Agatha Christie
Moarte pe Nil
1
Capitolul unu
I
Linnet Ridgeway! Chiar ea! spuse domnul Burnaby, proprietarul barului Three Crowns, și-i dădu un cot tovarășului său. Cei doi bărbați holbară niște ochi rotunzi bucolici și râmaseră cu gurile întredeschise. Un Rolls-Royce masiv, roșu aprins, se oprise în fața Poștei. Din el ieși iute o față, cu capul gol și îmbrăcată într-o rochiță ce părea (dar numai părea) cât se poate de simplă. Era o fată cu păr auriu și cu trăsături regulate, care-i trădau autoritatea, și cu o siluetă încântătoare - o fată cum rar se vedea în Malton-under-Wode. Cu pași repezi, imperativi, intră în localul Poștei. - Ea e! zise din nou domnul Burnaby. Și continuă impresionat, cu voce scăzută: E milionară... Are de gând să bage zeci de mii în proprietatea aia. Piscine, grădini italienești, o sală de bal, plus jumătate din casă dărâmată și reconstruită... - O să aducă bani în oraș, spuse prietenul său, un ins subțire, cam jerpelit. Vocea îi era plină de invidie și de resentiment Domnul Burnaby fu de acord. - Da, e mare lucru pentru Malton-under-Wode. Mare lucru. Domnul Burnaby era mulțumit că așa stăteau lucrurile. - O să ne scuture pe toți cum trebuie, adăugă. - Nu ca, Sir George, zise celălalt. - O, pe el caii l-au nenorocit, replică domnul Burnaby indulgent. N-a avut niciodată noroc. - Cât a luat pentru moșie? - Vreo șaizeci de mii bunicele, așa am auzit. Bărbatul cel subțire scoase un fluierat. Domnul Burnaby continuă triumfător: - Și se zice că ea va mai cheltui șaizeci de mii cu toate reamenajările. - Groaznic! replică subțiraticul. De unde are toți banii ăștia? - Din America, așa am înțeles. Mama ei a fost unica fiică a unuia dintre milionarii ăia ai lor. Ca în filme, nu? Fata ieși din localul Poștei și se urcă în mașină. Bărbatul cel subțire o urmări cu privirea în timp ce pornea motorul și se îndepărta mormăind: - E o mare nedreptate - să arate în felul ăsta. Și bani, și frumusețe - e prea mult! O fată atât de bogată n-ar trebui să fie și frumoasă. Iar asta e chiar frumoasă... Are tot ce-ți poți dori. Nu e drept…
-
II
Extras din rubrica de mondenități a ziarului Daily Blague: 2
Printre cei care luau cina la Chez Ma Tante am zărit-o pe frumoasa Linnet Ridgeway. Stătea la masă cu onorabila Joanna Southwood, cu lordul Windlesham și cu domnul Toby Bryce. Domnișoara Ridgeway, după cum se știe, este fiica lui Melhuish Ridgeway, care s-a căsătorit cu Anna Hartz. A moștenit de la bunicul ei, Leopold Hartz, o avere imensă. Încântătoarea Linnet este senzația momentului, și se zvonește că logodna ei ar putea fi anunțată curând. Cu siguranță lordul Windlesham părea foarte „prins‖!
III
Onorabila Joanna Southwood spuse: - Draga mea, cred că totul are să fie absolut superb! Ședea în dormitorul lui Linnet Ridgeway din Wode Hall. Pe fereastră, dincolo de grădini, se vedea câmpul deschis, mărginit de umbrele albastre ale pădurilor. - E perfect, nu-i așa? zise Linnet. Se sprijinea cu brațele de pervazul ferestrei. Chipul îi era însuflețit, înflăcărat, energic. Lângă ea, Joanna Southwood părea întru câtva ștearsă - o tânără înaltă, subțire, de 27 de ani, cu o figură alungită, inteligentă, și cu sprâncene fantezist pensate. - Și ai făcut atât de multe în atât de puțin timp! Ai avut mulți arhitecți? - Trei. - Cum sunt arhitecții? Nu cred că am văzut vreodată vreunul. - Erau bunicei. Cam nepractici câteodată. - Draga mea, sunt sigură că ai avut tu grijă de asta! Ești cea mai pragmatică ființă din lume! Joanna luă în mână un șirag de perle de pe toaletă. - Bănuiesc că astea sunt adevărate, nu, Linnet? - Bineînțeles. - Știu că e „bineînțeles‖ pentru tine, draga mea, dar n-ar fi la fel pentru majoritatea oamenilor. Mulți s-ar mulțumi cu unele de cultură sau chiar cu imitații. Scumpa mea, sunt absolut incredibile, se asortează perfect. Trebuie să coste o avere! - Ți se par cam vulgare? - Nu, nici vorbă - sunt doar o mostră de frumusețe pură. Cât valorează, până la urmă? - Cam cincizeci de mii. - O sumă de toată frumusețea! Nu ți-e teamă c-o să ți le fure cineva? - Nu, le port în fiecare zi - și, oricum, sunt asigurate. - Dă-mi voie să le port până la cină, te rog! M-aș simți atât de bine! Linnet râse. - Desigur, dacă vrei. - Știi, Linnet, te invidiez cu adevărat. Ai pur și simplu tot ce-ți poți dori. Iată-te la douăzeci de ani propria stăpână, cu o avere incalculabilă, frumoasă și debordând de sănătate. Și mai ești și deșteaptă! Când împlinești douăzeci și unu de ani? - În iunie. O să dau atunci o mare petrecere de majorat la Londra. - Și pe urmă ai de gând să te măriți cu Charles Windlesham? Toți gazetărașii ăștia dezgustători de scandal sunt puși pe jar. Iar Charles ți-e într-adevăr incredibil de devotat. Linnet dădu din umeri. - Nu știu. Adevărul e că nu vreau să mă mărit cu nimeni deocamdată. 3
Draga mea, câtă dreptate ai! După aceea nu mai e niciodată același lucru, nu? Telefonul sună strident, și Linnet se duse să răspundă. - Da? Alo? Îi răspunse vocea majordomului. - Vă caută domnișoara de Bellefort. Să vă fac legătura? - Bellefort? O, da, desigur, fă-mi legătura. Se auziră un clic și apoi o voce, însuflețită, plăcută, ușor gâfâind. - Bună ziua, domnișoara Ridgeway? Linnet! - Jackie, draga mea! N-am mai auzit nimic de tine de o grămadă de vreme! - Știu. E groaznic. Linnet, aș vrea nespus de mult să te văd. - Draga mea, nu poți să vii până aici? Să-mi vezi noua pasiune. Mi-ar face o plăcere grozavă să ți-o arăt. - Chiar asta voiam să fac. - Foarte bine, ia repede un tren sau o mașină. - Așa am să fac. Am un hârb cu două locuri. Am cumpărat-o pentru 15 lire. În unele zile se comportă foarte frumos, dar are toane. Dacă nu ajung până la ora ceaiului, să știi că de vină e vreun capriciu de-al ei. La revedere, scumpa mea. Linnet puse receptorul jos și se apropie din nou de Joanna. - E prietena mea cea mai veche, Jacqueline de Bellefort. Am fost împreună la o mănăstire de maici din Paris. A avut un ghinion teribil. Tatăl ei era conte francez, mama - americancă, din Sud. Tatăl a fugit cu o altă femeie, iar mama ei și-a pierdut toți banii în crahul bursei de pe Wall Street. Jackie a rămas complet lefteră. Nu știu cum o fi reușit să se descurce în ultimii doi ani. Joanna își tot lustruia unghiile sângerii. Se lăsă pe spate, cu capul într-o parte, examinând rezultatul. - Draga mea, lungi ea vocalele, nu e oare plicticos? Dacă prietenii mei pățesc vreo nenorocire, eu renunț imediat la ei! Sună foarte crud, dar astfel sunt scutită de o mulțime de neplăceri mai târziu! Întotdeauna fie vor să le împrumuți bani, fie își deschid vreun atelier de croitorie, și trebuie să cumperi de la ei tot felul de haine oribile. Sau se apucă de pictat abajururi, sau de confecționat eșarfe. - Adică, dacă mâine mi-aș pierde toți banii, m-ai lăsa balta?Da, scumpa mea, te-aș lăsa. Nu poți spune că nu sunt sinceră! Îmi plac numai oamenii care au succes. Și ai să descoperi că lucrul ăsta e valabil pentru aproape toată lumea - numai că majoritatea nu vor să-l recunoască. Spun doar că nu se mai pot înțelege nicicum cu Mary, cu Emily sau cu Pamela! „Problemele astea au făcut-o atât de acră și de ciudată, biata de ea!‖ - Ce dezgustătoare ești, Joanna! - Doar dau din coate, ca toată lumea. - Eu nu dau din coate! - Din motive evidente! Nu ai de ce să fii hrăpăreață când ai niște tutori chipeși, în floarea vârstei, care îți plătesc o sumă enormă în fiecare lună. - Și nu ai dreptate în ceea ce o privește pe Jacqueline, spuse Linnet. Nu e o cerșetoare. Am vrut să o ajut, dar nu m-a lăsat. E îngrozitor de mândră. - De ce crezi că ține să te vadă atât de repede? Pun pariu că vrea ceva. Așteaptă doar și ai să vezi. - Părea entuziasmată de ceva, recunoscu Linnet. Jackie se ambala întotdeauna foarte tare. Odată a înfipt un briceag în cineva! - Ah, ce pasionant! - Un băiat chinuia un câine. Jackie a încercat să-l facă să se oprească, el n-a vrut, ea l-a tras și l-a smucit, și până la urmă a scos un briceag și l-a înfipt în el. A fost o scenă absolut îngrozitoare!
-
4
Cred și eu. Sună de-a dreptul neplăcut! Camerista lui Linnet intră în odaie. Murmurând câteva scuze, luă o rochie din șifonier și ieși cu ea. - Ce-i cu Marie? întrebă Joanna. Se vede că a plâns. - Biata de ea! Știi că ți-am spus că voia să se mărite cu un tip care avea o slujbă în Egipt. Nu aflase prea multe despre el, așa că m-am gândit că era cazul să-l verific. S-a dovedit că avea deja o soție - și trei copii. - Cred că-ți faci o mulțime de dușmani, Linnet. - Dușmani? Linnet era surprinsă. Joanna încuviință din cap și se servi cu o țigară. - Da, dușmani, scumpa mea. Ești atât de cumplit de eficientă. Și te pricepi mult prea bine să faci exact ceea ce trebuie. Linnet râse. - Nici gând, n-am nici un dușman pe lumea asta.
-
5
IV
Lordul Windlesham stătea sub cedrul din fața casei, contemplând proporțiile grațioase ale lui Wode Hall. Nimic nu-i știrbea frumusețea de modă veche - noile clădiri și dependințe se înălțau după colț, nevăzute. Era o priveliște plăcută și pașnică, scăldată în lumina apusului de toamnă. Și totuși, pe măsură ce privea, Charles Windlesham vedea din ce în ce mai puțin Wode Hall. În fața ochilor îi apărea în schimb tot mai clar o clădire elisabetană mai impozantă, cu un parc vast, pe un fundal mai auster... Era casa familiei sale, Charltonbury, și în fața ei se vedea o siluetă - silueta unei fete cu păr auriu strălucitor și cu un chip însuflețit ce trăda încrederea în sine... Linnet, stăpână la Charltonbury! Lordul se simțea plin de speranțe. Refuzul ei nu fusese nici pe departe definitiv. Era mai degrabă o amânare. Ei bine, el își putea permite să mai aștepte... Cât de uimitor de bine se potriveau toate! Era, desigur, preferabil să se însoare cu o persoană bogată, dar nevoia nu-l presa într-atât încât să fie nevoit ca, la o adică, să-și ignore sentimentele. Iar pe Linnet o iubea. Și-ar fi dorit s-o aibă de soție chiar și dacă ar fi fost practic lipsita de orice mijloace, în loc să fie una dintre cele mai bogate fete din Anglia. Numai că, din fericire, Linnet era una dintre cele mai bogate fete din Anglia... Mintea lordului Windlesham croia tot felul de planuri de viitor. Să obțină poate administrația moșiei Roxdale, să restaureze aripa de vest, să nu mai fie nevoit să-și închirieze cabana de vânătoare din Scoția... Charles Windlesham visa cu ochii deschiși.
V
Era ora patru când micul automobil hârbuit cu două locuri se opri pe pietrișul din fața casei cu un scrâșnet. Din el ieși o fată - o ființă micuță, zveltă, cu o claie de păr întunecat - care se repezi pe scări și trase zdravăn de clopoțel. Câteva minute mai târziu era introdusă în sufrageria lungă și impozantă, și un majordom cu mutră de preot o prezentă pe tonul mohorât propriu slujbei sale: - Domnișoara de Bellefort. - Linnet! - Jackie! Windlesham stătea deoparte, privind cu înțelegere cum mica ființă impetuoasă se aruncă asupra lui Linnet cu brațele deschise. - Lordul Windlesham - domnișoara de Bellefort, prietena mea cea mai bună. „O copilă drăguță‖, se gândi el - nu chiar drăguță, dar cu siguranță atrăgătoare, cu părul acela negru inelat și cu ochii enormi. Lordul murmură câteva nimicuri politicoase, și apoi ieși pe nesimțite, lăsându-le pe cele două prietene singure. Jacqueline se năpusti îndată asupra lui Linnet - într-un fel care, își aminti aceasta, îi era caracteristic. - Windlesham? Windlesham? Deci ăsta e bărbatul despre care ziarele spun întotdeauna că ți-e logodnic! Te măriți, Linnet? Chiar te măriți? Linnet murmură: - Poate. - Draga mea! Mă bucur atât de mult! Arată bine. - A, nu fi atât de sigură - nici eu nu sunt încă. - Bineînțeles că nu! Reginele își aleg întotdeauna cu multă grijă prințul consort. - Nu fi ridicolă, Jackie. 6
Dar ești o regină, Linnet! Ai fost întotdeauna. Sa Majesté, la reine Linette. Linette la blonde! Iar eu - ei bine, eu sunt confidenta reginei. Domnișoara de onoare și de încredere. - Jackie, scumpa mea, vorbești prostii! Unde ai fost tot timpul ăsta? Dispari pur și simplu și nu scrii niciodată. - Urăsc să scriu scrisori. Unde am fost? Eh, cam pe trei sferturi scufundată. în SLUJBE. Slujbe sinistre cu femei sinistre! - Scumpa mea, ce mult aș fi vrut să... - Profit de generozitatea reginei? Ei bine, draga mea, sinceră să fiu, exact de asta sunt aici. Nu, nu ca să-ți cer bani cu împrumut. Încă n-am ajuns acolo! Dar am venit să-ți cer o mare favoare. - Dă-i drumul! - Dacă ai să te măriți cu Windlesham, poate că ai să mă înțelegi. Pentru câteva clipe, Linnet păru buimăcită. Apoi fața i se lumină. - Jackie, vrei să spui că...? - Da, scumpa mea. Sunt logodită!Deci asta era! Mi s-a părut mie că arătai cumva foarte plină de viață. Arăți întotdeauna așa, bineînțeles, dar acum parcă mai mult ca de obicei. - Chiar așa mă și simt. - Spune-mi despre el. - Îl cheamă Simon Doyle. E mare, lat în umeri, incredibil de simplu și de copilăros, și absolut adorabil! E sărac - nu are nici un ban. E ceea ce se numește un băiat bun de la țară - dar dintr-o regiune foarte săracă -, fiul cel mai mic, și tot tacâmul. Familia lui e din Devonshire. Îi place mult viața la țară, dar în ultimii cinci ani a trăit la Londra, lucrând într-un birou aglomerat. Iar acum firma lor face concedieri, și el a rămas fără slujbă. Linnet, am să mor dacă nu mă mărit cu el! Am să mor! Am să mor! Am să mor... - Nu fi ridicolă, Jackie. - Am să mor, îți spun eu! Sunt nebună după el. Și el e nebun după mine. Nu putem trăi unul fără altul. - Draga mea, chiar că te-ai înfierbântat! - Știu. E groaznic, nu? Dragostea asta te prinde cu totul și nu mai ai ce-i face. Jacqueline făcu o scurtă pauză. Ochii ei întunecați se dilatară, devenind deodată tragici. Fu străbătută de un fior. Câteodată e... înfricoșător! Eu și Simon am fost făcuți unul pentru altul. N-am să iubesc niciodată pe nimeni altcineva. Și tu trebuie să ne ajuți, Linnet. Am auzit că ai cumpărat locul ăsta, și mi-a venit o idee. Ascultă, va trebui să ai un administrator - poate chiar doi. Aș vrea să-i dai slujba lui Simon. - Oh! Linnet era surprinsă. Jacqueline continuă grăbită: - Să știi că se pricepe de minune la chestiile astea. Știe totul despre moșii - a crescut el însuși pe una. Și are și un pic de experiență în afaceri. Oh, Linnet, ai să-i dai o slujbă, nu, de dragul meu? Dacă nu se descurcă, dă-l afară. Dar se va descurca. Și putem locui într-o căsuță, și am să te văd tot timpul, și totul în grădina va fi absolut divin. Jacqueline se ridică de pe scaun. Spune da, Linnet. Spune da. Frumoasa mea Linnet! Linnet cea înaltă cu părul de aur! Linnet cea deosebită! Spune da! - Jackie... - Da? Linnet izbucni în râs. - Jackie cea ridicolă! Adu-l aici pe tânărul tău domn și lasă-mă să-l văd, și apoi mai stăm de vorbă. Jackie se repezi asupra ei, sărutând-o exuberant.
-
7
Draga mea Linnet - ești o adevărată prietenă! Știam eu că așa e. Nu m-ai lăsa niciodată baltă - niciodată. Ești cea mai minunată ființă din lume. La revedere. - Dar, Jackie, credeam că rămâi. - Eu? Nu. Mă întorc la Londra, și mâine mă întorc și-l aduc pe Simon, și aranjăm totul. O să-ți placă mult de tot. E foarte dulce. - Dar nu poți măcar să aștepți să luăm ceaiul? - Nu, nu pot, Linnet. Sunt prea entuziasmată. Trebuie să mă întorc și să-i spun lui Simon. Știu că sunt nebună, draga mea, dar n-am ce face. Mă aștept ca măritișul să mă vindece. Pare întotdeauna să aibă un efect liniștitor asupra oamenilor. Când ajunse la ușă, Jacqueline se întoarse, stătu o clipă, apoi se repezi înapoi spre Linnet și o îmbrățișa încă o dată în grabă. - Draga mea Linnet, nu mai e nimeni ca tine.
-
8
VI
Domnul Gaston Blondin, proprietarul micului restaurant monden Chez Ma Tante, nu era un om căruia să-i facă plăcere să-și flateze clientela. Vizitatorii săi bogați, frumoși, celebri sau aristocratici puteau să aștepte mult și bine să fie observați și tratați cu toate onorurile. Numai în cazuri foarte rare domnul Blondin își permitea, cu o condescendență grațioasă, să salute vreun client, să îl însoțească la o masă privilegiat amplasată și să schimbe cu el câteva remarci cât se poate de pertinente. În seara aceasta, domnul Blondin își exercitase de trei ori prerogativele regale - o dată cu o ducesă, a doua oară cu un jocheu faimos și a treia, cu un omuleț cu înfățișare comică, posesor al unor mustăți negre uriașe, care unui vizitator întâmplător i-ar fi părut că nu onorează prin nimic restaurantul Chez Ma Tante. Dar domnul Blondin era cât se poate de onctuos față de oaspetele său. Deși de jumătate de oră doritorilor li se spunea că nu mai sunt mese libere, una apăru acum în mod misterios, amplasată într-o poziție foarte bună. Domnul Blondin își conduse clientul la ea dând toate semnele că era de-a dreptul impresionat. - Oh, dar bineînțeles, pentru dumneavoastră se găsește întotdeauna o masă, Monsieur Poirot! Ce bine ar fi dacă ne-ați onora mai des cu prezența! Hercule Poirot surâse, amintindu-și de un vechi incident în care fuseseră implicați un cadavru, un ospătar, domnul Blondin și o foarte frumoasă doamnă1. - Sunteți prea amabil, Monsieur Blondin, spuse el. - Sunteți singur, Monsieur Poirot? - Da, sunt singur. - Ei bine, Jules, aici de față, va compune pentru dumneavoastră un mic meniu asemenea unui poem - un adevărat poem! Femeile, oricât de încântătoare ar fi, au marele dezavantaj că ne distrag atenția de la mâncare! Astăzi vă veți savura cina, Monsieur Poirot, vă promit. Cât despre vin... Urmă o conversație destul de tehnică, la care asistă și sus-numitul Jules, maître d'hôtel. Înainte de a se depărta, domnul Blondin mai zăbovi puțin, coborându-și vocea la un ton confidențial. - Aveți treburi grave de rezolvat? Poirot clătină din cap. - Sunt, din păcate, un om fără treburi, spuse el încet. Am făcut ceva economii la vremea mea și dispun acum de mijloacele necesare pentru o viață de trândăvie. - Vă invidiez. - Nu, nu, n-ar fi înțelept din partea dumneavoastră. Vă asigur că nu e atât de plăcut pe cât sună. Poirot oftă. Zicala că omul a fost nevoit să inventeze munca pentru a scăpa de efortul de a gândi e cât se poate de adevărată. Domnul Blondin făcu un gest de uimire. - Dar sunt atâtea alte lucruri de făcut! Puteți călători! - Da, pot să călătoresc. Am făcut-o deja. Iarna aceasta am să vizitez, cred, Egiptul. Clima, se spune, e minunată. Poți scăpa de ceață, de zilele cenușii, de monotonia ploii neîntrerupte din Anglia. - O, Egiptul! șopti domnul Blondin. - Mi se pare că acum se poate chiar ajunge acolo cu trenul, evitând orice călătorie pe mare, afară de traversarea Canalului Suez.
