Harry Potter si Ordinul Phoenix - J.K. Rowling (A doua parte)

*

A doua zi de detenţie fu la fel de rea ca şi cea precedentă. Pielea de pe mâna lui Harry se irită mai repede de data aceas¬ta şi cât de curând deveni roşie şi inflamată. Lui Harry i se păru puţin probabil să se vindece la fel de repede ca până atunci. În scurt timp, tăietura îi va rămâne crestată pe mână şi Umbridge va fi, poate, mulţumită. Nu lăsă să-i scape nici un icnet de durere, însă, din clipa în care intră în cameră şi până când i se dădu drumul să plece, tot după miezul nopţii, nu spuse decât "bună seara" şi "noapte bună".
Dar situaţia temelor devenise disperată, iar când Harry se întoarse în camera de zi a Cercetaşilor nu se duse la culcare, deşi era extenuat, ci îşi deschise cărţile şi începu să scrie eseul despre piatra lunii pentru Plesneală. Când îl termină, trecuse deja de ora două noaptea. Ştia că nu ieşise bine, dar nu avea ce să facă; dacă nu ar fi avut nimic scris, ar fi ajuns după aceea în detenţie cu Plesneală. Apoi răspunse grăbit la întrebările pe care le dăduse profesoara McGonagall, încropi ceva despre mânuirea corectă a Apărarcurilor pentru profesoara Grubbly-Plank şi se duse sfârşit să se culce, prăbuşindu-se îmbrăcat peste cuvertură şi adormind instantaneu.

*

Ziua de joi le produse tuturor o oboseală nedefinită. Şi lui Ron părea să-i fie foarte somn, deşi Harry nu înţelegea de ce. Cea de-a treia seară de detenţie se desfăşură la fel ca şi cele de dinainte, în afară de faptul că, după două ore, cuvintele "Nu am voie să spun minciuni" nu se mai şterseră de pe mâna lui Harry, ci rămaseră zgâriate acolo, generând picături de sânge. Faptul că zgâriatul penei ascuţite încetă o făcu pe profesoara Umbridge să ridice privirea.
― Ah, zise ea încet, ocolind biroul ca să-i examineze mâna personal. Bine. Asta ar trebui să te ajute să-ţi aduci aminte, nu-i aşa? Este destul pentru azi.
― Mai trebuie să mă întorc? zise Harry, ridicându-şi ghioz¬danul cu mâna stângă în locul celei drepte, care îl durea.
― O, da, spuse profesoara Umbridge, zâmbind la fel de larg ca înainte. Da, cred că putem să inscripţionăm ceva mai adânc mesajul într-o altă seară de lucru.
Harry n-ar fi conceput niciodată că putea să existe un profesor pe care să-l urască mai tare decât pe Plesneală, dar, în timp ce se îndrepta spre Turnul Cercetaşilor, trebui să admită că apăruse un rival de seamă. Este rea, îşi zise el, în timp ce urca o scară către etajul şapte, este rea, nebună de legat, bătrână şi...
― Ron?
Ajunse la capul scărilor, o luă la dreapta şi aproape că intră în Ron, care se ascundea după o statuie a lui Lachlan cel Lung, strângându-şi cu putere mătura în mână. Acesta tresări foarte tare când îl văzu pe Harry pe neaşteptate şi încercă să-şi ascundă la spate noul Măturin Unsprezece.
― Ce faci?
― Ăă... nimic. Tu ce faci?
Harry se încruntă la el.
― Haide, mie poţi să-mi spui! De ce te ascunzi?
― Mă... mă ascund de Fred şi George, dacă ţii morţiş să ştii, zise Ron. Tocmai au trecut pe aici cu un grup de elevi din primul an, pariez că iar testează ceva pe ei. Vreau sa spun că acum nu pot să o mai facă în camera de zi, nu cu Hermione acolo.
Vorbea foarte repede şi precipitat.
― Dar ce faci cu mătura la tine, nu ai zburat, nu? întrebă Harry.
― Eu... păi... păi, bine, îţi spun, dar să nu râzi, da? spuse Ron defensiv, devenind din ce în ce mai roşu cu fiecare secundă care trecea. M-am... m-am gândit că acum, că am o mătură mai bună, să încerc să mă duc la selecţionarea por¬tarului Cercetaşilor. Gata. Hai. Râzi.
― Nu râd, zise Harry, iar Ron se uită la el. Este o idee extra¬ordinară! Ar fi grozav să fii în echipă! Nu te-am văzut nicio¬dată jucând ca portar, te pricepi?
― Destul de bine, spuse Ron, care păru extrem de uşurat după ce văzu reacţia lui Harry. Charlie, Fred şi George mă puneau tot timpul să fiu portar când se antrenau în vacanţele de vară.
― Deci, ai exersat astă-seară?
― În fiecare seară de marţi... Însă de unul singur. Am încercat să vrăjesc baloanele să zboare spre mine, însă nu a fost uşor şi nu ştiu cât o să mă ajute.
Ron părea agitat şi neliniştit.
― Fred şi George or să moară de râs când o să apar la selecţionări. Îşi bat joc de mine de când am fost făcut Perfect.
― Mi-aş dori să pot să fiu acolo, zise Harry cu amărăciune, în timp ce se îndreptau împreună spre camera de zi.
― Da, şi... Harry, ce ai pe mână?
Harry, care tocmai îşi scărpinase nasul cu mâna dreaptă, care era liberă, încercă să o ascundă, dar avu acelaşi succes ca şi Ron cu Măturinul.
― Este doar o tăietură... nu-i nimic... este...
Însă Ron îl prinse pe Harry de braţ şi îi ridică mâna la nivelul ochilor. Urmă o pauză, timp în care se holbă la cu¬vintele crestate în piele, apoi, părând să i se facă rău, îi dădu diurnul lui Harry.
― Parcă ai zis că te-a pus să scrii?
Harry ezită, dar până la urmă Ron fusese sincer cu el, aşa că îi spuse adevărul despre cum îşi petrecea orele în biroul lui Umbridge.
― Cotoroanţa afurisită! zise Ron într-o şoaptă revoltată când se opriră în faţa Doamnei Grase, care dormea liniştită, cu capul sprijinit de ramă. E bolnavă! Du-te la McGonagall, spune-i ceva!
― Nu, zise Harry imediat. Nu o să-i dau satisfacţia să ştie că a câştigat.
― Că a câştigat? Nu poţi s-o laşi să scape aşa uşor!
― Nu ştiu câtă putere are McGonagall asupra ei, zise Harry.
― Atunci, du-te la Dumbledore, spune-i lui!
― Nu, zise Harry scurt.
― De ce nu?
― Are destule pe cap, spuse Harry, dar nu acesta era ade¬văratul motiv.
Nu avea de gând să se ducă să-i ceară ajutorul lui Dum¬bledore, când el nu îi vorbise deloc din iunie.
― Ei bine, eu cred că ar trebui... Începu Ron, dar fu întrerupt de Doamna Grasă, care îi privise adormită şi acum întrebă:
― Aveţi de gând să-mi ziceţi parola sau o să trebuiască să stau trează toată noaptea, aşteptând să vă terminaţi conversaţia?

*

Ziua de vineri se ivi la fel de mohorâtă şi ploioasă ca restul săptămânii. Deşi Harry se uită automat către masa profesorilor când intră în Marea Sală, nu prea spera cu adevărat să-l vadă pe Hagrid, aşa că se concentră imediat asupra unor lucruri mai urgente, cum ar fi mormanul de teme cât un munte pe care le avea de făcut şi perspectiva unei alte detenţii cu Umbridge.
Două lucruri îl făcură pe Harry să suporte ziua aceea. Unul era gândul că aproape că venise sfârşitul de săptămână; celă¬lalt era că, deşi ultima detenţie urma să fie cu siguranţă îngro¬zitoare, de la fereastra camerei se vedea în depărtare terenul de vâjthaţ şi, cu puţin noroc, ar fi putut să asiste de la distanţă la proba lui Ron. Acestea erau nişte raze slabe de lumină, era adevărat, dar Harry era recunoscător pentru orice ar fi putut să-i înveselească întunericul din prezent; niciodată nu mai avusese o primă săptămână mai urâtă la Hogwarts.
În acea după-amiază la ora cinci, bătu la uşa biroului pro¬fesoarei Umbridge pentru ultima oară, spera el, şi i se spuse să intre. Pergamentul gol era pregătit pentru el pe masa acoperită cu dantelă, cu pana neagră ascuţită lângă el.
― Ştii ce să faci, domnule Potter, zise Umbridge, zâmbin¬du-i dulce.
Harry luă pana şi aruncă o privire pe fereastră. Dacă şi-ar fi mutat scaunul câţiva centimetri mai la dreapta... pretinzând că se apropia de masă, ar fi reuşit să vadă. Acum avea o privelişte de la distanţă a echipei de vâjthaţ a Cercetaşilor care zburau în sus şi în jos pe teren, în timp ce şase siluete întunecate stăteau la picioarele celor trei stâlpi înalţi, părând să îşi aştepte rândul la poartă. Era imposibil să îşi dea seama care dintre ei era Ron de la distanţa aceea.
Nu am voie să spun minciuni, scrise Harry. Tăietura de pe mâna dreaptă se deschise şi începu iar să sângereze.
Nu am voie să spun minciuni. Tăietura se adânci, usturân¬du-l şi durându-l.
Nu am voie să spun minciuni. Sângele îi curse pe încheietură.
Riscă să mai arunce o privire pe fereastră. Indiferent cine era cel care apăra acum cercurile, nu se pricepea deloc. Katie Bell dădu două goluri în cele câteva secunde cât în¬drăzni Harry să se uite. Sperând din suflet că portarul nu era Ron, îşi coborî iar ochii pe pergamentul pe care scân¬teia sângele.
Nu am voie să spun minciuni.
Nu am voie să spun minciuni.
Îşi ridica privirea ori de câte ori credea că putea să-şi asume riscul: când auzea scrijelitul penei lui Umbridge sau când deschidea un sertar al biroului. A treia persoană care dădu proba fu destul de bună, cea de-a patra fu groaznică, a cincea se feri cu măiestrie de un balon-ghiulea, însă apoi nu reuşi o apărare simplă. Cerul se întuneca, iar Harry se îndoia că va putea să-i mai vadă pe cei şase sau şapte oameni.
Nu am voie să spun minciuni.
Nu am voie să spun minciuni.
Pergamentul era acum pătat cu picături de sânge de pe mâ¬na, care acum îl ardea de durere. Când îşi ridică privirea din nou, se lăsase noaptea şi terenul de vâjthaţ nu mai era vizibil.
― Hai să vedem dacă ai înţeles mesajul, ce zici? spuse Umbridge pe o voce molcomă, o jumătate de oră mai târziu.
Veni spre el, întinzându-şi degetele mici şi pline de inele spre braţul său. Apoi, când îi luă mâna ca să examineze cu¬vintele care erau acum crestate în piele, Harry simţi o du¬rere îngrozitoare, nu de la mână, ci de la cicatricea de pe frunte. În acelaşi timp, avu o senzaţie cât se poate de ciu¬dată în dreptul abdomenului.
Îşi smulse mâna din strânsoarea ei şi se ridică imediat în picioare, privind-o fix. Ea îi întoarse privirea cu un zâmbet care i se întinse pe buzele uscăţive ale gurii mari.
― Da, doare, nu-i aşa? spuse ea cu blândeţe.
Harry nu răspunse. Inima îi bătea foarte repede şi cu pu¬tere. Vorbea de mână, sau ştia ce simţise pe frunte?
― Ei bine, domnule Potter, cred că am demonstrat ce vroiam să demonstrez. Poţi să pleci.
Harry îşi luă ghiozdanul şi ieşi din cameră cât putu de repede.
Fii calm, îşi spuse el, în timp ce urca treptele în salturi. Fii calm, nu înseamnă neapărat ce crezi tu că înseamnă...
― Mimbulus mimbletonia! gemu el către Doamna Grasă, care se dădu la o parte.
Îl întâmpină o furtună de sunete. Ron veni la el în fugă, zâmbind larg şi vărsând pe el Berezero din pocalul pe care îl ţinea în mână.
― Harry, am reuşit, sunt în echipă, sunt portar!
― Poftim? A... minunat! spuse Harry, încercând să zâm¬bească natural, în timp ce inima îi zvâcnea cu putere în con¬tinuare, iar mâna îl durea şi-i sângera.
― Ia o Berezero.
Ron îl puse să ia o sticlă cu forţa.
― Nu-mi vine să cred... unde s-a dus Hermione?
― E acolo, zise Fred, care bea şi el o Berezero, arătând către un fotoliu de lângă foc.
Hermione aţipise acolo, cu paharul balansându-se precar în mână.
― Păi, a spus că se bucură când i-am zis, spuse Ron, părând puţin întristat.
― Las-o să doarmă, zise George grăbit.
Trecură câteva clipe până când Harry observă că mai mulţi dintre elevii din primul an care erau strânşi în jurul lor pur¬tau semne clare că le cursese sânge din nas de curând.
― Vino aici, Ron, şi vezi dacă îţi vine roba veche a lui Oliver! strigă Katie Bell. Putem să dăm jos numele lui şi să-l punem pe al tău...
În timp ce Ron se îndepărta, Angelina se apropie de Harry cu paşi mari.
― Îmi pare rău că te-am luat din scurt mai devreme, Potter, zise ea tranşant. Ştii, e stresant să te ocupi de ches¬tia asta, am început să cred că uneori am fost un pic cam dură cu Baston.
Se uită puţin încruntată la Ron peste marginea pocalului şi continuă.
― Ascultă, ştiu că e prietenul tău cel mai bun, dar nu e ex¬traordinar, spuse ea scurt. Însă cred că, după un pic de antre¬nament, se va descurca. Face parte dintr-o familie de jucători de vâjthaţ buni. Eu, sinceră să fiu, mă bazez pe faptul că va do¬vedi că are ceva mai mult talent decât s-a văzut azi. Şi Vicky Frobisher, şi Geoffrey Hooper au zburat mai bine astă seară, dar Hooper se vaită mereu, se plânge tot timpul de una sau de alta, iar Vicky face parte din tot felul de societăţi. Chiar ea a recunoscut că, dacă ar avea de ales între antrenamente şi Clubul de Farmece, ar pune clubul pe primul plan. Oricum, o să avem antrenament mâine la ora două, aşa că te rog să ai grijă să fii acolo de data asta. Şi fă-mi o plăcere, ajută-l cât poţi pe Ron, bine?
Harry încuviinţă din cap, iar Angelina se întoarse la Alicia Spinnet. Harry se duse să stea lângă Hermione, care se trezi brusc când băiatul îşi puse ghiozdanul jos.
― Harry, tu eşti... ce bine pentru Ron, nu? spuse ea adormi¬tă. Dar sunt aşa de... de... de obosită, căscă ea. Am stat azi-noapte până la unu ca să fac alte pălării. Dispar într-o veselie!
Şi într-adevăr, acum că se uită, Harry văzu că prin toată camera erau ascunse pălării de lână acolo unde ar putea să le ia spiriduşii neştiutori din greşeală.
― Bravo, zise neatent Harry, care dacă nu îi spunea cuiva cât de curând, avea să explodeze. Ascultă, Hermione, toc¬mai am fost în biroul lui Umbridge şi mi-a atins mâna...
Hermione ascultă cu atenţie. Când Harry termină de povestit, ea zise rar:
― Ţi-e teamă că Ştii-Tu-Cine o controlează şi pe ea cum l-a controlat pe Quirrell?
― Păi, spuse Harry, coborând vocea, este posibil, nu?
― Presupun că da, zise Hermione, deşi nu părea foarte convinsă. Dar nu cred că ar putea să o aibă în stăpânire aşa cum l-a avut pe Quirrell. Nu de alta, dar acum este viu în toată puterea cuvântului, nu-i aşa? Are propriul său corp, nu mai are nevoie să împartă un trup cu altcineva. Bănuiesc că ar putea să o aibă sub controlul Blestemului Imperius...
Harry îi urmări o clipă pe Fred, George şi Lee Jordan, care jonglau cu nişte sticle goale de Berezero. Apoi Her¬mione zise:
― Însă anul trecut te-a durut cicatricea şi când nu te-a atins nimeni. Nu ţi-a zis Dumbledore că avea legătură cu ce simţea Ştii-Tu-Cine în momentul acela? Cum să zic, poate că nu are nici o legătură cu Umbridge, poate că este doar o coincidenţă că s-a întâmplat în timp ce erai cu ea.
― Este rea, spuse Harry scurt. Nebună.
― Este îngrozitoare, da, însă... Harry, cred că ar trebui să-i spui lui Dumbledore că te-a durut cicatricea.
Era a doua oară în două zile când era sfătuit să se ducă la Dumbledore şi răspunsul pe care i-l dădu lui Hermione fu acelaşi pe care i-l dăduse lui Ron.
― Nu îl deranjez cu asta. Cum ai zis şi tu, nu este ceva spectaculos. M-a durut din când în când pe tot parcursul verii... astă-seară a fost doar puţin mai rău, asta e tot...
― Harry, sunt sigură că Dumbledore ar vrea să îl deran¬jezi cu asta...
― Da, spuse Harry, înainte să se poată abţine, asta e sin¬gura parte din mine de care îi pasă lui Dumbledore, cica¬tricea, nu?
― Nu spune asta, nu e adevărat!
― Cred că o să-i scriu şi o să-i spun lui Sirius, să văd ce zice el...
― Harry, nu poţi să scrii aşa ceva într-o scrisoare! spuse Hermione, părând speriată. Nu mai ţii minte, Moody ne-a spus să avem grijă ce scriem! Nu mai putem garanta că nu ne sunt interceptate bufniţele!
― Bine, bine, atunci nu o să-i mai spun! spuse Harry supărat şi se ridică. Mă duc la culcare. Spune-i tu lui Ron, da?
― O, nu, zise Hermione, părând uşurată, dacă te duci tu, asta înseamnă că pot să mă duc şi eu, fără să fiu nepoliti¬coasă. Sunt complet extenuată şi vreau să mai fac nişte pălării şi mâine. Ştii ceva, poţi să mă ajuţi dacă vrei, este destul de distractiv, m-am perfecţionat, acum pot să fac modele, bumbi şi tot felul de chestii.
Harry se uită la fata care radia de fericire şi încercă să arate măcar vag tentat de această propunere.
― Ăă... nu, cred că nu, mulţumesc, zise el. ăă... nu mâine. Am o grămadă de teme de făcut...
Şi se duse cu paşi grei spre scara băieţilor, lăsând-o oare¬cum dezamăgită pe Hermione.


CAPITOLUL XIV
PERCY ŞI AMPRENTĂ

Harry fu primul din camera lui care se trezi în dimineaţa următoare. Stătu câteva clipe şi privi cum praful dansa în raza de soare care trecea prin spaţiul dintre draperiile baldachinului şi savură gândul că era sâmbătă. Prima săptă¬mână a semestrului părea să fi durat la nesfârşit, ca o lecţie gigantică de Istoria Magiei.
Judecând după tăcerea somnolentă şi aspectul proaspăt al acelei raze, tocmai se crăpase de ziuă. Trase draperiile din ju¬rul patului, se ridică şi începu să se îmbrace. Singurul sunet, în afară de ciripitul îndepărtat al păsărilor, era răsuflarea cole¬gilor săi Cercetaşi. Îşi deschise ghiozdanul cu grijă, scoase per¬gamentul şi pana, şi ieşi din dormitor, îndreptându-se spre camera de zi.
Ducându-se direct la fotoliul vechi şi moale favorit de lângă locul care acum era stins, Harry se aşeză confortabil şi îşi de¬rulă pergamentul, în timp ce se uita în jur prin cameră. Ames¬tecul de bucăţi mototolite de pergament, bile vechi, borcane goale de ingrediente şi ambalaje de dulciuri care acoperea de obicei camera la sfârşitul fiecărei zile dispăruse, la fel ca şi pălăriile pentru spiriduşi ale lui Hermione. Întrebându-se în treacăt câţi spiriduşi fuseseră eliberaţi, indiferent dacă vroiau sau nu, Harry îşi deschise călimara, înmuie pana şi apoi o ţinu suspendată la câţiva centimetri deasupra suprafeţei gălbui şi netede a pergamentului, gândindu-se din răsputeri... dar după două-trei minute se trezi uitându-se în şemineul gol, fără să aibă habar ce să scrie.
Acum îşi dădea seama cât de greu le fusese lui Ron şi Hermione să îi scrie pe timpul verii. Cum putea să-i spun. lui Sirius tot ce se întâmplase pe parcursul ultimei săptă¬mâni şi să-i pună toate întrebările care îl presau, fără să le dea hoţilor de scrisori potenţiali o grămadă de informaţii care nu aveau voie să ajungă în mâinile lor?
O vreme rămase nemişcat, uitându-se în şemineu, apoi luând în sfârşit o decizie, mai înmuie o dată pana în căli¬mară şi o puse hotărât pe pergament.

Dragă Snuffles,
Sper că eşti bine, prima săptămână petrecută aici a fost groaznică, sunt foarte fericit că a venit week-end-ul.
Avem o nouă profesoară de Apărare contra Magiei Negre doamna profesoară Umbridge. Este aproape la fel de drăguţă ca mama ta. Îţi scriu pentru că aseară, în timp ce eram în detenţie cu Umbridge, mi s-a întâmplat iar lucrul acela despre care ţi-am zis în vară.
Ne este dor de cel mai mare prieten al nostru, sperăm că o să se întoarcă în curând.
Te rog răspunde-mi repede.

Cele bune,
Harry

Harry reciti scrisoarea de mai multe ori, încercând să privească din punctul de vedere al unui străin. Nu putea să-şi imagineze cum ar fi putut să ştie despre ce era vorba ― sau cui îi scria ― doar prin citirea scrisorii. Însă spera ca Sirius priceapă aluzia despre Hagrid şi să-i spună când urma să se în¬toarcă. Harry nu vroia să-l întrebe direct ca să nu cumva atragă prea multă atenţie asupra a ceea ce ar putea să facă uri¬aşul cât timp nu era la Hogwarts.
Deşi era o scrisoare foarte scurtă, îi luase mult timp să compună; lumina soarelui ajunsese până în mijlocul came¬rei în timp ce lucrase la ea, iar acum Harry auzea zgomote îndepărtate dinspre dormitoarele de deasupra. Sigilând cu grijă pergamentul, trecu prin gaura tabloului şi se îndreptă spre culcuşul bufniţelor.
― Eu nu m-aş duce acolo în locul tău, zise Nick Aproape-Făr'-de-Cap, plutind zăpăcitor printr-un perete chiar în faţa lui Harry, în timp ce mergea pe hol. Peeves pune la cale o glumă pentru următoarea persoană care va trece pe lângă bustul lui Paracelsus de la mijlocul holului.
― Inclusiv partea cu Paracelsus care cade în capul acelei persoane? întrebă Harry.
― Ai să râzi, dar da, spuse Nick Aproape-Făr'-de-Cap pe un ton plictisit. Subtilitatea nu a fost niciodată punctul forte al lui Peeves. Mă duc să încerc să-l găsesc pe Baronul Sângeros... ar putea să îl oprească... pe curând, Harry...
― Bine, pa, zise Harry şi, în loc să o ia la dreapta, o luă la stânga, pe un drum mai lung, dar mai sigur către culcuşul bufniţelor.
Se înveseli în timp ce trecu pe lângă ferestrele dincolo de care se vedea cerul albastru şi senin. Mai târziu avea antrena¬ment. În sfârşit, avea să se întoarcă pe terenul de vâjthaţ.
Ceva trecu pe lângă gleznele sale. Se uită în jos şi o văzu pe Doamna Norris, scheletica pisică cenuşie a îngrijitorului, strecurându-se pe lângă el. Pentru o clipă îşi întoarse ochii ca nişte lanterne spre el, înainte să dispară după o statuie a lui Wilfred cel Trist.
― Nu fac nimic rău, strigă Harry după ea.
Avea aerul inconfundabil al unei pisici care se ducea să-i dea raportul şefului ei, şi totuşi, Harry nu-şi dădu seama de ce; avea tot dreptul din lume să meargă la culcuşul bufni¬telor sâmbătă dimineaţa.
Soarele era acum sus pe cer şi, când Harry intră în culcuşul bufniţelor, fu orbit de ferestrele fără geam; razele de soare groase şi argintii se intersectau în camera circulară unde erau cuibărite pe stinghii sute de bufniţe, puţin neliniştite în lumina dimineţii, unele abia întoarse de la vânătoare. Podeaua acope¬rită cu paie trosni puţin în timp ce el călcă peste nişte oase de animale mici, întinzându-şi gâtul pentru a o vedea pe Hedwig.
― Te-am găsit, spuse el, zărind-o undeva foarte aproape de tavanul boltit. Vino aici, am o scrisoare pentru tine.
Cu un ţipăt puternic, pasărea îşi întinse aripile mari albe şi zbură până pe umărul său.
― Uite, ştiu că scrie Snuffles pe exterior, îi spuse el, dân¬du-i scrisoarea să o prindă în cioc şi vorbindu-i, fără să ştie de ce, în şoaptă, dar este pentru Sirius, da?
Clipi o dată cu ochii ei de chihlimbar şi Harry consideră că asta însemna că înţelesese.
― Atunci, drum bun, zise Harry şi o duse la una dintre ferestre.
După ce se sprijini o clipă pe braţul său, Hedwig zbură în văzduhul orbitor de luminos. Harry o privi până când de veni un mic punct negru şi dispăru, apoi îşi mută privirea spre coliba lui Hagrid, care se vedea foarte bine de la acea fereastră, şi la fel de bine se vedea că era nelocuită: hornul nu scotea fum, draperiile erau trase.
Vârfurile copacilor din Pădurea Interzisă erau legănate de o adiere. Harry le privi, savurând aerul proaspăt care îi atingea faţa, şi gândindu-se la vâjthaţul de mai târziu... şi atunci îl văzu. Un cal mare, înaripat, ca o reptilă, exact ca cei care trăgeau tră¬surile spre Hogwarts, cu aripile negre de piele larg întinse ale unui pterodactil, se ridică dintre copaci ca o groaznică pată uriaşă. Dădu un cerc mare în zbor şi apoi se pierdu printre copaci. Totul se întâmplase atât de repede, încât lui Harry abia îi venea să creadă ce văzuse, însă inima îi bătea cu putere.
În spatele său se deschise uşa de la culcuşul bufniţelor. Harry tresări şocat şi, întorcându-se repede, o văzu pe Cho Chang, care ţinea o scrisoare şi un pachet.
― Bună, zise Harry automat.
― A... bună, spuse ea pe nerăsuflate. Nu am crezut c-o să fie cineva aici atât de devreme... abia acum cinci minute mi-am amintit că este ziua mamei mele.
Îi arătă pachetul.
― Am înţeles, zise Harry, care avea impresia că i se blocase creierul.
Vroia să spună ceva amuzant şi interesant, însă amintirea acelui cal înaripat îngrozitor îi era încă proaspătă în minte.
― E o zi frumoasă, zise el, arătând spre ferestre, iar stoma¬cul păru să i se strângă de jenă.
Vremea. Vorbea despre vreme...
― Da, spuse Cho, uitându-se în jur după o bufniţă potri¬vită. Este o vreme bună pentru vâjthaţ. Eu nu am ieşit deloc săptămâna asta, dar tu?
― Nici eu, zise Harry.
Cho alese una dintre bufniţele de hambar ale şcolii. O convinse să coboare pe braţul ei, unde acum aceasta întinse cuminte un picior, ca Cho să poată lega pachetul.
― Hei, aveţi un portar nou la Cercetaşi? întrebă ea.
― Da, zise Harry. Este prietenul meu, Ron Weasley, îl ştii?
― Cel care detestă Tornadele? spuse Cho destul de calmă. E bun?
― Da, zise Harry, cred că da. Dar nu l-am văzut când a dat proba, eram în detenţie.
Cho îşi ridică privirea, cu pachetul prins doar pe jumă¬tate de picioarele bufniţei.
― Umbridge aia este oribilă, spuse ea în şoaptă. Să-ţi dea ore de detenţie doar pentru că ai spus adevărul despre cum... cum... cum a murit. A auzit toată lumea despre asta, a aflat toată şcoala. Ai fost foarte curajos că ai înfruntat-o.
Stomacul lui Harry se destinse atât de repede, că se simţi de parcă ar fi putut chiar să plutească la câţiva centimetri deasupra podelei acoperite cu paie. Cui îi păsa de calul acela înaripat şi idiot; Cho credea că fusese foarte curajos. Pentru o clipă, se gândi să îi arate ca din greşeală mâna cres¬tată, în timp ce o ajuta să lege pachetul... dar chiar în clipa în care îi veni ideea, uşa se deschise din nou.
Filch, îngrijitorul, intră în culcuşul bufniţelor ca o furtună. Avea nişte pete mov pe obrajii supţi şi străbătuţi de vinişoare, falca îi tremura şi părul său cărunt şi subţire era răvăşit; era evident că alergase până acolo. Doamna Norris veni la pas în urma sa, uitându-se în sus la bufniţe şi mieunând înfometată.
De deasupra se auziră mişcări neliniştite de aripi şi o bufniţă mare, cafenie, clămpăni din cioc într-un mod ameninţător.
― Aha! zise Filch, călcând apăsat spre Harry şi cu obrajii căzuţi tremurându-i de supărare. Am primit un pont că ai de gând să faci o comandă uriaşă de bombe cu miros de băligar!
Harry îşi încrucişă mâinile şi se uită fix la îngrijitor.
― Cine v-a spus că fac comandă de bombe cu miros de bălegar?
Cho se uita când la Harry când la Filch, încruntându-se şi ea; bufniţa de hambar de pe braţul ei, obosită să stea într-un picior, scoase un ţipăt admonestând-o, dar Cho o ignoră.
― Am sursele mele, spuse Filch, şuierând satisfăcut. Acum dă-mi ce vrei să trimiţi.
Simţindu-se extrem de recunoscător că nu lungise trimiterea scrisorii, Harry spuse:
― Nu pot, am trimis-o.
― Ai trimis-o? spuse Filch, schimonosindu-şi chipul de furie.
― Am trimis-o, zise Harry calm.
Filch deschise gura supărat, dădu din buze câteva clipe, iar apoi cercetă din priviri roba lui Harry.
― De unde ştiu că nu o ai în buzunar?
― Nu o am, pentru că...
― L-am văzut când a trimis-o, spuse Cho supărată.
Filch se întoarse spre ea.
― L-ai văzut... ?
― Exact, l-am văzut, spuse ea hotărâtă.
Urmă o clipă de linişte, timp în care Filch se uită urât la Cho, iar fata îi întoarse privirea. Îngrijitorul se întoarse pe călcâie şi se îndreptă spre uşă, târându-şi picioarele. Se opri cu mâna pe clanţă şi se uită iar la Harry.
― Dacă simt numai un iz de bombă cu miros de băligar...
Coborî scările răsunător. Doamna Norris aruncă o ultimă privire cu jind către bufniţe şi îl urmă.
Harry şi Cho se uitară unul la celălalt.
― Mulţumesc, zise Harry.
― Pentru puţin, spuse Cho, prinzând în sfârşit pachetul de celălalt picior al bufniţei, cu faţa puţin rozalie. Dar nu co¬mandai bombe cu miros de băligar, nu?
― Nu, zise Harry.
― Atunci, mă întreb de ce o fi crezut că da? spuse ea, în timp ce ducea bufniţa la fereastră.
Harry ridică din umeri. Era la fel uimit ca ea, însă era ciu¬dat că nu îl prea deranja deloc în acel moment.
Plecară împreună din culcuşul bufniţelor. La intrarea într-un hol care ducea spre aripa de vest a castelului, Cho zise:
― Eu o iau pe aici. Păi, ne... ne mai vedem, Harry.
― Da... ne vedem.
Îi zâmbi şi plecă. Harry merse mai departe, jubilând în tă¬cere. Reuşise să aibă o conversaţie întreagă cu ea şi nu se fă¬cuse de ruşine nici măcar o dată... Ai fost foarte curajos că ai înfruntat-o... Cho îi spusese că fusese curajos... nu îl ura defel...
Bineînţeles, îl preferase pe Cedric, ştia asta... deşi, dacă ar fi invitat-o la bal înaintea lui Cedric, poate că lucrurile ar fi decurs altfel... Îi păruse sincer rău când trebuise să refuze invitaţia lui Harry...
― Bună dimineaţa, le spuse acesta vesel lui Ron şi Hermi¬one când li se alătură la masa Cercetaşilor în Marea Sală.
― De ce eşti aşa de fericit? zise Ron, privindu-i surprins.
― Ăă... pentru vâjthaţul de mai târziu, zise Harry bucuros, trăgând un platou mare cu ouă şi costiţă afumată.
― A... da... spuse Ron.
Lăsă deoparte felia de pâine prăjită pe care o mânca şi luă o gură de suc de dovleac. Apoi zise:
― Auzi... ai vrea să vii mai puţin mai devreme cu mine? Doar ca să... ăă... să exersez puţin înainte de antrenament? Ca să, ştii tu, să mă obişnuiesc puţin.
― Da, bine, zise Harry.
― Ştii, nu cred că ar trebui să mergeţi, spuse Hermione serioasă. Şi aşa aţi rămas amândoi în urmă cu te...
Însă se întrerupse; sosea poşta de dimineaţă şi, ca de obi¬cei, Profetul zilei venea în zbor spre ea în ciocul unei strigi care ateriză periculos de aproape de zaharniţă şi întinse un picior. Hermione îi puse un cnut în punguţa de piele, luă ziarul şi examină cercetător prima pagină, în timp ce bufniţa îşi lua zborul.
― E ceva interesant? zise Ron.
Harry zâmbi, ştiind că Ron vroia să o îndepărteze de subiectul temelor.
― Nu, oftă ea, doar nişte prostii despre căsătoria basistei din trupa Surorile Stranii.
Hermione deschise ziarul şi dispăru în spatele lui. Harry îşi mai luă o porţie de ouă cu costiţă afumată. Ron se uită în sus la ferestrele înalte, părând puţin preocupat.
― Staţi aşa, zise Hermione deodată. O, nu... Sirius!
― Ce s-a întâmplat? spuse Harry, apucând ziarul atât de tare, încât se rupse de la mijloc, rămânând şi el, şi Hermi¬one cu câte o jumătate.
―"Ministerul Magiei a fost informat de o sursă de încredere că Sirius Black, rău-famatul ucigaş în masă... bla, bla, bla... se ascunde în prezent în Londra", citi Hermione de pe jumătatea ei într-o şoaptă speriată.
― Lucius Reacredinţă, pariez oricât, zise Harry cu o voce joasă, mânioasă. L-a recunoscut pe Sirius pe peron...
― Ce? zise Ron alarmat. Nu mi-ai zis că...
― Sst! spuseră ceilalţi doi.
― ... "Ministerul avertizează comunitatea vrăjitorească informând că Black este foarte periculos... a omorât treisprezece oameni... a evadat din Azkaban..." prostiile de rigoare, încheie Hermione, punând deoparte jumătatea ei de ziar şi uitân¬du-se temătoare la Harry şi Ron. Păi, pur şi simplu nu va putea să mai iasă din casă, asta e tot, şopti ea. Dumble¬dore l-a prevenit să nu o facă.
Harry se uită în jos sumbru la bucata din Profetul zilei pe care o rupsese. Cea mai mare parte a paginii era dedicată unei reclame pentru "Robele pentru orice ocazie ale doam¬nei Malkin," care se părea că se vindeau cu reduceri.
― Hei! zise el, întinzându-i ca să poată să vadă şi Hermi¬one şi Ron. Uitaţi-vă la asta!
― Eu nu mai am nevoie de robe, spuse Ron.
― Nu, zise Harry. Uite... articolul ăsta mic...
Ron şi Hermione se aplecară ca să-l citească; articolul nu era mai lung de trei centimetri şi era plasat în josul paginii. Era intitulat:

CONTRAVENŢIE LA MINISTER
Sturgis Podmore, 38 de ani, domiciliat în Laburnum Gar¬dens, numărul doi, Clapham, a apărut în faţa Vrăjustiţiei acu¬zat de încălcarea proprietăţii şi tentativă de furt la Ministerul Magiei pe data de 31 august. Podmore a fost arestat de vrăji¬torul de pază al Ministerului Magiei, Eric Munch, care l-a des¬coperit încercând să forţeze o uşă de maximă securitate la ora unu noaptea. Podmore, care a refuzat să vorbească în apărarea sa, a fost condamnat pentru ambele delicte şi a primit ca sentin¬ţă şase luni în Azkaban.

― Sturgis Podmore? zise Ron încet. El este individul ăla (are arată de parcă ar avea paie pe cap, nu-i aşa? Este mem¬bru al Or ―
― Ron, sst! zise Hermione, aruncând o privire îngrozită în jur.
― Şase luni în Azkaban, şopti Harry şocat. Doar pentru că a încercat să deschidă o uşă!
― Fii serios, nu doar pentru că a încercat să deschidă o uşă. Ce Dumnezeu căuta la Ministerul Magiei la unu noap¬tea? şopti Hermione.
― Credeţi că făcea ceva pentru Ordin? murmură Ron.
― Staţi puţin... zise Harry încet. Sturgis ar fi trebuit să vină şi să ne conducă la gară, ţineţi minte?
Ceilalţi doi se uitară la el.
― Da, ar fi trebuit să facă parte din garda noastră când un mers la King's Cross, nu-i aşa? Iar Moody era foarte supărat fiindcă nu apăruse; aşa că nu avea cum să fie într-o misiune pentru ei, nu?
― Păi, poate că nu s-au aşteptat să fie prins, zise Hermione.
― Ar fi putut să fie o înscenare! exclamă Ron entuzias¬mat. Nu ― fiţi atenţi, zise el, coborându-şi vocea dramatic când văzu expresia ameninţătoare de pe chipul lui Hermi¬one. Ministerul bănuieşte că face parte din tabăra lui Dum¬bledore ― nu ştiu ― l-au ademenit la Minister, şi de fapt n-a încercat deloc să treacă de uşa aia! Poate că pur şi simplu au inventat ceva ca să-l prindă!
Urmă o pauză, timp în care Harry şi Hermione cântăriră cele auzite. Lui Harry i se păru că era o exagerare. Hermi¬one, însă, se arătă destul de impresionată.
― Ştii, nu m-aş mira deloc să fie adevărat.
Îşi împături gânditoare jumătatea ei de ziar. În timp ce îşi punea deoparte cuţitul şi furculiţa, Harry păru să se tre¬zească dintr-un vis.
― Da, păi, cred că ar trebui să ne ocupăm mai întâi de eseul ăla pentru Lăstar despre tufişurile care se fertilizează singure şi, dacă avem noroc, o să putem începe Vraja Crea¬tus Neanimatus pentru McGonagall înainte de prânz...
Harry simţi o mică mustrare de conştiinţă când se gândi la mormanul de teme care îl aştepta sus, însă cerul era se¬nin, de un albastru încântător, şi nu se mai urcase pe Fulger de o săptămână...
― Adică, putem să le facem diseară, zise Ron, în timp ce el şi Harry mergeau pe peluza în pantă către terenul de vâjthaţ, cu măturile pe umăr şi cu avertismentele lui Her¬mione că îşi vor pica N.O.V.-urile încă răsunându-le în urechi. Şi mai este şi ziua de mâine. Îşi face prea multe griji cu munca, asta este problema ei...
Urmă o pauză, iar Ron adăugă, pe un ton ceva mai neliniştit:
― Crezi c-a vorbit serios când a zis că nu o să ne mai dea să copiem de la ea?
― Da, cred că vorbea serios, spuse Harry. Totuşi, şi asta este important, trebuie să ne antrenăm, dacă vrem să ră¬mânem în echipa de vâjthaţ...
― Da, aşa e, zise Ron, pe un ton însufleţit. Şi avem timp să le facem pe toate...
Pe când se apropiau de terenul de vâjthaţ, Harry aruncă o privire spre dreapta, unde se legănau copacii întunecaţi din Pădurea Interzisă. Locul părea încremenit; cerul era pustiu în afară de nişte bufniţe care zburau în depărtare pe lângă tur¬nul unde era culcuşul lor. Harry avea destule pe cap; calul zbu¬rător nu îi făcea nici un rău, aşa că şi-l scoase din minte.
Luară câteva mingi din dulapul din vestiar şi se puseră pe treabă. Ron păzea cei trei stâlpi, Harry juca înaintaş şi încerca să arunce balonul dincolo de Ron. Harry se gândi că Ron era destul de priceput: respinse trei sferturi din golurile pe care încercă să le înscrie Harry, şi cu cât exersau mai mult, cu atât juca mai bine. Câteva ore mai târziu, se întoarseră la castel să ia prânzul ― când Hermione le spuse foarte clar că-i credea iresponsabili ― iar apoi reveniră pe terenul de vâjthaţ pentru antrenament. Când intrară în vestiar, erau deja prezenţi toţi coechipierii lor, în afară de Angelina.
― E totul bine, Ron? zise George, făcându-i cu ochiul.
― Da, spuse Ron, care devenise din ce în ce mai tăcut, pe măsură ce se apropiaseră de teren.
― Eşti gata să ne dai gata pe toţi, micuţule Perfect? zise Fred, scoţându-şi capul ciufulit prin roba sa de vâjthaţ, cu un zâmbet puţin răutăcios pe chip.
― Taci din gură, spuse Ron cu o expresie împietrită, îm¬brăcând pentru prima oară echipamentul echipei.
Îi venea bine, având în vedere că fusese al lui Oliver Bas¬ton, care era ceva mai lat în umeri.
― În ordine, zise Angelina, apărând din biroul căpitanu¬lui, deja schimbată. Haideţi să începem; Alicia şi Fred, vă rog să aduceţi cufărul cu mingile. A, şi mai sunt unii afară care ne vor urmări, dar vreau să faceţi abstracţie de ei, bine?
Ceva din vocea ei fals dezinvoltă îl făcu pe Harry să-şi spună că s-ar putea să ştie cine erau spectatorii neinvitaţi, şi într-adevăr, când ieşiră din vestiar în lumina puternică de pe teren, se dezlănţui o furtună de fluierături şi cuvinte batjocoritoare dinspre echipa de vâjthaţ a Viperinilor şi o mulţime de gură-cască, grupaţi la mijlocul tribunelor şi ale căror voci răsunau în jurul stadionului.
― Pe ce stă călare Weasley? strigă Reacredinţă cu vocea sa tărăgănată batjocoritor. De ce ar vrea cineva să arunce o vrajă de zbor pe un butuc vechi şi putrezit ca ăla?
Crabbe, Goyle şi Pansy Parkinson râseră în hohote. Ron se urcă pe mătură şi se ridică de la sol iar Harry îl urmă, vă¬zând de la spate cum i se înroşesc urechile.
― Ignoră-i, zise el, accelerând ca să-l prindă din urmă pe Ron, o să vedem cine o să râdă la urmă, după ce o să jucăm cu ei...
― Exact asta-i atitudinea pe care o vreau, Harry, zise Angelina aprobator, zburând pe lângă ei cu balonul sub braţ şi încetinind ca să plutească în faţa echipei ei în zbor. Fiţi atenţi, o să începem cu nişte pase ca să ne încălzim, toa¬tă echipa, vă rog...
― Hei, Johnson, ce coafură e aia? strigă Pansy Parkinson de dedesubt. De ce ar vrea cineva să arate ca şi când i-ar ieşi viermi din cap?
Angelina îşi dădu din faţă părul lung împletit în codiţe şi continuă calmă:
― Haideţi să ne împrăştiem şi să vedem ce putem face...
Harry se îndepărtă de ceilalţi, către capătul terenului. Ron se dădu în spate spre partea opusă. Angelina ridică balonul cu o mână şi i-l aruncă lui Fred cu putere, care i-l pasă lui George, care i-l pasă lui Harry, care i-l pasă lui Ron, care îl scăpă.
Viperinii, conduşi de Reacredinţă, urlară şi râseră în ho¬hote. Ron, care ţâşnise spre sol ca să prindă balonul înainte să cadă, se opri din coborâre nu tocmai cum trebuia, aşa că alunecă de pe mătură într-o parte şi se întoarse la înălţimea la care se juca. Harry îi văzu pe Fred şi pe George schim¬bând nişte priviri, fără să spună nimic, ceea ce nu le stătea în caracter. Se simţi recunoscător.
― Pasează, Ron! strigă Angelina, de parcă nu s-ar fi întâm¬plat nimic.
Ron îi aruncă balonul lui Alicia, care i-l pasă înapoi lui Harry, care i-l aruncă lui George...
― Hei, Potter, ce-ţi mai face cicatricea? strigă Reacredinţă. Si¬gur nu vrei să te întinzi? Cred că a trecut o săptămână de când nu ai fost în aripa spitalului, ăsta e un record pentru tine, nu?
George îi dădu o pasă Angelinei; ea îi dădu o pasă în spate lui Harry, care nu se aşteptase la asta, dar prinse ba¬lonul cu vârful degetelor şi i-l pasă repede lui Ron, care se întinse după el, dar îl rată la mustaţă.
― Hai, Ron, spuse Angelina încruntată, în timp ce el se îndrepta iar spre sol, după balon. Fii atent.
Când reveni la altitudinea potrivită, era greu de stabilit dacă faţa lui Ron era de un roşu mai aprins decât balonul sau invers. Reacredinţă şi restul echipei Viperinilor se tăvă¬leau pe jos de râs.
La a treia încercare, Ron prinse balonul; poate că, din cauza febrei jocului, îl pasă mai departe cu atâta râvnă, încât trecu direct printre mâinile întinse ale lui Katie şi o lovi di¬rect în faţă.
― Îmi pare rău! gemu Ron, ţâşnind înainte ca să vadă dacă făcuse ceva grav.
― Rămâi pe poziţie, e bine! răcni Angelina. Dar când îi dai pasă unui coechipier, fii drăguţ şi nu îl da jos de pe mă¬tură, da? Pentru asta avem baloane-ghiulea!
Lui Katie îi curgea sânge din nas. Dedesubt, Viperinii tropăiau şi îşi băteau joc. Fred şi George se apropiară amân¬doi de Katie.
― Uite, ia asta, îi spuse Fred, dându-i ceva mic şi mov din buzunarul său. O să se oprească imediat.
― Bine! strigă Angelina. Fred, George, duceţi-vă şi luaţi-vă bâtele şi un balon-ghiulea. Ron, du-te la stâlpii porţii. Harry, îi dai drumul hoţoaicei când îţi spun eu. Evident, o să ata¬căm spre poarta lui Ron.
Harry ţâşni după gemeni ca să ia hoţoaica.
― Ron se face de râsul curcilor, nu? şopti George, când toţi trei aterizară lângă cufărul în care erau mingile şi îl deschise ca să scoată unul dintre baloanele-ghiulea şi hoţoaica.
― Are emoţii, atâta tot, spuse Harry, a mers foarte bine când am exersat cu el azi-dimineaţă.
― Da, păi, sper că n-o să dea în primire aşa de repede, zise Fred posomorât.
Se întoarseră în aer. Când Angelina fluieră, Harry îi dădu drumul hoţoaicei, iar Fred şi George lăsară balonul-ghiulea să zboare. Din acea clipă, Harry abia dacă îşi mai dădu seama ce făceau ceilalţi. Datoria lui era să prindă mica minge aurie zbu¬rătoare care valora o sută cincizeci de puncte pentru echipa căutătorului şi, drept urmare, necesita o viteză şi o pricepere extraordinară. Acceleră, trecând şi rotindu-se pe lângă înain¬taşi, cu aerul cald de toamnă biciuindu-i faţa şi cu ţipetele în¬depărtate ale viperinilor ca nişte zgomote total neînsemnate pentru urechile sale... dar, mai repede decât ar fi vrut, fluierul îl opri din nou.
― Stop ― stop ― STOP! strigă Angelina. Ron... nu acoperi cercul din mijloc!
Harry se uită la Ron, care zbura în faţa cercului din stân¬ga, lăsându-le pe celelalte două complet neprotejate.
― A, scuze...
― Te muţi tot timpul cât îi urmăreşti pe înaintaşi! zise Ange¬lina. Ori stai pe poziţia centrală până când trebuie să te mişti ca să aperi un cerc, ori dacă nu, zbori în jurul cercurilor, însă nu pluteşti într-o parte, aşa i-ai lăsat să dea ultimele trei goluri!
― Scuze... repetă Ron, cu chipul roşu strălucindu-i ca un semnal luminos pe fundalul cerului albastru şi senin.
― Ia zi, Katie, nu poţi să faci ceva cu sângele ăla care îţi curge din nas?
― E din ce în ce mai rău! spuse Katie cu o voce groasă, încercând să oprească sângele cu mâneca.
Harry se uită la Fred, care părea neliniştit şi se căuta în buzunare. Îl văzu scoţând ceva mov, examinându-l o clipă şi apoi uitându-se la Katie, evident îngrozit.
― Păi, haideţi să mai încercăm, zise Angelina.
Îi ignoră pe Viperini care acum începuseră să scandeze "Cercetaşii sunt rataţi, Cercetaşii sunt rataţi," însă, cu toate acestea, poziţia ei pe mătură fu destul de rigidă.
De data asta zburaseră abia vreo trei minute când se auzi fluierul Angelinei. Harry, care tocmai zărise hoţoaica zburând în cercuri în jurul unui stâlp de poartă opus, se opri, simţindu-se extrem de mâhnit.
― Acum ce mai e? îi zise el nerăbdător Aliciei, care era cel mai aproape.
― Katie, zise ea scurt.
Harry se întoarse şi îi văzu pe Angelina, Fred şi George zburând toţi cât puteau de repede spre Katie. Harry şi Alicia goniră şi ei spre ea. Era clar că Angelina oprise antrenamen¬tul la momentul oportun; Katie era acum albă ca varul şi pli¬nă de sânge.
― Trebuie dusă în aripa spitalului, zise Angelina.
― O ducem noi, spuse Fred. S-ar... ăă... putea să fi înghiţit din greşeală o Păstaie-Sânge...
― Păi, nu are sens să continuăm fără prinzători şi fără un înaintaş, zise Angelina descurajată, în timp ce Fred şi George zburară imediat spre castel, ţinând-o pe Katie între ei. Haideţi, să mergem să ne schimbăm.
Viperinii scandară în continuare, în timp ce ei se întor¬ceau la vestiar.
― Cum a fost la antrenament? întrebă Hermione destul de rece o jumătate de oră mai târziu, când Harry şi Ron intrară pe gaura tabloului în camera de zi a Cercetaşilor.
― A fost ― începu Harry.
― Absolut jalnic, spuse Ron cu o voce pustie, afundându-se într-un fotoliu de lângă Hermione.
Ea îşi ridică privirea spre Ron şi aerul glacial păru să i se topească.
― Păi, a fost doar primul, spuse ea, consolându-l. Sunt si¬gură că trebuie să treacă un timp până...
― Cine a spus că a fost jalnic din cauza mea? se răsti Ron.
― Nimeni, zise Hermione, părând jignită, m-am gândit că...
― Am cam zbârcit-o, nu?
― Nu, nici vorbă! Ai spus că a fost jalnic şi atunci eu doar am...
― Mă duc să mă apuc de teme, zise Ron supărat şi se îndreptă cu paşi grei către scara care ducea spre dormi¬toarele băieţilor, dispărând din câmpul lor vizual.
Hermione se întoarse spre Harry.
― Chiar a fost jalnic?
― Nu, spuse Harry cu loialitate.
Hermione îşi ridică sprâncenele.
― Mă rog, presupun că ar fi putut să joace mai bine, mur¬mură Harry, însă, cum ai zis şi tu, a fost doar primul antre¬nament...
Nici Harry şi nici Ron nu părură să o scoată la capăt cu temele în seara aceea. Harry ştia că Ron era prea preocupat, gândindu-se cât de prost jucase la antrenamentul de vâjthaţ, iar lui îi era greu să-şi scoată din minte refrenul "Cercetaşii sunt rataţi. "
Petrecură întreaga zi de duminică în camera de zi, printre cărţi, în timp ce camera se umplu şi apoi se goli în jurul lor. Fu o altă zi frumoasă şi senină, iar cei mai mulţi colegi Cerce¬taşi îşi petrecură timpul prin împrejurimi, bucurându-se poate de ultima zi însorită a anului. Când se lăsă seara, Harry se simţi ca şi când cineva îi izbise creierul de cutia craniană.
― Ştii, poate că ar trebui să încercăm să facem mai multe teme în timpul săptămânii, îi şopti el lui Ron, când termi¬nară în sfârşit lungul eseu despre Vraja Creatus Neanimatus pentru profesoara McGonagall şi se apucară mâhniţi de ese¬ul la fel de lung şi de dificil cerut de profesoara Sinistra des¬pre numeroasele luni ale lui Jupiter.
― Da, zise Ron, frecându-se la ochii puţin injectaţi şi aruncând a treia foaie greşită de pergament în focul de lân¬gă ei. Ştii... ce ar fi s-o rugăm pe Hermione să ne lase să ne uităm la ce a scris ea?
Harry se uită la fată; stătea cu Şmecherilă în poală şi dis¬cuta veselă cu Ginny, în timp ce în faţa ei se mişcau zgomo¬tos nişte andrele suspendate în aer, care tricotau nişte şosete pentru spiriduşi.
― Nu, spuse el sumbru, ştii că nu o să ne lase.
Aşa că lucrară în continuare, până când cerul de dincolo de ferestre se întunecă din ce în ce mai tare. Încet, mul¬ţimea din camera de zi începu iar să se rărească. La unspre¬zece jumătate, Hermione se apropie de ei, căscând.
― Mai aveţi mult?
― Da, spuse Ron scurt.
― Luna cea mai mare a lui Jupiter este Ganymede, nu Callisto, zise ea, arătând un rând din eseul la Astronomie peste umărul lui Ron, iar cea care are vulcani este Io.
― Mersi, mârâi Ron, tăind propoziţiile greşite.
― Îmi pare rău, am vrut doar să...
― Da, mă rog, dacă ai venit ca să critici ce...
― Ron...
― Nu am timp să ascult o prelegere, Hermione, sunt prins până peste cap cu temele...
― Nu... uite!
Hermione arăta spre fereastra cea mai apropiată. Harry şi Ron se uitară amândoi în direcţia aceea. O strigă fru¬moasă stătea pe pervaz, privind în cameră către Ron.
― Este Hermes? zise Hermione uimită.
― Să nu-mi cred ochilor, el e! spuse Ron încet, aruncând pana într-o parte şi ridicându-se în picioare. De ce mi-ar scrie Percy?
Se duse la fereastră şi o deschise; Hermes zbură înăun¬tru, ateriză pe eseul lui Ron şi întinse piciorul de care era prinsă scrisoarea. Ron o luă şi bufniţa plecă imediat, lăsând câteva urme de cerneală pe desenul lui Ron cu luna Io.
― Asta este în mod sigur scrisul lui Percy, zise Ron, aşe¬zându-se iar pe fotoliu şi holbându-se la cuvintele de pe exteriorul sulului de hârtie: Ronald Weasley, Casa Cerce¬taşilor, Hogwarts.
Îşi ridică privirea către ceilalţi doi.
― Ce ziceţi?
― Deschide-o! spuse Hermione nerăbdătoare, iar Harry încuviinţă din cap.
Ron desfăşură pergamentul şi începu să citească. Cu cât îşi coborî privirea pe foaie, cu atât se încruntă mai tare. Când termină de citit, părea scârbit. Le aruncă scrisoarea lui Harry şi Hermione, care se aplecară unul spre altul ca să o citească împreună:

Dragă Ron,
Tocmai am auzit (de la nimeni altul decât însuşi Ministrul Magiei, care a aflat de la noua ta profesoară, doamna Um¬bridge) că ai fost făcut Perfect la Hogwarts.
Am fost deosebit de plăcut surprins când am primit aceste veşti şi se cuvine, în primul rând, să te felicit. Trebuie să recunosc că m-am temut întotdeauna că o vei lua pe urmele lui Fred şi George, şi nu pe ale mele, aşa că îţi poţi imagina care au fost sentimentele mele când am aflat că ai încetat să dispreţuieşti autoritatea şi că te-ai hotărât să îţi asumi nişte responsabilităţi.
Însă, Ron, vreau să îţi ofer ceva mai mult decât felicitări, vreau să îţi dau nişte sfaturi, acesta este motivul pentru care îţi trimit această scrisoare noaptea şi nu cu poşta de dimineaţă, cum se obişnuieşte. Sper că vei putea să o citeşti departe de ochi iscoditori şi să eviţi întrebările neplăcute.
Am înţeles, din ceva ce i-a scăpat Ministrului când mi-a spus că eşti acum Perfect, că încă mai eşti apropiat de Harry Potter. Ron, trebuie să-ţi spun că nimic nu ar putea să te pună într-un pericol mai mare de a-ţi pierde insigna decât continuarea pri¬eteniei cu băiatul acela. Da, sunt sigur că eşti foarte surprins -vei spune, fără îndoială, că Potter a fost mereu preferatul lui Dumbledore ― însă mă simt dator să-ţi spun că Dumbledore s-ar putea să nu mai fie director la Hogwarts mult timp şi că oame¬nii care contează văd altfel ― şi poate mai corect ― comporta¬mentul lui Potter. Nu voi spune mai multe acum, dar, dacă vei citi Profetul zilei de mâine, îţi vei da seama în ce direcţie curge râul ― şi vezi dacă poţi să-l zăreşti chiar pe subsemnat!
Serios vorbind, Ron, nu e bine să fii vârât în aceiaşi oală cu Potter, ar putea să fie foarte rău pentru planurile tale de viitor, iar acum vorbesc de viaţa ta de după şcoală. După cum trebuie să ştii, având în vedere că tatăl tău l-a însoţit la tribunal, în vara aceasta, Potter a avut o audiere disciplinară, a compărut în faţa întregii Vrăjustiţii şi până la urmă nu a ieşit tocmai bine. Dacă mă întrebi pe mine, a scăpat doar datorită unor amănunte tehnice, şi mulţi dintre cei cu care am vorbit rămân convinşi de vinovăţia sa.
S-ar putea să îţi fie teamă să retezi legăturile cu Potter ― ştiu că e dezechilibrat şi, din câte ştiu, violent ― dar, dacă eşti îngri¬jorat din cauza asta, sau dacă ai observat altceva ciudat în com¬portamentul lui Potter care te deranjează, te îndemn să vorbeşti negreşit cu Dolores Umbridge, o femeie cu adevărat încântă¬toare, care ştiu că te va sfătui cu dragă inimă.
Şi cu asta ajung la un alt sfat. După cum am insinuat şi mai sus, conducerea lui Dumbledore la Hogwarts s-ar putea să se sfârşească în curând. Loialitatea ta, Ron, nu ar trebui să fie faţă de el, ci faţă de şcoală şi de Minister. Îmi pare foarte rău să aud că până acum profesoara Umbridge are parte de extrem de puţină cooperare din partea celorlalţi profesori, în timp ce se străduieşte să facă acele schimbări necesare la Hogwarts pe care şi le doreşte cu atâta ardoare Ministerul (deşi s-ar putea să îi fie mai uşor de săp¬tămâna viitoare ― iar, citeşte Profetul zilei de mâine!). Îţi spun doar atât ― un elev care se dovedeşte dornic să o ajute acum pe pro¬fesoara Umbridge ar putea să fie într-o poziţie foarte favorabilă pentru a ajunge în câţiva ani premiantul şcolii!
Îmi pare rău că nu am putut să te văd mai des în timpul verii. Mă doare să îi critic pe părinţii noştri, dar mă tem că nu mai pot trăi în aceeaşi casă cu ei, atâta timp cât continuă să se învârtă în cercul periculos din jurul lui Dumbledore. (Dacă îi vei scrie cumva mamei, poţi să-i spui că un anumit Sturgis Pod¬more, care este un bun prieten al lui Dumbledore, a fost trimis de curând în Azkaban pentru încălcarea proprietăţii la Minis¬ter. Poate că asta o să le deschidă ochii şi vor vedea de ce delinc¬venţi de două parale s-au înconjurat. ) Mă consider foarte noro¬cos că am scăpat de stigmatul asocierii cu asemenea oameni ― Ministerul a fost extrem de amabil cu mine ― şi, Ron, sper din tot sufletul că nu te vei lăsa orbit de legăturile de familie în ceea ce priveşte caracterul nechibzuit al credinţelor şi faptelor părinţilor noştri. Sper sincer că, în timp, vor realiza cât au greşit, iar eu voi fi desigur, pregătit să le accept scuzele la momentul potrivit.
Te rog să meditezi cu atenţie la ce ţi-am spus, mai ales la partea despre Harry Potter, şi încă o dată, felicitări pentru că ai fost făcut Perfect.

Fratele tău,
Percy

Harry îşi ridică privirea spre Ron.
― Păi, zise el, încercând să ia totul în glumă, dacă vrei să... Ăă... cum era? ― verifică scrisoarea lui Percy ― a, da... "retezi legăturile" cu mine, jur că nu o să fiu violent.
― Dă-mi-o înapoi, spuse Ron, întinzând mâna. Este... zise Ron agitat, rupând scrisoarea lui Percy în jumătate, cel mai mare ― o rupse în sferturi ― idiot ― o rupse în opt ― din lume.
Aruncă bucăţile în foc.
― Hai, trebuie să terminăm asta înainte să se facă ziuă, îi zise el vioi lui Harry, ocupându-se iar de eseul pentru pro¬fesoara Sinistra.
Hermione se uită la Ron cu o expresie ciudată pe chip.
― Of, daţi-le încoace, spuse ea brusc.
― Poftim? zise Ron.
― Daţi-mi-le, o să mă uit pe ele şi o să le corectez, zise ea.
― Vorbeşti serios? Vai, Hermione, ne-ai salvat, spuse Ron, ce pot să fac ca să-ţi...?
― Aţi putea să spuneţi, "Promitem să nu mai amânăm niciodată atât de mult să ne facem temele", zise ea, întin¬zând mâinile şi aşteptând să i se dea eseurile, însă părând vag amuzată.
― Mulţumim de o mie de ori, Hermione, spuse Harry stins, dându-i eseul, cufundându-se la loc în fotoliu şi frecân¬du-se la ochi.
Acum era trecut de miezul nopţii şi camera de zi era pustie, cu excepţia lor şi a lui Şmecherilă. Singurul sunet era făcut de pana lui Hermione, care tăia din loc în loc pro¬poziţii din eseurile lor, şi de frunzăritul paginilor, în timp ce verifica diferite date în cărţile întinse pe masă. Harry era extenuat. Avea de asemenea şi un sentiment ciudat, pustiu, un gol în stomac care nu avea legătură cu oboseala, ci cu tot ce citise în scrisoarea care se înnegrea acum contorsio¬nându-se în mijlocul focului.
Ştia că jumătate din oamenii de la Hogwarts îl credeau ciudat, chiar nebun; ştia că Profetul zilei făcea aluzii răută¬cioase la adresa lui de luni întregi, însă era cu totul altceva să vadă aceste lucruri scrise de mâna lui Percy, să ştie că Percy îl sfătuia pe Ron să-l lase baltă şi chiar să-i povestească de el lui Umbridge; asta arăta cât de gravă era situaţia, cum nu o mai făcuse nimic până atunci. Îl ştia pe Percy de patru ani, locuise la el în casă în timpul vacanţei de vară, stătuse în acelaşi cort cu el la Cupa Mondială de Vâjthaţ, chiar primise note maxime de la el la a doua probă a Turnirului Trivrăjitor de anul trecut, şi totuşi, acum Percy îl considera dezechilibrat şi chiar violent.
Străbătut de un val de afecţiune pentru naşul său, Harry se gândi că Sirius era, probabil, singura persoană pe care o cunoştea şi care ar fi putut să înţeleagă cu adevărat ce sim¬ţea în momentul acela, pentru că şi el era în aceeaşi situaţie. Aproape toată lumea vrăjitorească îl considera pe Sirius un ucigaş periculos şi un adept devotat al lui Cap-de-Mort, iar el trebuise să trăiască paisprezece ani ştiind asta...
Harry clipi. Tocmai văzuse în foc ceva care nu avea cum să fie acolo. Apăru şi dispăru imediat. Nu... nu avea cum să fi fost... Îşi imaginase asta pentru că se gândise la Sirius...
― Bine, scrie asta, îi spuse Hermione lui Ron, dându-i înapoi eseul şi o foaie plină cu scrisul ei, iar apoi adaugă concluzia asta pe care ţi-am scris-o.
― Hermione, eşti cea mai grozavă persoană pe care am cunoscut-o vreodată, sincer, spuse Ron stins, şi dacă o să mai fiu nepoliticos cu tine...
― O să ştiu că ai revenit la normal, spuse Hermione. Harry, al tău este bine, în afară de partea asta de la sfârşit, cred că n-ai auzit bine ce a spus profesoara Sinistra, Europa este acoperită cu gheaţă, nu cu o gaiţă... Harry?
Harry se prelinsese de pe fotoliu, stătea în genunchi şi acum era ghemuit pe covorul pârlit şi ros din faţa şemineu¬lui, uitându-se în flăcări.
― Ăă... Harry? spuse Ron nesigur. De ce eşti pe jos?
― Pentru că tocmai am văzut capul lui Sirius în foc, zise Harry.
Vorbi destul de calm; până la urmă, mai văzuse capul lui Sirius în acelaşi foc anul trecut şi chiar vorbise cu el; cu toate acestea, nu putea să fie sigur că de data aceasta chiar îl văzuse... dispăruse atât de repede...
― Capul lui Sirius? repetă Hermione. Vrei să spui, ca atunci când a vrut să-ţi vorbească în timpul Turnirului Trivrăjitor? Dar acum nu ar face asta, ar fi prea ― Sirius!
Tresări, uitându-se în foc; lui Ron îi căzu pana din mână. Acolo, în mijlocul flăcărilor vesele, se afla capul lui Sirius, cu părul lung şi negru încadrându-i faţa zâmbitoare.
― Începusem să cred că o să vă duceţi la culcare înainte să dispară toţi ceilalţi, zise el. Am verificat din oră-n oră.
― Ai apărut în foc din oră-n oră? zise Harry, aproape râzând.
― Doar pentru câteva secunde, ca să verific dacă aveam cale liberă.
― Şi dacă te vedea cineva? spuse Hermione neliniştită.
― Păi, cred că s-ar putea să mă fi zărit o fată mai devreme ― din primul an, după cum arăta, dar nu vă faceţi griji, zise Sirius grăbit, când Hermione îşi duse o mână la gură, am dispărut exact în clipa când s-a uitat la mine, şi sunt sigur că a crezut că eram un fel de butuc cu o formă ciudată, sau ceva de genul ăsta.
― Dar, Sirius, este îngrozitor de riscant... Începu Hermione.
― Parcă ai fi Molly, spuse Sirius. Este singurul mod pe care l-am găsit ca să răspund la scrisoarea lui Harry fără să recurg la coduri ― codurile pot fi descifrate.
Când menţionă scrisoarea lui Harry, Hermione şi Ron se întoarseră amândoi spre el cu ochii mari.
― Nu ne-ai zis că i-ai scris lui Sirius! spuse Hermione pe un ton acuzator.
― Am uitat, zise Harry, ceea ce era complet adevărat.
Întâlnirea sa cu Cho în culcuşul bufniţelor îi ştersese din minte tot ce se întâmplase înainte.
― Hermione, nu te uita aşa la mine, nu avea cum să scoată nimeni informaţii secrete din ea, nu-i aşa, Sirius?
― Nu, a fost foarte bine scrisă, zise Sirius, zâmbind. Ori¬cum, ar fi cazul să ne grăbim, pentru orice eventualitate, în caz că ne deranjează cineva ― cicatricea.
― Ce-i cu... ? începu Ron, dar Hermione îl întrerupse.
― Îţi povestim după aceea. Spune, Sirius.
― Păi, ştiu că nu are cum să fie prea plăcut când te doare, dar nu credem că ăsta este un motiv ca să-ţi faci griji. Te-a durut pe tot parcursul anului trecut, nu-i aşa?
― Da, şi Dumbledore a spus că se întâmplă de fiecare dată când Cap-de-Mort are un sentiment puternic, zise Harry, ignorând, ca de obicei, tresăririle lui Ron şi Hermione. Aşa că poate că a fost doar, nu ştiu, foarte supărat sau ceva de genul ăsta, în seara aceea când am fost în detenţie.
― Ei bine, acum că s-a întors, sigur o să te doară mai des, spuse Sirius.
― Deci, nu crezi că a avut vreo legătură cu faptul că m-a atins Umbridge când am fost în detenţie cu ea? întrebă Harry.
― Mă îndoiesc, spuse Sirius. O ştiu din auzite şi sunt sigur că nu este un Devorator al Morţii ―
― Este destul de rea ca să poată fi, spuse Harry sumbru, iar Ron şi Hermione încuviinţară din cap hotărâţi.
― Da, dar lumea nu se împarte în oameni buni şi Devo¬ratori ai Morţii, spuse Sirius cu un zâmbet strâmb. Însă ştiu că este o fiinţă foarte nesuferită ― ar trebui să-l auzi pe Re¬mus cum vorbeşte de ea.
― Lupin o cunoaşte? întrebă Harry repede, amintindu-şi de comentariile lui Umbridge despre corciturile periculoase din timpul primei ore cu ea.
― Nu, zise Sirius, însă acum doi ani a întocmit o legislaţie împotriva oamenilor-lupi, din cauza căreia îi este aproape imposibil să-şi găsească de lucru.
Harry îşi aminti cât de sărăcăcios arăta Lupin în ultimul timp, iar antipatia pentru Umbridge deveni şi mai pronunţată.
― Ce are cu oamenii-lupi? spuse Hermione supărată.
― Presupun că îi este frică de ei, zise Sirius, zâmbind când o văzu cât era de indignată. Se pare că-i detestă pe semi-oameni; anul trecut a organizat o campanie pentru strângerea şi înregistrarea oamenilor mării. Imaginaţi-vă cum este să-ţi pierzi timpul şi energia persecutând nişte oameni ai mării când sunt în liberate nişte lichele de teapa lui Kreacher.
Ron râse, dar Hermione păru supărată.
― Sirius! spuse ea cu reproş. Sincer, dacă ai face un mic efort cu Kreacher, sunt sigură că ar reacţiona pozitiv. Eşti, până la urmă, singurul membru al familiei care i-a mai ră¬mas, iar domnul profesor Dumbledore a zis că...
― Cum sunt lecţiile lui Umbridge? o întrerupse Sirius. Vă antrenează pe toţi să omorâţi corcituri?
― Nu, zise Harry, făcând abstracţie de expresia jignită a lui Hermione, care nu terminase ce avea de spus în apă¬rarea lui Kreacher. Nu ne lasă să facem vrăji deloc!
― Şi nu facem decât să citim nişte manuale idioate, zise Ron.
― A, păi, este de înţeles, spuse Sirius. Conform informa¬ţiilor noastre din Minister, Fudge nu vrea să fiţi antrenaţi pentru luptă.
― Antrenaţi pentru luptă! repetă Harry, nevenindu-i să creadă. Dar ce crede că facem aici, că formăm un fel de armată de vrăjitori?
― Exact asta crede că faceţi, zise Sirius, sau, mai degrabă, exact de asta se teme că face Dumbledore ― că îşi alcătuieşte armata personală cu care va putea să atace Ministerul Magiei.
Urmă o pauză, iar apoi Ron spuse:
― Este cea mai mare prostie pe care am auzit-o vreodată, mai mare şi decât invenţiile Lunei Lovegood.
― Deci, suntem împiedicaţi să învăţăm Apărarea contra Magiei Negre pentru că Fudge este speriat că vom folosi vrăjile împotriva Ministerului? întrebă Hermione, mânioasă.
― Da, zise Sirius. Fudge crede că Dumbledore nu se va da în lături de la nimic pentru a lua puterea. Este pe zi ce trece mai paranoic în ceea ce-l priveşte pe Dumbledore. E doar o problemă de timp până când îl va aresta pentru cine ştie ce infracţiune inventată.
Asta îi aminti lui Harry de scrisoarea lui Percy.
― Ştii cumva dacă o să scrie ceva despre Dumbledore în Profetul zilei de mâine? Fratele lui Ron, Percy, spune că da...
― Nu ştiu, zise Sirius, nu am văzut pe nimeni din Ordin tot week-end-ul, toţi sunt ocupaţi. Am fost doar eu cu Kreacher...
În vocea lui Sirius se simţi o notă clară de amărăciune.
― Deci, nu ai veşti nici despre Hagrid?
― A, spuse Sirius, păi, ar fi trebuit să se fi întors până acum, nimeni nu ştie sigur ce s-a întâmplat cu el.
Apoi, văzându-le feţele şocate, adăugă repede:
― Dar Dumbledore nu este îngrijorat, aşa că nu disperaţi; sunt convins că Hagrid este bine.
― Dar ar fi trebuit să se fi întors deja... spuse Hermione cu o voce subţire, neliniştită.
― Madame Maxime a plecat cu el, am ţinut legătura cu ea şi a zis că s-au despărţit la întoarcere ― însă nu a spus nimic care să sugereze că este rănit sau... mă rog, nimic care să insinueze că ar fi păţit ceva.
Fără să fie convinşi, Harry, Ron şi Hermione schimbară nişte priviri îngrijorate.
― Auziţi, nu mai puneţi prea multe întrebări despre Ha¬grid, zise Sirius grăbit, or să atragă mai multă atenţie asupra faptului că încă nu s-a întors şi ştiu că Dumbledore nu vrea asta. Hagrid e puternic, o să fie bine.
Cum copiii nu dădeau semne că şi-ar fi revenit, Sirius adăugă:
― Şi când este următorul sfârşit de săptămână în Hogs¬meade? Mă gândeam că, dacă am reuşit să scap deghizat în câine la gară... Mă gândeam că aş putea să...
― NU! ziseră Harry şi Hermione într-un glas, foarte tare.
― Sirius, nu ai citit Profetul zilei? zise Hermione neliniştită.
― A, ba da, spuse Sirius zâmbind, au tot timpul o bănuială unde aş fi, dar de fapt habar n-au...
― Da, dar credem că de data chiar ştiu, zise Harry. Reacredinţă a spus ceva în tren care m-a făcut să cred că ştia că tu ai fost, iar taică-său era pe peron, Sirius ― ştii, Lucius Reacredinţă ― aşa că nu veni aici, în nici un caz. Dacă te recunoaşte iar Reacredinţă...
― Bine, bine, am înţeles, spuse Sirius, părând foarte nemulţumit. A fost doar o idee, m-am gândit că vrei să ne întâlnim.
― Vreau, însă nu vreau să ajungi iar în Azkaban! zise Harry.
Urmă o pauză, timp în care Sirius se uită la Harry dintre flăcări, cu o cută între sprâncene.
― Semeni mai puţin cu tatăl tău decât crezusem, zise el până la urmă, având o notă clară de răceală în voce. Lui James i s-ar fi părut că riscul ar fi făcut să fie totul mai palpitant.
― Ştii...
― Bun, ar trebui să plec, îl aud pe Kreacher coborând scările, zise Sirius, însă Harry fu sigur că minţea. Atunci, o să vă anunţ când o să pot să mă întorc în foc, da? Dacă pu¬teţi să vă asumaţi riscul?
Se auzi un pocnet scurt, iar locul unde fusese capul lui Sirius se transformă din nou în nişte flăcări pâlpâitoare.


