nu negase, şi am văzut că mulţi din mulţime încuviinţau şi-l îndemnau pe Michele să fie tare: aşa eu şi mulţi alţii am înţeles că aceia erau oameni de-ai lui, şi ne-am îndepărtat.
S-a ieşit, în sfârşit, pe poarta oraşului, şi în faţa noastră a apărut rugul, pentru că lemnele erau aşezate în formă de căsuţă, şi s-a făcut un cerc de cavaleri înarmaţi pentru ca lumea să nu se apropie prea mult. Şi l-au legat pe fratele Michele de stâlp. Şi l-am auzit iarăşi pe careva strigând: „Dar ce mai e ş-asta, pentru cine vrei să mori?”, şi el a răspuns: „Acesta e un adevăr care-mi stă la inimă, care nu se poate dovedi decât cu moartea”. Au aprins focul. Şi fratele Michele, după ce intonase Credo, a intonat apoi un Te Deum. A cântat din el poate vreo opt versuri, apoi s-a aplecat ca şi când ar fi trebuit să strănute şi a căzut la pământ, pentru că arseseră legăturile. Murise, pentru că înainte ca trupul să ardă, omul moare din pricina marii călduri care face să plesnească inima şi a fumului care dă năvală în piept.
Apoi căsuţa a ars cu totul ca o torţă mare şi a fost o mare pălălaie, şi dacă nu s-ar fi ridicat din bietul trup făcut scrum *a lui Michele, care nu se mai desluşea printre butucii jerăgăioşi, aş fi spus că sunt în faţa rugului aprins din Biblie. Şi era cât pe-aci să am o viziune, încât (mi-am amintit suind scările bibliotecii) îmi veniseră de la sine pe buze unele cuvinte despre răpirea extatică, pe care o citisem în cărţi, a Sfintei Hildegarde: „Flacăra constă într-o scânteietoare limpezime, într-o înnăscută vigoare şi într-o înflăcărată ardoare, dar limpezimea cea scânteietoare o are ca să strălucească şi ardoarea înflăcărată ca să ardă”.
Mi-am amintit unele fraze ale lui Ubertino despre dragoste. Imaginea lui Michele pe rug contopită cu cea a lui fra Dolcino, iar cea a lui Dolcino cu cea a frumoasei Margherita. Am simţit din nou neliniştea care mă cuprinsese în biserică.
Am încercat să nu mă mai gândesc la asta şi am pornit-o hotărât spre labirint.
Intram aici singur pentru prima oară, umbrele lungi aruncate de felinar pe pardoseală mă îngrozeau precum nălucirile din noaptea dinainte. Mă temeam în orice clipă să nu mă pomenesc în faţa altei oglinzi, pentru că în aşa fel este magia oglinzilor, încât chiar dacă ştii că sunt oglinzi ele nu încetează să te neliniştească.
Pe de altă parte, nu încercam să mă orientez, nici să ocolesc camera cu parfumuri care-ţi dau năluciri. Umblam ca pradă unei febre şi nici nu ştiam unde voiam să mă duc. De altfel, nu m-am îndepărtat mult de locul de plecare, pentru că puţin după aceea m-am trezit în camera heptagonală pe unde intrasem. Aici erau aşezate pe o masă câteva cărţi pe care mi se părea că le văzusem în seara dinainte. Am ghicit că erau operele pe care Malachia le adusese din scriptorium şi pe care nu le pusese încă la loc, acolo unde se cuvenea. Nu înţelegeam dacă eram prea departe de sala parfumurilor, pentru că mă simţeam ameţit, fie din pricina unor efluvii care veneau până în locul acela, fie din pricina lucrurilor care-mi bântuiseră mintea până atunci. Am deschis un volum bogat împodobit cu miniaturi care, ca stil, îmi părea că provine din mănăstirile ultimei Thule.
Am fost uluit, într-o pagină cu care începea sfânta Evanghelie a Apostolului Marcu, de imaginea unui leu. Era fără îndoială un leu, deşi nu văzusem niciodată unul în carne Şi oase, şi miniaturistul îi reprodusese cu fidelitate trăsăturile, poate inspirându-se de la leii din Hibernia, ţară a creaturilor monstruoase, şi m-am convins că animalul acesta, cum pe de altă parte se spune şi în Fiziologul, adună în sine toate trăsăturile lucrurilor celor mai înspăimântătoare şi maiestuoase în acelaşi timp. Aşa că imaginea aceea îmi evoca imaginea duşmanului şi pe cea a Domnului Nostru Iisus Christos, şi nu ştiam în ce înţeles simbolic trebuie să-l privesc, şi tremuram tot, şi de teamă, dar şi de vântul care pătrundea prin crăpăturile pereţilor.