Falsă trimitere la un caz cunoscut al lui Hercule Poirot. Agatha Christie face adesea aluzii la întâmplări sau personaje din alte romane ale sale, dar Gaston Blondin nu apare nicăieri altundeva în opera scriitoarei, (n.tr.)
1
9
A, marea, nu vă pică prea bine, nu? Hercule Poirot clătină din cap și fu scuturat de un fior. - Nici mie, spuse domnul Blondin înțelegător. E curios efectul pe care îl are asupra stomacului. - Dar numai asupra anumitor stomacuri! Sunt oameni care nu suferă nici un pic de râu de mare. Ba chiar le place! - O nedreptate a bunului Dumnezeu, spuse domnul Blondin. Dădu trist din cap și, meditând la impietatea proferată, se retrase. Masa fu pusă de ospătari îndemânatici, aproape neauziți. Apărură felii subțiri de pâine prăjită, unt, un recipient cu gheața - toate accesoriile unei cine rafinate. Orchestra de negri se dezlănțui într-o ciudată simfonie de note discordante. Londra dansa. Hercule Poirot privea în jur cu atenție, înregistrând impresiile în spațiul ordonat al minții sale. Ce plictisite și obosite erau cele mai multe dintre fețe! Unii dintre bărbații aceia solizi se simțeau totuși bine... în timp ce pe chipurile partenerelor lor părea să se citească mai degrabă o răbdare stoică. Femeia aceea grasă în purpuriu radia... Fără îndoială, grăsimea oferă anumite compensații în viață... o însuflețire, o ardoare de care cei cu forme mai de model sunt lipsiți. Destul de mulți tineri - unii inexpresivi, alții plictisiți, alții categoric nefericiți. Ce absurd e să numești tinerețea vremea fericirii - tinerețea, perioada celei mai acute vulnerabilități! Privirea lui Poirot se îmblânzi când dădu peste un cuplu de pe ring. Făceau o pereche potrivita - el era înalt și spătos, ea, subțire și delicată. Două trupuri care se mișcau perfect în ritmul fericirii. Fericire că erau acolo, la ora aceea, împreună. Dansul se opri brusc. Lumea aplaudă, și melodia porni din nou. După un al doilea encore, cei doi se întoarseră la locurile lor, în apropierea mesei lui Poirot. Fata se îmbujorase, râdea. În timp ce se așeza, Poirot putu să-i studieze fața, pe care și-o ridicase, luminată de râs, spre partenerul ei. Ochii ei sugerau și altceva în afara bucuriei. Hercule Poirot clătina din cap cu îndoială. - Ține prea mult la el, micuța, spuse pentru sine. Nu e prea sănătos. Nu, chiar deloc. Apoi prinse din zbor o vorbă: - Egipt. Vocile lor îi ajungeau la urechi foarte clar - a ei era tânără, plină de vioiciune, arogantă, cu vagi r-uri mai moi, străine; a lui, plăcută, joasă, într-o engleză cultivată. - Nu zic hop înainte de a sări pârleazul, Simon. Iți spun eu că Linnet nu ne va lăsa baltă! - Și dacă o las eu baltă pe ea? - Prostii - slujba ți se potrivește perfect. - De fapt, cred că da... Sincer, nu mă îndoiesc de priceperea mea. Și am de gând să fac o treabă bună - de dragul tău! Fata râse ușor - un râs de fericire pură. - O să așteptăm trei luni, ca să fim siguri că nu ești concediat, și apoi... - Și apoi am să îți pun la picioare tot ce am - asta-i ideea, nu? - Și, cum spuneam, o să mergem în Egipt în luna de miere. La naiba cu grijile bănești! Toată viața mi-am dorit să merg în Egipt. Nilul, piramidele, nisipul... El spuse, cu o voce ușor înecată: - O să-l vedem împreună, Jackie... împreună. Nu e grozav? - Chiar mă întreb. O să fie și pentru tine la fel de grozav ca pentru mine? Îți dorești și tu la fel de mult ca mine? Vocea ei era deodată ascuțită - și ochii dilatați - aproape temătoare. Răspunsul bărbatului veni imediat, fără ezitare: - Jackie, nu fi absurdă. Dar fata repetă:
-
10
Mă întreb... Apoi dădu din umeri. Hai să dansăm. Hercule Poirot murmură pentru sine: Une qui aime et un qui se laisse aimer. Da, și eu mă întreb.
11
VII
Joanna Southwood spuse: - Și dacă e vreo brută? Linnet clătină din cap. - Nu, sunt sigură. Am încredere în gustul lui Jacqueline. - Da, dar oamenii nu se comportă rău în dragoste, chiar dacă sunt niște ticăloși, murmură Joanna. Linnet clătină din cap enervată și schimbă subiectul. - Trebuie să mă duc să-l văd pe domnul Pierce pentru proiectele acelea. - Proiecte? - Da, niște bordeie vechi, absolut insalubre. Vreau să le dărâm și să-i mut pe oameni din ele. - Ce salubru și generos din partea ta, draga mea! - Oricum trebuiau să plece. Chițimiile acelea se află chiar în apropierea noii mele piscine. - Și cei care locuiesc acolo sunt de acord să plece? - Majoritatea sunt încântați. Unul sau doi se comportă prostește - de fapt, de-a dreptul enervant. Par să nu-și dea seama în ce condiții incomparabil mai bune vor trăi! - Dar presupun că ție nu-ți prea pasă de ce spun ei, nu? - Draga mea Joanna, e numai spre binele lor. - Da, draga mea. Sunt convinsă. Bine cu de-a sila. Linnet se încruntă. Joanna râse. - Haide, doar ești tiranică, recunoaște. Un tiran binevoitor, dacă vrei. - Nu sunt nicidecum tiranică. - Dar îți place să faci totul după capul tău! - Nu neapărat. - Linnet Ridgeway, poți să te uiți în ochii mei și să-mi dai măcar un singur exemplu de situație în care n-ai putut să faci exact ceea ce ți-ai dorit? - Nenumărate. - O, da, „nenumărate‖, dar nici un singur exemplu concret. Și nu poți inventa unul, draga mea, oricât ai încerca! Linnet Ridgeway și cursa ei triumfală în mașina ei de aur! - Crezi că sunt egoistă? întrebă tăioasă Linnet. - Nu - doar irezistibilă. Efectul combinat al banilor și al farmecului personal. Totul se pleacă în fața ta. Ce nu poți cumpăra cu bani, cumperi cu un surâs. Rezultatul? Linnet Ridgeway, Fata-Care-Are-Totul. - Joanna, nu fi ridicolă! - Oare nu ai totul? - Ba bănuiesc că da... Dar sună cumva respingător. - Bineînțeles că e respingător, draga mea! Probabil că în curând vei fi cumplit de plictisită și de blazată. Până atunci însă, savurează-ți cursa triumfală în mașina de aur. Mă întreb doar chiar mă întreb - ce se va întâmpla când vei vrea să o iei pe o stradă pe care scrie: „Interzis circulației publice‖. - Nu fi stupidă, Joanna. Și, în timp ce lordul Windlesham intra în cameră, Linnet continuă, întorcându-se spre el: Joanna îmi spune tot felul de răutăți. - Din invidie, draga mea, numai din invidie, spuse Joanna indistinct în timp ce se ridica. Nu se scuză că pleacă - căci zărise sclipirea din ochii lui Windlesham. Acesta râmase tăcut un minut sau două. Apoi intră direct în subiect. - Ai luat vreo hotărâre, Linnet? Linnet spuse rar: 12
Oare aș fi grosolană dacă...? Bănuiesc că, dacă nu sunt sigură, ar trebui să spun: „Nu‖... El o întrerupse: - Nu spune asta. Vei avea timp - cât timp dorești. Dar, știi, eu cred că vom fi fericiți împreună. - Vezi tu - Linnet părea că se scuză, aproape ca un copil mă simt atât de bine așa cum sunt, mai ales cu toate astea. Flutura o mână. Mi-am dorit să transform Wode Hall într-o întruchipare a idealului meu de casă la țară, și cred că am reușit, nu ți se pare? - Ba da, Linnet. E minunat. Totul e perfect. Ești foarte inteligentă, Linnet. Charles făcu o pauză, și apoi continuă: Dar îți place și Charltonbury, nu? Bineînțeles că are nevoie să fie modernizat, și toate celelalte. Dar tu te pricepi așa de bine la asta. Îți place s-o faci. - O, desigur, Charltonbury e superb. Linnet vorbi cu un entuziasm autentic, dar în interiorul său simți deodată un fior de gheață. Răsunase acolo o notă străină, discordantă, care nu-i dădea voie să se bucure complet de viața pe care o ducea. Pe moment, nu-și analiză senzația, dar mai apoi, după ce Windlesham plecă, încercă să-și examineze dedesubturile minții. Charltonbury - da, asta era: îi displăcuse întrebarea despre Charltonbury. Dar de ce? Charltonbury era o proprietate destul de faimoasă. Aparținea familiei lui Windlesham de pe vremea reginei Elisabeta. A fi stăpână la Charltonbury i-ar fi conferit o poziție socială de invidiat. Windlesham era una dintre cele mai bune partide din Anglia. Bineînțeles că el nu putea să ia Wode prea în serios... Nu se putea în nici un fel compara cu Charltonbury. Ah, dar Wode era al ei! Ea îl văzuse, îl cumpărase, îl reconstruise și renovase, cheltuise o grămadă de bani cu el. Era posesiunea ei - micul ei regat. Dar, într-un fel, Wode nu ar mai fi contat dacă ea s-ar fi căsătorit cu Windlesham. Ce ar face ei cu două moșii? Și, evident, din cele două, Wode avea să fie cea la care vor renunța. Ea, Linnet Ridgeway, nu ar mai exista. Ar deveni contesa Windlesham, aducătoarea unei zestre considerabile stăpânului de la Charltonbury. Ar fi deja regina cuiva, nu regină, pur și simplu. „Sunt ridicolă‖, își spuse Linnet Dar era curios cât de mult ura ideea de a abandona Wode... Și oare nu exista și altceva care o sâcâia? Vocea lui Jackie, cu acea bizară notă ușor neclară în ea când îi spusese: „Am să mor dacă nu mă mărit cu el. Am să mor. Am să mor...‖ Atât de convinsă, atât de sinceră. Oare ea, Linnet, simțea același lucru pentru Windlesham? Cu siguranță nu. Poate că ea n-ar fi putut simți niciodată așa ceva pentru nimeni. Trebuie să fie foarte plăcut să simți asta... Prin fereastra deschisă se auzi zgomotul unei mașini. Linnet își întrerupse șirul gândurilor, nerăbdătoare. Probabil erau Jackie și tânărul ei cavaler. Se va duce și îi va întâmpina. Linnet stătea în ușă în timp ce Jacqueline și Simon Doyle coborâră din mașină. - Linnet! Jackie se repezi spre ea. El e Simon. Simon, iat-o pe Linnet. E cea mai minunată persoană din lume. Linnet văzu un bărbat înalt, lat în umeri, cu ochi albaștri întunecați, cu un păr castaniu aspru și ondulat, cu o bărbie pătrată și cu un zâmbet atrăgător, simplu, băiețesc... Îi întinse mâna. Mâna care o strânse drept răspuns era fermă și caldă... Lui Linnet îi plăcu felul în care tânărul o privi, cu o neprefăcută admirație. Jackie îi spusese că Linnet era extraordinară, și în mod evident lui i se părea extraordinară...Un soi de beție caldă și plăcuta i se răspândi în trup. - Nu e minunat totul? spuse ea. Intră, Simon, și dă-mi voie să-mi întâmpin noul administrator așa cum se cuvine.
-
13
Și, pe când se întorcea să-i conducă în casă, gândi: „Sunt nespus - nespus de fericită. Îmi place prietenul lui Jackie... îmi place foarte tare...‖ Și apoi avu o tresărire bruscă de durere: „Norocoasa...‖
14
VIII
Tim Allerton se lăsă pe spate în fotoliul său de răchită și căsca, privind marea. Apoi aruncă o căutătură piezișă spre mama sa. Doamna Allerton era o femeie căruntă, de vreo cincizeci de ani, care se ținea încă foarte bine. Expresia severă a gurii sale de fiecare dată când își privea fiul era o încercare de a-și ascunde marea afecțiune pentru el, dar până și străinii se lăsau rareori păcăliți de acest subterfugiu, iar lui Tim însuși îi era foarte clar cum stau lucrurile. - Chiar îți place Mallorca, mamă? întrebă el. - Hm, se gândi o clipă doamna Allerton, e ieftin aici. - Și frig, spuse Tim cu un ușor tremur. Era un tânăr înalt, slăbuț, cu părul negru și pieptul mai degrabă îngust. Gura sa avea o expresie foarte dulce, ochii îi erau triști, și bărbia, nedecisă. Avea mâini lungi și delicate. Amenințat de tuberculoză cu ceva ani în urmă, Tim nu avusese niciodată un fizic prea robust. Printre prieteni se știa că „scrie‖, dar era cumva subînțeles că întrebările despre producția sa literară nu ar fi fost bine-venite. - La ce te gândești, Tim? Doamna Allerton îl privea cu îngrijorare. Ochii ei căprui-închis strălucitori exprimau suspiciune. Tim Allerton zâmbi strâmb. - Mă gândeam la Egipt. - Egipt? Vocea doamnei Allerton sugera rezervă. - Căldură adevărată, mamă. Nisipuri de aur, leneveală... Nilul. Mi-ar plăcea să facem o călătorie în sus pe Nil. Ție nu? - Oh, ba da, spuse doamna Allerton cu o voce uscată. Dar Egiptul e scump, dragul meu. Nu e pentru cei care trebuie să-și numere fiecare bănuț. Tim râse. Se ridică și se întinse. Arăta deodată plin de viață și de însuflețire. În glasul lui se simțea o anume febrilitate. - Cheltuielile cad în seama mea. Da, mamă. O mică speculație la bursă. Cu rezultate mai mult decât satisfăcătoare. Am aflat azi-dimineață. - Azi-dimineață? întrebă tăios doamna Allerton. Ai primit o singură scrisoare, și aceea... Se opri brusc și-și mușcă buzele. Tim păru să ezite o clipă între amuzament și enervare. Amuzamentul învinse. - Și aceea, de la Joanna, încheie el pe un ton rece. Într-adevăr, mamă. Ai fi un detectiv pe cinste! Faimosul Hercule Poirot ar trebui să-și simtă amenințată reputația dacă te-ar întâlni. Doamna Allerton arăta mai degrabă iritată. - Am văzut doar din întâmplare scrisul de pe plic... - Și ai știut că nu era al unui agent de bursă? Într-adevăr. De fapt, ieri am aflat. Scrisul bietei Joanna este destul de ușor de identificat - se întinde pe toată suprafața plicului ca o pânză de păianjen. - Ce mai zice Joanna? Ceva noutăți? Doamna Allerton se străduia să pară calmă și nepăsătoare. Prietenia dintre fiul său și verișoara lui de a doua, Joanna Southwood, o deranjase întotdeauna. Nu că „ar fi fost ceva la mijloc‖, cum spunea ea. Era sigură că nu. Tim nu manifestase niciodată vreun interes de ordin sentimental față de Joanna, și nici ea față de el. Atracția mutuală dintre ei părea să se bazeze pe plăcerea bârfelor și pe existența unui număr considerabil de prieteni și de cunoștințe comune. Amândurora le plăceau oamenii și le plăcea să discute despre ei. Joanna avea o limbă ascuțită și un fin simț al umorului. 15
Nu pentru că se temea că Tim ar fi putut să se îndrăgostească de Joanna devenea doamna Allerton cam țeapănă de fiecare dată când Joanna era prezentă sau când soseau scrisori de la ea. Era un alt sentiment, greu de definit - poate o gelozie nemărturisită față de plăcerea vădită pe care Tim părea să o resimtă întotdeauna în compania Joannei. Ea și fiul ei erau tovarăși atât de buni, încât a-l vedea pe Tim absorbit și interesat de o altă femeie îi provoca întotdeauna doamnei Allerton o anumită surpriză. Își închipuia, de asemenea, că în astfel de cazuri prezența ei ridica o barieră între cei doi reprezentanți ai tinerei generații. Adesea dăduse peste ei antrenați în conversații pasionate, care, la vederea ei, păreau să pălească, să o includă și pe ea oarecum forțat, parcă de nevoie. În mod cert, doamna Allerton nu o plăcea pe Joanna Southwood. O găsea nesinceră, afectata și, în esență, superficială. Îi era foarte greu să se abțină de la a-și exprima aceste păreri pe un ton ușor cam exagerat. Înainte de a-i răspunde la întrebare, Tim scoase scrisoarea din buzunar și-și trecu ochii peste ea. Era destul de lungă, observă mama lui. - Nimic deosebit, spuse el. Cei doi Devenish divorțează. Bătrânul Monty a fost reținut pentru conducere sub influența alcoolului. Windlesham a plecat în Canada. Se pare că a fost foarte afectat de refuzul lui Linnet Ridgeway. Care în mod sigur se va căsători cu administratorul acela al ei. - Ce lucru neobișnuit! E o persoană dezgustătoare? - Nu, nici vorbă. E unul dintre membrii familiei Doyle din Devonshire. N-are nici un ban, bineînțeles - și, de fapt, a fost logodit cu una dintre prietenele cele mai bune ale lui Linnet. Asta e cam groasă. - Nu mi se pare deloc plăcut, zise doamna Allerton, roșind. Tim îi aruncă o privire scurtă, plină de afecțiune. - Știu, mamă. Ție nu-ți place când femeile fură soții altora, și chestii de genul ăsta. - Pe vremea mea aveam niște reguli, spuse doamna Allerton. Și erau foarte bune! Tineretul de astăzi pare să creadă că poate să facă orice-i trece prin cap, fără a se teme de urmări. Tim zâmbi. - Nu doar crede. Chiar o face. Vezi Linnet Ridgeway! - Ei bine, mie mi se pare oribil! Tim îi făcu cu ochiul. - Hei, capul sus, bătrânică demodată ce ești! S-ar putea să fiu de acord cu tine. Eu, cel puțin, încă n-am atentat la soția sau la logodnica nimănui. - Sunt sigură că n-ai face-o niciodată, spuse doamna Allerton și adăugă energic: Te-am crescut așa cum trebuie. - Așadar, meritul e al tău, nu al meu. Tim îi zâmbi cu o sclipire de tachinare în ochi, în timp ce împăturea scrisoarea și o băga la loc în buzunar. Doamna Allerton gândi fulgerător: „îmi arată majoritatea scrisorilor, însă din ale Joannei îmi citește numai mici pasaje‖. Dar imediat își alungă din minte gândul acesta nedemn și, ca întotdeauna, decise să se poarte cu noblețe. - Ce mai face Joanna, cum se mai distrează? întrebă ea. 1 - Așa și așa. Zice că vrea să-și deschidă un magazin de delicatese în Mayfair .Joanna vorbește mereu despre cât e de săracă, replică doamna Allerton cu o urmă de ciudă în voce, dar călătorește mai peste tot, și hainele trebuie s-o coste o avere. E întotdeauna foarte frumos îmbrăcată. - Ei, da, spuse Tim, probabil că nu plătește pentru ele. Nu, mamă, nu vreau să spun ceea ceși închipuie mintea ta virtuoasă. Probabil că pur și simplu nu-și plătește croitorii. Doamna Allerton suspină. - N-am înțeles niciodată cum reușesc unii oameni să facă așa ceva. 16
E un talent special, spuse Tim. E de ajuns să ai gusturi suficient de extravagante și nici un pic de simț al valorii banilor, și atunci poți primi credite oricât de mari. - Da, dar până la urmă ajungi în fața Biroului de Falimente, ca bietul Sir George Wode. - Ai o slăbiciune pentru jocheul acela bătrân - probabil pentru că în 1898, la vreun bal, ți-a spus că semeni cu un boboc de trandafir. - Nu mă născusem încă în 1898, replică doamna Allerton cu aplomb. Sir George este un om cu maniere rafinate, și nu-ți permit să-l numești ―jocheu bătrân‖. - Am auzit câteva istorii rizibile despre el de la oameni care știu ce spun. - Pe tine și pe Joanna nu vă interesează ce spuneți despre alții: orice merge, atâta vreme cât e suficient de răutăcios. Tim ridică din sprâncene. - Dragă mamă, dar știu că te-ai cam aprins. Nu-mi închipuiam că bătrânul Wode e unul dintre favoriții tai. - Nu-ți dai seama cât de greu i-a fost să vândă Wode Hall. Ținea extrem de mult la proprietatea aceea. Tim își înfrână tendința de a-i da replica mamei sale. Până la urmă, cine era el să judece oamenii? Îi răspunse în schimb gânditor: - Mda, cred că ai dreptate aici. Linnet l-a invitat să vină și să vadă ce a făcut la Wode Hall, și el a refuzat-o destul de grosolan. - Bineînțeles. Iar ea ar fi trebuit să-și imagineze că nu era cazul să-l invite. - Și mi se pare că el vorbește cu destulă înveninare despre ea - mormăie câte ceva de fiecare dată când o vede. Nu-i poate ierta faptul că i-a oferit un preț atât de bun pentru proprietatea aceea dărăpănată a familiei. - Și oare nu e de înțeles? întrebă doamna Allerton tăios. - Sincer să fiu, spuse Tim calm, nu. De ce să trăiești în trecut? De ce să te agăți de lucruri care s-au întâmplat demult? - Și ce să pui în locul lor? Tim ridică din umeri. - Să-ți trăiești viața, eventual. Să trăiești pasiunea pentru nou. Bucuria de a nu ști niciodată ce-ți rezervă ziua de mâine. În loc de a moșteni o fâșie de pământ nefolositoare, să-ți oferi plăcerea de a face bani pentru tine însuți - prin propriile puteri. - Printr-o speculație reușită la bursă! Tim râse. - De ce nu? - Și dacă speculația se dovedește tot atât de nereușită? - Asta, dragă mamă, e o mișcare lipsită de tact. Și cu totul nepotrivită în ziua de azi... Ce părere ai de excursia în Egipt? - Păi... El o întrerupse, zâmbind. - Deci am stabilit. Amândoi ne dorim să vedem Egiptul. - Și când propui să se întâmple asta? - Luna viitoare. Ianuarie e perioada cea mai potrivită pentru Egipt. O să mai savurăm câteva săptămâni compania extrem de plăcută a oaspeților acestui hotel. - Tim, spuse doamna Allerton cu reproș în glas. Apoi adăugă pe un ton vinovat: Mi-e teamă că i-am promis doamnei Leech că vei merge cu ea la poliție. Nu înțelege o boabă spaniolă. Tim făcu o grimasă. 1 - În legătură cu inelul acela al ei? Rubinul acela sângeriu al fiicei de potcovar ? Tot mai crede că i-a fost furat? Mă duc, dacă vrei, dar e pierdere de vreme. N-o să facă decât să chinuie
1
Joc de cuvinte intraductibil: cuvântul folosit aici pentru „potcovar‖ este horse-leech, o aluzie la numele de familie Leech (n.tr.)