CAPITOLUL XV
MARELE INCHIZITOR DE LA HOGWARTS

Se aşteptaseră ca în dimineaţa următoare să fie nevoie să caute cu atenţie prin Profetul zilei, ca să găsească articolul de care vorbise Percy în scrisoare. Cu toate acestea, bufniţa care îl adusese abia îşi luase zborul pe deasupra marginii cănii cu lapte, când Hermione scoase un icnet puternic şi întinse ziarul ca să le arate o poză mare cu Dolores Umbridge, care zâmbea larg şi se uita la ei, clipind încet de sub titlu.

MINISTERUL DOREŞTE REFORME ÎN EDUCAŢIE
DOLORES UMBRIDGE NUMITĂ
PRIMUL MARE INCHIZITOR DIN ISTORIE

― Umbridge Mare Inchizitor? zise Harry sumbru, scăpând din mână felia de pâine prăjită mâncată pe jumătate. Ce înseamnă asta?
Hermione citi cu voce tare:

Făcând o mutare surpriză Ministerul Magiei a promulgat aseară o legislaţie nouă, acordându-şi un nivel de control fără precedent al Şcolii Hogwarts de Farmece şi Vrăjitorii.
"Ministerul era neliniştit de câtăva vreme din cauza desfăşu¬rării lucrurilor la Hogwarts," a spus adjunctul Ministrului, Percy Weasley. "Acum el răspunde problemelor ridicate de părin¬ţii îngrijoraţi, care sunt de părere că şcoala s-ar putea îndrepta către o direcţie cu care ei nu sunt de acord."
Nu este prima dată în ultimele săptămâni când domnul mi¬nistru Cornelius Fudge, s-a folosit de legi noi pentru a impune îmbunătăţiri în cadrul şcolii vrăjitoreşti. Chiar pe 30 august, a fost aprobat Decretul Educaţional Numărul Douăzeci şi Doi, pentru a se asigura că, în cazul în care actualul director nu va putea să găsească un candidat pentru un post de profesor, Mi¬nisterul va alege o persoană potrivită.
"Astfel a ajuns să fie numită Dolores Umbridge printre profeso¬rii de la Hogwarts, " a declarat Weasley aseară. "Dumbledore nu a reuşit să găsească pe nimeni, aşa că Ministerul a desemnat-o pe Umbridge, şi bineînţeles, a avut un succes răsunător..."

― CE a avut? spuse Harry tare.
― Stai, n-am terminat, spuse Hermione sumbră.

" ― un succes răsunător, revoluţionând cu totul predarea Apărării contra Magiei Negre şi furnizând Ministerului date de la locul faptei despre ce se întâmplă cu adevărat la Hogwarts."
Această ultimă funcţie care a fost înfiinţată de Minister prin promulgarea Decretului Educaţional Numărul Douăzeci şi Trei, care creează noul post de Mare Inchizitor la Hogwarts.
"Aceasta este o nouă fază interesantă a planului Minis¬terului de a contracara ceea ce unii numesc coborârea standar¬delor la Hogwarts," a spus Weasley. "Inchizitorul va avea pu¬terea de a-şi inspecta colegii profesori şi va avea grijă ca aceştia să se ridice la nivelul cerut. Doamnei profesoare Umbridge i s-a oferit acest post pe lângă cel de profesor, pe care îl are deja, şi suntem încântaţi să anunţăm că a acceptat."
"Acum mă simt mult mai liniştit, ştiind că Dumbledore este supus unei evaluări corecte şi obiective," a declarat aseară dom¬nul Lucius Reacredinţă, patruzeci şi unu de ani, vorbindu-ne din conacul său din Wiltshire. "Mulţi dintre noi, cei care nu ne gândim decât la binele copiilor noştri, am fost îngrijoraţi de une¬le decizii excentrice ale lui Dumbledore din ultimii ani şi suntem bucuroşi să ştim că Ministerul este stăpân pe situaţie."
Printre acele decizii excentrice se numără, fără îndoială, şi alegerea controversată a profesorilor, descrisă în trecut în acest ziar, inclusiv angajarea omului-lup Remus Lupin, a uriaşului Rubeus Hagrid şi a ex-Aurorului care suferă de halucinaţii "Ochi-Nebun" Moody.
Zvonuri există din belşug, desigur, iar ele susţin că Albus Dum¬bledore, cândva Maguamp Suprem al Confederaţiei Internaţionali' a Vrăjitorilor şi Vrăjitorul Şef al Vrăjustiţiei, nu mai poate îndepli¬ni sarcina de a conduce prestigioasa Şcoală Hogwarts.
"Cred că numirea inchizitorului este o primă garanţie a fap¬tului că Hogwarts are un director în care putem să avem încre¬dere deplină," a declarat aseară un om din Minister.
Griselda Marchbanks şi Tiberius Ogden, membrii mai în vârstă ai Vrăjustiţiei, şi-au dat demisia în semn de protest faţă de înfiinţarea postului de inchizitor la Hogwarts.
"Hogwarts este o şcoală, nu un avanpost al biroului lui Cor¬nelius Fudge," a spus doamna Marchbanks. "Este o altă în¬cercare dezgustătoare de a-l discredita pe Albus Dumbledore."
(Pentru o relatare detaliată a presupuselor legături ale doam¬nei Marchbanks cu grupările distructive ale goblinilor, citiţi materialul din pagina şaptesprezece.)

Hermione termină de citit şi se uită peste masă la ceilalţi.
― Deci, acum ştim cum ne-am procopsit cu Umbridge! Fudge a promulgat "decretul" ăsta educaţional şi a adus-o cu forţa aici! Şi acum i-a dat puterea să-i inspecteze pe cei¬lalţi profesori!
Hermione respira repede şi avea ochii strălucitori.
― Nu pot să cred ce se întâmplă. Este strigător la cer!
― Ştiu, zise Harry.
Se uită în jos la mâna sa strânsă pe masă şi văzu conturul alb, şters, al cuvintelor pe care îl obligase Umbridge să şi le cresteze în piele.
Însă pe chipul lui Ron se ivise un zâmbet.
― Ce e? ziseră Harry şi Hermione într-un glas, uitându-se la el cu ochii mari.
― A, abia aştept s-o văd pe McGonagall la inspecţie, zise Ron fericit. Umbridge o s-o ia în barbă rău de tot.
― Păi, haideţi, zise Hermione, ridicându-se repede, ar fi cazul să mergem, dacă vine în inspecţie la ora lui Binns, ar fi bine să nu întârziem...
Dar profesoara Umbridge nu veni în inspecţie la ora lor de Istoria Magiei, care fu la fel de plictisitoare ca şi lunea trecută, şi nu fu nici în celula lui Plesneală, pentru cele două ore de Poţiuni, timp în care eseul lui Harry despre piatra lu¬nii îi fu returnat cu un "G" negru, mare şi colţuros, scrijelit în colţul de sus.
― V-am dat notele pe care le-aţi fi primit dacă aţi fi pre¬zentat această lucrare în cadrul N.O.V.-ului, zise Plesneală rânjind, în timp ce trecu pe lângă ei, dându-le înapoi temele. Asta ar trebui să vă ajute să vă faceţi o idee realistă, ca să ştiţi la ce să vă aşteptaţi la examen.
Plesneală ajunse în faţa clasei şi se întoarse spre elevi.
― Nivelul general al rezolvării acestei teme a fost deplo¬rabil. Cei mai mulţi dintre voi aţi fi picat acest test. Mă aştept să văd mult mai multe eforturi depuse pentru eseul din această săptămână despre diferitele varietăţi ale antido¬turilor împotriva veninului, sau o să fiu nevoit să le dau ore de detenţie nerozilor care iau "G".
Rânji, în timp ce Reacredinţă râse batjocoritor şi spuse într-o şoaptă răsunătoare:
― Unii au luat "G"? Ha!
Harry îşi dădu seama că Hermione se uita pieziş, ca să vadă ce notă luase, şi îşi băgă eseul despre piatra lunii îna¬poi în ghiozdan cât putu de repede, simţind că ar fi prefe¬rat să ţină această informaţie numai pentru el.
Hotărât să nu-i ofere lui Plesneală prilejul de a-i da notă mică şi la această lecţie, Harry citi şi reciti fiecare rând al in¬strucţiunilor de pe tablă de cel puţin trei ori înainte să le urmeze. Soluţia sa Întăritoare nu avea exact aceeaşi nuanţă turcoaz clară ca a lui Hermione, dar cel puţin era albastră şi nu roz, ca a lui Neville, iar la sfârşitul lecţiei puse pe biroul lui Plesneală un termos cu o mostră, încercând un amestec de sfidare şi uşurare.
― Păi, n-a fost aşa de rău ca săptămâna trecuta, nu-i aşa? spuse Hermione când părăsiră hruba, urcând treptele şi îndreptându-se către holul de intrare pentru a lua prânzul. Şi nici cu tema nu a mers rău, nu?
Cum nici Ron şi nici Harry nu răspunseră, ea insistă:
― Adică, mă rog, nu mă aşteptam la o notă maximă, acum că notează după standardele N.O.V.-urilor, însă o notă de trecere este destul de încurajatoare în etapa asta, nu sunteţi de acord?
Harry scoase un zgomot de nepăsare din gât.
― Bineînţeles, se pot întâmpla multe până la examen, avem destul timp să ne perfecţionăm, însă notele pe care le luăm acum sunt un fel de temelie, nu? Ceva pe care putem să construim...
Se aşezară împreună la masa Cercetaşilor.
― Evident, aş fi fost încântată dacă aş fi luat un "R"...
― Hermione, zise Ron tăios, dacă vrei să ştii ce calificative am luat, întreabă-ne.
― N-am vrut... n-am vrut să spun că... păi, dacă vreţi să-mi spuneţi...
― Am luat un "I", spuse Ron, punându-şi supă în farfuria adâncă. Mulţumită?
― Păi, ăsta nu este un motiv de ruşine, zise Fred, care toc¬mai sosise la masă cu George şi Lee Jordan şi se aşezase în dreapta lui Harry. Este foarte bine să pui punctul pe "I".
― Dar, spuse Hermione, "I" nu vine de la...
― Insuficient, da, zise Lee Jordan. Totuşi, e mai bine de¬cât "G", nu? Decât "Groaznic".
Harry simţi cum i se înfierbântă faţa şi simulă un mic atac de tuse. Când se opri, fu dezamăgit să descopere că Hermi¬one era încă în miezul discuţiei despre notele de la N.O.V.-uri.
― Deci, calificativul maxim este "R" de la "Remarcabil", spunea ea, şi apoi este un "A"-
― Nu, "P", o corectă George, "P" de la "Peste Aşteptări". Am considerat mereu că eu şi Fred ar fi trebuit să luăm "P"-uri la toate, pentru că eram peste aşteptări fie şi pentru că ne prezentam la examene.
Râseră cu toţii, în afară de Hermione, care continuă in¬transigentă:
― Şi, după "P" este "A" pentru "Acceptabil", şi asta este ultima notă de trecere, nu-i aşa?
― Da, zise Fred, punându-şi o chiflă întreagă în supă, transferând-o apoi în gură şi înghiţind-o întreagă.
― Şi după aia iei un "I" pentru "Insuficient" ― Ron ridică mâinile, parodiind o sărbătorire ― şi "G" de la "Groaznic".
― Şi apoi "T", îi reaminti George.
― "T"? întrebă Hermione, îngrozită. Mai mic de "G"? De la ce poate să vină "T"?
― De la "Trol", zise George prompt.
Harry râse din nou, deşi nu era foarte sigur dacă George vorbea sau nu serios. Îşi imagină cum ar fi fost dacă ar fi încercat să-i ascundă lui Hermione că luase "T" la toate N.O.V.-urile şi imediat îşi promise ca din acel moment să înveţe mai mult.
― Aţi avut până acum inspecţie la vreo oră? îi întrebă Fred.
― Nu, zise Hermione imediat. Dar voi?
― Chiar acum, înainte de prânz, zise George. La Farmece.
― Cum a fost? întrebară Harry şi Hermione în acelaşi timp. Fred ridică din umeri.
― Nu a fost rău. Umbridge doar a stat într-un colţ, luând notiţe pe un clipboard. Ştiţi cum e Flitwick, a tratat-o ca pe un musafir, nu a părut să-l deranjeze deloc. Ea nu a zis prea multe. I-a pus Aliciei nişte întrebări despre cum e la ore de obicei, Alicia i-a spus că foarte bine, şi asta a fost tot.
― Nu pot să mi-l imaginez pe Flitwick notat necorespun¬zător, zise George, de obicei toţi elevii lui trec cu bine de examene.
― Cu cine aveţi după-amiaza asta? îl întrebă Fred pe Harry.
― Cu Trelawney...
― Un "T" adevărat.
― ... Şi cu Umbridge în persoană.
― Păi, să fii băiat cuminte şi să nu-ţi pierzi firea cu Um¬bridge, spuse George. Angelina o să-şi iasă din minţi dacă mai lipseşti de la alte antrenamente de vâjthaţ.
Însă Harry nu trebui să aştepte ora de Apărare contra Magiei Negre ca să o întâlnească pe profesoara Umbridge. Tocmai îşi scotea jurnalul de vise aşezat chiar în fundul cla¬sei întunecoase de Previziuni despre Viitor, când Ron îi dă¬du un cot în coaste şi, uitându-se în jur, o văzu pe profe¬soara Umbridge apărând prin trapa din podea. Elevii, care până atunci vorbiseră veseli, tăcură imediat. Coborârea su¬bită a nivelului zgomotelor o făcu pe profesoara Trelawney, care trecea printre ei împărţind exemplare din Oracolul viselor, să se uite în jur.
― Bună seara, doamnă profesoară Trelawney, zise profesoa¬ra Umbridge cu zâmbetul ei larg. Sper că aţi primit mesajul meu? În care vă erau anunţate ora şi data inspecţiei?
Profesoara Trelawney încuviinţă scurt din cap şi, părând foarte nemulţumită, se întoarse cu spatele la profesoara Umbridge şi continuă să împartă cărţi. Zâmbind în conti¬nuare, profesoara Umbridge apucă cel apropiat scaun de spătar şi îl trase în faţa clasei, astfel încât să rămână cu câţiva centimetri în spatele profesoarei Trelawney. Apoi se aşeză, îşi scoase clipboard-ul din sacoşa înflorată şi ridică privirea, aşteptând să înceapă ora.
Profesoara Trelawney îşi strânse şalurile în jurul ei, cu mâinile tremurându-i puţin, şi cercetă clasa prin ochelarii care măreau extraordinar de tare.
― Astăzi vom continua studiul viselor profetice, spuse ea cu o tentativă curajoasă de a-şi păstra obişnuitul ton mistic, deşi îi tremura puţin vocea. Vă rog să vă grupaţi pe perechi şi vă să interpretaţi între voi ultimele viziuni de pe timpul nopţii cu ajutorul Oracolului.
Dădu să plutească înapoi, o văzu pe profesoara Um¬bridge stând chiar lângă scaunul ei şi coti imediat la stânga, către Parvati şi Lavender, care erau deja cufundate într-o discuţie despre cel mai recent vis al lui Parvati.
Harry îşi deschise exemplarul său din Oracolul viselor, privind-o pe Umbridge pe furiş. Începuse deja să ia notiţe pe clipboard. După câteva minute se ridică şi începu să se plimbe prin cameră, pe urmele lui Trelawney, ascultându-i conversaţiile cu elevii şi punând din când în când întrebări. Harry îşi plecă grăbit capul peste carte.
― Gândeşte-te la un vis, repede, îi spuse el lui Ron, în caz că vine broasca râioasă.
― M-am gândit data trecută, protestă Ron, e rândul tău, povesteşte tu unul.
― Ah, nu ştiu, spuse disperat Harry, care nu îşi amintea să fi visat deloc în ultimele zile. Să zicem că am visat că... Îl înecam pe Plesneală în ceaun. Da, asta s-ar potrivi...
Ron chicoti, în timp ce deschidea Oracolul viselor.
― Bine, trebuie să adunăm vârsta ta cu data când ai avut visul, numărul literelor subiectului... adică "înec", "ceaun" sau "Plesneală"?
― Nu contează, alege-l pe oricare dintre ele, zise Harry, riscând să arunce o privire în spate.
Profesoara Umbridge stătea acum lângă profesoara Trelawney, luând notiţe, în timp ce profesoara de Previziuni despre Viitor îi punea întrebări lui Neville despre jurnalul său de vise.
― Când ai visat asta? spuse Ron, cufundat în calcule.
― Nu ştiu, azi-noapte, când vrei tu, îi zise Harry, încercând să asculte ce îi spunea Umbridge profesoarei Trelawney.
Acum erau doar la o masă depărtare de el şi Ron. Pro¬fesoara Umbridge îşi mai notă ceva pe clipboard, iar profe¬soara Trelawney păru extrem de prost dispusă.
― Deci, zise Umbridge, ridicându-şi privirea spre Trelaw¬ney, de cât timp sunteţi în acest post, mai exact?
Profesoara Trelawney se încruntă la ea, cu braţele încru¬cişate şi umerii cocoşaţi, de parcă şi-ar fi dorit să se proteje¬ze cât de mult putea de umilinţa inspecţiei. După o scurtă pauză, timp în care păru să decidă că întrebarea nu era atât de jignitoare ca să o poată ignora în mod convenabil, spuse pe un ton încărcat de resentimente:
― De aproape şaisprezece ani.
― Destul de mult, zise profesoara Umbridge, notându-şi ceva pe clipboard. Şi aţi fost numită de domnul profesor Dumbledore?
― Exact, spuse profesoara Trelawney scurt.
Profesoara Umbridge îşi mai notă ceva.
― Sunteţi o stră-stră-strănepoată a celebrei clarvăzătoare Cassandra Trelawney?
― Da, spuse profesoara Trelawney, ţinându-şi capul un pic mai sus.
O altă însemnare pe clipboard.
― Însă cred ― vă rog să mă corectaţi dacă greşesc ― că sun¬teţi prima din familia dumneavoastră după Cassandra care este înzestrată cu darul clarviziunii?
― Se întâmplă uneori ca genul ăsta de lucruri să sară... ăă... peste trei generaţii, zise profesoara Trelawney.
Zâmbetul ca de broască râioasă al profesoarei Umbridge se lăţi.
― Desigur, spuse ea dulce, notându-şi iar ceva. Păi, atunci, aţi putea să îmi preziceţi ceva?
Îşi ridică privirea întrebătoare, zâmbind mai departe.
Profesoara Trelawney încremeni, de parcă nu i-ar fi venit să-şi creadă urechilor.
― Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, zise ea, strângându-şi convulsiv şalul în jurul gâtului ei sfrijit.
― Aş vrea să îmi preziceţi ceva, zise profesoara Umbridge foarte clar.
Acum Harry şi Ron nu mai erau singurii care se uitau şi ascultau pe furiş de după cărţi. Cei mai mulţi din clasă se holbau fascinaţi la profesoara Trelawney, în timp ce aceasta se ridică în picioare cât era de înaltă, zornăindu-şi mărgelele şi brăţările.
― Ochiul lăuntric nu vede la comandă! spuse ea pe un ton scandalizat.
― Înţeleg, spuse profesoara Umbridge cu blândeţe, notându-şi iar ceva pe clipboard.
― Dar... eu... dar... staţi puţin! zise profesoara Trelawney brusc, încercând să îşi recapete vocea eterică, deşi efectul mistic fu oarecum distrus de modul în care tremura de su¬părare. Cred... cred că văd ceva... ceva care vă priveşte... vai, simt ceva... ceva sumbru... un mare pericol...
Profesoara Trelawney îşi îndreptă un deget tremurând către profesoara Umbridge, care continua să îi zâmbească prietenos, cu sprâncenele ridicate.
― Mă tem... mă tem că sunteţi într-un mare pericol! încheie dramatic profesoara Trelawney.
― Am înţeles, zise ea încet, mâzgălind iarăşi pe clipboard. Păi, dacă asta este tot ce puteţi...
Se întoarse, lăsând-o pe profesoara Trelawney încremenită în acel loc, cu răsuflarea tăiată. Harry întâlni pe furiş privirea lui Ron şi ştiu că şi el se gândea exact la acelaşi lucru: ştiau amândoi că profesoara Trelawney era o escroacă bătrână, dar pe de altă parte, o detestau atât de mult pe Umbridge, încât se simţeau cu totul de partea lui Trelawney ― asta până când se aruncă asupra lor câteva secunde mai târziu.
― Ei bine? zise ea, trosnindu-şi neobişnuit de vioi degetele lungi sub nasul lui Harry. Te rog, arată-mi cum te-ai des¬curcat cu jurnalul de vise.
Iar când termină de interpretat cu vocea ridicată visele lui Harry (dintre care toate, chiar şi cele în care era vorba de mâncatul terciului, păreau să prezică o moarte înspăi¬mântătoare şi apropiată), nu o mai privi deloc cu la fel de multă compasiune ca înainte. În tot acest timp, profesoara Umbridge rămase la câţiva metri depărtare, luând notiţe pe clipboard-ul acela, iar când sună clopoţelul, coborî prima pe scara argintie şi zece minute mai târziu, când ajunseră cu toţii la ora de Apărare contra Magiei Negre, îi aştepta acolo.
Când intrară în clasă, fredona şi îşi zâmbea sieşi. Harry şi Ron îi spuseră lui Hermione, care fusese la Aritmanţie, ce se întâmplase la Previziunile despre Viitor, în timp ce îşi scoaseră cu toţii exemplarele din Teoria defensivei magice.
Însă înainte ca Hermione să poată să întrebe ceva, profesoara Umbridge le spuse să facă linişte şi se aşternu tăcerea.
― Baghetele în ghiozdane, le zise ea tuturor zâmbind, iar cei care fuseseră destul de încrezători şi le scoseseră, le puseră cu tristeţe înapoi în ghiozdane. Având în vedere că am terminat primul capitol ora trecută, aş vrea ca azi să daţi cu toţii la pagina nouăsprezece şi să începeţi să citiţi Capi¬tolul doi, "Teorii defensive obişnuite şi derivaţiile lor". Nu aveţi voie să vorbiţi.
Zâmbind în continuare larg, se aşeză mulţumită la cate¬dră. Clasa oftă, în timp ce elevii dădură cu toţii, în acelaşi timp, paginile până la numărul nouăsprezece. Harry se în¬trebă dacă erau destule capitole ca să stea să citească din carte tot anul, şi era pe punctul de a verifica la pagina cu cuprinsul, când observă că Hermione ridicase iar mâna.
Profesoara Umbridge observă şi ea, ba mai mult decât atât, părea să fi ales o strategie potrivită pentru această eventualitate. În loc să încerce să simuleze că nu o observase pe Hermione, se ridică şi se plimbă în jurul primului rând de bănci, până când ajunse în dreptul ei, apoi se aplecă şi şopti, ca să nu o poată auzi ceilalţi:
― Ce mai este de data asta, domnişoară Granger?
― Am citit deja al doilea capitol, spuse Hermione.
― Bine, atunci treci la al treilea.
― L-am citit şi pe acela. Am citit toată cartea.
Profesoara Umbridge clipi în gol, însă îşi recăpătă prezenţa de spirit aproape imediat.
― Păi, atunci ar trebui să îmi poţi spune ce zice Slinkhard despre contrablesteme în capitolul cincisprezece.
― Spune că aceste contrablesteme au o denumire nepotrivită, zise Hermione cu promptitudine. Spune că denumirea de "contrablestem" este folosită de oameni pentru blestemele lor când vor să le facă să sune mai acceptabil.
Profesoara Umbridge îşi ridică sprâncenele şi Harry ştiu că era impresionată, împotriva voinţei ei.
― Însă eu nu sunt de acord, continuă Hermione.
Sprâncenele profesoarei Umbridge se ridicară puţin mai sus şi privirea îi deveni ceva mai rece.
― Nu eşti de acord? repetă ea.
― Da, nu sunt de acord, spuse Hermione care, spre deose¬bire de Umbridge, nu vorbea în şoaptă, ci pe un ton clar, răsu¬nător, care până atunci atrăsese deja atenţia restului clasei. Domnului Slinkhard nu îi prea plac blestemele, nu-i aşa? Însă eu cred că pot fi foarte utile, când sunt folosite defensiv.
― A, da, chiar aşa? spuse profesoara Umbridge, uitând să vorbească în şoaptă şi îndepărtându-se. Păi, mă tem că păre¬rea care contează e a domnului Slinkhard, nu a dumitale, domnişoară Granger.
― Dar... Începu Hermione.
― Destul, zise profesoara Umbridge.
Se întoarse în faţa clasei şi rămase înaintea lor, lipsită de toată voioşia de care dăduse dovadă la începutul orei.
― Domnişoară Granger, o să iau cinci puncte de la casa Cercetaşilor.
La auzul acestor cuvinte, avu loc o explozie de şoapte.
― Din ce motiv? zise Harry supărat.
― Nu te băga! îi şopti Hermione poruncitor.
― Pentru că îmi deranjează ora cu comentarii inutile, spuse profesoara Umbridge liniştită. Sunt aici ca să vă învăţ să folo¬siţi o metodă aprobată de Minister, care nu include invitarea elevilor să îşi spună părerile despre nişte probleme pe care nu le înţeleg aproape deloc. Se prea poate ca profesorii pe care i-aţi avut înainte la această materie să vă fi dat mai multă lib¬ertate, însă având în vedere că nici unul dintre ei ― poate în afară de profesorul Quirrell, care cel puţin a părut să se rezu¬me la subiecte potrivite vârstei voastre ― nu ar fi trecut de in¬specţia Ministerului...
― Da, Quirrell a fost un profesor extraordinar, zise Harry tare, dar a avut doar problema aceea neînsemnată cu Cap-de-Mort, care îi ieşea prin ceafă.
Această declaraţie fu urmată de una dintre cele mai apăsătoare tăceri pe care le auzise Harry în viaţa lui. Apoi veni şi verdictul.
― Cred că nu ţi-ar strica încă o săptămână de detenţie, domnule Potter, zise Umbridge mieros.

*

Tăietura de pe mâna lui Harry abia se vindecase, însă până în dimineaţa următoare sângera din nou. Nu se plânse în timpul detenţiei din acea seară; era hotărât să nu îi dea această satisfacţie lui Umbridge; scrise iar Nu am voie să spun minciuni şi nu îi scăpă nici un sunet de pe buze, deşi tăietura se adâncea cu fiecare literă.
Partea cea mai rea a acestei a doua săptămâni de detenţie fu reacţia Angelinei, exact aşa cum prezisese George. Îl prinse marţi, chiar când sosise la masa Cercetaşilor să ia micul dejun, şi strigă atât de tare, încât profesoara McGonagall veni ca o furtună la ei de la masa profesorilor.
― Domnişoară Johnson, cum îndrăzneşti să faci o asemenea gălăgie în Marea Sală? Cinci puncte pierdute de Cercetaşi!
― Dar, doamnă profesoară... a reuşit să ajungă iar în detenţie...
― Cum adică, Potter? zise profesoara McGonagall tăios, întorcându-se spre Harry. Detenţie? De la cine?
― De la doamna profesoară Umbridge, murmură Harry, evitând să întâlnească ochii sticloşi din spatele ramelor dreptunghiulare ale profesoarei McGonagall.
― Vrei să-mi spui, zise ea, coborându-şi vocea astfel încât să nu o audă un grup de elevi curioşi de la Ochi-de-Şoim, că după ce te-am avertizat lunea trecută ţi-ai pierdut iar cum¬pătul la ora doamnei profesoare Umbridge?
― Da, bâigui Harry, vorbind cu podeaua.
― Potter, trebuie să-ţi vii în fire! O să ai probleme seri¬oase! Alte cinci puncte pierdute de Cercetaşi!
― Dar... de ce? Doamnă profesoară, nu! zise Harry, supă¬rat de această nedreptate, sunt deja pedepsit de ea, de ce trebuie să ne şi luaţi puncte?
― Pentru că se pare că detenţiile nu au absolut nici un efect asupra ta! zise profesoara McGonagall cu asprime. Nu, să nu aud nici un cuvânt de nemulţumire, Potter! Cât despre tine, domnişoară Johnson, să îţi limitezi strigătele la terenul de vâjt¬haţ pe viitor, sau rişti să îţi pierzi postul de căpitan!
Profesoara McGonagall se întoarse cu paşi mari la masa profesorilor. Angelina îi aruncă lui Harry o privire de dis¬preţ absolut şi plecă supărată, când Harry se prăbuşi pe ban¬că lângă Ron, extrem de mânios.
― A luat puncte de la Cercetaşi pentru că îmi spintec mâna în fiecare seară! Păi, e corect?
― Ştiu, prietene, zise Ron cu înţelegere, punându-i nişte costiţă afumată în farfurie lui Harry, a luat-o razna.
Hermione, însă, doar frunzări paginile Profetului zilei şi nu zise nimic.
― Crezi că McGonagall a avut dreptate, nu? spuse Harry supărat către poza lui Cornelius Fudge, care-i acoperea faţa lui Hermione.
― Mi-aş dori să nu îţi fi luat puncte, dar cred că are drep¬tate să te avertizeze să nu îţi pierzi cumpătul cu Umbridge, zise vocea lui Hermione, în timp ce Fudge gesticula cu convingere pe prima pagină, fiind evident că rostea un fel de discurs.
Harry nu vorbi deloc cu Hermione toată ora de Farmece, însă când ajunseră în clasa de Transfigurare, uită că era su¬părat pe ea. Profesoara Umbridge şi clipboard-ul ei stăteau într-un colţ şi, când o văzu, îi dispăru complet din minte în¬tâmplarea de la micul dejun.
― Minunat, şopti Ron, când se aşezară pe locurile lor obişnuite. Hai să vedem cum o să aibă Umbridge parte de ce merită.
Profesoara McGonagall intră hotărâtă în clasă, fără să dea nici cel mai mic semn că ştia că profesoara Umbridge era acolo.
― Gata, zise ea şi se făcu linişte imediat. Domnule Fin¬nigan, te rog frumos să vii şi să împarţi temele corectate... domnişoară Brown, te rog să iei această cutie cu şoareci... nu te prosti, fetiţo, nu o să-ţi facă nici un rău... şi dă-i fie¬cărui elev câte unul...
― Hm, hm, zise profesoara Umbridge, întrebuinţând aceeaşi tuse pe care o folosise ca să-l întrerupă pe Dumbledore în prima seară a semestrului.
Profesoara McGonagall o ignoră. Seamus îi dădu eseul înapoi lui Harry; acesta îl luă fără să se uite la el şi văzu, spre uşurarea lui, că reuşise să ia un "A".
― În ordine, acum, ascultaţi-mă cu atenţie... Dean Thomas, dacă îi mai faci o dată asta şoarecelui, o să îţi dau ore de detenţie... Cei mai mulţi dintre voi aţi reuşit să faceţi astfel încât să vă dispară melcii şi chiar cei cărora le-a rămas o anu¬mită cantitate de cochilie au prins esenţa vrăjii. Azi, vom...
― Hm, hm, spuse profesoara Umbridge.
― Da? zise profesoara McGonagall, întorcându-se.
Avea sprâncenele atât de apropiate, încât păreau să for¬meze o singură linie lungă şi severă.
― Mă întrebam, doamnă profesoară, dacă aţi primit mesajul meu în care vă anunţam data şi ora inspec...
― Evident că l-am primit, altfel v-aş fi întrebat ce căutaţi în clasa mea, zise profesoara McGonagall, întorcându-se hotărâtă cu spatele la profesoara Umbridge.
Mulţi dintre elevi schimbară priviri fericite.
― După cum vă spuneam, azi, vom exersa mult mai dificila dispariţie a şoarecilor. Acum, Vraja de Dispariţie...
― Hm, hm.
― Mă întreb, zise profesoara McGonagall cu o furie glacială, întorcându-se către profesoara Umbridge, cum vă aşteptaţi să vă daţi seama care este metoda mea obişnuită de predare, dacă mă tot întrerupeţi? Ştiţi, eu nu le permit de obicei altora să vorbească atunci când vorbesc eu.
Profesoara Umbridge arăta de parcă tocmai i-ar fi dat cineva o palmă. Nu vorbi, însă îşi aranjă pergamentul pe clipboard şi începu să scrie supărată.
Părând maiestuos de liniştită, profesoara McGonagall se mai adresă o dată clasei.
― După cum spuneam, Vraja de Dispariţie este cu atât mai dificilă cu cât este mai complex animalul care trebuie făcut să dispară. Melcul fiind o nevertebrată, nu prea con¬stituie o miză; şoarecele fiind mamifer, e o provocare mai antrenantă. Drept urmare, aceasta nu este o magie pe care puteţi să o faceţi în gând, în timp ce luaţi cina. Deci... ştiţi incantaţia, arătaţi-mi ce puteţi să faceţi...
― Cum poate să-mi ţină mie predici despre cum să nu-mi pierd cumpătul cu Umbridge, îi şopti Harry lui Ron, dar zâmbind ― supărarea sa pe profesoara McGonagall se eva¬porase cu desăvârşire.
Profesoara Umbridge nu o urmă pe profesoara McGona¬gall prin clasă, aşa cum făcuse cu profesoara Trelawney; poa¬te că îşi dăduse seama că profesoara McGonagall nu i-ar fi per¬mis, însă luă mult mai multe notiţe, stând în colţul ei, şi când profesoara McGonagall le spuse în sfârşit să îşi strângă lucru¬rile, se ridică, având o expresie sumbră pe chip.
― Păi, e un început, zise Ron, ridicând o coadă de şoarece lungă şi mişcătoare, căreia îi dădu drumul la loc în cutia pe care o dădea Lavender de la unul la altul.
În timp ce ieşeau din clasă, Harry o văzu pe profesoara Umbridge apropiindu-se de catedră; îi dădu un cot lui Ron, care la rândul lui îi dădu un cot lui Hermione, şi toţi trei ră¬maseră deliberat în urmă, ca să tragă cu urechea.
― De cât timp predaţi la Hogwarts? întrebă profesoara Umbridge.
― Se fac treizeci şi nouă de ani în decembrie, zise profe¬soara McGonagall răstit, închizându-şi geanta cu zgomot.
Profesoara Umbridge îşi notă ceva.
― Foarte bine, zise ea, veţi primi rezultatul inspecţiei pes¬te zece zile.
― Abia aştept, zise profesoara McGonagall, cu o indife¬renţă rece, în timp ce se îndrepta spre uşă cu paşi mari. Voi trei, grăbiţi-vă, adăugă ea, dându-i pe Harry, Ron şi Hermi¬one din faţa ei.
Harry nu putu să nu-i adreseze un surâs şi ar fi putut să jure că primise unul drept răspuns.
Crezuse că data viitoare când avea să o vadă pe Umbridge avea să fie în detenţia din seara aceea, dar se înşelase. Cînd merseră în jos pe peluză către pădure, pentru ora de Grija faţă de Creaturile Magice, o găsiră înarmată cu clipboard-ul şi aşteptându-i lângă profesoara Grubbly-Plank.
― De obicei nu predaţi această materie, aşa este? o auzi Harry întrebând când ajunseră la masa pe capre unde se găsea un grup de Apărarcuri captive, care umblau în patru labe după nişte câinele-babei ca nişte rămurele vii.
― Aşa este, spuse profesoara Grubbly-Plank, cu mâinile la spate şi balansându-se din glezne. Eu sunt suplinitoarea pro¬fesorului Hagrid.
Harry schimbă nişte priviri neliniştite cu Ron şi Hermi¬one. Reacredinţă şuşotea cu Crabbe şi Goyle; cu siguranţă, i-ar fi plăcut la nebunie să profite de această ocazie, spunân¬du-i unui membru al Ministerului minciuni despre Hagrid.
― Hmm, zise profesoara Umbridge, coborându-şi vocea, deşi Harry o auzi în continuare destul de limpede. Mă întreb ― directorul pare straniu de evaziv în ceea ce priveşte informaţiile despre acest subiect ― puteţi să-mi spuneţi dum¬neavoastră care este motivul concediului atât de prelungit al lui Hagrid?
Harry îl văzu pe Reacredinţă ridicându-şi privirea entuzias¬mat şi urmărindu-le cu atenţie pe Umbridge şi Grubbly-Plank.
― Mă tem că nu, zise profesoara Grubbly-Plank degajată. Nu ştiu mai multe decât dumneavoastră. Am primit o buf¬niţă de la Dumbledore, întrebându-mă dacă nu aş vrea să predau pentru câteva săptămâni. Am acceptat. Asta este tot ce ştiu. Ce ziceţi... Începem?
― Da, vă rog, zise profesoara Umbridge, mâzgălind pe clipboard.
Umbridge adoptă o nouă metodă în această oră şi se plimbă printre elevi, punându-le întrebări despre creaturile magice. Cei mai mulţi reuşiră să răspundă bine şi Harry se înveseli într-o anumită măsură; cel puţin clasa lor nu îl făcea de râs pe Hagrid.
― Per ansamblu, zise profesoara Umbridge, întorcându-se lângă profesoara Grubbly-Plank după ce îl interogase înde¬lung pe Dean Thomas, cum vi se pare dumneavoastră, ca profesor temporar ― un străin obiectiv, am putea spune -cum vi se pare la Hogwarts? Simţiţi că primiţi destul sprijin de la conducerea şcolii?
― O, da, Dumbledore este extraordinar, spuse profesoara Grubbly-Plank din inimă. Da, sunt foarte mulţumită de felul cum se desfăşoară lucrurile, cu adevărat foarte mulţumită.
Părând să se îndoiască politicos, Umbridge notă o mică observaţie pe clipboard şi continuă:
― Şi ce programă plănuiţi să urmaţi în acest an ― presupu¬nând, desigur, că nu se va întoarce domnul profesor Hagrid?
― A, voi insista pe creaturile care apar cel mai des în N.O.V.-uri, zise profesoara Grubbly-Plank. Nu mi-au mai ră¬mas multe de făcut ― au studiat Unicorni şi Niffleri, ştiţi, m-am gândit să acoperim Porlocşii şi Knizii, să mă asigur că pot să recunoască un Crup sau Knarl...
― Ei bine, cel puţin dumneavoastră păreţi să ştiţi ce faceţi, zise profesoara Umbridge, fiind evident că bifase ceva pe clipboard.
Lui Harry nu îi plăcu deloc cum apăsase pe ştiţi şi-i plăcu şi mai puţin când îi puse următoarea întrebare lui Goyle.
― Am auzit că unii elevi au fost răniţi. E adevărat?
Goyle rânji ca un idiot. Reacredinţă să grăbi să răspundă la întrebare.
― Eu am fost, zise el. Am fost sfâşiat de un Hipogrif.
― Un Hipogrif? zise profesoara Umbridge, scriind de zor.
― Doar pentru că a fost prea prost ca să asculte ce îi spu¬sese Hagrid să facă, spuse Harry supărat.
Ron şi Hermione oftară amândoi. Profesoara Umbridge îşi întoarse încet capul spre Harry.
― Încă o seară de detenţie, cred, zise ea cu blândeţe. Ei bine, vă mulţumesc frumos, doamnă profesoară Grubbly-Plank, cred că nu mai am nevoie de nimic. Veţi primi rezul¬tatul inspecţiei peste maximum zece zile.
― Grozav, spuse profesoara Grubbly-Plank, iar profesoara Umbridge străbătu peluza şi se întoarse la castel.

*

Era aproape miezul nopţii când Harry ieşi din biroul lui Umbridge în noaptea aceea, iar acum mâna îi sângera atât de tare, încât îi păta eşarfa în care şi-o înfăşurase. Se aştep¬tase ca la întoarcere să nu găsească pe nimeni în camera de zi, dar Ron şi Hermione rămăseseră treji, aşteptându-l. Fu mulţumit să-i vadă, mai ales că Hermione era dispusă să fie mai degrabă înţelegătoare decât critică.
― Uite, zise ea neliniştită, dându-i un bol cu un lichid gal¬ben, pune-ţi mâna în el, este o soluţie de tentacule întinse şi murate de Murtlap, ar trebui să te ajute.
Harry îşi puse mâna care sângera şi îl durea în bol şi avu un sentiment minunat de uşurare. Şmecherilă se frecă de picioarele sale, torcând tare, apoi îi sări în poală şi se ghemui.
― Mulţumesc, zise el recunoscător, mângâindu-l pe Şme¬cherilă după urechi cu mâna stângă.
― Eu tot zic că ar trebui să-i spui cuiva, zise Ron pe o voce joasă.
― Nu, spuse Harry scurt.
― McGonagall şi-ar ieşi din minţi dacă ar şti...
― Da, probabil că da, zise Harry monoton. Şi cât timp crezi că i-ar lua lui Umbridge să dea un alt decret conform căruia toţi cei care se plâng de Marele Inchizitor sunt exmatriculaţi imediat?
Ron deschise gura ca să răspundă, dar nu spuse nimic şi, după o clipă, o închise la loc, învins.
― Este o femeie îngrozitoare, zise Hermione cu o voce mică. Îngrozitoare. Ştii, tocmai îi spuneam lui Ron când ai venit... trebuie să facem ceva cu ea.
― Eu propun s-o otrăvim, zise Ron sumbru.
― Nu... mă refer la faptul că este o profesoară groaznică şi că nu o să ne înveţe nici o metodă de apărare, zise Hermione.
― Păi... şi ce putem să facem? zise Ron, căscând. E prea târziu, nu-i aşa? A primit postul, aici o să rămână. O să aibă grijă Fudge.
― Păi, zise Hermione făcând o încercare. Ştii, m-am gân¬dit azi...
Îi aruncă o privire destul de tulburată lui Harry şi apoi continuă hotărâtă:
― Mă gândeam că... poate a venit momentul să... să o facem singuri.
― Ce să facem singuri? spuse Harry suspicios, ţinându-şi mâna în continuare în esenţa de tentacule de Murtlap.
― Păi... să învăţăm singuri Apărarea contra Magiei Negre, zise Hermione.
― Las-o baltă, mormăi Ron. Vrei să avem şi mai mult de lucru? Tu îţi dai seama că Harry şi cu mine am rămas în urmă cu temele şi suntem de-abia în a doua săptămână?
― Dar asta e ceva mult mai important decât temele! spuse Hermione.
Harry şi Ron se holbară la ea.
― Eu credeam că temele sunt cel mai important lucru din univers! zise Ron.
― Fii serios, bineînţeles că nu, spuse Hermione, şi Ron vă¬zu, cu un sentiment care prevestea ceva de rău, că faţa i se luminase brusc de genul acela de pasiune pe care i-o trezea de obicei S.P.A.S.-ul. Este vorba despre pregătirea noastră, aşa cum a zis Harry la prima oră a lui Umbridge, pentru ceea ce ne aşteaptă afară. Trebuie să fim siguri că ne putem apăra. Dacă nu o să învăţăm nimic un an întreg...
― Nu prea putem să facem multe de unii singuri, zise Ron pe o voce învinsă. Adică, bine, putem să mergem la bibliotecă, să căutăm blesteme şi să încercăm să le exersăm, presupun...
― Nu sunt de acord, am trecut de etapa în care putem să învăţăm doar din cărţi, zise Hermione. Avem nevoie de un profesor, de unul adevărat, care să ne arate cum să folosim vrăjile şi să ne corecteze dacă greşim.
― Dacă te referi la Lupin... Începu Harry.
― Nu, nu, nu mă refer la Lupin, spuse Hermione. Este prea ocupat cu Ordinul şi oricum, nu l-am putea vedea de¬cât la sfârşit de săptămână în Hogsmeade, iar asta nu este nici pe departe suficient.
― Atunci, cine? spuse Harry, încruntându-se la ea.
Hermione oftă adânc.
― Nu este evident? zise ea. Mă refer la tine, Harry.
Urmă un moment de tăcere. In spatele lui Ron, ferestrele fură atinse în noapte de o adiere, iar focul sfârâi.
― Cum adică, te referi la mine? zise Harry.
― Mă refer la tine, adică să ne predai Apărarea contra Magiei Negre.
Harry se uită la ea cu ochii mari. Apoi se întoarse spre Ron, pregătit pentru privirile exasperate pe care le schim¬bau uneori când Hermione îşi elabora unul dintre planurile exagerate, ca de pildă S.P.A.S.-ul. Însă, spre disperarea lui Harry, Ron nu părea exasperat.
Era puţin încruntat, arăta că se gândeşte. Apoi zise:
― Asta e o idee bună.
― Ce idee? spuse Harry.
― Să ne înveţi tu cum să facem, răspunse Ron.
― Dar...
Acum Harry zâmbea, convins că îl luau amândoi peste picior.
― Dar eu nu sunt profesor, nu pot să...
― Harry, eşti cel mai bun din anul nostru la Apărarea con¬tra Magiei Negre, zise Hermione.
― Eu? spuse Harry, zâmbind mai larg ca niciodată. Nu, nu e adevărat, mi-ai luat-o înainte la toate testele...
― Da' de unde, spuse Hermione calmă. Tu mi-ai luat-o îna¬inte în anul trei ― singurul an când am dat amândoi testul şi am avut un profesor care chiar a cunoscut materia. Însă, Harry, nu vorbesc despre rezultatele unor teste. Gândeşte-te la ce ai făcut!
― Ce vrei să spui?
― Ştii ceva, nu sunt sigur că vreau să-mi predea un tip atât de prost, îi zise Ron lui Hermione, zâmbind puţin, şi se întoarse către Harry. Să ne gândim, continuă el, făcând o faţă ca a lui Goyle când se concentra. Aşa... anul întâi ― ai salvat Piatra Filozofală de Ştii-Tu-Cine.
― Dar a fost noroc, zise Harry, nu iscusinţă...
― Anul doi, îl întrerupse Ron, ai omorât vasiliscul şi l-ai distrus pe Cruplud.
― Da, dar dacă nu ar fi apărut Fawkes, aş fi...
― Anul trei, zise Ron, şi mai tare, te-ai luptat cu aproape o sută de Dementori odată...
― Ştii că am scăpat ca prin urechile acului, dacă nu ar fi fost Clepsidra Timpului...
― Anul trecut, spuse Ron, acum aproape strigând, te-ai luptat din nou cu Ştii-Tu-Cine...
― Ascultaţi-mă! spuse Harry aproape supărat, pentru că acum Ron şi Hermione zâmbeau amândoi. Ascultaţi-mă, da? Sună extraordinar când o spuneţi aşa, dar tot ce s-a întâmplat a fost noroc... În cea mai mare a timpului nici nu ştiam ce fac, nu am plănuit nimic, am făcut doar ce mi-a venit în minte, şi am fost aproape tot timpul ajutat...
Ron şi Hermione încă zâmbeau, iar Harry simţi cum începe să-şi piardă cumpătul; nici măcar nu era sigur de ce era atât de supărat.
― Nu mai staţi acolo zâmbind de parcă aţi şti mai bine ca mine, am fost acolo, nu-i aşa? spuse el înflăcărat. Ştiu ce s-a întâmplat, da? Şi nu am scăpat de toate astea pentru că am fost strălucit la Apărarea contra Magiei Negre, am scăpat pentru că... pentru că am primit mereu ajutor la momentul potrivit, sau pentru că am ghicit corect... dar totul a fost o bâjbâială, habar nu aveam ce făceam... NU MAI RÂDEŢI!
Bolul cu esenţă de Murtlap căzu pe jos şi se făcu ţăndări. Îşi dădu seama că era în picioare, deşi nu îşi aminti când se ridicase. Şmecherilă fugi ca din puşcă sub o canapea. Zâm¬betele lui Ron şi Hermione dispăruseră.
― Nu ştiţi cum este! Nici unul... nici unul dintre voi nu a tre¬buit să-l înfrunte, nu-i aşa? Credeţi că nu trebuie decât să me¬morezi nişte vrăji şi după aceea să i le arunci în faţă, de parcă ai fi în clasă sau ceva de genul ăsta? Tot timpul ştii sigur că între tine şi moarte nu este decât propriul... propriul creier, sau instinct sau ce-o fi... De parcă poţi să gândeşti cum trebuie când ştii că mai ai o nanosecundă până vei fi ucis sau torturat, sau până vei privi cum îţi mor prietenii... Asta nu ne-au pre¬dat niciodată la ore, cum este să ai de-a face cu astfel de lucruri... Şi voi doi staţi acolo şi vă purtaţi ca şi când aş fi un bă¬ieţel deştept fiindcă am rămas în viaţă, de parcă Diggory a fost prost, de parcă ar fi făcut o greşeală... Chiar nu înţelegeţi, aş fi putut foarte bine să fiu eu, aşa ar fi fost dacă nu ar fi avut nevoie de mine Cap-de-Mort...
― Nu am zis nimic de genul ăsta, prietene, zise Ron îngro¬zit. Nu ne-am luat de Diggory, sincer... ai înţeles greşit ce...
Se uită neajutorat la Hermione, care încremenise.
― Harry, zise ea timid, nu înţelegi? Exact... exact de asta avem nevoie de tine... Trebuie să ştim cum este în r-reali¬tate... să îl înfrunţi... Să îl înfrunţi pe C-Cap-de-Mort.
Era prima oară când rostise vreodată numele lui Cap-de-Mort, iar asta îl calmă pe Harry mai mult decât orice. Răsu¬flând încă din greu, se prăbuşi la loc în fotoliu, dându-şi seama abia atunci că nou îl mâna îl durea din nou îngrozi¬tor. Îşi dorea să nu fi spart bolul cu esenţă de Murtlap.
― Păi... gândeşte-te la asta, spuse Hermione încet. Te rog?
Lui Harry nu îi veni nimic în minte. Îi era deja ruşine de felul cum izbucnise. Încuviinţă din cap, fără să fie foarte sigur cu ce anume era de acord.
Hermione se ridică.
― Păi, mă duc la culcare, zise ea pe o voce cum nu se poate mai firească. Ăă... noapte bună.
Se ridică şi Ron.
― Vii? îi spuse el stânjenit lui Harry.
― Da, spuse Harry. I-imediat. Să strâng aici.
Arătă spre bolul spart de pe jos. Ron încuviinţă din cap şi plecă.
― Reparo, murmură Harry, îndreptându-şi bagheta spre cioburile de porţelan.
Cioburile se adunară imediat, la fel ca la început, însă esenţa de Murtlap era pierdută pentru totdeauna.
Era deodată atât de obosit, încât fu tentat să se aşeze iar în fotoliu şi să doarmă acolo, însă făcu un efort, se ridică şi se duse sus după Ron. Noaptea sa agitată fu marcată iar de vise cu coridoare lungi şi uşi încuiate.
Ziua următoare se trezi că-l ustură din nou cicatricea.


CAPITOLUL XVI
LA "CAPUL DE MISTREŢ"

Timp de două săptămâni întregi după propunerea iniţială, Hermione nu mai zise nimic despre ideea ca Harry să predea lecţii de Apărarea contra Magiei Negre. Detenţiile lui Harry cu Umbridge se terminaseră în sfârşit (se îndoia că-i vor mai dispărea vreodată cuvintele care acum îi erau inscripţio¬nate pe mână); Ron mai fusese la patru antrenamente de vâjt¬haţ şi în timpul ultimelor două nu mai ţipase nimeni la el; în fine, toţi trei reuşiră să-şi facă şoarecii să dispară la Transfigu¬rare (Hermione chiar trecuse la pisoi). Aşa că abordară din nou subiectul, într-o seară vijelioasă de la sfârşitul lui septem¬brie, când erau la bibliotecă, căutând ingrediente de poţiuni pentru Plesneală.
― Harry, mă întrebam, spuse Hermione brusc, dacă te-ai mai gândit la Apărarea contra Magiei Negre.
― Bineînţeles că m-am gândit, spuse Harry morocănos, cum aş putea să uit, cu hoaşca aia bătrână care ne predă...
― Mă refer la ideea pe care am avut-o eu şi Ron...
Ron îi aruncă o privire speriată, puţin ameninţătoare. Fata se încruntă la el.
― A, da, am înţeles... să ne înveţi tu.
Harry nu răspunse imediat. Chipurile, citea o pagină din cartea Antidoturi asiatice antivenin, dar de fapt vroia să spună ce gândea.
Chibzuise foarte mult la asta pe parcursul ultimelor două săptămâni. Uneori i se părea o idee nebunească, aşa cum i se păruse în seara când i-o sugerase Hermione, însă câteoda¬tă se trezea gândindu-se la vrăjile care îl ajutaseră cel mai mult în diferitele confruntări cu creaturile Întunecate şi cu Devoratorii Morţii... De fapt, se trezise făcând planuri de lecţii inconştient...
― Păi, zise el rar, când nu mai putu să pretindă că i se pă¬reau interesante Antidoturile asiatice antivenin, da, m-am... m-am gândit puţin la asta.
― Şi? spuse Hermione entuziasmată.
― Nu ştiu, zise Harry, trăgând de timp şi ridicându-şi privirea spre Ron.
― Eu am crezut de la bun început că e o idee valabilă, Ron, care părea mai dornic să se alăture conversaţiei, acum că era sigur că Harry nu avea să înceapă iar să ţipe.
Harry se foi neliniştit în scaun.
― Aţi auzit tot ce am zis despre faptul că o mare parte fost noroc, nu?
― Da, Harry, spuse Hermione cu blândeţe, dar cu toate astea nu are nici un sens să ne prefacem că nu eşti bun la Apărarea contra Magiei Negre, pentru că eşti. Anul trecut ai fost singura persoană care a putut să respingă cu totul Blestemul Imperius, poţi să creezi un Patronus, poţi să faci tot felul de lucruri pe care nu le pot face vrăjitori adulţi, Viktor a zis întotdeauna că...
Ron se întoarse spre ea atât de repede, încât fu cât pe-aci să-şi sucească gâtul. Frecându-şi ceafa, zise:
― Da? Şi ce a spus Vicky?
― Ha ha, zise Hermione cu o voce plictisită. A spus că Harry ştia să facă lucruri pe care nici el nu le ştia, chit că era în ultimul an la Durmstrang.
Ron o privi suspicios pe Hermione.
― Doar nu ai păstrat legătura cu el?
― Şi ce dacă am păstrat legătura? spuse Hermione calmă, deşi chipul îi era puţin rozaliu. Pot să am un prieten prin corespondenţă, dacă vreau...
― El nu vroia să fie doar prietenul tău prin corespon¬denţă, spuse Ron acuzator.
Hermione clătină din cap exasperată şi, ignorându-l pe Ron, care se uita în continuare la ea, îl întrebă pe Harry:
― Ei bine, ce zici? Ne predai?
― Doar ţie şi lui Ron, nu?
― Păi, spuse Hermione, părând iar puţin neliniştită. Păi... să nu o iei iar razna din nou, Harry, te rog... Eu chiar cred că ar trebui să-i înveţi pe toţi cei care vor să înveţe. În fond, este vorba despre felul cum să ne apărăm de C-Cap-de-Mort. Ah, nu fi penibil, Ron. Mi se pare nedrept să nu le oferim şi altora şansa asta.
Harry se gândi o clipă, iar apoi spuse:
― Da, dar mă îndoiesc că o să vrea cineva, în afară de voi doi, să fiu cel care le predă. Aţi uitat că eu sunt smintit?
― Păi, cred că ai putea să fii uimit câţi ar fi interesaţi să audă ce ai de spus, rosti Hermione serioasă. Fii atent, zise ea, aple¬cându-se spre Ron, care o privea în continuare încruntat, dar se aplecă în faţă, ca să asculte. Ştii că primul week-end din oc¬tombrie este în Hogsmeade? Ce-ar fi să le spunem tuturor ce¬lor care sunt interesaţi că o să ne întâlnim în sat ca să discutăm?
― De ce trebuie să fie în afara şcolii? zise Ron.
― Pentru că, spuse Hermione, întorcându-se la diagrama Verzei Speciale Chinezeşti pe care o copia, nu cred că Um¬bridge ar fi foarte mulţumită dacă ar afla ce punem la cale.