Leul pe care îl vedeam avea o gură plină de dinţi şi un cap împlătoşat cu fineţe ca acela al unui şarpe, trupul fioros care se sprijinea pe cele patru labe cu unghii înghimpate şi sălbatice, semăna în ţesătura sa cu unul din acele covoare care mai târziu am văzut că se aduceau din Orient, cu solzi roşii şi smaraldini, pe care se desenau, galbene ca ciuma, oribile şi puternice frize de oase. Galbenă era şi coada, care se răsucea de pe spinare în sus până la cap, terminându-se cu o ultimă volută de smocuri albe şi negre.
Rămăsesem chiar foarte tulburat de leu (şi nu o dată mă trăsesem îndărăt de teamă să nu văd într-adevăr apărând pe neaşteptate un animal de felul acela), când m-am hotărât să privesc şi alte pagini, şi ochiul mi-a căzut, la începutul Evangheliei după Matei, pe imaginea unui om. Nu ştiu de ce el m-a speriat mai mult decât leul: chipul era de om, dar omul acesta era înzăuat într-un soi de patrafir ţeapăn care-l acoperea până la picioare, şi patrafirul acesta, sau zale ce erau, era încrustat cu pietre dure, roşii şi galbene. Capul, care ieşea enigmatic dintr-un castel de rubine şi topaze, mi-a apărut (oh, cum mă mai face să hulesc spaima mea!) ca ucigaşul tainic după ale cărui urme ne ţineam. Şi apoi am înţeles de ce făcea o atât de strânsă legătură între fiară şi cel înzăuat din labirint: pentru că amândoi, asemenea tuturor figurilor din acea carte, se amestecau într-un ţesut reprezentat de labirinturi împletite, în care linii de onix şi de smarald, fire de crisopraz, benzi de beriliu păreau să se lege toate de ghemul de săli şi coridoare în care mă aflam. Pe pagină, ochiul meu rătăcea pe potecuţe minunate, după cum picioarele mele rătăceau în şirul înnebunitor de camere ale labirintului, şi faptul că vedeam întruchipată pe pergament rătăcirea mea m-a umplut de nelinişte şi m-a încredinţat că fiecare dintre cărţile acelea relatau prin tainice hohote de râs povestea mea din clipa aceea. „De te fabula narratur”, mi-am spus şi m-am întrebat dacă paginile acelea nu cuprindeau cumva şi povestea clipelor viitoare ce mă aşteptau.
Am deschis o altă carte şi aceasta mi s-a părut de şcoală hispanică. Culorile erau ţipătoare, rosurile păreau sânge sau foc. Era cartea revelaţiei apostolului, şi am nimerit încă o dată, ca şi în seara dinainte, la pagina cu mulier amicta sole. par nu era aceeaşi carte, miniatura diferea, aici artistul stăruise mai mult asupra trăsăturilor femeii. I-am comparat figura, sânul, şoldurile molatece cu statuia Sfintei Fecioare pe care o văzusem cu Ubertino. Linia era alta, dar şi această mulier mi s-a părut foarte frumoasă. M-am gândit că nu trebuia să adăst asupra acestor gânduri, şi am mai dat câteva pagini. Am găsit o altă femeie, dar de data asta era târfa Babilonului. Nu m-au mişcat prea mult trăsăturile ei, ci gândul că şi ea era o femeie ca şi cealaltă, numai că aceasta era cloaca tuturor viciilor, iar cealaltă receptaculul tuturor virtuţilor. Dar trăsăturile erau muliebri în amândouă cazurile, şi la un anumit moment nu am fost în stare să înţeleg ce le deosebea. Am simţit din nou neliniştea aceea înlăuntrul meu, imaginea Sfintei Fecioare din biserică s-a suprapus peste aceea a frumoasei Margherita. „Sunt un păcătos!” mi-am spus. Sau: „Am înnebunit!” Şi am hotărât că nu puteam să mai rămân în bibliotecă.
Din fericire, eram aproape de scară. M-am repezit în jos cu primejdia de-a mă împiedica şi de-a stinge felinarul. M-am pomenit sub boitele ample ale scriptorium-ului, dar nici în momentul acela nu m-am oprit şi am coborât mai departe scara care ducea la refector.