17
câteva cameriste nenorocite. L-am văzut foarte clar pe degetul ei când a intrat în mare în ziua aceea. I-a căzut în apă și pur și simplu n-a observat. - Ea spune că e foarte sigură că și l-a scos de pe deget și l-a lăsat pe noptieră. - Ei bine, nu. L-am văzut cu ochii mei. Femeia asta e stupidă. Orice femeie care se aruncă în mare în decembrie, pretinzând că apa e caldă numai pentru că se întâmplă ca soarele să strălucească în momentul respectiv, e stupidă. Femeile grase oricum n-ar trebui să aibă voie să se scalde în mare; arată respingător în costume de baie. - Zău că mi se pare că ar trebui să nu mă mai scald nici eu, murmură doamna Allerton. Tim scoase un hohot de râs. - Tu? Tu poți să stârnești invidia multor fete tinere. Doamna Allerton oftă și spuse: - Aș fi vrut să fie mai mulți tineri aici, în jurul tău. Tim Allerton clătină din cap vehement. - Eu nu. Noi doi ne simțim foarte bine împreună dacă nu ne deranjează nimeni. - Ți-ar fi plăcut ca Joanna să fie aici. - Nu mi-ar fi plăcut. Vocea lui Tim era neașteptat de decisă. Aici chiar greșești. Joanna mă amuză, dar nu-mi place cu adevărat, și, dacă aș petrece prea mult timp cu ea, m-ar călca pe nervi. Mă bucur că nu e aici. Cred că m-aș împăca ușor cu ideea de a nu o mai vedea niciodată. Apoi adăugă, aproape în șoaptă: Există o singură femeie pe lumea asta pe care o respect și o admir, și cred, draga doamnă Allerton, că știi cine este aceea. Mama sa se înroși, și pe chip îi apăru brusc o expresie buimăcită. Tim spuse pe un ton grav: - Nu sunt prea multe femei cu adevărat plăcute pe lume. Tu ești una dintre ele.
IX
Într-un apartament din New York cu vedere spre Central Park, doamna Robson exclamă: - Vai, dar e minunat! Ești o fată grozav de norocoasă, Cornelia. Cornelia Robson roși. Era o tânără corpolentă, cam stângace, cu ochi căprui ca de câine. - Ah, va fi splendid! spuse ea copleșită. Bătrâna domnișoară Van Schuyler își înclină capul, satisfăcută de reacția rudelor sale sărace. - Întotdeauna mi-am dorit să călătoresc în Europa, suspină Cornelia, dar n-am crezut niciodată că am să ajung acolo. - Domnișoara Bowers mă va însoți, ca de obicei, spuse domnișoara Van Schuyler, dar ca parteneră în societate este cât se poate de mărginită. Cornelia mă poate ajuta în multe feluri. - Aș fi fericita să o fac, verișoară Marie, spuse Cornelia cu însuflețire. Foarte bine, atunci totul e aranjat, încheie domnișoara Van Schuyler. Du-te și găsește-o pe domnișoara Bowers, draga mea. E timpul să-mi beau cocteilul de ouă. Cornelia ieși. Mama ei spuse: - Dragă Marie, îți sunt într-adevăr atât de recunoscătoare! Știi că mi se pare că biata Cornelia suferă mult pentru că nu e remarcată în societate. Lucrul ăsta o face să se simtă cumva umilită. Dacă mi-aș putea permite s-o scot în lume - dar știi cum au stat lucrurile de la moartea lui Ned. - Sunt foarte bucuroasă să o iau cu mine, spuse domnișoara Van Schuyler. Cornelia a fost întotdeauna drăguță și gata să se ocupe de tot felul de mărunțișuri, și nu e atât de egoistă ca mulți dintre tinerii de azi. 18
Doamna Robson se ridică și sărută fața ridată și ușor îngălbenită a rudei sale bogate. - Îți sunt atât de recunoscătoare, declară ea. Pe scări, se întâlni cu o femeie înaltă, care părea foarte energică, ducând un pahar în care se afla un lichid galben spumos. - Deci, doamnă Bowers, vă pregătiți pentru Europa? - O, da, doamnă Robson. - Ce călătorie frumoasă va fi! - O, da, cred că va fi cât se poate de plăcută. - Dar ați mai fost în străinătate până acum? - O, da, doamnă Robson. Am fost la Paris cu domnișoara Van Schuyler, toamna trecută. Dar n-am vizitat niciodată Egiptul. Doamna Robson ezită. - Sper din tot sufletul... că nu vor fi... nici un fel de probleme. Își coborâse vocea. Domnișoara Bowers replică în schimb pe tonul său obișnuit: - O, nu, doamnă Robson. O să am mare grijă de asta. Sunt întotdeauna foarte atentă. Dar o vagă umbră de îngrijorare persistă pe chipul doamnei Robson în timp ce cobora încet mai departe.
19
X
În biroul său din centrul orașului, domnul Andrew Pennington își cerceta corespondența. Deodată, pumnul i se încleștă și se prăbuși cu zgomot pe masă; fața i se făcu roșie ca sângele, și două vene groase i se iviră pe frunte. Apăsă pe un buton de pe masă, și în cameră intră, cu o promptitudine demnă de admirație, o secretară cu o figură inteligentă. - Spune-i domnului Rockford să vină până la mine. - Da, domnule Pennington. Câteva minute mai târziu, Sterndale Rockford, asociatul domnului Pennington, intră în birou. Cei doi bărbați semănau întru câtva - amândoi erau înalți, zvelți, cu părul grizonat și cu fețe inteligente, proaspăt bărbierite. - Ce este, Pennington? Pennington își ridică ochii de pe scrisoarea pe care o recitea. - Linnet s-a măritat! - Poftim? - Ai auzit foarte bine! Linnet Ridgeway s-a măritat! - Cum? Când? Și noi de ce n-am aflat? Pennington se uită la calendarul de pe masă. - Nu era căsătorită când a scris scrisoarea asta, dar acum este. În dimineața zilei de patru. Adică azi. Rockford se prăbuși pe un scaun. - Uau! Fără să ne prevină, nimic! Cine e tipul? Pennington se uită din nou în scrisoare. - Doyle. Simon Doyle. - Ce fel de om e? Ai auzit vreodată de el? - Nu. Nu spune prea multe... Pennington își trecu ochii peste rândurile drepte, ordonate. Am impresia că e ceva secret în toată povestea asta... Dar nu contează. Principalul e că Linnet s-a măritat. Ochii celor doi se întâlniră. Rockford dădu din cap. - Trebuie să ne gândim ce e de făcut, spuse el încet. - Ce putem face? - Asta te întreb și eu. Cei doi bărbați râmaseră așezați în liniște. Apoi Rockford întrebă: - Ai vreun plan? Pennington spuse, lungind cuvintele: - Normandie pleacă astăzi din port. Unul din noi ar putea s-o prindă. - Ești nebun! Și ce să facă? - Avocații aceia englezi... începu Pennington, și se opri. - Ce-i cu ei? Doar n-ai de gând să te duci acolo ca să-i abordezi? Ești nebun! - Nu spun ca unul din noi să meargă în Anglia. - Atunci? Pennington netezi foaia întinsă pe masă. - Linnet pleacă în Egipt în luna de miere. Are de gând să stea acolo o lună, sau chiar mai bine... - Egipt, a? Rockford se gândi o clipă. Apoi își ridică privirea și se uită în ochii celuilalt. - Egipt, spuse el. Deci asta e ideea ta. - Da, o întâlnire întâmplătoare. Într-o excursie. Linnet va fi cu soțul ei, într-o atmosferă de lună de miere... Ar putea să ne iasă. 20
Rockford spuse neîncrezător: - E deșteaptă Linnet... dar... Pennington continuă cu glas încet: - Cred că situația poate fi... rezolvată cumva. Ochii li se întâlniră din nou. Rockford încuviință din cap. - Bine, băiete. Pennington aruncă o privire la ceas. - Va trebui să ne grăbim - oricare din noi va pleca. - Du-te tu, răspunse Rockford prompt. Ai avut întotdeauna trecere la Linnet. „Unchiul Andrew.‖ Exact ce trebuie! Fața lui Pennington se înăspri. - Sper să rezolv lucrurile, zise el. - Trebuie să le rezolvi, îi răspunse asociatul. Situația e critică...
XI
William Carmichael îi spuse tânărului slăbănog care deschisese ușa întrebător: - Trimite-l la mine pe domnul Jim, te rog. Jim Fanthorp intră în cameră și îl privi pe unchiul său cu un aer întrebător. Bătrânul își ridică ochii, dădu din cap și scoase un mormăit. - Hm, ești aici. - M-ați chemat? - Arunca o privire peste chestia asta. Tânărul se așeză și trase teancul de hârtii mai aproape. Bătrânul îl urmărea. - Ei bine? - Domnule, mi se pare cam dubios. Asociatul cel mai în vârstă al firmei Carmichael, Grant & Carmichael scoase din nou mormăitu-i caracteristic. Jim Fanthorp reciti scrisoarea care tocmai sosise cu poșta aeriană din Egipt:... Pare de-a dreptul aiurea să scrii scrisori de afaceri într-o asemenea zi. Am petrecut o săptămână la hotelul Mena House1 și am fost într-o expediție la Fayum2. Poimâine mergem cu vaporul în susul Nilului la Aswan și la Luxor, și poate mai departe, până la Khartoum3. Când am intrat azi-dimineață în biroul agenției Thomas Cook pentru bilete, cine credeți că a fost prima persoană pe care am văzut-o? Andrew Pennington, tutorele meu american. Cred că l-ați cunoscut acum doi ani, când a venit în Anglia. N-aveam habar că se află în Egipt, și el n-avea idee că eu sunt aici! Și nici că m-am măritat! Scrisoarea în care îi spuneam despre căsătorie a ajuns probabil chiar după plecarea lui. Vine și el în aceeași călătorie pe Nil. Ce coincidență, nu? Vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut în toată această perioadă atât de agitată. Eu... Chiar în momentul în care tânărul voia să întoarcă pagina, domnul Carmichael îi luă scrisoarea din mână. - Asta e tot, spuse el. Restul nu contează. Ei bine, ce crezi? Nepotul său se gândi timp de câteva momente, apoi spuse: - Păi, nu cred să fie o coincidență... Celălalt dădu din cap aprobator.
1
2
Hotel luxos din Cairo (n.tr.) Localitate în Egipt unde a fost descoperita o faimoasă mască mortuară din perioada ocupației romane, (n.tr.) 3 Capitala actualului stat independent Sudan, care, din 1899 până în 1956, a fost condominiu al Angliei și al Egiptului (aflat, la rândul lui, sub influență britanică). Orașul este amplasat la confluența Nilului Albastru cu Nilul Alb. (n.tr.)
21
Ți-ar plăcea să faci o călătorie în Egipt? lătră el. Credeți că e recomandabil? Cred că nu avem timp de pierdut. Dar de ce eu? Pune-ți mintea la contribuție, băiete, pune-ți mintea la contribuție. Linnet Ridgeway nu tea întâlnit niciodată; și nici Pennington. Dacă iei avionul, s-ar putea să ajungi acolo la timp. - Nnnn... nu-mi place chestia asta. - Poate că nu-ți place - dar trebuie s-o faci. - E absolut necesar? - După părerea mea, spuse domnul Carmichael, e vital.
-
XII
Îndreptându-și turbanul din mătase orientală pe care îl purta pe cap, doamna Otterbourne spuse cu arțag: - Chiar că nu văd nici un motiv de ce n-am merge în Egipt. Sunt sătulă până peste cap de Ierusalim. Apoi, cum fiica sa nu replica în nici un fel, adăugă: Ai putea cel puțin să răspunzi când ți se vorbește. Rosalie Otterbourne privea o fotografie dintr-un ziar. Sub ea era scris: Doamna Simon Doyle, fostă înainte de căsătorie frumoasa domnișoară Linnet Ridgeway, bine-cunoscută în societate. Domnul și doamna Doyle își petrec vacanța în Egipt. Vrei să mergem în Egipt, mamă? întrebă Rosalie. Da, vreau, răspunse violent doamna Otterbourne. Consider că aici am fost tratate cu o totală lipsă de respect. Prezența mea în acest loc le face reclamă - ar trebui să ne dea o reducere specială. Când le-am făcut aluzie la așa ceva, s-au purtat absolut - dar absolut impertinent. Le-am spus exact ceea ce gândesc despre ei. Fata oftă și spuse: - Toate locurile sunt la fel. Aș vrea să putem pleca deîndată. - Iar în dimineața asta, continuă doamna Otterbourne, directorul hotelului a avut chiar impertinența să îmi spună că toate camerele au fost rezervate dinainte și că suntem rugate să plecăm peste două zile. - Deci va trebui să mergem în altă parte. - Nici gând. Sunt pregătita să-mi apăr drepturile până la capăt. - Bănuiesc că la fel de bine am putea să mergem în Egipt. Nu văd nici o diferență, murmură Rosalie. Doamna Otterbourne fu de acord. - Cu siguranță nu e o chestiune de viață și de moarte. Dar aici greșea - căci era exact o chestiune de viață și de moarte.
-
22
Capitolul doi
E Hercule Poirot, detectivul, spuse doamna Allerton. Ea și fiul ei stăteau pe două fotolii vopsite în roșu aprins În grădina hotelului Cataract din Aswan, urmărind siluetele a două persoane care se îndepărtau - un bărbat scund îmbrăcat într-un costum alb de mătase și o fată înaltă și subțire. Tim Allerton se ridică neobișnuit de brusc în capul oaselor. - Omulețul acela caraghios? întrebă el neîncrezător. - Omulețul acela caraghios. - Ce, Doamne iartă-mă, face aici? Mama sa râse. - Dragul meu, pari de-a dreptul fascinat. De ce oare bărbaților le plac atât de mult crimele? Eu urăsc romanele polițiste și nu le citesc niciodată. Dar nu cred că Monsieur Poirot este aici din vreun motiv ascuns. Îmi închipui că a câștigat destui bani în viață și că acum profită de ei. - Pare să se priceapă s-o ochească pe cea mai frumoasă fată din zonă. Doamna Allerton își înclină ușor capul într-o parte, examinând silueta tot mai îndepărtată a domnului Poirot și a însoțitoarei sale. Fata de lângă el era mai înaltă cu aproape un cap. Pășea frumos, nici țeapăn, nici deșelat. - Pare într-adevăr frumoasă, spuse doamna Allerton, aruncându-i o privire piezișă lui Tim. Oarecum spre surprinderea ei, acesta mușcă momeala. - E mai mult decât OK. Păcat că arata atât de nervoasa și de posomorâtă. - Poate e doar expresia feței ei, dragul meu. - O tânără drăcoaică nesuferita, bănuiesc. Dar e foarte drăguță. Persoana care fusese subiectul acestor remarci mergea încet alături de Poirot. Rosalie Otterbourne învârtea în mână o umbreluță de soare nedeschisă, iar expresia de pe chipul ei justifica întru totul ceea ce Tim spusese despre ea. Arăta nervoasă și mohorâtă. Sprâncenele i se uniseră într-o încruntătură, iar linia sângerie a gurii avea colțurile coborâte. Cei doi o luară la stânga, ieșind pe poarta hotelului, și intrară în umbra răcoroasă a grădinii publice. Hercule Poirot sporovăia amabil, plin de o bună dispoziție perfect senina. Purta un costum de mătase albă, atent călcat, și o pălărie de panama, și ținea în mână o apărătoare de muște cu mâner ornamentat din imitație de chihlimbar. -... Mă încântă, spunea el. Stâncile negre de pe Insula Elefantină1, soarele și micile bărci de pe râu. Da, ce bine e să trăiești. Făcu o pauză, și apoi adăuga: Nu vi se pare, mademoiselle? - E bine, presupun, răspunse scurt Rosalie Otterbourne. Aswan mi se pare un loc cam mohorât. Hotelul e pe jumătate gol, și toată lumea de aici are o sută... Rosalie se întrerupse și-și mușcă buzele. Ochii lui Hercule Poirot clipiră. - Aveți dreptate, da. Sunt cu un picior în groapă. - Nu... nu mă gândeam la dumneavoastră, spuse fata. Scuzați-mă. Am fost grosolană. - Deloc. E firesc să vă doriți companioni de vârsta dumneavoastră. Ei, există măcar un tânăr în hotel. - Cel care sta toată ziua cu mama lui? Ea îmi place, dar el mi se pare groaznic - atât de înfumurat! Poirot zâmbi. - Iar eu - vă par înfumurat?
1 Insulă în mijlocul Nilului, în apropiere de Aswan și de prima cataractă. Aici au fost descoperite papirusuri datând din secolul al V-lea î.Hr. (n.tr.)
23
O, nu, dumneavoastră nu. Rosalie era evident prea puțin interesata de subiect - dar asta nu păru să-l deranjeze pe Poirot, care observa doar cu o satisfacție placidă: - Prietenul meu cel mai bun susține că sunt foarte înfumurat. - Ei bine, spuse Rosalie neatentă, bănuiesc că aveți motive. Din păcate, crimele nu mă interesează câtuși de puțin. - Sunt încântat să aflu că nu aveți nimic de ascuns, zise Poirot solemn. Pentru o clipă, masca mohorâta de pe chipul fetei păru să se transforme, pe când îi arunca lui Poirot o scurtă privire întrebătoare. Dar Poirot nu păru s-o observe și continuă: - Madame, mama dumneavoastră, nu a coborât azi la masa de prânz. Sper că se simte bine. - Locul acesta nu-i face bine, spuse Rosalie scurt. Abia aștept să plecăm. 1 - Vom călători împreună, nu? Mergem cu toții până la Wadi Halfa și spre a doua cataractă? - Da. Cei doi ieșiră din umbra grădinii și pășiră pe un drum prăfos pe marginea fluviului. Fură îndată înconjurați de cinci vânzători vigilenți de mărgele, doi comercianți de ilustrate, trei vânzători de scarabei din ipsos, vreo doi băieți care închiriau măgăruși și câțiva mici zdrențăroși cam flegmatici, dar care sperau să capete ceva. - Doriți mărgele, domnu'? Foarte bun, domnu'. Foarte ieftin... - Doamna, doriți scarabeu? Uitați - regină - aduc noroc... - Uitați, domnu', lapis adevărat. Foarte bun, foarte ieftin... - Vreți călărit un măgăruș, domnu'? Foarte bun măgăruș. Măgăruș Whisky cu Sifon, domnu'... - Vreți mergeți la cariera de granit, domnu'? Măgărușul meu foarte bun. Alt măgăruș foarte prost, domnu', cade... - Doriți ilustrată - foarte ieftin - foarte frumos... - Uitați, doamna... Numai zece piaștri - foarte ieftin - lapis - fildeș... - Apărătoare foarte bun - tot chihlimbar... - Vreți mergeți cu barca, domnu'? Am barcă foarte bun, domnu'... - Vreți mergeți înapoi la hotel, doamna? Acest măgăruș foarte liniștit... Hercule Poirot făcu neatent câteva gesturi anemice pentru a alunga roiul de muște umane. Rosalie mergea printre ei ca o somnambulă. - E mai bine să te prefaci surd și orb, zise ea. Micii zdrențăroși alergau pe lângă ei, plângăcioși. - Bakshish?Bakshish? Ura, ura, foarte frumos, foarte bun... Hainele lor peticite în culori vii se târau pe pământ, și muștele le asaltau ochii urduroși. Ei fură cei mai insistenți. Ceilalți renunțară și rămaseră în urmă, ca să-l atace pe următorul trecător. Poirot și Rosalie trebuiră acum să treacă prin furcile caudine ale vânzătorilor din magazine, cu accentele lor mai suave, mai persuasive... - Nu vreți vizitați magazinul meu, domnule? - Vreți crocodil de fildeș, domnule? - N-ați fost în magazinul meu, domnule? Vă arăt lucruri foarte frumoase. Cei doi intrară în al cincilea magazin, unde Rosalie înmâna vânzătorului câteva role de film - scopul plimbării. Apoi ieșiră și se îndreptară spre țărmul fluviului. Unul dintre vapoarele de pe Nil tocmai arunca ancora. Poirot și Rosalie se uitară cu interes la pasageri. - Destul de mulți, nu? comentă Rosalie.