*

Harry abia aşteptase excursia de la sfârşit de săptămână din Hogsmeade, însă îl îngrijora un singur lucru. Sirius păs¬trase o tăcere totală de când apăruse în foc la începutul lui Septembrie; Harry ştia că îl supăraseră când îi spuseseră că nu vroiau să vină ― însă tot îşi făcea griji din când în când că Sirius ar putea să lase baltă precauţia şi să apară oricum. Ce aveau să facă dacă avea să se ivească un câine mare şi ne¬gru, gonind pe stradă către ei în Hogsmeade, poate chiar sub nasul lui Draco Reacredinţă?
― Păi, nu poţi să-l condamni că vrea să mai iasă puţin, zise Ron, când Harry îşi discută temerile cu el şi cu Hermione. Adică, s-a tot ascuns vreme de doi ani, nu-i aşa, şi ştiu că nu i-a plăcut, însă cel puţin a fost liber, nu? Iar acum stă închis tot timpul cu Spiriduşul ăla sinistru.
Hermione se încruntă la Ron, însă făcu abstracţie de aluzia la Kreacher.
― Problema este, îi spuse ea lui Harry, că până când C-Cap-de-Mort ― ah, Ron, pentru numele lui Dumnezeu ― nu îşi va face apariţia public, Sirius va trebui să rămână ascuns, nu? Adică, idioţii de la Minister nu vor recunoaşte că Sirius este nevinovat până când nu vor accepta că Dumbledore a spus tot timpul adevărul despre el. Şi după ce o să înceapă să prindă iar Devoratori ai Morţii, o să fie evident că Sirius nu este unul dintre ei... În primul rând, nu are Semnul.
― Nu cred că este atât de nesăbuit ca să apară, zise Ron încurajator. Dumbledore ar înnebuni dacă ar face-o, iar Sirius îl ascultă pe Dumbledore, chiar dacă nu-i convine.
Cum Harry continuă să pară îngrijorat, Hermione zise:
― Fii atent, Ron şi cu mine am căutat persoane care am crezut că ar vrea să înveţe Apărarea contra Magiei Negre cu adevărat, şi sunt câţiva care par interesaţi. Le-am spus să ne întâlnim în Hogsmeade.
― Bine, zise Harry vag, gândindu-se tot la Sirius.
― Harry, nu-ţi face griji, spuse Hermione încet. Ai destule pe cap şi fără Sirius.
Şi avea, desigur, dreptate, abia reuşea să fie cu temele la zi, însă acum, că nu mai petrecea fiecare seară în detenţie cu Umbridge, se descurca mult mai bine. Ron rămăsese şi mai în urmă cu lecţiile decât Harry, pentru că, pe lângă că aveau împreună antrenament de vâjthaţ de două ori pe săptămână, Ron avea şi îndatoririle de Perfect. Cu toate acestea, Her¬mione, care avea mai multe cursuri decât amândoi, nu numai că îşi termina toate temele, dar găsea timp să mai tricoteze şi haine pentru spiriduşi. Harry trebui să recunoască faptul că începuse să se perfecţioneze; acum putea să facă aproape tot timpul diferenţa dintre pălării şi şosete.
Dimineaţa vizitei în Hogsmeade se ivi luminoasă, dar vije¬lioasă. După micul dejun se înşiruiră în faţa lui Filch, care le verifică numele pe lista lungă a elevilor care aveau permisiunea părinţilor sau a tutorilor de a vizita salul. Cu o oarecare durere, Harry îşi aminti că, dacă nu ar fi fost Sirius, nu ar fi putut să se ducă deloc.
Când Harry ajunse la Filch, îngrijitorul inspiră cu putere, de parcă ar fi încercat să detecteze un miros suspect. Apoi încuviinţă scurt din capul care îi făcu iar maxilarul să tremure şi Harry merse mai departe, ieşind pe treptele de piatră, în ziua rece şi totuşi însorită.
― Ăă... de ce te-a mirosit Filch? întrebă Ron, în timp ce el, Harry şi Hermione porniră cu un pas vioi spre drumul larg către poarta de intrare.
― Bănuiesc că a verificat dacă era vreun iz de bombe cu mi¬ros de băligar, zise Harry, râzând încet. Am uitat să vă spun...
Şi le povesti cum îi trimisese scrisoarea lui Sirius şi cum, câteva secunde mai târziu, Filch dăduse buzna înăuntru, cerând să o vadă. Într-un fel, spre uimirea sa, lui Hermione i se păru foarte interesantă această istorisire, mult mai atră¬gătoare decât i se păruse lui însuşi.
― A spus că a primit un pont că făceai o comandă de bombe cu miros de băligar? Dar cine i-a vândut pontul?
― Nu ştiu, zise Harry ridicând din umeri. Poate Reacre¬dinţă, poate i s-o fi părut o glumă bună.
Trecură printre stâlpii înalţi de piatră împodobiţi cu mis¬treţi înaripaţi şi o luară la stânga pe drumul către sat, cu vântul răvăşindu-le părul.
― Reacredinţă? zise Hermione sceptică. Păi... da... poate...
Şi rămase cufundată în gânduri pe tot drumul prin împrejurimile satului Hogsmeade.
― Şi unde mergem până la urmă? întrebă Harry. La "Trei mături"?
― A... nu, zise Hermione, trezindu-se din visare, este tot¬deauna aglomerat şi foarte zgomotos. Le-am spus celorlalţi să ne întâlnim la "Capul de mistreţ", celălalt bar, ştiţi voi care, nu este pe strada principală. Cred că este puţin... ştiţi voi... ferit... dar elevii nu merg acolo în mod normal, aşa că nu cred că o să ne audă cineva.
Merseră pe strada principală, pe lângă "Magazinul de glu¬me vrăjitoreşti al lui Zonko", unde fură surprinşi să-i vadă pe Fred, George şi Lee Jordan, pe lângă poştă, de unde ieşeau bufniţele la intervale regulate. O luară pe o stradă lăturalnică în capul căreia era un mic han. Deasupra uşii era agăţat un semn de lemn ponosit care atârna de un lanţ ruginit, cu o poză a unui cap de mistreţ tăiat, care sângera pe pânza albă din jur. În timp ce se apropiau, semnul scârţâia bătut de vânt. Toţi trei rămaseră nehotărâţi în faţa uşii.
― Păi, haideţi, zise Hermione, puţin neliniştită.
Harry intră primul.
Nu era deloc ca la "Trei Mături", care dădea o impresie de căldură şi curăţenie. Barul "Capul de mistreţ" era com¬pus dintr-o singură cameră mică, sărăcăcioasă şi foarte mur¬dară, care răspândea un iz puternic de capră. Bovindourile erau atât de pline de funingine, încât în cameră pătrundea foarte puţină lumină, dublată de pâlpâirea câtorva cioturi de lumânări aşezate pe mesele de lemn. La început pe jos părea să fie pământ bătătorit, deşi, când Harry păşi înăun¬tru, îşi dădu seama că dedesubt erau nişte lespezi de piatră care păreau să fi acumulat murdărie de secole întregi.
Harry îşi aminti că Hagrid îi vorbise de acest bar în anul întâi: Vin fel de fel de indivizi la "Capul de mistreţ", zisese el, explicând cum câştigase acolo un ou de dragon de la un străin cu glugă pe cap. La vremea aceea Harry se întrebase de ce lui Hagrid nu i se păruse ciudat că străinul îşi ţinuse faţa ascunsă în timpul întâlnirii; acum văzu că a-ţi ţine faţa ascunsă era o modă la "Capul de mistreţ". La bar se afla un bărbat care era înfăşurat în mici bandaje gri şi murdare, deşi tot reuşea să dea pe gât întruna pahare cu o substanţă fierbinte, care scotea fum, printr-o tăietură în dreptul gurii; două siluete acoperite cu glugi stăteau la o masă de lângă una dintre ferestre; Harry i-ar fi considerat Dementori, dacă nu ar fi avut un accent pu¬ternic de Yorkshire; iar într-un colţ întunecat de lângă şemi¬neu stătea o vrăjitoare acoperită cu un văl negru dintr-un material gros, care cădea până la pământ. Abia îi vedeau vârful nasului, pentru că vălul era puţin ieşit în afară.
― Nu sunt foarte sigur, Hermione, murmură Harry, când se îndreptară spre bar, uitându-se mai ales la vrăjitoarea acoperită cu vălul din cap până-n picioare. V-a trecut prin minte că ar putea să fie Umbridge sub vălul acela?
Hermione aruncă o privire cercetătoare siluetei drapate.
― Umbridge este mai scundă decât femeia aceea, spuse ea încet. Şi oricum, chiar dacă vine aici, nu poate să facă nimic ca să ne oprească, Harry, pentru că am verificat de o mie de ori regulile şcolii. Nu încălcăm nici o lege; l-am întrebat spe¬cial pe domnul profesor Flitwick dacă elevii au voie să intre în "Capul de mistreţ", şi a zis că da, însă m-a sfătuit cu convin¬gere să ne aducem propriile pahare. Şi am căutat peste tot unde m-am gândit că ar putea să existe ceva despre cercurile de studiu şi temele şcolare, şi în mod sigur sunt permise. Doar că nu cred că este o idee bună dacă lucrăm la vedere.
― Nu, spuse Harry pe un ton sec, mai ales că nu pui la cale un cerc de teme şcolare, nu-i aşa?
Barmanul se apropie de ei, mergând într-o parte, dintr-o cameră din fund. Era un bătrân bărbos, aparent ursuz, cu un păr lung şi cărunt. Era înalt şi slab, iar lui Harry i se păru că îi era oarecum cunoscut.
― Da? mormăi el.
― Trei Berizero, vă rog, spuse Hermione.
Bărbatul întinse mâna dedesubt şi scoase trei sticle foarte murdare şi pline de praf, pe care le trânti pe tejghea.
― Şase sicli, zise el.
― Le iau eu, zise Harry repede, dând monedele de argint.
Ochii barmanului îl cercetară pe Harry, oprindu-se pentru o fracţiune de secundă pe cicatricea sa. Apoi bărbatul se întoarse şi puse banii lui Harry într-un sertar foarte vechi de lemn, care se deschise automat ca să-i primească. Harry, Ron şi Hermione se retraseră la masa cea mai îndepărtată de bar şi se aşezară, uitându-se în jur. Bărbatul acoperii de bandaje murdare gri bătu o dată în tejghea şi primi o altă băutură fumegândă de la barman.
― Ştiţi ceva? murmură Ron, uitându-se spre bar cu entuzi¬asm. Aici putem să comandăm orice vrem. Pun pariu că tipul ăla ne-ar vinde orice, nu i-ar păsa. Dintotdeauna am vrut să încerc un whisky-foc...
― Eşti... Perfect, se răsti Hermione.
― A, zise Ron, pierindu-i zâmbetul de pe chip. Da...
― Aşa, cu cine ziceaţi că o să ne întâlnim aici? întrebă Harry, desfăcând capacul ruginit al sticlei de Berezero şi luând o gură.
― Cu câţiva oameni, repetă Hermione, uitându-se la ceas şi apoi spre uşă, neliniştită. Le-am spus să fie aici cam pe la ora asta şi sunt convinsă că ştiu toţi unde este... a, uite, s-ar putea să fi venit.
Uşa hanului se deschisese. Camera fu despicată de un ştraif de lumină şi praf care apoi dispăru, eclipsat de şuvoiul de oameni care pătrunseră înăuntru.
Mai întâi intrară Neville cu Dean şi Lavender, care fură urmaţi îndeaproape de Parvati, Padma Patil, (stomacul lui Harry se făcu ghem), Cho şi una dintre prietenele ei care chicoteau tot timpul, apoi (singură şi părând atât de ador¬mită, încât parcă ar fi intrat din greşeală) Luna Lovegood; pe urmă apărură Katie Bell, Alicia Spinnet şi Angelina Johnson, Colin şi Dennis Creevey, Ernie Macmillan, Justin Finch-Fletchley, Hannah Abbott, o fată de la Astropufi cu o coadă mare, împletită la spate, al cărui nume Harry nu îl cunoştea, trei băieţi de la Ochi-de-Şoim, pe care era destul de sigur că îi chema Anthony Goldstein, Michael Corner şi Terry Boot, Ginny şi imediat după ea un băiat blond, înalt şi slab, cu nasul cârn, pe care Harry îl recunoscu drept un membru al echipei de vâjthaţ a Astropufilor, iar la urmă Fred şi George Weasley, cu prietenul lor, Lee Jordan, toţi trei ţinând în braţe nişte pungi de hârtie mari, pline cu arti¬cole cumpărate de la Zonko.
― Câţiva oameni? îi şopti Harry răguşit lui Hermione. Câţiva oameni?
― Da, păi, se pare că ideea a fost foarte populară, zise Hermione fericită. Ron, poţi să mai aduci nişte scaune?
Barmanul încremenise, în timp ce ştergea un pahar cu o cârpă atât de murdară, încât arăta de parcă nu ar fi fost spălată niciodată. Probabil că nu îşi mai văzuse niciodată hanul atât de plin.
― Bună, zise Fred, ajungând primul la bar şi numărân¬du-şi repede tovarăşii, am vrea... douăzeci şi cinci de Beri¬zero, vă rog.
Barmanul se uită urât la el o clipă, apoi, aruncând cârpa deoparte, enervat de parcă ar fi fost întrerupt dintr-o acţiune foarte importantă, începu să scoată de sub tejghea nişte Berizero pline de praf.
― Salut, zise Fred, împărţindu-le. Deschideţi buzunarele, nu am destui galbeni pentru toate...
Harry urmări amorţit cum cei din grupul mare şi gălăgios îşi luară berile de la Fred şi se căutară în buzunarele robelor după monede. Nu îşi imagina de ce veniseră toţi aceşti oameni, până când îi trecu prin minte îngrozitorul gând că era posibil să se aştepte la un fel de discurs, moment în care se întoarse către Hermione.
― Ce le-ai spus? spuse el pe o voce joasă. La ce se aşteaptă?
― Ţi-am zis, nu vor decât să audă ce ai de spus, zise Her¬mione liniştitoare, însă Harry se uită în continuare atât de supărat la ea, încât adăugă grăbită: Încă nu trebuie să faci nimic, vorbesc eu cu ei mai întâi.
― Bună, Harry, zise Neville, zâmbind şi aşezându-se viza¬vi de el.
Harry încercă să-i întoarcă zâmbetul, însă nu vorbi; avea gura extrem de uscată. Tocmai îi zâmbise Cho, care apoi luase loc în dreapta lui Ron. Prietena ei, care avea părul creţ, blond-roşcat, nu zâmbi, ci îi aruncă lui Harry o privire complet lipsită de încredere, care îi spuse că, dacă ar fi fost după ea, nici nu ar fi fost acolo.
Cei abia sosiţi se aşezară pe perechi sau câte trei în jurul lui Harry, Ron şi Hermione. Unii păreau destul de entuziasmaţi, alţii curioşi. Luna Lovegood privea în gol, ca în transă. După ce îşi luară toţi scaune, se făcu linişte. Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui Harry.
― Ăă... zise Hermione, cu un glas ceva mai subţire decât de obicei din cauza emoţiei. Păi... ăă... bună ziua.
Acum grupul îşi concentră atenţia asupra ei, deşi perechile de ochi tot reveneau asupra lui Harry la intervale regulate.
― Ei bine... ăă... ei bine, ştiţi de ce sunteţi aici. Ăă... păi, Harry s-a gândit... adică (Harry îi aruncase o privire tăioasă) eu m-am gândit că ar fi bine dacă cei care vor să înveţe Apărarea contra Magiei Negre... şi vreau să spun chiar să înveţe, ştiţi voi, nu prostiile pe care le face Umbridge cu noi... (vocea lui Hermione deveni brusc mult mai puternică şi mai încrezătoare)... pentru că nimeni nu ar putea să spună că aia este Apărare contra Magiei Negre... ("Aşa este", zise Anthony Goldstein şi Hermione păru încura¬jată)... Păi, m-am gândit că ar fi bine dacă ne-am ocupa sin¬guri de această problemă.
Făcu o pauză, se uită pieziş la Harry şi continuă:
― Şi prin asta vreau să spun că e bine să învăţăm să ne apărăm cum trebuie şi să lăsăm teoriile despre cum se fac vrăjile adevărate...
― Pun pariu că şi tu vrei să treci N.O.V.-ul de Apărare contra Magiei Negre, nu? spuse Michael Corner, care o privea cu atenţie.
― Sigur că da, zise Hermione imediat. Însă mai mult decât atât, vreau să fiu pregătită cum trebuie pentru apărare pentru că... pentru că...
Trase aer în piept şi încheie:
― Pentru că s-a întors Lordul Cap-de-Mort.
Reacţia fu imediată şi previzibilă. Prietena lui Cho ţipă şi vărsă Berezero pe ea; Terry Boot se cutremură involuntar; Padma Patil tremură, iar Neville scoase un icnet ciudat, pe care reuşi să-l transforme în tuse. Însă toţi se uitară fix, chiar entuziasmaţi, la Harry.
― Păi... cam acesta este planul, spuse Hermione. Dacă vreţi să vă alăturaţi nouă, trebuie să hotărâm unde vom...
― Unde este dovada că s-a întors Ştii-Tu-Cine? zise jucă¬torul blond de la Astropufi pe un ton destul de agresiv.
― Păi, Dumbledore crede ― începu Hermione.
― Vrei să spui că Dumbledore îl crede pe el, spuse băiatul blond, făcând un semn cu capul spre Harry.
― Dar tu cine eşti? spuse Ron, pe un ton destul de grosolan.
― Zacharias Smith, spuse băiatul, şi cred că avem dreptul să ştim ce-l face să spună că s-a întors Ştiţi-Voi-Cine.
― Ştii, zise Hermione, intervenind repede, de fapt nu ăsta este motivul acestei întâlniri...
― Este în ordine, Hermione, spuse Harry.
Tocmai îşi dăduse seama de ce veniseră atâţia oameni. S-ar fi aşteptat ca Hermione să fi intuit asta. Unii dintre ei ― poate chiar majoritatea ― veniseră sperând să audă povestea lui Harry chiar de la sursă.
― Ce mă face să spun că s-a întors Ştiţi-Voi-Cine? repetă el, privindu-i pe Zacharias drept în ochi. L-am văzut. Dar Dumbledore a spus întregii şcoli ce s-a întâmplat anul trecut şi, dacă nu l-ai crezut pe el, nu o să mă crezi nici pe mine, iar eu nu am de gând să-mi pierd după-amiaza făcând mun¬că de convingere.
Tot grupul parcă îşi ţinuse respiraţia cât timp vorbise Harry. Acesta avea impresia că până şi barmanul asculta. Ştergea acelaşi pahar cu cârpa aia jegoasă, mai degrabă mur¬dărindu-l.
Zacharias spuse scurt:
― Tot ce ne-a zis Dumbledore anul trecut a fost că Cedric Diggory a fost omorât de Ştiţi-Voi-Cine şi că tu i-ai adus trupul neînsufleţit înapoi la Hogwarts. Nu ne-a dat detalii, nu ne-a spus exact cum a fost ucis Diggory, cred că am vrea să ştim cu toţii...
― Dacă ai venit să afli cum este când ucide Cap-de-Mort pe cineva, nu te pot ajuta, zise Harry.
Începea să-şi piardă cumpătul, care oricum era greu de stăpânit în ultimele zile. Nu îşi luă ochii de pe chipul agresiv al lui Zacharias Smith şi se hotărî să nu se uite la Cho.
― Nu vreau să vorbesc despre Cedric Diggory, bine? Aşa că, dacă aţi venit pentru asta, puteţi foarte bine să plecaţi.
Aruncă o privire supărată spre Hermione. Simţea că totul era din vina ei; hotărâse să-l prezinte ca pe un fel de ciudăţenie şi desigur că veniseră toţi ca să vadă exact cât de stranie îi era povestea. Însă nici unul dintre ei nu se ridică, nici măcar Zacharias Smith, deşi continuă să îl privească fix pe Harry.
― Bun, spuse Hermione, având iar vocea puţin mai sub¬ţire. Deci... după cum vă spuneam... dacă vreţi să învăţaţi să vă apăraţi, atunci trebuie să stabilim cum o să facem, cât de des o să ne întâlnim şi unde o să...
― Este adevărat, o întrerupse fata cu coada lungă, împletită pe spate, uitându-se la Harry, că poţi să creezi un Patronus?
La auzul acestor cuvinte, grupul fu cuprins de un zumzet de interes.
― Da, spuse Harry precaut.
― Un Patronus concret?
Propoziţia declanşă ceva în amintirile lui Harry.
― Ăă... o cunoşti cumva pe doamna Bones? întrebă el.
Fata zâmbi.
― Este mătuşa mea, spuse ea. Mă numesc Susan Bones. Mi-a vorbit de audierea ta. Deci... este adevărat? Creezi un Patronus în formă de cerb?
― Da, spuse Harry.
― Harry, pe onoarea mea! zise Lee, profund impresionat. N-am ştiut asta niciodată!
― Mama i-a zis lui Ron să nu le zică altora, spuse Fred, zâmbindu-i lui Harry. A spus că oricum atrăgeai destulă atenţie.
― Şi a avut dreptate, murmură Harry, iar câţiva râseră. Vrăjitoarea drapată, care stătea singură, se mişcă foarte puţin în scaun.
― Şi ai omorât vasiliscul cu sabia aia din biroul lui Dumbledore? întrebă Terry Boot. Asta mi-a zis unul dintre portrete când am fost acolo anul trecut...
― Ăă... da, aşa este, zise Harry.
Justin Finch-Fletchley fluieră; fraţii Creevey schimbară nişte priviri copleşite de admiraţie amestecată cu groază, iar Lavender Brown scoase un "Uau!" încet. Acum Harry simţea o uşoară căldură în jurul gulerului; se uita hotărât oriunde, numai la Cho nu.
― Şi în primul an, spuse Neville întregului grup, a salvat Piatra Filologică...
― Filozofală, şopti Hermione.
― Da, mă rog... de Ştiţi-Voi-Cine, încheie Neville.
Ochii lui Hannah Abbott erau la fel de rotunzi ca nişte galioni.
― Ca să nu mai vorbim, zise Cho (ochii lui Harry zburară brusc către ea; fata se uita la el, zâmbind, iar el simţi un nod în gât), de toate probele pe care a trebuit să le treacă în Turnirul Trivrăjitor de anul trecut... când a înfruntat dra¬goni, oameni ai mării, păianjenul şi multe altele...
În jurul mesei se auzi un murmur de încuviinţare impre¬sionată. Stomacul lui Harry se făcuse ghem. Încerca să îşi aranjeze faţa astfel încât să nu pară prea mulţumit de sine. Faptul că Cho tocmai îl lăudase făcea să îi fie mult, mult mai greu să spună ce îşi jurase că avea să le spună.
― Fiţi atenţi, zise el, şi toată lumea tăcu imediat, nu... nu vreau să pară că fac pe modestul sau ceva de genul ăsta, dar... am primit mult ajutor cu toate astea...
― Cu dragonul în nici un caz, spuse Michael Corner ime¬diat. A fost o demonstraţie de zbor cu totul specială...
― Da, mă rog... spuse Harry, simţind că ar fi fost o prostie să îl contrazică.
― Şi nimeni nu te-a ajutat să scapi de Dementorii ăia astă-vară, zise Susan Bones.
― Nu, zise Harry, nu, bine, ştiu că am făcut şi mici chestii fără ajutor, însă ce vreau să vă spun este că...
― Încerci să te fofilezi ca o nevăstuică şi să nu ne arăţi cum se fac toate astea? zise Zacharias Smith.
― Ştii ceva, spuse Ron tare, înainte ca Harry să vorbească, ce-ar fi să taci din gură?
Poate că Ron fusese foarte afectat mai ales de cuvântul "nevăstuică". În orice caz, acum îl privea pe Zacharias de parcă tot ce îşi dorea era să-l bată. Zacharias roşi.
― Păi, am venit toţi ca să învăţăm şi acum zice că nu poate să facă nimic din toate astea, spuse el.
― Nu a spus asta, se răsti Fred.
― Vrei să-ţi scoatem noi dopurile din urechi? întrebă George, dând la iveală un instrument lung de metal cu un aspect letal din una dintre pungile de la magazinul lui Zonko.
― Sau de fapt din oricare altă parte a corpului; nu avem preferinţe pentru locul în care înfigem chestia asta, zise Fred.
― Da, mă rog, zise Hermione repede, să trecem peste... Ideea este următoarea, suntem toţi de acord că vrem să luăm lecţii de la Harry?
Se iscă un murmur general de încuviinţare. Zacharias îşi încrucişă braţele şi nu zise nimic, dar poate că din cauză că era prea ocupat să urmărească instrumentul din mâna lui Fred.
― Bine, spuse Hermione, părând uşurată că se stabilise ceva. Ei bine, atunci următoarea întrebare este cât de des să ne întâlnim. Sinceră să fiu, nu cred că are sens să ne vedem mai rar de o dată pe săptămână...
― Stai puţin, zise Angelina, trebuie să avem grijă să nu pice în aceeaşi zi cu antrenamentele noastre de vâjthaţ.
― Nu, zise Cho, nici cu ale noastre.
― Nici cu ale noastre, adăugă Zacharias Smith.
― Sunt sigură că putem să găsim o seară care să ne con¬vină tuturor, zise Hermione puţin nerăbdătoare, dar să ştiţi, este foarte de important, este vorba despre felul cum ne apărăm de Devoratorii lui C-Cap-de-Mort...
― Bine zis! strigă Ernie Macmillan, la care Harry se aştep¬tase deja să vorbească mai mult. Eu, unul, cred că este extrem de important, poate chiar mai important decât tot ce facem anul ăsta, chiar dacă se apropie N.O.V.-urile!
Se uită în jur semeţ, de parcă ar fi aşteptat ca unu să strige "Ba nu!" Văzând ca nu vorbeşte nimeni, continuă:
― Eu, unul, nu înţeleg de ce ne-a băgat Ministerul pe gât o profesoară atât de inutilă în această perioadă vitală. Evident, nu vor să admită întoarcerea Ştiţi-Voi-Cui, dar să ne pună o profesoară care face totul ca să ne împiedice să folosim vrăjile de apărare...
― Credem că motivul pentru care Umbridge nu vrea să fim pregătiţi la Apărarea contra Magiei Negre, zise Hermi¬one, este că... crede, în nebunia ei, că Dumbledore i-ar folosi pe elevii şcolii ca pe un fel de armată personală. Cre¬de că ne-ar mobiliza împotriva Ministerului.
Aproape toată lumea păru uluită la auzul acestor cuvinte; toată lumea, în afară de Luna Lovegood, care zise tare:
― Păi, este logic. Până la urmă, şi Cornelius Fudge are propria sa armată.
― Poftim? zise Harry, complet dat peste cap de această ultimă informaţie surprinzătoare.
― Da, are o armată de Heliopaţi, zise Luna cu solemni¬tate.
― Nu este adevărat, se răsti Hermione.
― Ba da, spuse Luna.
― Ce sunt Heliopaţii? întrebă Neville, părând complet derutat.
― Sunt spirite de foc, zise Luna, căscându-şi ochii exof¬talmici, astfel încât arăta mai nebună ca niciodată. Nişte creaturi mari, înalte, în flăcări, care galopează prin lume pârjolind tot ce le iese în...
― Nu există, Neville, zise Hermione caustic.
― O, ba da! spuse Luna supărată.
― Există, dar care este dovada? se răsti Hermione.
― Sunt o grămadă de relatări ale martorilor oculari. Doar pentru că tu eşti atât de îngustă la minte încât trebuie să ţi se dea mură în gură înainte să poţi să...
― Hm, hm, zise Ginny, imitând-o atât de bine pe profe¬soara Umbridge, încât câţiva elevi se uitară în jur speriaţi şi apoi râseră. Parcă încercam să hotărâm cât de des o să ne întâlnim pentru lecţiile de apărare, nu?
― Da, spuse Hermione imediat, da, aşa este, ai completă dreptate, Ginny.
― Păi, o dată pe săptămână e bine, zise Lee Jordan.
― Atâta timp cât... Începu Angelina.
― Da, da, n-am uitat de vâjthaţ, spuse Hermione pe un ton încordat. Păi, mai trebuie să decidem unde o să ne întâlnim...
Asta era ceva mai dificil; tot grupul tăcu.
― La bibliotecă? sugeră Katie Bell câteva clipe mai târziu.
― Nu-mi imaginez că doamna Pince o să fie tocmai încân¬tată când o să aruncăm blesteme în bibliotecă, zise Harry.
― Poate într-o clasă goală? zise Dean.
― Da, spuse Ron, McGonagall ar putea să ne lase să ne întâlnim în clasa ei, aşa a făcut când s-a antrenat Harry pen¬tru Turnir.
Însă Harry era destul de sigur că McGonagall nu ar fi fost la fel de amabilă şi de data aceasta. În ciuda celor spuse de Hermione despre cum erau acceptate cercurile de studiu şi de teme şcolare, avea un puternic presentiment că acesta ar fi fost considerat mult mai dăunător decât celelalte.
― Da, atunci o să încercăm să găsim un loc, zise Hermione. O să vă trimitem tuturor un mesaj când o să ştim ora şi locul primei noastre întâlniri.
Cotrobăi prin geantă, scoase un pergament şi o pană, iar apoi ezită, ca şi când şi-ar fi făcut curaj să zică ceva.
― Cred... cred că toată lumea ar trebui să îşi scrie numele, ca să ştim cine a fost aici. Însă de asemenea cred că ar tre¬bui să cădem cu toţii de acord că nu o să ne apucăm să strigăm în gura mare ce facem. Dacă semnaţi, sunteţi de acord să nu îi spuneţi nici lui Umbridge, nici altcuiva ce punem la cale.
Fred întinse mâna după pergament şi semnă vesel, însă Harry observă imediat că mai mulţi dintre cei prezenţi nu păreau tocmai încântaţi de perspectiva de a-şi trece numele pe listă.
― Ăă... zise Zacharias rar, în timp ce refuza pergamentul pe care încerca să i-l dea George, păi... sunt sigur că o să-mi spună Ernie când este întâlnirea.
Însă Ernie părea şi el să ezite. Hermione îl privi, ridicân¬du-şi sprâncenele.
― Eu... păi, suntem totuşi Perfecţi, izbucni Ernie. Şi dacă ar fi găsită lista asta... Vreau să spun că... şi tu ai zis, dacă află Umbridge...
― Ai spus că acest grup e mai important lucru pe care-l faci anul ăsta, îi reaminti Harry.
― Eu ― da, zise Ernie, da, chiar cred asta, doar că...
― Ernie, tu chiar crezi că aş lăsa lista la vedere? zise Her¬mione, făcând încă o încercare.
― Nu. Nu, sigur că nu, zise Ernie, părând ceva mai puţin neliniştit, ăă... da, sigur, semnez.
Nimeni nu mai avu nici o obiecţie după Ernie, deşi Harry o văzu pe prietena lui Cho aruncându-i o privire plină de re¬proş înainte să îşi scrie numele. După ce semnă şi ultima per¬soană ― Zacharias ― Hermione luă pergamentul şi îl puse cu grijă în ghiozdan. Acum, în cadrul grupului plutea un senti¬ment ciudat. Era ca şi când ar fi semnat un fel de contract.
― Păi, trece timpul, zise Fred vioi, ridicându-se. George, Lee şi cu mine avem de achiziţionat nişte lucruri de natură delicată, ne vedem mai târziu.
Ceilalţi din grup plecară şi ei, câte doi sau câte trei.
Lui Cho îi luă ceva mai mult timp decât în mod normal să îşi închidă geanta înainte să plece, cu coama de păr negru şi lung alunecându-i în faţă şi ascunzându-i chipul, dar pri¬etena ei stătea alături, cu braţele încrucişate şi plescăind, aşa că Cho nu avu de ales şi trebui să plece cu ea. În timp ce prietena ei o împingea dincolo de uşă, Cho se uită înapoi şi îi făcu cu mâna lui Harry.
― Ei bine, cred că a fost în regulă, zise Hermione fericită, când ea, Harry şi Ron ieşiră din "Capul de mistreţ" în lumina orbitoare de afară.
Harry şi Ron aveau în mână sticlele de Berezero.
― Tipul ăla, Zacharias, este un idiot, spuse Ron, uitându-se urât la silueta lui Smith, care abia se distingea în depărtare.
― Nici mie nu prea îmi place de el, recunoscu Hermione, însă m-a auzit când vorbeam cu Ernie şi cu Hannah la masa Astropufilor şi părea foarte dornic să vină, ce puteam să-i spun? Dar de fapt, cu cât mai mulţi, cu atât mai bine... adică, Michael Corner şi prietenii lui nu ar fi venit, dacă nu ar fi fost prietenul lui Ginny...
Ron, care îşi băuse ultimele picături din sticla sa de Berezero, se înecă şi îşi scuipă lichidul pe haine.
― Prietenul CUI? izbucni el exasperat, cu urechile semă¬nându-i acum cu nişte fâşii de carne macră. Este prietena... sora mea iese cu... cum adică, Michael Corner?
― Păi, cred că de asta au venit el şi prietenii lui... mă rog, este evident că sunt interesaţi să înveţe să se apere, dar, dacă Ginny nu i-ar fi zis lui Michael ce se întâmplă...
― Când s-a... de când e... ?
― S-au întâlnit la balul de Crăciun şi sunt împreună de la sfârşitul anului trecut, zise Hermione calmă.
Ajunseseră pe strada principală, iar ea se opri în faţa magazinului "Penele lui Scrivenshaft", unde erau prezentate nişte frumoase pene de scris de fazan în vitrină.
― Hmm... nu mi-ar strica o pană nouă.
Intră în magazin. Harry şi Ron o urmară.
― Care din ei era Michael Corner? întrebă Ron furios.
― Cel brunet, spuse Hermione.
― Nu mi-a plăcut de el, spuse Ron imediat.
― Ce surpriză, spuse Hermione în şoaptă.
― Dar, zise Ron, ţinându-se după Hermione pe lângă un rând lung de pene în vase de aramă, credeam că lui Ginny îi plăcea de Harry!
Hermione se uită la el oarecum cu milă şi clătină din cap.
― Lui Ginny i-a plăcut de Harry, dar a renunţat la el cu luni în urmă. Nu că n-ar ţine la tine, desigur, adăugă ea amabilă pentru Harry, în timp ce examina o pană lungă, negru cu auriu.
Harry, care încă se gândea la semnul pe care i-l făcuse Cho cu mâna la despărţire, nu considera subiectul acesta la fel de interesant ca Ron, care pur şi simplu tremura de indignare, însă îl făcu să-şi dea seama de ceva ce nu realizase până atunci.
― Deci, de asta a început să vorbească? o întrebă el pe Hermione. De obicei nu vorbea niciodată de faţă cu mine.
― Exact, zise Hermione. Da, cred că o să mi-o iau pe asta...
Se duse la tejghea şi plăti cincisprezece sicii şi doi cnuţi, cu Ron după ea.
― Ron, spuse ea cu severitate când se întoarse şi îl calcă, exact de asta nu ţi-a spus Ginny că se vede cu Michael, ştia că o să reacţionezi în halul ăsta. Pentru numele lui Dumne¬zeu, nu mai insista.
― Ce vrei să spui? Cine, cum a reacţionat? Eu nu insist deloc...
Dar Ron continuă să bombăne în şoaptă pe tot drumul pe stradă.
Hermione îşi dădu ochii peste cap spre Harry şi apoi spuse în şoaptă, în timp ce Ron încă mormăia blesteme la adresa lui Michael Corner:
― Şi, apropo de Michael şi Ginny... cum e cu Cho şi cu tine?
― Ce vrei să spui? zise Harry repede.
Era ca şi când în interiorul lui s-ar fi strâns un cazan cu apă fierbinte; avea o senzaţie arzătoare, care îi făcea faţa să îl usture în aerul rece... Fusese atât de evident?
― Păi, zise Hermione, zâmbind uşor, pur şi simplu nu putea să-şi dezlipească ochii de pe tine, nu-i aşa?
Harry nu mai apreciase niciodată până atunci exact cât era de frumos la Hogsmeade.


CAPITOLUL XVII
DECRETUL EDUCAŢIONAL NUMĂRUL DOUĂZECI ŞI PATRU

Harry se simţi mai fericit în restul sfârşitului de săp¬tămână decât fusese tot semestrul. El şi Ron îşi petre¬cură cea mai mare parte a zilei de duminică făcându-şi temele din urmă şi, deşi nu se putea spune că, era distrac¬tiv, ultima explozie a soarelui de toamnă persistă, aşa că în loc să stea cocoşaţi la nişte mese în camera de zi, îşi luară de lucru afară şi se aşezară la umbra unui mesteacăn mare de pe marginea lacului. Hermione, care bineînţeles că era la zi cu toate temele, luă cu ea un nou ghem de lână şi îşi vrăji andrelele, astfel încât acestea se mişcau şi ţăcăneau sus¬pendate în aer lângă ea, făcând alte pălării şi fulare.
Faptul că făceau ceva pentru a se opune lui Umbridge şi Ministerului, şi că era un membru cheie al răzvrătirii, îi dădea lui Harry un sentiment de imensă satisfacţie. Continua să retrăiască în minte întâlnirea de sâmbătă: toţi acei oameni care veniseră la el să-i înveţe Apărarea contra Magiei Negre... expresiile de pe feţele lor când auziseră de unele lucruri pe care le făcuse... şi Cho, care îl lăudase pen¬tru cum se descurcase la Turnirul Trivrăjitor ― ştiind că toţi acei oameni nu îl considerau o ciudăţenie mincinoasă, ci o persoană demnă de admiraţie; fu atât de remontat, încât luni dimineaţă încă era vesel, în ciuda apropierii iminente a orelor care îi plăceau cel mai puţin.
El şi Ron coborâră din dormitor, discutând despre ideea Angelinei de a lucra la o manevră nouă, numită "agaţă-prinde-rostogoleşte", din timpul antrenamentului de vâjthaţ din ziua aceea, şi abia când ajunseră în mijlocul camerei de zi însorite observară elementul nou care atrăsese deja atenţia unui mic grup de persoane.
Pe avizierul Cercetaşilor fusese prins un anunţ mare; atât de mare, încât le acoperea pe toate celelalte ― lista cu cărţile de vânzare la mâna a doua, lista cu regulile şcolii, reamintite de Argus Filch, orarul de antrenamente al echipei de vâjthaţ, propunerile de schimb ale unor anumite poze din broscuţele de ciocolată cu altele, ultimul anunţ al fraţilor Weasley pentru experimente, datele sfârşiturilor de săp¬tămână în Hogsmeade şi anunţurile de obiecte pierdute sau găsite. Noul anunţ era tipărit cu litere mari, negre, şi avea un sigiliu cu un aspect foarte oficial în partea de jos, lângă o semnătură îngrijită şi înflorată.

DIN ORDINUL MARELUI INCHIZITOR
DE LA HOGWARTS

Toate organizaţiile, societăţile, echipele, grupurile şi cluburile elevilor sunt din acest moment desfiinţate.

O organizaţie, societate, echipă, un grup sau un club este definit(ă) ca o întâlnire între trei sau mai mulţi elevi la inter¬vale stabilite.

Permisiunea de reînfiinţare poate fi obţinută de la Marele Inchizitor.
(Doamna profesoară Umbridge).

Nu poate exista nici o organizaţie, societate, echipă, grup sau club fără ştiinţa şi aprobarea Marelui Inchizitor.

Orice elev dovedit că a format sau a făcut parte dintr-o orga¬nizaţie, societate, echipă, grup sau club care nu a fost aprobat de Marele Inchizitor va fi exmatriculat.

Cele de sus sunt conforme Decretului Educaţional Numărul Douăzeci şi Patru.

Semnat: Dolores Jane Umbridge, Mare Inchizitor

Harry şi Ron citiră anunţul peste capetele unor elevi neliniştiţi din anul doi.
― Asta înseamnă că o să desfiinţeze clubul nostru de Gobstones? îl întrebă unul din ei pe un prieten.
― Nu cred că o să aveţi probleme cu Gobstones, zise Ron sumbru, făcându-i pe elevul din anul doi să tresară. Însă nu cred că o să fim şi noi la fel de norocoşi, ce zici? îl întrebă el pe Harry, în timp ce cei din anul doi plecară grăbiţi.
Harry reciti anunţul. Fericirea care îl cuprinsese începând de sâmbătă dispăruse. Stomacul îi zvâcnea de supărare.
― Nu este o coincidenţă, spuse el, încleştându-şi pumnii. Ştie.
― Nu are cum, zise Ron imediat.
― În hanul acela au fost oameni care au tras cu urechea. Şi hai să recunoaştem, nu ştim în câţi dintre cei care au apărut putem avea încredere... oricare dintre ei ar fi putut să se ducă şi să-i spună lui Umbridge...
Şi el, care avusese impresia că îl credeau, că îl admirau...
― Zacharias Smith! zise Ron imediat, dându-şi cu pumnul în palmă. Sau... mi s-a părut că şi Michael Corner ăla avea o privire cam şmecheră...
― Mă întreb dacă a aflat Hermione, zise Harry, întorcân¬du-se să se uite la uşa care ducea spre dormitoarele fetelor.
― Hai să mergem să-i spunem, zise Ron.
O luă la fugă, deschise uşa şi începu să urce scara în spirală. Ajunse la a şasea treaptă când se auzi un sunet răsunător ca un claxon şi treptele se topiră unele în altele, formând un tobogan de piatră lung şi uniform ca o rampă. Pentru o fracţiune de secundă, Ron încercă să fugă în continuare, dând energic din mâini ca o moară de vânt, însă apoi căzu pe spate şi alunecă extrem de repede pe toboganul nou-creat, oprin¬du-se întins pe spate la picioarele lui Harry.
― Ăă... nu cred că avem voie în dormitoarele fetelor, spuse Harry, ridicându-l pe Ron în picioare şi încercând să nu râdă.
Două fete din anul patru alunecară vesele în viteză pe toboganul de piatră.
― Ooo, cine a încercat să urce? chicotiră ele fericite, ridicându-se dintr-o săritură şi privindu-i cercetător pe Harry şi Ron.
― Eu, zise Ron, care era încă destul de răvăşit. Nu mi-am dat seama că o să se întâmple aşa ceva. Este nedrept! adăugă el către Harry, în timp ce fetele ieşeau pe gaura tabloului, chicotind în continuare cu poftă. Hermione are voie în dor¬mitorul nostru, atunci noi de ce nu...?
― Păi, este o regulă de modă veche, spuse Hermione, care tocmai alunecase frumos în faţa lor pe un covor şi acum se ridica, însă în Hogwarts: o istorie scrie că fondatorii au crezut că fetele erau mai de încredere decât băieţii. Oricum, de ce ai vrut să urci?
― Ca să te văd... uite! zise Ron, trăgând-o spre avizier.
Ochii lui Hermione parcurseră repede anunţul. Expresia de pe chipul ei deveni de piatră.
― Trebuie să-i fi zis cineva! spuse Ron mânios.
― Nu se poate, zise Hermione pe o voce joasă.
― Eşti tare naivă, zise Ron, crezi că doar pentru că tu eşti cinstită şi demnă de încredere...
― Nu, nu se poate, pentru că, am aruncat un blestem pe bucata de pergament pe care am semnat-o cu toţii, zise Hermione sumbru. Crede-mă, dacă s-a apucat cineva şi i-a zis lui Umbridge, o să ştim exact cine a fost şi o să-i pară foarte rău.
― Ce o să păţească? zise Ron entuziasmat.
― Păi, spuse Hermione, hai să zicem că, pe lângă ce or să aibă ei, acneea lui Eloise Midgeon o să pară nişte pistrui drăguţi. Hai să mergem la micul dejun şi să vedem ce zic ceilalţi... Oare a fost afişat în toate casele?
Imediat cum intrară în Marea Sală îşi dădură seama că anunţul lui Umbridge nu apăruse doar în Turnul Cerceta¬şilor. În sală era o gălăgie de o intensitate stranie şi o miş¬care mai energică decât de obicei, în timp ce oamenii se aşe¬zau şi se ridicau de la mese, discutând despre ce citiseră. Harry, Ron şi Hermione abia luaseră loc, când Neville, Dean, Fred, George şi Ginny se aruncară asupra lor.
― Aţi văzut?
― Credeţi că ştie?
― Ce o să facem?
Toţi îl priviră pe Harry. Acesta se uită în jur, ca să fie sigur că nu era nici un profesor prin apropiere.
― O s-o facem oricum, bineînţeles, spuse el încet.
― Ştiam eu că asta o să zici, spuse George, zâmbind şi bătându-i pe umăr pe Harry.
― Şi Perfecţii? zise Fred, uitându-se întrebător la Ron şi Hermione.
― Sigur că da, spuse Hermione calmă.
― Uitaţi, vin Ernie şi Hannah Abbot, zise Ron, uitându-se peste umăr. Plus tipii ăia de la Ochi-de-Şoim şi Smith... şi n-are nimeni acnee.
Hermione păru alarmată.
― Lasă acneea, idioţii nu pot să vină aici acum, ar părea extrem de suspect ― staţi jos! le spuse ea cu fermitate lui Ernie şi Hannah, făcându-le semn disperată să se întoarcă la masa Astropufilor. Mai târziu! Vorbim ― mai ― târziu!
― Mă duc să-i spun lui Michael, zise Ginny nerăbdătoare, ridicându-se grăbită, ce prost, zău aşa...
Se îndreptă repede către masa Ochilor-De-Şoim, iar Harry se uită după ea. Cho nu stătea foarte departe, vorbea cu prietena ei cu părul creţ, pe care o adusese cu ea la "Capul de mistreţ". Oare avea să se sperie de Umbridge şi să nu mai vină la întâlniri?
Însă repercusiunile complete ale anunţului nu se făcură simţite până când fură pe punctul să iasă din Marea Sală şi să se ducă la Istoria Magiei.
― Harry! Ron!
Era Angelina, care se apropia în grabă, părând disperată.
― Este în ordine, spuse Harry încet, când ea ajunse destul de aproape ca să-l audă. Tot o să...
― Îţi dai seama că asta include şi vâjthaţul? spuse Ange¬lina peste el. Trebuie să mergem şi să-i cerem voie să reîn¬fiinţăm echipa Cercetaşilor!
― Poftim? zise Harry.
― Nu se poate, spuse Ron, îngrozit.
― Aţi citit anunţul, menţionează şi echipele! Aşa că, Harry, fii atent... Îţi spun pentru ultima oară... te rog, te rog să nu îţi pierzi cumpătul cu Umbridge din nou, sau s-ar putea să nu ne mai lase să jucăm!
― Bine, bine, zise Harry, dat fiind că Angelina arăta de parcă mai avea puţin şi plângea. Nu-ţi face griji, o să fiu cuminte...
― Pun pariu că Umbridge e la Istoria Magiei, spuse Ron sumbru, când porniră către cursul lui Binns. Încă nu a venit în inspecţie la Binns... Pariez pe cât vreţi că-i acolo...
Însă se înşelase; singurul profesor prezent când intrară era profesorul Binns, plutind la câţiva centimetri deasupra scaunului, ca de obicei, şi pregătindu-se să îşi continue zumzăi¬tul monoton despre războaiele uriaşilor. În ziua aceea, Harry nici măcar nu încercă să fie atent la ce spunea; mâzgăli la întâmplare pe pergament ignorând coatele şi privirile mustră¬toare ale lui Hermione, până când o lovitură în coaste deosebit de dureroasă îl făcu să-şi ridice privirea supărat.
― Ce e?
Ea arătă spre fereastră. Harry se uită în jur. Hedwig era aşezată pe pervazul îngust, privindu-i prin geamul gros, cu o scrisoare legată de picior. Harry nu înţelegea; tocmai fuse¬seră la micul dejun, de ce Dumnezeu nu îi dăduse scrisoarea atunci, ca de obicei? Mulţi dintre ceilalţi colegi ai săi arătau şi ei cu degetul spre Hedwig.
― Ah, întotdeauna mi-a plăcut bufniţa asta, este tare frumoasă, o auzi Harry pe Lavender şoptindu-i lui Parvati.
Se uită la profesorul Binns, care îşi citea în continuare notiţele, la fel de senin şi fără să ştie că elevii erau chiar mai puţin atenţi decât de obicei. Harry se ridică în tăcere de pe scaun, se ghemui şi se duse grăbit de-a lungul şirului până la fereastră, unde împinse zăvorul şi o deschise foarte încet.
Se aşteptase ca Hedwig să întindă piciorul, pentru ca el să poată lua scrisoarea, şi apoi să zboare către culcuşul bufniţelor, însă în clipa în care deschise fereastra destul de larg, ea intră repede, ciripind a jale. Harry închise fereastra, aruncându-i o privire neliniştită profesorului Binns, se lăsă iar în jos şi se întoarse repede la locul lui, cu Hedwig pe umăr. Se aşeză, o luă pe Hedwig în poală şi dădu să desfacă scrisoarea pe care o avea legată de picior.
Abia atunci îşi dădu seama că penele lui Hedwig erau zbârlite într-un mod ciudat; unele erau curbate în direcţia greşită, iar o aripă stătea într-un unghi nefiresc.
― E rănită! şopti Harry, coborându-şi capul deasupra ei. Hermione şi Ron se aplecară spre el, Hermione chiar îşi puse pana deoparte.
― Uite... a păţit ceva la aripă...
Hedwig tremura; când Harry încercă să îi atingă aripa, tresări puţin, înfoindu-se de parcă s-ar fi umflat, şi îl privi cu reproş.
― Domnule profesor Binns, zise Harry tare, şi toţi cei din clasă se întoarseră să se uite la el. Nu mă simt bine.
Profesorul Binns îşi ridică privirea de pe notiţe, părând uimit, ca întotdeauna, să descopere camera din faţa lui plină de elevi.
― Nu te simţi bine? repetă el nesigur.
― Câtuşi de puţin, spuse Harry hotărât, ridicându-se în picioare, cu Hedwig ascunsă la spate. Cred că trebuie să mă duc în aripa spitalului.
― Da, zise profesorul Binns, evident nedumerit. Da... da, aripa spitalului... bine, du-te, Perkins...
După ce ieşi din clasă, Harry o puse pe Hedwig înapoi pe umăr şi străbătu repede holul, oprindu-se ca să se gândească doar când ajunse departe de uşa lui Binns. Prima persoană la care s-ar fi gândit să o vindece pe Hedwig ar fi fost Hagrid, desigur; însă, având în vedere că habar nu avea unde era Hagrid, nu îi mai rămânea decât să o găsească pe profesoara Grubbly-Plank şi să spere că îl va ajuta.
Se uită pe fereastră la terenul bătut de vijelie şi pustiu. Nu era nici urmă de ea pe lângă coliba lui Hagrid; dacă nu preda, probabil că era în cancelarie. Începu să coboare scările, cu Hedwig ciripind slăbită, în timp ce i se balansa pe umăr.
Uşa cancelariei era flancată de două himere. Când Harry se apropie, una dintre ele cârâi:
― Ar trebui să fii la ore, tipule.
― Este o urgenţă, zise Harry scurt.
― Oooo, o urgenţă, da? spuse cealaltă himeră pe o voce subţire. Păi, asta ne-a lăsat fără replică, nu?
Harry bătu la uşă. Auzi paşi, apoi uşa se deschise şi el se trezi faţă-n faţă cu profesoara McGonagall.
― Doar nu ai primit o altă detenţie! zise ea imediat, cu lentilele dreptunghiulare scânteindu-i ameninţător.
― Nu, doamnă profesoară! zise Harry grăbit.
― Atunci, de ce nu eşti la ore?
― Se pare că este o urgenţă, zise mieros a doua himeră.
― O caut pe doamna profesoară Grubbly-Plank, îi explică Harry. Este vorba de bufniţa mea, este rănită.
― Bufniţă rănită, ai zis?
Profesoara Grubbly-Plank apăru lângă umărul profe¬soarei McGonagall, fumând pipă şi ţinând în mână un exemplar din Profetul zilei.
― Da, spuse Harry, ridicând-o pe Hedwig cu grijă de pe umăr, a apărut după celelalte bufniţe de la poşta de dimi¬neaţă şi are ceva la aripă, uitaţi...
Profesoara Grubbly-Plank strânse pipa cu hotărâre între dinţi şi o luă pe Hedwig de la Harry, în timp ce profesoara McGonagall o urmărea.
― Hmm, zise profesoara Grubbly-Plank, mişcându-i-se puţin pipa în timp ce vorbea. Se pare că a atacat-o cineva. Însă nu-mi dau seama ce ar fi putut să fie. Thestralii atacă uneori şi păsări, desigur, însă Hagrid i-a dresat foarte bine pe Thestralii de la Hogwarts să nu se atingă de bufniţe.
Harry nu ştia şi nici nu îi păsa ce erau Thestralii; nu vroia să ştie decât că Hedwig avea să se facă bine. Profesoara McGonagall, însă, se uită tăios la Harry şi zise:
― Potter, ştii cât a călătorit bufniţa aceasta?
― Ăă, spuse Harry. Vine de la Londra, cred.
Îi întâlni privirea pentru o clipă şi ştiu, după modul în care i se uniră sprâncenele la mijloc, că înţelesese că "Lon¬dra" însemna " Casa Cumplită, numărul doisprezece."
Profesoara Grubbly-Plank scoase un monoclu dintr-un buzunar interior al robei şi şi-l puse la ochi, pentru a exa¬mina îndeaproape aripa lui Hedwig.
― Cred că aş putea rezolva problema dacă o laşi la mine, Potter, zise ea.
― În orice caz, nu are voie să zboare la distanţe mari timp de câteva zile.
― Ăă... sigur... mulţumesc, zise Harry, exact când sună de ieşire.
― Pentru puţin, spuse profesoara Grubbly-Plank pe un ton aspru, întorcându-se în cancelarie.
― Stai puţin, Wilhelmina! zise profesoara McGonagall. Scrisoarea lui Potter!
― A, da! spuse Harry, care uitase pentru o clipă de perga¬mentul legat de piciorul lui Hedwig.
Profesoara Grubbly-Plank i-l dădu şi apoi dispăru în can¬celarie ţinând-o în braţe Hedwig, care se uita la Harry de parcă nu îi venea să creadă că o dădea aşa. Simţindu-se puţin vinovat, acesta vru să plece, dar profesoara McGo¬nagall îl chemă înapoi.
― Potter!
― Da, doamnă profesoară McGonagall?
Se uită într-o parte şi în alta a holului; veneau elevi din ambele părţi.
― Ţine minte, zise ea încet grăbită, cu ochii pe sulul de per¬gament din mâna lui, că liniile de comunicaţie spre şi dinspre Hogwarts ar putea fi urmărite, da?
― Eu... spuse Harry, dar şuvoiul de elevi care curgea de-a lungul holului aproape că îl ajunsese din urmă.
Profesoara McGonagall îi făcu un mic semn cu capul şi se întoarse în cancelarie, lăsându-l acolo pe Harry, care fu luat de curent şi dus în curte. Îi zări pe Ron şi pe Hermione stând deja adăpostiţi într-un colţ, cu gulerele ridicate împotriva vân¬tului. Harry desfăcu sulul, în timp ce se îndrepta grăbit spre ei, şi descoperi cinci cuvinte scrise de Sirius:
Azi, acelaşi loc, aceeaşi oră.
― Hedwig e bine? întrebă Hermione neliniştită, în clipa când Harry ajunse destul de aproape ca să o audă.
― Unde ai dus-o? întrebă Ron.
― La Grubbly-Plank, zise Harry. Şi m-am întâlnit cu Mc¬Gonagall... Fiţi atenţi...
Şi le povesti ce spusese profesoara McGonagall. Spre ui¬mirea lui, nici unul dintre ei nu păru şocat. Din contră, schimbară nişte priviri pline de înţeles.
― Ce e? spuse Harry, uitându-se când la Ron, când la Hermione.
― Păi, tocmai îi ziceam lui Ron... dacă a încercat cineva să o intercepteze pe Hedwig? Adică, până acum nu a mai fost rănită niciodată pe parcursul unui zbor, nu-i aşa?
― De fapt, de la cine este scrisoarea? întrebă Ron, luând mesajul de la Harry.
― De la Snuffles, spuse Harry încet.
― "Acelaşi loc, aceeaşi oră?" Se referă la focul din camera de zi?
― Evident, spuse Hermione, citind şi ea mesajul şi părând îngrijorată. Tot ce sper este că nu a mai citit-o şi altcineva...
― Însă era sigilată cum trebuie, zise Harry, încercând să se convingă în acelaşi timp şi pe el. Şi nimeni nu ar înţelege ce înseamnă, dacă nu ar şti că am mai vorbit cu el înainte, nu-i aşa?
― Nu ştiu, spuse Hermione neliniştită, aruncându-şi ghioz¬danul pe umăr când sună iar clopoţelul, nu ar fi foarte greu să sigileze pergamentul la loc prin magie... Iar dacă este urmărită Reţeaua Zvrr... chiar nu pot să-mi dau seama cum am putea să-l avertizăm să nu vină fără să fim şi de data asta interceptaţi!
Coborâră treptele către celule târşâindu-şi picioarele către ora de Poţiuni şi cufundaţi în gânduri, însă când ajun¬seră la capătul scărilor fură treziţi la realitate de vocea lui Draco Reacredinţă, care stătea chiar în faţa clasei lui Plesneală, fluturând o bucată de pergament cu aspect oficial şi vorbind mult mai tare decât era cazul, ca să-i poată auzi fiecare cuvânt.
― Da, Umbridge i-a dat echipei de vâjthaţ a Viperinilor permisiunea de a continua imediat să joace, m-am dus să vorbesc cu ea la prima oră. Nici n-a durat mult, adică, îl ştie foarte bine pe tata, el trece tot timpul pe la Minister... o să fie interesant să vedem dacă o să li se permită şi Cerce¬taşilor să joace în continuare, nu-i aşa?
― Nu spuneţi nimic, îi imploră şoptit Hermione pe Harry şi Ron, care îl priveau pe Reacredinţă cu chipurile împie¬trite şi pumnii încleştaţi. Asta vrea.
― Adică, spuse Reacredinţă, ridicând vocea încă puţin, cu ochii cenuşii scânteind răuvoitor spre Harry şi Ron, dacă este o problemă de influenţă la Minister, nu prea cred că au şan¬se... Din câte zice tata, de ani de zile caută o scuză să-l conce¬dieze pe Arthur Weasley... Iar cât despre Potter... tata spune că nu este decât o problemă de timp până când o să-l expe¬dieze Ministerul la Sf. Mungo... se pare că au o secţie specială pentru cei cărora le-a fost zăpăcit creierul prin magie.
Reacredinţă făcu o mutră caraghioasă, cu maxilarul atârnân¬du-i şi dând ochii peste cap. Crabbe şi Goyle scoaseră hohotele lor obişnuite de râs; Pansy Parkinson icni de bucurie.
Ceva se lovi cu putere de umărul lui Harry, dându-l la o parte. O fracţiune de secundă mai târziu, îşi dădu seama că era Neville, care tocmai trecuse furios pe lângă el, îndrep¬tându-se direct spre Reacredinţă.
― Neville, nu!
Harry făcu un salt înainte şi îl prinse pe Neville de robă; Neville se luptă cu disperare, vânturându-şi pumnii şi încer¬când cu orice preţ să ajungă la Reacredinţă, care păru extrem de şocat pentru o clipă.
― Ajută-mă! îi strigă Harry lui Ron, reuşind să treacă un braţ în jurul gâtului lui Neville şi să îl târască înapoi, departe de Viperini.
Crabbe şi Goyle îşi flexau muşchii braţelor, în timp ce se aşezau în faţa lui Reacredinţă, gata de luptă. Ron îl apucă pe Neville de mâini şi, împreună cu Harry, reuşi să-l aducă înapoi în rândul Cercetaşilor. Neville avea faţa roşie ca focul; strânsoarea lui Harry în jurul gâtului îl făcea greu de înţeles, însă reuşi să bâiguie nişte cuvinte.
― Nu... amuzant... nu mă... Mungo... Îi arăt... eu...
Uşa celulei se deschise. Plesneală apăru în prag. Ochii săi întunecaţi scrutară rândul Cercetaşilor până în dreptul lui Harry şi Ron, care se luptau cu Neville.
― Potter, Weasley, Poponeaţă, vă bateţi? vorbi Plesneală cu o voce rece, batjocoritoare. Zece puncte pierdute de Cercetaşi. Potter, dă-i drumul lui Poponeaţă, sau te paşte detenţia. Toată lumea, înăuntru.
Harry îi dădu drumul lui Neville, care rămase pe loc, gâfâind şi uitându-se urât la el.
― A trebuit să te opresc, zise Harry, ridicându-şi ghioz¬danul. Crabbe şi Goyle te-ar fi făcut bucăţi.
Neville nu spuse nimic; îşi înşfăcă ghiozdanul şi intră supărat în celulă.
― Ce a fost asta, zise Ron rar, în timp ce îl urmau pe Neville, pentru numele lui Merlin?
Harry nu răspunse. Ştia exact de ce lui Neville îi era foarte greu să audă de oamenii care erau în spitalul Sf. Mungo din cauza unor afecţiuni magice la creier, însă îi jurase lui Dumbledore că nu va dezvălui nimănui secretul băiatului. Nici măcar Neville nu ştia că Harry era la curent.
Harry, Ron şi Hermione se aşezară la locurile lor obişnuite din fundul clasei, îşi scoaseră pergamentele, penele şi exemplarele cărţii O sută de plante şi ciuperci magice. Cei din jurul lor vorbeau în şoaptă despre ce făcuse Neville, dar, când Plesneală închise uşa celulei cu un zgomot răsunător, toată lumea amuţi.
― Observaţi, zise Plesneală pe tonul său jos şi ironic, că astăzi avem un oaspete.
Făcu un semn către colţul întunecat al celulei şi Harry o văzu pe profesoara Umbridge stând acolo, cu clipboard-ul pe genunchi. Se uită pieziş la Ron şi Hermione, cu sprâncenele ridicate. Plesneală şi Umbridge, cei doi profesori pe care îi detesta cel mai mult. Îi era greu să se hotărască pe care dintre ei îşi dorea să-l vadă triumfând asupra celuilalt.
― Azi vom continua cu Soluţia Întăritoare. Veţi găsi ames¬tecurile la fel cum le-aţi lăsat lecţia trecută; dacă au fost făcute corect, trebuie să se fi maturat bine în timpul week-end-ului. Aveţi instrucţiunile ― flutură iar bagheta ― pe tablă. Continuaţi.
Profesoara Umbridge petrecu prima jumătate de oră luând notiţe în colţul ei. Harry era foarte nerăbdător să o vadă punându-i întrebări lui Plesneală; atât de nerăbdător, încât deveni din nou neglijent cu poţiunea.
― Sânge de salamandră, Harry! gemu Hermione, apucân¬du-l de încheietură ca să-l împiedice să adauge ingredientul greşit pentru a treia oară, nu suc de rodii!
― Da, spuse Harry vag, lăsând sticla jos şi continuând să se uite spre colţ.
Umbridge tocmai se ridicase.
― Ha, zise el încet, în timp ce ea se plimba printre două rânduri de mese către Plesneală, care era aplecat peste ceaunul lui Dean Thomas.
― Ei bine, elevii par să fie destul de avansaţi pentru nivelul lor, zise ea vioi din spatele lui Plesneală. Deşi nu sunt foarte sigură că este bine faptul că le predaţi o poţiune ca Soluţia Întăritoare. Cred că Ministerul ar prefera să fie eliminată din programă.
Plesneală se ridică încet şi se întoarse spre ea.
― Ia spuneţi... de cât timp predaţi la Hogwarts? întrebă ea, cu pana pe clipboard.
― De paisprezece ani, răspunse Plesneală.
Avea o expresie impenetrabilă. Harry, privindu-i cu aten¬ţie, mai puse câteva picături în poţiune; aceasta şuieră ame¬ninţător şi se făcu din turcoaz portocalie.
― Aţi candidat întâi pentru postul de profesor de Apărare contra Magiei Negre, dacă nu mă înşel? îl întrebă profe¬soara Umbridge pe Plesneală.
― Da, spuse Plesneală încet.
― Însă aţi eşuat?
Plesneală strânse din buze.
― Evident.
Profesoara Umbridge mâzgăli ceva pe clipboard.
― Şi cred că aţi candidat în mai multe rânduri pentru pos¬tul de la Apărarea contra Magiei Negre de când aţi devenit profesor în această şcoală, dacă nu mă înşel?
― Da, spuse Plesneală încet, abia mişcându-şi buzele şi părând foarte supărat.
― Bănuiţi cumva de ce Dumbledore a refuzat sistematic să vă numească în acest post? întrebă Umbridge.
― Vă sugerez să îl întrebaţi pe el, zise Plesneală repezit.
― O, aşa voi face, zise profesoara Umbridge cu un zâmbet dulce.
― Să înţeleg că este ceva important? întrebă Plesneală, cu ochii săi negri întredeschişi.
― O, da, zise profesoara Umbridge, da, Ministerul doreşte să înţeleagă... ăă... trecutul profesorilor până în cele mai mici detalii.
Se îndepărtă, se duse la Pansy Parkinson şi începu să îi pună întrebări despre orele de curs. Plesneală se uită la Harry şi pentru o clipă li se întâlniră privirile. Harry îşi coborî repede privirea spre poţiunea care acum se închega într-un mod îngrozitor şi emana un miros puternic de cauciuc ars.
― Iar nu primeşti note, Potter, spuse Plesneală cu răutate, golind ceaunul lui Harry cu o mişcare de baghetă. Îmi vei scrie un eseu despre compoziţia corectă a acestei poţiuni, arătând unde şi de ce ai greşit. Îl vei preda data viitoare, ai înţeles?
― Da, spuse Harry furios.
Plesneală le dăduse deja teme şi în seara aceea avea antre¬nament de vâjthaţ; asta însemna alte nopţi nedormite. Habar n-avea cum de se trezise fericit în dimineaţa aceea. Acum nu simţea decât o dorinţă arzătoare ca ziua să se termine.
― Poate că nu mă duc la Previziuni despre Viitor, spuse el sumbru, în timp ce stăteau în curte după prânz, cu vântul mişcându-le poalele robelor şi borurile pălăriilor. O să mă pre¬fac că sunt bolnav şi o să scriu eseul pentru Plesneală, ca să nu mai trebuiască să stau treaz aproape toată noaptea.
― Trebuie să te duci la Previziuni despre Viitor, zise Hermione cu severitate.
― Auzi cine vorbeşte, tu ai renunţat la Previziuni despre Viitor, o urăşti pe Trelawney! spuse Ron indignat.
― Nu o urăsc, spuse Hermione cu superioritate. Pur şi simplu cred că este o profesoară îngrozitoare şi că de fapt e o escroacă bătrână. Dar Harry a lipsit deja de la Istoria Magiei şi nu cred ar trebui să mai piardă încă o oră!
Era prea mult adevăr în aceste cuvinte pentru ca Harry să le poată ignora, aşa că jumătate de oră mai târziu se aşeză înconjurat de atmosfera fierbinte, prea parfumată din clasa de Previziuni despre Viitor, fiind supărat pe toată lumea. Profesoara Trelawney împărţea din nou exemplare ale Oracolului viselor. Harry se gândi că ar fi fost mult mai câşti¬gat dacă ar fi scris eseul-pedeapsă pentru Plesneală în loc să fi stat acolo, încercând să găsească înţelesuri ascunse într-o grămadă de vise inventate.
Însă se părea că nu era singura persoană din clasa de la Previziuni despre Viitor care era prost dispusă. Profesoara Trelawney trânti un exemplar al Oracolului pe masă între Harry şi Ron şi se îndepărtă grăbită, cu gura pungă; azvârli următorul exemplar al Oracolului către Seamus şi Dean, ratând de puţin capul lui Seamus, şi-l aruncă pe ultimul spre pieptul lui Neville cu o forţă atât de mare că acesta alunecă de pe pernă.
― Ei bine, la treabă! zise profesoara Trelawney tare, cu o voce ascuţită şi oarecum isterică, ştiţi ce aveţi de făcut! Sau sunt o profesoară atât de slabă încât nu aţi învăţat până acum cum să deschideţi o carte?
Toată clasa o privi derutată, iar apoi elevii se uitară unii la alţii. Harry, însă, credea că ştia ce se întâmplase. În timp ce profesoara Trelawney se trântea la loc pe scaunul ei cu spătar înalt, cu ochii ei mari şi plini de lacrimi de supărare, se aplecă spre Ron şi îi şopti:
― Cred că a primit rezultatul inspecţiei.
― Doamnă profesoară? zise Parvati Patil pe o voce joasă (ea şi Lavender o admiraseră dintotdeauna pe profesoara Trelawney). Doamnă profesoară, s-a întâmplat... ăă... ceva?
― Dacă s-a întâmplat? strigă profesoara Trelawney cu o voce cutremurată de sentiment. Sigur că nu! Am fost jignită, desigur... au fost făcute insinuări împotriva mea... s-au for¬mulat acuzaţii nefondate... dar nu, nu s-a întâmplat nimic, sigur că nu!
Trase aer în piept cutremurându-se şi nu se mai uită la Parvati, cu lacrimile de furie şiroindu-i pe sub ochelari.
― Nu spun nimic, se înecă ea, de cei şaisprezece ani de muncă pasionată... se pare că au trecut neobservaţi... Însă nu voi accepta să fiu insultată, nu, asta nu!
― Dar, doamnă profesoară, cine vă insultă? întrebă Parvati cu timiditate.
― Instituţia! spuse profesoara Trelawney, pe o voce joasă, dramatică şi tremurândă. Da, cei care au ochii prea întunecaţi de cotidian ca să vadă ce văd eu, să ştie ce ştiu eu... Desigur, noi clarvăzătorii am fost mereu temuţi, mereu persecutaţi... Este... vai... soarta noastră.
Înghiţi în sec, îşi şterse cu putere obrajii uzi cu un capăt al şalului, iar apoi îşi scoase din mânecă o mică batistă cu broderie şi îşi suflă nasul foarte tare, făcând un zgomot asemănător celui pe care îl făcea Peeves când scotea limba.
Ron râse ironic. Lavender îi aruncă o privire dezgustată.
― Doamnă profesoară, zise Parvati, vreţi să spuneţi că... are legătură cu doamna profesoară Umbridge...?
― Să nu îmi vorbeşti de femeia aceea! strigă profesoara Trelawney, ridicându-se brusc, zăngănindu-şi mărgelele şi aruncând săgeţi din spatele ochelarilor. Te rog frumos să lucrezi în continuare!
Îşi petrecu restul orei plimbându-se printre ei, cu lacri¬mile încă prelingându-i-se de după ochelari şi murmurând în şoaptă ceea ce păreau să fie ameninţări.
― ... Puteţi să alegeţi să plecaţi... câtă lipsă de demnitate... perioadă de probă... mai vedem noi... cum îndrăzneşte...
― Tu şi Umbridge aveţi ceva în comun, îi spuse Harry încet lui Hermione când se reîntâlniră la ora de Apărare contra Magiei Negre. Este clar că şi ea crede că Trelawney este o escroacă bătrână... se pare că i-a dat o perioadă de probă.
În timp ce Harry vorbea, Umbridge intră în clasă, purtân¬du-şi funda neagră de catifea şi o expresie de îngâmfare maximă.
― Bună ziua, elevi !
― Bună ziua, doamnă profesoară Umbridge, ziseră ei.
― Baghetele deoparte, vă rog.
Însă de data asta nu se auzi nici un zgomot de răspuns; nimeni nu se obosise să îşi scoată baghetele.
― Vă rog să daţi la pagina treizeci şi patru a cărţii Teoria magică defensivă şi să citiţi al treilea capitol, intitulat "Pledoarie pentru răspunsul neofensiv la atacurile magice". Nu este nevoie să...
― Vorbiţi, spuseră în acelaşi timp Harry, Ron şi Her¬mione în şoaptă.

*

― Nici un antrenament de vâjthaţ, spuse Angelina pe un ton sec când Harry, Ron şi Hermione intrară în camera de zi după cina din seara aceea.
― Dar nu mi-am pierdut cumpătul! zise Harry îngrozit. Angelina, nu i-am zis nimic, îţi jur, nu am...
― Ştiu, ştiu, zise Angelina distrusă. Nu a spus decât că are nevoie să se gândească puţin.
― Să se gândească la ce? spuse Ron supărat. Viperinilor le-a dat aprobarea, nouă de ce ne-o refuză?
Însă Harry îşi imagina cât de mult îi plăcea lui Umbridge să-i ameninţe pe Cercetaşi cu interzicerea vâjthaţului şi la fel de uşor pricepea de ce nu vroia să renunţe prea curând la această armă contra lor.
― Păi, zise Hermione, gândeşte-te la partea bună... cel puţin acum ai timp să scrii eseul pentru Plesneală!
― Şi asta e partea bună, nu? se răsti Harry, în timp ce Ron o privea pe Hermione, nevenindu-i să creadă. Fără antrena¬ment de vâjthaţ şi cu Poţiuni suplimentare?
Harry se prăbuşi într-un scaun, îşi scoase din ghiozdan eseul pentru Poţiuni fără prea multă tragere de inimă şi se apucă de lucru. Îi era foarte greu să se concentreze; chiar dacă ştia că Sirius nu avea să apară în foc decât mult mai târziu, nu putea să nu se uite în flăcări la fiecare câteva minute, doar ca să fie sigur. De asemenea, în cameră era extrem de mult zgomot: se părea că Fred şi George îşi per¬fecţionaseră o parte din Cutiile de Gustări cu Surprize, iar acum o demonstrau pe rând în faţa unei mulţimi care îi aclama şi încuraja.
Mai întâi, Fred muşca din capătul portocaliu al unei cara¬mele şi începea să vomite spectaculos într-o găleată pe care o aşezaseră în faţa lor. Apoi înghiţea cu greu capătul mov al caramelei, moment în care se oprea imediat din vomitat. Lee Jordan, care asista la demonstraţie, făcea să dispară voma la intervale regulate cu aceeaşi Vrajă de Dispariţie pe care o tot folosea Plesneală la poţiunile lui Harry.
Din cauza zgomotelor sistematice de vomitat, a urletelor şi a vocilor lui Fred şi George, care luau comenzi în avans de la ceilalţi, lui Harry îi era extraordinar de dificil să se concentreze asupra metodei corecte de a prepara Soluţia Întăritoare. Hermione nu îi era de nici un ajutor; sunetele mulţimii şi cele făcute de vărsătura care ajungea pe fundul găleţii lui Fred şi George erau marcate de pufniturile ei tari şi dezaprobatoare, ceea ce Harry descoperi că îi distrăgea şi mai mult atenţia.
― Păi, du-te şi opreşte-i! zise el enervat, după ce greşise pen¬tru a patra oară cantitatea de pudră de gheare din griffon.
― Nu pot, tehnic vorbind, nu fac nimic greşit, spuse Her¬mione printre dinţi. Au dreptul să mănânce chestiile alea sinistre şi nu pot să găsesc nici o regulă care să spună că idioţii ăştia nu au voie să le cumpere, dacă nu se dovedeşte că sunt periculoase. Şi se pare că nu sunt.
Ea, Harry şi Ron îl urmăriră pe George vărsând drept în găleată, înghiţind restul caramelei şi îndreptându-se cu un zâmbet larg şi cu braţele întinse pentru a culege aplauzele.
― Ştiţi, nu înţeleg de ce Fred şi George au luat doar trei N.O.V.-uri fiecare, spuse Harry, privindu-i pe Fred, George şi Lee cum strângeau galbeni de la mulţimea entuziasmată. Chiar ştiu ce fac.
― Ah, nu ştiu decât chestii care iau ochii şi asta nu folo¬seşte la nimic, spuse Hermione cu dispreţ.
― Nu foloseşte la nimic? repetă Ron pe o voce încordată. Hermione, deja au câştigat aproape douăzeci şi şase de galioni.
Trecu mult până când se risipi mulţimea din jurul geme¬nilor Weasley, apoi Fred, Lee şi George petrecură şi mai mult timp numărându-şi profiturile, aşa că trecuse deja cu mult de miezul nopţii când Harry, Ron şi Hermione rămaseră în sfârşit singuri în camera de zi. Într-un târziu, Fred închise uşa către dormitoarele băieţilor după el, zor¬năind ostentativ o cutie cu galioni, iar Hermione se încrun¬tă. Harry, care făcea foarte puţine progrese cu eseul pentru Poţiuni, se hotărî să renunţe în seara aceea. În timp ce el îşi strângea cărţile, Ron, care aţipise într-un fotoliu, scoase un mormăit şters, se trezi şi se uită ameţit în foc.
― Sirius! zise el.
Harry se întoarse imediat. Capul cu părul negru şi neîn¬grijit al lui Sirius se ivise iar printre flăcări.
― Bună, zise el, zâmbind.
― Bună, spuseră Harry, Ron şi Hermione într-un glas, în¬genunchind cu toţii pe covorul din faţa şemineului. Şmecherilă toarse tare şi se apropie de foc, încercând, în ciuda căldurii, să îşi apropie capul de cel al lui Sirius.
― Cum merge? spuse Sirius.
― Nu prea bine, spuse Harry, în timp ce Hermione îl trăgea pe Şmecherilă înapoi, ca să nu îşi ardă mustăţile. Ministerul a mai dat un decret, care spune că nu mai putem să avem echipe de vâjthaţ...
― Şi nici grupuri secrete de Apărare contra Magiei Negre? zise Sirius.
Urmă o scurtă pauză.
― Cum ai aflat de asta? întrebă Harry.
― Ar trebui să alegeţi cu mai mare grijă locul unde vă întâlniţi, spuse Sirius, zâmbind şi mai larg. "Capul de mis¬treţ" credeţi că a fost potrivit?
― Păi, a fost mai bine decât la "Trei mături"! spuse Hermione apărându-se. Acolo e tot timpul plin de oameni...
― Ceea ce înseamnă că ar fi fost mai greu să fiţi auziţi, spuse Sirius. Mai ai multe de învăţat, Hermione.
― Cine ne-a auzit? întrebă Harry.
― Mundungus, desigur, spuse Sirius, şi îl pufni râsul când toţi părură derutaţi. Era vrăjitoarea ascunsă sub văl.
― Mundungus era? zise Harry, uluit. Ce căuta la "Capul de mistreţ?"
― Tu de ce crezi că s-a dus acolo? spuse Sirius nerăbdă¬tor. Era cu ochii pe tine, bineînţeles.
― Încă sunt urmărit? întrebă Harry supărat.
― Da, spuse Sirius, şi e foarte bine, nu-i aşa, dacă primul lucru pe care îl faci în sfârşitul de săptămână liber este să organizezi un grup de apărare ilegal.
Însă nu părea nici supărat şi nici îngrijorat. Din contră, se uită la Harry cu deosebită mândrie.
― De ce s-a ascuns Dung de noi? întrebă Ron, părând de¬zamăgit. Ne-ar fi plăcut să vorbim cu el.
― Nu mai are voie să mai calce pe la "Capul de mistreţ" de acum douăzeci de ani, spuse Sirius, iar barmanul ăla are o memorie foarte bună. Am pierdut Pelerina Invizibilă de rezervă a lui Moody când a fost arestat Sturgis, aşa că în ultimul timp Dung se tot îmbracă în vrăjitoare... mă rog... În primul rând, Ron... am jurat să-ţi transmit următorul mesaj de la mama ta.
― A, da? spuse Ron temător.
― A spus că pentru nimic în lume să nu faci parte dintr-un grup secret şi ilegal de Apărare contra Magiei Negre. A zis că sigur o să fii exmatriculat şi că îţi vei distruge viitorul. A zis că o să ai o grămadă de timp să înveţi cum să te aperi mai târziu şi că eşti prea tânăr ca să îţi faci griji pentru asta acum. De ase¬menea (ochii lui Sirius se întoarseră spre ceilalţi doi), îi sfătu¬ieşte pe Harry şi pe Hermione să nu continue cu acest grup, deşi acceptă că nu are nici o autoritate asupra lor, dar pur şi simplu îi imploră să nu uite că le vrea numai binele. V-ar fi scris toate astea, însă, dacă ar fi fost interceptată bufniţa, aţi fi avut mari probleme, şi n-a putut să vă spună ea însăşi pentru că este de gardă în noaptea asta.
― De gardă la ce? spuse Ron repede.
― Nu te priveşte, nişte chestii pentru Ordin, spuse Sirius. Aşa că trebuie să fac eu pe mesagerul şi să mă asigur că o să-i spuneţi că v-am transmis ce a spus, pentru că nu cred că are încredere în mine.
Urmă o altă pauză timp în care Şmecherilă, mieunând, încercă să atingă capul lui Sirius cu o lăbuţă, iar Ron îşi făcu de lucru cu o gaură din covorul din faţa şemineului.
― Deci, vrei să spun că nu o să mai fac parte din grupul de apărare? murmură el într-un târziu.
― Eu? Sigur că nu! spuse Sirius, părând surprins. Eu cred că este o idee excelentă!
― Da? zise Harry, crescându-i inima.
― Sigur că da! spuse Sirius. Crezi că tatăl tău şi cu mine ne-am fi supus şi am fi urmat ordinele unei cotoroanţe bătrâne ca Umbridge?
― Dar... semestrul trecut nu mi-ai spus decât să am grijă şi să nu risc nimic...
― Harry, anul trecut tot ce ştiam era că cineva din Hog¬warts încerca să te omoare! spuse Sirius nerăbdător. Anul ăsta, ştim că există cineva din afara Şcolii Hogwarts care ar vrea să ne omoare pe toţi, aşa că mi se pare o idee foarte bună să învăţaţi să vă apăraţi singuri cum trebuie!
― Şi dacă suntem exmatriculaţi? întrebă Hermione, cu o expresie nelămurită pe chip.
― Hermione, toată chestia asta a fost ideea ta! spuse Harry, holbându-se la ea.
― Ştiu că a fost ideea mea. Dar vreau să ştiu ce crede Sirius, spuse ea, ridicând din umeri.
― Păi, mai bine exmatriculaţi şi capabili să vă apăraţi, decât să staţi în şcoală fără să aveţi habar de nimic, spuse Sirius.
― Aşa este, ziseră Harry şi Ron entuziasmaţi.
― Bun, spuse Sirius, cum organizaţi grupul ăsta? Unde vă întâlniţi?
― Păi, asta ar cam fi o problemă, zise Harry. Nu ştiu unde o să putem să mergem.
― Ce ziceţi de "Urlet în noapte"? sugeră Sirius.
― Da, asta e o idee bună! spuse Ron entuziasmat, dar Hermione scoase un sunet sceptic şi toţi trei se uitară la ea.
Sirius îşi întoarse capul cuprins de flăcări.
― Păi, Sirius, voi eraţi doar patru persoane care vă întâlneaţi în "Urlet în noapte" când eraţi la şcoală, zise Hermione. Puteaţi să vă transformaţi în animale şi presupun că, dacă aţi fi vrut, v-aţi fi putut înghesui cu toţii sub o singură Pelerină Invizibilă. Însă noi suntem douăzeci opt şi nici unul dintre noi nu este Animag, aşa că nu am avea nevoie de o Pelerină Invizibilă, ci mai degrabă de un Cort Invizibil...
― Ai dreptate, spuse Sirius, puţin dezumflat. Păi, sunt sigur că o să găsiţi voi ceva. Parcă era un loc de trecere destul de mare în spatele oglinzii mari de la etajul patru, acolo aţi putea avea destul loc ca să exersaţi blestemele.
― Fred şi George mi-au spus că este blocat, zise Harry, clătinând din cap. S-a surpat, sau ceva de genul ăsta.
― A... spuse Sirius, încruntându-se. Păi, o să mă mai gân¬desc şi o vă spun data...
Se întrerupse. Chipul îi deveni deodată încordat, speriat. Se întoarse într-o parte, părând să se uite prin zidul gros de cărămidă al şemineului.
― Sirius? zise Harry neliniştit.
Dar acesta dispăruse. Harry se uită câteva clipe cu gura căscată la flăcări, apoi se întoarse spre Ron şi Hermione.
― De ce a... ?
Hermione scoase un icnet îngrozit şi fu în picioare dintr-o săritură, uitându-se în continuare la foc.
Printre flăcări apăruse o mână pipăind în jur, de parcă ar fi vrut să prindă ceva; o mână butucănoasă, cu degetele scurte, pline de inele urâte de modă veche.
Toţi trei o luară la fugă. Harry se uită înapoi din uşa care ducea spre dormitoarele băieţilor. Mâna lui Umbridge încă făcea mişcări bruşte printre flăcări, de parcă ar fi ştiut exact unde fusese părul lui Sirius cu câteva secunde înainte şi ar fi fost hotărâtă să îl prindă.