Aici m-am oprit gâfâind. Prin geamuri intra lumina lunii, în noaptea aceea atât de luminoasă, şi aproape că nici nu mai aveam nevoie de felinar, de care nu te puteai lipsi în chiliile şi în tainiţele bibliotecii. Cu toate acestea, l-am păstrat aprins, căutând parcă să mă simt mai bine aşa. Dar tot mai gâfâiam, şi m-am gândit că trebuia să beau apă ca să-mi potolesc bătăile inimii. Şi întrucât bucătăria era aproape, am străbătut refec-torul şi am deschis încet una dintre uşile care dădeau în a doua jumătate a parterului Edificiului.
Şi în acest moment groaza mea, în loc să se potolească, a sporit. Pentru că mi-am dat numaidecât seama că era cineva în bucătărie, lângă cuptorul de pâine; sau cel puţin mi-am dat seama că în colţul acela licărea o lumină, şi plin de teamă am stins-o pe a mea. Speriat cum eram, am pricinuit spaimă, Şi-ntr-adevăr celălalt (sau ceilalţi) a stins şi el repede lumina lui. Dar era în zadar, pentru că strălucirea nopţii ilumina destul de bine bucătăria ca să pot zări în faţa mea, pe podea, una sau mai multe umbre neclare.
Îngheţat, nu cutezam nici să dau înapoi, nici să înaintez, auzit un şopocăit şi mi s-a părut că desluşesc un glas şoptit de femeie. Apoi, din grupul încurcat care se desena întunecat lângă cuptor, o umbră neagră şi învârtoşată s-a desprins şi a fugit spre uşa ce dădea afară, care neîndoielnic era întredeschisă, închizând-o în urma sa.
Am rămas eu, pe pragul dintre refector şi bucătărie, şi ceva nedesluşit, lângă cuptor. Ceva neclar şi — cum să spun? — tânguios. Venea într-adevăr din umbră un vaiet, ceva ca un plâns înfundat, un sughiţ ritmic, de frică.
Nimic mai mult nu dă curaj decât frica altuia; dar nu m-am mişcat spre umbră împins de curaj. Aş spune, mai degrabă, împins de o beţie care nu era străină de cea care mă cuprinsese când am avut nălucirile. Era în bucătărie ceva asemănător cu fumegările care mă învăluiseră în bibliotecă, în prima zi. Sau poate că nu era vorba de aceeaşi substanţă, dar asupra simţurilor mele prea chinuite ele au avut acelaşi rezultat. Simţeam un miros puternic de tragacantă, de alaun şi de tartru, pe care bucătarii îl foloseau să dea aromă vinului. Sau poate, cum am aflat după aceea, tocmai atunci se făcea berea (care în partea aceea de nord a peninsulei se bucura de o anumită preţuire), şi acolo se lucra după metoda ţării mele, cu iarbă erică, mirt de baltă şi rozmarin de smârc sălbatic. Arome care mi-au îmbătat sufletul mai mult decât nările.
Şi în timp ce raţiunea mă îndemna să strig: „vade retro /” şi să mă îndepărtez de locul acela tânguios, care fără îndoială era o vedenie iscată de necuratul, ceva din acea vis appetitiva a omului din mine m-a împins înainte, ca şi cum aş fi vrut să iau parte la un miracol.
Aşa m-am apropiat de umbră până când, la lumina nopţii, care intra prin ferestrele mari, mi-am dat seama că era o femeie, tremurând, care strângea la piept cu o mână ceva înfăşurat şi care se trăgea plângând spre gura cuptorului.
Dumnezeu, Preafericita Fecioară şi toţi sfinţii din paradis să-mi fie martori acum ca să-mi spună ce însemnau toate astea. Ruşinea, demnitatea credinţei mele (ajuns acum bătrân, monah în această mănăstire din Melk, loc de pace şi senină meditaţie) m-ar îndemna la o foarte cuvioasă băgare de seamă. Va trebui doar să spun că ceva rău s-a întâmplat, dar nu se cuvine să repet ce a fost, şi nu voi tulbura nici sufletul meu, nici pe cel al cititorului meu.