-
1 Oraș pe Nil, în nordul actualului Sudan, în apropierea fostei a doua cataracte (azi înghițita de apele lacului Nasser, creat în urma construirii barajului de la Aswan). Prima dintre cele șase cataracte clasice ale Nilului se afla lângă Aswan, celelalte sunt toate pe teritoriul Sudanului, (n.tr.)
24
Întoarse capul chiar în timp ce Tim Allerton li se alătura. Acesta gâfâia ușor, ca și cum s-ar fi grăbit. Stătură acolo câteva clipe, apoi Tim rupse tăcerea. - Bănuiesc că sunt la fel de neinteresanți ca întotdeauna, spuse el disprețuitor, arătând înspre pasagerii care debarcau. - De obicei sunt groaznici, fu de acord Rosalie. Toți trei aveau aerul acela de superioritate afișat de obicei de oamenii care se află deja întrun anume loc atunci când îi studiază pe nou-veniți. - Uau! exclamă Tim, însuflețindu-se brusc. Pun pariu că aia e Linnet Ridgeway. Dacă informația aceasta îl lăsă rece pe Poirot, ea stârni în schimb interesul lui Rosalie. Se aplecă înainte, și toată posomoreala de pe chipul ei aproape dispăru când întrebă: - Unde? Femeia în alb? - Da, acolo, lângă bărbatul acela înalt. Coboară acum pe țărm. El e proaspătul soț, bănuiesc. Nu-mi amintesc cum îl cheamă. - Doyle, spuse Rosalie. Simon Doyle. Scria în toate ziarele. E plină de bani, nu? - Cam cea mai bogată fată din Anglia, replică Tim cu aplomb. Cei trei privitori se uitară în tăcere cum pasagerii debarcau. Poirot examină cu interes persoana care făcuse obiectul remarcilor celor doi tineri și murmură: - E foarte frumoasă. - Unii oameni au de toate, spuse Rosalie înciudată. Pe fața ei apăru o stranie expresie de invidie în timp ce privea cum cealaltă fată cobora pe pasarelă. Linnet Doyle arăta superb, de parcă ar fi pășit pe un podium. Avea, de asemenea, ceva din siguranța de sine a unei actrițe celebre. Era obișnuită să fie privită, admirată, să fie în centrul atenției oriunde ar fi mers. Era conștientă de privirile curioase ațintite asupra ei - și, în același timp, aproape că nu le băga în seamă; toate acestea făceau parte din viața ei de zi cu zi. Coborî pe țărm jucând un rol - chiar dacă o făcea inconștient. Frumoasa, bogata și celebra mireasă în luna de miere. Se răsuci, cu un mic zâmbet și câteva cuvinte, spre bărbatul înalt de lângă ea. El îi răspunse, și sunetul vocii lui îi atrase atenția lui Hercule Poirot. Ochii acestuia se aprinseră și sprâncenele i se apropiară. Perechea trecu destul de aproape de ei. Poirot îl auzi pe Simon Doyle zicând: - O să încercăm să ne facem timp pentru el, draga mea. Putem sta fără probleme aici o săptămână sau două, dacă vrei. Chipul lui era întors spre al ei, înflăcărat, adorator, ușor umil. Ochii lui Poirot îl cercetară atent - umerii puternici, fața bronzată, ochii albaștri întunecați, simplitatea copilăroasă a zâmbetului. - Norocosul, spuse Tim după ce cuplul se depărtă. Cum e oare să-ți găsești o moștenitoare bogată care să n-aibă platfus și probleme cu sinusurile? - Arată cât se poate de fericiți, spuse Rosalie cu o notă de invidie în glas. Și adăugă brusc, dar cu o voce atât de joasă, încât Tim nu-i putu înțelege vorbele: Nu e drept. Poirot însă le auzi. Se încruntase până atunci oarecum consternat, dar acum îi aruncă fetei de alături o privire rapidă. - Trebuie să-i aduc mamei câteva lucruri, spuse Tim, ridicându-și pălăria și îndepărtânduse. Poirot și Rosalie se întoarseră încet spre hotel, pe același drum, încercând să ignore propunerile reînnoite ale stăpânilor de măgăruși. - Deci nu vi se pare drept, mademoiselle? întrebă Poirot blând. Fata se îmbujoră, mânioasă. - Nu știu despre ce vorbiți. 25
Repet doar ceea ce ați șoptit mai adineauri. O, ba da, ați șoptit. Rosalie Otterbourne dădu din umeri. - Mi se pare prea mult pentru o singură persoană. Bani, frumusețe, o siluetă de invidiat și... Rosalie făcu o pauză, și Poirot continuă: - Și dragoste? Da? Și dragoste? Dar nu se știe - poate că a fost luată de soție pentru banii ei! - N-ați văzut cum o privea? - O, ba da, mademoiselle. Am văzut tot ce era de văzut - de fapt, am văzut ceva ce dumneavoastră nu ați sesizat. - Adică? - Am văzut, mademoiselle, spuse rar Poirot, ochii încercănați ai unei femei. Am văzut o mână care strângea bastonul unei umbreluțe atât de tare, încât încheieturile i se albiseră... Rosalie îl privea țintă. - Ce vreți să spuneți? - Vreau să spun că nu tot ce zboară se mănâncă. Vreau să spun că, deși această doamnă e frumoasă, și bogată, și iubită, există totuși ceva în neregulă aici. Și mai știu un lucru. - Da?Știu, spuse Poirot încruntându-se, că, la un moment dat, undeva, am mai auzit această voce - vocea domnului Doyle -, și tare aș vrea să-mi amintesc unde. Dar Rosalie nu-l mai asculta. Se oprise nemișcată și, cu vârful umbreluței de soare, desena linii pe nisipul rar. Deodată izbucni violent: - Sunt odioasă. Sunt pur și simplu odioasă. Sunt un monstru. Mi-aș dori să-i smulg hainele alea de pe ea și să o calc în picioare. Să-i calc în picioare figura aceea atât de frumoasa, de arogantă și de încrezătoare. Sunt doar o invidioasă nenorocită - dar asta simt. E atât de oribil de populară, de echilibrată și de sigură pe sine! Hercule Poirot păru oarecum uimit de izbucnirea aceasta. O apucă pe Rosalie de braț și i-l scutură ușor, prietenește. - Tenez - vă veți simți mai bine acum, că ați spus toate astea! - O urăsc! N-am urât niciodată pe cineva atât de mult la prima vedere. - Minunat! Rosalie îl privi cu suspiciune. Gura i se strâmbă, și ea râse. - Bien, spuse Poirot, și râse și el. O porniră ca doi tovarăși înapoi spre hotel. - Trebuie să văd unde e mama, spuse Rosalie pe când intrau în holul răcoros, slab luminat. Poirot o luă în partea cealaltă, spre terasa care dădea către Nil. Aici erau așezate câteva mese pentru ceai, dar, fiind devreme, erau toate goale. Poirot privi fluviul preț de câteva clipe, apoi coborî în gradină. Câțiva oameni jucau tenis sub soarele fierbinte. Se opri o vreme să-i privească, apoi o luă în jos pe cărarea abruptă. Aici, așezată pe o băncuță cu vedere spre Nil, dădu peste fata din restaurantul Chez Ma Tante. O recunoscu imediat. Chipul pe care îl văzuse în noaptea aceea i se întipărise în minte. Expresia lui era acum foarte diferită. Fata era mai palidă, mai slabă, și pe fața ei se vedeau cute care sugerau o mare oboseală și durere. Poirot se dădu puțin înapoi. Ea nu îl zărise, și un timp el o urmări fără ca ea să-i bănuiască prezența. Bătea nervos cu talpa piciorului mic în pământ. Ochii ei, în care strălucea un foc mocnit, întunecat, exprimau o ciudată suferință sumbră, triumfătoare. Privea Nilul, pe care bărci cu pânze albe pluteau în ambele sensuri. Un chip - și o voce. Poirot și le aminti pe amândouă. Chipul acestei fete și vocea pe care tocmai o auzise, vocea unui proaspăt mire... Chiar în timp ce Poirot stătea acolo contemplând-o pe fata adâncită în gânduri, o nouă scenă a acestei drame era în plină desfășurare.
-
26
Se auziră voci deasupra. Fata de pe băncuță se ridică brusc în picioare. Linnet Doyle și soțul ei coborau pe potecă. Linnet părea fericită și sigură de sine. Încordarea de pe fața ei dispăruse, tânăra fiind acum liniștită. Fata care se ridicase făcu un pas sau doi înainte. Perechea încremeni locului. - Bună, Linnet, spuse Jacqueline de Bellefort. Deci aici erați! S-ar părea că nu contenim să dăm unii peste alții. Bună, Simon, ce mai faci? Cu un mic țipăt, Linnet Doyle se dăduse ușor înapoi, lipindu-se de o stâncă. Chipul frumos al lui Simon Doyle se schimonosi deodată de furie. El făcu un pas înainte, de parcă ar fi vrut să o lovească pe fata din fața lui. Cu o rapidă răsucire a capului, ea îi făcu semn că observase prezența unui străin. Simon își întoarse privirea și îl zări pe Poirot. Apoi spuse pe un ton forțat: - Bună, Jacqueline. Nu ne așteptam să te vedem aici. Cuvintele lui sunau cu totul neconvingător. Fata schiță un zâmbet rapid. - O surpriză, nu? Apoi, cu un mic gest din cap, o luă în sus pe cărare. Poirot porni discret în direcția opusă și o auzi pe Linnet Doyle spunând: Simon - pentru numele lui Dumnezeu! Simon - ce putem face?
27
Capitolul trei
Cina se sfârșise. Terasa hotelului Cataract era discret luminata. Majoritatea oaspeților hotelului ședeau afară, la mesele micuțe. Simon și Linnet Doyle apărură și ei, însoțiți de un bărbat înalt, grizonat și proaspăt ras, cu o figură distinsă, inteligentă, tipic americană. Pe când micul grup ezita în ușa terasei, Tim Allerton se ridică de la o masă din apropiere și le ieși în întâmpinare. - Simt convins că nu vă mai amintiți de mine, i se adresa el lui Linnet cu o intonație plăcută, sunt vărul Joannei Southwood. - Desigur, ce tâmpenie din partea mea! Sunteți Tim Allerton. Acesta este soțul meu - un vag tremur al vocii - mândrie, sfială? -, iar acesta, tutorele meu american, domnul Pennington. - Mi-ar face plăcere s-o cunoașteți pe mama, spuse Tim. Câteva minute mai târziu, erau toți cinci împreună - cu Linnet în colț, între Tim și Pennington, care se întreceau să-i atragă atenția. Doamna Allerton discuta cu Simon Doyle. Ușile batante fluturară. Frumoasa care ședea demnă în colț, între cei doi bărbați, se crispă dintr-odată. Apoi figura ei se relaxă când văzu că pe terasă ieșise un omuleț, care traversă spre capătul celălalt. - Nu ești singura celebritate de aici, draga mea, spuse doamna Allerton. Omulețul acela caraghios e Hercule Poirot. Vorbise pe un ton degajat, dintr-un soi de instinct al conversației de conveniență, pentru a încheia o pauză incomodă, dar Linnet păru cu adevărat surprinsă de cele auzite. - Hercule Poirot? Desigur - am auzit de el... Căpăta dintr-odată un aer absent. Cei doi bărbați de lângă ea rămaseră câteva clipe pierduți în gânduri. Poirot se rezemase de marginea terasei, dar fu imediat abordat. - Luați loc, Monsieur Poirot. Ce noapte minunată! Poirot se așeză ascultător. - Mais oui, madame, e într-adevăr foarte frumoasă. Poirot îi zâmbi politicos doamnei Otterbourne. Ce mai valuri de satin - și turbanul acela ridicol! Doamna Otterbourne continuă cu vocea sa pițigăiată: - O mulțime de persoane însemnate pe aici, nu? Mă aștept să citim despre ele curând în ziare. Doamne de societate, romanciere faimoase... Făcu o pauză și chicoti ușor, cu falsă modestie. Poirot simți, mai degrabă decât văzu, cum fata posomorâtă de vizavi de el tresări și cum gura i se strânse și mai tare. - Lucrați la vreun roman, Madame Otterbourne? întrebă el. Doamna Otterbourne scoase din nou chițăitul acela deliberat. - Sunt cumplit de leneșă. Trebuie într-adevăr să mă apuc de treabă. Cititorii mei devin din ce în ce mai nerăbdători, iar editorul meu - bietul om! Îmi trimite scrisori cu fiecare poștă! Ba chiar și telegrame! Poirot simți din nou cum fata se mișcă în umbră. - Pot să vă spun, Monsieur Poirot, că sunt aici și pentru a studia atmosfera locală. Zăpadă pe fața deșertului - acesta este titlul noii mele cărți. Plin de forță - sugestiv. Zăpada - pe fața deșertului - topită de flacăra pasiunii. Rosalie se ridică, murmurând ceva, și se îndepărtă în grădina întunecată. - Trebuie să avem forța, continuă doamna Otterbourne, clătinând emfatic din turban. Mostre de forță - asta sunt cărțile mele -, asta e cel mai important. Că bibliotecile nu mi le 28
acceptă - nu contează! Eu grăiesc adevărul. Sexul - ah! Monsieur Poirot, de ce e toată lumea atât de speriată de sex? E piatra de temelie a universului! Mi-ați citit cărțile? - Vai, madame! înțelegeți, eu nu citesc prea multe cărți. Munca mea... - Trebuie să vă dau un exemplar din Sub smochin, spuse doamna Otterbourne pe un ton ferm. Cred că o veți găsi foarte relevantă. Este extrem de francă, dar este adevărată! - Sunteți foarte amabilă, madame. Am s-o citesc cu plăcere. Doamna Otterbourne tăcu pentru un minut sau două, jucându-se cu un lung șirag de mărgele pe care și-l înfășurase de două ori în jurul gâtului. Apoi aruncă o privire rapidă în jur. - Poate că... mă reped chiar acum sus și vă aduc un exemplar. - O, madame, vă implor să nu vă deranjați. Mai târziu... - Nu, nu. Nu e nici un deranj. Doamna Otterbourne se ridică. Aș vrea să vă arăt... - Ce e, mamă? Rosalie apăruse deodată alături de ea. - Nimic, draga mea. Voiam doar să mă duc sus să aduc o carte pentru Monsieur Poirot. - Smochinul? O aduc eu. - Dar tu nu știi unde este, draga mea. Mă duc eu. - Ba știu. Fata traversă iute terasa și intră în hotel. - Dați-mi voie să vă felicit, madame, pentru frumoasa dumneavoastră fiică, spuse Poirot cu o înclinare a capului. - Rosalie? Da, da, e într-adevăr drăguță. Dar este foarte dură, Monsieur Poirot. Și nu are pic de compasiune față de cei bolnavi. I se pare întotdeauna că le știe pe toate. Își imaginează că știe despre sănătatea mea mai multe decât mine... Poirot făcu semn unui ospătar în trecere. 1 - Un lichior, madame? Chartreuse ? Crème de menthe? Doamna Otterbourne clatină viguros din cap. - Nu, nu. Sunt practic abstinentă. Ați observat poate că nu beau niciodată decât apă - sau, eventual, limonada. Nu suport gustul de alcool. - Atunci pot să vă ofer o limonadă proaspătă, madame? Poirot comandă o limonadă și un pahar de benedictine2. Ușa batantă se deschise din nou. Rosalie ieși pe terasă și o traversă, apropiindu-se de ei cu o carte în mână. - Poftim, spuse ea. Vocea îi era aproape complet inexpresivă - într-un mod de-a dreptul remarcabil. - Monsieur Poirot tocmai mi-a comandat o limonadă proaspăta, spuse mama ei. - Și dumneavoastră, mademoiselle, ce vreți să serviți? - Nimic. Dându-și brusc seama că fusese nepoliticoasă, Rosalie adăugă: Nimic, mulțumesc. Poirot luă volumul pe care i-l întindea doamna Otterbourne. Încă mai avea supracoperta originală, o ilustrație în culori vii reprezentând o doamnă cu o tunsoare scurtă foarte șic și cu unghii vopsite în roșu sângeriu așezată pe o blană de tigru, în tradiționalul costum al Evei. Deasupra ei se vedea un copac cu frunze ca de stejar, în care atârnau un fel de mere mari, de o culoare incerta. Cartea era intitulată Sub smochin, de Salome Otterbourne. Pe una din clape, o notă a editorului vorbea despre superbul curaj și despre realismul acestui studiu al vieții amoroase a femeii moderne. „Temerară, neconvențională, realistă‖ erau cuvintele folosite. Poirot se înclină și murmură: - Sunt onorat, madame.
1 2
Lichior aromat, cu coji de portocala și frunze de mentă; originar dintr-o mănăstire franceză (n.tr.) Lichior preparat la origine de călugării benedictini (n.tr.)
29
Când își ridică privirea, ochii săi îi întâlniră pe ai tinerei fete. Poirot tresări aproape involuntar, uluit și întristat de durerea pe care o citi în ei. În acest moment sosiră băuturile, o bine-venită diversiune. Poirot ridică galant paharul. - Â votre santé, madame - mademoiselle. Sorbind din limonada, doamna Otterbourne murmură: - E atât de tonică ... delicioasă! Tăcerea se așternu între cei trei. Priveau toți stâncile negre din albia fluviului, care păreau fantastice în lumina lunii. Parcă erau niște uriași monștri preistorici pe jumătate ieșiți din apă. O ușoară briză se stârni brusc și tot la fel de brusc se stinse. În aer plutea o liniște parcă prevestitoare - un sentiment de așteptare. Hercule Poirot își întoarse privirea spre terasă și spre oaspeții de la mese. Se înșela sau aceeași așteptare părea să plutească și printre ei? Era ca acel moment în care toată lumea așteaptă intrarea în scenă a eroinei principale. Și exact în acest moment ușile batante ale terasei se mișcară pentru a treia oară, de această dată cu o notă specială de solemnitate. Toată lumea tăcuse, privind într-acolo. O fată brunetă, zveltă, într-o rochie de seară de culoarea vinului, se ivi în ușă. Se opri o clipă, apoi pomi cu pas decis de-a lungul terasei și se așeză la o masă goală. Nu era nimic ostentativ, nimic ieșit din comun în atitudinea ei, și totuși întreaga ei comportare părea studiată - o adevărată intrare în scenă. - Ei bine, spuse doamna Otterbourne, zvâcnind ușor din capul învelit în turban, pare să se creadă cineva fetișcana asta! Poirot nu-i răspunse. Privea. Fata se așezase într-un loc de unde se putea uita în voie la Linnet Doyle. Imediat, observă Poirot, Linnet se aplecă în față și spuse ceva, apoi se ridică și își schimbă locul. Ședea acum cu spatele. Cam cinci minute mai târziu, cealaltă fată se mută la capătul opus al terasei. Fuma, zâmbind tăcută, întruchipare a liniștii și a relaxării. Dar privirea ei meditativă era ațintită constant, parcă inconștient, asupra soției lui Simon Doyle. După un sfert de oră, Linnet Doyle se ridica brusc și intră în hotel. Soțul ei o urmă aproape imediat. Jacqueline de Bellefort zâmbi și își întoarse scaunul. Își aprinse o țigară și privi spre apele Nilului, continuând să zâmbească parcă pentru sine.