CAPITOLUL XVIII
ARMATA LUI DUMBLEDORE

― Harry, Umbridge ţi-a citit scrisorile. Nu există altă expli¬caţie.
Crezi că Umbridge a atacat-o pe Hedwig? zise el, foarte supărat.
― Sunt aproape sigură, zise Hermione sumbru. Ai grijă, îţi fuge broasca!
Harry îşi îndreptă bagheta spre broasca-bou care sărea plină de speranţă către celălalt capăt al mesei ― "Accio!" ― iar ca se întoarse posomorâtă înapoi în mâna sa.
Farmecele erau mereu una dintre orele la care puteau să se bucure în linişte de o discuţie personală; de obicei era atâta mişcare şi activitate, încât pericolul de a fi auziţi era foarte scăzut. Azi, cu clasa plină de broaşte-bou care orăcăi¬au şi corbi care croncăneau, şi din cauza ploii torenţiale care şiroia şi răpăia pe ferestrele clasei, discuţia în şoaptă a lui Harry, Ron şi Hermione despre felul în care Umbridge aproape că îl prinsese pe Sirius trecu neobservată.
― Eu m-am gândit la asta de când te-a acuzat Filch că ai comandat bombe cu miros de baligă, pentru că mi s-a părut o minciună străvezie, şopti Hermione. Adică, după ce ţi-ar fi fost citită scrisoarea, ar fi fost cât se poate de clar că nu dăduseşi nici o comandă, aşa că nu ai fi avut deloc pro¬bleme... o glumă proastă, nu-i aşa? Însă apoi m-am gândit: dar dacă cineva nu dorise decât o scuză ca să-ţi citească scrisorile? Păi, atunci, ar fi fost un mod perfect de a obţine asta pentru Umbridge... Să îi vândă un pont lui Filch, să îl lase pe el să se ocupe de partea murdară şi să confişte scrisoarea. Apoi ori găsea un mod să o fure, ori îi cerea să o vadă ― nu cred că Filch s-ar fi opus, când a susţinut el drepturile elevilor? Harry, striveşti broasca.
Harry se uită în jos; într-adevăr, îşi strângea atât de tare broasca-bou, încât îi ieşeau ochii din cap; o puse repede la loc pe masă.
― Aseară chiar că am scăpat ca prin urechile acului, spuse Hermione. Eu nu mă întreb decât dacă Sirius ştie cât de aproape a fost. Silencio.
Broasca-bou pe care îşi exersa Vraja de Tăcere amuţi în mijlocul orăcăitului şi se uită la el urât şi cu reproş.
― Dacă l-ar fi prins pe Snuffles...
Harry termină fraza în locul ei.
― Probabil că în dimineaţa asta ar fi fost înapoi în Azkaban.
Îşi mişcă bagheta fără să se concentreze prea tare; broas¬ca bou se umflă ca un balon mare şi scoase un fluierat foarte ascuţit.
― Silencio! zise Hermione grăbită, îndreptându-şi bagheta către broasca lui Harry, care se dezumflă încet în faţa lor. Păi, n-are voie să o mai facă, asta este tot. Însă nu pot să-mi dau seama cum să-l anunţăm. Nu putem să-i trimitem o bufniţă.
― Nu cred că va mai risca, spuse Ron. Nu e prost, ştie şi el că a fost cât pe-aci să-l prindă. Silencio!
Corbul mare şi urât din faţa lui scoase un croncănit batjo¬coritor.
― Silencio. SILENCIO!
Corbul croncăni şi mai tare.
― E din cauza modului în care îţi mişti bagheta, spuse Hermione, privindu-i critic pe Ron. Nu ar trebui să o flu¬turi, este mai mult o zvâcnitură.
― Corbii sunt mai dificili decât broaştele, spuse Ron printre dinţi.
― Bine, hai să facem schimb, zise Hermione, înşfăcând corbul lui Ron şi înlocuindu-l cu broasca-bou grasă pe care o avea ea. Silencio!
Corbul continuă să îşi deschidă şi închidă ciocul ascuţit, însă nu ieşi nici un sunet.
― Foarte bine, domnişoară Granger, zise profesorul Flitwick cu vocea sa mică şi chiţăită, făcându-i pe Harry, Ron şi Hermione să tresară. Acum încearcă şi tu, domnule Weasley.
― Pof... ? A... a, da, zise Ron, foarte tulburat. Ăă... Silencio!
Zvâcni bagheta atât de tare spre broască, încât o înţepă
În ochi: broasca scoase un orăcăit asurzitor şi sări de pe masă.
Nici unul dintre ei nu fu surprins că Harry şi Ron primi¬ră ca temă exerciţii în plus cu Vraja de Tăcere.
Le fu permis să rămână înăuntru în timpul pauzei din cauza ploii torenţiale de afară. Îşi găsiră locuri într-o clasă gălăgioasă şi foarte aglomerată de la primul etaj în care Peeves plutea visător lângă candelabru, suflând din când în când bile cu cerneală peste capul cuiva. Abia se aşezaseră, când Angelina se apropie de ei, croindu-şi drum printre grupurile de elevi care şuşoteau.
― Am primit aprobarea! zise ea. Să reînfiinţez echipa de vâjthaţ!
― Minunat! spuseră Ron şi Harry într-un glas.
― Da, zise Angelina, zâmbind larg. M-am dus la McGo¬nagall şi cred că s-ar putea să fi vorbit cu Dumbledore. Oricum, Umbridge nu a avut cum să nu cedeze. Ha! Aşa că vreau să fiţi pe teren astă-seară la şapte, pentru că avem de recuperat timpul pierdut. Vă daţi seama că mai avem doar trei săptămâni până la primul meci?
Se îndepărtă de ei strecurându-se în continuare, scăpă de puţin să nu fie stropită de Peeves cu cerneală, lăsându-i această plăcere unui elev din primul an, şi se făcu nevăzută.
Lui Ron îi păli puţin zâmbetul de pe faţă când se uită pe fereastra care acum era opacă din cauza ploii torenţiale.
― Sper să se facă frumos. Hermione, ce-i cu tine?
Şi ea se uita pe fereastră, dar parcă nici n-ar fi văzut-o. Privea în gol şi căzuse pe gânduri.
― Mă gândeam... zise ea, încruntându-se încă la fereastra care şiroia de ploaie.
― La Siri... Snuffles? spuse Harry.
― Nu... nu chiar... spuse Hermione rar. Ci... mă între¬bam... presupun că facem ce trebuie... cred... nu-i aşa?
Harry şi Ron se uitară unul la celălalt.
― Păi, aici chiar că ne-a lămurit, zise Ron. Ar fi fost foarte neplăcut dacă nu ne-ai fi explicat cum trebuie.
Hermione se uită la el de parcă tocmai îşi dăduse seama că era acolo.
― Mă gândeam, zise ea, având acum o voce mult mai pu¬ternică, dacă am făcut ce trebuie înfiinţând grupul acesta de Apărare contra Magiei Negre.
― Poftim? ziseră Harry şi Ron în acelaşi timp.
― Hermione, dar a fost ideea ta! spuse Ron indignat.
― Ştiu, spuse Hermione, frângându-şi mâinile. Dar, după ce am vorbit cu Snuffles...
― Dar el este complet de acord, zise Harry.
― Da, spuse Hermione, uitându-se iar la fereastră. Da, şi tocmai asta m-a făcut să cred că, poate, până la urmă nu este o idee bună...
Peeves pluti pe deasupra lor pe burtă, având un pai de suflat pregătit; toţi trei îşi ridicară automat ghiozdanele ca să îşi acopere capetele până când trecu de ei.
― Stai să văd dacă am înţeles bine, spuse Harry supărat, în timp ce îşi lăsau ghiozdanele jos. Sirius este de acord cu noi, aşa că tu crezi că nu ar mai trebui s-o facem?
Hermione părea încordată şi destul de nefericită. Uitându-se acum la mâinile ei, zise:
― Tu chiar ai încredere în judecata lui?
― Da, am! spuse Harry imediat. Ne-a dat mereu sfaturi excelente!
O bilă cu cerneală vâjâi pe lângă ei, nimerind-o pe Katie Bell direct în ureche. Hermione o urmări pe Katie cum se ridică imediat în picioare şi începe să arunce cu obiecte îl Peeves; trecură câteva clipe până când Hermione vorbi din nou şi părea să-şi fi ales cu foarte mare grijă cuvintele.
― Nu credeţi că a devenit... oarecum... nesăbuit... de este închis în Casa Cumplită? Nu credeţi că... Într-un fel trăieşte prin noi?
― Cum adică, "trăieşte prin noi"? replică Harry.
― Adică... păi, cred că ar fi încântat dacă ar putea să formeze societăţi secrete de apărare chiar sub nasul cuiva de la Minister... Cred că este extrem de frustrat pentru că nu poate să facă mai nimic de acolo de unde este... Aşa că am impresia că este dornic să ne stârnească... Într-un fel.
Ron păru cu totul derutat.
― Sirius are dreptate, zise el, chiar că vorbeşti ca mama. Hermione îşi muşcă buza şi nu răspunse. Clopoţelul sună exact când Peeves zbură spre Katie şi îi vărsă o călimară plină în cap.

*

Vremea nu fu cu nimic mai frumoasă o dată cu trecerea timpului, aşa că la ora şapte în seara aceea, când Harry şi Ron se duseră la antrenamentul de pe terenul de vâjthaţ, se udară leoarcă în câteva minute, cu picioarele alunecându-le pe iarba înmuiată. Cerul era cenuşiu închis şi propice tunetelor, iar ei fură uşuraţi când ajunseră în vestiarele calde şi luminoase, chiar dacă ştiau că îşi trăgeau sufletul doar pentru puţin timp. Îi găsiră pe Fred şi George dis¬cutând dacă să se folosească de propriile Cutii de Gustări cu surprize ca să scape de zburat.
― ... dar pariez că o să ştie ce am făcut, zise Fred din colţul gurii. Măcar dacă nu i-aş fi propus să cumpere nişte Pastile de Vărsat ieri.
― Am putea să încercăm Fondanta Febrei, murmură Geor¬ge, pe asta încă nu a văzut-o nimeni...
― Funcţionează? întrebă Ron plin de speranţă, în timp ce răpăitul ploii pe acoperiş se înteţea şi vântul urla în jurul clădirii.
― Păi, da, spuse Fred, o să-ţi crească imediat temperatura.
― Însă te alegi şi cu nişte coşuri pline de puroi, zise George, de care încă nu am descoperit cum să scapi.
― Dar nu văd nici un coş, zise Ron, uitându-se la gemeni.
― Nu, păi, nu ai cum, spuse Fred sumbru, nu sunt într-un loc expus privirilor celorlalţi.
― Însă fac ca urcatul pe mătură să fie o adevărată pacoste, dacă stai în...
― Bine, toată lumea să fie atentă la mine, spuse Angelina tare, ieşind din biroul căpitanului. Ştiu că nu este o vreme ideală, însă este posibil să jucăm cu Viperinii în condiţii asemănătoare cu acestea, aşa că este o idee bună să vedem cum o să ne descurcăm. Harry, parcă ţi-ai făcut ceva la ochelari ca să nu ţi se aburească de la ploaie, de când am jucat cu Astropufii pe furtuna aia, nu?
― I-a vrăjit Hermione, spuse Harry.
Îşi scoase bagheta, îşi atinse ochelarii şi zise: Impervius!
― Cred că ar trebui să încercăm toţi, spuse Angelina. Dacă nu ne-ar mai ploua în faţă, am vedea mai bine ― hai, toată lumea ― Impervius! Bine, hai să mergem.
Îşi băgară toţi baghetele în buzunarele interioare ale robelor, îşi puseră măturile pe umăr şi ieşiră din vestiar în urma Angelinei.
Lipăiră prin noroiul din ce în ce mai adânc până în mijlocul terenului; cu tot cu Vraja Impervius, vizibilitatea era încă redusă; lumina scădea repede şi domeniul era acoperit de o perdea de ploaie.
― Bine, la fluierul meu! strigă Angelina.
Harry se ridică de la sol, stropind cu noroi în toate părţile, şi ţâşni în sus, fiind desigur ajutat puţin de vânt. Habar nu avea cum urma să vadă hoţoaica pe vremea aceea; îi era şi aşa destul de greu să observe singurul balon-ghiulea cu care se antrenau; după ce trecuse doar un minut aproape că îl dădu jos de pe mătură şi trebui să folosească tehnica "agaţă-prinde-rostogoleşte" ca să îl evite. Din păcate, Angelina nu văzu asta. De fapt, nu părea să vadă nimic; nici unul dintre ei nu ştia ce făceau ceilalţi. Vântul se înteţea; Harry auzea ploaia răpăind răsunător pe suprafaţa lacului chiar şi de la depărtare.
Angelina îi ţinu acolo aproape o oră, înainte să accepte înfrângerea. Conduse echipa muiată şi nemulţumită înapoi în vestiar, insistând că antrenamentul nu fusese o pierdere de vreme, deşi nu părea nici ea foarte convinsă. Fred şi George păreau deosebit de supăraţi; amândoi mergeau crăcănaţi şi tresăreau la fiecare mişcare. Harry îi auzi plângându-se în şoaptă, în timp ce îşi ştergea părul ud cu un prosop.
― Cred că mie mi s-au spart câteva, spuse Fred pe o voce pustie.
― Mie nu, zise George, cu dinţii încleştaţi, dar pulsează într-un hal fără de hal... mi se pare că sunt mai mari.
― AU! zise Harry.
Îşi înfundă faţa în prosop, cu ochii strânşi de durere. Îl usturase cicatricea de pe frunte, mai tare decât în ultimele săptămâni.
― Ce s-a întâmplat? întrebară mai multe glasuri.
Harry îşi scoase capul de după prosop; vestiarul era în ceaţă, pentru că nu îşi pusese ochelarii, însă îşi dădu seama că toţi se uitau la el.
― Nimic, murmură el, mi-am... băgat un deget în ochi, atâta tot.
Însă îi aruncă lui Ron o privire cu subînţeles, iar cei doi rămaseră în urmă, în timp ce restul echipei ieşi afară, înfo¬foliţi în pelerine şi cu pălăriile trase mult pe urechi.
― Ce s-a întâmplat? zise Ron, în clipa când Alicia Spinnet dispăru pe uşă. Te-a durut cicatricea?
Harry încuviinţă din cap.
― Dar...
Speriat, Ron se duse la fereastră şi se uită la ploaia de afară.
― Nu... nu poate să fie pe aici, nu-i aşa?
― Nu, murmură Harry, aşezându-se pe o bancă şi frecân¬du-şi fruntea. Probabil că este la câţiva kilometri depărtare. M-a durut pentru că... este... supărat.
Harry nu voise să spună asta şi auzi cuvintele de parcă le-ar fi rostit un străin... Şi totuşi, ştia că erau adevărate. Nu ştia cum anume, dar aşa era; Cap-de-Mort, oriunde ar fi fost, indiferent ce-ar fi făcut, era supărat.
― L-ai văzut? zise Ron îngrozit. Ai... avut o viziune, sau ceva de genul ăsta?
Harry rămase nemişcat, uitându-se în jos şi lăsându-şi mintea şi memoria să se relaxeze după durere.
Un amestec confuz de forme, o afluenţă asurzitoare de voci...
― Vrea să aibă loc ceva şi nu se întâmplă destul de re¬pede, zise el.
Din nou, fu surprins să audă aceste cuvinte din gura lui, şi fu iarăşi sigur că erau adevărate.
― Dar... de unde ştii? zise Ron.
Harry clătină din cap şi îşi acoperi ochii cu mâinile, apăsându-i cu palmele. Văzu câteva steluţe. Îl simţi pe Ron aşezându-se alături pe bancă şi ştiu că se uita la el.
― Asta a fost data trecută? zise Ron pe o voce joasă. Când te-a durut cicatricea în biroul lui Umbridge? Era supărat Ştii-Tu-Cine?
Harry clătină din cap.
― Atunci, ce a fost?
Harry se întorcea în timp. Se uitase în ochii lui Umbridge... Îl duruse cicatricea... şi avusese sentimentul acela straniu în stomac... un sentiment ciudat, un salt... un sentiment fericit... sigur că da, nu îşi dăduse seama despre ce era vorba, fiindcă fusese atât de nefericit...
― Data trecută a fost pentru că era mulţumit, zise el. Foar¬te mulţumit. Credea... că o să se întâmple ceva de bine. Şi în seara înainte, să ne întoarcem la Hogwarts ― se gândi la momentul când îl duruse atât de tare cicatricea în camera lui şi a lui Ron din Casa Cumplită ― era mânios...
Se uită la Ron, care îl privea cu gura căscată.
― Ai putea să-i iei locul lui Trelawney, prietene, spuse el pe un ton care oscila între admiraţie şi groază.
― Nu fac profeţii, zise Harry.
― Nu, ştii ce faci? zise Ron, părând şi speriat şi impre¬sionat. Harry, îi citeşti gândurile Ştii-Tu-Cui!
― Nu, zise Harry, clătinând din cap. Presupun că este vorba despre... starea lui. Eu primesc doar frânturi din starea în care este. Dumbledore a zis că s-a întâmplat ceva de genul ăsta anul trecut. A spus că pot să-mi dau seama când Cap-de-Mort este lângă mine, sau când urăşte pe cine¬va. Ei bine, acum simt şi când este mulţumit...
Urmă o pauză. Vântul şi ploaia biciuiau clădirea.
― Trebuie să îi spui cuiva, zise Ron.
― Ultima dată i-am zis lui Sirius.
― Păi, spune-i şi acum!
― Nu pot, nu? spuse Harry sumbru. Umbridge urmăreşte bufniţele şi focurile, ai uitat?
― Atunci, spune-i lui Dumbledore.
― Tocmai ţi-am zis, ştie deja, spuse Harry scurt, ridicân¬du-se, luându-şi pelerina din cui şi încheindu-şi-o. Nu are sens să-i spun din nou.
Ron îşi închise pelerina, privindu-i gânditor pe Harry.
― Dumbledore ar vrea să ştie, zise el.
Harry ridică din umeri.
― Hai... mai avem de exersat Farmecele de Tăcere. Traversară grăbiţi domeniul întunecat, alunecând şi poticnindu-se pe peluzele noroioase, fără să spună nimic. I Harry se gândea din răsputeri. Ce vroia Cap-de-Mort să aibă loc şi nu se se întâmpla destul de repede?
― ... are alte planuri... planuri pe care le poate pune în funcţiune chiar foarte curând... lucruri pe care nu le poate obţine decât prin furt... ca o armă. Ceva ce nu a avut data trecută.
Harry nu se mai gândise de săptămâni întregi la aceste cuvinte; fusese prea absorbit de ce se întâmpla la Hogwarts, prea ocupat de luptele nesfârşite cu Umbridge, de nedreptatea implicării Ministerului... Însă acum şi le reaminti, iar îl făcură să-şi pună întrebări... furia lui Cap-de-Mort ar fi fost logică dacă el nu s-ar fi apropiat de arma aceea, oricare ar fi fost. Oare îl oprise Ordinul, oare îl împiedicase să ajungă la ea? Unde era ţinută? La cine era acum?
― Mimbulus mimbletonia, zise Ron, iar Harry se întoarse la realitate chiar la timp pentru a trece prin gaura tabloului către camera de zi.
Se părea că Hermione se dusese la culcare mai devreme, lăsându-l pe Şmecherilă ghemuit pe un scaun din apropiere şi mai multe pălării noduroase de spiriduşi tricotate pe o masă de lângă foc. Harry se arătă recunoscător că nu era prin preajmă, pentru că nu îşi prea dorea să-i spună şi ei că îl duruse cicatricea şi s-o audă îndemnându-l să meargă ime¬diat la Dumbledore. Ron îi arunca priviri neliniştite, dar Harry îşi scoase cărţile de farmece şi se apucă să îşi termine eseul, deşi doar se prefăcea concentrat. Nu scrisese aproape nimic de când Ron zise că se ducea la culcare.
Miezul nopţii sosi şi trecu, în timp ce Harry citea şi recitea pasajul despre întrebuinţările ierbii pentru scorbut, ale leuş¬teanului şi ale ierbii-strănutului, fără să reţină o silabă.
Aceste plante sunt foarte eficiente la inflamarea creierului şi drept urmare sunt foarte folosite în Esenţele de Derutare şi Ameţire, cu care vrăjitorul vrea să genereze lipsă de înţelepciune şi nechibzuinţă...
... Hermione zicea că Sirius devenise nechibzuit de când era închis în Casa Cumplită...
... foarte eficiente la inflamarea creierului şi drept urmare sunt foarte folosite...
... Profetul zilei ar fi crezut că i se inflamase creierul, dacă ar fi aflat că ştia ce simţea Cap-de-Mort...
... drept urmare sunt foarte folosite în Esenţele de Derutare şi Ameţire...
... derutare, ăsta era cuvântul; de ce ştia ce simţea Cap-de-Mort? Care era această legătură între ei, pe care Dumbledore nu reuşise niciodată să o explice cu adevărat?
... cu care vrăjitorul vrea...
... cât de mult îşi dorea să doarmă...
... să genereze lipsă de înţelepciune...
În fotoliul din faţa focului era cald şi confortabil, ploaia încă răpăia pe pervazuri, Şmecherilă torcea, flăcările sfârâiau...
Cartea îi alunecă din mâini lui Harry şi ateriză cu o bufni¬tură surdă pe covorul din faţa focului. Capul îi căzu într-o parte...
Mergea iar de-a lungul unui hol fără ferestre, cu paşii răsunându-i în urechi. În timp ce uşa de la capătul cori¬dorului era din ce în ce mai mare, inima îi bătea rapid de emoţie... de-ar fi putut să o deschidă... să treacă dincolo...
Întinse mâna... vârfurile degetelor erau la câţiva cen¬timetri de ea...
― Harry Potter, domnule!
Se trezi cu o tresărire. În camera de zi fuseseră stinse toate lumânările, însă ceva se mişca prin apropiere.
― Cine-i acolo? zise Harry, ridicându-se în scaun.
Focul aproape că se stinsese, iar camera era foarte întunecată.
― Dobby v-a adus bufniţa, domnule! zise o voce chiţăitoare.
― Dobby? zise Harry cu un glas gros, uitându-se prin întu¬neric către direcţia de unde venea vocea.
Dobby, Spiriduşul de casă, stătea lângă masa pe care Hermione lăsase douăsprezece pălării tricotate. Urechile sale mari şi ascuţite ieşeau acum pe sub toate pălăriile pe care le tricotase Hermione vreodată, după câte se părea. Le purta unele peste altele, aşa că arăta ca şi cum i se alungise capul cu aproape un metru, iar pe ultimul ciucure era aşeza¬tă Hedwig, ciripind senin şi evident vindecată.
― Dobby s-a oferit voluntar să îi aducă bufniţa înapoi lui Harry Potter, chiţăi Spiriduşul, cu o expresie de adorare desăvârşită pe chip. Domnule, doamna profesoară Grubbly-Plank a zis că acum este bine.
Făcu o plecăciune foarte joasă, încât nasul ca un creion se frecă de suprafaţa tocită a covorului din faţa şemineului, iar Hedwig scoase un strigăt indignat şi zbură până pe braţul fotoliului lui Harry.
― Mulţumesc, Dobby! zise Harry, mângâind-o pe cap pe Hedwig şi clipind des, încercând să scape de imaginea uşii din vis... care fusese atât de reală.
Cercetându-l cu mai mare atenţie pe Dobby, observă că Spiriduşul de casă purta şi mai multe fulare şi nenumărate şosete, astfel încât picioarele îi păreau mult prea mari pen¬tru restul corpului.
― Ăă... ai luat toate hainele pe care le-a lăsat Hermione?
― O, nu, domnule, zise Dobby fericit. Dobby i-a dus unele şi lui Winky, domnule.
― Da, ce mai face Winky? întrebă Harry.
Lui Dobby i se pleoştiră puţin urechile.
― Winky tot bea, domnule, bea mult, zise el cu tristeţe, plecându-şi ochii verzi, rotunzi şi mari cât nişte mingi de tenis. Tot nu o interesează hainele, Harry Potter. Şi nici pe ceilalţi spiriduşi de casă. Nici unul nu mai vrea să mai facă ordine în Turnul Cercetaşilor, nu când sunt ascunse pălării şi şosete peste tot. Li se pare că este jignitor, domnule. Dobby le face pe toate singur, domnule, dar pe Dobby nu îl deranjează, domnule, căci speră întotdeauna să îl întâl¬nească pe Harry Potter şi în seara acesta, domnule, dorinţa i s-a îndeplinit!
Dobby făcu iar o plecăciune până la pământ.
― Dar Harry Potter nu pare fericit, continuă Dobby, îndreptându-se şi uitându-se timid la Harry. Dobby l-a auzit vorbind în şoaptă în somn. Harry Potter a avut coşmaruri?
― Nu tocmai coşmaruri, zise Harry, căscând şi frecându-se la ochi. Am avut vise şi mai rele.
Spiriduşul îl cercetă pe Harry cu ochii săi mari, ca nişte sfere. Apoi zise foarte serios, plecându-şi urechile:
― Dobby şi-ar dori să îl poată ajuta pe Harry Potter, căci Harry Potter l-a eliberat pe Dobby şi acum Dobby este mult, mult mai fericit.
Harry zâmbi.
― Nu ai cum să mă ajuţi, Dobby, dar îţi mulţumesc pen¬tru propunere.
Se aplecă şi îşi ridică manualul de Poţiuni. Trebuia să încerce să îşi termine eseul a doua zi. Închise cartea şi, când o făcu, focul îi lumină cicatricele albe de pe mână ― rezul¬tatul detenţiilor cu Umbridge...
― Stai puţin, Dobby, ai putea să faci ceva pentru mine, zise Harry rar.
Spiriduşul se uită la el, zâmbind larg.
― Orice, Harry Potter, domnule.
― Trebuie să găsesc un loc unde douăzeci şi opt de oameni să poată să exerseze Apărarea contra Magiei Negre fără să fie descoperiţi de nici un profesor. Mai ales de profesoara Um¬bridge, zise Harry şi îşi încleştă mâna pe carte, astfel încât cica¬tricele îi străluciră albe ca laptele.
Se aşteptase ca spiriduşului să-i piară zâmbetul sau să i se pleoştească urechile; se aşteptase să spună că era imposibil, sau că va încerca să găsească un loc, însă nu îşi prea făcea speranţe. Însă nu se aşteptase ca Dobby să facă un mic salt, fluturându-şi urechile vesel, şi să bată din palme.
― Dobby ştie locul perfect, domnule! zise el fericit. Dobby i-a auzit pe alţi spiriduşi de casă vorbind despre el când a venit la Hogwarts, domnule. Nouă ne este cunoscut drept Camera Du-Te-Vino, domnule, sau Camera Necesităţii!
― De ce? spuse Harry curios.
― Pentru că este o cameră în care se poate intra, zise Dobby cu seriozitate, când ai cu adevărat nevoie de ea. Uneori este acolo, uneori nu este, însă când apare, este mereu echipată conform nevoilor căutătorului. Dobby a folosit-o, domnule, zise Spiriduşul, coborându-şi vocea şi părând vinovat, când Winky a fost foarte beată; a ascuns-o în Camera Necesităţii şi acolo a găsit antidoturi pentru Berezero, un pat drăguţ de spiriduş de casă, pe care să o întind ca să doarmă, domnule... şi Dobby ştie că domnul Filch a găsit materiale suplimentare de curăţat când şi-a ter¬minat proviziile, domnule, şi...
― Şi dacă ai avea mare nevoie să te duci la baie, zise Harry, amintindu-şi deodată ceva ce spusese Dumbledore la Balul de Crăciun de anul trecut, s-ar umple cu oale de noapte?
― Dobby presupune că da, domnule, zise Dobby, încuvi¬inţând din cap cu sinceritate. Este o cameră cât se poate de uimitoare, domnule.
― Câţi oameni ştiu de ea? zise Harry, îndreptându-se în fotoliu.
― Foarte puţini, domnule. Mulţi o găsesc când au nevoie de ea, domnule, dar de cele mai multe ori nu o mai găsesc a doua oară, pentru că nu ştiu că este mereu acolo, aştep¬tând să fie folosită, domnule.
― Sună extraordinar, zise Harry, cu inima bătându-i pu¬ternic. Dobby, pare perfectă. Când poţi să-mi arăţi unde este?
― Oricând, Harry Potter, domnule, spuse Dobby, încân¬tat de entuziasmul lui Harry. Am putea să mergem şi acum, dacă vreţi!
Pentru o clipă, Harry fu tentat să meargă cu Dobby. Aproape că se ridicase, intenţionând să se ducă în cameră să-şi ia Pelerina Invizibilă, când, nu pentru prima oară, o voce foarte asemănătoare cu cea a lui Hermione îi şopti în ureche: nechibzuit. Era, totuşi, foarte târziu, era extenuat şi avea de terminat eseul pentru Plesneală.
― Nu astă-seară, Dobby, zise Harry cu jumătate de gură, aşezându-se la loc. Este foarte important... nu vreau să o dau în bară, trebuie gândit totul cu grijă. Auzi, poţi să-mi spui exact unde este Camera asta a Necesităţii şi cum să ajung la ea?

*

Robele le fluturau şi vâjâiau în jur, în timp ce traversară lipăind stratul de legume inundat, ducându-se la cele două ore consecutive de Ierbologie, unde abia auziră ce spunea profesoara Lăstar, din cauza răpăitului picăturilor de ploaie ca nişte bucăţi de gheaţă pe acoperişul serei. Lecţia de Grijă faţă de Creaturile Magice din acea după-amiază trebui ţinută în altă parte decât pe domeniul bătut de furtună, şi anume într-o clasă liberă de la parter. Spre marea lor uşu¬rare, Angelina îi căutase pe membrii echipei ca să le spună că antrenamentul de vâjthaţ fusese anulat.
― Foarte bine, zise Harry încet când îl anunţă, pentru că am găsit un loc unde să avem prima întâlnire de Apărare. Astă-seară, la opt, etajul şapte, vizavi de tapiseria cu Barnabas cel Smintit, pe care îl bat nişte troli cu bâtele. Poţi să le spui tu lui Katie şi Aliciei?
Păru puţin jignită dar promise să le spună şi celorlalţi. Harry se întoarse înfometat la cârnaţii şi piureul său. Când îşi ridică privirea să ia o gură de suc de dovleac, văzu că Hermione îl privea.
― Ce este? zise el cu o voce groasă.
― Păi... nimic, doar că planurile lui Dobby nu sunt tot¬deauna foarte sigure. Mai ţii minte când te-a făcut să îţi pierzi oasele braţului?
― Camera asta nu este doar o idee nebunească a lui Dobby; şi Dumbledore ştie, mi-a vorbit de ea la Balul de Crăciun.
Figura lui Hermione se lumină.
― Ţi-a zis Dumbledore de ea?
― Doar în trecere, zise Harry, ridicând din umeri.
― A, păi, atunci e în ordine, spuse Hermione vioaie, fără vreun alt comentariu.
Cei doi şi cu Ron petrecură aproape restul zilei găsind oamenii care semnaseră lista la "Capul de mistreţ" şi spu¬nându-le unde să se întâlnească în seara aceea. Oarecum spre dezamăgirea lui Harry, Ginny fu cea care reuşi să le gă¬sească prima pe Cho Chang şi pe prietena ei; însă, până la sfârşitul cinei se convinse că veştile fuseseră transmise fie¬căruia dintre cei douăzeci şi cinci de oameni care apăruseră la "Capul de mistreţ".
La şapte jumătate Harry, Ron şi Hermione ieşiră din camera de zi a Cercetaşilor, Harry strângând în mână o anu¬mită bucată de pergament vechi. Cei din anul cinci aveau voie pe hol până la ora nouă, însă toţi trei se tot uitau în jur neliniştiţi, în timp ce se îndreptau spre etajul şapte.
― Staţi puţin, îi avertiză Harry, desfăşurând pergamentul când ajunse la capul scărilor, atingându-i cu bagheta şi mur¬murând: Jur solemn că nu e nimic de capul meu.
Pe pergamentul gol apăru o hartă a Şcolii Hogwarts. Punc¬te mici şi negre, etichetate cu nume, se mişcau întruna, ară¬tând unde erau diverşi oameni.
― Filch este la etajul doi, zise Harry, ţinând harta aproape de ochi, iar Doamna Norris este la etajul patru.
― Şi Umbridge? întrebă Hermione neliniştită.
― În biroul ei, zise Harry, arătând-o cu degetul. În ordine, la drum.
Merseră repede pe coridor către locul pe care i-l descrisese Dobby lui Harry ― o bucată de perete gol vizavi de o tapiserie imensă, care înfăţişa încercarea prostească a lui Barnabas cel Smintit de a-i învăţa pe troli să facă balet.
― Bine, zise Harry încet, în timp ce un trol mâncat de molii se opri din bătaia neîncetată a celui ce se dorise pro¬fesor de balet pentru a se uita la ei. Dobby a zis să trecem dincolo de porţiunea asta de perete de trei ori, concentrân¬du-ne asupra a ceea ce ne trebuie.
Aşa făcură, întorcându-se brusc în dreptul ferestrei chiar de dincolo de bucata de perete şi apoi în dreptul vazei de mărimea unui om de pe partea cealaltă. Ron închise ochii, concentrându-se; Hermione spuse ceva în şoaptă; Harry îşi ţinu pumnii strânşi, în timp ce se uita înainte.
Avem nevoie de un loc unde să ne luptăm... îşi zise el.
Dă-ne un loc unde să ne antrenăm... un loc unde să nu ne poată găsi...
― Harry! zise Hermione tăios, când se întoarseră după ce trecură a treia oară pe acolo.
O uşă foarte lustruită apăruse în perete. Ron se holbă la ea, părând puţin îngrijorat. Harry întinse mâna, apucă clanţa de aramă, deschise uşa şi intră primul într-o cameră spaţioasă, luminată de torţe pâlpâitoare ca acelea care luminau celulele aflate cu opt etaje mai jos.
Pereţii erau plini cu dulapuri de lemn înţesate cu cărţi şi în loc de scaune iar, pe jos erau perne mari de mătase. Pe rafturile din capătul opus al camerei se găseau mai multe instrumente cum ar fi Trădare, Senzori Secretoşi şi o Oglin¬dă mare a Duşmanilor, despre care Harry era sigur că o văzuse anul trecut în biroul falsului Moody.
― Or să fie bune când o să exersăm Împietrirea, zise Ron entuziasmat, atingând una dintre perne cu piciorul.
― Şi uite câte cărţi! spuse Hermione încântată, trecându-şi un deget peste cotoarele volumelor legate în piele. Com¬pendiul blestemelor obişnuite şi contraacţiunile lor... Magia nea¬gră înfrântă... Vrăji de autoapărare... uau!
Se uită la Harry radiind, iar el îşi dădu seama că prezenţa acelor sute de cărţi o convinsese până la urmă pe Hermione că făceau ce trebuia.
― Harry, este minunat, avem aici tot ce ne trebuie!
Şi, fără alte comentarii, luă Blesteme pentru blestemaţi de pe un raft, se aşeză pe perna cea mai apropiată şi începu să citească.
Se auzi o bătaie timidă la uşă. Harry se întoarse să vadă cine era. Dădu cu ochii de Ginny Neville, Lavender, Parvati şi Dean.
― Vaai, zise Dean, uitându-se în jur impresionat. Ce este locul ăsta?
Harry începu să explice, însă, înainte să termine, mai sosiră alţii şi trebui să o ia de la capăt. Când se făcu ora opt, era ocu¬pată fiecare pernă. Harry se duse la uşă şi întoarse cheia care ieşea din broască; aceasta scoase un sunet limpede şi toată lumea tăcu, uitându-se la el. Hermione îşi puse cu grijă un semn la pagina din Blesteme pentru blestemaţi la care ajunsese şi lăsă cartea deoparte.
― Bine, zise Harry, puţin emoţionat. Acesta este locul pe care l-am găsit pentru antrenamente, şi este... ăă... evident că sunteţi mulţumiţi.
― Este fantastic! zise Cho, şi mai mulţi încuviinţară în şoaptă.
― Este ciudat, zise Fred, încruntându-se în jur. Ne-am ascuns o dată aici de Filch, ţii minte, George? Dar atunci era doar un dulap de mături.
― Hei, Harry, ce sunt chestiile alea? întrebă Dean din fun¬dul camerei, arătând spre Trădare şi Oglinda Duşmanilor.
― Detectori Întunecaţi, zise Harry, păşind printre perne ca să ajungă acolo. În mare, arată când anume sunt prin preajmă vrăjitori Întunecaţi sau duşmani, însă nu ar trebui să ai prea mare încredere în ele, pot fi păcălite...
Se uită pentru o clipă în Oglinda crăpată a Duşmanilor; în ea se mişcau siluete întunecate, deşi nici una dintre ele nu putea fi recunoscută. Se întoarse cu spatele la ea.
― Ei bine, m-am gândit cam ce ar trebui să facem mai întâi şi... ăă...
Observă o mână ridicată.
― Ce este, Hermione?
― Cred că ar trebui să alegem un lider, zise Hermione.
― Harry este liderul, zise Cho imediat, uitându-se la Hermione de parcă ar fi fost nebună.
Stomacul lui Harry făcu iar o tumbă.
― Da, dar cred că ar trebui să-l votăm cum trebuie, zise Hermione netulburată. E mai oficial sporeşte autoritatea. Deci... cine crede că Harry ar trebui să fie liderul nostru?
Toată lumea ridică mâna, chiar şi Zacharias Smith, deşi o făcu fără nici o tragere de inimă.
― Ăă... În ordine, mulţumesc, zise Harry, care simţea că îi luase foc faţa. Şi ― ce mai este, Hermione?
― Cred că ar trebui să avem şi un nume, spuse ea veselă, cu mâna încă ridicată. Ar promova spiritul de echipă şi uni¬tatea, nu credeţi?
― Putem să fim Liga Anti-Umbridge? zise Angelina plină de speranţă.
― Sau Grupul Care Crede că Cei din Ministerul Magiei sunt Imbecili? sugeră Fred.
― Eu mă gândeam, zise Hermione, încruntându-se la Fred, mai degrabă la o denumire care să nu le spună tuturor ce punem la cale, ca să putem vorbi de ea în siguranţă şi în afara întâlnirilor.
― Asociaţia Defensivă? zise Cho. A.D. pe scurt, ca să nu ştie nimeni despre ce vorbim?
― Da, A.D. sună bine, zise Ginny. Dar hai să o facem să vină de la Armata lui Dumbledore, pentru că de asta se teme cel mai tare Ministerul, nu-i aşa?
La auzul acestor cuvinte se auziră multe şoapte şi râsete aprobatoare.
― Cine e pentru A.D.? zise Hermione pe un ton autoritar, îngenunchind pe pernă ca să numere. Majoritatea... moţiune aprobată!
Agăţă foaia de pergament cu toate semnăturile lor pe perete şi în partea de sus scrise cu litere mari:

ARMATA LUI DUMBLEDORE

― Bine, zise Harry, după ce Hermione se aşeză la loc, ce ziceţi, începem antrenamentul? Mă gândeam că primul lucru pe care ar trebui să-l facem ar fi Expelliarmus, ştiţi voi, Vraja de Dezarmare. Ştiu că este destul de simplă, însă a fost foarte folositoare când...
― Ah, te rog, spuse Zacharias Smith, dându-şi ochii peste cap şi încrucişându-şi mâinile. Eu nu cred că Expelliarmus chiar o să ne fie de ajutor împotriva Ştii-Tu-Cui, nu găseşti?
― Am folosit-o contra lui, zise Harry încet. Mi-a salvat viaţa în iunie.
Smith căscă gura ca un prost. Ceilalţi din cameră rămaseră tăcuţi.
― Însă dacă ai senzaţia că este degradant pentru tine, poţi să pleci, zise Harry.
Smith nu se mişcă, şi nici ceilalţi.
― În ordine, zise Harry, care avea gura puţin mai uscată decât de obicei, din cauza tuturor perechilor de ochi aţintite asupra lui, cred că ar trebui să ne grupăm câte doi şi să ne antrenăm.
I se părea ciudat să dea indicaţii, însă şi mai ciudat era să vadă că îi erau ascultate. Toţi se ridicară imediat şi se împărţiră pe perechi. După cum era de aşteptat, Neville rămase fără partener.
― Poţi să te antrenezi cu mine, îi zise Harry. Bine... deci, la trei... unu, doi, trei...
Camera se umplu brusc de ţipete de "Expelliarmus". Baghetele zburară în toate părţile; vrăjile care dăduseră pe lângă loviră cărţi de pe rafturi şi le ridicară în aer. Harry fu prea rapid pentru Neville, a cărui baghetă îi zbură din mână învârtindu-se, se lovi de tavan într-o ploaie de scântei şi ate¬riză zăngănind pe un dulap cu cărţi, de unde Harry o recu¬peră cu o Vrajă de Chemare. Uitându-se în jur, se gândi că fusese bine că sugerase să înceapă antrenamentul cu ele¬mentele de bază; era vorba despre o magie de proastă ca¬litate; mulţi nu reuşeau deloc să îşi dezarmeze adversarii, făcându-i doar să se dea înapoi cu câţiva paşi sau să închidă ochii când îi atingea suflul unei vrăji slabe.
― Expelliarmus! zise Neville, şi Harry, luat prin sur¬prindere, simţi cum îi zboară bagheta din mână.
― AM REUŞIT! zise Neville bucuros. Este prima oară când mi-a ieşit ― AM REUŞIT!
― Bravo! zise Harry încurajator, hotărându-se să nu sub¬linieze că, într-un duel adevărat, era foarte puţin probabil ca adversarul lui Neville să se uite în direcţia opusă, ţinând lejer bagheta pe lângă corp. Neville, fii atent, poţi să te antrenezi pe rând cu Ron şi cu Hermione câteva minute, ca să fac un tur şi să văd cum se descurcă ceilalţi?
Harry se duse în mijlocul camerei. Se întâmpla ceva foarte straniu cu Zacharias Smith. De fiecare dată când deschidea gura să-l dezarmeze pe Anthony Goldstein, îi zbura din mână propria baghetă, şi totuşi, Anthony nu părea să scoată nici un sunet. Harry nu trebui să caute mult ca să elucideze misterul: Fred şi George erau la câţiva metri de Smith şi îşi îndreptau pe rând baghetele către el de undeva din spate.
― Scuze, Harry, zise George repede, când Harry îi întâlni privirea. Nu ne-am putut abţine.
Harry se duse la alte perechi, încercând să-i corecteze pe cei care făceau vraja greşit. Ginny era parteneră cu Michael Corner; se descurca foarte bine, în timp ce Michael ori nu se pricepea deloc ori nu vroia să atace. Ernie Macmillan îşi flutura bagheta fără motiv, dându-i partenerului său timp să îl prindă cu garda jos; fraţii Creevey erau entuziasmaţi, dar haotici, fiind principalii vinovaţi pentru toate cărţile care ţâşneau din rafturile din jur; Luna Lovegood era la fel de dezordonată, uneori făcând să-i zboare învârtindu-se bagheta lui Justin Finch-Fletchley, alteori reuşind doar să-i facă părul măciucă.
― Bine, opriţi-vă! strigă Harry. Opriţi-vă! OPRIŢI-VĂ!
Am nevoie de un fluier, îşi zise el, şi imediat zări unul pe
cel mai apropiat rând de cărţi. Îl luă şi suflă cu putere. Toţi îşi coborâră baghetele.
― Nu a fost rău, zise Harry, însă este clar că e loc de mai bine.
Zacharias Smith se uită urât la el.
― Hai să mai încercăm o dată.
Se plimbă din nou printre ei, oprindu-se din când în când să le dea sfaturi. Încet, performanţele se îmbunătăţiră în general. O vreme, evită să se apropie de Cho şi de pri¬etena ei, dar după ce trecu de două ori pe lângă toate cele¬lalte perechi din cameră, simţi că nu putea să le mai ignore.
― O, nu, zise Cho destul de alarmată când el se apropie. Expelliarmious! Adică, Expellimellius! Eu ― ah, scuze, Marietta!
Prietenei ei cu părul creţ îi luase foc mâneca; Marietta o stinse cu propria baghetă şi se uită urât la Harry, de parcă ar fi fost vina lui.
― M-ai făcut să mă emoţionez, mă descurcam bine înainte să vii, îi spuse Cho tristă lui Harry.
― A fost destul de bine, minţi Harry, dar, când ea ridică sprâncenele, adăugă: Adică nu a fost jalnic, dar ştiu că poţi să o faci cum trebuie, m-am uitat de departe.
Cho râse. Prietena ei Marietta îi privi cu o oarecare acreală şi apoi se întoarse cu spatele la ei.
― Nu o băga în seamă, murmură Cho. De fapt, nu voia să vină, dar am obligat-o. Părinţii i-au interzis să facă orice ar putea să o supere pe Umbridge. Vezi tu... mama ei lucrează pentru Minister.
― Dar părinţii tăi? întrebă Harry.
― Păi, şi mie mi-au interzis să mă pun rău cu Umbridge, zise Cho, îndreptându-se cu mândrie. Dar, dacă îşi ima¬ginează că nu o să lupt împotriva Ştii-Tu-Cui după ce s-a întâmplat cu Cedric...
Se întrerupse, părând oarecum derutată, şi între ei se lăsă o tăcere stânjenitoare; bagheta lui Terry Boot trecu vâjâind pe lângă urechea lui Harry şi o lovi pe Alicia Spinnet drept în nas.
― Păi, tatăl meu este un mare suporter al oricărei acţiuni anti-Minister! zise Luna Lovegood cu mândrie chiar din spatele lui Harry.
Era evident că trăsese cu urechea la ce vorbeau, în timp ce Justin Finch-Fletchley încerca să se elibereze din robele care i se ridicaseră în cap.
― Spune mereu că îl crede în stare de orice pe Fudge; păi, după ce a asasinat atâţia goblini! Şi bineînţeles că foloseşte Departamentul Misterelor ca să creeze otrăvuri teribile, pe care le administrează în secret tuturor celor care nu sunt de acord cu el. Şi apoi mai este şi Slashkilterul Umgubular...
― Nu întreba, îi şopti Harry lui Cho când ea deschise gura, părând derutată, după care chicoti.
― Hei, Harry, strigă Hermione de la celălalt capăt al camerei, te-ai uitat cât e ora?
Se uită la ceas şi fu şocat să vadă că era deja nouă şi zece, ceea ce însemna că trebuiau să se întoarcă imediat în camerele lor de zi, sau riscau să fie prinşi şi pedepsiţi de Filch pentru că încălcau regulile. Fluieră, toţi se opriră din ţipat "Expelliarmus" şi ultimele câteva baghete zăngăniră pe podea.
― A fost destul de bine, zise Harry, însă am depăşit limita de timp. Săptămâna viitoare, la aceeaşi oră, în acelaşi loc?
― Mai repede! zise Dean Thomas entuziasmat şi mulţi încuviinţară din capete.
Angelina, însă, zise repede:
― Este pe cale să înceapă sezonul de vâjthaţ, trebuie să se antreneze şi echipele!
― Atunci, hai să rămână miercurea următoare, seara, zise Harry. Putem să hotărâm atunci când vor fi întâlnirile supli¬mentare. Hai, ar fi bine să mergem.
Scoase iar Harta Ştrengarilor şi se uită cu atenţie dacă exista vreun profesor la etajul şapte. Îi lăsă să plece pe toţi, în grupuri de trei sau patru, privind neliniştit punctuleţele, ca să vadă dacă ajunseseră cu bine în dormitoarele lor: Astropufii o luară pe holul de la subsol care ducea şi spre bucătării, cei de la Ochi-de-Şoim se îndreptară spre un turn din partea de vest a castelului, iar Cercetaşii de-a lungul coridorului, către portretul Doamnei Grase.
― A fost foarte, foarte bine, Harry, zise Hermione, când în sfârşit nu mai rămaseră decât ea, Harry şi Ron.
― Da, aşa e! spuse Ron entuziasmat, în timp ce se strecu¬rară toţi pe uşă o priviră transformându-se înapoi în piatră în urma lor. Ai văzut cum am dezarmat-o pe Hermione, Harry?
― Doar o dată, zise Hermione înţepată. Te-am dezarmat de mult mai multe ori decât tu pe mine...
― Nu te-am dezarmat doar o dată, ci cel puţin de trei ori...
― Păi, dacă pui la socoteală şi când te-ai împleticit şi mi-ai dat peste mâna cu bagheta...
Se certară tot drumul înapoi în camera de zi, însă Harry nu îi asculta. Era cu un ochi pe Harta Ştrengarilor, însă se gândea de asemenea la felul cum îi spusese Cho că o făcuse să se emoţioneze.


CAPITOLUL XIX
LEUL ŞI ŞARPELE

Pe parcursul următoarelor două săptămâni, Harry se sim¬ţi ca şi când ar fi avut un fel de talisman în piept, un secret luminos, care îl ajuta să suporte orele cu Umbridge şi chiar îi permitea să-i poată zâmbi prietenos, în timp ce se uita în ochii ei îngrozitori şi exoftalmici. El şi A. D. rezistau chiar sub nasul ei, făcând exact lucrul de care ea şi Ministerul se temeau cel mai mult, şi de fiecare dată când ar fi trebuit să citească din cartea lui Wilbert Slinkhard la orele ei, medita, în schimb, asupra amintirilor plăcute ale celor mai recente întâl¬niri, rememorând cum reuşise Neville să o dezarmeze pe Hermione, cum stăpânise Colin Creevey Vraja de Oprire du¬pă ce se străduise din răsputeri în trei şedinţe, şi cum făcuse Parvati Patil un Blestem de Reducere atât de reuşit, încât mic¬şorase masa, lăsând toate Tradarele pe praful de pe podea.
Îi era aproape imposibil să fixeze o anumită seară din săptămână pentru întâlnirile A. D., având în vedere că tre¬buia să ţină cont de trei antrenamente separate ale echi¬pelor de vâjthaţ, care erau adeseori reprogramate din cauza vremii urâte; dar lui Harry nu îi părea rău; din punctul lui de vedere, poate că era mai bine ca aranjarea întâlnirilor să fie imprevizibilă. Dacă îi urmărea cineva, le-ar fi fost greu să găsească un tipar.
Hermione elaboră în scurt timp o metodă foarte isteaţă de a le comunica tuturor membrilor data şi ora următoarei întâlniri, în cazul în care ar fi fost nevoie să le schimbe subit, fiindcă ar fi părut suspect ca elevi de la case diferite să fie văzuţi în repetate rânduri traversând Marea Sală pentru a vorbi între ei. Le dădu tuturor membrilor A. D. un galion fals (Ron fu foarte entuziasmat când văzu coşul pentru prima oară şi fu convins că împărţea galbeni adevăraţi).
― Vedeţi numerele de pe marginea monedelor? zise Her¬mione, ridicând una pentru a o cerceta, la sfârşitul celei de-a patra întâlniri.
Moneda strălucea mare şi galbenă la lumina torţelor.
― Pe galionii adevăraţi există doar un număr de serie care face referinţă la goblinul care a făcut moneda. Însă pe aces¬te monede false numerele se vor schimba, pentru a arăta da¬ta şi ora următoarei întâlniri. Monedele se vor încălzi atunci când se vor schimba datele, aşa că, dacă o să le purtaţi în buzunar, o să le puteţi simţi. Vom lua câte una fiecare şi, după ce Harry va fixa data următoarei întâlniri, o să schim¬be numerele de pe moneda lui, şi pentru că am aruncat o Vrajă Protean asupra ei, toate se vor schimba în acelaşi fel.
Cuvintele lui Hermione fură întâmpinate de o tăcere confuză. Se uită în jur la toate chipurile oarecum derutate, întoarse spre ea.
― Păi... m-am gândit că ar fi o idee bună, zise ea nesigură, adică... şi dacă Umbridge ne-ar pune să ne întoarcem buzunarele pe dos, nu este deloc ciudat dacă ai un galion la tine, nu-i aşa? Dar... mă rog, dacă nu vreţi să le folosiţi...
― Poţi să faci o Vrajă Protean? zise Terry Boot.
― Da, spuse Hermione.
― Dar asta este... este de nivelul T.V.E.E., zise el cu o voce mică.
― A, zise Hermione, încercând să pară modestă. A... mă rog... da, presupun că aşa este.
― Cum de nu eşti la Ochi-de-Şoim? întrebă el, uitându-se la Hermione cu o privire aproape extaziată. Cu un creier ca al tău?
― Păi, Jobenul Magic chiar s-a gândit să mă trimită la Ochi-de-Şoim în timpul sortatului, zise Hermione veselă, dar până la urmă a ales Cercetaşii. Bun, înţeleg că folosim galionii?
Se auzi un murmur de încuviinţare şi toţi se apropiară ca să ia câte unul din coş. Harry se uită pieziş la Hermione.
― Ştii de ce îmi amintesc astea?
― Nu, de ce?
― De cicatricele Devoratorilor Morţii. Cap-de-Mort atinge una dintre ele, cicatricele îi ard pe toţi şi ştiu că trebuie să i se alăture.
― Păi... da, zise Hermione încet, de acolo mi-a venit ideea... dar te rog să observi că am decis să gravez data pe bucăţi de metal şi nu pe pielea membrilor.
― Da... prefer metoda ta, zise Harry zâmbind, în timp ce îşi băga galionul în buzunar. Presupun că singurul pericol cu ăştia este că i-am putea cheltui din greşeală.
― Slabe şanse, zise Ron, care îşi examina propriul galion fals cu un aer puţin trist. Eu nu am nici un galion adevărat cu care să îl confund.
Având în vedere că se apropia primul meci de vâjthaţ din acel sezon, Cercetaşii împotriva Viperinilor, întâlnirile A.D. fură amânate, pentru că Angelina insista să se antreneze aproape în fiecare zi. Faptul că nu mai avusese loc de atâta timp Cupa de Vâjthaţ sporea semnificativ interesul şi entuzi¬asmul faţă de meciul apropiat; cei de la Ochi-de-Şoim şi As¬tropufi erau foarte interesaţi de rezultat, pentru că ei, desi¬gur, aveau să joace cu ambele echipe pe parcursul anului; şi şefii Caselor echipelor adverse, deşi încercau să se ascundă sub o aparenţă de sportivitate, erau hotărâţi să îşi vadă pro¬pria echipă victorioasă. Harry realiză cât de mult îşi dorea profesoara McGonagall să îi bată pe Viperini când aceasta nu le dădu teme în săptămâna dinaintea meciului.
― Cred că în momentul de faţă aveţi destule de făcut, zise ea cu un aer superior.
Nimănui nu îi veni să-şi creadă urechilor, până când ea nu se uită direct la Harry şi Ron şi zise poruncitor:
― Băieţi, m-am obişnuit să văd Cupa de Vâjthaţ în biroul meu, şi zău că nu vreau să fiu nevoită să i-o dau profesorului Plesneală, aşa că să folosiţi timpul liber ca să vă antrenaţi, da?

*

Plesneală, la fel de evident de părtinitor, rezervase atât de des stadionul de vâjthaţ pentru Viperini, încât Cercetaşilor le era greu să ajungă acolo ca să joace. De asemenea, se făcea că nu aude numeroasele încercări raportate ale Viperinilor de a-i blestema pe jucătorii Cercetaşi pe holuri. Când Alicia Spin¬net apăru în aripa spitalului cu sprâncenele crescându-i atât de des şi de repede, încât îi acopereau ochii şi îi astupau gura, Plesneală insistă că trebuia să fi încercat să arunce o Vrajă de Însănătoşire a părului asupra ei însăşi şi refuză să îi asculte pe cei paisprezece martori oculari care stăruiau că îl văzuseră pe portarul Viperinilor, Miles Bletchly, blestemând-o pe la spate, în timp ce învăţa la bibliotecă.
Harry era optimist în legătură cu şansele Cercetaşilor; până la urmă nu pierduseră niciodată în faţa echipei lui Reacredinţă. Într-adevăr, Ron încă nu juca la nivelul lui Bas¬ton, dar făcea mari eforturi să se perfecţioneze. Marea sa slăbiciune era tendinţa de a-şi pierde încrederea în sine după ce făcea o gafă; dacă încasa un gol, devenea agitat şi drept urmare era posibil să mai ia şi altele. Pe de altă parte, Harry îl văzuse pe Ron apărând spectaculos de câteva ori, când era în formă; în timpul unui antrenament memorabil, se atârnase cu o singură mână de mătură şi lovise balonul atât de tare în partea opusă stâlpilor porţii, încât acesta tra¬versă stadionul în zbor şi trecu prin cercul din mijloc din capătul celălalt; ceilalţi din echipă fură de părere că această paradă putea fi comparată cu succes cu una realizată de curând de Barry Ryan, portarul naţionalei irlandeze contra înaintaşului polonez Ladislaw Zamojski. Chiar şi Fred spu¬sese că mai erau şanse ca Ron să-i facă mândri pe el şi pe George, şi că meditau serios dacă să recunoască sau nu că era rudă cu ei, deşi încercaseră să-l nege de patru ani.
Singurul fapt care îl îngrijora cu adevărat pe Harry era cât de mult se lăsa Ron afectat de tactica echipei Viperinilor de a-l şicana chiar înainte să fi ajuns pe stadion. Harry, desigur, le suporta de patru ani comentariile răutăcioase, aşa că şuşo¬telile gen "Hei, Potty, am auzit că Warrington a jurat că sâmbătă o să te dea jos de pe mătură", departe de a-i îngheţa sân¬gele în vine, îl făceau să râdă. "Warrington ţinteşte atât de jal¬nic, încât aş fi mai îngrijorat dacă ar viza-o pe persoana de lân¬gă mine", replica el, făcându-i pe Ron şi Hermione să râdă şi ştergând zâmbetul de pe chipul lui Pansy Parkinson.
Însă Ron nu mai îndurase niciodată o campanie asiduă de insulte, batjocuri şi intimidări. Când, în timp ce treceau pe hol, unii Viperini, din anul şapte şi mult mai mari ca el îi arun¬cau "ţi-ai rezervat un pat în aripa spitalului, Weasley?" nu râdea, ci căpăta o nuanţă de verde deschis. Când Draco Reacredinţă îl imita pe Ron cum scăpa balonul (ceea ce făcea de fiecare dată când se vedeau), lui Ron i se înroşeau urechile şi mâinile îi tremurau atât de tare, încât era foarte posibil să scape orice altceva avea în mână în momentul acela.
Octombrie se stinse cu o avalanşă de vânturi vijelioase şi ploi torenţiale, iar noiembrie sosi rece ca fierul îngheţat, cu o chiciură aspră în fiecare dimineaţă şi cu pale de vânt gla¬cial, care înfiorau mâinile şi chipurile descoperite. Cerul şi tavanul din Marea Sală prinseră o nuanţă deschisă de gri-sidefiu, munţii din jurul Hogwarts-ului erau cu crestele înzăpezite şi temperatura din castel coborî atât de mult, încât în pauzele dintre ore mulţi dintre elevi purtau mănuşi groase din piele de dragon pe holuri.
În ziua meciului, era o dimineaţă luminoasă şi rece. Când Harry se trezi, se uită spre patul lui Ron şi îl văzu pe acesta ud în capul oaselor, cu braţele în jurul genunchilor, ui¬tându-se în gol.
― Eşti bine? zise Harry.
Ron încuviinţă din cap, dar nu vorbi. Harry îşi aminti foarte bine de data când Ron îşi aruncase din greşeală o Vrajă de Vomitat-Melci asupra lui însuşi; părea să fie la fel de palid şi transpirat ca şi atunci, plus că nu prea vroia să deschidă gura.
― Nu trebuie decât să mănânci ceva, zise Harry încurajator. Hai!
Când sosiră, Marea Sală se umplea rapid. Se vorbea mai tare şi era o atmosferă mai exuberantă decât de obicei. Când trecură pe lângă masa Viperinilor, avu loc o explozie de zgo¬mote. Harry se uită la ei şi văzu că, pe lângă obişnuitele fulare şi pălării verzi cu argintiu, fiecare dintre ei purta o insignă argintie care părea să aibă forma unei coroane. Nu ştia de ce, dar mulţi îi făcură cu mâna lui Ron, râzând în hohote. În timp ce trecea prin dreptul lor, Harry încercă să vadă ce scria pe insigne, însă era prea preocupat să-l ducă pe Ron dincolo de masa lor ca să zăbovească destul timp pentru a le citi.
La masa Cercetaşilor fură întâmpinaţi de o primire plină de entuziasm. Acolo toată lumea era îmbrăcată în roşu cu auriu, însă, departe de a-l înveseli pe Ron, se părea că uralele îi storseseră şi ultima picătură de curaj; se prăbuşi pe cea mai apropiată bancă, arătând de parcă ar fi fost ultima oară când lua masa.
― Am fost nebun când am acceptat, zise el într-o şoaptă răguşită. Nebun.
― Nu fi prost, zise Harry hotărât, dându-i un amestec de cereale, o să te descurci foarte bine. E normal să ai emoţii.
― Sunt la pământ, mormăi Ron. Sunt jalnic. Nu pot să joc bine nici dacă mă pici cu ceară. Ce-o fi fost în capul meu?
― Vino-ţi în fire, zise Harry cu fermitate. Gândeşte-te la cum ai salvat cu piciorul golul ăla acum câteva zile, chiar şi Fred şi George au zis că ai fost extraordinar.
Ron se întoarse spre Harry cu o expresie chinuită.
― A fost din întâmplare, şopti el distrus. Nu am vrut să o fac... am alunecat de pe mătură când nu v-aţi uitat nici unul şi am lovit balonul din greşeală, în timp ce încercam să mă urc la loc.
― Ăă... zise Harry, revenindu-şi repede de pe urma aces¬tei surprize neplăcute, cu încă vreo câteva întâmplări ca asta meciul e ca şi câştigat, nu-i aşa?
Hermione şi Ginny se aşezară vizavi de ei, purtând fulare, mănuşi şi rozete roşii cu auriu.
― Cum te simţi? îl întrebă Ginny pe Ron, care acum se holba la urmele de lapte de pe fundul bolului gol de cereale, de parcă s-ar fi gândit serios dacă să se înece sau nu în el.
― Are emoţii, spuse Harry.
― Păi, ăsta este un semn bun, mie mi se pare că întotdea¬una ai rezultate mai bune la examene dacă ai emoţii, zise Hermione cu însufleţire.
― Bună, zise o voce difuză şi visătoare din spatele lor.
Harry îşi ridică privirea: Luna Lovegood plutise spre ei de la masa Ochilor-de-Şoim. Mulţi se holbau la ea, iar câţiva chiar râdeau şi o arătau cu degetul; reuşise să facă rost de o pălărie în forma unui cap de leu în mărime naturală, pe care o purta într-un echilibru precar.
― Ţin cu Cercetaşii, zise Luna, făcând un semn spre pălă¬rie fără să fi fost nevoie. Uite ce face...
Întinse mâna şi atinse pălăria cu bagheta. Aceasta deschise gura larg şi scoase un răget extrem de realist, care îi făcu să tresară pe toţi cei din jur.
― E reuşită, nu? zise Luna fericită. Ştiţi, am vrut să o fac să mestece un şarpe care să-i reprezinte pe Viperini, dar nu am avut timp. Oricum... baftă, Ronald!
Se îndepărtă plutind. Încă nu îşi reveniseră de pe urma şocului trezit de pălăria Lunei, când Angelina se apropie în grabă de ei, însoţită de Katie şi Alicia, ale cărei sprâncene reveniseră la normal datorită ajutorului doamnei Pomfrey.
― Când sunteţi gata, zise ea, o să mergem direct pe sta¬dion, să verificăm cum stau lucrurile şi să ne schimbăm.
― Venim imediat, o asigură Harry. Stai să mănânce şi Ron ceva.
Însă după zece minute fu clar că Ron nu mai putea să mănânce nimic şi Harry se gândi că era mai bine să-l ducă la vestiare. Când se sculară de la masă, se ridică şi Hermione, care îl trase deoparte, apucându-l de mână.
― Să nu-l laşi pe Ron să vadă ce scrie pe insignele Viperinilor, îi şopti ea imperios.
Harry o privi întrebător, însă ea clătină din cap preveni¬tor; Ron tocmai se apropie agale de ei, părând pierdut şi disperat.
― Baftă, Ron, zise Hermione, ridicându-se în vârful picioa¬relor şi pupându-l pe obraz. Şi ţie, Harry...
Ron păru să îşi revină puţin, cât timp traversară iar Marea Sală. Atinse locul de pe obraz unde îl pupase Hermione, oarecum derutat, de parcă nu era sigur de ceea ce se întâmplase. Părea prea absorbit ca să mai observe ce era în jur, însă Harry aruncă o privire curioasă spre insig¬nele în formă de coroană când trecură pe lângă masa Vipe¬rinilor, şi de data asta descifra cuvintele gravate pe ele:

WEASLEY E AL NOSTRU REGE

Cu presentimentul sumbru că nu avea cum să fie de bine, îl grăbi pe Ron să traverseze holul de la intrare şi să coboare treptele de piatră, ajungând afară, în aerul glacial.
Iarba acoperită cu chiciură le scârţâia sub picioare, în timp ce parcurgeau grăbiţi peluzele în pantă către stadion. Vântul nu bătea deloc şi cerul era de un alb sidefiu uniform, ceea ce însemna că vizibilitatea avea să fie bună, neafectată de lumina directă a soarelui care să le intre în ochi. Harry îi sublinie lui Ron aceşti factori încurajatori în drumul lor, dar nu era sigur că Ron îl asculta.
Angelina se schimbase deja şi, când intrară, vorbea cu res¬tul echipei. Harry şi Ron îşi puseră robele (Ron încercă să îşi îmbrace roba pe dos timp de câteva minute, înainte ca Aliciei să i se facă milă de el şi să se ducă să îl ajute), apoi se aşezară să asculte discursul de dinainte de meci, în timp ce zumzetul vocilor de afară devenea din ce în ce mai tare, mulţimea pă¬răsind castelul în număr mare şi îndreptându-se spre stadion.
― Bine, tocmai am aflat aşezarea finală în teren a Vipe¬rinilor, zise Angelina, consultând o foaie de pergament. Au plecat prinzătorii de anul trecut, Derrick şi Bole, însă se pa¬re că Montague i-a înlocuit cu nişte gorile, nu cu persoane care pot să zboare foarte bine. Sunt doi tipi pe care îi chea¬mă Crabbe şi Goyle, nu ştiu prea multe despre ei...
― Noi da, spuseră Harry şi Ron într-un glas.
― Păi, nu par destul de inteligenţi ca să deosebească un capăt al măturii de celălalt, zise Angelina, punând perga¬mentul în buzunar, dar pe de altă parte m-am mirat întot¬deauna cum reuşeau Derrick şi Bole să găsească stadionul fără indicatoare.
― Crabbe şi Goyle sunt de aceeaşi teapă, o asigură Harry.
Auzeau cum sute de persoane se aşezau pe băncile dis¬puse simetric ale tribunelor. Unii cântau, dar Harry nu putea să descifreze cuvintele. Începea să aibă emoţii, însă ştia că nodul din stomacul său nu se compara cu cel al lui Ron, care stătea cu mâinile lipite de corp şi se uita iar în gol, cu maxilarul încleştat şi cu chipul pământiu.
― A sosit timpul, zise Angelina cu o voce tăcută, uitându-se la ceas. Haideţi... baftă.
Jucătorii se ridicară, îşi puseră măturile pe umăr şi ieşiră înşiruiţi din vestiar în lumina zăpăcitoare de afară. Fură în¬tâmpinaţi de o avalanşă de zgomote printre care Harry încă auzea cântecele, deşi erau estompate de urale şi fluierături.
Erau aşteptaţi de echipa Viperinilor. Iar ei purtau acele in¬signe argintii în formă de coroană. Noul căpitan, Montague, avea în linii mari construcţia lui Dudley Dursley, cu nişte ante¬braţe mari ca nişte jamboane păroase. În spatele său stăteau la pândă Crabbe şi Goyle, aproape la fel de mari, clipind ca nişte idioţi în lumina soarelui şi rotindu-şi bâtele de prinzători. Reacredinţă stătea într-o parte, cu părul blond-alb strălucind în lumina soarelui. Îi întâlni privirea lui Harry şi-i zâmbi batjo¬coritor, atingând insigna în formă de coroană prinsă în piept.
― Căpitanii să-şi dea mâinile, ordonă arbitrul, doamna Hooch, când Angelina şi Montague ajunseră unul lângă celălalt.
Harry îşi dădu seama că Montague încerca să-i strivească degetele Angelinei, cu toate că aceasta nu avu nici o tresărire.
― Urcaţi-vă pe mături... !
Doamna Hooch îşi duse fluierul la gură şi suflă.
Mingile fură eliberate şi cei paisprezece jucători ţâşniră spre văzduh. Harry îl văzu cu coada ochiului pe Ron cum goni spre stâlpii porţii. Harry zbură şi mai sus ferindu-se de un balon-ghiulea, şi făcu un tur larg al terenului, uitându-se în jur după sclipirea aurie; de partea cealaltă a stadionului, Draco Reacredinţă făcea exact acelaşi lucru.
― Iat-o pe Johnson Johnson are balonul, ce bine joacă fata asta, o spun de ani întregi, dar tot nu vrea să iasă cu mine...
― JORDAN! strigă profesoara McGonagall.
― ... era doar un detaliu pentru amuzament, doamnă pro¬fesoară, dă o notă de interes ― Johnson se fereşte de Warring¬ton, trece de Montague, este... au!... lovită pe la spate de un balon-ghiulea trimis de Crabbe... Montague prinde balonul, se ridică la loc şi... un frumos balon-ghiulea trimis de George Weasley, Montague este lovit în cap de un balon-ghiulea, îl scapă, balonul este prins de Katie Bell de la Cercetaşi, care îi pasează în spate Aliciei Spinnet, iar Spinnet porneşte...
Comentariul lui Lee Jordan răsuna în tot stadionul şi Harry asculta din răsputeri, cu vântul vâjâindu-i în urechi şi cu mulţimea gălăgioasă care ţipa, huiduia şi cânta.
― ... se fereşte de Warrington, evită un balon-ghiulea... ca prin urechile acului, Alicia... şi mulţimea este încântată, ascultaţi-i, ce cântă?
Când Lee se opri ca să asculte, cântecul se ridică tare şi limpede din marea de verde cu argintiu din partea tri¬bunelor Viperinilor:

Weasley nimic nu poate să apere,
Un cerc măcar să blocheze nu poate,
De asta Viperinii vor toţi să cânte:
Weasley e al nostru rege.

Weasley s-a născut printre pubele
Mereu lasă balonul să intre
Weasley o să ne aducă o victorie
Weasley e al nostru rege.

― ... şi Alicia îi pasează înapoi Angelinei! strigă Lee.
În timp ce cotea, lui Harry îi fierbea stomacul din cauza a ceea ce tocmai auzise: ştia că Lee încerca să acopere cuvin¬tele cântecului.
― Haide Angelina... se pare că nu mai trebuie să treacă decât de portar!... trage la poartă... şut!... aaaah!...
Bletchley, portarul Viperinilor, salvase golul; îi aruncă balonul lui Warrington, care goni cu el, zburând în zigzag printre Alicia şi Katie; cântecul de dedesubt era din ce în ce mai tare, pe măsură ce Narrington se apropia de Ron.

Weasley e al nostru rege,
Weasley e al nostru rege,
Mereu lasă balonul să intre
Weasley e al nostru rege.

Harry nu se putu abţine: renunţând să caute Hoţoaica, îşi întoarse Fulgerul spre Ron, o siluetă singuratică din capătul îndepărtat al stadionului, plutind în faţa celor trei cercuri, în timp ce uriaşul Warrington gonea spre el.
― ... balonul este la Warrington, Warrington se îndreaptă spre poartă, a ieşit din raza baloanelor-ghiulea şi nu îl mai are în faţă decât pe portar...
Dinspre tribunele Viperinilor, de dedesubt, se ridică un val răsunător de cântece:

Weasley nimic nu poate să apere,
Un cerc măcar să blocheze nu poate...

― ... acesta este primul test pentru Weasley, noul portar al Cercetaşilor, fratele prinzătorilor Fred şi George, şi un tânăr talent promiţător al echipei... haide, Ron!
Însă strigătele de încântare veniră dinspre capătul Vipe¬rinilor: Ron zburase haotic, cu braţele întinse, şi balonul trecuse direct printre ele şi prin cercul din mijloc.
― Viperinii marchează! se auzi vocea lui Lee printre uralele şi huiduielile mulţimii de dedesubt, aşa că este zece la zero pentru Viperini... ai avut ghinion, Ron.
Viperinii cântară şi mai tare:

WEASLEY S-A NĂSCUT PRINTRE PUBELE
MEREU LASĂ BALONUL SĂ INTRE...