Dar mi-am făgăduit să povestesc, despre întâmplările acelea de demult, tot adevărul, şi adevărul nu se poate împărţi, străluceşte prin propria sa evidenţă şi nu îngăduie să fie îmbucătăţit de interesele sau de ruşinea noastră. Problema este, mai degrabă, să spun ce s-a întâmplat, nu cum văd şi cum îmi amintesc acum (chiar dacă încă îmi mai amintesc totul cu o nepioasă vivacitate, şi nu ştiu dacă remuşcarea care a urmat este cea care mi-a fixat într-un chip atât de precis întâmplări şi gânduri în amintirea mea, sau lipsa acelei remuşcări care încă mă mai chinuie, dând viaţă celor mai mărunte amănunte ale păcatului meu), ci cum am văzut şi am simţit atunci. Şi pot s-o fac cu fidelitatea unui cronicar, pentru că, dacă închid ochii, pot să repet nu numai tot ce am făcut, dar şi ce am gândit în momentele acelea, ca şi cum aş fi copiat un pergament scris atunci. Dar aşa trebuie să fac, şi Arhanghelul Mihail să mă apere, întrucât spre deplina lămurire a cititorilor viitori şi spre flagelarea greşalei mele vreau acum să povestesc cum un tânăr poate cădea pradă uneltirilor diavolului, chiar dacă sunt cunoscute şi bătătoare la ochi, şi cum cine mai cade în ele poate să le ocolească.
Era, deci, o femeie. Ce spun?, o fată. Pentru că avusesem până atunci (şi de atunci mai departe, mulţumită Domnului) prea puţin de-a face cu făpturi de acel sex, nu puteam spune ce vârstă putea să fi avut. Ştiu că era tânără, aproape adolescentă, poate că avea şaisprezece sau şaptesprezece primăveri, sau poate douăzeci, şi am fost mişcat de impresia de realitate omenească ce izvora din figura aceea. Nu era o nălucire, şi în orice caz mi s-a părut valde bona. Poate că tremura ca o păsăruică pe timp de iarnă, şi plângea, şi-i era frică de mine.
Astfel gândind eu că datoria oricărui bun creştin este să-l ajute pe aproapele lui, m-am apropiat cu multă blândeţe de ea şi, într-o latină frumoasă, i-am spus că nu trebuie să se teamă, pentru că eram un prieten, în orice caz nu un duşman, şi desigur nu duşmanul pe care ea probabil că şi-l închipuia.
Poate din blajinitatea care se vedea în ochii mei făptura aceea s-a potolit şi s-a apropiat. Mi-am dat seama că nu înţelegea latina mea şi din instinct m-am adresat în vulgara germană, adică în limba mea de-acasă, lucru care a speriat-o tare rău, nu ştiu dacă din cauza sunetelor aspre, neobişnuite pentru oamenii de pe meleagurile acelea, sau poate pentru că aceste sunete îi aminteau vreo întâmplare dintre ea şi soldaţii de pe la noi. Atunci am zâmbit, socotind că limba gesturilor şi a feţei este mai universală decât aceea a cuvintelor, şi ea s-a liniştit. Mi-a zâmbit şi mi-a spus doar câteva cuvinte.
Cunoşteam prea puţin limba ei populară, şi oricum era deosebit de ceea ce învăţasem o picătură la Pisa, cu toate acestea am înţeles după ton că ea îmi spune ceva cam de felul: „Tu eşti tânăr, tu eşti frumos...” I se întâmplă destul de rar unui novice, care şi-a petrecut toată copilăria lui în mănăstire, să audă afirmaţii privitoare la propria lui tinereţe, ba dimpotrivă, sunt mereu preveniţi că frumuseţea trupească este întotdeauna trecătoare şi că trebuie socotită mult mai ticăloasă; dar urzelile duşmanului sunt fără număr şi mărturisesc că vorbele acelea care priveau nurii mei, oricât de mincinoase, au pătruns cu dulceaţă prin urechile mele şi mi-au dat o tulburare de nestăpânit. Cu atât mai mult cu cât fata, spunând acestea, îmi mângâiase obrazul, pe atunci fără tuleie de barbă. Am încercat o senzaţie de leşin, dar în clipa aceea nu izbuteam să întrezăresc nici măcar o umbră de păcat înlăuntrul meu. Într-atât poate diavolul, când vrea să ne pună la încercare, să şteargă din sufletul nostru orice urmă de graţie.
Ce am simţit? Ce am văzut? Eu nu-mi amintesc decât că emoţiile din prima clipă au fost lipsite de orice expresie, pentru că limba şi mintea mea nu erau învăţate să numească senzaţii de soiul acesta. Până când mi-au revenit în minte alte cuvinte lăuntrice, auzite în alt timp şi în alte locuri, rostite desigur pentru alte scopuri, dar care în mod minunat mi se păreau a fi în armonie cu bucuria mea din acea clipă, ca şi când ar fi luat naştere în mod consubstanţial ca s-o exprime. Cuvinte care se grămădiseră în cavernele memoriei mele au urcat la suprafaţa (mută) a buzelor mele şi am uitat că ele vor fi slujit în scripturi sau în paginile sfinţilor ca să exprime realităţi mult superioare. Dar, la urma urmei, exista oare vreo deosebire între deliciile de care vorbiseră sfinţii şi cele pe care sufletul meu zbuciumat le încerca în momentul acela? În momentul acela a pierit în mine simţul treaz al deosebirii. Ceea ce, mi se pare, este tocmai semnul pierderii totale în hăul nemărginit al identităţii.