30
Capitolul patru
Monsieur Poirot. Poirot se ridică grăbit în picioare. Rămăsese singur pe terasă după ce toată lumea plecase. Pierdut în gânduri, privea stâncile negre netezite de apă, când fu readus la realitate de o voce care-l chema pe nume. Era o voce cultivată, sigură de sine, foarte plăcută, deși poate un pic arogantă. Ridicându-se deîndată, Hercule Poirot întâlni privirea imperativă a lui Linnet Doyle. Tânăra purta un șal bogat de catifea purpurie peste rochia albă de satin și arăta mai frumoasă și mai aristocratică decât își putuse Poirot imagina. - Sunteți Monsieur Hercule Poirot? întrebă Linnet. Era mai degrabă o afirmație decât o întrebare. - La dispoziția dumneavoastră, madame. - Știți probabil cine sunt. - Da, madame. V-am auzit numele. Știu exact cine sunteți. Linnet dădu din cap. Se aștepta la asta. Continuă, în stilul ei regal, fermecător: - Sunteți amabil să veniți cu mine în cazino? Sunt foarte nerăbdătoare să vă vorbesc. - Desigur, madame. Linnet porni înainte. Poirot o urmă. Ea intră în cazino și îi făcu semn să închidă ușa. Apoi se lăsă într-un fotoliu la una dintre mese, în timp ce Poirot se așeza în fața ei. Linnet intră direct în subiect, fără să ezite, vorbind fluent. - Am auzit multe despre dumneavoastră, Monsieur Poirot, și înțeleg că sunteți un om foarte inteligent. În momentul acesta se întâmplă să am mare nevoie de ajutorul cuiva - și mi se pare foarte probabil ca dumneavoastră să fiți persoana cea mai potrivita. Poirot înclina din cap. - Sunteți foarte amabilă, madame, dar, vedeți dumneavoastră, eu mă aflu în vacanță, și, în vacanță, nu preiau cazuri. - Asta se poate aranja. Cuvintele acestea nu fuseseră spuse într-un mod ofensator - ci doar cu siguranța calma a unei tinere care fusese întotdeauna capabilă să aranjeze lucrurile așa cum dorise. Linnet Doyle continuă: - Sunt, Monsieur Poirot, ținta unei persecuții intolerabile. Și aceasta trebuie să înceteze! Am fost tentată să anunț poliția, dar soțul... soțul meu pare să creadă că poliția nu va putea face nimic. - Ați putea... să-mi explicați lucrurile ceva mai în detaliu? murmura Poirot plin de deferență. - O, da, desigur. Problema e cât se poate de simplă. În vocea ei nu se simțea încă nici o ezitare, nici un tremur. Linnet Doyle aborda lucrurile ca pe o afacere, cu o minte clară și ordonata. Făcu o scurtă pauză doar pentru a putea prezenta faptele cât mai concis. - Înainte de a-l cunoaște pe soțul meu, el a fost logodit cu o anume domnișoară de Bellefort, o prietenă a mea. Soțul meu a rupt logodna, căci ei doi nu se potriveau deloc. Îmi pare rău s-o spun, dar ea a luat totul foarte în tragic... Eu - îmi pare foarte râu pentru cele întâmplate, dar lucrurile acestea nu pot fi controlate. Domnișoara de Bellefort a proferat... în fine... niște amenințări, cărora eu le-am dat foarte puțină atenție și cărora pot să spun că nu a încercat să le dea curs. În loc de asta, a adoptat metoda cu totul neobișnuită de a ne urmări oriunde mergem. Poirot ridică din sprâncene. - Ah, o formă destul de inedită de... hm... răzbunare. - Foarte inedită - și foarte ridicola! Și, de asemenea, absolut enervanta.
-
31
Linnet își mușcă buza. Poirot încuviință din cap. - Da, îmi pot imagina. Înțeleg că sunteți în luna de miere? - Da. Prima oară s-a întâmplat la Veneția. Am întâlnit-o la hotelul Danielii. Am crezut că era doar o coincidență. Destul de jenant, dar atât. Apoi am dat peste ea pe vasul care pleca de la Brindisi. Noi... înțelesesem că se ducea în Palestina. Am lăsat-o, credeam, pe vas. Dar... dar când am ajuns la Mena House, ea era deja acolo - așteptându-ne. Poirot dădu din cap. - Și acum? - Am venit pe Nil cu vaporul. Mai că mă așteptam să o găsesc la bordul vasului. Când am văzut că nu era acolo, am crezut că încetase să se comporte atât de... de copilărește. Dar, când am ajuns aici, ea... ea era prezentă - ne aștepta. Poirot o privi o clipă foarte atent pe Linnet. Era încă perfect calmă, dar încheieturile degetelor care apucaseră marginea mesei îi erau albe de încordare. - Și va e teamă că situația aceasta ar putea continua? întrebă el. - Da. Linnet făcu o pauză. Bineînțeles ca toată povestea e complet stupidă! Jacqueline se poartă absolut ridicol! Sunt surprinsa să văd că nu are mai multă mândrie - mai multa demnitate. Poirot făcu un gest vag. - Sunt momente în viață, madame, când mândria și demnitatea nu mai au nici un preț. Când simt înlocuite de alte emoții - mai puternice. - Da, poate. în vocea lui Linnet se simțea nerăbdarea. Dar ce Dumnezeu speră să câștige în felul ăsta? - Nu e vorba întotdeauna de a câștiga ceva, madame. Ceva din tonul lui Poirot o impresiona neplăcut pe Linnet. Roși și spuse în grabă: - Aveți dreptate. O discuție despre motivele acestui comportament ar fi irelevantă. Principalul este că el trebuie să înceteze. - Și cum sugerați că s-ar putea face așa ceva, madame? - Cum e de așteptat, eu și soțul meu nu putem continua să ne lăsăm agresați în felul acesta. Trebuie să existe vreun fel de remediu legal împotriva unui astfel de comportament. Linnet era nerăbdătoare. Poirot o privi gânditor și întrebă: - V-a amenințat explicit în public? A folosit un limbaj insultător? A încercat să vă rănească în vreun fel? - Nu. - Atunci, sincer vă spun, madame, nu văd ce puteți face. Dacă este plăcerea acestei tinere doamne să călătorească în anumite locuri, iar aceste locuri sunt aceleași în care vă nimeriți dumneavoastră și soțul dumneavoastră - eh bien -, ce-i cu asta? Toată lumea are dreptul să respire același aer! Vă deranjează cumva în privat? Întâlnirile acestea au loc întotdeauna în public? - Vreți să spuneți că nu se poate face nimic? Linnet părea neîncrezătoare. - Absolut nimic, din câte îmi dau seama, spuse Poirot pe un ton placid. Mademoiselle de Bellefort face pur și simplu uz de drepturile sale. - Dar... dar este exasperant! Este intolerabil să trebuiască să accept așa ceva! - Aveți toată simpatia mea, madame, spuse Poirot cu o voce uscată, cu atât mai mult cu cât îmi închipui că nu ați fost silita prea des să acceptați lucruri neplăcute. Linnet se încruntă. - Trebuie să existe un mod de a o opri, murmură ea. Poirot ridică din umeri. 32
Puteți oricând să plecați - să mergeți în altă parte, sugeră el. Dar ne va urma! Foarte probabil. E absurd! Într-adevăr. În orice caz, de ce ar trebui să fug... să fugim? Ca și cum... ca și cum... Linnet se întrerupse. - Exact, madame. Ca și cum...! Aici e totul, nu? Linnet își ridică privirea și și-o aținti asupra lui Poirot. - Ce vreți să spuneți? Poirot își schimbă intonația. Se aplecă înainte, și vocea lui luă o notă confidențială, persuasivă. Spuse foarte blând: - De ce vă deranjează atât de tare, madame? - De ce? Dar e exasperant! E iritant la culme! V-am spus de ce! Poirot clătină din cap. - Nu tocmai. - Ce vreți să spuneți? întrebă Linnet din nou. Poirot se lăsă pe spate, își împreună mâinile și vorbi cu o voce detașată, impersonală: - Ecoutez, madame. Am să vă spun o mică istorie. S-a întâmplat ca acum o lună sau două să cinez într-un restaurant în Londra. La masa de lângă mine erau doi oameni, un tânăr și o fată. Păreau foarte fericiți, foarte îndrăgostiți unul de altul. Vorbeau plini de încredere despre viitor. Nu că aș asculta ceea ce nu mă privește. Cei doi ignorau cu totul faptul că cineva i-ar putea auzi. Bărbatul stătea cu spatele la mine, dar chipul fetei îmi era perfect vizibil. Și reflecta o intensitate emoțională remarcabilă. Era îndrăgostită - cu inima, cu sufletul și cu trupul -, și nu era dintre cei care iubesc adesea și superficial. Pentru ea era clar o chestiune de viață și de moarte. Cei doi erau logodiți și aveau de gând să se căsătorească - asta am înțeles; și vorbeau despre unde au să-și petreacă luna de miere. Plănuiau să meargă în Egipt. Poirot făcu o pauză. Linnet întrebă tăios: - Ei bine? - Asta se întâmpla acum o lună sau două, continuă Poirot, dar știu, din seara aceea, că n-am să uit chipul acelei fete. Am să mi-l amintesc dacă îl văd din nou. Și țin minte, de asemenea, vocea bărbatului. Și cred că ghiciți, madame, când mi s-a întâmplat să văd iarăși acel chip și să aud acea voce. Aici, în Egipt. Bărbatul este în luna de miere, da - dar cu o altă femeie. - Și ce-i cu asta? întrebă Linnet pe un ton tăios. V-am relatat deja faptele. - Faptele - da. - Atunci? - Fata din restaurant, continuă Poirot rar, vorbea despre o prietenă - o prietenă care, era sigură, nu o va lăsa baltă. Acea prietenă, cred, erați dumneavoastră, madame. - Da. V-am spus că am fost prietene. Linnet se înroși. - Și ea avea încredere în dumneavoastră? - Da. Linnet ezită o clipă, mușcându-și buzele nerăbdătoare; apoi, cum Poirot nu părea dispus să continue, izbucni: Bineînțeles că toată situația a fost foarte neplăcută. Dar asemenea lucruri se întâmplă, Monsieur Poirot. - O, da, se întâmplă, madame. Poirot făcu o pauză. Sunteți anglicană, bănuiesc? - Da. Linnet păru ușor uimită. - Atunci ați auzit fragmente din Biblie citite în biserică. Ați auzit despre regele David și despre bogatul care avea multe turme de oi și multe cirezi de vite și despre săracul care avea o
-
33
singură mioară - și cum bogatul i-a luat săracului singura mioară. Asta a fost ceva ce s-a întâmplat, madame. Linnet se ridică. Ochii îi sclipiră de mânie. - Văd foarte bine încotro bateți, Monsieur Poirot! Credeți, ca să vorbesc vulgar, ca i-am furat iubitul prietenei mele. Din punct de vedere sentimental - și aceasta este, bănuiesc, perspectiva pe care oamenii din generația dumneavoastră nu se pot abține să o adopte -, poate așa e. Dar adevărul adevărat e altul. Nu neg că Jackie îl iubea cu pasiune pe Simon, dar nu cred că luați în considerație faptul că el nu-i era poate la fel de devotat. Ținea foarte mult la ea, dar cred că, încă înainte de a mă întâlni pe mine, începuse să simtă că făcuse o greșeală. Priviți lucrurile în față, Monsieur Poirot. Simon descoperă că eu sunt cea pe care o iubește, nu Jackie. Ce să facă? Să se poarte ca un erou nobil și să se însoare cu o femeie la care nu ține, distrugând astfel, probabil, trei vieți? Căci e îndoielnic că, în aceste circumstanțe, ar fi putut so facă pe Jackie fericită. Dacă ar fi fost realmente căsătorit cu ea atunci când m-a întâlnit pe mine, sunt de acord că era, poate, de datoria lui să rămână cu ea - deși nu sunt chiar așa de sigură. Dacă unul din membrii cuplului este nefericit, celălalt suferă și el. Dar o logodnă nu este neapărat un angajament. Dacă a fost făcută o greșeală, în mod cert e mai bine să privim lucrurile în față înainte de a fi prea târziu. Recunosc că a fost o decizie foarte dură pentru Jackie, și îmi pare foarte râu pentru ea - dar asta este. Era inevitabil. - Oare? Linnet îl privi țintă. - Ce vreți să spuneți? - Tot ceea ce mi-ați mărturisit este foarte adevărat, foarte logic. Dar nu explică un lucru. - Anume? - Atitudinea dumneavoastră, madame. Vedeți, ați putea lua această urmărire în două feluri: fie să vă irite, fie să vă stârnească mila - că prietena dumneavoastră a fost atât de adânc rănită, încât să renunțe la orice urmă de mândrie. Dar nu aceasta este reacția dumneavoastră. Nu, pentru dumneavoastră, această persecuție este intolerabilă - și de ce? Aici poate exista un singur motiv - anume, faptul că vă simțiți vinovată. Linnet sări în picioare. - Cum îndrăzniți? Monsieur Poirot, ați mers într-adevăr prea departe. - Iată că îndrăznesc, madame! Am să vă vorbesc cât se poate de sincer. Vă sugerez că, deși ați încercat poate să ascundeți acest fapt de dumneavoastră însevă, v-ați propus în realitate în mod deliberat să-i furați iubitul prietenei dumneavoastră. V-ați simțit puternic atrasă de el de la bun început. Dar a existat un moment în care ați ezitat, în care v-ați dat seama că aveați de ales - să vă opriți sau să continuați. Inițiativa a fost a dumneavoastră, nu a lui Monsieur Doyle. Sunteți frumoasă, madame; bogată; inteligentă; pricepută - și aveți mult farmec. Puteați să vă exercitați acest farmec sau să vă abțineți. Aveați tot ce viața vă putea oferi, madame. Viața prietenei dumneavoastră era strâns legată de o singură persoană. Știați asta, dar, deși ați ezitat, nu v-ați retras mâna. Ați întins-o și, asemenea bogatului din Biblie, ați luat singura mioară a săracului. Urmă o tăcere. Linnet se controla cu o sforțare și spuse pe un ton rece: - Toate acestea sunt irelevante. Nu, nu sunt irelevante. V-am explicat de ce aparițiile neașteptate ale domnișoarei de Bellefort v-au supărat atât de tare. Pentru că, deși ceea ce face ea e poate nedemn de o femeie și de un om în general, dumneavoastră aveți convingerea intimă că are dreptate. - Nu e adevărat. Poirot ridică din umeri. - Refuzați să fiți cinstită cu dumneavoastră însevă. - Deloc. 34
Cred, madame, spuse Poirot blând, că ați avut o viață fericită, că ați fost generoasă și bună față de alții. - Am încercat să fiu, spuse Linnet. Mânia aceea intolerantă se șterse de pe chipul ei. Vorbea acum simplu - aproape trist. - Și acesta este motivul pentru care sentimentul că ați provocat în mod deliberat o suferință cuiva vă deranjează atât de tare și pentru care ezitați atât să recunoașteți faptul. Iertați-mă dacă am fost impertinent, dar aspectul psihologic este cel mai important într-un caz. Linnet spuse rar: - Chiar presupunând că ceea ce ați spus e adevărat - și eu nu accept asta, țineți seama -, ce se mai poate face acum? Nu putem schimba trecutul; trebuie să luăm lucrurile așa cum sunt. Poirot încuviință. - Aveți o minte limpede, madame. Da, nu ne putem întoarce în trecut. Trebuie să acceptam lucrurile așa cum sunt. Și, uneori, asta e tot ce putem face - să acceptăm consecințele faptelor noastre. - Vreți să spuneți, întreba Linnet neîncrezătoare, că nu pot face nimic - nimic? - Trebuie să aveți curaj, madame - așa mi se pare mie. - N-ați putea, rosti Linnet rar, să vorbiți cu Jackie... cu domnișoara de Bellefort? Să încercați să o convingeți? - Ba da, asta pot face. Și am s-o fac dacă așa doriți. Dar nu mă aștept la cine știe ce rezultate. Îmi închipui că Mademoiselle de Bellefort este atât de prinsă de o anume idee fixă, încât nimic nu o va clinti. - Dar în mod sigur trebuie să putem face ceva ca să ieșim din această situație. - Vă puteți, bineînțeles, întoarce în Anglia, să vă stabiliți la moșia dumneavoastră. - Chiar și atunci, bănuiesc, Jacqueline e capabilă să se pripășească în sat, așa încât să o văd de fiecare dată când ies din casă. - Adevărat. - În plus, spuse Linnet rar, nu cred că Simon va fi de acord să fugim de ea. - Care e atitudinea lui fața de toată povestea asta? - E furios - pur și simplu furios. Poirot dădu din cap gânditor. - Veți... vorbi cu ea? întrebă Linnet rugătoare. - Da, am să vorbesc. Dar părerea mea este că nu voi reuși să obțin nici un rezultat. - Jackie e imprevizibilă! afirmă Linnet cu violență. Nimeni nu poate prevedea ce va face. - Vorbeați adineauri de niște amenințări pe care le-a proferat. Îmi puteți spune în ce constau? Linnet ridică din umeri. - Ne-a amenințat că... hm... ne omoară pe amândoi. Uneori e foarte... impulsivă. - Înțeleg, zise Poirot pe un ton grav. Linnet i se adresă pe un ton rugător: - Veți acționa în numele meu? - Nu, madame. Glasul lui Poirot era foarte ferm. Nu pot să accept vreo misiune din partea dumneavoastră. Am să fac tot ce pot în interesul umanității. Asta, da. Avem aici o situație foarte dificilă și periculoasă. Am să fac tot ce îmi stă în puteri ca s-o lămuresc - dar nu sunt prea optimist în privința șanselor mele de reușită. - Dar nu veți acționa în numele meu? întrebă Linnet rar. - Nu, madame, spuse Hercule Poirot.