― ... Cercetaşii sunt iar în posesia balonului, şi iat-o pe Katie Bell croindu-şi drum pe teren... strigă Lee cu vitejie, deşi cântecele erau atât de răsunătoare, încât abia putea să se mai facă auzit peste ele.

WEASLEY O SĂ NE ADUCĂ O VICTORIE
WEASLEY E AL NOSTRU REGE...

― Harry, CE FACI? strigă Angelina, zburând pe lângă el ca să ţină pasul cu Katie. VEZI-ŢI DE JOC!
Harry realiză că rămăsese locului în aer peste un minut, urmărind desfăşurarea meciului fără să se gândească deloc unde era Hoţoaica. Coborî îngrozit şi începu iar să dea roată terenului, uitându-se în jur şi încercând să ignore refrenul care acum tuna în tot stadionul:

WEASLEY E Al NOSTRU REGE
WEASLEY E AL NOSTRU REGE...

Oriunde se uita, nu era nici urmă de Hoţoaică; Reacre¬dinţă dădea ture în jurul stadionului, ca şi el. Trecură unul pe lângă altul pe la jumătatea terenului, zburând în direcţii opuse, iar Harry îl auzi pe Reacredinţă cântând tare:

WEASLEY S-A NĂSCUT PRINTRE PUBELE...

― ... şi iată-l din nou pe Warrington, răcni Lee, care îi pasează lui Pucey, Pucey trece de Spinnet, haide, Angelina, poţi să-l opreşti ― se pare că nu ― însă un frumos balon-ghiulea trimis de Fred Weasley, adică, de George Weasley, ah, cui îi pasă, oricum, de unul dintre ei, Warrington scapă balonul şi Katie Bell... ăă... Îl scapă şi ea... aşa că iată-l pe Montague cu balonul, Montague, căpitanul Viperinilor, ia balonul şi se ridică, haideţi, Cercetaşilor, blocaţi-l!
Harry zbură pe lângă capătul stadionului, prin spatele stâlpilor porţii Viperinilor, forţându-se să nu se uite la ce se întâmpla în partea lui Ron. În timp ce trecea vâjâind pe lângă portarul Viperinilor, îl auzi pe Bletchley cântând şi el cu mulţimea de dedesubt:

WEASLEY NIMIC NU POATE SA APERE...

―... Pucey o evită iar pe Alicia şi se îndreaptă direct spre poartă, opreşte-l, Ron!
Harry nu fu nevoit să se uite ca să vadă ce se întâmplase: se auzi un mormăit teribil dinspre capătul Cercetaşilor, însoţit de noi zbierete şi aplauze de la Viperini. Uitându-se în jos, Harry o văzu în tribune pe Pansy Parkinson, cu faţa ei de mops, chiar în primele rânduri, cu spatele la teren, în timp ce-i dirija pe suporterii Viperini care răcneau:

DE-ASTA TOŢI VIPERINII VOR SĂ CÂNTE
WEASLEY E AL NOSTRU REGE.

Însă douăzeci la zero era o nimica toată, Cercetaşii încă aveau timp să-i ajungă din urmă sau să prindă Hoţoaica. Câteva goluri şi aveau să conducă iar ca de obicei, se asigură Harry pe sine, plutind, croindu-şi drum printre ceilalţi jucă¬tori şi urmărind ceva strălucitor, care se dovedi cureaua de la ceasul lui Montague.
Însă Ron mai încasă două goluri. Acum în dorinţa lui Harry de a prinde Hoţoaica apăru şi un dram de panică. Măcar dacă ar fi putut să o prindă curând şi să termine meciul repede.
... Katie Bell de la Cercetaşi îl evită pe Pucey, se fereşte de Montague, bună întoarcere, Katie, îi pasează lui Johnson, Angelina Johnson ia balonul, trece de Warrington, se în¬dreaptă spre poartă, haide, Angelina ― CERCETAŞII MARCHEAZĂ! Este patruzeci la zece, patruzeci la zece pen¬tru Viperini şi Pucey preia balonul...
Harry auzi printre uralele Cercetaşilor răgetul pălăriei ridicole cu leu a Lunei şi se simţi încurajat; mai erau doar treizeci de puncte, o nimica toată, puteau să se redreseze uşor. Harry se feri de un balon ghiulea pe care Crabbe îl trimise vâjâind spre el şi reîncepu să cerceteze terenul înne¬bunit după Hoţoaică, cu un ochi pe Reacredinţă, în caz că dădea semne să o fi zărit, însă Reacredinţă, ca şi el, zbura în continuare în jurul stadionului, căutând fără succes...
―... Pucey îi pasează lui Warrington, Warrington lui Montague, Montague înapoi lui Pucey... intervine Johnson, Johnson preia balonul, Johnson către Bell, arată bine... adică rău... Bell este lovită de un balon-ghiulea trimis de Goyle de la Viperini şi Pucey intră iar în posesia balonului...

WEASLEY S-A NĂSCUT PRINTRE PUBELE
MEREU LASĂ BALONUL SĂ INTRE
WEASLEY O SĂ NE ADUCĂ O VICTORIE...

Însă Harry o văzu în sfârşit: micuţa Hoţoaică Aurie îna¬ripată plutea la câţiva metri deasupra solului în partea de teren a Viperinilor.
Coborî în picaj...
În câteva secunde, Reacredinţă coborî în goană din văz¬duh, în stânga lui Harry ― o siluetă verde cu argintiu, neclară, lipită de mătură...
Hoţoaica ocoli unul dintre stâlpii porţii la bază şi porni către partea opusă a tribunelor; schimbarea ei de direcţie îi fu favorabilă lui Reacredinţă, care era mai aproape; Harry îşi întoarse Fulgerul; acum el şi Reacredinţă erau umăr la umăr...
La câţiva metri de pământ, Harry îşi desprinse mâna dreaptă de pe mătură, întinzându-se după Hoţoaică... În dreapta sa, întinse braţul şi Reacredinţă, care încerca să ajungă la ea şi s-o apuce...
Totul se termină în două secunde efemere şi disperate, de respiraţie tăiată... degetele lui Harry se strânseră în jurul micuţei mingi mişcătoare... unghiile lui Reacredinţă zgâri¬ară deznădăjduite dosul palmei lui Harry... Harry se ridică pe mătură, ţinând în mână mingea care se zbătea, iar spec¬tatorii Cercetaşi strigară la unison...
Erau salvaţi, nu conta că Ron încasase acele goluri, nimeni nu avea să îşi amintească, atâta timp cât câştigaseră Cercetaşii...
ZDUF.
Harry fu lovit de un balon-ghiulea în şale şi fu aruncat de pe mătură. Din fericire, era la doar doi-trei metri de pământ, având în vedere că plonjase atât de jos ca să prindă Hoţoaica, însă tot era rănit şi căzu pe spate pe terenul îngheţat. Auzi fluierul strident al doamnei Hooch, o explozie dinspre tri¬bune, compusă din huiduieli, strigăte de supărare şi batjocori¬toare, o bufnitură şi apoi vocea alarmată a Angelinei.
― Eşti bine?
― Sigur că da, zise Harry sumbru, apucând-o de mână şi lăsând-o să-l ridice.
Doamna Hooch zbura către unul dintre jucătorii Viperini de deasupra lui, deşi nu putea să-şi dea seama cine era din unghiul acela.
― A fost matahala aia de Crabbe, zise Angelina supărată, a lovit balonul-ghiulea spre tine în clipa în care a văzut că prinseseşi Hoţoaica... dar am câştigat, Harry, am câştigat!
Harry auzi pe cineva pufnind în spatele său şi se întoarse, ţi¬nând încă strâns Hoţoaica în mână: Draco Reacredinţă ateriza¬se în apropiere. Cu faţa albă ca varul de mânie, tot îşi bătea joc.
― I-ai salvat pielea lui Weasley, nu-i aşa? îi zise lui Harry. Nu am văzut niciodată un portar atât de prost... dar a fost născut printre pubele... ţi-au plăcut versurile mele, Potter?
Harry nu răspunse. Se întoarse cu spatele ca să întâm¬pine restul echipei, ai cărei membri aterizau unul câte unul, strigând şi lovind triumfători aerul cu pumnii; toţi, în afară de Ron, care se dăduse jos de pe mătură lângă stâlpii porţii şi părea să îşi croiască drum către vestiare de unul singur.
― Am vrut să mai scriem nişte versuri! strigă Reacredinţă, în timp ce Katie şi Alicia îl îmbrăţişau pe Harry. Dar nu am găsit rime pentru "grasă" şi "urâtă"... ştii, am vrut să cântăm şi despre mama lui...
― Aşa e cu strugurii acri, zise Angelina, aruncându-i o privire dezgustată lui Reacredinţă.
― ... şi nu am putut să includem nici "inutil"... pentru tatăl lui, mă înţelegi tu...
Fred şi George îşi dăduseră seama la ce se referea Reacredinţă. În timp ce dădeau mâna cu Harry, înţepeniră, întorcându-şi privirea spre Reacredinţă.
― Lasă! zise Angelina imediat, luându-i de braţ pe Fred. Lasă, Fred, lasă-l să ţipe, este supărat că a pierdut, parveni¬tul mic şi...
― ... dar ţie îţi place familia Weasley, nu, Potter? zise Rea¬credinţă batjocoritor, ţi-ai petrecut vacanţele la ei şi aşa mai departe, nu-i aşa? Nu înţeleg cum poţi să suporţi putoarea, dar presupun că, atunci când eşti crescut de Încuiaţi, până şi cocioaba familiei Weasley miroase bine...
Harry îl prinse pe George. Între timp, fu nevoie de efor¬turile combinate ale Angelinei, Aliciei şi ale lui Katie pen¬tru a-l împiedica pe Fred să sară pe Reacredinţă, care râdea în gura mare. Harry se uită în jur după doamna Hooch, care încă îl mustra pe Crabbe pentru atacul său nepermis cu balonul-ghiulea.
― Sau, Potter, zise Reacredinţă, râzând batjocoritor, în timp ce se dădea înapoi, poate că ţii minte cum puţea casa mamei tale, iar cocina familiei Weasley îţi aminteşte de ea...
Harry nu fu conştient că îi dăduse drumul lui George, şi nu ştiu decât că, o clipă mai târziu, amândoi alergau spre Reacredinţă. Uitase complet că îi priveau toţi profesorii: nu vroia decât să-i provoace cât mai multă durere posibil lui Reacredinţă; neavând timp să îşi scoată bagheta, doar îşi retrase pumnul în care ţinea Hoţoaica şi îl afundă cât putu de tare în stomacul lui Reacredinţă...
― Harry! HARRY! GEORGE! NU!
Auzi voci de fete care strigau, pe Reacredinţă ţipând, pe George înjurând, un fluierat şi răcnetele mulţimii din jurul lui, însă nu îi păsa. Abia când cineva din apropiere strigă "Impedimenta!" şi puterea vrăjii îl aruncă înapoi, abandonă încercarea de a-l toca pe Reacredinţă centimetru cu cen¬timetru.
― Ce credeţi că faceţi? strigă doamna Hooch, în timp ce Harry se ridica în picioare.
Se părea că ea fusese cea care aruncase Vraja de Oprire asupra lui; ţinea fluierul într-o mână şi bagheta în cealaltă; mă¬tura fusese abandonată la câţiva metri depărtare. Reacredinţă era ghemuit pe pământ, scâncind şi gemând, şi îi curgea sânge din nas; George avea o buză umflată; Fred încă era ţinut cu greutate de cei trei înaintaşi, iar Crabbe chicotea.
― Nu am mai văzut un asemenea comportament... Înapoi la castel, amândoi, şi să vă duceţi direct la biroul şefului casei voastre! Duceţi-vă! Acum!
Harry şi George părăsiră terenul cu paşi mari, gâfâind amândoi, fără să-şi spună nimic unul altuia. Strigătele şi cu¬vintele batjocoritoare ale mulţimii deveniră din ce în ce mai şterse, până când ajunseră în holul de intrare, unde nu mai auziră nimic, în afară de propriii lor paşi. Harry realiză că încă îi zvâcnea ceva în mâna dreaptă, având pumnul vătămat de la maxilarul lui Reacredinţă. Uitându-se în jos, văzu ari¬pile arginti ale Hoţoaicei ieşindu-i printre degete şi zbătân¬du-se să se elibereze.
Nici nu ajunseră bine la uşa biroului profesoarei McGo¬nagall, când ea se apropie cu paşi mari de-a lungul holului din spatele lor. Purta un fular de la Cercetaşi, dar şi-l dădu jos de la gât cu mâinile tremurânde, în timp ce se apropia de ei, părând neagră de supărare.
― Înăuntru! zise ea mânioasă, arătând spre uşă.
Harry şi George intrară. Profesoara se duse în spatele biroului şi rămase în faţa lor, tremurând de furie şi aruncân¬du-şi pe jos fularul Cercetaşilor.
― Ei, bine? zise ea. Nu am văzut niciodată o asemenea demonstraţie condamnabilă. Doi contra unu! Explicaţi!
― Ne-a provocat Reacredinţă, zise Harry cu rigiditate.
― V-a provocat? strigă profesoara McGonagall, dând cu pumnul în birou, astfel încât cutia de metal cu carouri alu¬necă de pe el şi se deschise cu putere, umplând podeaua cu Tritoni de turtă dulce. Tocmai pierduse, nu-i aşa? Sigur că vroia să vă provoace! Dar ce ar fi putut să vă spună ca să jus¬tifice ce aţi...
― Mi-a insultat părinţii, se răsti George. Şi pe mama lui Harry.
― Dar în loc să o lăsaţi pe doamna Hooch să lămurească situaţia, aţi decis să faceţi o demonstraţie de duel Încuiat, nu-i aşa? răcni profesoara McGonagall. Aveţi idee ce aţi...?
― Hm, hm.
Harry şi George se întoarseră amândoi. Dolores Um¬bridge stătea în prag, înfăşurată într-o pelerină verde de tweed, care evidenţia considerabil asemănarea ei cu o dita¬mai broasca râioasă, şi zâmbea neatrăgător, şters, într-un fel de rău augur, pe care Harry ajunsese să-l lege de o nenoro¬cire iminentă.
― Pot să te ajut, doamnă profesoară McGonagall? întrebă profesoara Umbridge cu vocea ei otrăvitor de dulce.
Profesoarei McGonagall i se urcă sângele la cap.
― Să mă ajuţi? repetă ea, cu o voce sugrumată. Cum adică, să mă ajuţi?
Profesoara Umbridge se apropie de centrul biroului, cu acelaşi surâs şters.
― Vai, m-am gândit că îmi vei fi recunoscătoare pentru un plus de autoritate.
Harry nu ar fi fost surprins dac-ar fi văzut-o pe profe¬soara McGonagall scoţând scântei pe nări.
― Te-ai gândit greşit, zise ea, întorcându-se cu spatele la Umbridge. Ascultaţi cu atenţie. Nu îmi pasă cum v-a provocat Reacredinţă, nu îmi pasă dacă v-a insultat fiecare mem¬bru al familiei pe care îl aveţi, comportamentul vostru a fost dezgustător şi vă dau fiecăruia o săptămână de detenţie! Potter, nu te uita aşa la mine, o meriţi! Dacă vreunul dintre voi mai...
― Hm, hm.
Profesoara McGonagall închise ochii, parcă rugându-se să aibă răbdare, în timp ce îşi întoarse iar chipul către pro¬fesoara Umbridge.
― Da?
― Eu cred că merită ceva mai mult decât nişte simple detenţii, zise Umbridge, zâmbind chiar mai larg.
Ochii profesoarei McGonagall se deschiseră brusc cât erau de mari.
― Din păcate, zise ea, cu o tentativă de zâmbet reciproc care o făcea să arate de parcă i se blocase maxilarul, ceea ce contează este ce cred eu, având în vedere că sunt în casa mea, Dolores.
― Păi, Minerva, de fapt, surâse afectată profesoara Umbridge, cred că vei descoperi că ceea ce cred eu chiar contează. Ah, unde este? Tocmai mi l-a trimis Cornelius... adică ― scoase un mic râset, în timp ce cotrobăia prin gean¬tă ― tocmai mi l-a trimis ministrul... a, da...
Scoase o foaie de pergament pe care o desfăşură, dregân-du-şi pedant vocea înainte să citească:
― Hm, hm... "Decretul Educaţional Numărul Douăzeci şi Cinci".
― Altul! exclamă profesoara McGonagall violent.
― Păi, da, zise Umbridge, zâmbind în continuare. Sinceră sa fiu, Minerva, tu ai fost cea care m-a făcut să-mi dau seama că mai aveam nevoie de un amendament... Îţi aminteşti cum ai trecut peste mine, când nu am vrut să permit reîn¬fiinţarea echipei de vâjthaţ a Cercetaşilor? Cum i-ai prezentat situaţia lui Dumbledore, care a insistat să i se permită echipei să joace? Ei bine, zău că nu puteam să accept aşa ceva. Am luat imediat legătura cu ministrul, care a fost de acord cu mine că Marele Inchizitor trebuie să aibă puterea de a-i priva pe elevi de privilegii, altminteri acesta... adică eu... ar avea mai puţină autoritate decât profesorii de rând! Şi acum, înţelegi, nu-i aşa, Minerva, câtă dreptate am avut să încerc să împiedic reînfiinţarea echipei Cercetaşilor? Groaznice apucături... mă rog, citeam amendamentul... hm, hm... "Marele Inchizitor va avea de acum autoritate supremă asupra tuturor pedepselor, sancţiunilor şi privării de privilegii în ceea ce-i priveşte pe elevii de la Hogwarts, precum şi puterea de a modifica aceste pedepse, sancţiuni şi privări de privilegii care ar fii putut fi ordonate de alţi profesori. Semnat, Cornelius Fudge, Ministrul Magiei, Ordinul lui Merlin Clasa Întâi etc. etc."
Rulă pergamentul şi îl puse înapoi în geantă, zâmbind în continuare.
― Deci... chiar cred că voi fi nevoită să le interzic celor doi să mai joace vâjthaţ vreodată, zise ea, uitându-se de la Harry la George şi invers.
Harry simţi Hoţoaica zbătându-se înnebunită în mâna sa.
― Ne interziceţi? zise el, cu un glas ciudat de depărtat, să mai jucăm... vreodată.
― Da, domnule Potter, cred că o interzicere pe viaţă va avea rezultatul dorit, zise Umbridge, zâmbind şi mai larg, în timp ce îl urmărea cum se chinuia să înţeleagă ce spusese. Tu şi domnul Weasley aici de faţă. Şi cred, pentru mai multă siguranţă, că ar trebui împiedicat şi fratele geamăn al acestui tânăr... Dacă nu l-ar fi oprit coechipierii, sunt sigură că l-ar fi atacat şi el pe tânărul domn Reacredinţă. Desigur, aş dori să li se confişte măturile; le voi ţine în siguranţă în biroul meu, ca să mă asigur că nu îmi va fi încălcată inter¬dicţia. Însă nu exagerez, doamna profesoară McGonagall, continuă ea, întorcându-se iar spre profesoara McGonagall, care acum stătea la fel de nemişcată ca şi când ar fi fost cio¬plită din gheaţă, cu ochii la ea. Restul echipei poate să conti¬nue să joace, din partea lor nu am văzut nici un semn de violenţă. Ei bine... bună ziua.
Şi, cu o expresie de satisfacţie maximă, Umbridge ieşi din cameră, lăsând o tăcere îngrozită în urma ei.

*

― Interdicţie, zise Angelina pe o voce pustie, mai târziu în cursul serii în camera de zi. Interdicţie. Fără căutător, fără prinzători... ce Dumnezeu o să facem?
Nu se simţeau deloc câştigători. Oriunde se uita Harry, vedea chipuri dezamăgite şi supărate; chiar şi membrii echipei erau prăbuşiţi în jurul focului, toţi în afară de Ron, care nu mai fusese văzut de când se terminase meciul.
― Dar este cumplit de nedrept, zise Alicia în gol. Şi mă rog, cum rămâne cu Crabbe şi cu acel balon-ghiulea pe care l-a trimis după ce se auzise fluierul? Lui i s-a interzis?
― Nu, zise Ginny amărâtă, încadrându-l cu Hermione pe Harry. Doar i s-a dat de scris, l-am auzit pe Montague râzând din cauza asta la cină.
― Şi să îi interzică lui Fred, care nici măcar nu a făcut nimic! zise Alicia mânioasă, dându-şi cu pumnul în genunchi.
― Nu sunt eu de vină că nu am făcut nimic, zise Fred cu o expresie foarte sumbră pe chip, l-aş fi bătut pe nenorocitul ăla mic până îl luau cu făraşul, dacă nu m-aţi fi oprit voi trei.
Harry se uită amărât pe fereastra întunecată. Ningea.
Hoţoaica pe care o prinsese mai devreme zbura acum cu viteză prin camera de zi; oamenii îi urmăreau traiectoria ca şi când ar fi fost hipnotizaţi, iar Şmecherilă sărea de pe un scaun pe altul, încercând să o prindă.
― Mă duc la culcare, zise Angelina, ridicându-se încet. Poate că până la urmă o să se dovedească totul un vis urât... poate că o să mă trezesc mâine şi o să descopăr că încă nu am jucat...
Fu urmată în scurt timp de Alicia şi Katie. Fred şi George se duseră şi ei să se culce ceva mai târziu, uitându-se urât la toţi cei pe lângă care trecură, iar Ginny îi imită imediat după aceea. Lângă foc nu mai rămaseră decât Harry şi Hermione.
― L-ai văzut pe Ron? întrebă Hermione cu o voce joasă.
Harry clătină din cap.
― Cred că ne evită, zise Hermione. Unde-o fi... ?
Dar, chiar în clipa aceea, se auzi un scârţâit în spatele lor când Doamna Grasă se aplecă înainte şi Ron intră stre¬curându-se prin gaura portretului. Era într-adevăr foarte palid şi avea zăpadă în păr. Când îi văzu pe Harry şi Her¬mione, încremeni locului.
― Unde ai fost? zise Hermione neliniştită, ridicându-se imediat.
― M-am plimbat, bâigui Ron, îmbrăcat în continuare cu hainele de vâjthaţ.
― Pari îngheţat, spuse Hermione. Vino şi stai jos!
Ron se duse lângă şemineu şi se prelinse în scaunul care era cel mai departe de Harry, fără să se uite la el. Hoţoaica furată vâjâi pe deasupra capetelor lor.
― Îmi pare rău, murmură Ron, uitându-se în jos.
― Pentru ce? zise Harry.
― Pentru că am crezut că pot să joc vâjthaţ, spuse Ron. O să plec de la echipă mâine la prima oră.
― Dacă pleci, spuse Harry, înciudat, n-or să mai rămână decât trei jucători în echipă.
Văzându-i pe Ron derutat, adăugă:
― Mie mi s-a interzis pe viaţă. La fel şi lui Fred şi George.
― Poftim? strigă Ron.
Hermione îi spuse toată povestea; Harry nu fu în stare să o mai spună o dată. După ce fata termină, Ron păru mai chinuit ca niciodată.
― Este numai vina mea...
― Nu tu m-ai pus să-l pocnesc pe Reacredinţă, zise Harry supărat.
― ... dacă nu aş fi atât de nepriceput la vâjthaţ...
― ... nu are nici o legătură cu asta.
― ... m-a afectat cântecul ăla...
― ... oricine ar fi fost afectat.
Hermione se ridică şi se duse la fereastră, departe de discuţia celor doi, privind cum zăpada era viscolită spre ochiul de geam.
― Ştii ceva, te rog, las-o baltă! izbucni Harry. E destul de greu şi fără să te învinovăţeşti pentru toate!
Ron nu spuse nimic, ci rămase privind mâhnit tivul umed al robei sale. După un timp spuse cu o voce pustie:
― În viaţa mea nu m-am simţit mai rău ca acum.
― Mersi la fel, spuse Harry cu amărăciune.
― Ei bine, spuse Hermione, cu vocea tremurându-i puţin. Mie nu îmi vine în minte decât un singur lucru care v-ar putea înveseli pe amândoi.
― Serios? zise Harry sceptic.
― Serios, spuse Hermione, cu un zâmbet larg pe chip, întorcându-se cu spatele la fereastra neagră ca tăciunele, plină de urme de zăpadă. S-a întors Hagrid.


CAPITOLUL XX
POVESTEA LUI HAGRID

Harry alergă până sus în dormitoarele băieţilor, ca să ia din cufăr Pelerina Invizibilă şi Harta Ştrengarilor; fu atât de rapid, încât el şi Ron erau deja gata de plecare cu cel puţin cinci minute înainte să se întoarcă Hermione grăbită dinspre dormitoarele fetelor, purtând fular, mănuşi şi una dintre pălăriile ei noduroase pentru spiriduşii de casă.
― Ce vreţi, e frig afară! spuse ea defensiv, în timp ce Ron ţâţâia nerăbdător.
Se strecurară pe gaura portretului şi se înfăşurară repede în pelerină ― Ron crescuse atât de mult, încât acum trebuia să stea ghemuit ca să nu i se vadă picioarele ― apoi, mergând încet şi cu grijă, coborâră numeroasele scări, oprindu-se din când în când ca să se uite pe hartă, după Filch sau Doamna Norris. Aveau noroc; nu văzură pe nimeni, în afară de Nick Aproape-Făr'-de-Cap, care plutea distrat, fredonând o melodie îngrozitor de asemănătoare cu "Weasley e al nostru rege". Traversară pe furiş holul de intrare şi ieşiră pe domeniul tăcut şi înzăpezit. Cu inima bătându-i puternic, Harry văzu în faţă nişte mici pătrăţele luminoase aurii şi fumul ce se ridica în spi¬rală din hornul lui Hagrid. Înaintă repede cu paşi mari, cu ceilalţi doi înghiontindu-se şi ciocnindu-se în urma lui. Merseră prin zăpada din ce în ce mai mare, scârţâind entuzi¬asmaţi, până când ajunseră în sfârşit în faţa uşii de lemn de la intrare. Când Harry ridică pumnul şi bătu de trei ori, un câine începu să latre frenetic înăuntru.
― Hagrid, noi suntem! strigă Harry pe gaura cheii.
― Trebuia să-mi fi imaginat! zise o voce răguşită.
Îşi zâmbiră unul altuia sub pelerină; puteau să-şi dea seama după vocea lui Hagrid că era fericit.
― De trei secunde am ajuns acasă... Colţ, dă-te la o parte... dă-te la o parte, câine moşcăit ce eşti...
Fu tras zăvorul, uşa se deschise cu un scârţâit şi în cadrul ei apăru chipul lui Hagrid.
Hermione scoase un ţipăt.
― Pe barba lui Merlin, mai încet! zise Hagrid repede, uitându-se înnebunit peste capetele lor. Sunteţi sub peleri¬na aia, nu? Păi, intraţi, intraţi!
― Iartă-mă! icni Hermione, când toţi intrară strecurându-se pe lângă Hagrid şi îşi dădură jos pelerina ca să îi poată vedea. N-am făcut decât să... vai, Hagrid!
― O nimica toată, o nimica toată! zise Hagrid repede, închizând uşa după ei şi grăbindu-se să tragă draperiile, însă Hermione îl privi în continuare îngrozită.
Părul lui Hagrid era năclăit de sânge închegat şi ochiul drept ajunsese o deschizătură umflată printre o mulţime de vânătăi mov şi negre. Avea multe tăieturi pe faţă şi pe mâini, dintre care unele încă sângerau, şi se mişca prudent, ceea ce îl făcu pe Harry să se gândească la nişte coaste rupte. Era evi¬dent că abia ajunsese acasă; pe spătarul scaunului era pusă o pelerină neagră şi groasă de drum, iar de peretele cu uşa era sprijinit un sac destul de mare ca să încapă în el mai mulţi co¬pilaşi. Hagrid, de două ori mai mare ca un om normal, şchio¬păta acum către foc şi punea la fiert un ceainic mare de cupru.
― Ce ai păţit? întrebă Harry, în timp ce Colţ ţopăia în jurul lor, încercând să-i lingă pe faţă.
― V-am zis, nimic, zise Hagrid hotărât. Vreţi un ceai?
― Las-o baltă, spuse Ron, e ceva cu tine!
― Vă spun că n-am nimic, zise Hagrid, îndreptându-se şi încercând să le zâmbească tuturor, însă tresărind de durere. Fir-aş să fiu, ce bine e să vă văd pe toţi trei ― aţi avut o vară plăcută?
― Hagrid, ai fost atacat! zise Ron.
― Pentru ultima oară, e o nimica toată! spuse Hagrid.
― Dacă unul dintre noi ar apărea cu un kilogram de carne tocată în loc de faţă, ai zice că e o nimica toată? întrebă Ron.
― Hagrid, ar trebui să te duci la doamna Pomfrey, zise Hermione neliniştită, unele tăieturi nu arată deloc bine.
― Mă descurc, bine? se răsti Hagrid.
Se duse la masa enormă de lemn din mijlocul colibei şi dădu furtunos la o parte un şervet. Sub el era o bucată de carne crudă, în sânge, cu o nuanţă verzuie, puţin mai mare decât o roată de maşină.
― Hagrid, doar nu ai de gând s-o mănânci, nu-i aşa? zise Ron, aplecându-se ca s-o vadă mai bine. Pare otrăvitoare.
― Aşa şi trebuie, este carne de dragon, zise Hagrid. Şi n-am luat-o ca s-o mănânc.
Ridică bucata de carne şi şi-o lipi de partea stângă a feţei. Sângele verzui i se prelinse în barbă, iar el scoase un mic geamăt de mulţumire.
― Acum e mai bine. Ştiţi, micşorează durerea.
― Ia zi, ai de gând să ne spui ce ai păţit? întrebă Harry.
― Nu pot, Harry. E strict secret. Mi-aş pierde mai mult decât slujba dacă v-aş spune.
― Te-au bătut uriaşii, Hagrid? întrebă Hermione încet.
Degetele lui Hagrid alunecară de pe bucata de carne şi aceasta i se prelinse cu un lipăit pe piept.
― Uriaşi? zise Hagrid, prinzând bucata de carne înainte să-i ajungă la curea şi lipindu-şi-o la loc pe faţă, a zis cineva ceva de uriaşi? Cu cine aţi vorbit? Cine v-a zis ce am... cine v-a zis că asta am făcut... ha?
― Am bănuit noi, zise Hermione, parcă vrând să se scuze.
― A, aşa aţi făcut, da? zise Hagrid, fixând-o sever cu ochiul care nu era ascuns după bucata de carne.
― A fost destul de... clar, spuse Ron, iar Harry încuviinţă din cap.
Hagrid se uită urât la ei, apoi pufni, aruncă bucata de car¬ne înapoi pe masă şi se duse cu paşi mari la ceainicul, care acum fluiera.
― N-am mai văzut puşti ca voi, care să ştie mai mult decât ar trebui, murmură el, vărsând apă fierbinte în trei dintre cănile lui ca nişte găleţi. Şi să nu credeţi că vă fac un compliment. Unii ar zice că sunteţi băgăcioşi. Că vă băgaţi nasul peste tot.
Însă i se mişcă barba.
― Deci, chiar te-ai dus să cauţi uriaşi? zise Harry zâmbind, în timp ce se aşeza la masă.
Hagrid le puse o cană cu ceai în faţa fiecăruia, se aşeză, îşi luă iar bucata de carne şi şi-o lipi la loc pe faţă.
― Da, bine, mormăi el, aşa e.
― Şi i-ai găsit? zise Hermione pe o voce joasă.
― Păi, sincer să fiu, nu sunt chiar aşa de greu de găsit, zise Hagrid. Sunt destul de mari, vezi tu.
― Unde sunt? zise Ron.
― În munţi, zise Hagrid vag.
― Şi cum de încuiaţii nu-i...?
― Ba da, zise Hagrid sumbru. Însă de fiecare dată cauza morţii e un accident de escaladare, nu-i aşa?
Îşi aranjă puţin bucata de carne ca să acopere vânătăile cele mai urâte.
― Haide, Hagrid, spune-ne ce ai făcut! zise Ron. Poves¬teşte-ne cum te-au atacat uriaşii, iar Harry o să-ţi spună cum l-au atacat Dementorii...
Hagrid se înecă brusc cu ceaiul şi în acelaşi timp dădu drumul bucăţii de carne; masa fu stropită cu o mare canti¬tate de salivă, ceai şi sânge de dragon când Hagrid tuşi şi bolborosi, şi când bucata de friptură alunecă pe podea cu un "pleosc" şters.
― Cum adică, atacat de Dementori? mormăi el.
― N-ai ştiut? îl întrebă Hermione, cu ochii mari.
― Nu ştiu nimic din ce s-a întâmplat de când am plecat. Am fost într-o misiune secretă, nu-i aşa, n-am vrut să mă ur¬mărească bufniţele peste tot... Dementori afurisiţi! Doar nu vorbeşti serios?
― Ba da, au apărut în Little Whinging şi ne-au atacat pe vărul meu şi pe mine, şi apoi Ministerul Magiei m-a exma¬triculat...
― POFTIM?
― ... a trebuit să mă duc la o audiere şi aşa mai departe, dar povesteşte-ne mai întâi de uriaşi.
― Ai fost exmatriculat?
― Povesteşte-ne ce-ai păţit şi îţi povestesc şi eu.
Hagrid se uită urât la el cu singurul ochi deschis. Harry îi întoarse privirea, cu o expresie de hotărâre nevinovată pe chip.
― Of, bine, zise Hagrid pe o voce resemnată.
Se aplecă şi smulse felia de carne din gura lui Colţ.
― Ah, Hagrid, nu face asta, nu e igienic... începu Her¬mione, dar Hagrid îşi lipise deja carnea înapoi pe ochiul umflat.
Luă încă o înghiţitură întăritoare de ceai, iar apoi spuse:
― Păi, am plecat de cum s-a terminat semestrul...
― Deci, Madame Maxime a mers cu tine...? întrebă Her¬mione.
― Da, aşa e, zise Hagrid, şi pe puţinii centimetri pătraţi de chip care nu erau acoperiţi de barbă sau carne verde apăru o expresie îmblânzită. Da, am fost doar noi doi. Şi vă spun, Olympe nu se dă deloc înapoi în faţa greutăţilor. Ştiţi, e o femeie fină, bine îmbrăcată şi, ştiind unde mergeam, m-am întrebat cum o să reacţioneze la căţăratul pe bolovani, la dormitul în peşteri şi aşa mai departe, însă nu s-a plâns nici măcar o dată.
― Ştiaţi unde mergeaţi? întrebă Harry. Ştiai unde erau uriaşii?
― Păi, ştia Dumbledore şi ne-a spus şi nouă, zise Hagrid.
― Sunt ascunşi? întrebă Ron. E secret locul unde sunt?
― Nu chiar, zise Hagrid, clătinând din capul neîngrijit. Doar că pe cei mai mulţi vrăjitori nu îi interesează unde sunt, atâta timp cât sunt foarte departe. Dar este foarte greu să ajungi acolo, cel puţin pentru oameni, aşa că am avut nevoie de indicaţiile lui Dumbledore. Ne-a luat cam o lună să ajungem acolo...
― O lună? spuse Ron, de parcă nu ar fi auzit niciodată de o călătorie care să ia atât de mult timp. Dar... de ce nu aţi găsit un Portal sau ceva de genul ăsta?
În ochiul neacoperit al lui Hagrid apăru o clipire stranie, în timp ce îl privea pe Ron printre gene; aproape că-l com¬pătimea.
― Suntem urmăriţi, Ron, zise el răguşit.
― Cum adică?
― Nu înţelegeţi? zise Hagrid. Ministerul e cu ochii pe Dumbledore şi pe toţi cei pe care-i bănuiesc a fi în cârdăşie cu el...
― Ştim asta, zise Harry repede, dornic să audă restul istorisirii lui Hagrid, ştim că Ministerul îl urmăreşte pe Dumbledore...
― Şi n-aţi putut să folosiţi magia ca să ajungeţi acolo? întrebă Ron şocat. A trebuit să vă purtaţi tot drumul ca nişte încuiaţi?
― Păi, nu chiar tot drumul, spuse Hagrid evaziv. Doar a trebuit să avem grijă, pentru că Olympe şi cu mine ieşim puţin în evidenţă...
Ron scoase un zgomot înfundat, undeva între râs şi pufnit, şi luă repede o înghiţitură de ceai.
― ... aşa că nu eram greu de urmărit. Ne-am prefăcut că mergem împreună în vacanţă, aşa că ne-am dus în Franţa şi am dat impresia că ne îndreptam spre locul unde e şcoala lui Olympe, pentru că ştiam că eram urmăriţi de cineva de la Minister. A trebuit să mergem încet, pentru că eu nu prea am voie să fac vrăji şi ştiam că Ministerul căuta un motiv ca să ne prindă. Dar am reuşit să scăpăm de cel care ne urmărea undeva pe lângă Dee-John...
― Oho, Dijon? zise Hermione entuziasmată. Am fost aco¬lo în vacanţă, ai văzut...?
Tăcu în clipa când văzu expresia de pe chipul lui Ron.
După aceea am mai riscat câteva vrăji şi nu a fost o călă¬torie neplăcută. Am dat peste nişte troli nebuni pe lângă graniţa cu Polonia şi am avut o mică neînţelegere cu un vampir într-un bar din Minsk, dar, în afară de asta, nici n-ar fi putut să meargă mai bine. Şi apoi am ajuns acolo şi am început să căutăm prin munţi, încercând să le dăm de urmă... A trebuit să renunţăm la magie de cum ne-am apro¬piat de ei. Pe de o parte, pentru că nu le plac vrăjitorii şi nu vroiam să-i supărăm prea curând, şi pe de altă parte, pentru că Dumbledore ne avertizase că în mod sigur îi căuta şi Ştiţi-Voi-Cine. A zis că probabil le trimisese deja un mesager. Ne-a spus să avem mare grijă, să nu atragem atenţia asupra noas¬tră în timp ce ne apropiam de ei, ca nu cumva să fie vreun Devorator al Morţii prin preajmă.
Hagrid făcu o pauză ca să ia o duşcă de ceai.
― Zi mai departe! spuse Harry imperios.
― I-am găsit, spuse Hagrid calm. Am trecut de o creastă într-o noapte şi acolo erau, răspândiţi la picioarele noastre. Dedesubt ardeau nişte focuri mici şi am văzut nişte umbre imense... era ca şi când am fi urmărit cum se mişcau bucăţi din munte.
― Cât de mari erau? întrebă Ron pe o voce joasă.
― Cam zece metri înălţime, zise Hagrid firesc. Cei mai înalţi poate că aveau treisprezece.
― Şi câţi erau? întrebă Harry.
― Bănuiesc că în jur de şaptezeci sau optzeci.
― Doar atât? zise Hermione.
― Da, spuse Hagrid cu tristeţe, au mai rămas optzeci. Cândva erau o mulţime, cam o sută de triburi în toată lu¬mea. Dar se împuţinează de secole întregi. Câţiva au fost ucişi de vrăjitori, dar cei mai mulţi s-au omorât între ei, şi acum pier mai repede ca niciodată. Nu sunt făcuţi să trăias¬că strânşi aşa, laolaltă. Dumbledore zice că noi suntem de vină, că vrăjitorii i-au obligat să plece şi i-au pus să trăiască foarte departe de noi, şi că nu au avut de ales decât să se adune ca să se apere.
― Bun, zise Harry, i-aţi văzut. După aceea ce s-a întâmplat?
― Păi, am aşteptat până s-a făcut dimineaţă, n-am vrut să îi luăm pe nepregătite pe întuneric, pentru siguranţa noas¬tră, zise Hagrid. Pe la trei noaptea au adormit exact unde erau. N-am îndrăznit să dormim. În primul rând, vroiam să fim siguri că nu se trezeşte vreunul şi vine la noi, şi în al doilea rând, sforăiau ceva de speriat. Au declanşat o avalanşă spre dimineaţă. Oricum, după ce s-a luminat de ziuă ne-am dus la ei.
― Pur şi simplu? zise Ron uluit. V-aţi dus direct în tabăra uriaşilor?
― Păi, Dumbledore ne-a zis cum să facem, spuse Hagrid. Să îi dăm gurgului daruri, ca să dăm dovadă de respect, ştiţi voi.
― Cui să-i daţi daruri? întrebă Harry.
― A, gurgului ― asta înseamnă căpetenie.
― Cum v-aţi dat seama care dintre ei era gurgui? întrebă Ron.
Harry mormăi amuzat.
― Uşor, zise el. Era cel mai mare, cel mai urât şi cel mai le¬neş. Stătea ca o beşniţă şi aştepta să-i aducă ceilalţi mâncare. Capre moarte şi altele de genul ăsta. Îl chema Karkus. I-aş da vreo unsprezece, doisprezece metri înălţime şi cam cât doi ele¬fanţi în greutate. Pielea ca de rinocer şi aşa mai departe.
― Şi pur şi simplu v-aţi dus la el? zise Hermione pe neră¬suflate.
― Păi... am coborât până la el, până unde zăcea în vale. Erau într-un povârniş între patru munţi destul de înalţi, ştiţi, lângă un lac de munte, iar Karkus era întins pe malul lacului, răcnind la ceilalţi să-l hrănească pe el şi pe soţia lui. Olympe şi cu mine am coborât pe versantul muntelui...
― Dar n-au încercat să vă omoare când v-au văzut? între¬bă Ron sceptic.
― Păi, sigur că unii s-au gândit şi la asta, zise Hagrid, ridicând din umeri, dar am făcut ce ne-a zis Dumbledore, adică să ridicăm cadoul, să fim cu ochii pe gurg şi să-i igno¬răm pe ceilalţi. Aşa că exact asta am făcut. Ceilalţi au tăcut şi ne-au urmărit cum am trecut pe lângă ei, am ajuns chiar la picioarele lui Karkus, am făcut o plecăciune şi i-am lăsat cadoul în faţă.
― Ce poţi să-i dai unui uriaş? întrebă Ron entuziasmat. Mâncare?
― Nu, poate să-şi facă rost de mâncare fără probleme, zise Hagrid. Le-am dus magie. Uriaşilor le place magia, cu con¬diţia să n-o folosim împotriva lor. Oricum, în prima zi le-am dat o ramură de foc gubraitian.
Hermione zise "Uau!" încet, dar Harry şi Ron se încrun¬tară amândoi derutaţi.
― O ramură de...?
― Foc etern, zise Hermione enervată, ar trebui să ştiţi asta până acum. Domnul profesor Flitwick l-a pomenit de cel puţin două ori la ore!
― Păi, oricum, zise Hagrid repede, intervenind înainte ca Ron să-i poată răspunde, Dumbledore a vrăjit o ramură ca să ardă pentru totdeauna, ceea ce nu este la îndemâna oricărui vrăjitor, aşa că am pus-o în zăpadă la picioarele lui Karkus şi am zis: un cadou pentru gurgui uriaşilor de la Albus Dumbledore, care îi trimite salutări respectuoase.
― Şi ce a zis Karkus? întrebă Harry entuziasmat.
― Nimic, spuse Hagrid. Nu ştia engleză.
― Glumeşti!
― N-a fost o problemă, zise Hagrid imperturbabil, Dum¬bledore ne prevenise că s-ar putea întâmpla şi aşa ceva. Karkus ştia destul ca să strige după vreo doi uriaşi care ne cunoşteau limba şi care au tradus.
― Şi i-a plăcut cadoul? întrebă Ron.
― O, da, a fost o nebunie întreagă după ce-au înţeles ce era, zise Hagrid, întorcând felia de carne de dragon ca să-şi pună partea mai rece pe ochiul umflat. Au fost foarte mulţumiţi. Aşa că am continuat: Albuş Dumbledore îl roagă pe gurg să discute cu mesagerul său când se va întoarce mâine cu un alt dar.
― De ce nu aţi putut să vorbiţi cu el în ziua aia? întrebă Hermione.
― Dumbledore a vrut să îl luăm cu binişorul, zise Hagrid. Să îi lăsăm să vadă că ne ţinem promisiunile. O să ne întoar¬cem mâine cu un alt cadou. Face impresie bună, mă înţelegeţi? Şi le dă timp să testeze primul cadou, să afle că este bun şi să mai vrea altele. În orice caz, dacă pe uriaşii de genul lui Karkus îi încarci cu informaţii, te omoară doar ca să simplifice lucrurile. Aşa că am făcut o plecăciune, ne-am dat la o parte, am plecat, am găsit o peşteră mică şi drăguţă, în care să petrecem noaptea, ne-am întors dimineaţa urmă¬toare şi de data asta l-am găsit pe Karkus aşteptându-ne în capul oaselor şi părând foarte nerăbdător.
― Şi aţi vorbit cu el?
― Da. Mai întâi i-am dat un coif drăguţ de luptă, făcut de goblini, indestructibil, ştiţi voi ― şi apoi am luat loc şi am dis¬cutat.
― Ce a spus?
― Nu prea multe, zise Hagrid. Mai mult a ascultat. Însă erau semne bune. Auzise de Dumbledore, auzise că fusese împotriva uciderii ultimilor uriaşi din Marea Britanie. Karkus părea să fie destul de interesat de ce avea de zis Dumbledore. Iar câţiva, mai ales cei care ştiau puţină engleză, au venit şi au ascultat şi ei. Eram optimişti când am plecat în ziua aia. Am promis că o să ne întoarcem în dimineaţa următoare cu un alt cadou. Însă în seara aia totul a lut o întorsătură greşită.
― Cum adică? întrebă Ron repede.
― Păi, cum v-am spus, uriaşii nu sunt făcuţi să trăiască împreună, zise Hagrid cu tristeţe. Nu în grupuri mari. Nu se pot abţine, aproape că se omoară între ei la câteva săp¬tămâni. Bărbaţii se luptă unul cu altul, femeile la fel; cei care au mai rămas din vechile triburi se luptă între ei, iar asta fără certurile pe mâncare, pe cele mai bune focuri şi pe locurile de dormit. Ai crede că, văzând cum aproape că le-a pierit rasa, ar fi mai îngăduitori unii cu alţii, da'...
Hagrid oftă profund.
― În seara aceea a izbucnit o luptă, am văzut-o de la in¬trarea în peşteră, privind în jos în vale. A durat ore întregi, zgomotul era de necrezut. Iar când a răsărit soarele, zăpada era roşie şi capul îi zăcea pe fundul lacului.
― Capul cui? icni Hermione.
― Al lui Karkus, zise Hagrid cu greutate. A apărut un gurg nou, Golgomath. Ei bine, nu ne aşteptam la un nou gurg la două zile după ce legaserăm o relaţie de prietenie cu primul, şi aveam ciudata senzaţie că Golgomath nu avea să fie la fel de dornic să ne asculte, dar trebuia să încercăm.
― V-aţi dus şi aţi vorbit cu el? întrebă Ron, nevenindu-i să creadă. După ce l-aţi văzut cum i-a tăiat capul altui uriaş?
― Sigur că da, spuse Hagrid, doar nu făcuserăm tot dru¬mul ăla ca să renunţăm după două zile! Ne-am dus cu urmă¬torul cadou pe care intenţionaserăm să i-l dăm lui Karkus. Ştiam că n-aveam nici o şansă înainte să fi deschis gura. Stătea acolo, purtând coiful lui Karkus, şi privindu-ne strâmb, în timp ce ne apropiam. Era imens, unul dintre cei mai mari de acolo. Părul negru, dinţii la fel şi un colier de oase. Unele păreau să fie de om. Ei bine, am făcut o încer¬care, am întins un sul mare de piele de dragon şi am zis: "Un dar pentru gurgui uriaşilor... ". Înainte să-mi fi dat seama, atârnam în aer de picioare, mă înşfăcaseră doi din¬tre amicii lui.
Hermione îşi duse mâinile la gură.
― Cum ai ieşit din încurcătura asta? întrebă Harry.
― N-aş fi reuşit dacă n-ar fi fost Olympe, zise Hagrid. Şi-a scos bagheta şi a făcut nişte vrăji mai repede decât am văzut vreodată. Absolut minunate. I-a lovit direct în ochi pe cei care mă ţineau, cu Blesteme de Conjunctivită, aşa că mi-au dat drumul imediat ― însă abia atunci am dat de bucluc, pentru că folosiseră magia împotriva lor, şi tocmai asta urăsc uriaşii la vrăjitori. A trebuit să ne luăm picioarele la spinare şi am ştiut că nu mai aveam cum să intrăm din nou în tabără.
― Fir-aş să fiu, Hagrid, zise Ron încet.
― Şi atunci, cum de v-a luat atât de mult să vă întoarceţi acasă, dacă aţi stat acolo doar trei zile? întrebă Hermione.
― Nu am plecat după trei zile! spuse Hagrid, părând jig¬nit. Dumbledore conta pe noi!
― Dar tocmai ai zis că nu mai aveaţi cum să vă întoarceţi!
― Ziua nu puteam, aşa e. Nu trebuia decât să regândim lucrurile puţin. Ne-am dat la fund pentru vreo două zile în peşteră şi am stat la pândă. Dar ce am văzut nu a fost de bine.
― A mai tăiat şi alte capete? întrebă Hermione speriată.
― Nu, zise Hagrid, mi-aş dori să fi fost aşa.
― Ce vrei să spui?
― Vreau să spun că am descoperit cât de curând că noul gurg nu era împotriva tuturor vrăjitorilor, ci doar împotriva noastră.
― Devoratorii Morţii? întrebă Harry repede.
― Da, zise Hagrid sumbru. Câţiva dintre ei îl vizitau zilnic, aducându-i daruri gurgului, iar el nu îi atârna cu capul în jos.
― De unde ştii că erau Devoratori ai Morţii? zise Ron.
― Pentru că l-am recunoscut pe unul dintre ei, mormăi Hagrid. Macnair, vi-l amintiţi? Tipul pe care l-au trimis să-l omoare pe Buckbeak? Nebun, asta e. Îi place să omoare la fel de mult ca lui Golgomath; nici nu mă mir că s-au înţeles atât de bine.
― Deci Macnair i-a convins pe uriaşi să se alăture Ştii-Tu-Cui? zise Hermione disperată.
― Nu te grăbi, încă nu am terminat de povestit! zise indignat Hagrid, care, având în vedere că la început nu voise să le spună nimic, părea să se simtă foarte bine. Eu şi cu Olympe am discutat şi am căzut de acord că simplul fapt că gurgul părea să-l prefere pe Ştiţi-Voi-Cine nu însemna că asta simţeau toţi. Trebuia să încercăm să-i convingem pe alţii, pe cei care nu îl doriseră pe Golgomath ca gurg.
― Cum aţi putut să vă daţi seama care erau? întrebă Ron.
― Păi, erau cei care erau bătuţi zob, nu-i aşa? zise Hagrid răbdător. Cei care erau cât de cât deştepţi nu-i stăteau în cale lui Golgomath, ascunzându-se ca şi noi în peşterile din jurul vâlcelei. Aşa că ne-am hotărât să mergem noaptea prin peşteri şi să vedem dacă nu puteam să-i convingem pe unii dintre ei.
― Aţi mers prin peşteri întunecate, căutând uriaşi? zise Ron, cu o notă de respect îngrozit în glas.
― Păi, nu uriaşii erau grija noastră principală, zise Hagrid. Eram mai îngrijoraţi din cauza Devoratorilor Morţii. Dumble¬dore ne spusese dinainte să nu avem de-a face cu ei, dacă puteam să-i evităm, şi problema era că ştiau că eram prin prea¬jmă, presupun că le-a povestit Golgomath de noi. Noaptea, când uriaşii dormeau şi noi vroiam să ne strecurăm în peşteri, Macnair şi cu celălalt ne căutau, furişându-se prin munţi. Mi-a fost greu s-o împiedic pe Olympe să sară pe ei, zise Hagrid, cu colţurile gurii ridicându-i barba neîngrijită, ardea de nerăb¬dare să-i atace... Olympe e extraordinară când se înflăcă¬rează... pătimaşă, ştiţi voi... presupun că e de vină partea fran¬ţuzească...
Hagrid privi cu ochii înceţoşaţi în foc. Harry îl lăsă treizeci de secunde înainte să-şi dreagă vocea.
― Şi ce s-a mai întâmplat? Aţi reuşit să vă apropiaţi de vre¬unul dintre ceilalţi uriaşi?
― Poftim? A... a, da, am reuşit. Da, în a treia noapte după ce a fost omorât Karkus, ara ieşit pe furiş din peştera în care ne ascunseserăm şi am coborât iar în vâlcea, fiind cu ochii în patru după Devoratorii Morţii. Am intrat în câteva peşteri, fără succes... apoi, cam în a şasea, am găsit trei uriaşi care se ascundeau.
― Trebuie să fi fost înghesuială în peşteră, zise Ron.
― Nu aveai unde să arunci un cnez, zise Hagrid.
― Nu v-au atacat când v-au văzut? întrebă Hermione.
― Probabil că ar fi făcut-o, dacă ar fi fost în stare, zise Hagrid, dar erau grav răniţi toţi trei. Fuseseră bătuţi măr de gaşca lui Golgomath, se treziseră şi se târâseră în cel mai apropiat adăpost pe care îl găsiseră. Oricum, unul dintre ei ştia ceva engleză, le-a tradus celorlalţi şi se părea că lucrurile pe care le-am spus n-au fost tocmai rău primite. Aşa că ne-am tot întors, vizitându-i pe răniţi... cred că la un moment dat convinseserăm vreo şase sau şapte.
― Şase sau şapte? zise Ron entuziasmat. Păi, nu-i deloc rău... or să vină aici şi or să înceapă să lupte cu noi împotri¬va Ştii-Tu-Cui?
Însă Hermione zise:
― Cum adică "la un moment dat", Hagrid?
Hagrid o privi cu tristeţe.
― Gaşca lui Golgomath a atacat peşterile. După asta, cei care au supravieţuit nu au mai vrut să aibă de-a face cu noi.
― Deci... deci nu mai vine nici un uriaş? zise Ron deza¬măgit.
― Nu, spuse Hagrid, oftând profund, în timp ce îşi întorcea felia de carne şi îşi punea pe faţă partea mai rece, dar am făcut ce trebuia să facem, le-am transmis mesajul lui Dumbledore, iar unii dintre ei l-au ascultat şi presupun că vreo câţiva or să-l ţină minte. Dar poate că cei care nu vor să stea cu Golgomath or să părăsească munţii şi trebuie să existe o posibilitate să-şi aducă aminte că Dumbledore e de partea lor... s-ar putea să vină.
Acum fereastra începuse să se acopere de zăpadă. Harry îşi dădu seama că avea roba udă leoarcă în dreptul genun¬chilor: Colţ saliva cu capul în poala lui.
― Hagrid? zise Hermione încet după o vreme.
― Mmm?
― Ai... ai găsit vreun indiciu... ai auzit ceva de... de... mama ta cât ai fost acolo?
Ochiul neacoperit al lui Hagrid se opri asupra ei şi Hermione păru oarecum speriată.
― Îmi pare rău... am ... uită ce-am spus...
― A murit, mormăi Hagrid. A murit cu ani în urmă. Am aflat de la ei.
― A... îmi... îmi pare tare rău, zise Hermione cu o voce stinsă.
Hagrid ridică din umerii săi masivi.
― Nu e cazul, zise el scurt.
Hermione se uită neliniştită la Harry şi Ron, fiind evident că aştepta de la ei să vorbească.
― Hagrid, dar tot nu ne-ai explicat cum ai ajuns în halul ăsta, zise Ron, făcând un semn spre chipul pătat de sânge al uriaşului.
― Şi nici de ce te-ai întors atât de târziu, zise Harry. Sirius ne-a spus că Madame Maxime s-a întors cu mult timp în urmă...
― Cine te-a atacat? spuse Ron.
― Nu am fost atacat! zise Hagrid cu emfază. Am...
Însă restul propoziţiei fu acoperit de o salvă subită de ciocănituri în uşă. Hermione icni. Cana îi alunecă din mână si se sparse de podea, iar Colţ scheună. Toţi patru se uitară pe fereastra de lângă uşă. Pe draperia subţire era desenată umbra unei persoane mici şi bondoace.
― Ea e! şopti Ron.
― Treceţi aici! zise Harry repede.
Înşfăcând Pelerina Invizibilă, o aruncă asupra sa şi a lui Hermione, în timp ce Ron alerga de partea cealaltă a mesei şi se arunca şi el sub pelerină. Strânşi unii în alţii, se dădură cu spatele într-un colţ. Colţ lătra înnebunit la uşă. Hagrid părea cu totul derutat.
― Hagrid, ascunde-ne cănile!
Hagrid luă cana lui Harry şi pe a lui Ron şi le aruncă sub o pernă din coşul lui Colţ. Câinele sărea acum la uşă; Hagrid îl dădu la o parte cu piciorul şi o deschise.
Profesoara Umbridge stătea în pragul uşii, îmbrăcată cu pelerina ei verde de tweed şi o căciulă cu apărători de urechi. Cu gura făcută pungă, se dădu în spate ca să vadă chipul lui Hagrid; abia îi ajungea la buric.
― Aşa deci, zise ea rar şi tare, de parcă ar fi vorbit cu un surd. Tu eşti Hagrid, nu-i aşa?
Fără să aştepte un răspuns, intră în cameră, rotindu-şi ochii exoftalmici în toate părţile.
― Pleacă, se răsti ea, vânturându-şi geanta spre Colţ, care sărise spre ea şi încerca să o lingă pe faţă.
― Ăă ― nu vreau să fiu nepoliticos, zise Hagrid, holbân¬du-se la ea, dar cine naiba eşti?
― Mă numesc Dolores Umbridge.
Profesoara cercetă coliba cu privirea. De două ori se uită exact în colţul unde era Harry, făcut sandviş între Ron şi Hermione.
― Dolores Umbridge? spuse Hagrid, părând extrem de derutat. Credeam că eşti la Minister... nu lucrezi pentru Fudge?
― Am fost adjunctul ministrului, aşa este, zise Umbridge, plimbându-se acum prin colibă şi înregistrând fiecare detaliu, de la sacul sprijinit de perete la pelerina de drum abandonată. Acum sunt profesoara de Apărare contra Magiei Negre...
― Mare curaj, zise Hagrid, nu sunt mulţi care ar mai accepta postul ăsta.
― ... şi Marele Inchizitor de la Hogwarts, zise Umbridge, fără să dea nici un semn că îl auzise.
― Ce înseamnă asta? zise Hagrid, încruntându-se.
― Exact ce vroiam să întreb şi eu, zise Umbridge, arătând spre cioburile de porţelan de pe podea care fuseseră cana lui Hermione.
― A, zise Hagrid, cu o privire imprudentă spre colţul unde erau ascunşi Harry, Ron şi Hermione, a..., a fost... a fost Colţ. A spart o cană. aşa că a trebuit să o folosesc pe asta în locul ei.
Hagrid arătă spre cana din care băuse, cu o mână încă încleştată pe felia de carne de dragon pusă pe ochi. Um¬bridge stătea acum în faţa lui, înregistrând fiecare detaliu al înfăţişării sale.
― Am auzit voci, zise ea încet.
― Vorbeam cu Colţ, zise Hagrid cu hotărâre.
― Şi îţi răspundea?
― Păi... într-un fel, zise Hagrid, părând stânjenit. Colţ e aproape ca un om, aşa cred uneori...
― Sunt trei rânduri de urme în zăpadă care duc de la uşile castelului la coliba ta, spuse Umbridge mieros.
Hermione icni, iar Harry îi puse o mână pe gură. Din fericire, Colţ mirosea zgomotos poala robei profesoarei Umbridge pe lângă ei şi aceasta nu păru să fi auzit.
― Păi, abia m-am întors, zise Hagrid, fluturând o mână enormă către sacul de merinde. Poate că a venit să mă vadă cineva mai devreme şi nu m-a găsit.
― Nu sunt urme care să se îndepărteze de uşa colibei.
― Păi, nu... nu ştiu ce ar însemna asta... zise Hagrid, tră¬gându-se neliniştit de barbă şi uitându-se iar spre colţul unde erau Harry, Ron şi Hermione, de parcă ar fi cerut ajutor. Ăă...
Umbridge se întoarse şi măsură coliba, uitându-se în jur cu atenţie. Se aplecă şi se uită sub pat. Deschise dulapurile lui Hagrid. Trecu la patru centimetri de locul unde erau lipiţi de perete Harry, Ron şi Hermione; Harry chiar îşi supse burta când femeia trecu pe lângă ei. După ce se uită atent în ceaunul enorm pe care îl folosea Hagrid la gătit, se întoarse iar şi zise:
― Ce ai păţit? Cum te-ai ales cu rănile astea?
Hagrid îşi dădu repede la o parte felia de carne de pe faţă, ceea ce după Harry fu o greşeală, pentru că acum erau vizibile vânătăile negre şi mov din jurul ochiului, plus marea cantitate de sânge proaspăt şi coagulat de pe chipul său.
― A, am... avut un fel de accident, zise el neconvingător.
― Ce fel de accident?
― M-am... m-am împiedicat.
― Te-ai împiedicat, repetă ea cu răceală.
― Da, exact. De... de coada de mătură a unui prieten. Eu, unul, nu zbor. Păi, uită-te cât sunt de mare, nu cred că există o coadă de mătură care să mă ţină. Un prieten al meu creşte cai Abraxan, nu ştiu dacă i-ai văzut vreodată, nişte animale mari, înaripate, ştii, am călărit puţin pe unul dintre ei şi a fost...
― Unde ai fost? întrebă Umbridge, întrerupând calmă bolboroseala lui Hagrid.
― Unde am...?
― Fost, da, zise ea. Semestrul a început acum două luni. Un alt profesor a trebuit să te înlocuiască la orele de curs. Nici unul dintre colegii tăi nu a putut să îmi dea informaţii despre locul unde te-ai dus. Nu ai lăsat nici o adresă. Unde ai fost?
Urmă o pauză în care Hagrid se holbă la ea cu ochiul descoperit recent. Harry aproape că auzi cum îi lucra creie¬rul la capacitate maximă.
― Am... am fost plecat din cauza unor probleme de sănă¬tate, zise el.
― Probleme de sănătate, zise profesoara Umbridge.
Ochii ei cercetară chipul palid şi umflat al lui Hagrid; sângele de dragon i se scurgea delicat şi încet pe tunică.
― Am înţeles.
― Da, spuse Hagrid, un pic de aer curat, ştii cum e...
― Da, ca paznic al vânatului, probabil că e greu să ai parte de aer curat, zise Umbridge perfid.
Mica porţiune de pe chipul lui Hagrid care nu era nea¬gră şi mov roşi.
― Păi... am schimbat decorul, ştii doar...
― Cu cel de munte? zise Umbridge repede.
Ştie, îşi zise Harry disperat.
― De munte? repetă Hagrid, fiind evident că gândea rapid. Nu, cu cel din sudul Franţei, în cazul meu. Un pic de soare şi... şi de mare.
― Într-adevăr? spuse Umbridge. Nu prea eşti bronzat.
― Da... păi... am pielea sensibilă, spuse Hagrid, încercând să zâmbească agreabil.
Harry observă că îşi pierduse doi dinţi. Umbridge îl privi cu răceală; îi pierise zâmbetul. Apoi îşi ridică geanta puţin mai sus sub braţ şi zise:
― Bineînţeles, îl voi informa pe ministru de întoarcerea ta târzie.
― Da, zise Hagrid, încuviinţând din cap.
― Ar trebui să ştii şi că, fiind Mare Inchizitor, am datoria nefericită, dar necesară de a-i inspecta pe colegii mei profe¬sori. Aşa că îndrăznesc să spun că ne vom reîntâlni cât de curând.
Se întoarse brusc şi se îndreptă spre uşă.
― Ne inspectezi? răspunse Hagrid absent, ca un ecou, uitându-se după ea.
― A, da, zise Umbridge cu blândeţe, întorcându-şi privirea spre el şi cu mâna pe clanţă. Ministrul este decis să-i elimine pe profesorii necorespunzători, Hagrid. Noapte bună.
Plecă, închizând uşa după ea cu o bufnitură. Harry vru să dea la o parte Pelerina Invizibilă, însă Hermione îl prinse de încheietură.
― Nu încă, îi şopti ea la ureche. S-ar putea să nu fi plecat încă.
Şi Hagrid părea să gândească la fel; şonticăi spre partea cealaltă a camerei şi dădu draperia la o parte cu vreo doi centimetri.
― Se întoarce la castel, zise el cu o voce joasă. Fir-aş să fiu... îi inspectează pe oameni, aşa deci?
― Da, spuse Harry, dând jos pelerina. Trelawney e deja în perioada de probă...
― Ăă... cam ce ai planificat să ne predai la ore, Hagrid? întrebă Hermione.
― A, nu-ţi face griji pentru asta, am plănuit o grămadă de lecţii, zise Hagrid entuziasmat, ridicând felia de carne de pe masă şi lipindu-şi-o iar pe ochi. Am păstrat câteva creaturi pentru anul N.O.V.-urilor; stai să vezi, sunt cu totul speciale.
― Ăă... în ce sens speciale? întrebă Hermione cu jumătate de gură.
― Nu vă spun, spuse Hagrid fericit. Nu vreau să stric sur¬priza.
― Hagrid, fii atent, spuse Hermione imperios, renunţând la prefăcătorii, doamna profesoară Umbridge nu o să fie deloc încântată dacă o să aduci ceva prea periculos la ore.
― Periculos? zise Hagrid, părând de-a dreptul amuzat. Fii serioasă, nu v-aş aduce nimic periculos! Adică, mă rog, pot să aibă grijă de ei înşişi...
― Hagrid, trebuie să treci de inspecţia lui Umbridge, iar ca să faci asta, ar fi mult mai bine dacă ar vedea că ne înveţi cum să avem grijă de Porlocşi, cum să deosebim Knarlii de arici, chestii de genul ăsta! zise Hermione cu sinceritate.
― Dar asta nu-i foarte interesant, Hermione, zise Hagrid. Ce am eu este mult mai impresionant. Îi cresc de ani de zile, cred că am singura herghelie domesticită din Marea Britanie.
― Hagrid... te rog... zise Hermione, cu o notă de dispe¬rare în glas. Umbridge caută un pretext ca să scape de pro¬fesorii care sunt prea apropiaţi de Dumbledore. Te rog, Hagrid, predă-ne ceva plicticos, care sigur o să ni se ceară la N.O.V.-uri.
Însă Hagrid căscă larg şi privi cu jind şi cu singurul ochi bun spre patul imens din colţ.
― Ştiţi, am avut o zi lungă şi e târziu, zise el, bătând-o uşor pe umăr pe Hermione, căreia îi cedară genunchii, făcând-o să cadă la podea cu o bufnitură. A... iartă-mă... continuă el, ridi¬când-o de gulerul robei. Fiţi atenţi, nu vă mai faceţi griji pen¬tru mine, vă promit că am pregătit nişte lucruri grozave pen¬tru lecţii, dacă tot m-am întors... Acum ar fi bine să vă întoar¬ceţi la castel şi nu uitaţi să ştergeţi urmele în urma voastră!
― Nu ştiu dacă I-ai convins, zise Ron puţin mai târziu, când, după ce verificaseră că aveau cale liberă, se întorceau înapoi la castel prin stratul din ce în ce mai gros de zăpadă, fără să lase nici o urmă datorită Vrăjii de Ştergere pe care o făcea Hermione pe măsură ce înaintau.
― Atunci o să mă mai duc şi mâine, spuse Hermione hotărâtă. Dacă e nevoie, o să-i planific eu însămi lecţiile. Nu mă interesează dacă o dă afară pe Trelawney, dar cu Hagrid nu o să-i meargă!