Dintr-o dată fata aceea mi-a apărut la fel ca fecioara neagră şi frumoasă de care vorbeşte Cântarea. Ea purta o rochioară ruptă de stofă proastă, care se deschidea în mod destul de neruşinat la piept, iar la piept avea un şirag de pietricele colorate şi, cred, fără nici un preţ. Dar capul se ridica plin de mândrie pe un gât alb ca un turn de fildeş, ochii ei erau limpezi ca scăldătoarele din Heşbon, nasul ei era ca un turn al Libanului, buclele din cap ca purpura. Da, părul ei mi se părea ca o turmă de capre, dinţii ei ca nişte turme de oi care ies din apă, înşirate toate în aşa chip încât nici una nu era în faţa suratei sale. Şi: „Cât eşti de frumoasă, iubita mea, cât eşti de frumoasă! îmi venea să şoptesc, părul tău e ca o turmă de capre care coboară de pe muntele Galaad, ca o panglică de purpură sunt buzele tale, ca spicul griului este obrazul tău, gâtul tău este ca turnul lui David pentru care s-au oferit mii de scuzi”. Şi mă întrebam, speriat şi pierdut, cine era fata asta care se ridica în faţa mea ca aurora, frumoasă ca luna, strălucitoare ca soarele, terribilis ut castrorum acies ordinată.
Atunci creatura aceea s-a apropiat şi mai mult de mine, aruncând cât colo pachetul întunecat pe care-l ţinuse până atunci strâns la piept, şi a ridicat iar mâna ca să-mi mângâie faţa, repetând din nou cuvintele pe care mi le mai spusese. Şi, în timp ce nu ştiam dacă să fug de ea sau să mă apropii mai mult, capul meu bubuia ca şi cum trâmbiţele lui Ioşua se pregăteau să năruie zidurile Ierihonului, şi totodată o doream din toată inima, dar mă temeam s-o ating, ea a avut un zâmbet de mare bucurie, a scos un geamăt supus, de căpriţă, şi-a desfăcut şireturile care-i legau veşmântul pe piept, şi-a scos rochia de pe ea ca pe o tunică, şi a rămas în faţa mea aşa cum trebuie să fi apărut Eva, în grădina Edenului, dinaintea lui Adam. J^ulchra sunt ubera quae paululum supereminent et tument modice”, am şoptit, repetând fraza pe care o auzisem de la Ubertino, pentru că sânii ei mi-au apărut ca doi pui de cerb, doi gemenaşi de gazelă care păşteau printre crini, buricul ei era o cupă rotundă în care nicicând nu lipseşte vinul dres cu farmece, pântecul ei o grămadă de grâu, împodobit de jur-împrejur cu florile văilor.
„O sidus clarum puellarum, i-am strigat, o porta clausa, fons hortorum, cella custos unguentorum, cella pigmentaria!” şi m-am trezit, fără să vreau, peste trupul ei, descoperindu-i căldura şi parfumul înţepător al unor iruri pe care nu le cunoşteam. Mi-am amintit: „Fiilor, când vine dragostea nebună, omul nu mai poate face nimic!”, şi am înţeles după aceea că simţeam, fie că era urzeala duşmanului, fie dar ceresc, că nu mai puteam să fac nimic ca să stăvilesc impulsul care mă împingea, şi: „Oh langueo, am strigat, şi: Causa languoris video nec caveo!” şi pentru că un parfum de trandafiri adia de pe buzele ei, şi erau frumoase picioarele ei în sandale, şi gambele ei erau ca nişte coloane, şi ca nişte coloane şoldurile ei pline, operă a unei mâini de artist. O, dragoste, fiică a plăcerilor, un rege a rămas prins în mrejele tale, îmi şopteam singur, şi am fost în braţele ei, şi am căzut amândoi pe podeaua goală a bucătăriei şi nu ştiu dacă prin vrerea mea sau prin priceperea ei, m-am trezit eliberat de rasa mea de novice şi nu am mai avut ruşine de trupurile noastre et cuncta erant bona.