-
35
Capitolul cinci
Hercule Poirot o găsi pe Jacqueline șezând pe niște pietroaie chiar deasupra Nilului. Fusese sigur că nu se dusese la culcare și că avea să dea de ea pe undeva prin apropierea hotelului. Jacqueline ședea cu bărbia în palme, și nu-și întoarse capul, nici nu privi în jur când îl auzi că se apropie. - Mademoiselle de Bellefort? întrebă Poirot. Îmi permiteți să vă vorbesc pentru un minut? Jacqueline își răsuci ușor capul. Zâmbea vag. - Desigur, spuse. Sunteți Monsieur Hercule Poirot, nu-i așa? Îmi dați voie să ghicesc? Veniți în numele doamnei Doyle, care v-a promis o recompensă substanțială dacă vă duceți misiunea la îndeplinire. Poirot se așeză pe bancă lângă ea. - Presupunerea dumneavoastră e parțial corectă, spuse el zâmbind. Tocmai am vorbit cu Madame Doyle, dar nu am acceptat nici un fel de recompensă din partea ei, și, strict vorbind, nu acționez în numele ei. - Ah! Jacqueline îl studie cu atenție. - Atunci de ce sunteți aici? întrebă ea aspru. Răspunsul lui Poirot veni tot sub forma unei întrebări. - M-ați mai văzut vreodată, mademoiselle? Jacqueline clătină din cap. - Nu, nu cred. - Și totuși, eu v-am mai văzut. Am stat odată în apropierea dumneavoastră în restaurantul Chez Ma Tante. Erați acolo împreună cu Monsieur Simon Doyle. Chipul fetei căpătă o expresie ciudată, ca a unei măști. - Îmi amintesc seara aceea, spuse ea. - S-au întâmplat multe de atunci, zise Poirot. - Într-adevăr, s-au întâmplat multe. Vocea ei sună aspru, încărcată de o amărăciune deznădăjduită. - Mademoiselle, vă vorbesc ca un prieten. Îngropați trecutul! Jacqueline păru surprinsă. - Ce vreți să spuneți? - Nu vă mai agățați de trecut! Priviți spre viitor! Ceea ce s-a făcut nu se mai poate desface. Înveninarea n-o să vă ajute. - Sunt sigură că asta i-ar conveni de minune lui Linnet. Poirot făcu un gest cu mâna. - Nu la ea mă gândesc! Mă gândesc la dumneavoastră. Ați suferit, da - dar ceea ce faceți acum nu va avea ca rezultat decât prelungirea acestei suferințe. Jacqueline clătină din cap. - Greșiți. Sunt momente în care aproape că mă simt fericită. - Și ăsta, mademoiselle, e lucrul cel mai rău. Fata își ridică iute privirea. - Sunteți perspicace, spuse ea, și adăugă lent: Cred că încercați să fiți bun cu mine. - Întoarceți-vă acasă, mademoiselle. Sunteți tânără; sunteți deșteaptă; aveți toată viața înainte. Jacqueline clătină încet din cap. - Nu înțelegeți - sau nu vreți să înțelegeți. Simon e lumea mea. - Dragostea nu e totul, mademoiselle, spuse Poirot blând. Numai în tinerețe ni se pare că este. 36
Dar fata clătină încă o dată din cap. - Nu înțelegeți. Îi aruncă o scurtă privire. Știți toată povestea, nu? Ați vorbit cu Linnet? Și ați fost în restaurant în seara aceea... Eu și Simon ne iubeam. - Știu că dumneavoastră îl iubeați. Ea percepu imediat nuanța din vorbele sale. Repetă cu emfază: - Ne iubeam. Iar eu o iubeam pe Linnet. Aveam încredere în ea. Era prietena mea cea mai bună. Toată viața ei, Linnet a putut să-și cumpere orice a vrut. Nu și-a refuzat nimic niciodată. Când l-a văzut pe Simon, l-a dorit - și l-a luat, pur și simplu. - Și el s-a lăsat... cumpărat? Jacqueline clătină încet din cap. - Nu, nu e chiar așa. Dacă ar fi așa, n-aș mai fi aici... Dumneavoastră sugerați că Simon nu merită iubit... Dacă s-ar fi căsătorit cu Linnet pentru banii ei, asta ar fi adevărat. Dar el nu s-a însurat cu ea pentru bani. E mai complicat decât atât. Există ceva numit glamour, Monsieur Poirot. Și banii ajută în acest caz. Vedeți dumneavoastră, Linnet are o anumită „aură‖. Era regina unui regat - o tânără prințesă -, aristocrată până în vârful unghiilor. Umbla ca pe podium. Avea întreaga lume la picioare, avea pe unul dintre cei mai râvniți și bogați tineri din Anglia gata să se însoare cu ea. Și, în loc de asta, atenția ei se oprește asupra necunoscutului Simon Doyle... Oare e de mirare că el s-a lăsat dus de val? Jacqueline făcu un gest neașteptat. Uitați-vă la lună! O vedeți foarte bine, nu? E cât se poate de reală. Dar, când soarele strălucește, luna nu se vede deloc. Cam așa a fost. Eu am fost luna... Când a ieșit soarele, Simon nu m-a mai văzut... A fost orbit. N-a mai putut vedea decât soarele - pe Linnet. Jacqueline făcu o pauză și continuă: Așa că, vedeți, a fost vorba de glamour. El a fost, pur și simplu orbit. Și mai e și siguranța ei totală de sine - obișnuința de a porunci. E atât de încrezătoare în sine, încât le dă și altora încredere în propriile forțe. Simon a fost poate slab, dar el e o persoană foarte simplă. M-ar fi iubit numai pe mine dacă Linnet n-ar fi apărut și nu lar fi târât în caleașca ei de aur. Și știu foarte bine că el nici măcar nu s-ar fi îndrăgostit de ea dacă ea nu l-ar fi făcut să se îndrăgostească. - Asta e ceea ce credeți dumneavoastră. - Asta e ceea ce știu. Simon mă iubea - mă va iubi întotdeauna. - Vă iubește chiar și acum? întrebă Poirot. Lui Jacqueline păru să-i vină imediat pe buze o replică, dar se stăpâni. Se uită la Poirot, și fața i se acoperi de o roșeață intensă. Privi într-o parte. Capul îi căzu în piept. - Da, știu, spuse ea cu o voce joasă, înăbușită. Acum mă urăște. Da, mă urăște... Dar ar trebui să fie atent! Cu un gest iute, scotoci într-o gentuță de mătase aflată pe băncuță. Apoi întinse palma. În ea se afla un mic pistol cu mâner sidefiu. Era ca o jucărie delicată. Frumoasă jucărioara, nu? spuse ea. Arată cam prea prostească pentru a fi adevărată, dar e adevărată! Un glonț din ăsta poate ucide un om. Iar eu sunt o bună țintașă. Pe buzele lui Jacqueline flutură un zâmbet depărtat, ca o amintire. Când am fost cu mama, în copilărie, în Carolina de Sud, bunicul m-a învățat să trag cu arma. Era genul acela de om demodat, care credea în dueluri - mai ales când era vorba de onoare. Tata a participat și el la câteva dueluri când era tânăr. Mânuia bine sabia. Odată a omorât un om. Pentru o femeie. Așa că, vedeți, Monsieur Poirot - Jacqueline îl privi drept în față -, prin vine îmi curge sânge foarte fierbinte! Am cumpărat pistolul ăsta când s-a întâmplat prima oară. Am vrut să-l omor pe unul din ei dar problema a fost că nu m-am putut hotărî pe care. Pe amândoi nu mi-ar fi convenit. Dacă mi s-ar fi părut că Linnet era speriată... - dar are foarte mult curaj. Poate să facă față unui atac fizic. Apoi m-am gândit să... aștept! Mi s-a părut o idee din ce în ce mai bună. Până la urmă, o puteam face oricând; ar fi mult mai interesant să aștept și să mă gândesc! Și apoi mi-a venit ideea acesta - să-i urmăresc! De fiecare dată când ar fi ajuns în vreun loc îndepărtat și ar fi fost singuri și fericiți, m-ar fi văzut pe Mine! Și a funcționat. A întors-o pe dos pe Linnet - cum n-ar 37
fi făcut-o nimic altceva! A atins-o în punctul cel mai sensibil— Atunci am început să mă simt fericită... Și ea nu poate face nimic! Sunt întotdeauna absolut decentă și politicoasă! Nu se pot lega de nici o vorbă de-a mea. Le otrăvesc întreaga viață. Râsul fetei răsună ca un clopoțel de argint. Poirot o prinse de braț. - Mai încet. Mai încet, vă spun. Jacqueline îl privi. - Ei bine? întrebă ea. Zâmbetul ei era provocator. - Mademoiselle, vă implor, nu mai faceți ceea ce faceți. - Adică s-o las în pace pe draga de Linnet! - Mai mult decât atât. Nu lăsați răul să pătrundă în inima dumneavoastră. Buzele fetei râmaseră întredeschise; ochii ei căpătară o expresie de uluire. - Pentru că, dacă-l lăsați, continuă Poirot grav, răul va veni... Da, în mod sigur va veni... Va intra și-și va face sălaș în inima dumneavoastră, și, după o vreme, nu veți mai putea să-l scoateți de acolo. Jacqueline îl privea. Ochii ei părură să ezite, să sclipească incert. - Nu... știu... spuse ea. Apoi strigă hotărât: Nu mă puteți opri. - Nu, spuse Hercule Poirot. Nu vă pot opri. Vocea îi era tristă. - Chiar dacă ar fi s-o... ucid, tot nu mă puteți opri. - Nu - nu dacă veți fi dispusă să plătiți prețul. Jacqueline de Bellefort râse. - O, nu mi-e teamă de moarte! Ce motiv mai am să trăiesc, la urma urmelor? Bănuiesc că dumneavoastră credeți că e o mare greșeală să ucizi pe cineva care ți-a provocat suferință chiar și când ți-a luat tot ce aveai mai scump pe lume. - Da, mademoiselle, răspunse Poirot cu o voce fermă. Cred că a ucide este un păcat de neiertat. Jacqueline râse din nou. - Atunci ar trebui să fiți de acord cu metoda mea curentă de răzbunare; pentru că, atâta timp cât funcționează, n-am să folosesc acel pistol... Dar mi-e teamă - da, mi-e teamă câteodată... totul mi se face negru înaintea ochilor... atunci îmi doresc să o fac să sufere... să înfig un cuțit în ea, să-i pun micul meu pistol la tâmplă și... să apăs pe trăgaci... Oh! Exclamația îl surprinse pe Poirot. - Ce este, mademoiselle? Ea își întoarse capul și privi țintă în întuneric. - Era cineva... stătea acolo. A plecat. Hercule Poirot se uită atent în jur. Locul părea pustiu. - Nu suntem decât noi, mademoiselle. Poirot se ridică. În orice caz, am spus tot ce aveam de spus. Vă doresc noapte bună. Jacqueline se ridică și ea și zise pe un ton aproape rugător: - Vă dați seama, nu, că nu pot face ceea ce îmi cereți? Poirot clătină din cap. - Nu - pentru că puteți! Există întotdeauna un moment! Pentru prietena dumneavoastră, Linnet... a existat și pentru ea un moment în care ar fi putut să-și retragă mâna... Dar ea l-a lăsat să treacă. Și, dacă cineva face asta, atunci este deja antrenat într-o întreagă poveste și nu mai poate da înapoi. - Nu mai poate da înapoi... spuse Jacqueline de Bellefort. Medită o clipă, apoi își înălță capul sfidătoare. Noapte bună, Monsieur Poirot. 38
El clătină din cap cu tristețe și o urmă pe cărare până la hotel.
39
Capitolul șase
A doua zi dimineață, Simon Doyle i se alătură lui Hercule Poirot pe când acesta părăsea hotelul pentru a coborî în oraș. - Bună dimineața, Monsieur Poirot. - Bună dimineața, Monsieur Doyle. - Mergeți în oraș? Vă deranjează dacă vă însoțesc? - Deloc. Voi fi încântat. Cei doi bărbați merseră alături, ieșiră pe poarta hotelului și intrară în umbra răcoroasă a grădinii publice. Atunci Simon își scoase pipa din gură și spuse: - Monsieur Poirot, înțeleg că soția mea a avut o conversație cu dumneavoastră aseară? - Într-adevăr. Simon Doyle era un pic încruntat. Era unul dintre acei bărbați de acțiune cărora le vine mai greu să-și pună gândurile în cuvinte și să se exprime clar. - Mă bucur pentru un lucru, spuse el. Că ați făcut-o să-și dea seama că suntem mai mult sau mai puțin lipsiți de posibilitatea de a face ceva în aceste împrejurări. - În mod sigur nu există nici o posibilitate legală, fu de acord Poirot. - Exact. Linnet părea sa nu înțeleagă asta. Simon zâmbi slab. A fost crescută cu convingerea că orice neplăcere poate fi automat raportată poliției. - Ar fi bine dacă așa ar sta lucrurile. Urmă o pauză; apoi Simon spuse deodată, înroșindu-se treptat: - Este... este o infamie să fie făcută să sufere în felul ăsta! Ea n-a greșit cu nimic! Dacă îi place cuiva să spună că eu m-am comportat ca un ticălos, n-are decât! Bănuiesc că așa e. Dar n-am să accept ca Linnet să devină o victimă. Ea nu a avut nimic de a face cu asta. Poirot își plecă ochii grav, dar nu scoase o vorbă. - Ați... hm... ați... vorbit cu Jackie? - Da, am vorbit. - Și ați făcut-o să-și vină în fire? - Mă tem că nu. Simon izbucni enervat: - Oare nu-și dă seama că se face de râs? Nu-și dă seama că nici o femeie decentă nu s-ar purta așa? N-are nici un pic de mândrie sau de demnitate? Poirot ridică din umeri. - Are doar un sentiment de... durere, să-i spunem? - Da, dar dă-o-ncolo de treabă, femeile decente nu se comportă în felul ăsta! Recunosc că eu sunt de condamnat. M-am purtat cu ea ca naiba, și toate celelalte. Aș înțelege dacă ar fi sătulă până peste cap de mine și n-ar mai vrea să mă vadă niciodată. Dar această urmărire e... e pur și simplu indecentă! Să se facă atâta de râs! Ce, Doamne iartă-mă, o fi crezând că poate obține? - Poate... răzbunare! - Dar e aiurea! Aș mai înțelege dacă ar încerca vreun gest melodramatic - să mă împuște de aproape, de exemplu. - Vi s-ar părea mai potrivit cu firea ei? - Sincer, da. Jackie e temperamentală și greu de controlat. N-aș fi surprins dacă ar face cine știe ce la mânie. Dar spionatul ăsta... Simon Doyle clătină din cap. - Da, e o metodă mai subtilă! Mai inteligentă! Doyle îl privi țintă pe Poirot. - Nu înțelegeți. O face praf pe Linnet. 40
Și pe dumneavoastră? Simon îl privi o clipă surprins. - Pe mine? Eu aș vrea să-i frâng gâtul afurisitei ăleia. - Nu v-a mai rămas deci nimic din vechile sentimente? - Dragul meu Monsieur Poirot... cum să spun? E ca și cu luna atunci când răsare soarele. Nu mai știi că e acolo. Odată ce am întâlnit-o pe Linnet, Jackie a încetat să mai existe. - Tiens, c'est drôle, ça! murmură Poirot. - Scuzați-mă? - Nimic, comparația dumneavoastră mi s-a părut interesantă. Roșind din nou, Simon reluă: - Presupun că Jackie v-a spus că m-am căsătorit cu Linnet numai pentru bani. E o minciună! Nu m-aș căsători cu nici o femeie pentru bani! Ceea ce Jackie nu înțelege e că e foarte dificil pentru un bărbat să se lase iubit așa... așa cum mă iubea ea pe mine. - Aha! Poirot ridică deodată ochii. Simon continuă, stângaci: - E... sună oribil, dar Jackie mă iubea prea mult! - Une qui aime et un qui se laisse aimer, murmură Poirot. - A? Ce spuneți? Vedeți dumneavoastră, un bărbat nu vrea să simtă că o femeie îl iubește mai mult decât o iubește el pe ea. Vocea lui Simon se încălzea pe măsură ce vorbea. Nu vrea să se simtă posedat trup și suflet. E posesivitatea aia nenorocită! Bărbatul ăsta e al meu - îmi aparține! E o chestie pe care n-o suport - nici un bărbat n-o suportă! Îți vine să fugi - să te desprinzi. Orice bărbat vrea el să-și posede femeia, nu să fie posedat de ea. - Simon se întrerupse și, cu degete tremurânde, își aprinse o țigară. Și așa vă simțeați cu Mademoiselle Jacqueline? întrebă Poirot. - A? Simon îl privi o clipă fix, apoi recunoscu: Ăăă... da... de fapt, da. Ea nu-și dă seama de asta, bineînțeles. Și nu e ceva pe care aș fi putut să i-l spun. Dar mă simțeam cumva neliniștit și pe urmă am întâlnit-o pe Linnet, care m-a dat pur și simplu gata! N-am cunoscut niciodată o fată atât de încântătoare. Totul a fost amețitor. Toată lumea se pleca în fața ei, și ea a ales un prostovan ca mine. Simon vorbea cu o uimire și cu o deferență copilărești. - Înțeleg, spuse Poirot și încuviință gânditor din cap. Înțeleg. - De ce nu poate Jackie să ia lucrurile ca un bărbat? întrebă Simon pe un ton poruncitor și revoltat. Pe buza de sus a lui Poirot înflori un zâmbet foarte vag. - Vedeți dumneavoastră, Monsieur Doyle, în primul rând ea nu e bărbat. - Nu, nu - am vrut să spun să ia lucrurile mai ușor! Până la urmă, toți trebuie să ne primim porția de amărăciune. A fost greșeala mea, recunosc! Dar asta e! Dacă nu mai iubești o fată, e pur și simplu aberant să te însori cu ea. Iar acum, când văd de ce e în stare Jackie și până unde poate să meargă, mi se pare că am avut chiar noroc că am scăpat. - Până unde poate să meargă... repetă Poirot gânditor. Aveți idee, Monsieur Doyle, până unde? - Nu... sau, cel puțin, ce vreți să spuneți? - Știți că are un pistol în geantă? Simon se încruntă, apoi clătină din cap. - Nu cred că îl va folosi - acum. Putea s-o fi făcut mai demult. Dar cred că a trecut de faza asta. Acum e doar plină de ură - vrea să ne facă zile fripte la amândoi. Poirot ridică din umeri. - Poate, spuse el neîncrezător. - Pe mine mă îngrijorează Linnet, declară Simon, oarecum futil.
-
41
Îmi dau seama foarte bine, spuse Poirot. Nu mi-e teamă de fapt că Jackie va încerca cine știe ce trăsnăi melodramatice, dar chestia asta cu spionatul și cu urmăritul a dat-o gata pe Linnet. Am să vă spun ce plan am conceput, și poate îmi veți sugera niște îmbunătățiri. În primul rând, am anunțat public că o să stăm aici zece zile. Dar mâine, vaporul Karnak pleacă de la Shellal la Wadi Halfa. M-am gândit să iau bilete pentru el sub nume false. Mâine o să mergem în excursie la Philae1. Camerista lui Linnet poate să ne ia bagajele. La Shellal ne urcăm pe Karnak. Până când Jackie o să afle că nu ne mai întoarcem, va fi prea târziu - noi vom fi plecat. O să creadă că am fugit de ea și că ne-am întors la Cairo. De fapt, aș putea chiar să-l mituiesc pe hamal să-i spună asta. La biroul de turism n-o să aibă ce să afle, pentru că vom pleca sub nume false. Cum vi se pare? - E bine chibzuit, da. Și dacă vă așteaptă aici până vă întoarceți? - S-ar putea să nu ne mai întoarcem. Ne putem duce până la Khartoum, și de acolo, cu avionul, până în Kenya. Nu ne poate urmări peste tot. - Nu; va veni o vreme când nu va mai putea face față financiar. înțeleg că are foarte puțini bani. Simon îl privi cu admirație. - Sunteți deștept. Știți că nu m-am gândit la asta?! Jackie e într-adevăr foarte săracă. - Și totuși, până acum a reușit să se țină după dumneavoastră? - Are un mic venit, desigur, spuse Simon cu îndoială. Undeva sub două sute pe an, bănuiesc. Presupun... da, presupun că și-a vândut tot ce avea ca să poată face ceea ce face. - Așa încât va veni o vreme când își va epuiza rezervele și va rămâne fără nici un ban... - Da... Simon nu părea prea în largul lui. Gândul acesta îl cam neliniștea. Poirot îl privi atent. - Nu, spuse el. Nu e un gând prea plăcut... Simon răspunse cam furios: - Ei bine, n-am ce să-i fac! Apoi adăugă: Ce credeți despre planul meu? - Cred că ar putea să funcționeze. Dar este, bineînțeles, o retragere. Simon se înroși. - Vreți să spuneți că fugim de ea? Da, e adevărat... Dar Linnet... Poirot îl privi atent, apoi încuviința scurt. - S-ar putea să aveți dreptate, și să fie cel mai bun lucru. Dar nu uitați, Mademoiselle de Bellefort e deșteaptă. - Într-o zi, spuse Simon sobru, simt că va trebui să luăm poziție și să ne confruntăm cu ea. Comportarea ei nu este nicicum rezonabilă. - Rezonabilă, mon Dieu! strigă Poirot. - Nu văd nici un motiv pentru care femeile n-ar trebui să se poarte ca niște ființe raționale, declară Simon ritos. - Foarte adesea chiar o fac, replică Poirot pe un ton uscat. Iar asta e chiar mai supărător! Apoi adăugă: Am să fiu și eu pe Karnak. Face parte din itinerarul meu. - Oh! Simon ezită, apoi spuse, alegându-și vorbele cu oarecare stânjeneală: Asta nu e... nu e... din cauza noastră cumva? Adică, n-aș vrea să... Poirot îl liniști imediat. - Nici gând. Totul e aranjat de la Londra. Întotdeauna îmi plănuiesc călătoria dinainte. - Nu mergeți dintr-un loc în altul după cum vă vine? Nu e oare mai plăcut așa? - Poate. Dar, pentru a reuși în viață, toate amănuntele trebuie planificate din timp. Simon râse și spuse: - Presupun că așa fac criminalii mai sofisticați, nu?
-
Insulă pe Nil, azi acoperita de apele lacului Nasser; complexul arheologic de pe ea (între care un faimos templu dedicat zeiței Isis) a fost mutat, în anii 1970-l980, pe o insulă din apropiere, (n.tr.)
1
42
Da - deși trebuie să recunosc că totuși crima cea mai inteligentă pe care mi-o amintesc, și una dintre cele mai dificile pe care le-am avut de rezolvat, a fost comisă sub un impuls de moment. Simon spuse pe un ton copilăresc: - Trebuie să ne povestiți câte ceva despre cazurile dumneavoastră când ne vom întâlni pe Karnak. - Nu, nu; asta ar însemna să discutăm - cum se zice? - despre serviciu. - Da, dar serviciul dumneavoastră e captivant. Doamna Allerton e de această părere. Abia așteaptă să aibă ocazia să vă interogheze. - Doamna Allerton? Doamna aceea grizonată încântătoare care are un fiu atât de devotat? - Da. Va fi și dânsa pe Karnak. - Știe că dumneavoastră...? - Sigur că nu, spuse Simon emfatic. Nimeni nu știe. Am mers pe ideea că nu e bine să ai încredere în nimeni. - Un principiu admirabil - pe care îl adopt întotdeauna. Apropo, al treilea membru al grupului dumneavoastră, bărbatul acela înalt, cărunt... - Pennington? - Da. Călătorește cu dumneavoastră? - Nu e tocmai obișnuit pentru o lună de miere, nu? Bănuiesc că așa credeți, zise Simon mohorât. Pennington este tutorele american al lui Linnet. Ne-am întâlnit întâmplător în Cairo. - Ah, vraiment! Pot să vă pun o întrebare? Soția dumneavoastră este majoră? Simon păru amuzat. - Nu are încă douăzeci și unu de ani -, dar nu a trebuit să ceară acordul nimănui pentru a se mărita cu mine. A fost o surpriză imensă pentru Pennington. Plecase din New York cu nava Carmanic cu două zile înainte ca scrisoarea în care Linnet îi spunea despre căsătorie să ajungă acolo, așa încât nu știa nimic. - Nava Carmanic, murmură Poirot. - A fost uluit când ne-am întâlnit la hotelul Shepheard din Cairo. - Asta da, coincidență! - Da, și am aflat că mergea și el în această călătorie pe Nil, așa că, în mod firesc, ne-a însoțit. Nu aveam de ales dacă voiam să fim politicoși. În plus, a fost... cumva... o ușurare. Simon păru din nou încurcat. Linnet era foarte încordată - se aștepta s-o vadă pe Jackie peste tot. Cât timp am fost singuri, problema a fost foarte presantă. Andrew Pennington s-a dovedit de ajutor, am putut discuta și despre alte lucruri. - Soția dumneavoastră nu i-a spus domnului Pennington cum stau lucrurile? - Nu. Chipul lui Simon căpătă o expresie agresivă. E o chestiune strict personală. În plus, la începutul excursiei pe Nil credeam că totul se sfârșise. Poirot clătină din cap. - Nu, încă nu s-a sfârșit. Sfârșitul nu e încă aproape. Sunt sigur de asta. - Monsieur Poirot, n-aș zice că sunteți foarte încurajator. Poirot îl privi pe Simon cu un sentiment vag de enervare și gândi: „Anglo-saxonii ăștia! Nu iau nimic în serios afară de jocurile de noroc. Nu se maturizează niciodată‖. Linnet Doyle și Jacqueline de Bellefort luau amândouă lucrurile foarte în serios. Dar, în atitudinea lui Simon, Poirot nu vedea decât nerăbdarea și iritarea masculului. - Îmi dați voie să vă pun o întrebare impertinentă? spuse el. A dumneavoastră a fost ideea să veniți în Egipt în luna de miere? Simon se înroși. - Nu, desigur. De fapt, eu aș fi mers oriunde în altă parte, dar Linnet era absolut hotărâtă. Așa că... așa că... Simon se întrerupse, încurcat.