CAPITOLUL XXI
OCHIUL ŞARPELUI

Duminică dimineaţă, Hermione îşi croi drum înapoi spre coliba lui Hagrid printr-un strat de zăpadă de un metru. Harry şi Ron voiseră să meargă cu ea, dar muntele de teme atinsese iar o înălţime îngrijorătoare, aşa că rămaseră invidioşi în camera de zi, încercând să ignore ţipetele vesele care veneau de afară dinspre domeniu, unde elevii se distrau patinând pe lacul îngheţat, dându-se pe derdeluş şi, partea cea mai neplă¬cută, vrăjind bulgării de zăpadă să zboare până sus în dreptul Turnului Cercetaşilor şi să bată cu putere în ferestre.
― Alo! răcni Ron, pierzându-şi într-un târziu răbdarea şi scoţând capul pe fereastră, sunt Perfect şi, dacă se mai lo¬veşte un singur bulgăre de fereastra asta... AU!
Îşi retrase capul imediat, cu chipul plin de zăpadă.
― Sunt Fred şi George, spuse el cu amărăciune, trântind fereastra în urma lui. Idioţii...
Hermione se întoarse de la coliba lui Hagrid chiar înainte de prânz, tremurând puţin, cu robele umede până la genunchi.
― Ei bine? zise Ron, ridicându-şi privirea spre ea când intră. I-ai planificat lecţiile?
― Păi, am încercat, zise ea monoton, afundându-se într-un scaun lângă Harry.
Îşi scoase bagheta şi o flutură puţin într-un mod complicat, astfel încât ţâşni nişte aer cald din vârf; apoi o îndreptă spre roba care începu să scoată aburi, în timp ce se usca.
― Nu era acolo când am sosit, am bătut la uşă aproape o jumătate de oră. Şi apoi a venit şchiopătând din Pădure...
Harry oftă adânc. Pădurea Interzisă colcăia de genul de creaturi care aveau cele mai mari şanse de a-l face pe Hagrid să fie concediat.
― Ce ţine acolo? Ţi-a spus? întrebă el.
― Nu, zise Hermione tristă. Zice că vrea să fie o surpriză. Am încercat să-i explic cum e cu Umbridge, dar pur şi simplu nu înţelege. Mi-a tot spus că nici un om întreg la minte nu ar prefera să studieze Knarli în locul Himerelor ― a, nu, nu cred că are o Himeră, adăugă ea, văzând expresiile îngrozite ale lui Harry şi Ron, dar asta nu pentru că nu ar fi încercat, dat fiind că mi-a zis cât e de greu să faci rost de ouă. Nu ştiu de câte ori i-am zis că ar fi bine să urmeze programa lui Grubbly-Plank, dar, sincer, nu cred că a ascultat nici măcar jumătate din ce am zis. Ştiţi, e într-o dispoziţie destul ciudată. Tot nu vrea să spună de unde are toate rănile alea.
Întoarcerea lui Hagrid la masa profesorilor, la micul dejun din ziua următoare nu fu întâmpinată cu entuziasm de toţi elevii. Unii, ca Fred, George şi Lee săriră în sus de fericire şi alergară pe culoarul dintre mesele Cercetaşilor şi Astropufilor ca să-i strângă mâna enormă, alţii, ca Parvati şi Lavender, schimbară priviri sumbre şi clătinară din cap dezaprobator. Harry ştia că mulţi dintre ei preferau lecţiile profesoarei Grubbly-Plank şi partea cea mai rea era că, în străfundul sufletului, era convins că aveau dreptate: pentru Grubbly-Plank, o oră interesantă nu era una unde exista riscul să rămâi fără cap.
Marţi, Harry, Ron şi Hermione se îndreptară spre coliba lui Hagrid cu o oarecare nelinişte, înfofoliţi bine împotriva frigului. Harry era îngrijorat, nu numai pentru ceea ce ar fi decis Hagrid să le predea, dar şi pentru cum avea să se poar¬te restul clasei, mai ales Reacredinţă şi amicii săi, dacă îi ur¬mărea Umbridge.
Cu toate acestea, nu văzură nici un semn de Mare Inchi¬zitor în timp ce răzbiră prin zăpadă spre coliba lui Hagrid, care îi aştepta la marginea pădurii. Nu era o privelişte liniş¬titoare; vânătăile care fuseseră mov sâmbătă seara aveau acum nuanţe de verde şi galben, iar unele dintre tăieturi încă păreau să sângereze. Harry nu înţelegea: oare Hagrid fusese atacat de un tip de creatură al cărei venin împiedica vindecarea rănilor pe care le producea? Parcă pentru a în¬tregi tabloul de rău augur, Hagrid avea pe umeri ceea ce părea să fie o jumătate de vacă.
― Astăzi o să lucrăm aici! le strigă Hagrid fericit elevilor care se apropiau, făcând semn cu capul şi întorcându-se către copacii întunecaţi din spatele lui. Sunt puţin mai la adă¬post! Oricum, preferă întunericul.
― Cine preferă întunericul? îl auzi Harry pe Reacredinţă spunându-le tăios lui Crabbe şi Goyle, cu o urmă de panică în glas. Cine a zis că preferă întunericul ― aţi auzit?
Harry îşi aminti o altă ocazie când Reacredinţă intrase în Pădure în trecut; nici atunci nu fusese foarte curajos. Zâmbi în sinea lui; după meciul de vâjthaţ, era de acord cu tot ce îl deranja pe Reacredinţă.
― Sunteţi gata? zise Hagrid vesel, uitându-se la elevii din jur. În regulă, v-am păstrat o incursiune în Pădure pentru anul cinci. M-am gândit să mergem şi să vedem creaturile astea în habitatul lor natural. Astăzi vom studia ceva destul de rar, presupun că sunt singura persoană din Marea Brita¬nie care a reuşit să-i dreseze.
― Şi eşti sigur că sunt dresaţi, da? zise Reacredinţă, cu o panică şi mai pronunţată în glas. Dar n-ar fi prima oară când vii cu chestii sălbatice la ore, nu-i aşa?
Viperinii murmurară aprobator şi câţiva Cercetaşi păreau şi ei să-i dea dreptate lui Reacredinţă.
― Bineînţeles că sunt dresaţi, zise Hagrid, încruntându-se şi ridicându-şi puţin jumătatea de vacă pe umeri.
― Atunci, ce ai păţit la faţă? întrebă Reacredinţă.
― Vezi-ţi de treaba ta! zise Hagrid, supărat. Bun, dacă aţi terminat cu întrebările idioate, veniţi după mine!
Se întoarse şi se duse direct în Pădure. Nimeni nu părea foarte dispus să-l urmeze. Harry le aruncă o privire lui Ron si Hermione, care oftară, dar încuviinţară din cap, şi toţi trei porniră după Hagrid, conducând restul clasei.
Merseră cam zece minute înainte să ajungă într-un loc unde copacii erau atât de apropiaţi între ei, încât era întu¬neric ca în amurg şi nu exista strop de zăpadă pe pământ. Cu un mormăit, Hagrid puse jos jumătatea de vacă, se dădu înapoi şi se întoarse cu faţa spre elevii săi, dintre care cei mai mulţi se furişau de la un copac la altul, şi se apropiau de el, uitându-se în jur agitaţi, de parcă s-ar fi aşteptat să-i atace ceva din clipă în clipă.
― Apropiaţi-vă, apropiaţi-vă, îi încurajă Hagrid. Acum or să fie atraşi de mirosul cărnii, dar o să-i chem oricum, pen¬tru că or să se bucure să afle că sunt eu.
Se întoarse, îşi scutură capul miţos, ca să-şi dea părul din ochi, şi scoase un ţipăt strident, ciudat, care răsună printre co¬pacii întunecaţi ca strigătul unei păsări monstruoase. Nimeni nu râse: cei mai mulţi erau prea speriaţi ca să mai scoată un sunet.
Hagrid mai scoase un ţipăt strident. Trecu un minut, timp în care elevii se uitară în continuare agitaţi peste umăr şi printre copaci, ca să zărească orice se apropia. Si apoi, îi timp ce Hagrid îşi dădea părul din faţă pentru a treia oară şi îşi umfla pieptul enorm, Harry îl înghionti pe Ron şi arată spre spaţiul întunecat dintre doi arbori noduroşi de tisă.
În beznă se ghicea o pereche de ochi pustii, albi, strălu¬citori, care erau din ce în ce mai mari, iar o clipă mai târziu apărură din întuneric capul ca de dragon, gâtul şi apoi cor¬pul scheletic al unui cal înaripat mare şi negru. Se uită în jur la elevi pentru câteva clipe, fluturându-şi coada lungă şi nea¬gră, după care îşi plecă încet capul şi începu să sfâşie o hal¬că din vaca moartă, cu colţii săi ascuţiţi.
Harry fu cuprins de un mare val de uşurare. Măcar asta era dovada că nu îşi imaginase aceste creaturi, că erau reale: şi Hagrid ştia de ele. Îl privi entuziasmat pe Ron, însă acesta încă se uita printre copaci, iar după câteva clipe îi şopti:
― De ce nu-i mai strigă Hagrid încă o dată?
Majoritatea celorlalţi elevi aveau nişte expresii de confu¬zie şi de aşteptare încordată, la fel ca a lui Ron, şi încă se uitau în toate părţile, nu numai spre calul care era la câţiva metri de ei. Mai erau doar două persoane care păreau să-i poată vedea: un băiat deşirat de la Viperini, care stătea chiar în spatele lui Goyle şi-l urmărea pe cal mâncând cu o expre¬sie de dezgust maxim pe chip, şi Neville, ai cărui ochi urmau mişcarea amplă a cozii lungi şi negre.
― A, uite, mai vine unul! zise Hagrid mândru, când din co¬pacii întunecaţi apăru un al doilea cal negru, care îşi strânse ari¬pile de piele mai aproape de corp şi îşi coborî capul ca să se înfrupte din carne. Acum... ridicaţi mâna, cine poate să-i vadă?
Extrem de mulţumit că măcar avea să înţeleagă în sfârşit misterul acestor cai, Harry ridică mâna. Hagrid îi făcu un semn aprobator cu capul.
― Da... da, ştiam că o să poţi, Harry, îi zise el cu seriozi¬tate. Şi tu, Neville, da? Şi...
― Scuză-mă, zise Reacredinţă pe o voce batjocoritoare, dar cam ce s-ar presupune că ar trebui să vedem?
Drept răspuns, Hagrid arătă spre scheletul vacii de pe pă¬mânt. Toţi elevii se holbară la el pentru câteva clipe, apoi mai multora li se tăie respiraţia şi Parvati ţipă. Harry înţelese de ce: într-adevăr, era un spectacol foarte ciudat să vezi cum bucă¬ţelele de carne se desfac de pe oase şi dispar din senin.
― Ce anume face chestia asta? întrebă Parvati pe o voce îngrozită, ascunzându-se după cel mai apropiat copac. Cine o mănâncă?
― Nişte Thestrali, spuse Hagrid mândru, iar Hermione scoase un mic "Aha!" de înţelegere de lângă Harry. Hog¬warts are o întreagă herghelie aici. Acum, cine ştie...?
― Însă nu-i a bună, zău aşa! întrerupse Parvati, părând alarmată. Se zice că le aduc tot felul de ghinioane îngrozi¬toare celor care îi văd. Doamna profesoară Trelawney mi-a spus la un moment dat...
― Nu, nu, nu, zise Hagrid râzând, asta-i doar o superstiţie, sunt extrem de inteligenţi şi folositori! Bineînţeles, cei de aici nu prea au mult de lucru, mai mult trag trăsurile şcolii, în afară de cazul în care Dumbledore pleacă într-o călătorie lun¬gă şi nu vrea să Apară ― aha, uite încă vreo doi, uitaţi-i...
Mai ieşiră doi cai în linişte dintre copaci, unul dintre ei trecând foarte aproape de Parvati, care tremură şi se lipi şi mai tare de copac, spunând:
― Cred că am simţit ceva, cred că e aproape de mine!
― N-ai grijă, nu îţi face nimic, zise Hagrid cu răbdare. În ordine, cine poate să-mi spună de ce unii dintre voi pot să-i vadă şi alţii nu?
Hermione ridică mâna.
― Spune, zise Hagrid, zâmbindu-i larg.
― Singurii care pot să-i vadă pe Thestrali, zise ea, sunt cei care au văzut moartea.
― Perfect adevărat, zise Hagrid solemn, zece puncte pen¬tru Cercetaşi. Să ştiţi că Thestralii...
― Hm, hm.
Sosise profesoara Umbridge. Stătea la câţiva paşi de Harry, purtându-şi pălăria şi pelerina verde, cu clipboard-ul pregătit. Hagrid, care nu mai auzise niciodată până atunci tusea falsă a lui Umbridge, se uită oarecum îngrijorat la cel mai apropiat Thestral, convins că el scosese sunetul acela.
― Hm, hm.
― A, salut! zise Hagrid, zâmbind, după ce localiză sursa zgomotului.
― Ai primit mesajul pe care ţi l-am trimis la colibă azi-di¬mineaţă? zise Umbridge, la fel de răspicat şi rar cum vorbise şi data trecută, de parcă i s-ar fi adresat cuiva care era şi străin, şi foarte încet la minte. În care te anunţam că o să vin în inspecţie la oră?
― A, da, spuse Hagrid vesel. Mă bucur că ai găsit locul fără probleme! Păi, după cum poţi să vezi... sau, nu ştiu... chiar poţi? Astăzi studiem Thestralii...
― Poftim? zise profesoara Umbridge tare, ducându-şi mâna pâlnie la ureche şi încruntându-se. Ce ai spus?
Hagrid păru puţin derutat.
― Ăă... Thestralii! zise el tare. Ştii doar, nişte cai mari ― ăă... înaripaţi!
Îşi întinse mâinile imense plin de speranţă. Profesoara Umbridge îşi ridică sprâncenele şi murmură, în timp ce îşi nota ceva pe clipboard:
― Trebuie... să... recurgă... la... limbajul... primitiv... al semnelor... primitive.
― Păi... mă rog... zise Hagrid, întorcându-se la elevii săi şi părând puţin tulburat, ăă... ce spuneam?
― Pare... să... aibă... memorie... scurtă, bombăni Um¬bridge, destul de tare ca să o poată auzi toată lumea.
Draco Reacredinţă arăta de parcă ar fi sosit Crăciunul cu o lună mai devreme; Hermione, pe de altă parte, se făcuse roşie de o furie nerostită.
― A, da, zise Hagrid, aruncând o privire neliniştită spre clipboard-ul lui Umbridge, însă continuând cu vitejie. Da, vro¬iam să vă spun cum se face că avem o herghelie. Da, deci, am început cu un mascul şi cinci femele. Acesta ― îl bătu cu palma pe primul cal care apăruse ― pe nume Tenebrus, este prefe¬ratul meu, primul care s-a născut aici, în Pădure...
― Eşti conştient, zise Umbridge tare, întrerupându-l, că Ministerul Magiei a declarat Thestralii ca fiind "periculoşi"?
Lui Harry i se făcu inima cât un purice, dar Hagrid râse.
― Thestralii nu sunt periculoşi! Ce-i drept, ar putea să ia o îmbucătură din tine dacă îi superi rău...
― Dă... semne... de... plăcere... când... se... gândeşte... la... violenţă, bombăni Umbridge, mâzgălind iar pe clipboard.
― Ei... haida-de! zise Hagrid, părând acum puţin neliniş¬tit. Păi, şi un câine te muşcă dacă-l întărâţi, nu-i aşa?... Dar Thestralii doar au o reputaţie proastă din cauza chestiei cu moartea... se credea că erau de rău augur, nu-i aşa? Însă pur şi simplu nu înţelegeau, nu-i aşa?
Umbridge nu răspunse; îşi termină de scris ultima obser¬vaţie şi apoi îşi ridică privirea spre Hagrid şi zise, din nou foarte tare şi rar:
― Te rog să continui să predai în mod normal. Eu o să mă plimb, continuă ea şi mimă mersul (Reacredinţă şi Pansy Parkinson aveau mici crize tăcute de râs), printre elevi (indică diferiţi elevi) şi o să le pun întrebări.
Făcu un semn spre gură pentru a indica vorbitul.
Harry se holbă la ea, nepricepând de ce Umbridge se purta de parcă Hagrid nu ar fi înţeles engleza obişnuită. Hermione avea acum lacrimi în ochi de supărare.
― Cotoroanţo, cotoroanţă malefică ce eşti! şopti ea, în timp ce Umbridge se îndrepta spre Pansy Parkinson. Ştiu ce faci, cotoroanţă groaznică, nebună, rea ce...
― Ăă... oricum, zise Hagrid, chinuindu-se de zor să reia firul lecţiei, deci... Thestralii. Da. Păi, există o grămadă de lucruri pozitive despre ei...
― Ţi se pare, îi zise profesoara Umbridge pe o voce răsu¬nătoare lui Pansy Parkinson, că înţelegi ce spune domnul profesor Hagrid?
Exact ca şi Hermione, Pansy avea lacrimi în ochi, dar lacrimile ei erau de râs: mai mult, dădu un răspuns aproape incoerent tocmai pentru că încerca să-şi reprime chicotelile.
― Nu... pentru că... păi... de cele mai multe ori... seamănă cu un mormăit...
Umbridge mâzgăli iar pe clipboard. Puţinele porţiuni fără vânătăi de pe chipul lui Hagrid roşiră, însă uriaşul încercă să se poarte ca şi când nu ar fi auzit răspunsul lui Pansy.
― Ăă... da... lucruri pozitive despre ei. Păi, după ce sunt domesticiţi, ca aceştia, nu se vor mai rătăci niciodată, şi nici tu cu ei. Un simţ de orientare uimitor, nu trebuie decât să le spui unde vrei să mergi...
― Presupunând că te înţeleg, bineînţeles, zise Reacredinţă tare şi Pansy Parkinson izbucni într-o criză de noi chicoteli.
Profesoara Umbridge le zâmbi cu indulgenţă şi apoi se duse la Neville.
― Poponeaţă, tu poţi să-i vezi pe Thestrali, nu-i aşa? zise ea.
Neville încuviinţă din cap.
― Pe cine ai văzut cum a murit? întrebă ea pe un ton indiferent.
― Pe... pe bunicul meu, zise Neville.
― Şi ce părere ai despre ei? zise ea, fluturându-şi mâna bondoacă spre caii, care până atunci sfâşiaseră o mare parte din hoit până la os.
― Ăă... zise Neville agitat, aruncându-i o privire lui Ha¬grid. Păi, sunt... ăăă... În regulă...
― Elevii... sunt... prea... intimidaţi... ca... să... recunoască... faptul... că... le... este... frică, murmură Umbridge, notându-şi o altă observaţie pe clipboard.
― Ba nu! zise Neville supărat. Nu mi-e frică de ei!
― Nu-i nici o problemă, zise Umbridge, bătându-l pe umăr pe Neville, cu ceea ce ar fi vrut să fie un zâmbet înţelegător, deşi lui Harry i se păru că era mai degrabă răutăcios. Păi, Hagrid, se întoarse să se uite la el, vorbind iar pe vocea aceea tare şi rară, cred că am notat destul. Vei primi (mimă că lua ceva din aer din faţa ei) rezultatul inspecţiei (arătă spre clip¬board) peste zece zile.
Ridică mâna cu degete mici şi butucănoase, apoi, zâmbind mai larg şi semănând mai mult ca oricând cu o broască râioa¬să sub pălăria ei verde, plecă de lângă ei, lăsându-i pe Reacredinţă şi pe Pansy Parkinson în hohote de râs, pe Hermione tremurând de mânie şi pe Neville confuz şi supărat.
― Hoaşcă odioasă, mincinoasă care răstălmăceşte tot! iz¬bucni Hermione o jumătate de oră mai târziu, în timp ce se întorceau la castel prin şanţurile pe care le făcuseră înainte prin zăpadă. Vă daţi seama ce face? Este tot problema hibri¬zilor... Încearcă să facă din Hagrid un fel de trol idiot, doar pentru că mama lui a fost uriaşă... şi este nedrept, chiar nu a fost o lecţie rea ― mă rog, dacă ar fi fost iar Homarii cu Capete Explozive, poate, dar Thestralii sunt în regulă... de fapt, pentru Hagrid a fost foarte bine!
― Umbridge a spus că sunt periculoşi, zise Ron.
― Păi, cum a zis şi Hagrid, pot să aibă grijă de ei înşişi, zise Hermione nerăbdătoare, şi presupun că o profesoară ca Grubbly-Plank nu ni i-ar arăta înainte de nivelul T.V.E.E., dar chiar sunt foarte interesanţi, nu-i aşa? Mai ales când te gân¬deşti că unii pot să-i vadă şi alţii nu! Mi-aş dori să pot să-i văd.
― Zău? o întrebă Harry încet.
Păru dintr-o dată îngrozită.
― Vai, Harry... iartă-mă... nu, sigur că nu vreau... am spus o mare tâmpenie.
― E în ordine, zise el repede, nu-ţi face griji.
― Mă mir că au putut să-i vadă atât de mulţi, zise Ron. Trei dintr-o clasă...
― Da, Weasley, chiar ne întrebam şi noi, se auzi o voce răutăcioasă.
Reacredinţă, Crabbe şi Goyle mergeau chiar în spatele lor pe zăpada care înăbuşea sunetele, fără să fi fost auziţi de nici unul dintre ei.
Crezi că, dacă ai vedea cum o mierleşte cineva, ai putea să vezi balonul mai bine?
El, Crabbe şi Goyle râseră în hohote în timp ce îşi croiau drum spre castel, iar apoi începură să cânte "Weasley e al nostru rege." Lui Ron i se înroşiră urechile.
― Ignoră-i, pur şi simplu ignoră-i, zise Hermione, sco¬ţându-şi bagheta şi făcând iar vraja care producea aer cald, astfel încât să poată să creeze o cale mai simplă prin zăpada neatinsă dintre ei şi sere.

*

Sosi luna decembrie, aducând mai multă zăpadă şi o ade¬vărată avalanşă de teme pentru cei din anul cinci. Îndatoririle de Perfecţi ale lui Ron şi Hermione erau şi ele din ce în ce mai apăsătoare pe măsură ce se apropia Crăciunul. Fură chemaţi să supravegheze decorarea castelului ("Să te văd cum agăţi beteala, când Peeves are celălalt capăt şi încearcă să te sugru¬me cu ea", zise Ron), să aibă grijă ca elevii din primul şi al doi¬lea an să stătea înăuntru în pauze din cauza frigului năprasnic. ("Şi să ştii că sunt nişte puşti mici şi obraznici, noi nu eram atât de nepoliticoşi în primul an," comentă Ron) şi să patru¬leze pe holuri, în schimburi cu Argus Filch, care suspecta că atmosfera sărbătorilor ar fi putut să se facă simţită printr-o explozie de dueluri vrăjitoreşti ("Omul ăla are o baligă în loc de creier," observă Ron mânios). Erau atât de ocupaţi, încât Hermione chiar încetase să tricoteze pălării pentru spiriduşi şi îşi făcea griji că nu mai avea decât trei.
― Toţi acei bieţi spiriduşi care încă nu au fost eliberaţi tre¬buie să stea aici de Crăciun, pentru că nu sunt destule pălării!
Harry, care nu avusese tăria să-i spună că Dobby lua tot ce făcea ea, se aplecă atent deasupra eseului său pentru Istoria Magiei. În orice caz, nu vroia să se gândească la Crăciun. Pentru prima oară în cariera sa şcolară, îşi dorea din tot sufle¬tul să-şi petreacă vacanţa departe de Hogwarts. Prins între in¬terdicţia de a juca vâjthaţ şi grijile legate de eventuala perioadă de probă a lui Hagrid, era momentan plin de resentimente faţă de acest loc. Singurul lucru pe care chiar îl aştepta cu plă¬cere erau întâlnirile A.D., pe care însă aveau să le întrerupă pe durata vacanţei, având în vedere că aproape toţi membrii A.D. aveau să îşi petreacă acest timp cu familiile lor. Hermione se ducea la schi cu părinţii ei, ceea ce îl amuză foarte tare pe Ron, care nu mai auzise niciodată ca încuiaţii să-şi lege şipci înguste de picioare ca să alunece pe munţi. Ron se ducea acasă la Vizuină. Harry trăi câteva zile de invidie înainte ca Ron să-i spună, după o întrebare despre felul cum avea să ajungă acasă de Crăciun:
― Dar vii şi tu! Nu ţi-am zis? Mi-a scris mama cu săptămâni în urmă şi mi-a spus să te invit şi pe tine!
Hermione îşi dădu ochii peste cap, dar Harry se înveseli imediat: ideea Crăciunului la Vizuină era cu adevărat mi¬nunată, deşi umbrită vag de sentimentul de vinovăţie pe care Harry îl avea fiindcă nu putea să-şi petreacă vacanţa cu Sirius. Se întreba dacă ar fi fost posibil să o convingă pe doamna Weasley să-l invite pe naşul său la serbări. Deşi se îndoia ori¬cum că Dumbledore i-ar permite lui Sirius să plece din Casa Cumplită, nu putea să nu se gândească la faptul că s-ar fi putut ca doamna Weasley să nu-l dorească acolo; erau mai mereu la cuţite. Sirius nu mai luase deloc legătura cu Harry de la ulti¬ma sa apariţie în foc şi, deşi Harry ştia că, în condiţiile în care Umbridge era la pândă, ar fi fost o imprudenţă să încerce să îl contacteze, nu îi plăcea să se gândească la Sirius singur în vechea casă a mamei sale, aprinzând poate singura petardă pe care o avea cu Kreacher.
Harry sosi devreme în Camera Necesităţii pentru ultima întâlnire A.D. Înainte de vacanţă şi fu foarte fericit din acest motiv, pentru că, atunci când se aprinseră torţele, văzu că Dobby îşi asumase rolul de a decora încăperea de Crăciun. Putea să-şi dea seama că o făcuse el, pentru că nimeni altcineva nu ar fi atârnat de tavan o sută de articole aurii, fiecare înfăţişând o poză cu chipul lui Harry şi purtând in¬scripţia: UN CRĂCIUN HARRYCIT!
Harry abia reuşise să le dea jos pe ultimele dintre ele, înainte ca uşa să se deschidă cu un scârţâit în cameră şi să intre Luna Lovegood, la fel de visătoare ca de obicei.
― Bună, zise ea nu foarte limpede, uitându-se în jur la ce mai rămăsese din decoraţii. Sunt drăguţe, tu le-ai agăţat?
― Nu eu, zise Harry. Dobby, Spiriduşul de casă.
― Vâsc, spuse Luna visătoare, arătând spre un mănunchi mare şi alb, aflat deasupra capului lui Harry, şi sărind la o parte de sub el. Ai făcut bine, zise ea foarte serioasă. De cele mai multe ori e infestat cu Nargli.
Harry nu fu nevoit s-o întrebe ce erau Narglii, căci chiar atunci sosiră Angelina, Katie şi Alicia. Toate trei îşi pier¬duseră răsuflarea şi părea să le fie foarte frig.
― Aha, zise Angelina monoton, dându-şi jos pelerina şi aruncând-o într-un colţ, în sfârşit, v-am înlocuit.
― Ne-ai înlocuit? întrebă Harry stins.
― Pe tine, pe Fred şi pe George, zise ea nerăbdătoare. Avem un alt căutător!
― Pe cine? zise Harry repede.
― Pe Ginny Weasley, spuse Katie.
Harry rămase cu gura căscată.
― Da, ştiu, zise Angelina, scoţându-şi bagheta şi încordân¬du-şi braţul, dar chiar e destul de bună. Nu se compară cu tine, bineînţeles, zise ea, aruncându-i o privire foarte răută¬cioasă, dar, având în vedere că pe tine nu te putem avea...
Harry îşi înghiţi replica pe care şi-ar fi dorit să o dea. Oare credea, pentru o clipă, că el nu regreta de o sută de ori mai tare decât ea că fusese dat afară din echipă?
― Ce-ai făcut cu prinzătorii? întrebă el, încercând să-şi menţină vocea neutră.
― Andrew Kirke, zise Alicia fără entuziasm, şi Jack Sloper. Nici unul dintre ei nu e strălucit, însă în comparaţie cu ceilalţi idioţi care s-au prezentat...
Această discuţie deprimantă fu curmată de sosirea lui Ron, Hermione şi Neville, iar în cinci minute camera fu des¬tul de aglomerată ca să-l împiedice pe Harry să vadă priviri¬le mistuitoare, pline de reproş ale Angelinei.
― Bine, zise el, făcându-i pe toţi să fie atenţi. M-am gân¬dit că în seara asta ar fi bine doar să revenim asupra lucrurilor pe care le-am făcut până acum, pentru că este ulti¬ma întâlnire înainte de sărbători şi nu are sens să începem ceva nou chiar înainte de vacanţa de trei săptămâni...
― Nu facem nimic nou? zise Zacharias Smith, într-o şoap¬tă nemulţumită, destul de tare ca să se audă în toată came¬ra. Dacă aş fi ştiut, n-aş mai fi venit.
― Atunci, ne pare tuturor rău că nu ţi-a zis Harry, spuse Fred tare.
Mai mulţi râseră pe înfundate. Harry o văzu pe Cho râzând şi simţi o senzaţie familiară de gol în stomac, de parcă ar fi ratat o treaptă la coborârea unei scări.
― ... putem să exersăm pe perechi, zise Harry. Vom începe cu Vraja de Oprire, timp de zece minute, apoi putem să scoatem pernele şi să încercăm iar împietrirea.
Se grupară cu toţii ascultători; Harry făcu echipă cu Neville, ca de obicei. Cât de curând, camera fu cuprinsă de strigăte de Impedimenta! Cei de afară îngheţau pentru două trei minute, timp în care partenerul se uita la întâmplare prin cameră, privind cum se antrenau celelalte perechi, apoi se dezgheţau şi făceau la rândul lor aceeaşi vrajă.
Progresul lui Neville era uimitor. După un timp, după ce Harry se dezgheţase de trei ori la rând, îl puse iar pe Neville să li se alăture lui Ron şi Hermione, ca să poată să se plimbe prin cameră şi să-i urmărească pe ceilalţi. Cho îi zâmbi când trecu pe lângă ea, iar el rezistă tentaţiei de a mai trece de câteva ori prin acelaşi loc.
După zece minute de Vrăji de Oprire, puseră perne peste tot pe podea şi începură iar să exerseze împietrirea. Era prea puţin spaţiu ca să le permită tuturor să facă această vrajă în acelaşi timp; jumătate din grup o observă pe cealaltă pentru o vreme, apoi schimbară rolurile. Harry pur şi simplu simţi cum îi creştea inima de mândrie, în timp ce-i urmărea.
Într-adevăr, Neville o împietri pe Padma Patil şi nu pe Dean, spre care ţintise, însă fusese o ratare mai acceptabilă decât de obicei şi toţi ceilalţi făcuseră progrese extrem de mari.
După o oră, Harry le strigă să se oprească.
― Aţi început să fiţi foarte pricepuţi, zise el, zâmbindu-le. Când ne întoarcem din vacanţă, putem să începem să facem nişte chestii importante ― poate chiar Vrăji Patronus.
Urmă un zumzet de entuziasm. Începură să iasă din cameră câte doi sau trei, ca de fiecare dată, majoritatea îi urară "Crăciun fericit" lui Harry în drum spre uşă. Vesel, acesta strânse pernele cu Ron şi Hermione şi le puseră deoparte, stivuindu-le cu grijă. Ron şi Hermione plecară înaintea lui; el rămase puţin în urmă, pentru că Cho încă era acolo şi spera să aibă parte de un "Crăciun fericit" şi din partea ei.
― Nu, ia-o înainte, o auzi spunându-i prietenei ei Marietta şi inima îi zvâcni, gata să ajungă în regiunea mărului lui Adam.
Simulă că aranja stiva de perne. Era destul de sigur că acum erau singuri şi aştepta ca fata să spună ceva. În schimb, o auzi trăgându-şi nasul cu putere.
Se întoarse şi o văzu pe Cho stând în mijlocul camerei, cu lacrimi pe obraji.
― Ce...?
Nu ştia ce să facă. Cho stătea pur şi simplu acolo, plângând încet.
― Ce s-a întâmplat? zise el timid.
Cho clătină din cap şi se şterse cu mâneca la ochi.
― Îmi... pare rău, zise ea cu greutate. Presupun că... este doar... din cauza a ceea ce am învăţat... Însă mă... mă întreb dacă... el ar mai fi fost în viaţă... dacă ar fi ştiut toate astea.
Lui Harry i se strânse inima, care ajunse mai jos de locul ei obişnuit, rămânând undeva în jurul buricului. Ar fi tre¬buit să-şi fi imaginat. Voia să vorbească despre Cedric.
― Dar ştia foarte bine, zise Harry cu greu. Era foarte pri¬ceput, altfel nu ar fi reuşit să ajungă în mijlocul labirintului. Dar nu ai nici o şansă, în cazul în care Cap-de-Mort chiar vrea să te omoare.
Fata suspină când auzi numele lui Cap-de-Mort, însă se uită la Harry fără să clipească.
― Tu ai supravieţuit când erai foarte mic, zise ea încet.
― Da, păi... zise Harry încet, îndreptându-se spre uşă, nu ştiu de ce, nimeni nu ştie, aşa că nu e deloc un motiv de mândrie.
― Ah, nu pleca! zise Cho.
Era foarte drăguţă, chiar şi când avea ochii roşii şi um¬flaţi. Harry se simţi teribil de nefericit. Ar fi fost perfect mulţumit cu un simplu "Crăciun fericit".
― Ştiu că e groaznic pentru tine, spuse ea, ştergându-se iar la ochi cu mâneca. Să vorbesc de Cedric, când tu ai văzut cum a murit... presupun că nu vrei decât să uiţi ce s-a întâm¬plat, nu?
Harry nu zise nimic; era cât se poate de adevărat, dar s-ar fi simţit ca ultimul om dacă i-ar fi spus.
― Ştii, eşti un profesor f-foarte bun, zise Cho, cu un zâmbet înlăcrimat. Până acum nu am mai reuşit să împietresc nimic.
― Mersi, spuse Harry stânjenit.
Se uitară unul la altul îndelung. Harry simţi o dorinţă arzătoare de a fugi din cameră şi, în acelaşi timp, o imposi¬bilitate desăvârşită de a-şi mişca picioarele.
― Vâsc, zise Cho încet, arătând spre tavan, deasupra lui.
― Da, spuse Harry cu gura foarte uscată. Însă probabil că e plin de Nargli.
― Ce sunt Narglii?
― Habar n-am, spuse Harry.
Cho se apropiase de el. Lui Harry i se părea că avea creierul împietrit.
― Trebuie să o întrebi pe Nebuna. Adică pe Luna.
Cho scoase un sunet ciudat, între plânset şi râs. Acum era şi mai aproape de el. Harry ar fi putut să-i numere pistruii de pe nas.
― Harry, îmi place tare mult de tine.
Harry nu mai putu să gândească. Îl cuprinse o senzaţie de furnicături, care îi paralizau braţele, picioarele şi creierul.
Cho era mult prea aproape. Îi vedea fiecare lacrimă care îi atârna de gene...

*

Jumătate de oră mai târziu, se întoarse în camera de zi, unde îi găsi pe Hermione şi pe Ron aşezaţi pe cele mai bune locuri de lângă foc. Hermione scria o scrisoare foarte lungă; umpluse deja o jumătate de sul de pergament, care acum atâr¬na peste marginea mesei. Ron era întins pe covorul din faţa şemineului, încercând să-şi termine temele la Transfigurare.
― De ce-ai întârziat? îl întrebă Ron, în timp ce Harry se cufunda în fotoliul de lângă Hermione.
Harry nu răspunse. Era în stare de şoc. O parte din el voia să le spună lui Ron şi Hermione ce se întâmplase, însă cealaltă jumătate ar fi dorit să ducă secretul în mormânt.
― Harry, te simţi bine? întrebă Hermione, privindu-l pes¬te vârful penei.
Harry ridică din umeri fără prea multă convingere. De fapt, nu ştia dacă îi era bine sau nu.
― Ce e? zise Ron, sprijinindu-se în cot ca să-l vadă mai bine pe Harry. Ce s-a întâmplat?
Harry nu prea ştia cum să le spună şi nici nu-şi dădea seama dacă voia cu adevărat să o facă. Exact când se hotărî să nu spună nimic, Hermione preluă controlul discuţiei.
― Este vorba despre Cho? întrebă ea fără ocolişuri. Te-a încolţit după întâlnire?
Harry încuviinţă din cap, oarecum surprins. Ron chicoti, oprindu-se însă când întâlni privirea lui Hermione.
― Şi... ăă... ce voia? întrebă el pe o voce falsă, care se dorea firească.
― A... Începu Harry răguşit, după care îşi drese vocea şi mai încercă o dată: A... ăă...
― V-aţi sărutat? întrebă Hermione scurt.
Ron se ridică atât de repede, încât răsturnă călimara care se rostogoli peste tot covorul. Ignorând asta cu desăvârşire, se uită la Harry cu sete.
― Ei, bine? dori el să afle.
Harry privi expresia de curiozitate amestecată cu veselie a lui Ron, apoi se uită la Hermione, care era puţin încrun¬tată, şi încuviinţă din cap.
― HA!
Ron făcu un gest triumfător cu pumnul şi izbucni în nişte hohote hârâite de râs, care făcură să tresară nişte elevi timizi din anul doi, aflaţi lângă fereastră. Lui Harry i se lăţi un zâm¬bet reticent pe chip, în timp ce îl privea pe Ron cum se tăvălea pe covorul din faţa şemineului. Hermione îi aruncă lui Ron o privire complet dezgustată şi se întoarse la scrisoarea ei.
― Şi? zise Ron în cele din urmă, ridicându-şi privirea spre Harry. Cum a fost?
Harry se gândi pentru o clipă.
― Ud, zise el sincer.
Ron scoase un sunet care ar fi putut să reprezinte fie extazul, fie dezgustul, era greu să-ţi dai seama.
― Pentru că plângea, continuă Harry cu greutate.
― A, zise Ron, pierindu-i puţin zâmbetul. Eşti chiar atât de nepriceput la sărutat?
― Nu ştiu, zise Harry, care nu se gândise la asta, şi începu imediat să-şi facă griji. Poate că da.
― Nici vorbă, zise Hermione distrată, scriind încă absorbită.
― De unde ştii? zise Ron foarte tăios.
― Pentru că, mai nou, Cho plânge cam tot timpul, zise Hermione vag. Plânge la ora mesei, la baie, peste tot.
― Ai crede că un mic sărut ar înveseli-o, zise Ron, zâmbind.
― Ron, spuse Hermione cu o voce demnă, înmuindu-şi pana în călimară, eşti cea mai insensibilă fiinţă pe care am avut ghinionul să o întâlnesc.
― Ce ar trebui să însemne asta? spuse Ron indignat. Cine plânge în timp ce-l sărută cineva?
― Da, chiar aşa, zise Harry, aproape disperat, cine?
Hermione se uită la amândoi cu un fel de milă.
― Nu înţelegeţi ce simte Cho acum? întrebă ea.
― Nu, ziseră Harry şi Ron într-un glas.
Hermione oftă şi puse pana deoparte.
― Păi, este evident că e foarte tristă, din cauza morţii lui Cedric. Apoi, presupun că e derutată din cauză că i-a plăcut de Cedric, iar acum îi place de Harry şi nu poate să-şi dea sea¬ma pe care dintre ei îl place mai mult. Pe urmă trebuie să se simtă vinovată, gândindu-se că este un afront faţă de amintirea lui Cedric că îl sărută pe Harry şi probabil că îşi face griji pen¬tru ce ar putea să zică ceilalţi despre ea, dacă va fi prietena lui Harry. Şi probabil că oricum nu poate să-şi dea seama ce simte pentru Harry, pentru că el a fost cel care a stat cu Cedric când a murit, aşa că totul este foarte confuz şi dureros. A... şi se teme că va fi dată afară din echipa de vâjthaţ a Ochilor-de-Şoim pentru că zboară foarte prost în ultima vreme.
Sfârşitul discursului fu întâmpinat de o tăcere încre¬menită, după care Ron zise:
― Un singur om nu poate să simtă toate astea în acelaşi timp, pentru că ar exploda.
― Doar pentru că tu ai capacitatea emoţională a unei lin¬guriţe, nu înseamnă că se întâmplă la fel şi cu noi, spuse Hermione răutăcioasă, ridicându-şi pana la loc.
― Ea a început, zise Harry. Eu nu aş fi... ea a venit spre mine... şi o secundă mai târziu plângea lipită de mine... n-am ştiut ce să fac...
― Nu te condamn, prietene, spuse Ron, alarmat de ideea unei asemenea scene.
― Nu trebuia decât să fii drăguţ cu ea, spuse Hermione, ridicându-şi privirea vioaie. Ai fost, nu-i aşa?
― Păi, zise Harry, cu faţa cuprinsă de un val neplăcut de căldură, oarecum. Am... bătut-o uşor pe umăr.
Hermione arăta de parcă s-ar fi abţinut cu mari eforturi să nu-şi dea ochii peste cap.
― Mda, presupun că ar fi putut să fie şi mai rău, zise ea. O să te mai vezi cu ea?
― Trebuie, nu-i aşa? zise Harry. Avem întâlnirile A.D., nu?
― Ştii la ce mă refer, spuse Hermione nerăbdătoare. Harry nu zise nimic. Cuvintele lui Hermione îi deschiseră noi orizonturi şi câteva posibilităţi înspăimântătoare. Încer¬că să-şi imagineze cum ar fi fost să meargă undeva cu Cho... În Hogsmeade, poate... şi să fie singur cu ea ore în şir. Bine¬înţeles, probabil că se aştepta să o invite în oraş după ce se întâmplase ... Stomacul i se făcu ghem la acest gând.
― Mă rog, spuse Hermione indiferentă, preocupată iar de scrisoare, o să ai o grămadă de ocazii să o inviţi în oraş.
― Şi dacă nu o invită în oraş? zise Ron, care îl urmărise pe Harry cu o expresie neobişnuit de vicleană pe chip.
― Fii serios, spuse Hermione vag, Harry o place de foarte mult timp, nu-i aşa, Harry?
Harry nu răspunse. Da, îi plăcea de Cho de foarte mult timp, însă de fiecare dată când îşi imaginase o scenă cu ei doi împreună, Cho se simţea bine mereu, numai că, în rea¬litate, fata plânsese în hohote pe umărul lui.
― Şi cui îi scrii de fapt romanul? o întrebă Ron pe Her¬mione, încercând să citească porţiunea de pergament care atârna pe jos.
Hermione o ridică imediat din faţa lui.
― Lui Viktor.
― Krum?
― Câţi Viktori cunoaştem?
Ron nu zise nimic, însă păru tulburat. Rămaseră tăcuţi pentru încă vreo douăzeci de minute, Ron terminându-şi eseul pentru Transfigurare cu multe pufnituri de nerăbdare şi tăieturi, Hermione scriind neîntrerupt chiar până la sfâr¬şitul pergamentului, rulându-l cu grijă şi sigilându-l, iar Harry uitându-se în foc şi dorindu-şi mai mult decât orice să apară acolo chipul lui Sirius şi să-i dea nişte sfaturi despre fete. Însă focul se făcu din ce în ce mai mic, până când căr¬bunii încinşi se transformară în cenuşă, şi, uitându-se în jur, Harry observă că iar erau ultimii rămaşi în camera de zi.
― Păi... noapte bună, spuse Hermione, căscând larg, în timp ce se îndrepta spre scara fetelor.
― Ce-o vedea la Krum? întrebă Ron, urcând cu Harry pe scara băieţilor.
― Mă rog, spuse Harry, cântărind problema, presupun că e mai mare, nu-i aşa... şi este un jucător internaţional de vâjthaţ...
― Da, dar în afară de asta, spuse Ron, mai tulburat. Până la urmă, e un idiot ursuz, nu-i aşa?
― Cam ursuz, da, zise Harry, care se gândea tot la Cho. Îşi dădură jos robele şi îşi îmbrăcară pijamalele în tăcere;
Dean, Seamus şi Neville dormeau deja. Harry îşi puse oche¬larii pe noptieră şi se băgă în pat, însă nu trase draperiile din jurul baldachinului, ci se uită fix la porţiunea de cer în¬stelat care se vedea pe fereastra de lângă patul lui Neville. Dacă ar fi ştiut cu o seară înainte că, după douăzeci şi patru de ore, o va fi sărutat pe Cho Chang...
― Noapte bună, mormăi Ron, de undeva din dreapta lui.
― Noapte bună, zise Harry.
Poate că data viitoare... dacă avea să mai existe o dată viitoare... avea să fie ceva mai fericită. Ar fi trebuit să o invi¬te în oraş; probabil că ea se aşteptase la asta, şi acum era foarte supărată pe el... sau oare stătea întinsă pe pat, plân¬gând în continuare după Cedric? Nu ştia ce să creadă. Ex¬plicaţia dată de Hermione făcuse ca totul să pară mai com¬plicat şi nicidecum mai uşor de înţeles.
Asta ar trebui să ne înveţe aici, îşi zise el, întorcându-se pe o parte, cum funcţionează creierele fetelor... oricum, ar fi mult mai folositor decât Previziunile despre Viitor...
Neville bombăni în somn. O bufniţă strigă undeva în noapte.
Harry visă că era înapoi în camera A.D. Cho îl acuza că o ademenise acolo prin şiretlicuri; spunea că îi promisese o sută cincizeci de poze de la broscuţele de ciocolată, dacă venea. Harry protestă... Cho strigă: "Cedric mi-a dat o grămadă de poze de la broscuţele de ciocolată, uite!" Şi scoase câţiva pumni de poze din buzunarele robei, pe care le aruncă în sus. Apoi se transformă în Hermione, care zise: "Harry, totuşi, ştii că i-ai promis... cred că ar fi bine să-i dai altceva în schimb... ce zici de Fulger?" iar Harry susţinu că nu putea să-i dea Fulgerul lui Cho, pentru că era la Umbridge, şi oricum era complet ridicol, nu venise în camera A.D. decât ca să agaţe nişte globuri de Crăciun care aveau forma capului lui Dobby...
Visul se schimbă...
Îşi simţi corpul liniştit, puternic şi elastic. Plutea printre nişte bare strălucitoare de metal, pe piatra rece, întune¬cată... era întins pe podea, alunecând pe burtă... era întu¬neric şi totuşi, putea să vadă obiectele din jur scânteind cu nişte nuanţe ciudate, vibrante... Îşi întorcea capul... la prima vedere holul era gol... dar nu... În faţă, un bărbat stătea pe podea, cu bărbia căzută pe piept, cu silueta profilându-i-se în întuneric...
Harry scoase limba... simţi în aer mirosul bărbatului... era viu, dar ameţit... stând în faţa unei uşi de la capătul unui hol...
Harry îşi dorea să-l muşte... Însă trebuia să-şi înfrâneze acest impuls... avea lucruri mai importante de făcut...
Însă bărbatul se mişca... când sări în picioare, îi căzu din poală o pelerină invizibilă argintie şi Harry îi văzu silueta tremurândă, neclară, înălţându-se deasupra lui, zări o ba¬ghetă scoasă de la brâu... nu avea de ales... se ridică mult de la podea şi atacă o dată, de două, de trei ori, băgându-şi colţii adânc în carnea bărbatului, simţind cum i se frângeau coastele în maxilare, simţind şuvoiul de sânge cald...
Bărbatul ţipă de durere... apoi amuţi... se prăbuşi în spate lângă perete... sângele ţâşni peste tot pe podea...
Îl durea fruntea îngrozitor... Îl durea de parcă ar mai fi fost puţin şi exploda...
― Harry! HARRY!
Deschise ochii. Fiecare părticică din corpul lui era aco¬perită de o transpiraţie glacială; aşternutul era răsucit în jurul lui ca o cămaşă de forţă; se simţea de parcă i s-ar fi pus un vătrai încins pe frunte.
― Harry!
Ron stătea deasupra lui, extrem de speriat. La picioarele patului lui Harry mai erau şi alte siluete. Îşi strânse capul în mâini; era orbit de durere... se rostogoli pe o parte şi vărsă peste marginea saltelei.
― Îi e foarte rău, spuse o voce speriată. N-ar trebui să chemăm pe cineva?
― Harry! Harry!
Trebuia să-i spună lui Ron, era foarte important să-i spu¬nă... Trăgând aer în piept, Harry se ridică anevoie în capul oaselor, impunându-şi să nu mai verse din nou, aproape orbit de durere.
― Tatăl tău, spuse el într-un suflet, gâfâind. Tatăl tău... a fost atacat...
― Poftim? spuse Ron, neînţelegând.
― Tatăl tău! A fost muşcat, este grav, era sânge peste tot...
― Mă duc după ajutor, zise aceeaşi voce speriată şi Harry auzi nişte paşi care ieşiră în fugă din dormitor.
― Harry, prietene, spuse Ron nesigur, doar... doar ai visat...
― Nu! spuse Harry mânios, căci era crucial ca Ron să înţe¬leagă. Nu a fost un vis... nu unul obişnuit... am fost acolo, am văzut... eu am făcut-o...
Îi auzi pe Seamus şi pe Dean bombănind, dar nu îi păsa. Durerea din frunte i se potolea încet, deşi încă transpira şi tremura înfrigurat. Vărsă iar şi Ron se dădu repede la o parte.
― Harry, nu ţi-e bine, spuse el tremurat. Neville s-a dus după ajutor.
― Mi-e bine! spuse Harry înăbuşit, ştergându-se la gură cu mâneca pijamalei şi tremurând necontrolat. Eu nu am nimic, ar trebui să-ţi faci griji pentru tatăl tău... trebuie să aflăm unde e... sângera îngrozitor... a fost... am fost un şarpe uriaş.
Încercă să se dea jos din pat, dar Ron îl împinse la loc; Dean şi Seamus încă şuşoteau în apropiere. Harry nu îşi dădu seama dacă trecuse un minut sau zece; pur şi simplu rămase acolo tremurând, simţind cum durerea provocată de cicatrice scădea foarte încet... apoi se auziră nişte paşi grăbiţi care urcau scările, iar pe urmă vocea lui Neville.
― Aici, doamnă profesoară.
Profesoara McGonagall intră grăbită în dormitor, îmbră¬cată cu un capot în carouri, cu ochelarii puşi strâmb pe na¬sul osos.
― Ce este, Potter? Unde te doare?
Nu mai fusese niciodată atât de fericit să o vadă; acum avea nevoie de un membru al Ordinului Phoenix, nu de cineva care să-l cocoloşească şi să-i prescrie poţiuni.
― Este vorba despre tatăl lui Ron, zise el, ridicându-se iar în capul oaselor. A fost atacat de un şarpe şi este grav rănit, am văzut cum s-a întâmplat.
― Cum adică, ai văzut cum s-a întâmplat? spuse profe¬soara McGonagall, încruntându-şi sprâncenele negre.
― Nu ştiu... dormeam şi apoi am ajuns acolo...
― Vrei să spui că ai visat asta?
― Nu! zise Harry furios şi întrebându-se dacă nu avea să-l înţeleagă nimeni. Mai întâi am avut un vis despre cu totul altceva, o prostie... şi apoi s-a întrerupt. A fost real, nu mi-am imaginat eu. Domnul Weasley era adormit pe podea şi a fost atacat de un şarpe uriaş, era mult sânge, a leşinat, trebuie să afle cineva unde este...
Profesoara McGonagall îl privi prin ochelarii ei strâmbi, de parcă ar fi fost îngrozită de ceea ce vedea.
― Nu vă mint şi nu sunt nebun! îi zise Harry, ridicând vo¬cea până când ajunse să ţipe. Vă spun, am văzut cum s-a întâmplat!
― Te cred, Potter, spuse profesoara McGonagall scurt. Pu¬ne-ţi halatul... o să mergem la director.


CAPITOLUL XXII
SPITALUL SF. MUNGO

Harry fu atât de uşurat că era luat în serios, încât nu ezită, ci sări imediat din pat şi îşi puse halatul şi ochelarii la loc pe nas.
― Weasley, ar fi bine să vii şi tu, spuse profesoara McGonagall.
O urmară pe profesoara McGonagall, trecând pe lângă si¬luetele tăcute ale lui Neville, Dean şi Seamus. Părăsiră dormi¬torul, coborâră pe scara în spirală către camera de zi, ieşiră pe gaura portretului şi merseră de-a lungul holului Doamnei Grase la lumina lunii. Harry se simţi ca şi când panica din inte¬riorul lui ar fi putut să dea pe afară în orice clipă; vroia să fugă şi să-l strige pe Dumbledore; domnul Weasley pierdea sânge, în timp ce ei mergeau liniştiţi; dacă acei colţi (Harry încercă cu greu să nu spună în gând "colţii mei") fuseseră veninoşi? Trecură pe lângă Doamna Norris, care îşi întoarse ochii ca nişte lanterne spre ei şi scuipă puţin, însă profesoara McGonagall zise "Zât!". Doamna Norris se pierdu în umbră şi, după câteva minute, ajunseră la himera de piatră care păzea intrarea în biroul lui Dumbledore.
― Fizzi wizzbi, zise profesoara McGonagall.
Himera prinse viaţă şi sări într-o parte; peretele din spatele său se despărţi, dezvăluind o scară de piatră care se mişca mereu în sus, ca o scară rulantă în spirală. Toţi trei păşiră pe treptele mişcătoare; peretele se închise în urma lor cu o bufnitură, iar ei avansară în cercuri strânse, până când ajunseră la uşa de stejar extrem de lustruită, cu cio¬canul de aramă în formă de grifon.
Deşi trecuse cu mult de miezul nopţii, se auzeau voci din cameră, ba chiar un zumzet. Se părea că Dumbledore avea cel puţin doisprezece musafiri.
Profesoara McGonagall bătu de trei ori la uşă cu ciocanul în formă de grifon şi vocile amuţiră subit, de parcă le-ar li oprit cineva. Uşa se deschise singură şi profesoara McGo¬nagall îi conduse înăuntru pe Harry şi pe Ron.
Camera era în semiobscuritate; instrumentele ciudate de argint de pe mese erau tăcute şi nemişcate, în loc să bâzâie şi să scoată norişori de fum, aşa cum făceau de obicei; portretele foştilor directori şi directoare care împânzeau pereţii dormeau înrămate. O pasăre magnifică, roşu cu auriu, de mărimea unei lebede, dormea pe stinghia sa, cu capul sub aripă, după uşă.
― A, dumneata eşti, doamnă profesoară McGonagall... şi... aha...
Dumbledore stătea la birou, pe un scaun cu spătar înalt; se aplecă înainte în lumina împrăştiată de la lumânare peste hârtiile răsfirate în faţa sa. Purta un magnific halat pur¬puriu, brodat cu auriu, peste o cămaşă de noapte albă ca zăpada, însă părea să fie perfect treaz, cu ochii săi pătrun¬zători, albaştri, aţintiţi asupra profesoarei McGonagall.
― Domnule profesor Dumbledore, Potter spune că a avut un... ei bine, un coşmar, zise profesoara McGonagall. Spune că...
― Nu a fost un coşmar, interveni Harry repede.
Profesoara McGonagall îşi întoarse privirea spre Harry,
Încruntându-se puţin.
― Foarte bine, Potter, atunci, vorbeşte-i domnului direc¬tor despre el.
― Dor... păi, chiar dormeam... spuse Harry îngrozit şi ţinând morţiş să îl facă pe Dumbledore să înţeleagă, dar puţin enervat de faptul că directorul nu îl privea, ci îşi examina pro¬priile degete încrucişate. Însă nu a fost un vis obişnuit... a fost ceva real... am văzut cum s-a întâmplat... Tatăl lui Ron ― dom¬nul Weasley ― a fost atacat de un şarpe imens.
Cuvintele părură să răsune în aer după ce le rosti, sunând puţin ridicol, chiar amuzant. Urmă o pauză, timp în care Dumbledore se lăsă pe spate şi privi gânditor în tavan. Ron se uită când la Harry, când la Dumbledore, alb ca varul şi şocat.
― Cum ai văzut asta? întrebă Dumbledore încet, conti¬nuând să nu se uite la Harry.
― Păi... nu ştiu, spuse Harry, destul de supărat. Dar ce contează? Presupun că am văzut-o în minte...
― M-ai înţeles greşit, spuse Dumbledore, pe acelaşi ton calm. Adică... Îţi aminteşti... ăă... unde erai în timp ce pri¬veai cum avea loc atacul? Stăteai cumva lângă victimă, sau priveai scena de sus?
Era o întrebare atât de ciudată, încât Harry îl privi pe Dumbledore cu gura căscată; era ca şi când ar fi ştiut...
― Eu eram şarpele, spuse el. Am văzut totul din perspectiva şarpelui.
Pentru o clipă nu vorbi nimeni, apoi Dumbledore, uitân¬du-se de data asta la Ron, care încă era alb ca varul, întrebă ceva mai tăios:
― Arthur este grav rănit?
― Da, spuse Harry hotărât.
De ce erau atât de tari de cap, oare nu realizau cât de mult sângera cineva când era străpuns de nişte colţi atât de lungi? Şi de ce nu îi făcea Dumbledore favoarea de a se uita la el?
Însă Dumbledore se ridică atât de repede, că îl făcu pe Harry să tresară, şi i se adresă unuia dintre portretele agăţate foarte aproape de tavan.
― Everard, zise el tăios. Şi tu, Dilys!
Deschiseră ochii imediat un vrăjitor cu faţa pământie, brunet şi cu breton scurt, şi o femeie mai în vârstă, cu bucle lungi şi argintii din rama de alături, care păreau amândoi să fi dormit buştean.
― Aţi ascultat? spuse Dumbledore.
Vrăjitorul încuviinţă din cap, iar vrăjitoarea zise:
― Bineînţeles.
― Bărbatul este roşcat şi poartă ochelari, spuse Dumbledore. Everard, trebuie să dai semnalul de alarmă, să ai grijă să fie găsit de cine trebuie...
Amândoi încuviinţară din cap şi ieşiră din rame într-o parte, însă, în loc să intre în tablourile vecine (cum se întâm¬pla de obicei la Hogwarts), nu mai apărură din nou. Acum una dintre rame nu mai încadra decât un fundal de dra¬perie întunecată, iar cealaltă un fotoliu frumos de piele. Harry observă că mulţi dintre ceilalţi directori şi directoare de pe pereţi, deşi sforăiau şi salivau foarte convingător, îi tot aruncau priviri fugare din când în când cu coada ochiu¬lui şi înţelese deodată cu cine vorbise Dumbledore înainte să bată la uşă.
― Everard şi Dilys au fost doi dintre cei mai apreciaţi directori, zise Dumbledore, trecând acum pe lângă Harry, Ron şi profesoara McGonagall, pentru a se apropia de mag¬nifica pasăre adormită pe stinghia de lângă uşă. Sunt atât de renumiţi, încât amândoi au portrete şi în alte instituţii vrăji¬toreşti importante. Având în vedere că sunt liberi să se plimbe între propriile portrete, pot să ne spună ce se întâm¬plă în altă parte...
― Dar domnul Weasley poate fi oriunde! zise Harry.
― Vă rog să luaţi loc, toţi trei, spuse Dumbledore, de par¬că Harry n-ar fi zis nimic. Everard şi Dilys s-ar putea să se în¬toarcă abia peste câteva minute. Doamnă profesoară McGo¬nagall, te rog, mai adu nişte scaune.
Profesoara McGonagall îşi scoase bagheta din buzunarul halatului şi o flutură; apărură din senin trei scaune, cu spătare drepte de lemn, foarte diferite de fotoliile confortabile pe care le crease Dumbledore la audierea lui Harry. Harry se aşeză, privindu-l pe Dumbledore peste umăr. Acum, Dumbledore mângâia cu un deget capul auriu al lui Fawkes. Phoenixul se trezi imediat. Îşi întinse bine gâtul superb şi îl cercetă pe Dumbledore cu ochii săi luminoşi, dar întunecaţi.
― Ne trebuie un avertisment, îi zise Dumbledore foarte încet păsării.
Avu o loc o străfulgerare de foc şi phoenixul plecă.
Acum Dumbledore se aplecă asupra unuia dintre instru¬mentele fragile de argint a căror funcţie Harry nu o cunoscuse niciodată, îl duse la biroul său, se aşeză iar cu faţa la ei şi îl atinse uşor cu vârful baghetei.
Imediat, instrumentul prinse viaţă cu un clinchet ritmat. Din vârful micului tubuleţ argintiu ieşeau norişori de fum verde deschis. Dumbledore privi fumul cu atenţie şi se încruntă. După câteva clipe, norişorii se transformară într-un şuvoi constant de fum din ce în ce mai dens, care se rotea în aer... din capătul său crescu un cap de şarpe care îşi des¬chidea larg fălcile. Harry se întrebă dacă instrumentul îi confirma istorisirea: se uită entuziasmat la Dumbledore, căutând un semn care să-i dea dreptate, dar Dumbledore nu îşi ridică privirea.
― Bineînţeles, bineînţeles, murmură Dumbledore ca pen¬tru sine, observând în continuare şuvoiul de fum fără să dea nici un semn că ar fi fost surprins. Însă despărţiţi în esenţă?
Harry nu putu să-i dea de cap acestei întrebări. Însă şarpele de fum se separă imediat în alţi doi şerpi, încolăcindu-se şi unduindu-se amândoi în întuneric. Cu o expresie de mulţu¬mire sumbră, Dumbledore mai atinse uşor instrumentul cu bagheta; huruitul se diminuă şi se pierdu, iar şerpii de fum se estompară, deveniră o ceaţă nedesluşită şi dispărură.
Dumbledore puse instrumentul înapoi pe măsuţă. Harry văzu mulţi directori urmărindu-i cu privirea din portrete şi care, dându-şi seama că Harry se uita la ei, se prefăcură repede că dormeau în continuare. Harry dori să întrebe la ce folosea instrumentul argintiu şi ciudat, însă, înainte să o poată face, se auzi un strigăt din partea de sus a peretelui din dreapta lor; vrăjitorul pe care îl chema Everard reapă¬ruse în tablou, gâfâind puţin.
― Dumbledore!
― Care sunt veştile? zise Dumbledore imediat.
― Am ţipat până a venit cineva în fugă, spuse vrăjitorul, care îşi ştergea fruntea cu draperia din spatele său. I-am zis că auzisem ceva mişcându-se la parter ― nu erau siguri dacă să mă creadă sau nu, însă s-au dus jos să verifice ― ştii că aco¬lo nu sunt portrete din care m-aş fi putut uita. Oricum, l-au adus sus câteva minute mai târziu. Nu arată bine, e plin de sânge, am alergat în portretul lui Elfrida Cragg ca să văd mai bine, în timp ce plecau...
― Bine, spuse Dumbledore, în vreme ce Ron avu o miş¬care convulsivă. Atunci, să înţeleg că Dilys trebuie să-l fi vă¬zut sosind...
Peste câteva clipe, vrăjitoarea cu bucle argintii se întoarse şi ea în tablou; se prăbuşi tuşind în fotoliu şi zise:
― Da, l-au dus la Sf. Mungo, Dumbledore... l-au dus prin faţa portretului meu... nu arată bine deloc...
― Mulţumesc, spuse Dumbledore şi îşi întoarse privirea către profesoara McGonagall. Minerva, vreau să te duci şi să-i trezeşti pe ceilalţi copii Weasley.
― Desigur...
Profesoara McGonagall se ridică şi se îndreptă repede către uşă, iar Harry îi aruncă o privire piezişă lui Ron, care părea îngrozit.
― Şi, Dumbledore... ce facem cu Molly? zise profesoara McGonagall, oprindu-se în faţa uşii.
― O să se ocupe Fawkes după ce-o să se asigure că nu se apropie nimeni, zise Dumbledore. Însă s-ar putea să ştie deja... ceasul ăla excelent pe care îl are...
Harry ştia despre ce ceas vorbea Dumbledore. Era unul care arăta nu ora, ci unde erau şi cum se simţeau erau diferiţii membri ai familiei Weasley şi, cu o strângere de inimă, se gândi că limba domnului Weasley arăta chiar acum pericol de moarte. Însă era foarte târziu şi probabil că doamna Weasley dormea, nu se uita la ceas. Harry îngheţă când îşi aminti cum Bongul doamnei Weasley se transfor¬mase în trupul neînsufleţit al domnului Weasley, cu oche¬larii strâmbi, cu sângele curgându-i pe faţă... Însă domnul Weasley nu avea să moară... nu se putea...
Dumbledore cotrobăi acum într-un dulap aflat în spatele lui Harry şi Ron. Se îndepărtă de el cu un ceainic vechi şi înnegrit, pe care îl puse cu grijă pe birou. Ridică bagheta şi murmură "Portus!" Ceainicul se cutremură pentru o clipă, strălucind cu o lumină albastră, ciudată; apoi se linişti tot cu un tremurat, la fel de negru ca şi până atunci.
Dumbledore se duse la un alt portret, de data asta la un vrăjitor cu o barbă ascuţită şi cu o figură isteaţă, care fusese pictat îmbrăcat în culorile Viperinilor, verde cu argintiu, şi părea să doarmă atât de profund, încât, când Dumbledore încercă să-l trezească, dădu impresia că nu-l auzise.
― Phineas. Phineas.
Acum, subiecţii portretelor care umpleau camera nu se mai prefăceau că dorm; se mişcau în rame, ca să vadă mai bine ce se întâmpla. Când vrăjitorul isteţ continuă să simu¬leze somnul, unii dintre ei îl strigară şi ei pe nume.
― Phineas! Phineas! PHINEAS!
Nu putea să se prefacă în continuare; tresări teatral şi deschise ochii mari.
― M-a strigat cineva?
― Phineas, vreau să-ţi vizitezi iar celălalt portret, spuse Dumbledore. Am un alt mesaj.
― Să-mi vizitez celălalt portret? spuse Phineas cu o voce as¬cuţită, căscând lung şi fals (ochii i se plimbară prin cameră şi se aţintiră asupra lui Harry). O, nu, Dumbledore, astă-seară sunt prea obosit.
Era ceva în glasul lui Phineas care îi era foarte cunoscut lui Harry. Unde îl mai auzise? Însă, înainte să se poată gândi, portretele de pe pereţii din jur izbucniră într-o furtună de proteste.
― Nesupunere, domnule! răcni un vrăjitor corpolent, cu nasul roşu, vânturându-şi pumnii. Abandonarea datoriei!
― Avem un jurământ de onoare să-l ajutăm pe actualul director de la Hogwarts! strigă un vrăjitor bătrân şi firav, pe care Harry îl recunoscu drept predecesorul lui Dumble¬dore, Armando Dippet. Să-ţi fie ruşine, Phineas!
― Să-l conving eu, Dumbledore? strigă o vrăjitoare cu privirea sfredelitoare, ridicând o baghetă neobişnuit de groasă, care părea să fie o nuia din lemn de mesteacăn.
― Ah, fie, spuse vrăjitorul pe care îl chema Phineas, urmărind bagheta puţin neliniştit, deşi e foarte posibil să-mi fi distrus deja portretul, aşa a făcut cu cei mai mulţi membri ai familiei...
― Sirius ştie că n-are voie să îţi distrugă portretul, spuse Dumbledore şi Harry realiză imediat unde mai auzise vocea lui Phineas: era cea care vorbea din rama aparent goală din camera sa din Casa Cumplită. Trebuie să îi transmiţi că Arthur Weasley a fost grav rănit şi că soţia lui, copiii şi Harry Potter vor sosi cât de curând la el acasă. Ai înţeles?
― Arthur Weasley, rănit, soţia, copiii şi Harry Potter vin să stea acolo, repetă Phineas pe un glas plictisit. Da, da... foarte bine...
Se aplecă spre rama portretului şi dispăru chiar în clipa în care se deschise iar uşa biroului. Fred, George şi Ginny intrară grăbiţi de profesoara McGonagall, toţi trei părând răvăşiţi şi şocaţi, îmbrăcaţi în pijamale.
― Harry... ce se întâmplă? întrebă Ginny speriată. Doamna profesoară McGonagall ne-a spus că ai văzut cum a fost rănit tata...
― Tatăl vostru a fost rănit în timpul activităţii sale pentru Ordinul Phoenix, spuse Dumbledore, înainte ca Harry să poată vorbi. A fost dus la Spitalul Sf. Mungo de boli şi afecţiuni magice. Vă trimit înapoi la casa la Sirius, care este mult mai convenabilă ca poziţie faţă de spital decât Vizuina. Vă veţi întâlni acolo cu mama voastră.
― Cum mergem? întrebă Fred, părând tulburat. Cu Polen Zvrr?
― Nu, zise Dumbledore, Polenul Zvrr nu este o cale sigură momentan, Reţeaua este urmărită. Veţi folosi un Portal, continuă el şi arătă spre ceainicul care stătea nevinovat pe birou. Nu aşteptăm decât să se întoarcă Phineas Nigellus cu un răspuns... vreau să fiu sigur că avem cale liberă înainte să vă trimit...
Se produse o străfulgerare de foc chiar în mijlocul biroului, lăsând în urmă o singură pană aurie, care pluti încet pe podea.
― Este avertismentul lui Fawkes, spuse Dumbledore, prin¬zând pana în cădere. Profesoara Umbridge a aflat că nu mai sunteţi în paturile voastre... Minerva, du-te şi taie-i calea... spune-i ceva, orice...
Profesoara McGonagall dispăru cu un foşnet al rochiei.
― Spune c-o să fie încântat, zise o voce plictisită din spatele lui Dumbledore, semn că vrăjitorul pe nume Phineas reapăruse în faţa steagului Viperinilor. Stră-strănepotul meu a avut mereu gusturi ciudate în materie de oaspeţi.
― Atunci, veniţi aici, le zise Dumbledore lui Harry şi fraţilor Weasley. Şi repede, înainte să ni se alăture cineva.
Harry şi ceilalţi se strânseră în jurul biroului lui Dumbledore.
― Aţi mai folosit un Portal? întrebă Dumbledore, iar ei încu¬viinţară din cap, întinzând fiecare mâna ca să atingă o parte din ceainicul înnegrit. Bine. Atunci, la trei... unu... doi...
Totul se întâmplă într-o fracţiune de secundă: în acea pauză infimă, înainte ca Dumbledore să zică "trei", Harry îşi ridică privirea spre el ― erau foarte aproape unul de altul -şi privirea albastră şi limpede a lui Dumbledore trecu de la Portal la chipul lui Harry.
Imediat, pe Harry îl arse cicatricea îngrozitor, ca şi când i-ar fi explodat din nou vechea rană ― iar în suflet îi crescu o ură atât de puternică, nechemată, nedorită, însă înfiorătoare, încât simţi, în clipa aceea, că nu îşi dorea decât să atace ― să muşte ― să îşi înfigă colţii în omul din faţa lui...
― ... trei.
Harry simţi o zvâcnire puternică în spatele buricului, pământul dispăru de sub el, iar mâna i se lipi de ceainic; se lovea de ceilalţi, în timp ce goneau înainte într-un vârtej de culori şi rafale de vânt, fiind traşi înainte de ceainic... până când picioarele i se izbiră atât de tare de sol, încât îi cedară genunchii, ceainicul căzu zăngănind pe podea şi o voce zise de undeva din apropiere:
― S-au întors, odraslele trădătoare de sânge. Oare e adevărat că tatăl lor e pe moarte?
― IEŞI! răcni o a doua voce.
Harry se ridică şi se uită în jur; ajunseseră în bucătaria sumbră din Casa Cumplită, numărul doisprezece. Singurele surse de lumină erau focul şi o lumânare care picura, luminând ce mai rămăsese dintr-o cină solitară. Kreacher dispăru pe o uşă către hol, uitându-se înapoi răuvoitor, în timp ce îşi trăgea în sus cârpa din jurul şalelor; Sirius se apropie grăbit de ei toţi, părând neliniştit. Era neras şi încă îmbrăcat de zi; emana totodată un mic iz de băutură, asemănător puţin cu cel al lui Mundungus.
― Ce se întâmplă? zise el, întinzând o mână ca să o ajute pe Ginny să se ridice. Phineas Nigellus a zis că Arthur a fost grav rănit...
― Întreabă-l pe Harry, zise Fred.
― Da, vreau să aud şi eu, spuse George.
Gemenii şi Ginny se holbau la el. Paşii lui Kreacher se opriseră pe treptele de dincolo de uşă.
― A fost... începu Harry, simţind că era chiar mai rău decât când le spusese lui McGonagall şi Dumbledore. Am avut... un fel de... viziune...
Şi le spuse tot ce văzuse, deşi schimbă povestea, ca să pară că privise de la distanţă cum atacase şarpele, nu chiar cu ochii lui. Ron, care era încă foarte palid, îi aruncă o privire fugară, dar nu vorbi. După ce Harry termină, Fred, George şi Ginny se holbară la el în continuare pentru o clipă. Harry nu ştia dacă i se părea sau nu, dar citi în ochii lor o acuzaţiile. Ei bine, dacă aveau să-l învinovăţească pentru că văzuse atacul, era bucuros că nu le spusese că se aflase înăuntrul şarpelui.
― Mama e aici? spuse Fred, întorcându-se spre Sirius.
― Probabil că încă nici nu ştie ce s-a întâmplat, zise Sirius. Era important să plecaţi de acolo înainte să poată să se bage Umbridge. Presupun că Dumbledore îi spune lui Molly chiar acum.
― Trebuie să mergem la Sf. Mungo, zise Ginny categoric. Îşi întoarse privirea spre fraţii ei; erau, desigur, încă în pijamale.
― Sirius, poţi să ne împrumuţi nişte pelerine sau ceva de genul ăsta?
― Staţi puţin, nu puteţi să fugiţi la Sf. Mungo! zise Sirius.
― Ba sigur că putem, dacă vrem, zise Fred, cu o expresie încăpăţânată. Este tatăl nostru!
― Şi cum aveţi de gând să explicaţi că aţi aflat că Arthur a fost atacat chiar înainte ca spitalul să-i anunţe soţia?
― Ce contează? spuse George înflăcărat.
― Contează, pentru că nu e bine să atragem atenţia asupra faptului că Harry are viziuni despre lucruri care se întâmplă la kilometri depărtare! zise Sirius supărat. Aveţi idee ce ar deduce Ministerul din informaţia asta?
Fred şi George arătau de parcă n-ar fi dat doi bani pe ce deducea Ministerul. Ron era încă alb ca varul şi tăcut.
Ginny zise:
― Ar fi putut să ne spună altcineva... am fi putut să aflăm din altă parte, nu de la Harry.
― Ca de pildă? spuse Sirius nerăbdător. Fiţi atenţi, tatăl vostru a fost rănit în timp ce lucra pentru Ordin în împre¬jurări şi aşa suspecte, fără să afle copiii lui la doar câteva secunde după ce s-a întâmplat. Aţi putea să faceţi un mare rău Ordinului...
― Nu ne pasă de Ordinul ăsta tâmpit! strigă Fred.
― Este vorba de tatăl nostru, care e pe moarte! ţipă George.
― Tatăl vostru a ştiut în ce s-a băgat şi nu o să vă fie recu¬noscător dacă faceţi probleme Ordinului! spuse Sirius, la fel de supărat. Aşa stau lucrurile ― de asta nu sunteţi în Ordin -nu înţelegeţi ― există lucruri pentru care merită să-ţi dai viaţa!
Ţie ţi-e uşor să spui, închis aici! răcni Fred. Pe tine nu te văd riscându-ţi pielea!
Ultima urmă de culoare din obrajii lui Sirius dispăru. Pentru o clipă arătă ca şi când ar fi vrut să-l lovească pe Fred, dar, când vorbi, avea o voce de un calm forţat.
― Ştiu că este greu, dar trebuie să ne purtăm cu toţii ca şi când încă n-am şti nimic. Trebuie să stăm locului, cel puţin până când o să avem veşti de la mama voastră, bine?
Fred şi George păreau încă revoltaţi. Ginny însă făcu câţiva paşi spre cel mai apropiat scaun şi se aşeză terminată. Harry se uită la Ron, care făcu o mişcare ciudată, între o încuviinţare din cap şi o ridicare din umeri, şi se aşezară şi ei. Gemenii se uitară urât la Sirius pentru încă o clipă, apoi şezură de o parte şi de alta a lui Ginny.
― Aşa, spuse Sirius încurajator, hai să... hai să bem cu toţii ceva, cât timp aşteptăm. Accio Berezero!
Ridică bagheta în timp ce vorbi şi şase sticle zburară din cămară către ei, alunecară pe masă, împrăştiind rămăşiţele cinei lui Sirius, şi se opriră frumos în faţa lor. Băură toţi şi pentru o vreme singurele sunete fură cele făcute de sfârâitul focului din bucătărie şi de bufniturile uşoare ale sticlelor puse pe masă.
Harry nu bău decât ca să facă ceva cu mâinile. Era inundat de o vină apăsătoare, care parcă fierbea. Nu ar fi ajuns acolo, dacă nu ar fi fost el; încă ar fi dormit în paturile lor. Şi nu îl ajuta deloc să-şi spună că, dând alarma, avusese grijă ca domnul Weasley să fie găsit, pentru că de fapt tocmai el şi nimeni altul fusese cel care îl atacase pe domnul Weasley.
Nu te prosti, nu ai colţi, îşi spuse el, încercând să rămână calm, deşi îi tremura mâna în care ţinea sticla de Berezero, tu erai în pat, nu aveai cum să ataci pe nimeni...
Însă atunci ce s-a întâmplat în biroul lui Dumbledore? se întrebă el. M-am simţit ca şi când aş fi vrut să îl atac şi Dumbledore...
Puse sticla jos mai tare decât intenţionase şi vărsă din ea pe masă. Nu observă nimeni. Apoi farfuriile murdare din faţa lor fură luminate de un foc care izbucni în aer şi, în timp ce ţipau şocaţi, un sul de pergament căzu pe masă cu o bufnitură, însoţit de o pană aurie din coadă de phoenix.
― Fawkes! zise Sirius imediat, înşfăcând pergamentul. Asta nu-i scrisul lui Dumbledore ― înseamnă că e un mesaj de la mama voastră ― uite...
Îi aruncă scrisoarea lui George, care o deschise repede şi citi cu voce tare: "Tata este încă în viaţă. Eu pornesc acum spre Sf. Mungo. Rămâneţi unde sunteţi. Vă trimit veşti cât pot de repede. Mama."
George se uită în jur.
― Încă în viaţă, zise el încet. Dar asta sună ca şi când...
Nu fu nevoie să termine propoziţia. Şi lui Harry îi suna ca şi când domnul Weasley ar fi fost undeva între viaţă şi moarte. Ron se holbă pe versoul scrisorii de la mama sa, încă extrem de palid, de parcă ar fi putut să-i spună nişte cuvinte liniştitoare. Fred smulse pergamentul din mâna lui George şi îl citi el însuşi, iar apoi îşi ridică privirea spre Harry, care simţea iar cum îi tremura mâna pe sticla de Berezero şi o strânse ca să se oprească din tremurat.
Harry nu-şi amintea dacă avusese vreo noapte mai lungă decât aceasta. Sirius sugeră la un moment dat, fără să fie foarte convins, că ar trebui să se ducă toţi la culcare, dar expresiile dezgustate ale fraţilor Weasley fură un răspuns edi¬ficator. În cea mai mare parte a timpului rămaseră tăcuţi în jurul mesei, privind cum fitilul lumânării se cufunda din ce în ce mai tare în ceara lichidă, ducând din când în când sticla la buze, vorbind doar ca să întrebe cât era ceasul, întrebându-se cu voce tare ce se întâmpla şi asigurându-se unul pe altul că, dacă ar fi existat vreo veste proastă, ar fi aflat imediat, pentru că doamna Weasley trebuia să fi ajuns de mult la Sf. Mungo.
Fred aţipi, cu capul plecat într-o parte. Ginny era ghemuită ca o pisică pe scaun, însă avea ochii deschişi; Harry vedea cum se reflecta lumina focului pe ei. Ron stătea cu capul în mâini şi era imposibil de spus dacă era treaz sau dormea. Harry şi Sirius se uitau din când în când unul la altul, intruşi în nenoro¬cirea familiei, aşteptând... aşteptând...
La cinci şi zece dimineaţa, după ceasul lui Ron, uşa de la bucătărie se deschise şi doamna Weasley intră în bucătărie. Era extrem de palidă, însă, când se întoarseră toţi spre ea, Fred, Ron şi Harry ridicându-se puţin de pe scaune, surâse şters.
― O să se facă bine, zise ea, cu vocea slăbită de oboseală. Doarme. Putem să mergem să-l vedem mai târziu. Acum stă Bill cu el; o să se învoiască în dimineaţa asta de la serviciu.
Fred se lăsă pe spate, cu mâinile pe faţă. George şi Ginny se ridicară, se duseră repede la mama lor şi o îmbrăţişară. Ron râse foarte tremurat şi dădu pe gât restul de Berezero dintr-o înghiţitură.
― Micul dejun! zise Sirius tare şi vesel, ridicându-se în picioare dintr-o săritură. Unde este Spiriduşul ăla de casă blestemat? Kreacher! KREACHER!
Însă Kreacher nu răspunse la chemarea lui.
― Mă rog, asta e, murmură Sirius, numărându-i pe cei din faţa lui. Deci, micul dejun pentru... să vedem... şapte per¬soane... cred că nişte costiţă afumată cu ouă şi nişte ceai cu pâine prăjită...
Harry se duse repede la aragaz ca să ajute. Nu vroia să deranjeze fericirea familiei Weasley şi îi era groază de clipa când doamna Weasley îl va ruga să povestească iar viziunea. Însă abia scosese farfuriile din dulap când doamna Weasley le luă din mâinile lui şi îl strânse în braţe.
― Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă nu ai fi fost tu, Harry, zise ea cu o voce înăbuşită. Ar fi putut să treacă ore întregi fără să-l găsească pe Arthur, iar atunci ar fi fost prea târziu, dar datorită ţie este în viaţă şi Dumbledore a putut să se gândească la o explicaţie perfectă pentru faptul că Arthur era unde era, habar n-ai ce s-ar fi întâmplat altfel, uită-te la bietul Sturgis...
Harry nu putea să suporte manifestarea de recunoştinţă, dar din fericire femeia îi dădu drumul, ca să se întoarcă spre Sirius şi să-i mulţumească pentru că avusese grijă de copiii ei pe parcursul nopţii. Sirius spuse că se bucura că putuse fi de ajutor şi că spera că aveau să stea toţi copiii cu el atâta timp cât domnul Weasley avea să fie în spital.
― Ah, Sirius, îţi sunt foarte recunoscătoare... se pare că o să stea o vreme acolo şi ar fi minunat să fim mai aproape... bineînţeles, asta s-ar putea să însemne că vom rămâne aici de Crăciun.
― Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine! zise Sirius atât de sincer, încât doamna Weasley îi zâmbi larg, îşi puse un şorţ şi începu să ajute la pregătirea micului dejun.
― Sirius, murmură Harry, neputând să mai suporte nici măcar o clipă. Pot să schimb o vorbă cu tine? Chiar acum?
Intră în cămara întunecată şi Sirius îl urmă. Fără vreo altă introducere, Harry îi expuse naşului său fiecare detaliu al viziunii pe care o avusese, inclusiv faptul că el însuşi fusese şarpele care îl atacase pe domnul Weasley.
Când se opri ca să tragă aer în piept, Sirius zise:
― I-ai spus asta lui Dumbledore?
― Da, zise Harry nerăbdător, însă nu mi-a spus ce înseam¬nă. Mă rog, în ultimul timp nu-mi mai spune nimic.
― Sunt convins că ţi-ar fi spus, dacă ar fi fost ceva impor¬tant, zise Sirius calm.
― Dar asta nu este tot, zise Harry, ridicând puţin tonul. Sirius, cred... cred că înnebunesc. În biroul lui Dumbledore, chiar înainte să luăm Portalul... am crezut pentru câteva secunde că eram un şarpe, m-am simţit ca un şarpe... m-a durut foarte tare cicatricea când m-am uitat la Dumbledore.
Sirius, am vrut să-l atac!
Nu văzu decât o părticică din faţa lui Sirius; restul era în întuneric.
― Trebuie să fi fost efectul viziunii, asta-i tot, zise Sirius. Încă te gândeai la visul acela sau ce-o fi fost şi...
― Nu a fost asta, spuse Harry, clătinând din cap, a fost ca si când s-ar fi trezit ceva în mine, ca şi când ar fi existat un şarpe în mine.
― Trebuie să dormi, spuse Sirius hotărât. O să mănânci ceva la micul dejun, apoi te duci sus să te culci şi după prânz poţi să te duci la Arthur cu ceilalţi. Eşti în stare de şoc, Harry; te învinovăţeşti pentru ceva la care doar ai asistat, şi a fost un noroc că te-ai nimerit acolo, pentru că altfel Arthur ar fi putut fi ucis. Nu îţi mai face griji.
Îl bătu pe Harry pe umăr şi ieşi din cămară, lăsându-l sin¬gur în întuneric.
Toată lumea, în afară de Harry, îşi petrecu restul dimineţii dormind. El se duse în camera pe care o împărţise cu Ron pe parcursul ultimelor săptămâni de vară, însă dacă Ron se băgă în pat şi adormi în câteva minute, Harry rămase îmbrăcat, rezemat de barele reci de metal de la capul patului, stând voit într-o poziţie inconfortabilă, hotărât să nu aţipească, îngrozit că ar putea să devină iar un şarpe în somn, să se trezească şi să descopere că îl atacase pe Ron sau că se târâse prin casă după ceilalţi...
Când Ron se trezi, Harry se prefăcu degajat că trăsese şi el un pui de somn odihnitor. Cuferele de la Hogwarts le sosiră în timp ce luau prânzul, ca să se poată îmbrăca în haine de Încuiaţi pentru drumul spre Sf. Mungo. Toţi, în afară de Harry, fură extrem de fericiţi şi vorbăreţi cât timp îşi schimbară robele cu blugi şi tricouri cu mânecă lungă de bumbac. Când apărură Tonks şi Ochi-Nebun ca să-i însoţească prin Londra, îi întâmpinară veseli, râzând de melonul pe care îl purta Ochi-Nebun, într-o poziţie care să-i ascundă ochiul magic, şi asigurându-l cu sinceritate că Tonks, care acum avea din nou părul scurt şi roz aprins, avea să atragă mult mai puţin atenţia în metrou decât el.
Tonks se arătă foarte interesată de viziunea lui Harry despre atacul împotriva domnului Weasley, lucru pe care Harry nu vroia deloc să-l discute.
― Ai cumva sânge de clarvăzător în familie? întrebă ea curioasă, când se aşezară unul lângă altul într-un metrou care huruia spre inima oraşului.
― Nu, zise Harry, gândindu-se la profesoara McGonagall şi simţindu-se insultat.
― Nu, spuse Tonks meditativă, nu, presupun că de fapt nu faci profeţii, nu-i aşa? Adică, nu vezi viitorul, vezi prezentul... e ciudat, nu? Însă folositor...
Harry nu răspunse; din fericire, se dădură jos la următoarea staţie, chiar în inima Londrei, şi în învălmăşeala de la coborâre îi lăsă pe Fred şi pe George să se interpună între el şi Tonks, care mergea înaintea lor. Urcară toţi pe scara rulantă, cu Moody clămpănind după ei în urma grupului, cu melonul lăsat pe frunte şi cu o mână noduroasă băgată între nasturii hainei şi strângând bagheta. Lui Harry i se păru că simte ochiul ascuns privindu-l cu atenţie. Încercând să evite alte întrebări despre visul său, îl întrebă pe Ochi-Nebun unde era Sf. Mungo.
― Nu e departe de aici, mormăi Moody în timp ce ieşeau în aerul de iarnă pe o stradă largă, cu magazine, plină de oameni care îşi făceau cumpărăturile de Crăciun.
Îl împinse pe Harry puţin în faţă şi şchiopătă chiar în urma lui; Harry ştia că, sub pălăria strâmbă, ochiul i se rotea în toate direcţiile.
― Nu a fost uşor să găsim un loc bun pentru spital. Pe Aleea Diagon nu era nicăieri destul spaţiu şi nu puteam să-l con¬struim sub pământ, ca Ministerul ― nu ar fi fost sănătos. Până la urmă, am reuşit să obţinem o clădire aici. Ideea era că vrăji¬torii bolnavi puteau să vină şi să plece amestecându-se în mulţime.
Îl prinse pe Harry de umăr ca să nu fie separaţi de un cârd de cumpărători care ţineau cu orice preţ să intre în magazinul de dispozitive electrice din apropiere.
― Gata, zise el o clipă mai târziu.
Ajunseseră în faţa unui magazin universal mare, de modă veche şi din cărămidă roşie, numit Purge & Dowse Ltd. Locul avea un aer sărăcăcios, mohorât; vitrinele erau for¬mate din câteva manechine ciobite, cu perucile strâmbe, aşezate la întâmplare şi prezentând nişte modele vechi de cel puţin zece ani. Pe toate uşile prăfuite se găseau anunţuri mari pe care scria: "Închis pentru renovare." Harry auzi foarte clar o femeie voluminoasă, încărcată cu pungi de cumpărături, spunându-i prietenei ei, când trecură prin dreptul lor:
― Magazinul ăsta nu e niciodată deschis...
― În ordine, zise Tonks, făcându-le semn către o vitrină in care nu se afla nimic, în afară de un manechin deosebit de urât, cu gene false şi o rochie verde, cu şorţ, de nailon. E toată lumea gata?
Încuviinţară din cap, strângându-se în jurul ei. Moody îl împinse o dată pe Harry între omoplaţi ca să meargă mai în faţă şi Tonks se aplecă foarte aproape de geam, uitându-se în sus la manechinul extrem de urât şi aburind geamul cu respiraţia.
― Salut, zise ea, am venit să-l vedem pe Arthur Weasley.
Harry se gândi cât era de absurd ca Tonks să se aştepte
ca manechinul s-o audă când ea vorbea atât de încet, din¬colo de un paravan de sticlă, cu autobuzele care huruiau în spatele lor şi toată gălăgia de pe strada plină de cumpără¬tori. Apoi îşi aminti că manechinele nu auzeau oricum. În clipa următoare rămase şocat, cu gura căscată, când manechinul încuviinţă puţin din cap şi le făcu un semn cu dege¬tul, iar Tonks le apucă pe Ginny şi pe doamna Weasley de coate, trecu direct prin geam şi dispăru.
Fred, George şi Ron trecură după ele. Harry se uită în jur la mulţimea care se înghesuia; nimeni nu părea să aibă vreo privire de aruncat spre vitrinele atât de urâte de la Purge Dowse Ltd.; de asemenea, nimeni nu părea să fi observat că şase oameni tocmai dispăruseră din senin în faţa lor.
― Hai, mormăi Moody, dându-i iar un ghiont în spate lui Harry, după care păşiră împreună prin ceea ce părea să fie o perdea de apă rece, deşi la ieşire le fu cald şi îşi dădură seama că rămaseră uscaţi.
Nu mai era nici urmă de manechinul urât sau de locul un de fusese. Erau într-un fel de cameră de primire aglomerată, unde stăteau mai multe vrăjitoare şi vrăjitori pe scaune instabile de lemn, unii arătând perfect normal, frunzărind numere vechi din Săptămânalul vrăjitoarelor, alţii având nişte chipuri desfigurate, cu trompe de elefant, de exemplu, sau nişte mâini care le ieşeau direct din piept. În sală era o gălăgie aproape la fel de mare ca şi pe stradă, pentru că mulţi pacienţi scoteau sunete foarte ciudate: o vrăjitoare cu chipul transpirat din mijlocul rândului din faţă, care îşi făcea vânt energic cu un Profetul zilei, slobozea întruna un şuierat ascuţit, în timp ce îi ieşea fum pe gură; un vrăjitor zdrenţăros dintr-un colţ suna ca un clopoţel de fiecare dată când se mişca şi, cu fiecare clinchet, îi vibra capul îngrozitor, astfel încât trebuia să se prindă de urechi ca să îl ţină nemişcat. Vrăjitori şi vrăjitoare cu robe verzi îşi notau diverse lucruri pe nişte clipboard-uri ca al lui Umbridge. Harry observă emblema brodată pe pieptul lor: o baghetă şi un os intersectate.
― Sunt doctori? îl întrebă încet pe Ron.
― Doctori? făcu Ron speriat. Încuiaţii ăia smintiţi care taie oamenii? Nu, sunt Vindecători.
― Aici! strigă doamna Weasley peste clinchetul redeşteptat al vrăjitorului din colţ, iar ei o urmară la coada din faţa unui birou de informaţii unde se afla o vrăjitoare blondă, plinuţă.
Peretele din spatele ei era plin cu anunţuri şi afişe pe care erau scrise lucruri de genul: UN CEAUN CURAT PREVINE TRANSFORMAREA POŢIUNILOR ÎN OTRĂVURI şi ANTI¬DOTURILE SUNT ANTIPATICE DACĂ NU SUNT APROBATE DE UN VINDECĂTOR CALIFICAT. Mai era şi un portret mare al unei vrăjitoare cu bucle lungi argintii, care purta inscripţia:

Dilys Derwent
Vindecătoare la Sf. Mungo 1722-1741
Directoare a Şcolii Hogwarts de Farmece şi Vrăjitorii
1741-1768

Dilys urmărea grupul familiei Weasley de parcă i-ar fi numărat membrii; când Harry îi întâlni privirea, aceasta îi făcu repede cu ochiul, ieşi din tablou printr-o parte şi dispăru.
Între timp, la începutul cozii, un vrăjitor tânăr executa un număr de dans chiar la faţa locului şi încerca, printre strigăte de durere, să-i explice încurcătura vrăjitoarei de la birou.
― Sunt... au... pantofii ăştia pe care mi i-a dat fratele meu ― au ― îmi mănâncă ― AU ― picioarele ― uitaţi-vă la ei, tre¬buie să fie ― AAAU ― vrăjiţi sau ceva de genul ăsta şi nu pot să AAAAAUUU mi-i scot.
Sărea de pe un picior pe altul, de parcă ar fi dansat pe cărbuni încinşi.
― Pantofii nu vă împiedică să citiţi, nu-i aşa? zise vrăjitoa¬rea blondă enervată, arătând spre un afiş mare din stânga biroului ei. Trebuie să mergeţi la Afecţiuni Vrăjite, la etajul patru. Aşa cum scrie şi în ghidul etajelor. Următorul!
Grupul Weasley avansă puţin, în timp ce vrăjitorul se dădea la o parte şchiopătând şi ţopăind, iar Harry trecu în revistă ghidul etajelor:

ACCIDENTE CU OBIECTE..................................Parter
Ceaune care explodează, baghete care dau rateuri, accidente cu mături etc.
AFECŢIUNI INDUSE DE CREATURI....................Etajul I
Muşcături, înţepături, arsuri, spini sub piele etc.
VIRUŞI MAGICI ..................................................Etajul II
Boli contagioase, de exemplu: pojar-de-dragon, greaţă-efemeră, ciupercă-scrofus etc.
OTRĂVIRE CU POŢIUNI ŞI PLANTE.....................Etajul III
Eczeme, regurgitării, râs necontrolat etc.
AFECŢIUNI VRĂJITE ..........................................Etajul IV
Vrăji permanente, blesteme, farmece aplicate greşit etc
CEAINĂRIA VIZITATORILOR
MAGAZINUL SPITALULUI....................................Etajul V

DACĂ NU SUNTEŢI SIGURI UNDE VREŢI SĂ VĂ DUCETI, NU PUTEŢI SA VORBIŢI NORMAL SAU NU SUNTEŢI ÎN STARE SĂ VĂ AMINTIŢI DE CE SUNTEŢI AICI, VRĂJITOAREA NOASTRĂ DE LA RECEPŢIE VA FI ÎNCÂNTATĂ SĂ VĂ AJUTE.

Acum, în faţa cozii apăru un vrăjitor foarte bătrân, cocoşat, cu o pâlnie la ureche.
― Am venit să-l văd pe Broderick Bode! spuse el răguşit.
― Salonul patruzeci şi nouă, dar mă tem că vă pierdeţi timpul, zise vrăjitoarea scurt. Să ştiţi că este complet zăpăcit ― încă se crede ceainic. Următorul!
Un vrăjitor aparent destul de supărat îşi ţinea fetiţa strâns de gleznă, în timp ce ea zbura deasupra capului său, folosin¬du-şi aripile, mari şi pline de pene, care îi crescuseră chiar din spate prin costumaş.
― Etajul patru, zise vrăjitoarea pe o voce plictisită, fără să întrebe, iar bărbatul dispăru pe uşa dublă de stejar de lângă birou, ţinându-şi fetiţa ca pe un balon cu o formă ciudată. Următorul!
Doamna Weasley se apropie de birou.
― Bună ziua, zise ea, soţul meu, Arthur Weasley, ar fi tre¬buit să fie mutat în alt salon în dimineaţa asta, puteţi să ne spuneţi...?
― Arthur Weasley? spuse vrăjitoarea, verificând o listă lungă din faţa ei. Da, etajul întâi, a doua uşă pe dreapta, Salonul Dai Llewellyn.
― Mulţumesc, zise doamna Weasley. Haideţi.
O urmară pe uşa dublă şi de-a lungul holului îngust ce se întindea dincolo de ea, încadrat de alte portrete ale unor vindecători celebri şi luminat de bule de cristal pline de lumânări care pluteau aproape de tavan, arătând ca nişte clăbuci de săpun. Trecură pe lângă ei alte vrăjitoare şi vrăji¬tori îmbrăcaţi în robe galben-verzui, care intrau şi ieşeau pe uşă; după ce trecură pe lângă o uşă, holul se umplu de un fum galben şi un miros urât, iar din când în când auziră nişte vaiete din depărtare. Urcară un etaj şi intrară pe holul Afecţiunilor Induse de Creaturi, unde pe a doua uşă de la dreaptă scria: Salonul Periculos Dai Llewellyn: Muşcături grave. Dedesubt era un carton într-un suport de aramă pe care era scris de mână: Vindecător principal: Hippocrate Smethwyck. Vindecător asistent: Augustus Pye.
― Molly, noi aşteptăm afară, zise Tonks. Arthur nu ar tre¬bui să aibă prea mulţi vizitatori odată... la început ar trebui să fie doar familia.
Ochi-Nebun îşi mormăi acordul cu această idee şi se spri¬jini de peretele din hol, cu ochiul magic rotindu-i-se în toate direcţiile. Harry se dădu şi el în spate, dar doamna Weasley întinse o mână şi îl împinse pe uşă, zicând:
― Nu te prosti, Harry, Arthur vrea să-ţi mulţumească.
Salonul era mic şi destul de sărăcăcios, iar unica fereas¬tră era îngustă şi amplasată sus, cu faţa spre uşă. Lumina venea în principal de la bulele de cristal strălucitoare care erau strânse în mijlocul tavanului. Pereţii erau acoperiţi cu casete de stejar, iar de unul dintre ei era agăţat un portret al unui vrăjitor care părea destul de rău, cu textul: Urquhart Rackharrow, 1612-1697, inventatorul Blestemului Scoaterii Intestinelor.
Erau doar trei pacienţi. Domnul Weasley se găsea în patul din capătul îndepărtat al salonului, lângă fereastră. Harry fu mulţumit şi uşurat să vadă că era sprijinit pe mai multe perne şi citea Profetul zilei la raza solitară de lumină care îi cădea pe pat. Îşi ridică privirea, în timp ce ei se apropiau de el, şi zâmbi larg când văzu cine erau.
― Salut! strigă el, aruncând Profetul la o parte. Bill tocmai a plecat, Molly, a trebuit să se întoarcă la lucru, însă a zis ci trece pe la tine mai târziu.
― Cum te simţi, Arthur? întrebă doamna Weasley, aplecându-se să-l sărute pe obraz şi uitându-se la el neliniştită. Încă pari destul de slăbit.
― Mă simt foarte bine, zise domnul Weasley vesel, ridicându-şi braţul sănătos ca s-o îmbrăţişeze pe Ginny. Dacă mi-ar putea scoate bandajele, aş pleca acasă.
― De ce nu pot să ţi le scoată, tată? întrebă Fred.
― Păi, încep să sângerez într-o veselie de fiecare dată când încearcă, zise domnul Weasley voios, întinzând mâna după bagheta care era pe noptieră şi agitând-o, astfel încât lângă patul său apărură şase scaune pentru toţi. Se pare că în colţii şarpelui a fost un fel de otravă destul de neobişnuită, care nu lasă rănile să se vindece. Însă sunt convinşi că vor găsi un antidot; mi-au zis că au avut cazuri mult mai grave decât al meu, iar între timp tot ce trebuie să fac este să iau o Poţiune Extra-Sânge din oră în oră. Dar tipul ăla de acolo, spuse el, coborându-şi vocea şi făcând semn cu capul spre patul de vizavi, în care se găsea un bărbat care părea să fie verzui şi bolnav şi se uita la tavan, bietul om, a fost muşcat de un om-lup. Nu există nici un leac.
― Un om-lup? şopti doamna Weasley alarmată. E prudent dacă stă într-un salon comun? Nu ar trebui să fie într-o ca¬meră privată?
― Mai sunt două săptămâni până la luna plină, îi reaminti domnul Weasley în şoaptă. Vindecătorii au vorbit cu el toată dimineaţa, ştiţi voi, încercând să-l convingă că va putea să ducă o viaţă aproape normală. I-am zis ― fără să dau nume, bineînţeles ― însă i-am zis că eu însumi cunosc un om-lup, o persoană foarte drăguţă, căreia i se pare că poate controla uşor situaţia.
― Şi ce-a spus? întrebă George.
― A spus că mă muşcă dacă nu tac din gură, zise domnul Weasley cu tristeţe. Şi femeia aia de acolo, continuă el şi arată celălalt pat care mai era ocupat, aflat chiar lângă uşă, nu vrea să le spună vindecătorilor ce anume a muşcat-o, ceea ce ne face pe toţi să credem că trebuie să fi fost un animal deţinut în ilegalitate. Orice o fi fost, a muşcat-o zdravăn de picior. Când îi scot bandajele, miroase foarte urât.
― Ia zi, tată, ai de gând se ne spui ce s-a întâmplat? între¬bă Fred, trăgându-şi scaunul mai aproape de pat.
― Păi, ştiţi deja, nu-i aşa? zise domnul Weasley, zâmbindu-i edificator lui Harry. Este foarte simplu ― avusesem o zi toarte lungă, eram la datorie, am aţipit, m-a luat ceva prin surprindere şi m-a muşcat.
― Scrie de felul cum ai fost atacat în Profet? întrebă Fred, arătând ziarul pe care îl aruncase deoparte domnul Weasley.
― Nu, sigur că nu, spuse domnul Weasley, cu un zâmbet destul de amar, Ministerul nu vrea să ştie toată lumea că un şarpe mare şi urât a reuşit să...
― Arthur! îl preveni doamna Weasley.
― ... să... ăă... Îmi vină de hac, zise repede domnul Weasley, deşi Harry era foarte sigur că nu asta intenţionase să spună.
― Şi unde erai când s-a întâmplat, tată? întrebă George.
― Asta este treaba mea, zise domnul Weasley, deşi o spu¬se cu un surâs.
Înşfăcă Profetul zilei, îl deschise furtunos şi zise:
― Tocmai citeam despre arestarea lui Willy Widdershins când aţi venit voi. Ştiţi că s-a dovedit că Willy era în spatele toaletelor care vomitau astă-vară? Unul dintre blesteme s-a întors asupra lui, toaleta a explodat şi l-au găsit zăcând inconştient printre dărâmături, acoperit din cap până în picioare cu...
― Când spui că erai "la datorie", îl întrerupse Fred cu o voce joasă, ce făceai de fapt?
― Ai auzit ce a zis tatăl tău, şopti doamna Weasley, nu discutăm despre asta aici! Arthur, zi-i mai departe despre Willy Widdershins.
― Păi, nu mă întrebaţi cum, dar a scăpat de acuzaţia cu toaletele, zise domnul Weasley sumbru. Nu pot să presupun decât că aurul a schimbat sorţii...
― O păzeai, nu-i aşa? zise George încet. Arma? Chestia pe care o vrea Ştii-Tu-Cine?
― George, taci din gură! se răsti doamna Weasley.
― Oricum, zise tare domnul Weasley, de data asta Willy a fost prins vânzându-le clanţe muşcătoare Încuiaţilor şi nu cred că o să poată să se mai fofileze şi din povestea asta, întrucât, conform articolului, doi Încuiaţi şi-au pierdut câte¬va degete şi acum sunt la Sf. Mungo pentru refacerea urgen¬tă a oaselor şi o modificare de memorie. Gândiţi-vă puţin, Încuiaţi la Sf. Mungo! Mă întreb în care salon sunt?
Şi se uită entuziasmat în jur, de parcă s-ar fi aşteptat să vadă un afiş.
― Harry, nu ziceai că Ştii-Tu-Cine are un şarpe? întrebă Fred, uitându-se la tatăl său ca să-i vadă reacţia. Unul mare? L-ai văzut în noaptea când s-a întors, nu-i aşa?
― Ajunge, zise doamna Weasley supărată. Ochi-Nebun şi Tonks sunt afară, Arthur, vor să vină să te vadă. Şi voi toţi, aşteptaţi afară, adăugă ea către copiii ei şi Harry. După aceea puteţi să veniţi să vă luaţi la revedere. Hai.
Se întoarseră în grup compact pe hol. Ochi-Nebun şi Tonks intrară şi închiseră uşa salonului în urma lor. Fred ridică din sprâncene.
― Bine, zise el calm, cotrobăind prin buzunare, să fie cum vor ei. Să nu ne spună nimic.
― Pe astea le cauţi? zise George, ridicând ceva care semă¬na cu o sfoară încurcată de culoarea pielii.
― Mi-ai citit gândurile, zise Fred, zâmbind. Hai să vedem dacă Sf. Mungo pune Farmece Imperturbabile pe uşile de la saloane, ce ziceţi?
El şi George descurcară sfoara şi separară cinci Urechi Extensibile. Fred şi George le împărţiră celorlalţi. Harry ezită să ia una.
― Haide, Harry, ia-o! I-ai salvat viaţa tatei. Dacă are cine¬va dreptul să tragă cu urechea la ce spune, tu eşti ăla.
Zâmbind împotriva voinţei sale, Harry luă capătul sforii şi şi-l băgă în ureche aşa cum făcuseră gemenii.
― În ordine, hai, şopti Fred.
Sforile de culoarea pielii se zvârcoliră ca nişte viermi lungi şi subţiri, şerpuind pe sub uşă. La început, Harry nu auzi nimic, însă apoi tresări când o auzi pe Tonks vorbind în şoap¬tă, la fel de limpede ca şi când ar fi fost chiar lângă el.
― ... au căutat în toată zona, dar nu au găsit şarpele nicăieri. Arthur, se pare că a dispărut după ce te-a atacat... Dar să nu-mi spui că Ştii-Tu-Cine şi-a imaginat că ar putea să intre un şarpe, nu?
― Presupun că l-a trimis ca iscoadă, mormăi Moody, pentru că nu a prea avut succes până acum, nu-i aşa? Nu, cred că încearcă să-şi dea seama cu ce are de-a face şi, dacă Arthur nu ar fi fost acolo, creatura ar fi avut mult mai mult timp să se uite prin jur. Deci, Potter zice că a văzut cum s-a întâmplat?
― Da, spuse doamna Weasley destul de neliniştită. Ştiţi, Dumbledore chiar pare să se fi aşteptat ca Harry să vadă ceva de genul ăsta.
― Da, mă rog, zise Moody, e ceva ciudat cu puştiul Potter, o ştim cu toţii.
― Dumbledore dădea impresia că-şi face griji pentru Harry când am vorbit cu el de dimineaţă, şopti doamna Weasley.
― Sigur că-şi face griji, mormăi Moody. Băiatul vede lucruri prin ochii şarpelui Ştii-Tu-Cui. Bineînţeles, Potter nu-şi dă seama ce înseamnă, dar, dacă îl stăpâneşte Ştiţi-Voi-Cine...
Harry îşi scoase Urechea Extensibilă din propria ureche, cu inima bătându-i foarte tare şi cu sângele ridicându-i-se la cap. Se uită în jur la ceilalţi. Toţi se holbau la el, cu firele atârnându-le din urechi şi părând dintr-o dată temători.


CAPITOLULXXIII
CRĂCIUNUL ÎN SALONUL ÎNCHIS

Oare de asta nu vroia Dumbledore să-i mai întâlnească privirea lui Harry? Oare se aştepta să-l vadă pe Cap-de-Mort întorcându-i căutătura? Îi era teamă, poate, că ochii săi verzi se vor face deodată roşii, cu elipse ca la pisici, în loc de pupile? Harry îşi aminti cum ieşise la un moment dat chipul lui Cap-de-Mort din ceafa profesorului Quirrell şi îşi trecu mâna peste propria ceafă, întrebându-se cum s-ar simţi în cazul în care Cap-de-Mort ar ieşi prin propriul său craniu.
Se simţi murdar, contaminat, de parcă ar fi purtat un fel de microb letal, avu sentimentul că nu mai merita să stea în metrou pe drumul de întoarcere de la spital alături de oameni nevinovaţi, curaţi, ale căror minţi şi trupuri nu erau afectate de influenţa nefastă a lui Cap-de-Mort... nu numai că văzuse şarpele, ci fusese şarpele, acum o ştia...
Apoi îi trecu prin minte un gând îngrozitor şi ieşi la suprafaţă o amintire, una care îi făcu stomacul să se strângă si să forfotească, de parcă ar fi colcăit de şerpi.
Ce mai doreşte, în afară de adepţi?
Lucruri pe care nu le poate obţine decât prin furt... cum ar fi o armă. Ceva ce nu a avut data trecută.
Eu sunt arma, îşi zise Harry, şi era ca şi când i-ar fi curs otravă prin vene, îngheţându-l, făcându-i să transpire, în timp ce se legăna o dată cu metroul prin tunelul întunecat. Eu sunt cel pe care încearcă să-l folosească Lordul Cap-de-Mort, de asta au pus să fiu păzit peste tot unde mă duc, nu pentru pro¬tecţia mea, ci pentru a celorlalţi, numai că nu funcţionează, nu pot să pună pe cineva să mă urmărească tot timpul la Hogwarts... Chiar l-am atacat pe domnul Weasley azi-noapte, eu am fost. Cap-de-Mort m-a pus să o fac, şi ar putea să fie chiar şi acum în mine, ascultându-mi gândurile...
― Harry, ai păţit ceva, dragul meu? şopti doamna Weasley, aplecându-se peste Ginny ca să-i vorbească, în timp ce trenul huruia prin tunelul întunecat. Nu arăţi bine deloc, ţi-e rău?
Toţi se uitau la el. Clătină ferm din cap şi se holbă în sus la o reclamă pentru asigurări de casă.
― Harry, dragul meu, eşti sigur că n-ai păţit nimic? zise doamna Weasley pe o voce îngrijorată, în timp ce stră¬băteau peticul de iarbă neîngrijită din mijlocul Pieţei Cum¬plite. Pari foarte palid... eşti sigur că ai dormit bine? Să te duci chiar acum să te culci şi să dormi câteva ore bune înainte de cină, da?
Harry încuviinţă din cap; iată o scuză pregătită pentru a nu vorbi cu ceilalţi, adică exact ceea ce îşi dorea, aşa că, după ce doamna Weasley deschise uşa de la intrare, trecu repede de suportul de umbrele pe picioare de trol, urcă scările şi se duse direct în dormitorul lui şi al lui Ron.
Aici începu să măsoare camera în lung şi în lat, pe lângă cele două paturi şi rama goală a lui Phineas Nigellus, cu creierul fierbându-i şi mustindu-i de întrebări şi de alte idei îngrozitoare.
Cum devenise şarpe? Poate că era Animag... nu, nu avea cum, ar fi ştiut... poate că acela care era Animagus era de fapt Cap-de-Mort... da, îşi zise Harry, asta se potrivea, sigur că s-ar fi transformat într-un şarpe... şi când mă stăpâneşte, ne trans¬formăm amândoi... Numai că asta tot nu explică în ce fel am ajuns la Londra şi înapoi în patul meu în cinci minute... dar Cap-de-Mort este până la urmă cam cel mai puternic vrăjitor din lume, în afară de Dumbledore, probabil că nu îi este deloc greu să transporte oamenii aşa.
Şi apoi, cu un junghi de panică, îşi zise: Dar este o nebunie ― dacă mă stăpâneşte Cap-de-Mort, chiar acum îi ofer o imagine completă în sediul Ordinului Phoenix! O să ştie cine este în Ordin şi unde este Sirius... şi am auzit o grămadă de lucruri pe rare nu ar fi trebuit să le aud, tot ce mi-a zis Sirius în prima seară când am venit aici...
Nu putea să facă decât un singur lucru: trebuia să plece imediat din Casa Cumplită. Avea să-şi petreacă Crăciunul la Hogwarts cu ceilalţi, ceea ce însemna că măcar urmau să fie în siguranţă în timpul sărbătorilor... dar nu, nu era de ajuns, mai erau o grămadă de oameni la Hogwarts care ar fi putut să fie schilodiţi şi răniţi. Dacă următorii erau Seamus, Dean sau Neville? Se opri din plimbat şi rămase pe loc, uitându-se la rama goală a lui Phineas Nigellus. Simţi o bilă de plumb în stomac. Nu avea de ales: trebuia să se întoarcă pe Aleea Boschetelor, să se rupă cu totul de lumea vrăjitorească.
Păi, dacă asta trebuia să facă, îşi zise el, nu mai avea sens să amâne. Încercând din răsputeri să nu se gândească la reacţia familiei Dursley când îl vor vedea la uşa lor, cu şase luni mai devreme decât se aşteptau, se apropie de cufăr, închise capacul cu putere, se uită automat în jur după Hedwig, înainte să-şi aducă aminte că era încă la Hogwarts ― ei bine, măcar nu mai trebuia să care şi colivia ― apucă un capăt al cufărului şi îl trase până la jumătatea distanţei, aproape de uşă, când o voce răutăcioasă zise:
― Să înţeleg că fugi?
Se întoarse. Phineas Nigellus apăruse pe pânza portretu¬lui său şi se sprijinea de ramă, privindu-l pe Harry cu o expresie amuzată pe chip.
― Nu, nu fug, spuse Harry scurt, trăgându-şi cufărul prin cameră cu încă vreun metru.
― Am crezut, zise Phineas Nigellus, mângâindu-şi barba ascuţită, că, dacă eşti în Casa Cercetaşilor, se presupune că eşti curajos. Mi se pare că ar fi fost mai bine dacă ai fi fost în casa mea. Noi, Viperinii, suntem curajoşi, dar nu proşti. De exem¬plu, dacă avem de ales, alegem mereu să ne salvăm pielea.
― Nu îmi salvez pielea, zise Harry repezit, trăgând de cufăr peste o porţiune de covor deosebit de denivelată şi mâncată de molii, chiar în faţa uşii.
― A, am înţeles, zise Phineas Nigellus, mângâindu-şi barba în continuare, nu este o fugă de laş ― eşti nobil.
Harry îl ignoră. Avea mâna pe clanţă când Phineas Nigellus zise agale:
― Am un mesaj pentru tine de la Albus Dumbledore.
Harry se întoarse spre el.
― Care e mesajul?
― "Rămâi unde eşti."
― Nu m-am mişcat! zise Harry, cu mâna tot pe clanţă. Spune, care-i mesajul?
― Tocmai ţi l-am spus, neghiobule, zise Phineas Nigellus liniştit. Dumbledore îţi spune, "Rămâi unde eşti."
― De ce? zise Harry, dând drumul capătului cufărului. De ce vrea să rămân? Ce a mai zis?
― Absolut nimic altceva, zise Phineas Nigellus, ridicând o sprânceană neagră şi subţire, de parcă i s-ar fi părut că Harry era obraznic.
Harry îşi pierdu cumpătul, ca un şarpe ieşit la drum din ierburi. Era epuizat şi peste poate de derutat; în ultimele douăsprezece ore trăise momente de teroare, de uşurare, apoi din nou de teroare, şi Dumbledore tot nu vroia să-i vorbească!
― Deci, asta e tot, da? întrebă el tare. "Rămâi unde eşti"? Asta mi-a zis şi după ce m-au atacat Dementorii ăia! Harry, stai locului, în timp ce adulţii rezolvă totul! Dar nu o să ne obosim să-ţi spunem nimic, creieraşul tău s-ar putea să nu facă faţă!
― Ştii, zise Phineas Nigellus, chiar mai tare decât Harry, exact de asta am detestat să fiu profesor! Tinerii sunt mult prea convinşi că au dreptate în toate cele. Ţie nu ţi-a trecut prin minte, biet papiţoi ambulant, că ar putea să existe un motiv extrem de întemeiat pentru care directorul Şcolii Hogwarts să nu-ţi împărtăşească fiecare detaliu neînsemnat al planurilor sale? Nu ţi-a dat niciodată prin cap, când te-ai simţit nedreptăţit, că respectarea ordinelor lui Dumbledore nu ţi-a făcut nici cel mai mic rău? Nu. Nu, ca toţi tinerii, eşti cât se poate de sigur că numai tu simţi şi gândeşti, că numai tu recunoşti pericolul, că numai tu eşti destul de isteţ ca să-ţi dai seama ce ar putea să plănuiască Lordul întunecat...
― Atunci chiar plănuieşte ceva care mă priveşte? întrebă Harry repede.
― Am zis eu aşa ceva? spuse Phineas Nigellus, examinân¬du-şi distrat mănuşile de mătase. Acum, să mă scuzi, am lucruri mai bune de făcut decât să asist la crize adolescentine... la revedere.
Se duse până la marginea ramei sale şi dispăru.
― Foarte bine, pleacă! răcni Harry spre rama goală. Şi spune-i lui Dumbledore că-i mulţumesc pentru nimic!
Pânza goală tăcu în continuare. Fierbând, Harry îşi târî cufărul înapoi la picioarele patului, iar apoi se aruncă pe burtă pe cuvertura mâncată de molii, cu ochii închişi, simţindu-şi corpul greu şi străbătut de dureri.
Se simţea ca şi când ar fi călătorit kilometri întregi... i se părea imposibil că, în urmă cu mai puţin de douăzeci şi patru de ore, Cho Chang se apropia de el sub vâsc... era atât de obosit... Îi era teamă să doarmă... şi totuşi, nu ştia cum putea să se opună... Dumbledore îi spusese să rămână... asta trebuia să însemne că avea voie să doarmă... Însă îi era frică... dacă se întâmpla din nou?
Se cufunda în lumea umbrelor...
Era ca şi când avea în minte un film pe care-l aştepta să înceapă. Mergea pe un hol părăsit, către o uşă întunecată, pe lângă nişte pereţi masivi de piatră, luminaţi de torţe, şi către 0 deschidere spre o scară de piatră care cobora în stânga...
Ajunse la uşa neagră, dar nu putu să o deschidă... rămase acolo, uitându-se la ea şi dorindu-şi cu disperare să intre... dincolo de ea era ceva ce îşi dorea din tot sufletul... un premiu mai presus de orice vis... măcar dacă nu l-ar mai fi usturat cica¬tricea... atunci ar fi putut să gândească mai limpede...
― Harry, spuse vocea lui Ron, de foarte, foarte departe, mama a zis că e gata cina, dar îţi pune ceva deoparte dacă vrei să dormi în continuare.
Harry deschise ochii, dar Ron plecase deja din cameră.
Nu vrea să fie singur cu mine, îşi zise Harry. Nu după ce a auzit ce a zis Moody.
Presupunea că nici unul dintre ei nu îl mai dorea acolo acum, când ştiau ce era în el.
Nu avea să se ducă la cină; nu avea să îi chinuie cu prezenţa sa. Se întoarse pe partea cealaltă şi, după puţin timp, adormi la loc. Se trezi mult mai târziu, la primele ore ale dimineţii; îl durea stomacul de foame şi Ron sforăia în patul de lângă el. Uitându-se prin cameră, desluşi silueta lui Phineas Nigellus stând iar în rama sa şi îi trecu prin minte că Dumbledore probabil că îl trimisese pe Phineas să vegheze asupra lui, în caz că mai ataca pe cineva.
Sentimentul de învinovăţire se intensifică. Aproape că îşi dorea să nu îl fi ascultat pe Dumbledore... dacă aşa avea să fie viaţa în Casa Cumplită de atunci încolo, poate că până l;i urmă i-ar fi fost mai bine pe Aleea Boschetelor.

*

Toţi ceilalţi îşi petrecură dimineaţa agăţând podoabe de Crăciun. Harry nu putea să-şi aducă aminte când mai fusese Sirius atât de bine dispus; chiar cânta colinde, părând încân¬tat că urma să aibă companie de Crăciun. Harry îi auzea vocea răsunând dincolo de podea, din salonul rece unde stătea singur, privind pe fereastră cum cerul era din ce în ce mai alb, ameninţând cu ninsoarea, simţind tot timpul plăcerea necontrolată a faptului că le dădea ocazia celorlalţi de a vorbi în continuare despre el, ceea ce şi trebuia să fi făcut. Când o auzi pe doamna Weasley chemându-l la prânz cu blândeţe din capătul scărilor, se duse mai sus şi o ignoră.
În jurul orei şase sună soneria şi doamna Black începu iar să ţipe. Presupunând că era Mundungus sau vreun alt mem¬bru din Ordin venit în vizită, Harry se sprijini mai confortabil de peretele camerei lui Buckbeak unde se ascundea, încercând să ignore cât îi era de foame, în timp ce îi dădu şobolani morţi de mâncare Hipogrifului. Avu un mic şoc când cineva bătu puternic la uşă câteva minute mai târziu.
― Ştiu că eşti acolo, zise vocea lui Hermione. Vrei să ieşi, te rog? Vreau să vorbesc cu tine.
― Ce cauţi aici? o întrebă Harry, deschizând uşa, în timp ce Buckbeak zgrepţăna în continuare pe podeaua acoperită cu paie după bucăţelele de şobolan pe care le-ar fi putut scăpa. Nu mergeai să schiezi cu părinţii tăi?
― Păi, sinceră să fiu, schiatul nu e tocmai o pasiune, zise Hermione, cu zăpadă în păr şi roşie în obraji, aşa că am venit aici de Crăciun. Dar să nu-i zici lui Ron. I-am spus că schiatul este extraordinar pentru că tot râdea de asta. Mama şi cu tata sunt puţin dezamăgiţi, însă le-am spus că toţi cei care privesc examenele cu seriozitate au rămas la Hogwarts ca să înveţe. Vor să am rezultate bune, or să înţeleagă ei. Oricum, zise ea vioi, hai în camera ta, mama lui Ron a făcut locul acolo şi a trimis nişte sandvişuri.
Harry o urmă înapoi la etajul doi. Când intră în cameră, fu destul de surprins să-i vadă pe Ron şi pe Ginny aşteptân¬du-i acolo, aşezaţi pe patul lui Ron.
― Am venit cu Autobuzul Salvator, zise Hermione distrată, dându-şi jos haina, înainte ca Harry să apuce să vor¬bească. Dumbledore mi-a zis ce s-a întâmplat azi dimineaţă la prima oră, dar a trebuit să aştept să se termine oficial semestrul înainte să plec. Umbridge este deja neagră de supărare că aţi dispărut cu toţii chiar de sub nasul ei, deşi Dumbledore i-a zis că domnul Weasley este la Sf. Mungo şi că atunci v-a lăsat pe toţi să mergeţi să îl vizitaţi.
Se aşeză lângă Ginny, iar cele două fete şi Ron îşi ridicară plivirea spre Harry.
― Cum te simţi? întrebă Hermione.
― Bine, spuse Harry rigid.
― Of, Harry, nu minţi, zise ea nerăbdătoare. Ron şi Ginny mi-au spus că te ascunzi de toţi de când v-aţi întors de la Sf. Mungo.
― Asta au zis, da? zise Harry, uitându-se urât la Ron şi Ginny.
Ron coborî privirea în pământ, însă Ginny păru cu totul nestânjenită.
― Păi, aşa este! spuse ea. Şi nici nu te uiţi la noi!
― Voi nu vă uitaţi la mine! zise Harry supărat.
― Poate că vă uitaţi pe rând şi nu vă potriviţi niciodată, sugeră Hermione, schiţând un zâmbet.
― Foarte amuzant, se răsti Harry, întorcându-se cu spatele la ei.
― Ah, vrei să nu te mai simţi neînţeles? spuse Hermione tăios. Fii atent, ceilalţi mi-au spus ce ai auzit aseară cu Urechile Extensibile...
― Da? mormăi Harry, cu mâinile băgate adânc în buzu¬nare, în timp ce privea cum afară ningea cu fulgi mari. Vor¬biţi cu toţii despre mine, nu-i aşa? Ei bine, am început să mă obişnuiesc.
― Am vrut să vorbim cu tine, Harry, zise Ginny, dar, având în vedere că te ascunzi de când ne-am întors...
― N-am vrut să vorbească nimeni cu mine, zise Harry, din ce în ce mai enervat.
― Păi, asta a fost o prostie din partea ta, zise Ginny su¬părată, având în vedere că nu ştii pe nimeni în afară dr mine care a fost stăpânit de Ştii-Tu-Cine, iar eu pot să-ţi spun cum e.
Harry rămase nemişcat, sub impactul puternic al acestor cuvinte. Apoi se întoarse pe loc cu faţa către ea.
― Am uitat, zise el.
― Norocul tău, spuse Ginny calmă.
― Îmi pare rău, zise Harry, cât se poate de sincer. Deci... deci, crezi că sunt posedat?
― Păi, poţi să-ţi aminteşti tot ce ai făcut? întrebă Ginny. Ai perioade îndelungate în care nu ştii ce ai făcut?
Harry îşi stoarse creierul.
― Nu, zise el.
― Atunci nu ai fost niciodată posedat de Ştii-Tu-Cine, zise Ginny firesc. Când am păţit-o eu, nu îmi aminteam ce făcusem timp de ore întregi. Mă trezeam undeva şi nu ştiam cum ajunsesem acolo.
Harry abia îndrăzni să o creadă şi totuşi, inima i se uşură aproape împotriva dorinţei lui.
― Însă visul acela despre tatăl tău şi despre şarpe...
― Harry, ai mai avut vise de genul ăsta, zise Hermione. Până anul trecut, ai tot avut străfulgerări cu ceea ce făcea Cap-De-Mort.
― Asta a fost altceva, spuse Harry, clătinând din cap. Am fost în şarpe. Era ca şi când eram şarpele... dacă am fost transportat cumva la Londra de Cap-de-Mort...?
― Când o să citeşti Hogwarts: o istorie, poate c-o să îţi rea¬minteşti că nu poţi să Apari şi să Dispari în şi din Hogwarts. Harry, nici Cap-de-Mort nu ar fi putut să te facă să zbori din camera ta, zise Hermione exasperată.
― Ai fost tot timpul în pat, prietene, zise Ron. Te-am vă¬zut zvârcolindu-te în somn cel puţin un minut înainte să te putem trezi.
Harry începu să măsoare din nou camera în lung şi în lat, căzând pe gânduri. Ceea ce spuneau nu numai că îl liniştea, dar era şi logic... fără să se gândească la ce făcea, luă un sand¬viş de pe farfuria de pe pat şi şi-l îndesă înfometat în gură.
Deci, până la urmă nu sunt eu arma, îşi zise Harry. Îi crescu inima de fericire şi uşurare, şi i se alătură lui Sirius când ii auziră tropăind către camera lui Buckbeak prin faţa uşii lor, cântând cât îl ţineau puterile "Steaua sus răsare, Hipogriful meu".

*

Cum ar fi putut visa să se întoarcă pe Aleea Boschetelor de Crăciun? Bucuria lui Sirius de a avea iar casa plină, şi mai ales pentru că se întorsese Harry, era contagioasă. Nu mai era gaz¬da ursuză de pe timpul verii; acum părea hotărât să se simtă toţi la fel de bine, sau chiar mai bine decât s-ar fi simţit la Hogwarts, şi munci neobosit la pregătirile de Crăciun, făcând curat şi împodobind cu ajutorul lor, astfel încât casa era aproape de nerecunoscut când se duseră la culcare în Ajunul Crăciunului. Candelabrele mătuite nu mai erau ornate cu pân¬ze de păianjen, ci cu ghirlande de ilice şi serpentine aurii şi argintii de hârtie; pe covoarele roase străluceau grămăjoare de zăpadă magică; un brad de Crăciun extraordinar, obţinut de Mundungus şi decorat cu zâne vii, acoperea arborele genealogic al lui Sirius, şi chiar şi capetele de spiriduşi împăiaţi de pe peretele holului purtau căciuli şi bărbi de Moş Crăciun. Când Harry se trezi în dimineaţa de Crăciun, descoperi un morman de cadouri la picioarele patului şi pe Ron, care deschisese deja o jumătate din movila sa, ceva mai mare.
― Bună agoniseală anul ăsta, îl informă el pe Harry printr-un nor de hârtie. Mulţumesc pentru Busola de Mă¬tură, este excelentă; e mai tare decât cadoul de la Hermione ― mi-a luat o agendă de teme...
Harry se uită prin cadourile sale şi găsi unul cu scrisul lui Hermione pe etichetă. Şi lui îi luase o carte care semăna cu un jurnal, în afară de faptul, că de fiecare dată când dădea pagina, spunea lucruri cum ar fi: "Lucrează azi sau mâine o să rabzi!"
Sirius şi Lupin îi luaseră lui Harry o serie de cărţi excelente intitulate Magia defensivă practică şi folosirea ei împotriva magiei negre, care aveau nişte superbe ilustraţii color mişcătoare a tuturor contrablestemelor şi vrăjilor pe care le descria. Harry frunzări entuziasmat primul volum; realiză că avea să îi fu foarte util pentru planurile sale pentru A.D. Hagrid îi trimisese un portofel maro blănos, cu nişte colţi, despre care se presupunea că ar fi trebuit să fie un sistem antifurt, dar din nefericire îl împiedicau pe Harry să pună bani în el fără să îşi piardă degetele. Cadoul de la Tonks era o machetă mică, funcţională, a unui Fulger, pe care Harry o privi zburând prin cameră, dorindu-şi să aibă din nou varianta în mărime naturală; Ron îi dăduse o cutie enormă ca Jeleuri cu toate aromele, domnul şi doamna Weasley îi dăruiseră obişnuitul pulover tricotat şi nişte plăcinte cu carne, iar Dobby un tablou cu acta adevărat îngrozitor, despre care Harry bănui că fusese făcut chiar de spiriduş. Tocmai îl întorsese cu susul în jos, ca să vadă dacă nu arăta mai bine aşa, când, cu un poc puternic, Fred şi George apărură la picioarele patului său.
― Crăciun fericit, zise George. Să nu coborâţi un timp.
― De ce? zise Ron.
― Mama plânge din nou, zise Fred cu greutate. Percy şi-a trimis înapoi puloverul de Crăciun.
― Fără nici un bilet, adăugă George. Nici nu a întrebat cura se simte tata, nici nu l-a vizitat, nimic.
― Am încercat să o liniştim, zise Fred, plimbându-se în jurul patului ca să privească portretul lui Harry. I-am spus că Percy nu este nimic altceva decât un morman uriaş de mizerie de şobolan.
― Nu a funcţionat, zise George, servindu-se cu o broscuţă de ciocolată. Aşa că l-am lăsat pe Lupin să preia controlul. Cred că ar fi bine să-l lăsăm să o înveselească, înainte să coborâm la micul dejun.
― Şi aia ce ar trebui să fie de fapt? întrebă Fred, uitându-se cu ochii întredeschişi la tabloul lui Dobby. Arată ca un gibon cu doi ochi negri.
― E Harry! zise George, arătând spre spatele tabloului, scrie pe spate!
― Halal asemănare, zise Fred, zâmbind.
Harry aruncă spre el cu noul său jurnal de teme; acesta se lovi de peretele din faţă şi căzu pe jos, unde spuse vesel: "Dacă ai pus punctele pe i-uri şi liniuţele pe t-uri, poţi să faci tot ce vrei!"
Se ridicară şi se îmbrăcară. Auziră diferitele persoane din casă urându-şi "Crăciun fericit" unii altora. În timp ce coborau, se întâlniră cu Hermione.
― Mulţumesc pentru carte, Harry, zise ea fericită. Îmi doresc de mult Noua teorie a numerologiei! Şi parfumul acela e tare neobişnuit, Ron.
― Mă bucur, zise Ron. Dar ăsta pentru cine este? adăugă el, făcând semn cu capul spre cadoul împachetat cu grijă pe care îl avea în braţe.
― Pentru Kreacher, zise Hermione voioasă.
― Ar fi bine să nu fie haine! o avertiză Ron. Ştii ce a zis Sirius: Kreacher ştie prea multe, nu putem să-l eliberăm!
― Nu sunt haine, zise Hermione, deşi, dacă ar fi fost după mine, cu siguranţă că i-aş da să poarte altceva în afară de cârpa aia veche şi murdară. Nu, este o cuvertură cu petice diferit colorate, m-am gândit că o să-i înveselească dormitorul.
― Care dormitor? zise Harry, coborându-şi vocea până la o şoaptă, în timp ce treceau pe lângă portretul mamei lui Sirius.
― Păi, Sirius zice că nu e chiar un dormitor, ci mai degrabă un fel de... bârlog, zise Hermione. Se pare că doarme sub boilerul aflat în dulapul din bucătărie.
Doamna Weasley era singura persoană aflată la subsol când ajunseră acolo. Stătea în faţa aragazului şi părea să fi răcit rău când le ură "Crăciun fericit", aşa că toţi îşi întoarseră privirile în altă parte.
― Deci, ăsta e dormitorul lui Kreacher? zise Ron, ducân¬du-se la o uşă sărăcăcioasă din colţul de vizavi, pe care Harry nu o văzuse niciodată deschisă.
― Da, spuse Hermione, părând acum puţin neliniştită. Ăă... cred că ar fi bine să batem la uşă.
Ron bătu, dar nu primi nici un răspuns.
― Probabil că se furişează pe sus, zise el şi, fără să mai amâne, deschise uşa. Aaah!
Harry se uită înăuntru. Cea mai mare parte a dulapului era ocupată de un boiler foarte mare şi de modă veche, însă în spaţiul care rămăsese sub ţevi Kreacher îşi făcuse ceva care semăna foarte bine cu un cuib. Pe podea era un mor¬man de cârpe de toate tipurile şi de pături vechi, puturoase iar mica adâncitură din mijloc arăta unde se ghemuia Kreacher ca să doarmă în fiecare noapte. Din loc în loc printre materiale se găseau firimituri uscate de pâine şi bucăţele mucegăite de brânză. În colţul îndepărtat sticleau mici obiecte şi câteva monede pe care Harry bănui că le salvase Kreacher, ca o coţofană, de dezintoxicarea casei de către Sirius, reuşind să recupereze şi fotografiile cu rame de argint pe care le aruncase Sirius în vară. Poate că geamul fusese spart, dar omuleţii în alb-negru din ele îi priveau cu un aer de superioritate, inclusiv ― simţi cum i se strânge puţin stomacul ― femeia brunetă, cu ochii întunecaţi, la al cărui proces asistase în Pensivul lui Dumbledore: Bellatrix Lestrange. După câte se părea, fotografia ei era preferata lui Kreacher; o pusese înaintea tuturor celorlalte şi lipise gea¬mul neîndemânatic cu Fermecatoscotch.
― Cred că o să-i las cadoul aici, zise Hermione, punând pachetul cu grijă în mijlocul scobiturii dintre cârpe şi pături şi închizând uşa încet. O să-l găsească mai târziu, e foarte bine.
― Dacă stau să mă gândesc, zise Sirius, ieşind cu un curcan mare din cămară, în timp ce ei închideau uşa de la dulap, l-a mai văzut cineva pe Kreacher în ultima vreme?
― Eu nu l-am mai văzut din seara când ne-am întors, zise Harry. I-ai spus să iasă din bucătărie.
― Da... zise Sirius, încruntându-se. Ştii, cred că atunci l-am văzut şi eu ultima dată... probabil că se ascunde pe undeva pe sus.
― Nu are cum să fi plecat, nu? zise Harry. Nu cumva, când ai spus "ieşi", a crezut că i-ai zis să iasă din casă?
― Nu, nu, spiriduşii de casă nu pot să plece decât dacă primesc haine. Sunt legaţi de casa familiei, spuse Sirius.
― Ba pot să plece din casă, dacă vor cu adevărat, îl contrazise Harry. Dobby a făcut-o, acum doi ani a plecat de la familia Reacredinţă ca să mă avertizeze. A trebuit să se autopedepsească după aceea, dar tot a reuşit.
Sirius păru tulburat pentru o clipă, apoi zise:
― O să-l caut mai târziu, presupun că o să-l găsesc sus, plângând de mama focului peste pantalonii bufanţi ai mamei mele, sau ceva de genul ăsta. Bineînţeles, s-ar putea să se fi târât în sistemul de ventilaţie şi să fi murit... dar nu trebuie să îmi fac iluzii.
Fred, George şi Ron râseră; Hermione, însă, păru să-i adreseze o sumedenie de reproşuri mute.
După masa de Crăciun, membrii familiei Weasley, Harry şi Hermione plănuiau să-l viziteze iar pe domnul Weasley, înso¬ţiţi de Ochi-Nebun şi Lupin. Mundungus apăru exact la timp pentru budinca şi tartele cu fructe, reuşind să "împrumute" o maşină pentru ocazia aceasta, căci metroul nu funcţiona în ziua de Crăciun. Maşina, despre care Harry era aproape sigur că nu fusese luată cu consimţământul proprietarului, fusese mărită cu o vrajă, aşa cum fusese cândva Fordul Anglia al familiei Weasley. Deşi maşina avea proporţii normale văzută de afară, înăuntru puteau să intre zece oameni, plus Mundungus, care conducea. Doamna Weasley ezită înainte să intre ― Harry ştia că în ea se dădea o luptă între faptul că îl dezaproba pe Mundungus şi reticenţa ei de a călători fără magie ― dar, în cele din urmă, câştigară frigul de afară şi rugăminţile copiilor ei, aşa că se aşeză cu multă graţie pe bancheta din spate, între Fred şi Bill.
Drumul până la Sf. Mungo fu destul de rapid, căci exis¬tau foarte puţine maşini pe străzi. Un mic şir de vrăjitoare şi vrăjitori se furişau pe strada altfel părăsită pentru a vizita spitalul. Harry şi ceilalţi se dădură jos din maşină şi Mundungus opri să îi aştepte după colţ. Se plimbară firesc spre vitrina unde era manechinul îmbrăcat în nailon verde, iar apoi, unul câte unul, trecură prin geam.
Sala de primire era plăcută şi festivă: bulele de sticlă care iluminau Sf. Mungo fuseseră colorate în roşu şi auriu şi deveniseră nişte globuri imense şi luminoase de Crăciun; de fiecare uşă erau agăţate ilice şi în toate colţurile străluceau brazi de Crăciun albi şi scânteietori, plini de zăpadă magică şi de ţurţuri, fiecare cu câte o stea aurie şi sclipitoare în vârf. Era mai puţin aglomerat decât fusese ultima dată când veniseră, deşi, după ce parcurse jumătate din drum, Harry se trezi dat la o parte de o vrăjitoare cu o mandarină blocată în nara stângă.
― O ceartă de familie, nu-i aşa? zise iritată vrăjitoarea blondă de la birou. Al treilea caz pe ziua de azi... Afecţiuni Magice, etajul patru.
Îl găsiră pe domnul Weasley proţăpit în pat, cu o tavă cu rămăşiţele fripturii de curcan în poală şi cu o expresie destul de sfioasă.
― E totul bine, Arthur? întrebă doamna Weasley, după ce îl salutară toţi pe domnul Weasley şi îi dădură cadourile.
― Sigur, sigur, spuse domnul Weasley puţin prea repede. Nu... ăă... l-ai văzut pe vindecătorul Smethwick, nu-i aşa?
― Nu, zise doamna Weasley suspicioasă, de ce?
― Fără motiv, fără nici un motiv, spuse domnul Weasley distrat, începând să despacheteze maldărul de cadouri.
― Ia să văd, aţi avut cu toţii o zi bună? Ce aţi primit de Crăciun? Vai, Harry, este absolut minunat!
Tocmai deschisese cadoul lui Harry, în care erau nişte siguranţe şi şurubelniţe.
Doamna Weasley nu păru pe deplin satisfăcută de răspunsul domnului Weasley. Când soţul ei se întinse să dea mâna cu Harry, ea aruncă o privire bandajelor de sub cămaşa de noapte.
― Arthur, zise ea, cu un pocnet în glas, asemenea unei curse de şoareci, ţi-au fost schimbate bandajele. De ce ţi-au schimbat bandajele cu o zi mai devreme? Mie mi-au spus că nu era nevoie să fie schimbate până mâine.
― Poftim? zise domnul Weasley, părând destul de speriat şi trăgându-şi aşternutul ca să-şi acopere pieptul mai mult. Nu, nu... nu e nimic... este... eu...
Păru să se dezumfle sub privirea pătrunzătoare a doamnei Weasley.
― Păi... Însă să nu te superi, Molly, Augustus Pye a avut o idee... este vindecător asistent, ştii, un tânăr foarte drăguţ şi foarte interesat de... ăă... medicină complementară... vreau să spun că unele dintre remediile astea vechi ale Încuiaţilor ... ei bine, se numesc copci, Molly, şi sunt foarte bune pentru... pentru rănile Încuiaţilor...
Doamna Weasley scoase un sunet de rău augur, undeva între ţipăt şi reproş. Lupin se îndepărtă de pat şi se duse la omul-lup care nu avea nici un vizitator şi se uita oarecum cu jind la mulţimea din jurul domnului Weasley; Bill murmură că se ducea să-şi ia un ceai, iar Fred şi George se ridicară repede ca să îl însoţească, zâmbind.
― Încerci să îmi spui, zise doamna Weasley, vorbind mai tare cu fiecare cuvânt pe care îl rostea şi părând să nu îşi dea seama că cei cu care venise încercau să se adăpostească, că ţi-ai făcut de lucru cu nişte remedii Încuiate?
― Nu mi-am făcut de lucru, Molly, draga mea, spuse domnul Weasley implorând-o, a fost doar... doar ceva ce ne-am gândit să încercăm, Pye şi cu mine... doar că, din nefericire... ei bine, cu acest gen de răni... nu pare să meargă aşa de bine cum speraserăm noi...
― Adică?
― Păi... păi, nu ştiu dacă... dacă ştii ce sunt copcile?
― Mie îmi sună de parcă ai fi încercat să-ţi coşi pielea la loc, spuse doamna Weasley sec, dar, Arthur, nici măcar tu nu eşti atât de idiot...
― Şi eu aş bea un ceai, zise Harry, sărind în picioare.
Hermione, Ron şi Ginny aproape că alergară spre uşă după el. Când uşa se închise în urma lor, o auziră pe doamna Weasley urlând: "CUM ADICĂ, ASTA ESTE, ÎN MARE?"
― Tipic pentru tata, zise Ginny, clătinând dezaprobator din cap, în timp ce mergeau pe hol. Copci... să fim serioşi...
― Păi, ştii, funcţionează destul de bine la rănile nonmagice, spuse Hermione cu onestitate. Presupun că e ceva în veninul acelui şarpe care le dizolvă. Oare unde este ceainăria?
― La etajul cinci, spuse Harry, amintindu-şi de afişul deasupra biroului vrăjitoarei de la recepţie.
Merseră pe hol, trecură de o uşă dublă şi găsiră o scară instabilă, încadrată de alte portrete de vindecători cu înfăţişări sălbatice. În timp ce urcau, diferiţii vindecători strigară după ei, vociferând vechi nemulţumiri şi sugerând remedii îngrozitoare. Ron fu foarte jignit când un vrăjitor medieval îi strigă că era evident că suferea de un caz grav de vintre-stropită.
― Şi ce ar trebui să însemne asta? întrebă el supărat în timp ce vindecătorul îl urmărea prin alte şase portrete, dându-i la o parte pe locatari.
― Este o afecţiune cât se poate de nefericită a pielii, domnişorule, care îţi va lăsa semne şi te va face mai înfiorător decât eşti acum...
― Ai grijă pe cine faci înfiorător! spuse Ron, înroşindu-i-se urechile.
― ... singurul remediu este să iei un ficat de broască râioasă, să îl legi în jurul gâtului, să stai gol într-un butoi cu ochi de ţipar sub luna plină...
― Nu am vintre-stropită!
― Însă, domnişorule, petele neplăcute de pe chipul tău...
― Sunt pistrui! zise Ron mânios. Acum întoarce-te în tabloul tău şi lasă-mă în pace.
Se întoarse spre ceilalţi, care se străduiau cu toţii să pară serioşi.
― La ce etaj suntem?
― Cred că la etajul cinci, zise Hermione.
― Nu, e al patrulea, spuse Harry, încă unul...
Însă se opri brusc când ajunse pe palier, uitându-se la mica fereastră încastrată în uşa dublă care marca începutul unui hol pe a cărui intrare scria AFECŢIUNI MAGICE. Un bărbat se uita la ei cu nasul lipit de geam. Avea părul blond, ondulat, ochi albaştri spălăciţi şi un zâmbet larg şi pustiu, care îi descoperea dinţii orbitor de albi.
― Fir-aş să fiu! zise Ron, holbându-se şi el la bărbat.
― Vai de mine, spuse Hermione deodată, părând să-şi fi pierdut respiraţia. Domnul profesor Lockhart!
Fostul lor profesor de Apărare împotriva Magiei Negre deschise uşa şi se apropie de ei, purtând un halat lung lila.
― Ei, salut! zise el. Presupun că vreţi un autograf, nu-i aşa?
― Nu s-a schimbat foarte mult, nu-i aşa? îi şopti Harry lui Ginny, care zâmbi.
― Ăă... cum vă simţiţi, domnule profesor? spuse Ron, cu un aer vinovat.
Profesorul Lockhart ajunsese în Sf. Mungo din cauza baghetei stricate a lui Ron, care îi alterase foarte tare memoria, deşi, având în vedere că la momentul respectiv Lockhart încercase să le şteargă amintirile lui Harry şi Ron pentru totdeauna, compasiunea lui Harry era limitată.
― Mă simt cât se poate de bine, mulţumesc! zise Lockhart exuberant, scoţându-şi din buzunar o pană de păun destul ponosită. Ia ziceţi, câte autografe vreţi? Să ştiţi că acum pot să scriu literele legate!
― Ăă... momentan nu vrem nici unul, mulţumim, zise Ron, ridicându-şi sprâncenele către Harry, care întrebă:
― Domnule profesor, aveţi voie să rătăciţi pe holuri? Nu ar trebui să fiţi într-un salon?
Zâmbetul pieri încet de pe chipul lui Lockhart. Preţ de câteva clipe, îl privi fix pe Harry, apoi zise:
― Ne-am mai întâlnit undeva?
― Ăă... da, aşa este, zise Harry. Obişnuiaţi să ne predaţi la Hogwarts, vă amintiţi?
― Să predau? repetă Lockhart, puţin tulburat. Eu? Am predat?
Apoi zâmbetul îi reapăru pe chip atât de subit, încât fu oarecum alarmat.
― Presupun că eu v-am învăţat tot ce ştiţi, nu-i aşa? Păi atunci, cum rămâne cu autografele? Hai să zicem în jur de douăsprezece, ca să puteţi da tuturor micilor voştri prieteni şi să nu rămână nimeni fără!
Dar chiar atunci cineva scoase capul pe o uşă din capătul îndepărtat al holului şi o voce strigă:
― Gilderoy, băiat neascultător ce eşti, unde te-ai dus?
O vindecătoare care avea ceva de mamă şi purta o cunună de beteală în păr străbătu repede holul, zâmbindu-le călduros lui Harry şi celorlalţi.
― Vai, Gilderoy, ai vizitatori! Ce minunat, chiar de Crăciun! Ştiţi, nu primeşte niciodată vizitatori, bietul mielul, şi nu îmi dau seama de ce, e o dulceaţă, nu-i aşa?
― Le dau autografe! îi spuse Gilderoy vindecătoarei, cu un alt zâmbet sclipitor. Vor multe, ţin morţiş! Tot ce sper este că avem destule fotografii!
― Auziţi-l, zise vindecătoarea, luându-i de braţ pe Lockhart şi zâmbindu-i cu drag, de parcă ar fi fost un băieţel precoce de doi ani. Acum vreo câţiva ani era foarte cunoscut; sperăm din tot sufletul că faptul că îi place să dea autografe este un semn că s-ar putea să îşi recapete memoria. Vrei să veniţi pe aici? Ştiţi, este într-un salon închis, trebuie să se fi furişat afară în timp ce aduceam cadourile de Crăciun, uşile sunt închise cu cheia de obicei... nu că ar fi periculos! Dar, continuă ea şi îşi coborî vocea până la o şoaptă, este periculos pentru el însuşi, dragul de el... nu ştia cine este, ştiţi, pleacă şi nu îşi aminteşte cum să se întoarcă... este tare fru¬mos din partea voastră că aţi venit să îl vedeţi.
― Ăă, zise Ron, gesticulând inutil spre etajul de deasupra, de fapt, noi doar voiam să... ăă...
Însă vindecătoarea le zâmbi parcă aşteptând ceva, iar bombănitul pierit al lui Ron ― "mergem să bem un ceai" ― se pierdu în neant. Se uitară unul la altul neajutoraţi, iar apoi îi urmară pe Lockhart şi pe vindecătoarea lui pe hol.
― Hai să nu stăm mult, zise Ron încet.
Vindecătoarea îşi îndreptă bagheta spre uşa Salonului Janus Thickey şi murmură, "Hocus-pocus". Uşa se deschise larg şi vindecătoarea îi conduse dincolo de ea, ţinându-l strâns de braţ pe Gilderoy, până când îl aşeză pe un fotoliu de lângă pat.
― Acesta este salonul pacienţilor noştri pe termen lung, îi informă ea încet pe Harry, Ron, Hermione şi Ginny. Pentru afecţiuni magice permanente, înţelegeţi. Desigur, cu poţiuni de ameliorare, farmece intensive şi cu puţin noroc, putem obţine nişte ameliorări. Gilderoy chiar pare să îşi recapete o parte din personalitate; şi am observat o îmbunătăţire evidentă în starea domnului Bode, pare să îşi recapete foarte bine funcţiile vorbitului, deşi încă nu se exprimă în nici o limbă pe care să o putem recunoaşte. Ei bine, trebuie să termin de împărţit cadourile de Crăciun, vă las să pălăvrăgiţi puţin.
Harry se uită în jur. Salonul purta semne clare că era căminul permanent al pacienţilor. Aveau mult mai multe articole personale în jurul paturilor decât în salonul dom¬nului Weasley; de exemplu, peretele de la capul patului lui Gilderoy era tapetat cu poze, toate cu el zâmbind larg şi făcându-le cu mâna noilor veniţi. Îşi dăduse autografe lui însuşi pe multe dintre ele, cu un scris întrerupt, ca de copil. Imediat ce fusese aşezat pe scaun de vindecătoare, Gilderoy trase spre el un vraf nou de poze, înşfăcă o pană şi începu să le semneze pe toate înflăcărat.
― Puteţi să le puneţi în plicuri, îi zise el lui Ginny, aruncându-i pozele semnate în poală, una câte una, pe măsură ce le scria. Nu sunt uitat, ştiţi, nu, încă primesc o grămadă de scrisori de la fani... Gladys Gudgeon îmi scrie săptămî¬nal... dar mi-aş dori să ştiu de ce...
Se opri, părând oarecum derutat, apoi zâmbi iar şi se întoarse la semnat cu şi mai mult zel.
― Presupun că doar pentru că sunt chipeş...
Un vrăjitor pământiu, cu o înfăţişare sumbră, era întins în patul de vizavi şi se holba la tavan; bombănea ceva ca pentru sine şi părea desprins de tot ce se întâmpla în jurul lui. La două paturi de el se afla o femeie care avea tot capul acoperit de blană; Harry îşi aminti că şi Hermione păţise ceva ase¬mănător în anul doi, deşi, din fericire, în cazul ei afecţiunea nu fusese permanentă. În celălalt capăt al salonului fuseseră trase nişte draperii înflorate în jurul celor două paturi, ca să le dea pacienţilor şi vizitatorilor lor puţină intimitate.
― Uite, Agnes, îi zise vindecătoarea veselă femeii cu chipul acoperit de blană, dându-i o mică serie de cadouri de Crăciun. Vezi, nu eşti uitată, ai văzut? Iar fiul tău ţi-a trimis o bufniţă, ca să-ţi spună că vine să te vadă diseară, este drăguţ, nu-i aşa?
Agnes scoase câteva lătrături puternice.
― Şi uite, Broderick, ai primit o floare în ghiveci şi un calendar minunat cu câte un Hipogrif sofisticat pentru fiecare lună; o să mai înveselească atmosfera, nu-i aşa? zise vin¬decătoarea, ducându-se repede la bărbatul care bombănea, punându-i pe noptieră o plantă destul de urâtă, cu tentacule lungi şi atârnătoare, şi agăţându-i calendarul de perete cu bagheta. Şi... a, doamnă Poponeaţă, plecaţi deja?
Harry întoarse capul imediat. Draperiile din jurul celor două paturi din capătul salonului fuseseră trase şi doi vizitatori se întorceau printre paturi: o vrăjitoare bătrână, ciudată, îmbrăcată cu o rochie verde lungă, cu o blană de vulpe mâncată de molii şi o pălărie ascuţită, decorată cu ceea ce nu putea fi decât un vultur împăiat, iar în urma ei, arătând cu totul deprimat ― Neville.
Cu o iluminare subită, Harry îşi dădu seama cine tre¬buiau să fie oamenii de la paturile din capăt. Se uită disperat în jur după un mijloc de a le distrage atenţia celorlalţi, pentru ca Neville să poată părăsi salonul neobservat şi neinterogat, însă Ron ridicase şi el privirea când auzise numele Poponeaţă" şi, înainte ca Harry să-l fi putut opri, strigase:
― Neville!
Neville tresări şi se lăsă în jos, de parcă un glonţ tocmai l-ar fi ratat de puţin.
― Noi suntem, Neville! zise Ron vesel, ridicându-se. Ai văzut...? Lockhart e aici! La cine ai venit?
― Prieteni de-ai tăi, Neville, dragul meu? zise delicat bunica lui Neville, uitându-se la ei.
Neville arăta de parcă ar fi preferat să fie oriunde altundeva, numai acolo nu. Chipul său rotofei avea o nuanţă de roşu-vineţiu, iar băiatul nu se uita în ochii nici unuia dintre ei.
― A, da, zise bunica lui, uitându-se urât la Harry şi întinzând o mână uscăţivă ca o gheară ca să dea mâna cu el. Da, da, ştiu cine eşti, bineînţeles. Neville vorbeşte foarte frumos de tine.
― Ăă... mulţumesc, zise Harry, dând mâna cu ea.
Neville nu îl privea, ci se holba la propriile picioare, roşul din obraji fiind din ce în ce mai pronunţat.
― Şi voi este evident că sunteţi nişte Weasley, continuă doamna Poponeaţă, întinzându-le mâna regal lui Ron şi apoi lui Ginny. Da, îi cunosc pe părinţii voştri ― nu bine, desigur ― dar sunt oameni de treabă, oameni de treabă... şi tu trebuie să fii Hermione Granger?
Hermione păru destul de speriată din cauză că doamna Poponeaţă ştia cum o cheamă, însă cu toate astea dădu mâna cu ea.
― Da, Neville mi-a povestit totul despre tine. L-ai ajutat să iasă din nişte situaţii destul de complicate, nu-i aşa? E un băiat bun, zise ea, aruncându-i lui Neville o privire rigidă de apreciere, peste nasul destul de osos, însă mi-e teamă că tre¬buie să spun că nu are talentul tatălui său.
Întoarse capul către cele două paturi din capătul salonu¬lui, astfel încât vulturul împăiat de pe pălăria sa tremură alarmant.
― Poftim? zise Ron uimit. (Harry şi-ar fi dorit să-l calce pe Ron pe picior, dar genul ăsta de lucru era mult mai dificil de făcut pe ascuns când purtai blugi şi nu robe.) Neville, acolo în capăt e tatăl tău?
― Ce-i asta? zise doamna Poponeaţă tăios. Neville, nu le-ai spus prietenilor de părinţii tăi?
Neville trase aer în piept, se uită la tavan şi clătină din cap. Harry nu putea să-şi amintească dacă mai compătimise pe cineva mai tare ca acum, însă nu îi venea deloc în minte cum să îl ajute pe Neville să iasă din situaţia asta.
― Păi, nu e nici un motiv de ruşine! zise doamna Poponeaţă mânioasă. Ar trebui să fii mândru, Neville, mândru! Să ştii că nu şi-au sacrificat sănătatea fizică şi mintală pentru ca unicului lor fiu să îi fie ruşine cu ei!
― Nu îmi este ruşine, spuse Neville foarte încet, uitându-se în continuare oriunde altundeva, dar nu la Harry şi la ceilalţi.
Acum Ron se ridică în vârful picioarelor, ca să se uite la cei din cele două paturi.
― Păi, ai un mod ciudat de a o arăta! zise doamna Popo¬neaţă. Fiul meu şi soţia sa, zise ea, întorcându-se cu superioritate spre Harry, Ron, Hermione şi Ginny, au fost torturaţi până au înnebunit de adepţii Ştiţi-Voi-Cui.
Hermione şi Ginny îşi acoperiră gura cu mâinile. Îngrozit, Ron nu îşi mai întinse gâtul ca să îi zărească pe părinţii lui Neville.
― Ştiţi, au fost Aurori, şi încă foarte respectaţi în comunitatea vrăjitorească, continuă doamna Poponeaţă. Foarte talentaţi, amândoi. Eu... da, Alice, draga mea, ce este?
Mama lui Neville se apropiase încet pe la marginea salonului, în cămaşă de noapte. Nu mai avea chipul plinuţ şi fericit pe care îl văzuse Harry în vechea poză a lui Moody cu Ordinul Phoenix iniţial. Acum era trasă şi slabă la faţă, ochii păreau să fie mai mari decât era mod normal şi părul, care albise, semăna cu nişte smocuri arse. Nu părea să vrea să vorbească, sau poate că nu era în stare, însă făcu nişte gesturi timide către Neville, ţinând ceva în mâna întinsă.
― Iar? zise doamna Poponeaţă, puţin ofuscată. Bine, Alice dragă, bine... Neville, ia-o, orice o fi.
Însă Neville întinsese deja mâna, iar mama sa îi puse în palmă un ambalaj gol de gumă de mestecat specială, din care se puteau face baloane gigantice.
― Bravo, draga mea, zise bunica lui Neville cu o veselie prefăcută, bătând-o pe umăr pe mama lui Neville.
Însă Neville zise încet:
― Mersi, mamă.
Mama sa se îndepărtă şovăielnic spre capătul celălalt, fre¬donând o melodie. Neville se uită în jur la ceilalţi, cu o expresie sfidătoare, de parcă i-ar fi provocat să râdă, însă lui Harry i se păru că în viaţa lui nu mai văzuse ceva atât de neamuzant.
― Ei bine, ar cam trebui să plecăm, oftă doamna Popo¬neaţă, punându-şi nişte mănuşi lungi şi verzi. Mi-a părut bine că v-am cunoscut. Neville, aruncă ambalajul ăla la gunoi, cred că până acum ţi-a dat destule ca să poţi să-ţi tapetezi camera.
Însă, când plecară, Harry fu sigur că îl văzu pe Neville strecurând în buzunar ambalajul de gumă.
Uşa se închise în urma lor.
― Nu am ştiut niciodată, zise Hermione înduioşată.
― Nici eu, spuse Ron destul de răguşit.
― Nici eu, şopti Ginny. Toţi se uitară la Harry.
― Eu am ştiut, spuse el sumbru. Mi-a zis Dumbledore, dar am promis să nu spun nimănui... pentru asta a fost trimisă Bellatrix Lestrange în Azkaban, pentru că a folosit Blestemul Cruciatus asupra părinţilor lui Neville până când şi-au pierdut minţile.
― Bellatrix Lestrange a făcut-o? şopti Hermione îngrozită. Femeia a cărei poză o are Kreacher în bârlogul lui?
Urmă o tăcere îndelungată, întreruptă de vocea supărată a lui Lockhart.
― Fiţi atenţi, să ştiţi că nu am învăţat degeaba să scriu unit!