-
43
Desigur, spuse Poirot grav. Constată încă o dată faptul că, dacă Linnet Doyle era chitită pe ceva, acel ceva trebuia să se întâmple. Și se gândi: ―Am auzit acum trei relatări diferite ale acestei povești - a lui Linnet Doyle, a lui Jacqueline de Bellefort și a lui Simon Doyle. Care este cea mai aproape de adevăr?‖
-
44
Capitolul șapte
Linnet și Simon Doyle plecară în excursia spre Philae a doua zi de dimineața în jurul orei unsprezece. Șezând pe terasa hotelului, Jacqueline de Bellefort îi privi cum se îndepărtează într-o ambarcațiune cu pânze, pitorească. Ceea ce nu văzu însă fu mașina care porni în același timp din fața hotelului - încărcată cu bagaje și în care se afla o cameristă cu un aer rezervat. Hercule Poirot decise să-și petreacă orele râmase până la masa de prânz pe Insula Elefantină, aflată chiar în fața hotelului. Coborî la debarcader. Doi bărbați tocmai pășeau într-una dintre bărcile hotelului, și Poirot li se alătură. În mod evident nu se cunoșteau. Cel mai tânăr sosise cu trenul în ziua anterioară. Era înalt, brunet, cu o față ascuțită și o bărbie bătăioasă. Purta o pereche de pantaloni de flanel foarte murdari și un pulover pe gât cu totul nepotrivit climei. Celălalt era un bărbat de vârstă mijlocie, ușor corpolent, care intră imediat în vorbă cu Poirot într-o engleză fluentă, deși ușor agramată. Departe de a voi să participe la conversație, tânărul le aruncă o căutătură încruntată, apoi le întoarse spatele și începu să contemple agilitatea cu care barcagiul nubian1 îndrepta cârma ambarcațiunii cu degetele de la picioare, în timp ce cu mâinile manipula pânzele. Atmosfera era foarte liniștită pe râu - stâncile negre masive, strălucitoare și netede treceau agale pe lângă ei și o briză plăcută le răcorea fețele. Ajunseră imediat pe Insula Elefantină și, de la țărm, Poirot și noul și flecarul său tovarăș o porniră drept spre muzeu. Acesta din urmă scoase o carte de vizită și i-o înmână lui Poirot cu o înclinare a capului. Pe ea scria: signor Guido Richetti, archeologo”. Ca să nu se lase mai prejos, Poirot îi întoarse plecăciunea și îi oferi propria carte de vizită. Odată aceste formalități încheiate, cei doi bărbați intrară împreună în muzeu, italianul revărsând în urechile lui Poirot o avalanșă de informații erudite. Conversau deja în franceză. Tânărul în pantaloni de flanel se plimbă apatic prin muzeu, căscând din timp în timp, și apoi ieși la aer. Poirot și Signor Richetti dădură în cele din urmă peste el. Italianul se apucă să examineze atent ruinele, dar Poirot, zărind pe stâncile de la țărm o umbreluță cu margini verzi pe care o recunoscu, se grăbi în direcția ei. Doamna Allerton ședea pe o stâncă masivă, cu un caiet de schițe alături și o carte în poală. Poirot își scoase politicos pălăria, și doamna Allerton intră pe dată în vorbă. - Bună dimineața, spuse ea. Bănuiesc că e practic imposibil să scapi de copiii ăștia nesuferiți. Era înconjurată de un grup de mici creaturi negricioase, care rânjeau, se schimonoseau și întindeau mâini rugătoare, șoptind din când în când bakshish, pline de speranță. - Credeam că o să se plictisească de mine, spuse doamna Allerton tristă. Mă supraveghează de vreo două ore deja - și mă înghesuie tot mai mult, încet-încet. Dacă strig la ei imshi!2 și îi ameninț cu umbrela, se împrăștie timp de un minut sau două. Dar apoi revin și se holbează, se holbează cu niște ochi pur și simplu dezgustători și-și bagă nasurile alea oribile. Nu cred că îmi plac cu adevărat copiii - cel puțin nu dacă nu sunt cât de cât spălați și nu au niște maniere măcar rudimentare. Doamna Allerton râse cu tristețe. Poirot încercă, galant, să alunge mulțimea din jurul ei, dar fără succes. Copiii se împrăștiară, dar apărură din nou, și din nou se strânseră în jurul lor. - Dacă ai putea să ai un pic de liniște în Egipt, mi-ar plăcea mai mult, spuse doamna Allerton. Dar nu ești lăsat în pace nicăieri. Oriunde mergi, te pisează cineva, fie cerându-ți
1
2
Din Nubia, regiune cu tradiții și istorie distincte din sudul Egiptului și din nordul Sudanului, de-a lungul văii Nilului. Mare parte din ea se află azi sub apele lacului Nasser. (n.tr.) „Plecați!‖ (arabă)
45
bani, fie oferindu-ți măgăruși, sau mărgele, sau excursii în satele tradiționale, sau vânătoare de rațe. - E un mare dezavantaj, într-adevăr, spuse Poirot. Își întinse cu grijă batista pe stâncă și se așeză precaut. - Fiul dumneavoastră nu vă însoțește în dimineața aceasta? întrebă el. - Nu, Tim a vrut să pună niște scrisori la poștă înainte să plecăm. Mergem în excursie până la a doua cataractă. - Și eu. - Ce bine! Voiam să vă spun că sunt încântată să vă cunosc. Când am fost în Mallorca, am întâlnit acolo o anume doamnă Leech, care ne-a povestit lucruri minunate despre dumneavoastră. Își pierduse un inel cu rubin în timp ce se scălda în mare și deplângea faptul că nu sunteți acolo ca să i-l găsiți. - Ah, parbleu, dar nu sunt un înotător! Amândoi râseră. - V-am văzut azi-dimineață de la fereastră cu Simon Doyle, continuă doamna Allerton. Spuneți-mi, vă rog, ce părere vă face? Suntem foarte curioși. - Ah, într-adevăr? - Da. Știți, căsătoria lui cu Linnet Ridgeway a fost o surpriză extraordinară. Ea trebuia să se mărite cu lordul Windlesham, și deodată se căsătorește cu acest bărbat despre care nu a auzit nimeni! - O cunoașteți bine, madame? - Nu, dar o vară a mea, Joanna Southwood, este una dintre prietenele ei cele mai bune. - A, da, am citit numele prin ziare. Poirot tăcu o clipă, și apoi continuă: Mademoiselle Joanna Southwood este foarte prezenta în rubricile de mondenități. - O, da, știe cum să-și facă reclamă, zise doamna Allerton cam violent. - Nu vă place de ea, madame? - A fost o remarcă răutăcioasă din partea mea. Doamna Allerton avea un aer spășit. Vedeți dumneavoastră, sunt o persoană demodată. Nu-mi prea place de ea. Dar este una dintre cele mai bune prietene ale lui Tim. - Aha, murmură Poirot. Tovarășa sa îi arunca o privire rapidă și schimbă subiectul. - Ce puțini oameni tineri sunt pe aici! Fata aceea drăguță cu păr castaniu și cu mama ei dezagreabilă în turban este aproape singura persoană tânără din hotel. Ați vorbit mult cu ea, am observat. Mi se pare interesantă mititica. - De ce, madame? - Îmi pare rău pentru ea. Poți suferi mult când ești tânăr și sensibil. Și ea cred că suferă. - Da, nu e fericită, biata fată. - Eu și Tim o numim „fata cea încruntată‖. Am încercat să vorbesc cu ea o dată sau de două ori, însă m-a repezit de fiecare dată. Dar cred că vine și ea în călătoria pe Nil, și probabil că va trebui să fim toți mai mult sau mai puțin prietenoși unii cu alții, nu credeți? - E posibil, madame. - Eu sunt foarte sociabilă - oamenii mă interesează mult. Oamenii de toate genurile. Doamna Allerton făcu o pauză, apoi spuse: Tim mi-a spus că fata aceea mai oacheșă domnișoara de Bellefort - este fosta logodnică a lui Simon Doyle. E destul de neplăcut pentru ei - să se întâlnească aici. - Da, e neplăcut, fu de acord Poirot. - Știți, o să vi se pară poate stupid, dar ea aproape că m-a speriat. Pare atât de... intensă. Poirot dădu încet din cap. - Nu sunteți departe de adevăr, madame. O mare intensitate emoțională este întotdeauna întru câtva înfricoșătoare. 46
Vă interesează și pe dumneavoastră oamenii, Monsieur Poirot? Sau vă rezervați curiozitatea pentru potențialii criminali? - Madame, categoria aceasta îi cuprinde pe aproape toți oamenii. Doamna Allerton se arătă ușor surprinsă. - Chiar credeți asta? - Dacă au motivația necesară, vreau să spun, adăugă Poirot. - Diferită de la caz la caz? - Desigur. Doamna Allerton ezită un moment, cu un mic zâmbet pe buze. - Chiar și eu? - Mamele, madame, sunt deosebit de crude când își simt copiii în pericol. - Cred că e adevărat, spuse doamna Allerton grav, da, aveți perfecta dreptate. Tăcu preț de un minut sau două, apoi spuse, zâmbind: încerc să-mi imaginez motivele pe care le-ar avea oaspeții hotelului pentru a comite o crimă. E amuzant. De pildă, Simon Doyle? Poirot spuse, zâmbind la rândul lui: - Ar comite o crimă foarte simplă, o scurtătură pentru a-și atinge obiectivul. Fără subtilități. - Așadar, ușor de dezlegat? - Da, n-ar face uz de prea multă ingeniozitate. - Iar Linnet? - Ar fi precum Regina din Alice în Țara Minunilor: „Să i se taie capul!‖ 1 - Desigur. Dreptul divin al monarhilor! Un pic din povestea viei lui Nabot . Iar fata aceea periculoasă - Jacqueline de Bellefort -, credeți că și ea ar putea comite o crimă? Poirot ezită câteva clipe, apoi spuse cu o voce îndoită: - Da, cred că da. - Dar nu sunteți sigur? - Nu. Mă deconcertează micuța aceasta. - Nu cred că domnul Pennington ar putea fi un criminal, nu? Arată atât de deshidratat și de dispeptic - parcă n-ar avea sânge în el. - Dar are poate un puternic instinct de conservare. - Da, bănuiesc că aveți dreptate. Și biata doamnă Otterbourne cu turbanul ei? - Există totdeauna vanitatea. - Ca motivație a unei crime? întrebă neîncrezătoare doamna Allerton. - Motivele unei crime pot fi foarte triviale, madame. - Care sunt motivele cele mai obișnuite, Monsieur Poirot? - Cel mai adesea, banii. Cu alte cuvinte, câștigul - sub cele mai variate forme. Apoi răzbunarea - și dragostea, spaima, ura pură, spiritul caritabil... - Monsieur Poirot! - O, da, madame. Am văzut cazuri în care, să zicem, A este înlăturat de B numai pentru a-i face un bine lui C. Crimele politice intră adeseori în această categorie. Cineva este considerat periculos pentru umanitate și, pe baza acestei judecăți, este înlăturat. Oamenii uită în asemenea cazuri că viața și moartea sunt treaba bunului Dumnezeu. Poirot vorbea pe un ton grav. - Mă bucur că spuneți asta, zise încet doamna Allerton. Și totuși, Dumnezeu își alege instrumentele. - E periculos să gândiți astfel, madame. Doamna Allerton adoptă un ton mai vesel.
-
1
Nabot israelitul deținea o vie pe care n-a vrut să o vândă regelui Ahab. Soția acestuia, Izabel, a poruncit sa fie ucis, și i-a dat astfel regelui posibilitatea de a lua via în stăpânire. (vezi 3 Regi 21) (n.tr.)
47
După conversația aceasta, Monsieur Poirot, am să mă minunez că mai sunt și oameni în viață! Doamna Allerton se ridică. - Trebuie să ne întoarcem. Pornim îndată după prânz. Ajungând la debarcader, cei doi dădură peste tânărul în pulover, care tocmai se urca în barcă. Italianul era deja acolo, în timp ce nubianul întinse pânza și barca se depărta de țărm, Poirot i se adresa politicos străinului. - Sunt lucruri extraordinare de văzut în Egipt, nu-i așa, domnule? Tânărul fuma acum o pipă urât mirositoare. Și-o scoase din gură și replică scurt și emfatic, cu un accent extrem de cultivat: - Pe mine mă îngrețoșează. Doamna Allerton își puse pince-nez-ul și îl studie cu vizibil interes. - Într-adevăr? De ce? întrebă Poirot. - Piramidele, de pildă. Niște blocuri enorme, inutile, puse unele peste altele pentru satisfacerea dorințelor egoiste ale unui despot umflat. Gândiți-vă la masele de oameni care au asudat și au murit construindu-le. Mă îngrețoșează să mă gândesc la suferințele și la torturile pe care le încorporează piramidele. Doamna Allerton spuse pe un ton degajat: - Dacă ar fi după dumneavoastră, n-ar mai exista nici piramidele, nici Parthenonul, nici marile morminte sau temple - ci doar satisfacția de a ști că oamenii au avut asigurate trei mese pe zi și au murit în patul lor. Tânărul își îndreptă spre ea căutătura mânioasă. - Cred că ființele umane contează mai mult decât pietrele. - Dar nu rezistă la fel de mult, remarca Hercule Poirot. - Prefer un muncitor bine hrănit unei așa-numite opere de artă. Ceea ce contează este viitorul, nu trecutul. Asta fu prea mult pentru Signor Richetti, care izbucni într-un torent de argumente pasionate, nu tocmai ușor de urmărit. Tânărul replică spunându-le tuturor ce credea el despre sistemul capitalist. Vorbea cu o ură nedisimulată. Tirada lui luă sfârșit când ajunseră la debarcaderul hotelului. - Măi, măi, murmură vesel doamna Allerton și păși pe țărm. Tânărul o urmări cu o privire răuvoitoare. În holul hotelului, Poirot dădu peste Jacqueline de Bellefort, Îmbrăcată în costum de călărie. Ea îl salută cu o înclinare ironică a capului. - Fac o mică excursie pe măgăruș. Îmi recomandați cumva satele tradiționale, Monsieur Poirot? - Acolo mergeți astăzi, mademoiselle? Eh bien, sunt pitorești - dar nu cheltuiți prea mult pe suvenire. - Aduse aici din Europa? Nu, nu sunt așa de ușor de păcălit. Înclinând puțin capul, Jacqueline ieși în soarele strălucitor de afară. Poirot termina de împachetat - treabă simplă, căci lucrurile îi erau întotdeauna în perfecta ordine. Apoi se îndreptă spre sala de mese și mâncă devreme de prânz. După dejun, autobuzul hotelului îi duse pe cei care urmau să se îmbarce pentru a doua cataractă până la stația de unde luau expresul ce mergea de la Cairo la Shellal - o călătorie de zece minute. Pasagerii erau familia Allerton, Poirot, tânărul în pantaloni murdari de flanel și italianul. Doamna Otterbourne și fiica ei plecaseră în excursie până la baraj și la Philae și aveau să se urce pe vas la Shellal.
-
48
Trenul care venea de la Cairo și Luxor întârzie vreo douăzeci de minute. Când sosi, în sfârșit, începu și agitația obișnuita. Hamalii egipteni care scoteau bagajele din tren se ciocneau de cei care puneau altele în locul lor. În cele din urmă, rămas aproape fără suflare, Poirot se pomeni într-un compartiment împreună cu o selecție dintre geamantanele sale, ale familiei Allerton și unele cu totul necunoscute, în timp ce Tim și mama sa rămăseseră în altă parte cu restul bagajelor. Compartimentul în care se trezi Poirot era ocupat de o doamnă în vârstă foarte ridată, care purta un guler alb țeapăn, o sumedenie de diamante, și, pe chip, o expresie de suprem dispreț față de cea mai mare parte a omenirii. Doamna îi aruncă lui Poirot o privire aristocratică și se retrase în spatele unei reviste americane. O tânără solidă, oarecum greoaie, sub treizeci de ani, ședea vizavi de ea. Avea niște ochi cafenii însuflețiți, asemănători cu ai unui câine, părul în neorânduiala, și dădea impresia că era gata să facă orice pentru a plăcea. Din când în când, doamna mai în vârstă își ridica ochii peste marginea revistei și îi arunca o poruncă. - Cornelia, strânge covoarele. - Când ajungem, ai grijă de geamantanul meu cu haine, în nici un caz să nu lași pe altcineva să pună mâna pe el. - Nu uita cuțitul de hârtie. Călătoria fu scurtă. în zece minute, se aflau cu toții pe pontonul lângă care îi aștepta vaporul Karnak. Familia Otterbourne era deja la bord. Karnak era o navă mai mică decât Papyrus și Lotus, vapoarele care mergeau până la prima cataractă și care erau prea masive pentru a putea trece printre porțile barajului de la Aswan. Pasagerii urcară la bord și își luară în primire cabinele. Cum nava nu era plină, majoritatea aveau cabinele pe puntea de promenadă. întreaga parte din față a acestei punți era ocupată de un salon de observație, cu pereți din sticlă, în care călătorii puteau ședea și admira fluviul. Pe puntea de dedesubt se aflau o încăpere pentru fumat și o mică sufragerie, iar pe cea mai de jos, sala de mese. După ce-și văzu geamantanele instalate în cabină, Poirot ieși din nou pentru a urmări plecarea vasului. Se apropie de Rosalie Otterbourne, care se aplecase peste balustradă. - Intrăm deci în Nubia. Sunteți mulțumită, mademoiselle? Fata inspiră adânc. - Da. Mi se pare că ne îndepărtăm în sfârșit de toate. Rosalie făcu un gest cu mâna. întinderea de apă dinaintea lor, stâncile lipsite de vegetație care ajungeau până la țărm aveau un aspect sălbatic. Ici-colo se vedeau rămășițe ale unor foste case, abandonate și distruse de acumularea apei în spatele barajului. întreaga priveliște avea un farmec melancolic, aproape sinistru. - Departe de oameni, spuse Rosalie Otterbourne. - Mai puțin de cei din grupul nostru, mademoiselle, nu? Fata ridică din umeri, apoi spuse: - E ceva în această țară care mă face să mă simt rea. Scoate la suprafață toate simțămintele care fierb înăuntru. Totul pare atât de nedrept, de injust. - Oare? Nu puteți judeca totuși după probele materiale. Uitați-vă la mamele altora, murmură Rosalie, și uitați-vă la a mea. Nu există alt Dumnezeu decât Sexul, și Salome Otterbourne este profetul său. Se opri. N-ar fi trebuit să spun asta, presupun. Poirot făcu un gest cu mâinile. - De ce să nu mi-o spuneți - mie? Sunt unul dintre oamenii aceia care aud multe. Dacă, așa cum spuneți, simțiți că fierbeți pe dinăuntru - ca gemul în cratiță eh bien, lăsați spuma să iasă la suprafață, și atunci ea poate fi îndepărtată cu o lingură - iată cum. Poirot făcu un gest ca și cum ar fi aruncat ceva în Nil. - Și a dispărut. 49
Sunteți un om extraordinar! spuse Rosalie, și linia posomorâtă a gurii i se îndreptă într-un zâmbet. Apoi înțepeni deodată, în timp ce exclama: Ah, iată-i pe doamna Doyle și pe soțul ei! N-aveam habar că vin și ei! Linnet tocmai ieșise dintr-o cabină amplasată pe la jumătatea punții. în spatele ei venea Simon. Poirot fu aproape uimit de înfățișarea ei, atât era de radioasa și de sigură pe sine. Degaja o fericire pur și simplu arogantă. Simon Doyle părea și el altul. Zâmbea cu toata fața și arăta ca un adolescent fericit. - Priveliștea e măreață, spuse el în timp ce se rezema de balustrada. Abia aștept excursia asta, nu, Linnet? Pare ceva mult mai puțin turistic - de parcă am intra într-adevăr în inima Egiptului. Soția sa răspunse iute: - Știu. Totul e mult mai sălbatic. Mâna ei se strecură într-a lui. El i-o strânse de-a lungul corpului. - Plecăm, Linn, murmură el. Vaporul se îndepărta de ponton. Porniseră în călătoria de șapte zile până la a doua cataractă și înapoi. în spatele lor se auzi un râs cristalin ca de clopoțel. Linnet se întoarse brusc. în fața ei se afla Jacqueline de Bellefort. Părea amuzată. - Bună, Linnet! Nu mă așteptam să te găsesc aici. Credeam că aveați să mai stați în Aswan încă zece zile. Sunt surprinsă! - N-am... n-ai... Linnet se bâlbâi. Se sili să adopte un oribil zâmbet convențional. Nici... nici eu nu mă așteptam să te văd. - Nu? Jacqueline o porni spre cealaltă latură a vaporului. Linnet strânse mai tare mâna soțului ei. - Simon... Simon... Toată plăcerea binevoitoare de pe fața lui Simon dispăruse. Era acum furios. Mâinile i se încleștară în ciuda eforturilor de a se controla. Perechea se retrase. Fără a-și întoarce capul, Poirot prinse câteva cuvinte disparate: -... întoarcem... imposibil... am putea... Și apoi, ceva mai tare, vocea lui Doyle, disperată, dar îndârjită: Nu putem fugi ia nesfârșit, Lin. Trebuie să mergem înainte, până la capăt. Câteva ore mai târziu, la asfințit, Poirot stătea în picioare in salonul de sticlă, privind drept înainte. Karnak trecea printr-o porțiune îngustă a fluviului. Stâncile de pe margine se aruncau feroce asupra apei care curgea năvalnic adânc sub ele. Se aflau în Nubia. Poirot auzi un zgomot, și îndată Linnet Doyle se ivi lângă el. Degetele i se strângeau și i se desfăceau convulsiv. Poirot n-o mai văzuse niciodată astfel. Avea aerul unui copil uluit. - Monsieur Poirot, mi-e frică, spuse ea, mi-e frică de orice. Nu m-am simțit niciodată așa. Toate stâncile și priveliștea asta cumplită și pustie. încotro mergem? Ce are să se întâmple? Mi-e frică. Toată lumea mă urăște. Niciodată nu m-am simțit așa. Am fost întotdeauna amabilă cu oamenii, am făcut atâtea pentru ei, și ei mă urăsc - o mulțime de oameni mă urăsc. în afară de Simon, toți cei din jurul meu îmi sunt dușmani... E groaznic să simți că există oameni care te urăsc... - Dar ce se întâmplă, madame? Linnet scutură din cap. - Bănuiesc că sunt nervii mei... Simt că nimic nu e sigur în jurul meu. Aruncă o privire iute peste umărul lui Poirot, apoi spuse brusc: Cum se vor sfârși toate astea? Suntem prinși aici. Prinși! N-avem nici o scăpare. Trebuie să mergem înainte. Eu... nici măcar nu știu unde mă aflu. Se lăsă de îndată să alunece pe un scaun. Poirot o privi grav, nu fără o anumită compasiune. - Cum a aflat că suntem pe vasul ăsta? întrebă Linnet. Cum ar fi putut să afle? Poirot clătină din cap în timp ce răspundea.