CAPITOLUL XXIV
OCCLUMANŢIE

Se dovedi că Kreacher se ascunsese în pod. Sirius spu¬sese că îl găsise acolo, plin de praf, căutând negreşit alte rămăşiţe rămase de la familia Black pe care să le poată as¬cunde în dulapul lui. Deşi Sirius părea mulţumit de această variantă, pe Harry ea îl nelinişti. Când se întoarse, Kreacher părea să fie mai bine dispus, bombănelile amare se diminu¬aseră cât de cât, iar el asculta ordinele ceva mai docil decât de obicei, deşi Harry îl surprinse pe Spiriduşul de casă privindu-l cu sete de vreo câteva ori. Însă de fiecare dată se uitase în altă parte când văzuse că Harry îl observase.
Harry nu îi vorbi lui Sirius de această suspiciune vagă, fiindcă veselia acestuia se evapora rapid, acum că trecuse Crăciunul. Cu cât se apropia data întoarcerii lor la Hog¬warts, era din ce în ce mai predispus la ceea ce doamna Weasley numea "accese ale ursuzilor", când devenea taci¬turn şi morocănos, retrăgându-se adeseori în camera lui Buckbeak cu orele. Tristeţea sa părea să cuprindă toată casa, ieşind pe sub uşi ca un fel de gaz otrăvitor, astfel încât toţi erau afectaţi de ea.
Harry nu vroia să-l părăsească iar pe Sirius, lăsându-l singur cu Kreacher; de fapt, pentru prima dată în viaţă, nu era nerăb¬dător să se întoarcă la Hogwarts. Faptul că revenea la şcoală însemna că avea să fie iar supus tiraniei lui Dolores Umbridge, care, fără îndoială, reuşise să mai dea cu forţa încă vreo douăsprezece decrete cât fuseseră ei plecaţi; nu mai avea să aştepte entuziasmat vâjthaţul, acum că îi fusese interzis; era aproape sigur că povara temelor va fi şi mai grea, având în vedere că examenele se apropiau; iar Dumbledore rămânea la fel de distant ca întotdeauna. De fapt, dacă nu ar fi fost A.D.-ul, Harry se gândi că l-ar fi rugat pe Sirius să-l lase să plece de la Hogwarts şi să rămână în Casa Cumplită.
Apoi, chiar în ultima zi de vacanţă, se întâmplă ceva care îl făcu pe Harry să privească îngrozit întoarcerea la şcoală.
― Harry, dragul meu, zise doamna Weasley, băgându-şi capul pe uşa de la camera lui şi a lui Ron, unde cei doi jucau şahul vrăjitorilor, urmăriţi de Hermione, Ginny şi Şmecherilă, poţi să vii până în bucătărie? Domnul profesor Plesneală vrea să îţi vorbească.
Harry nu realiză imediat ce spusese femeia; unul dintre turnurile sale era implicat într-o luptă violentă cu un pion de-al lui Ron şi îl încuraja entuziasmat.
― Striveşte-l, striveşte-l, e doar un pion, boule. Mă scuzaţi, doamnă Weasley, ce aţi spus?
― Profesorul Plesneală, dragul meu. În bucătărie. Ar vrea să vorbiţi.
Harry rămase cu gura căscată de groază. Se uită în jur la Ron, Hermione şi Ginny, iar toţi îl priviră la rândul lor cu gu¬ra căscată. Şmecherilă, pe care Hermione îl ţinuse cu dificul¬tate în ultimul sfert de oră, sări fericit pe tablă şi toate piesele fugiră să se adăpostească de el, chiţăind cât puteau de tare.
― Plesneală? zise Harry în gol.
― Domnul profesor Plesneală, dragul meu, spuse ea cu reproş. Acum, hai, repede, mi-a zis că nu poate să stea mult.
― Ce vrea de la tine? zise Ron enervat după ce doamna Weasley ieşi din cameră. Nu ai făcut nimic rău, nu?
― Nu! spuse Harry indignat, storcându-şi creierul şi gândindu-se ce ar fi putut să-l determine pe Plesneală să vină după el tocmai la Casa Cumplită. Oare luase un "T" la ultima temă?
După două-trei minute, deschise uşa de la bucătărie şi îl descoperi pe Sirius şi pe Plesneală aşezaţi amândoi la masa lungă, uitându-se urât în direcţii opuse. Liniştea dintre ei mustea de o antipatie reciprocă. Pe masă, în faţa lui Sirius se găsea o scrisoare deschisă.
― Ăă, zise Harry, pentru a-şi anunţa prezenţa.
Plesneală îşi întoarse privirea spre el, cu chipul încadrat de două perdele de păr negru şi slinos.
― Ia loc, Potter.
― Vezi tu, Plesneală, zise Sirius tare, aplecându-se pe spate cu scaunul şi vorbind spre tavan, cred că aş prefera să nu dai ordine aici. Ştii, este casa mea.
Chipul palid al lui Plesneală fu cuprins de o roşeaţă neplăcută. Harry se aşeză lângă Sirius, vizavi de Plesneală.
― Potter, ar fi trebuit să vorbesc singur cu tine, spuse Ples¬neală, cu binecunoscutul surâs apărându-i pe buze, însă Black...
― Sunt naşul lui, spuse Sirius, mai tare ca niciodată.
― Sunt aici din ordinul lui Dumbledore, spuse Plesneală, cu un glas arţăgos, vorbind din ce în ce mai încet şi mai irascibil, dar, te rog, rămâi, Black, ştiu că îţi place să te simţi... implicat.
― Ce vrei să spui cu asta? zise Sirius, lăsându-se în faţă cu sca¬unul pe toate cele patru picioare cu o pocnitură răsunătoare.
― Doar că sunt convins că trebuie să te simţi... Ăă... frus¬trat de faptul că nu poţi să faci nimic folositor pentru Ordin, răspunse cu tâlc Plesneală.
Fu rândul lui Sirius să roşească. Buza lui Plesneală se arcui triumfător, în timp ce el se întoarse spre Harry.
― Potter, domnul director m-a trimis să îţi spun că ar dori să studiezi Occlumanţia în acest semestru.
― Ce să studiez? spuse Harry buimac.
Zâmbetul batjocoritor al lui Plesneală deveni şi mai pro¬nunţat.
― Occlumanţia, Potter. Apărarea magică a minţii împotriva pătrunderii din exterior. O ramură enigmatică a magiei, însă una deosebit de folositoare.
Inima lui Harry începu să bată cât se poate de repede. Apărarea împotriva pătrunderii din exterior? Dar nu era posedat, toţi fuseseră de acord cu asta...
― De ce trebuie să studiez Occlu... sau ce o fi? izbucni el.
― Pentru că domnul director crede că este o idee bună, zise Plesneală calm. Vei primi lecţii private o dată pe săp¬tămână, însă nu vei spune nimănui ce faci şi mai ales nu lui Dolores Umbridge. Ai înţeles?
― Da, spuse Harry. Cine îmi va fi profesor?
Plesneală ridică o sprânceană.
― Eu, zise el.
Harry avu o senzaţie groaznică, de parcă i s-ar fi topit măruntaiele. Alte ore cu Plesneală ― dar ce făcuse pentru a me¬rita aşa ceva? Se uită repede spre Sirius după ajutor.
― De ce nu poate să fie Dumbledore profesorul lui Harry? întrebă Sirius agresiv. De ce tu?
― Probabil pentru că este privilegiul pe care îl au directorii de a delega sarcini mai puţin plăcute, spuse Plesneală mieros. Te asigur că nu m-am rugat să primesc acest rol. Potter, te aştept luni seara la ora şase fix. În biroul meu. Da¬că te întreabă cineva, vii la ore suplimentare de Poţiuni Vin¬decătoare. Toţi cei care te-au văzut la orele mele nu vor putea nega că nu ai nevoie, continuă el ridicându-se.
Se întoarse şi dădu să plece, cu pelerina neagră, de drum, umflându-se în urma sa.
― Stai puţin, zise Sirius, îndreptându-se în scaun.
Plesneală se întoarse cu faţa spre ei, zâmbind batjocoritor.
― Mă cam grăbesc, Black. Spre deosebire de tine, eu nu am timp nelimitat la dispoziţie.
― Atunci, o să trec direct la subiect, zise Sirius, ridicându-se. Era ceva mai înalt decât Plesneală, care, observă Harry, strânse pumnul în buzunarul pelerinei pe ceea ce Harry era sigur că era mânerul baghetei.
― Dacă aud că te foloseşti de lecţiile astea de Occlumanţie ca să-i faci zile fripte lui Harry, mie o să-mi dai socoteală.
― Ce înduioşător, zise Plesneală sarcastic. Dar sunt sigur că ai observat că Potter este la fel ca tatăl său, nu?
― Da, am observat, spuse Sirius mândru.
― Păi, atunci trebuie să ştii că este atât de arogant, încât criticile pur şi simplu nu pot să-l atingă, spuse Plesneală cu viclenie.
Sirius dădu brusc scaunul la o parte şi înconjură masa spre Plesneală, scoţându-şi bagheta. Plesneală făcu la rândul său la fel. Se pregăteau să se înfrunte. Sirius părea negru de supărare, iar Plesneală avea un aer calculat, uitându-se când la vârful baghetei lui Sirius, când la faţa lui.
― Sirius! zise Harry tare, însă Sirius nu-l auzi.
― Te-am avertizat, Smiorcăitus, zise Sirius, cu chipul la vreo treizeci de centimetri de cel al lui Plesneală, nu mă interesează că Dumbledore crede că te-ai schimbat, eu ştiu adevărul...
― A, dar de ce nu i-o spui? şopti Plesneală. Sau ţi-e teamă că s-ar putea să nu ia în serios sfatul unui om care se as¬cunde de şase luni în casa mamei sale?
― Spune-mi, ce mai face Lucius Reacredinţă? Presupun că e încântat că acum câinele său credincios lucrează la Hog¬warts, nu-i aşa?
― Apropo de câini, zise Plesneală cu blândeţe, ştii că Lu¬cius Reacredinţă te-a recunoscut, ultima dată când ai riscat o plimbare de plăcere pe afară? Inteligentă mişcare, Black, Faptul că ai fost văzut în siguranţă pe un peron dintr-o gară... ţi-a dat o scuză excelentă ca să nu fii nevoit să mai ieşi pe viitor din bârlogul în care te ascunzi, nu-i aşa?
Sirius ridică bagheta.
― NU! strigă Harry, sărind peste masă şi încercând să se pună între ei. Sirius, nu!
― Mă faci laş? răcni Sirius, încercând să-l dea deoparte pe Harry, fără ca acesta să se mişte.
― Păi, da, presupun că da, spuse Plesneală.
― Harry... dă-te ― la ― o ― parte! se răsti Sirius, dându-l mai încolo cu mâna liberă.
Uşa de la bucătărie se deschise şi în pragul ei se iviră toţi membrii familiei Weasley, plus Hermione, părând toţi foarte fericiţi, cu domnul Weasley, care mergea mândru în mijlocul lor, îmbrăcat cu o pijama în dungi peste care avea un fulgarin.
― Vindecat! le anunţă el vesel tuturor celor din bucătărie. Complet vindecat!
El şi toţi ceilalţi Weasley înlemniră în prag, privind scena din faţa lor, care se întrerupse în plină desfăşurare, iar Sirius şi Plesneală se uitară spre uşă, cu baghetele îndreptate către faţa celuilalt şi cu Harry încremenit între ei, ţinând o mână întinsă către fiecare, şi încercând să-i despartă.
― Pe barba lui Merlin, zise domnul Weasley, cu zâmbetul pierindu-i de pe chip, ce se întâmplă aici?
Şi Sirius, şi Plesneală îşi coborâră baghetele. Harry se uită când la unul, când la altul. Amândoi aveau o expresie de dispreţ absolut pe chip, şi totuşi, păreau să fi fost treziţi la realitate de apariţia neaşteptată a atâtor martori. Plesneală îşi puse bagheta în buzunar, traversă grăbit bucătăria şi trecu pe lângă familia Weasley fără să zică un cuvânt. Se uită înapoi din uşă.
― Ora şase, luni seara, Potter.
Şi plecă. Sirius se uită urât după el, cu bagheta pe lângă corp.
― Ce s-a întâmplat? întrebă iar domnul Weasley.
― Nimic, Arthur, spuse Sirius, care respira greu, de parcă tocmai ar fi alergat câţiva kilometri. Doar o discuţie amicală între doi vechi prieteni din şcoală.
Zâmbi, părând să facă un efort extraordinar.
― Ia zi... te-ai vindecat? Ce veste bună, cum nu se poate mai bună.
― Da, nu-i aşa? zise doamna Weasley, conducându-şi soţul către un scaun. I-a ieşit până la urmă vraja vindecătorului Smethwick, a găsit un antidot pentru ce-o fi avut şarpele ăla în colţi şi Arthur a învăţat că nu e bine să se joace cu medi¬cina încuiaţilor, nu-i aşa? adăugă ea, destul de ameninţător.
― Da, Molly, da, draga mea, spuse domnul Weasley supus.
Cina din seara aceea ar fi trebuit să fie veselă, având în vedere că domnul Weasley era din nou alături de ei. Harry îşi dădu seama că Sirius se străduia să fie aşa, şi totuşi, când naşul lui nu se chinuia să râdă tare la glumele lui Fred şi George, sau nu le oferea celorlalţi ceva de mâncare, chipul îi revenea la o expresie posomorâtă, meditativă. Între el şi Harry se aflau Mundungus şi Ochi-Nebun, care veniseră să-l felicite pe dom¬nul Weasley. Harry vroia să discute cu Sirius, să-i spună că nu ar trebui să ţină cont de nimic din ce spusese Plesneală, că Plesneală îl stârnea deliberat şi că toţi ceilalţi nu îl considerau un laş pentru că făcea cum îi spuse Dumbledore şi rămânea în Casa Cumplită. Dar nu avu ocazia să o facă şi, urmărind pri¬virea sumbră de pe chipul lui Sirius, Harry se întrebă din când în când dacă ar fi îndrăznit să îi spună, în cazul în care ar fi avut prilejul. În schimb, le spuse în şoaptă lui Ron şi Hermi¬one că trebuia să ia lecţii de Occlumanţie de la Plesneală.
― Dumbledore vrea să nu mai ai visele alea cu Cap-de-Mort, zise Hermione imediat. Păi, nu o să-ţi pară rău dacă nu o să le mai ai, nu?
― Alte ore cu Plesneală? zise Ron îngrozit. Aş prefera să am coşmaruri!
Trebuiau să se întoarcă la Hogwarts cu Autobuzul Sal¬vator în ziua următoare, însoţiţi din nou de Tonks şi Lupin. Aceştia îşi luau micul dejun în bucătărie când coborâră Harry, Ron şi Hermione în dimineaţa aceea. Când Harry deschise uşa, adulţii păreau să fi fost în miezul unei conver¬saţii şoptite; toţi se uitară spre ei speriaţi şi tăcură.
După un mic-dejun luat în grabă, îşi puseră toţi hainele şi fularele împotriva dimineţii cenuşii şi reci de ianuarie. Harry avu o strângere neplăcută în piept; nu voia să-şi ia la revedere de la Sirius. Avea un presentiment neplăcut faţă de această despărţire; nu ştia când mai aveau să se vadă şi simţea că era obligaţia sa să îi spună ceva lui Sirius, ca să-l împiedice să facă vreo prostie. Harry era îngrijorat că acu¬zaţia lui Plesneală de laşitate îl rănise atât de tare pe Sirius, încât acesta ar fi putut pune la cale o ieşire nesăbuită din Casă Cumplită chiar acum. Însă înainte să îi dea prin cap ce să spună, Sirius îi făcu semn să vină la el.
― Vreau să iei asta, zise el încet, dându-i repede lui Harry un pachet ambalat destul de neglijent, cam de mărimea unei cărţi cartonate.
― Ce este? întrebă Harry.
― Un mod în care să mă anunţi dacă Plesneală îţi face probleme. Nu, nu-l deschide aici! zise Sirius, cu o privire neliniştită spre doamna Weasley, care încerca să-i convingă pe gemeni să poarte mănuşi tricotate. Nu cred că Molly ar fi de acord ― dar vreau să-l o foloseşti dacă ai nevoie de mine, da?
― Bine, zise Harry, băgând pachetul în buzunarul interior al hainei, dar ştiind că, indiferent ce era, nu avea să-l folosească.
Nu vroia câtuşi de puţin să-l scoată el pe Sirius din acest loc sigur, indiferent cât de urât avea să se poarte Plesneală cu el la orele viitoare de Occlumanţie.
― Atunci, hai, zise Sirius, bătându-l pe umăr pe Harry şi zâmbind sumbru.
Înainte ca Harry să mai poată spune ceva, urcară amân¬doi, oprindu-se în faţa uşii de la intrare, plină de lanţuri şi zăvoare, înconjuraţi de familia Weasley.
― La revedere, Harry, ai grijă de tine, zise doamna Weasley, îmbrăţişându-i.
― Pe curând, Harry, şi te rog fii cu ochii în patru după şerpi pentru mine! zise domnul Weasley binevoitor, dând mâna cu el.
― Da... sigur, zise Harry distrat.
Era ultima şansă de a-i spune lui Sirius să aibă grijă; se întoarse, se uită în ochii naşului său şi deschise gura să vorbească, însă, înainte să o poată face, Sirius îl îmbrăţişă scurt cu o mână şi zise aspru:
― Ai grijă de tine, Harry.
În clipa următoare, Harry se trezi împins către aerul glacial de iarnă, cu Tonks (care astăzi era bine deghizată sub forma unei femei înalte, îmbrăcate în tweed, cu părul gri închis) îndemnându-l să coboare.
Uşa casei de la numărul doisprezece se trânti în urma lor. Coborâră treptele din faţă după Lupin. Când ajunse pe trotuar, Harry se uită în jur. Casa de la numărul doisprezece se micşora repede, în timp ce celelalte două care o încadrau se întinseră în lăţime, făcând-o să se micşoreze. O fracţiune de secundă mai târziu, casa dispăru cu totul.
― Hai, cu cât ajungem mai repede în autobuz, cu atât mai bine, zise Tonks, iar lui Harry i se păru că văzu neliniştea în privirea pe care ea o aruncă în jurul pieţei.
Lupin întinse mâna dreaptă.
BANG.
Un autobuz mov cu trei etaje apăruse din senin în faţa lor, ratând de puţin cel mai apropiat felinar, care sări în spate ca să nu fie lovit.
Un tânăr slab, cu coşuri, cu urechi mari, într-o uniformă mov sări pe trotuar şi zise:
― Bun venit în...
― Da, da, ştim, mulţumim, zise Tonks repede. Hai, urcaţi, urcaţi...
Şi îl împinse pe Harry sus pe scară, pe lângă şoferul care se holbă la Harry când acesta trecu prin dreptul său.
― Hei ― e 'Arry...!
― Dacă îi strigi numele, te blestem până nu mai rămâne nimic din tine, murmură Tonks ameninţător, împingându-le acum pe Ginny şi pe Hermione.
― Întotdeauna am vrut să merg cu chestia asta, zise Ron fericit, alăturându-i-se lui Harry şi uitându-se în jur.
Ultima dată când Harry călătorise cu Autobuzul Salvator fusese seară, iar cele trei etaje fuseseră pline de paturi de aramă. Acum, dimineaţa devreme, era năpădit de o varietate de scaune desperecheate, grupate la întâmplare în jurul ferestrelor. Unele păreau să fi căzut când autobuzul se oprise brusc în faţa Casei Cumplite; nişte vrăjitoare şi vrăjitori încă se ridicau bombănind şi cuiva îi alunecase plasa pâ¬nă în capătul celălalt al autobuzului: pe toată podeaua era împrăştiat un amestec neplăcut de mormoloci, gândaci şi creme de budincă.
― Se pare că trebuie să ne despărţim, zise Tonks vioi, uitân¬du-se după nişte scaune libere. Fred, George şi Ginny, aşezaţi-vă pe locurile acelea din spate... Remus poate să stea cu voi.
Ea, Harry, Ron şi Hermione urcară până la ultimul nivel, unde existau două scaune libere chiar în faţa autobuzului şi încă două în spate. Stan Shunpike, şoferul, îi urmă entuzi¬asmat pe Harry şi pe Ron până în spate. Capetele se întoar¬seră în timp ce trecea Harry şi, când acesta se aşeză, văzu cum toate chipurile reveniră la poziţia iniţială.
În timp ce Harry şi Ron îi dădeau amândoi câte unspre¬zece sicli lui Stan, autobuzul porni, clătinându-se într-un mod neplăcut. Înconjură huruind Piaţa Cumplită, mergând când pe trotuar, când pe stradă, apoi, cu un alt BANG răsu¬nător, fură toţi daţi pe spate; scaunul lui Ron căzu cu totul şi Pigwidgeon, pe care îl ţinuse în poală, ţâşni din colivie şi zbură ciripind înnebunit până în capătul celălalt al auto¬buzului, unde se aşeză în schimb pe umărul lui Hermione. Harry, care evitase de puţin să cadă, ţinându-se de un su¬port de lumânare, se uită pe fereastră: acum goneau pe ceea ce părea să fie o autostradă.
― Chiar pe lângă Birmingham, zise Stan fericit, răspun¬zând întrebării lui nerostite, în timp ce Ron se aduna de pe podea. Îţi merge bine, 'Arry? Ţi-am văzut numele prin ziare de o grămadă de ori în vara asta, da' n-a fost niciodată ceva de bine. I-am zis lui Ern, nu părea să fie smintit când l-am cunoscut noi, ca să vezi, nu-i aşa?
Le dădu biletele şi continuă să se uite captivat la Harry. Se părea că lui Stan nu îi păsa cât de smintit era cineva, atâta timp cât era destul de cunoscut ca să apară în ziare. Autobuzul Salvator se balansă alarmant, depăşind un şir de maşini pe interior. Uitându-se către partea din faţă a autobuzului, Harry o văzu pe Hermione acoperindu-şi ochii cu mâinile, cu Pigwidgeon balansându-se fericit pe umărul ei.
BANG.
Scaunele se dădură iar în spate când Autobuzul Salvator sări de pe autostrada de lângă Birmingham şi ajunse pe un drum liniştit de ţară, plin de viraje strâmte. Gardurile vii de pe ambele părţi ale drumului se dădeau la o parte cu salturi, în timp ce ei o luau pe margine. De aici ajunseră pe strada principală dintr-un oraş aglomerat, apoi pe un viaduct înconjurat de dealuri înalte, iar pe urmă pe un drum bătut de vânt între două platouri înalte, de fiecare dată cu un BANG puternic.
― M-am răzgândit, murmură Ron, ridicându-se de pe po¬dea pentru a şasea oară, nu mai vreau să merg niciodată cu chestia asta.
― Fiţi atenţi, la următoarea e 'Ogwarts, zise Stan vesel, clătinându-se spre ei. Femeia aia autoritară din faţă care s-a urcat cu voi ne-a zis să vă lăsăm să coborâţi printre primii. Dar mai întâi o s-o lăsăm pe doamna Marsh să coboare ― se auzi cineva care vărsa la etajul de dedesubt, iar apoi un zgo¬mot îngrozitor, ca de împroşcare ― nu se simte tocmai bine.
Câteva clipe mai târziu, Autobuzul Salvator se opri scârţâind în faţa unui mic bar care se dădu la o parte ca să evite coliziunea. Îl auziră pe Stan îndemnând-o să coboare pe săraca doamnă Marsh, precum şi şuşotelile uşurate ale pasagerilor alături de care fusese la etajul doi. Autobuzul porni mai departe, prinzând viteză, până când...
BANG.
Treceau prin Hogsmeade, unde era plin de zăpadă. Harry zări "Capul de mistreţ" pe strada sa lăturalnică, firma de lemn cu capul tăiat de mistreţ scârţâind din cauza vântului de iarnă. Parbrizul mare fu lovit de bucăţele de zăpadă. În cele din urmă se opriră în faţa porţilor şcolii Hogwarts.
Lupin şi Tonks îi ajutară să coboare cu bagajele, apoi se dădură şi ei jos, ca să îşi ia la revedere. Harry aruncă o privire în sus spre cele trei etaje ale Autobuzului Salvator şi văzu că toţi pasagerii se uitau în jos la ei, cu nasurile lipite de geamuri.
― O să fiţi în siguranţă când o să intraţi pe domeniu, zise Tonks, aruncând o căutătură cercetătoare spre drumul pustiu. Să aveţi un semestru plăcut, bine?
― Aveţi grijă de voi, zise Lupin, dând mâna cu toţi şi ajun¬gând într-un târziu şi la Harry. Şi fii atent, Harry, coborî el vocea, în timp ce ceilalţi schimbau ultimele cuvinte de adio cu Tonks, ştiu că nu-ţi place Plesneală, dar este un specialist excelent în Occlumanţie şi noi toţi ― inclusiv Sirius ― vrem să înveţi să te aperi, aşa că să te străduieşti, da?
― Da, sigur, zise Harry cu greutate, uitându-se la chipul ridat prematur al lui Lupin. Păi, pe curând.
Toţi şase merseră cu greu pe drumul alunecos către cas¬tel, trăgându-şi cuferele după ei. Hermione vorbea deja despre cum voia să mai tricoteze nişte pălării pentru spiriduşi înainte să se culce. Harry se uită înapoi când ajun¬seră la uşa dublă de stejar de la intrare; Autobuzul Salvator dispăruse deja şi aproape că îşi dorea să fi fost încă în el, având în vedere ce îl aştepta în seara aceea.

*

Harry îşi petrecu cea mai mare parte a acelei zile îngro¬zit la gândul celor ce se vor întâmpla seara. Cele două ore de Poţiuni din dimineaţa aceea nu îl ajutară deloc să îşi calmeze temerile, Plesneală fiind la fel de antipatic ca întot¬deauna. Starea sufletească îi fu afectată şi mai tare de mem¬brii A.D. care veneau mereu la el pe holuri în pauze, între¬bând plini de speranţă dacă se întâlneau în seara aceea.
― Vă anunţ eu în modul obişnuit când o să fie următoa¬rea întrunire, zicea Harry de fiecare dată, dar nu pot astă-seară, trebuie să mă duc la... ăă... Poţiuni Vindecătoare.
― Te duci la Poţiuni Vindecătoare? întrebă Zacharias Smith cu un aer de superioritate, încolţindu-l pe Harry în holul de intrare după prânz. Dumnezeule mare, trebuie să fii la pă¬mânt. Plesneală nu face de obicei ore suplimentare, nu-i aşa?
În timp ce Smith se îndepărta cu paşi mari, într-un mod enervant de vesel, Ron se uită urât după el.
― Vrei să arunc o vrajă? Încă pot să-l nimeresc de aici, zise el, ridicând bagheta şi ţintind între omoplaţii lui Smith.
― Las-o baltă, zise Harry deprimat. Asta o să creadă toată lumea, nu-i aşa? Că sunt tâm...
― Bună, Harry zise o voce din spatele lui.
Se întoarse şi o văzu pe Cho stând acolo.
― A, zise Harry în timp ce stomacul lui făcu un salt neplăcut. Bună!
― Harry, noi mergem la bibliotecă, zise Hermione hotă¬râtă, în timp ce îl apuca pe Ron de cot şi îl trăgea către scara de marmură.
― Ai avut un Crăciun frumos? întrebă Cho.
― Da, nu a fost rău, zise Harry.
― Al meu a fost destul de liniştit, spuse Cho, care, cine ştie de ce, părea destul de stânjenită. Ăă... se mai face o excursie în Hogsmeade luna viitoare, ai văzut anunţul?
― Poftim? A, nu, nu m-am uitat la avizier de când m-am întors.
― Da, este de Ziua Îndrăgostiţilor...
― Bine, spuse Harry, întrebându-se de ce îi spunea asta. Păi, presupun că vrei să...?
― Doar dacă vrei şi tu, zise ea nerăbdătoare.
Harry făcu ochii mari. Voise să spună, "Presupun că vrei să ştii când are loc următoarea întâlnire A.D.?" însă răspun¬sul ei nu părea să se potrivească.
― Eu... ăă... zise el.
― A, e în ordine, dacă nu vrei, zise ea, oarecum jignită. Nu-ţi face griji. Ne... ne mai vedem.
Se îndepărtă. Harry rămase uitându-se după ea, cu creierul funcţionându-i la viteză maximă. Apoi o piesă se puse în mişcare.
― Cho! Hei... CHO!
Fugi după ea, ajungând-o din urmă la jumătatea scării de marmură.
― Ăă... vrei să mergi cu mine în Hogsmeade de Ziua Îndrăgostiţilor?
― Ooo, da! zise ea, făcându-se roşie ca focul şi zâmbindu-i larg.
― În ordine... păi... atunci aşa rămâne, zise Harry, care simţi că până la urmă ziua nu avea să fie total pierdută, şi ţopăi realmente până la bibliotecă, după Ron şi Hermione, înaintea orelor de după-amiază.
Însă până la ora şase în seara aceea, nici măcar bucuria de a o fi invitat cu succes pe Cho în oraş nu putu să liniştească sentimentul de rău augur care era mai intens cu fiecare pas pe care îl făcea Harry spre biroul lui Plesneală.
Se opri în faţa uşii când ajunse acolo, dorindu-şi să fi fost aproape oriunde altundeva. Apoi, trăgând aer în piept, cio¬căni şi intră.
Camera întunecoasă era înţesată cu rafturi pe care se aflau sute de borcane cu bucăţele cleioase de animale şi plante care pluteau în poţiuni multicolore. Într-un colţ era un dulap plin de ingrediente din care Plesneală îl acuzase cândva pe Harry ― nu fără motiv ― că furase ceva. Însă lui Harry îi fu atrasă atenţia de biroul unde, într-o baie de lumină, se găsea un lighean de piatră nu tocmai adânc, inscripţionat cu rune şi simboluri. Harry îl recunoscu imediat ― era Pensivul lui Dumbledore. Întrebându-se ce căuta acolo, tresări când din umbră se auzi vocea rece a lui Plesneală.
― Închide uşa după tine, Potter!
Harry îl ascultă, cu sentimentul îngrozitor că devenise prizonier. Când se întoarse, Plesneală apăru în lumină şi îi indică în tăcere scaunul din faţa biroului. Harry se aşeză şi la fel făcu şi Plesneală, cu ochii negri şi reci fixaţi asupra lui Harry, şi cu o antipatie evidentă în fiecare trăsătură a feţei.
― Ei bine, Potter, ştii de ce eşti aici, zise el. Domnul direc¬tor m-a rugat să îţi predau Occlumanţia. Tot ce pot să sper este că te vei dovedi mai priceput decât la Poţiuni.
― Da, zise Harry scurt.
― Chiar dacă ăsta nu este un curs obişnuit, Potter, zise Plesneală, cu ochii îngustându-i-se ameninţător, eu sunt tot profesorul tău şi drept urmare poţi să îmi spui şi acum "domnule" sau "domnule profesor".
― Da... domnule, zise Harry.
― Acum, Occlumanţia. Aşa cum ţi-am zis în bucătăria na¬şului tău, această ramură a magiei blochează mintea împo¬triva pătrunderii şi a influenţei magice.
― Şi de ce crede domnul profesor Dumbledore că am nevoie de ea, domnule? zise Harry, uitându-se direct în ochii lui Plesneală şi întrebându-se dacă profesorul îi va răspunde. Plesneală îi întoarse privirea pentru o clipă şi apoi spuse dispreţuitor:
― Potter, sunt convins că până şi tu trebuie să-ţi fi dat seama până acum. Lordul Întunecat este foarte priceput la Legilimanţie...
― Ce este asta? Domnule?
― Este abilitatea de a scoate sentimente şi amintiri din mintea altcuiva...
― Poate să citească gândurile? zise Harry repede, adeverindu-i-se cele mai mari temeri.
― Potter, nu eşti deloc subtil, zise Plesneală, cu o sclipire a ochilor întunecaţi. Nu înţelegi delimitările fine. Este unul din¬tre defectele care te fac un creator de poţiuni lamentabil.
Plesneală se opri pentru o clipă, părând să savureze plăcerea de a-l fi insultat pe Harry, înainte să continue.
― Doar Încuiaţii vorbesc de "citirea gândurilor". Mintea nu este o carte care poate fi deschisă după voie şi examinată oricând. Gândurile nu sunt gravate în interiorul craniilor, pentru a putea fi înţelese de orice invadator. Mintea este ceva complex şi pluristratificat, Potter ― sau cel puţin aşa sunt majoritatea minţilor, zise el zâmbind batjocoritor. Însă este adevărat că aceia care stăpânesc Legilimanţia pot, în anumite condiţii, să cerceteze minţile victimelor şi să interpreteze corect ceea ce descoperă. Lordul Întunecat, de exemplu, ştie aproape întotdeauna când este minţit. Doar cei pricepuţi la Occlumanţie pot să îşi închidă acele sentimente şi amintiri care contrazic minciuna şi pot în felul ăsta să rostească lucruri false în prezenţa sa fără să fie descoperiţi.
Indiferent ce spunea Plesneală, lui Harry Legilimanţia i se părea că era cititul gândurilor şi nu îi plăcea deloc cum suna.
― Aşa că ar putea să ştie ce gândim chiar acum? Domnule?
― Lordul Întunecat se află la o distanţă considerabilă, iar pereţii şi domeniul Hogwarts sunt păzite de multe vrăji şi far¬mece antice, care asigură siguranţa fizică şi mintală a celor care locuiesc aici, zise Plesneală. Timpul şi spaţiul contează în magie, Potter. Contactul vizual este de obicei esenţial în Legilimanţie.
― Păi atunci, de ce trebuie să învăţ Occlumanţie?
Plesneală îl privi pe Harry, trecându-şi în acest timp un deget lung şi subţire peste buze.
― Se pare că regulile obişnuite nu se aplică şi în cazul tău, Potter. Blestemul care n-a reuşit să te omoare pare să fi creat un fel de legătură între tine şi Lordul Întunecat. Dovezile sugerează că uneori, când mintea este cel mai relaxată şi mai vulnerabilă ― când dormi, de exemplu ― îm¬părtăşeşti gândurile şi trăirile Lordului Întunecat. Domnul director crede că nu este de dorit ca lucrurile să continue astfel. Doreşte să te învăţ cum să îţi blochezi mintea împotri¬va Lordului Întunecat.
Lui Harry reîncepu să-i bată inima cu putere. Explicaţia nu avea nici un dram de logică.
― Dar de ce vrea domnul profesor Dumbledore să o împiedice? întrebă el brusc. Nu prea îmi place, dar a fost folositor, nu-i aşa? Adică... am văzut cum şarpele ăla l-a atacat pe domnul Weasley şi, dacă nu aş fi făcut-o, domnul profesor Dumbledore nu ar fi putut să-l salveze, nu-i aşa? Domnule?
Plesneală se holbă la Harry pentru câteva clipe, trecându-şi în continuare un deget peste buze. Când vorbi din nou, o făcu rar şi deliberat, de parcă ar fi cântărit fiecare cuvânt.
― Se pare că Lordul Întunecat nu a ştiut de legătura dintre voi până de foarte curând. Se pare că până acum i-ai trăit sentimentele şi i-ai împărtăşit gândurile, fără ca el să fie la curent. Totuşi, viziunea pe care ai avut-o cu puţin timp înainte de Crăciun...
― Cea cu şarpele şi cu domnul Weasley?
― Nu mă întrerupe, Potter, zise Plesneală pe un ton periculos. După cum spuneam, viziunea pe care ai avut-o cu puţin timp înainte de Crăciun a reprezentat o incursiune atât de puternică în gândurile Lordului Întunecat...
― Eu am fost în mintea şarpelui, nu în a lui!
― Parcă tocmai ţi-am spus să nu mă întrerupi, Potter!
Însă lui Harry nu îi păsa că Plesneală era supărat; cel puţin avea şansa să-i dea de cap acestei chestiuni; Harry se mişcase în scaun, fără să îşi dea seama, şi ajunsese chiar pe margine, încordat de parcă ar fi fost gata să-şi ia zborul.
― Cum de am văzut prin ochii şarpelui, dacă-i împărtăşesc gândurile lui Cap-de-Mort?
― Nu pronunţa numele Lordului Întunecat! răcni Plesneală.
Urmă o tăcere de rău augur. Cei doi se uitară urât unul la altul peste Pensiv.
― Domnul profesor Dumbledore îi pronunţă numele, zise Harry încet.
― Dumbledore este un vrăjitor extraordinar de puternic, murmură Plesneală. Dacă el se poate simţi destul de în siguranţă pentru a-i folosi numele... noi ceilalţi...
Îşi frecă antebraţul stâng, părând să o facă inconştient, în locul unde Harry ştia că avea ars în piele Semnul Întunecat.
― Nu am vrut să ştiu decât motivul pentru care... Începu Harry din nou, cu o voce politicoasă.
― Se pare că ai intrat în mintea şarpelui pentru că acolo era Lordul Întunecat în acel moment, se răsti Plesneală. Poseda şarpele în clipa aceea, iar tu ai visat că erai în el.
― Şi Cap ― el şi-a dat seama că eram acolo?
― Se pare că da, zise Plesneală calm.
― De unde ştiţi? zise Harry imperios. Este doar o bănuială a domnului profesor Dumbledore, sau...?
― Ţi-am zis, spuse Plesneală, stând rigid pe scaun, cu ochii întredeschişi, să îmi spui "domnule".
― Da, domnule, zise Harry nerăbdător, dar de unde ştiţi...?
― Este de ajuns că ştim, spuse Plesneală repezit. Ceea ce contează este că acum Lordul Întunecat este conştient de faptul că reuşeşti să pătrunzi în gândurile şi în sentimentele lui. De asemenea, a dedus că procesul ar putea funcţiona şi invers; adică, şi-a dat seama că ar putea să pătrundă şi el în gândurile şi sentimentele tale...
― Şi ar putea încerca să mă determine să fac ceva? întrebă Harry. Domnule? adăugă el repede.
― S-ar putea, zise Plesneală, cu un aer detaşat şi glacial. Ceea ce ne aduce înapoi la Occlumanţie.
Plesneală îşi scoase bagheta dintr-un buzunar interior al robei şi Harry se încordă pe scaun, însă Plesneală doar îşi duse bagheta la tâmplă şi-i puse vârful la rădăcina slinoasă a părului său. Când o îndepărtă, ieşi o substanţă argintie, întinzân¬du-se de la tâmplă la baghetă ca un fir de borangic care se rupse când profesorul trase bagheta şi căzu graţios în Pensiv, unde se amestecă într-o substanţă alb-argintie, care nu era nici abur, nici lichid. Încă de două ori, Plesneală îşi ridică bagheta la tâmplă şi depuse substanţa argintie în ligheanul de piatră; apoi, fără să dea nici o explicaţie pentru comportamentul său, ridică Pensivul cu grijă, îl duse la o parte pe un raft şi se întoarse cu faţa spre Harry, cu bagheta pregătită.
― Ridică-te şi scoate-ţi bagheta, Potter.
Harry se ridică neliniştit. Cei doi se înfruntară din priviri pe deasupra biroului.
― Poţi să îţi foloseşti bagheta ca să încerci să mă dezarmezi sau ca să te aperi după cum îţi trece prin cap, zise Plesneală.
― Şi dumneavoastră ce o să faceţi? întrebă Harry, uitându-se neliniştit la bagheta lui Plesneală.
― Eu sunt pe cale să încerc să pătrund în mintea ta, spuse Plesneală cu blândeţe. O să încercăm să vedem cât de bine rezişti. Mi s-a spus că ai arătat deja că ai aptitudini, când ai rezistat Blestemului Imperius. Vei descoperi că în acest caz este nevoie de puteri asemănătoare... pregăteşte-te chiar acum. Legilimens!
Plesneală lovi înainte ca Harry să fi fost pregătit, înainte să fi început măcar să se gândească la o formă de opoziţie.
Biroul se roti sub ochii lui şi dispăru; imagine după imagine îi treceau prin minte ca un film derulat rapid şi atât de realist, încât îl făcea inconştient la ce se afla în jur.
Avea cinci ani, îl privea pe Dudley cum mergea pe noua lui bicicletă roşie şi inima îi exploda de invidie... avea nouă ani şi buldogul Spintecătorul alerga după el şi îl făcea să se urce într-un copac, iar soţii Dursley râdeau jos pe peluză... stătea cu Jobenul Magic pe cap şi îi spunea că s-ar descurca la Viperini... Hermione zăcea în aripa spitalului, cu faţa plină de păr des şi negru... o sută de Dementori îl înconjurau lângă lacul întunecat... Cho Chang se apropia de el sub vâsc...
Nu, zise o voce din mintea lui Harry, în timp ce amintirea lui Cho se apropia, nu o să vezi asta, nu o s-o vezi, este ceva personal...
Simţi o durere acută în genunchi. Revăzu biroul lui Plesneală şi-şi dădu seama că se prăbuşise pe jos; se lovise tare cu unul dintre genunchi de un picior al biroului lui Plesneală. Se uită la profesor, care îşi coborâse bagheta şi îşi freca încheie¬tura. Era un semn roşu acolo, ca o urmă de arsură.
― Ai vrut să faci Blestemul Înţepător? întrebă Plesneală calm.
― Nu, zise Harry supărat, ridicându-se de pe podea.
― Aşa m-am gândit şi eu, zise Plesneală dispreţuitor. M-ai lăsat să ajung prea departe. Ai pierdut controlul.
― Aţi văzut tot ce am văzut şi eu? întrebă Harry, fără să fie sigur că vroia să audă răspunsul.
― Fragmente din ce ai văzut tu, zise Plesneală, strângând din buze. Al cui era câinele?
― Al mătuşii Marge, murmură Harry, urându-l pe Plesneală.
― Păi, pentru prima încercare nu a fost atât de jalnic pe cât ar fi putut să fie, spuse Plesneală, ridicându-şi iar bagheta. Până la urmă ai reuşit să mă opreşti, deşi ai pierdut timp şi energie strigând. Trebuie să te concentrezi în continuare. Îndepărtezi prin puterea minţii ceea ce nu vrei să ai aproape şi nu mai eşti nevoit să recurgi la baghetă.
― Încerc, zise Harry supărat, dar nu îmi spuneţi cum!
― Vezi cum te porţi, Potter, spuse Plesneală ameninţător. Acum, vreau să închizi ochii.
Harry îi aruncă o căutătură urâtă, înainte să facă ce i se spusese. Nu îi plăcea ideea de a sta acolo cu ochii închişi, în timp ce Plesneală se afla în faţa lui, cu bagheta în mână.
― Eliberează-ţi mintea, Potter, zise vocea rece a lui Plesneală. Detaşează-te de sentimente...
Însă furia lui Harry faţă de Plesneală continuă să îi curgă prin vine ca veninul. Să se detaşeze de furia sa? La fel de uşor s-ar fi putut detaşa de propriile picioare...
― Nu o faci, Potter... trebuie să fii mai disciplinat de atât... acum, concentrează-te...
Harry încercă să îşi elibereze mintea şi se strădui să nu gândească, să nu îşi amintească şi să nu simtă...
― Hai să mai încercăm o dată... la trei... Unu ― doi ― trei Legilimens!
Un dragon mare şi negru se aşeza pe picioarele din spate în faţa lui... tatăl şi mama sa îi făceau cu mâna dintr-o oglindă fermecată... Cedric Diggory zăcea pe pământ, privindu-l cu nişte ochi pustii...
― NUUUUUUU!
Harry era iar în genunchi, cu faţa în mâini şi îl durea creierul de parcă cineva ar fi încercat să i-l scoată din craniu.
― Ridică-te! zise Plesneală tăios. Ridică-te! Nu te strădu¬ieşti, nu faci nici un efort. Îmi permiţi să îţi pătrund în amintirile de care te temi, îmi oferi nişte arme!
Harry se ridică din nou. Îi bătea inima cu putere, de parcă l-ar fi văzut aievea pe Cedric mort în cimitir. Plesneală părea mai palid decât de obicei şi mai supărat, dar nici pe departe la fel de iritat ca Harry.
― Fac... eforturi, zise acesta printre dinţi.
― Ţi-am spus să te eliberezi de trăiri!
― Da? Păi, în clipa asta îmi este foarte greu, se îmbufnă Harry.
― Atunci vei fi o pradă uşoară pentru Lordul Întunecat! tună Plesneală. Proştii care merg mândri cu inima înainte, care nu îşi pot controla sentimentele, care se delectează cu amintiri triste şi se lăsă provocaţi atât de uşor... cu alte cuvinte, oamenii slabi... nu au nici o şansă împotriva puterilor sale! Îţi va pătrunde în minte ridicol de uşor, Potter!
― Nu sunt slab, zise Harry pe o voce joasă, cuprins de o mânie atât de mare, încât se gândi că ar fi putut să îl atace pe Plesneală cât de curând.
― Atunci dovedeşte-o! Stăpâneşte-te! strigă Plesneală. Controlează-ţi furia, disciplinează-ţi mintea! O să mai încercăm o dată! Acum, pregăteşte-te! Legilimens!
ÎI urmărea pe unchiul Vernon cum bătea în cuie căsuţa poştală... o sută de Dementori pluteau traversând lacul spre el... alerga pe un coridor fără ferestre cu domnul Weasley... se apropiau de uşa neagră şi simplă de la capătul coridoru¬lui... Harry se aşteptă să intre... dar domnul Weasley îl conduse spre stânga, coborând un etaj de trepte de piatră...
― ŞTIU! ŞTIU!
Era iar în patru labe pe podeaua din biroul lui Plesneală, cicatricea îl ustura neplăcut, însă vocea care tocmai îi părăsise buzele era triumfătoare. Se ridică iar şi îl văzu pe Ples¬neală holbându-se la el, cu bagheta ridicată. Se părea că, de data asta, Plesneală ridicase vraja înainte ca Harry să fi apucat să încerce să se opună.
― Ce s-a întâmplat, Potter? întrebă el, privindu-l atent pe Harry.
― Am văzut... mi-am amintit, gemu Harry. Tocmai mi-am dat seama...
― Ce ţi-ai dat seama? întrebă Plesneală tăios.
Harry nu îi răspunse imediat; încă savura momentul de iluminare absolută, în timp ce îşi freca fruntea...
Visase de luni întregi un coridor fără ferestre, care avea în capăt o uşă închisă, fără să priceapă vreodată că era un cal. Acum, revăzând amintirea, ştiu că în tot acest timp visase coridorul pe care fugise cu domnul Weasley pe doisprezece august, când se grăbeau să ajungă la sălile de judecată de la Minister; era holul care ducea la Departamentul Misterelor, iar domnul Weasley fusese acolo când fusese atacat de şarpele lui Cap-de-Mort.
Ridică privirea spre Plesneală.
― Ce se află în Departamentul Misterelor?
― Ce ai spus? întrebă Plesneală încet şi Harry constată foarte satisfăcut că Plesneală se enervase.
― Am întrebat ce se află în Departamentul Misterelor, domnule? zise Harry.
― Şi de ce, mă rog, zise Plesneală rar, întrebi asemenea lucruri?
― Pentru că, spuse Harry, urmărindu-i pe Plesneală şi aşteptându-i reacţia, acel coridor pe care l-am văzut îl visez de luni de zile... tocmai l-am recunoscut... duce la Depar¬tamentul Misterelor... şi cred că acolo există ceva ce Cap de-Mort vrea...
― Ţi-am spus să nu pronunţi numele Lordului Întunecat!
Se uitară urât unul la altul. Harry simţi iar că îl durea cicatricea, însă acum nu-i mai păsa. Plesneală părea agitat; însă când vorbi din nou, era ca şi când ar fi încercat să pară calm şi detaşat.
― În Departamentul Misterelor, Potter, există multe lucruri, dintre care ai înţelege foarte puţine şi nu te priveşte nici unul. Ai priceput?
― Da, zise Harry, frecându-şi încă cicatricea care îl durea şi mai tare.
― Vreau să vii aici miercuri la aceeaşi oră. O să continuăm atunci.
― Bine, zise Harry, dorindu-şi cu disperare să iasă din biroul lui Plesneală şi să-i găsească pe Ron şi Hermione.
― Trebuie să îţi eliberezi mintea de orice trăire în fiecare seară înainte să adormi; să o goleşti, să o faci să fie pustie şi liniştită, înţelegi?
― Da, spuse Harry, care abia dacă îl mai asculta.
― Şi ai grijă, Potter... voi şti dacă nu ai exersat...
― Da, murmură Harry.
Îşi luă ghiozdanul, îl aruncă pe umăr şi se îndreptă grăbit spre uşa de la birou. Când o deschise, se uită înapoi la Plesneală, care era cu spatele la Harry, îşi culegea propriile gânduri din Pensiv şi le punea cu grijă înapoi în propriul cap. Harry ieşi fără să mai spună un cuvânt, închizând cu atenţie uşa în urma lui, cu cicatricea zvâcnindu-i dureros.
Îi găsi pe Ron şi pe Hermione la bibliotecă, unde lucrau la cel mai recent munte de teme date de Umbridge. Alţi elevi, aproape toţi din anul cinci, stăteau la mesele cu lămpi din apropiere, cu nasul în cărţi, şi scriind de zor cu penele, în timp ce cerul de dincolo de fereastra cu şipci verticale se întuneca din ce în ce mai tare. Singurul sunet care se mai auzea era scârţâitul uşor, făcut de unul dintre pantofii lui Madam Pince, în timp ce bibliotecara se plimba ameninţător printre rafturi, respirând în ceafa celor care îi atingeau preţioasele cărţi.
Harry îşi dădu seama că avea frisoane; îl durea în continuare cicatricea şi simţea că avea un început de febră.
Când se aşeză vizavi de Ron şi Hermione, se zări în oglinda din spatele lor; era foarte palid şi cicatricea părea mai evidentă decât de obicei.
― Cum a fost? şopti Hermione, adăugând îngrijorată: Harry, te simţi bine?
― Da... mi-e... bine... nu ştiu. Fiţi atenţi... tocmai mi-am seama de ceva...
Şi le spuse ce se întâmplase şi ce dedusese.
― Deci... vrei să spui că... şopti Ron, în timp ce Madam Pince trecea pe lângă ei, cu pantoful scârţâind uşor, că arma... chestia pe care o vrea Ştii-Tu-cine... se află la Ministerul Magiei?
― În Departamentul Misterelor, acolo trebuie să fie, şopti Harry. Am văzut uşa aia când m-a dus tatăl tău la sălile de judecată, la audierea mea, şi sigur e cea pe care o păzea când l-a muşcat şarpele.
Hermione scoase un oftat lung şi încet.
― Bineînţeles, şopti ea.
― Bineînţeles, ce? zise Ron nerăbdător.
― Ron, gândeşte-te puţin... Sturgis Podmore a încercat să treacă de o uşă de la Ministerul Magiei... aia trebuie să fi fost, e prea mare coincidenţa!
― Cum a încercat Sturgis să intre prin efracţie, când el e partea noastră? întrebă Ron.
― Păi, nu ştiu, recunoscu Hermione. E puţin cam ciudat...
― Ia zi, ce se află la Departamentul Misterelor? îl întrebă Harry pe Ron. Tatăl tău a zis vreodată ceva de asta?
― Ştiu că celor care lucrează acolo li se spune "nevorbitori", zise Ron, încruntându-se. Pentru că nimeni nu pare să ştie exact ce se face acolo... E un loc straniu pentru a ţine o armă.
― Nu e deloc straniu, este perfect logic, spuse Hermione. Presupun că trebuie să fie ceva strict secret, care e prelucrat de Minister... Harry, sigur te simţi bine?
Harry tocmai îşi trecuse ambele mâini peste frunte, de parcă ar fi încercat să o netezească uşor cu fierul.
― Da... mi-e bine, zise el, lăsându-şi în jos mâinile care tre¬murau. Mă simt doar puţin... nu prea îmi place Occlumanţia.
― Presupun că oricine altcineva s-ar simţi la fel de slăbit dacă i-ar fi fost atacată mintea de atâtea ori, spuse Hermione înţelegătoare. Fii atent, hai să ne întoarcem camera de zi, acolo o să fie ceva mai confortabil.
Însă camera de zi era aglomerată, plină de hohote de râs şi de entuziasm; Fred şi George îşi prezentau cel mai recent articol de marfă din magazinul de glume.
― Pălăriile Decapitate! strigă George, în timp ce Fred flutura o pălărie ascuţită, ornată cu o pană pufoasă roz, în faţa elevilor care îl urmăreau. Doi galioni fiecare, ia priviţi-1 pe Fred!
Fred îşi puse pălăria pe cap, zâmbind. Preţ de o clipă arătă doar stupid; apoi îi dispăru atât pălăria, cât şi capul. Mai multe fete ţipară, însă toţi ceilalţi râseră în hohote.
― Şi jos! strigă George, iar mâna lui Fred păru să pipăie după ceva prin aer, deasupra umărului, după care îi reapăru capul, când îşi dădu jos pălăria cu pană roz.
― Dar cum funcţionează pălăriile alea? zise Hermione, cu atenţia distrasă de la teme, privindu-i pe Fred şi pe George. Mă rog, e clar că e un fel de Vrajă de Invizibilitate, dar este destul de deşteaptă, având în vedere că a extins câmpul invizibilităţii dincolo de limitele unui obiect fermecat... Însă îmi imaginez că farmecul nu ar dura prea mult timp.
Harry nu răspunse; îi era rău.
― Trebuie să fac asta mâine, murmură el, punându-şi loc în ghiozdan cărţile pe care tocmai le scosese.
― Păi, atunci notează-ţi în agenda de teme, zise Hermione încurajator. Ca să nu uiţi.
Harry şi Ron schimbară nişte priviri rapide, după care Harry băgă mâna în ghiozdan, scoase agenda şi o deschise nesigur.
― Nu o lăsa pe mai târziu, eşti de mâna a doua ― un molâu! îl certă cartea, în timp ce Harry îşi nota tema pentru Umbridge, iar Hermione zâmbea spre agendă.
― Cred că mă duc să mă culc, zise Harry, vârându-şi agenda de teme înapoi în ghiozdan şi gândindu-se să nu uite să o arunce în foc cu prima ocazie.
Traversă camera de zi, ferindu-se de George, care încercă să îi pună o Pălărie Decapitată pe cap, şi ajunse în liniştea şi răcoarea de pe scara de piatră care ducea către dormitoarele băieţilor. Iar îi era rău, exact ca în noaptea în care avusese viziunea cu şarpele, dar se gândi că i-ar fi prins bine să se întindă puţin.
Deschise uşa camerei sale şi făcu un pas dincolo de prag, când simţi o durere atât de puternică, încât crezu că cineva îi despicase creştetul. Nu ştia unde era, dacă stătea întins sau în picioare, şi nici măcar cum îl cheamă.
În urechi îi răsună un râset nebunesc... era mai fericit decât fusese de foarte mult timp... Încântat, înnebunit, triumfător... se întâmplase ceva minunat, absolut minunat...
― Harry? HARRY!
Cineva îi dăduse o palmă. Râsetul nebunesc fu marcat de un strigăt de durere. Fericirea se scurse din el, însă râsetul continuă...
Deschise ochii şi, făcând-o, îşi dădu seama că râsetul sălbatic venea din propria gură. În clipa în care îşi dădu seama, acesta încetă; Harry se trezi gâfâind pe podea, holbându-se spre tavan, cu cicatricea zvâcnindu-i îngrozitor. Ron era aplecat deasupra lui, părând foarte îngrijorat.
― Ce s-a întâmplat? zise el.
― Nu... nu ştiu... icni Harry, ridicându-se în capul oaselor. Este foarte fericit... foarte fericit...
― Ştii-Tu-Cine?
― S-a întâmplat ceva de bine, bâigui Harry.
Tremura la fel de tare cum făcuse după ce văzuse cum şarpele îl atacase pe domnul Weasley şi îi era foarte rău.
― Ceva ce spera să se întâmple.
Cuvintele se auziră, la fel cum se întâmplase în vestiarul Cercetaşilor, de parcă le-ar fi rostit un străin prin gura lui Harry, şi totuşi, ştia că erau adevărate. Trase aer în piept, impunându-şi să nu vomite pe Ron. Era foarte bucuros că Dean şi Seamus nu erau acolo ca să-l vadă.
― Hermione mi-a zis să vin să văd ce faci, spuse Ron încet, ajutându-l pe Harry să se ridice în picioare. A spus că la ora asta probabil că eşti vulnerabil, după ce s-a jucat Plesneală cu mintea ta... Totuşi, presupun că o să-ţi fie de ajutor de-acum încolo, nu-i aşa?
Se uită nesigur la Harry, în timp ce îl ajuta să se ducă la patul său. Harry încuviinţă nu foarte convins şi se prăbuşi pe perne, simţind dureri în tot corpul după ce căzuse de atâtea ori în seara aceea, cu cicatricea usturându-l în continuare. Nu putea să nu aibă impresia că prima incursiune în Occlumanţie îi slăbise rezistenţa minţii, în loc să i-o întărească, şi se întreba cu un sentiment de mare nelinişte ce se întâmplase de îl făcuse pe Cap-de-Mort mai fericit decât fusese de paisprezece ani încoace.


CAPITOLUL XXV
CĂRĂBUŞUL LA STRÂMTOARE

Întrebarea lui Harry primi un răspuns chiar dimineaţa ur¬mătoare. Când Hermione primi Profetul zilei, îl desfăşură, privi prima pagină pentru o clipă şi scoase un icnet care îi făcu pe toţi cei din jur să se holbeze la ea.
― Ce e? ziseră Harry şi Ron într-un glas.
Drept răspuns, fata întinse ziarul pe masă în faţa lor şi arătă zece fotografii alb-negru care umpluseră prima pagină, nouă dintre ele înfăţişând nişte chipuri de vrăjitori, iar a zecea, o vrăjitoare. Unii dintre cei din fotografii spuneau încet lucruri batjocoritoare; alţii băteau ritmul cu degetele pe rama pozelor, părând impertinenţi. Fiecare fotografie era însoţită de un nume şi de crima pentru care fusese trimisă acea persoană la Azkaban.
Antonin Dolohov, stătea scris sub un vrăjitor cu chipul lung, palid şi schimonosit, care se uita baţjocoritor la Harry, condamnat pentru uciderea brutală a lui Gideon şi Fabian Prewett.
Algernon Rookwood, era indicaţia de sub un bărbat ciupit de vărsat, cu părul slinos, care se sprijinea plictisit de rama pozei, condamnat pentru împărtăşirea unor secrete ale Ministerului Magiei Celui Ce Nu Trebuie Numit.
Însă ochii lui Harry fură atraşi de fotografia vrăjitoarei. Chipul ei ieşise în evidenţă din prima clipă când văzuse pagina.
În poză avea un păr lung, negru, neîngrijit şi nepieptănat, deşi îl văzuse lins, des şi strălucitor. Se uita urât la el cu nişte ochi umbriţi şi cu un zâmbet dispreţuitor pe buzele subţiri. Ca şi Sirius, păstra urme ale unei frumuseţi deosebite, dar ceva ― poate Azkabanul ― îi răpise cea mai mare parte din această frumuseţe.
Bellatrix Lestrange, condamnată pentru torturarea şi schilodirea lui Frank şi Alice Poponeaţă.
Hermione îi dădu un cot lui Harry şi îi arătă titlul de deasupra pozelor, pe care Harry însă nu îl citise, concentrându-se asupra lui Bellatrix.

EVADARE ÎN MASĂ DIN AZKABAN

MINISTERUL SE TEME CĂ BLACK ESTE "PUNCTUL DE REPER" PENTRU VECHII DEVORATORI AI MORŢII

― Black? zise Harry tare. Nu se...?
― Ssst! şopti Hermione disperată. Nu atât de tare... citeşte doar!

Ministerul Magiei a anunţat că aseară a avut loc o evadare în masă din Azkaban.
Vorbind cu reporterii în biroul personal, Cornelius Fudge, Ministrul Magiei, a confirmat că zece prizonieri periculoşi au evadat ieri la primele ore ale serii şi că l-a informat deja pe prim-ministrul Încuiat în legătură cu firea periculoasă a acestor indivizi.