-
50
E deșteaptă, madame. Simt că n-am să pot scăpa de ea niciodată. - Există un plan pe care ați fi putut să-l adoptați, spuse el. De fapt, sunt surprins că nu v-a trecut prin cap. La urma urmelor, madame, banii nu sunt o problemă pentru dumneavoastră. De ce nu ați închiriat un dahabiyeh1 particular? Dacă am fi știut... dar, vedeți, atunci nu știam... Și ar fi fost dificil... Linnet izbucni cu o bruscă nerăbdare: Oh, dumneavoastră nu cunoașteți nici măcar jumătate din problemele mele. Trebuie să fiu foarte atentă cu Simon... E... e absurd de sensibil când vine vorba de... bani. De faptul că am atât de mulți. Voia să mergem într-un sătuc în Spania... să plătească singur totul. Ca și cum ar fi avut vreo importanță! Bărbații sunt atât de stupizi! Trebuie să se obișnuiască să... să... să trăiască în confort. Simpla idee a unui dahabiyeh l-a întors pe dos - ideea unor cheltuieli în plus. Trebuie să-l educ - treptat. Linnet își ridică privirea și își mușcă buzele enervată, pârând a conștientiza busc faptul că se lăsase antrenată într-o discuție prea liberă despre problemele ei. Se ridică. - Trebuie să merg să mă schimb. Iertați-mă, Monsieur Poirot. Mă tem că am spus o mulțime de prostii.
-
1
Ambarcațiune îngusta, cu vele, care transportă pasageri pe Nil. (n.tr.)
51
Capitolul opt
Doamna Allerton, liniștită și distinsă în rochia sa neagră de dantelă, coborî două etaje până la sala de mese. La ușă, fiul ei o ajunse din urmă. - Scuză-mă, mamă. Credeam că am să întârzii. - Mă întreb unde vom fi așezați. Sala era presărată cu măsuțe. Doamna Allerton așteptă până când ospătarul, care se ocupa de un alt grup, se îndreptă spre ei. - Apropo, adăugă ea, l-am invitat pe micul Hercule Poirot să stea cu noi. - O, nu, mamă! Tim părea cu adevărat neplăcut surprins și iritat. Mama lui îl privi țintă, uimită. Tim era de obicei foarte prietenos. - Dragul meu, te deranjează? - Da, mă deranjează. E un mic ticălos fără scrupule. - O, nu, Tim! Nu sunt de acord cu tine. - Oricum, de ce am vrea să ne încurcăm cu un străin? Sechestrați cum suntem pe nava asta, nu ne va fi decât o povară. O să stea cu noi în fiecare dimineață, la prânz și seara. - Scuză-mă, dragul meu. Doamna Allerton arăta foarte încurcată. Am crezut că îți va face plăcere. La urma urmelor, trebuie să fie un om cu o experiență bogată. Iar ție îți plac povestirile polițiste. Tim scoase un mormăit de protest. - Ce bine ar fi dacă n-ai mai avea asemenea idei nemaipomenite, mamă. Bănuiesc că acum nu mai putem da înapoi, nu? - Nu, Tim, nu văd cum am putea. - Of, presupun că va trebui să mă împac cu ideea. Ospătarul se apropie de ei și îi conduse la o masă. Pe chipul doamnei Allerton persista o expresie deconcertată. Tim era de obicei atât de prietenos și de binevoitor. Izbucniri ca aceasta nu-i stăteau în fire. Nu era vorba de obișnuita respingere - și neîncredere - a britanicilor față de străini. Tim era un cosmopolit. - Of, suspină ea. Bărbații erau de neînțeles! Chiar și cel mai apropiat și mai bine cunoscut putea avea reacții și sentimente neașteptate. în timp ce se așezau la masă, Hercule Poirot intră cu pas repede și liniștit în sală. Se opri cu mâna pe spătarul celui de al treilea scaun de la masa lor. - într-adevăr îmi dați voie, madame, să profit de amabila dumneavoastră invitație? - Desigur. Luați loc, Monsieur Poirot. - Sunteți foarte drăguță. Doamna Allerton observă cu stinghereală că, în timp ce se așeza, Poirot îi aruncă o scurtă privire lui Tim și că Tim nu reușise să-și ascundă o expresie mai degrabă bosumflată. Doamna Allerton se hotărî să învioreze atmosfera. în timp ce serveau supa, luă în mână lista pasagerilor, care îi fusese așezată lângă farfurie. - Haideți să încercăm să-i identificăm, spuse ea vioaie, întotdeauna mi se pare o îndeletnicire amuzantă. începu să citească: „Doamna Allerton și domnul T. Allerton‖. Asta e ușor! „Domnișoara de Bellefort.‖ Au pus-o la masă cu familia Otterbourne, după cum văd. Sunt curioasă cum se va înțelege cu Rosalie. Cine urmează? „Doctorul Bessner.‖ Doctorul Bessner? Cine-l poate identifica pe doctorul Bessner? Doamna Allerton își îndreptă privirea spre o masă la care ședeau patru bărbați. Cred că trebuie să fie bărbatul cel gras, tuns scurt și cu mustață. Neamț, îmi închipui. Pare să-și savureze supa. Ajungeau până la ei niște plescăieli zgomotoase. 52
„Domnișoara Bowers‖? continuă doamna Allerton. Putem să încercăm să ghicim cine e? Sunt trei sau patru femei - nu, s-o lăsăm deocamdată. „Domnul și doamna Doyle.‖ într-adevăr, eroii acestei excursii. Ea este realmente foarte frumoasă - și ce rochie simplă, dar încântătoare poartă. Tim se răsuci. Linnet, soțul ei și Andrew Pennington fuseseră așezați la o masă într-un colț. Linnet purta o rochie albă și colierul de perle. - Mie mi se pare teribil de simplă, spuse Tim. Numai o bucată de material legată la mijloc cu un cordon. - Da, dragul meu, spuse mama lui. E o descriere foarte pertinenta făcută de un bărbat unei rochii de optzeci de guinee1. - Nu pot să înțeleg de ce femeile cheltuiesc atâta pe îmbrăcăminte, comentă Tim. Mi se pare absurd. Doamna Allerton continuă să-și examineze tovarășii de călătorie. - Domnul Fanthorp trebuie să fie unul dintre cei patru de la masa aceea. Tânărul acela foarte tăcut, care nu vorbește niciodată. O figură mai degrabă plăcută - precaută și inteligentă. - Inteligentă, da, încuviință Poirot. Nu vorbește, dar ascultă foarte atent - și se uită. Da, da, e cu ochii în patru. Nu e chiar genul de om pe care te-ai aștepta să-l găsești călătorind de plăcere în această țară. Mă întreb ce caută aici. - „Domnul Ferguson‖, citi doamna Allerton mai departe. Am sentimentul că Ferguson trebuie să fie prietenul nostru anticapitalist. „Doamna și domnișoara Otterbourne.‖ Le cunoaștem. „Domnul Pennington‖? Alias „unchiul Andrew‖. E un bărbat chipeș, mi se pare... - Ei, mamă, spuse Tim. - Mi se pare foarte chipeș în felul lui uscat, spuse doamna Allerton. O față destul de feroce. Probabil e genul de om despre care citim în ziare, care operează pe Wall Street - sau se zice „în‖ Wall Street? Trebuie să fie extrem de bogat. Apoi, .Monsieur Hercule Poirot‖ - ale cărui talente se irosesc aici. Nu poți să aranjezi o crimă pentru Monsieur Poirot, Tim? Dar ironia ei bine intenționată nu reuși decât să-l irite din nou pe Tim, care se încrunta. Doamna Allerton se grăbi să continue: - Domnul Richetti. Prietenul nostru italian, arheolog. Apoi domnișoara Robson și, în fine, domnișoara Van Schuyler. Ultima e ușor de ghicit. Americanca aceea bătrână și foarte urâtă, care în mod clar va fi foarte exclusivistă și nu va vorbi cu nimeni care nu se ridică la nivelul pretențiilor ei extrem de stricte! E foarte interesantă în felul ei, nu? Un fel de piesă de muzeu. Cele două femei din preajma ei trebuie să fie domnișoara Bowers și domnișoara Robson poate o secretară, cea subțire cu pince-nez, și o rudă săracă, tânăra aceea cam demnă de plâns care se vede că se simte foarte bine în ciuda faptului că e tratată ca o sclavă. Cred că Robson e secretara, și Bowers - ruda săracă. - Greșești, mamă, spuse Tim cu un fel de rânjet. își recăpătase brusc buna dispoziție. - De unde știi? - Eram în sufragerie înainte de cină și am auzit-o pe bătrână spunându-i domnișoarei de companie: „Unde e domnișoara Bowers? Găsește-o imediat, Cornelia‖. Iar Cornelia a plecat ca din pușcă, precum un câine docil. - O să mă duc să vorbesc cu domnișoara Van Schuyler, spuse gânditoare doamna Allerton. Tim zâmbi din nou. - O să te ignore, mamă. - Deloc. O să pregătesc terenul așezându-mă lângă ea și discutând, pe un ton grav (dar pătrunzător) și foarte cultivat, despre toate rudele și toți prietenii aristocrați de care-mi aduc aminte. Cred că, dacă îl menționez în treacăt pe fiul vărului tău de-al doilea, ducele de Glasgow, succesul mi-e asigurat.
1
Guinee - monedă veche, egală cu o liră și un shilling (n.tr.)
53
Ce lipsita de scrupule ești, mamă! Ceea ce urmă după cină fu o adevărată mostră de umor pentru cineva interesat de studiul naturii umane. Tânărul cu convingeri socialiste (care se dovedi a fi domnul Ferguson, după cum se presupusese) se retrase în camera pentru fumat, afișând un dispreț evident față de grupul de pasageri care se strânsese în salonul de observație de pe puntea superioară. Domnișoara Van Schuyler își asigură, cum se putea aștepta, locul cel mai bun și mai apărat de curent în salon, apropiindu-se foarte decisă de masa la care ședea doamna Otterbourne și spunându-i: - Scuzați-mă, vă rog, dar cred că mi-am lăsat aici lucrul de mână! Sub privirea ei hipnotizantă, doamna cu turban se ridică și îi cedă locul. Domnișoara Van Schuyler se stabili acolo, împreună cu suita. Doamna Otterbourne se așeză în apropiere și încercă să avanseze câteva remarci, care fură însă întâmpinate cu o politețe atât de înghețată, încât curând renunță. Domnișoara Van Schuyler rămase deci într-o izolare regală. Cuplul Doyle stătea împreună cu familia Allerton. Doctorul Bessner și-l păstrase drept tovarăș pe tăcutul Fanthorp. Jacqueline de Bellefort ședea singură, cu o carte în mână. Rosalie Otterbourne nu-și găsea locul. Doamna Allerton i se adresă o dată sau de două ori și încercă să o atragă în grupul lor, dar fata îi răspunse pe un ton destul de dezagreabil. Hercule Poirot își petrecu restul serii ascultând ce avea de spus doamna Otterbourne despre misiunea sa ca scriitoare. Pe când se întorcea spre cabină, se întâlni cu Jacqueline de Bellefort. Era aplecată peste balustradă, și, când întoarse capul, Poirot fu surprins de expresia profundei suferințe de pe fața ei. Nici vorbă de nonșalanța, de sfidarea răutăcioasă, de sclipirea întunecată și triumfătoare de până acum. - Noapte bună, mademoiselle. - Noapte bună, Monsieur Poirot. Jacqueline ezită, apoi spuse: Ați fost surprins să mă vedeți pe vasul acesta? - Nu am fost atât surprins, cât mi-a părut râu, foarte rău... Poirot vorbise pe un ton grav. - Râu - pentru mine? - Da, mademoiselle. Ați ales un drum primejdios... La fel cum noi, cei aflați pe acest vapor, am pornit într-o călătorie, și dumneavoastră ați pornit în propria călătorie - pe un fluviu repede, printre stânci amenințătoare - și vă lăsați purtată de cine știe ce curenți distrugători... - De ce spuneți asta? - Pentru că așa este... Ați tăiat odgoanele care vă țineau ancorată într-un loc sigur. Mă îndoiesc că acum mai aveți cale de întoarcere, chiar dacă ați vrea. - E adevărat, spuse Jacqueline foarte încet. Apoi își azvârli capul pe spate. Oh, Doamne fiecare trebuie să-și urmeze steaua, indiferent unde îl va duce. - Aveți grijă, mademoiselle, să nu fie o stea mincinoasă... Jacqueline râse și imită vorbirea stâlcită a băiețașilor care închiriau măgăruși: Stea foarte rău, domnu'! Stea asta cade...Poirot era aproape adormit, când fu trezit de un murmur de voci. Era glasul lui Simon Doyle repetând cuvintele pe care le spusese când vaporul plecase din Shellal. - Trebuie să mergem înainte, până la capăt... „Da, își spuse Hercule Poirot, trebuie să mergem înainte, până la capăt...‖ Nu era deloc bucuros.
-
54
Capitolul nouă
Devreme a doua zi dimineață, nava ajunse la Ez-Zebua. Cornelia Robson, cu o figură radioasă și o pălărie cu boruri largi pe cap, fu printre primii care coborâră pe țărm. Cornelia nu se pricepea să expedieze oamenii. Era amabilă prin natura ei și gata să-și îndrăgească toți semenii. Vederea lui Hercule Poirot, îmbrăcat într-un costum alb, cu cămașă roz, papion negru lat și cască albă colonială pe cap, nu o făcu să se strâmbe, așa cum ar fi făcut-o cu siguranță pe aristocratica domnișoară Van Schuyler. în timp ce mergeau printre două șiruri de sfincși, Cornelia răspunse binevoitoare întrebării de conveniență cu care Poirot intră în vorbă: - Companioanele dumneavoastră nu coboară să viziteze templul? - Ah, vedeți, verișoara Marie - adică domnișoara Van Schuyler - nu se trezește niciodată prea de dimineață. Trebuie să fie foarte, foarte atentă cu sănătatea. Și bineînțeles că a reținut-o pe domnișoara Bowers - sora care are grijă de ea - pentru tot felul de treburi. în plus, a spus că acesta nu e unul dintre cele mai frumoase temple. Dar a fost nespus de amabilă și mi-a dat voie să vin eu. - Foarte drăguț din partea ei, spuse Poirot uscat. Ingenua Cornelia încuviință fără să suspecteze nimic. - O, da, e foarte buna. A fost un gest atât de generos din partea ei să mă ia în călătoria asta. Mă consider foarte norocoasă. Mai că nu mi-a venit să cred când i-a propus mamei. Și v-a plăcut până acum? - O, e minunat! Am fost în Italia - la Veneția, la Padova și la Pisa -, apoi la Cairo - numai că verișoara Marie nu s-a simțit prea bine în Cairo, așa că n-am putut să văd prea mult orașul -, iar acum excursia aceasta minunata până la Wadi Calfa și înapoi. - Aveți o natură fericită, mademoiselle, spuse Poirot zâmbitor. Și își îndreptă privirea gânditoare de la Cornelia la Rosalie, care, tăcută și încruntată, mergea singură în fața lor. - E foarte drăguță, nu? spuse Cornelia, care-i urmărise privirea. Numai că arată cam disprețuitoare. într-un mod foarte englezesc, desigur. Nu e atât de fermecătoare ca doamna Doyle. Cred că doamna Doyle e cea mai fermecătoare și mai eleganta femeie pe care am văzut-o vreodată! Iar soțul ei pur și simplu o adoră, nu? Cred că doamna aceea căruntă are o figură distinsa, nu vi se pare? Am impresia că este verișoara unui duce. Vorbea despre el aseară, chiar în apropierea noastră. Dar ea însăși nu are un titlu, nu? Cornelia continuă să trăncănească până când ghidul grupului îi invită să se oprească și începu să recite: - Acest templu a fost dedicat zeului egiptean Amun și zeului soarelui Ra-Herakhty, al cărui simbol era un cap de șoim... Discursul continuă monoton. Doctorul Bessner, cu un ghid Baedeker în mână, mormăia ceva în germană pentru sine. Prefera, evident, cuvântul scris. Tim Allerton nu se alăturase grupului. Mama lui încerca să spargă gheața conversației cu tăcutul domn Fanthorp. Andrew Pennington, cu brațul strecurat pe sub al lui Linnet Doyle, asculta atent, aparent foarte interesat de dimensiunile templului recitate de ghid. - Douăzeci de metri înălțime, a? Mi se pare ceva mai puțin înalt. Bun băiat, Ramses ăsta. Spirt, nu alta! - Un mare om de afaceri, unchiule Andrew. Andrew Pennington o privi admirativ pe Linnet. - Arăți bine în dimineața asta, Linnet. Am fost nițel îngrijorat în privința ta în ultima vreme. Păreai cam nervoasă. 55
Sporovăind, grupul se întoarse la navă. încă o dată, Karnak porni lin în sus pe fluviu. Peisajul era acum mai puțin auster. Se vedeau palmieri și câmpuri cultivate. Schimbarea priveliștii părea să fi adus cu sine o domolire a tensiunii secrete care-i ținuse încordați pe pasageri. Tim Allerton își revenise după toane. Rosalie arăta mai puțin mohorâtă. Linnet părea aproape veselă. Pennington îi spuse: - Știu că e lipsit de tact să discuți afaceri cu o mireasă aflată în luna de miere, dar sunt unul sau două lucruri... - Ah, desigur, unchiule Andrew. Linnet căpătă de îndată un aer pragmatic. Căsătoria mea a adus unele schimbări, e firesc. - Exact. La un moment dat am să te rog să semnezi câteva documente. - De ce nu acum? Andrew Pennington aruncă o privire în jur. Colțul salonului în care se aflau ei era aproape pustiu. Majoritatea pasagerilor erau afară, pe punte, în spațiul dintre salon și cabine. Singurii așezați în salon erau domnul Ferguson - care bea bere la o măsuță din mijloc, cu pantalonii de flanel murdari pe el, cu picioarele întinse în față și fluierând pentru sine între înghițituri -, domnul Hercule Poirot, care stătea în fața lui, și domnișoara Van Schuyler, care ședea într-un colț, citind. - Foarte bine, spuse Andrew Pennington și ieși din salon. Linnet și Simon își zâmbiră - într-un zâmbet lent, care înflori pe deplin de-a lungul a câteva minute. - Ești bine, iubito? întrebă el. - Da, sunt bine... E curios cum a dispărut starea de nervozitate. - Ești minunată, spuse Simon cu convingere. Pennington se înapoie, aducând un teanc de acte scrise mărunt. - O, ai milă de mine! strigă Linnet. Trebuie să semnez toate astea? Andrew Pennington își ceru scuze. - Știu că e neplăcut, dar aș vrea să-ți pun afacerile în perfectă ordine. Mai întâi, e clădirea închiriată de pe Fifth Avenue... apoi sunt concesiunile de pe Coasta de Est... Pennington vorbea întruna, foșnind și aranjând hârtiile. Simon căscă. Ușa salonului fu deschisă, lăsându-l să intre pe domnul Fanthorp. Acesta se uită în jur fără o țintă anume, apoi păși înainte și se opri lângă Poirot, privind afară spre apa albastră a fluviului și spre nisipurile galbene care o mărgineau... - ... doar să semnezi aici, încheie Pennington, întinzându-i lui Linnet un document și arătându-i unde să scrie. Linnet luă actul și îl parcurse rapid. Se întoarse să mai citească o dată prima pagină, apoi, cu stiloul pe care i-l oferise Pennington, își semnă numele: Linnet Doyle... Pennington luă hârtia și îi întinse o alta. Fanthorp se apropie de ei cu pas de plimbare. Se opri și-și aținti privirea, prin geamul lateral, la ceva ce părea să-l intereseze pe mal. - Ăsta e doar transferul acțiunilor, spuse Pennington. Nu e nevoie să-l citești. Dar Linnet îl parcurse repede cu privirea. Pennington așeză în fața ei o a treia foaie de hârtie, pe care Linnet o citi din nou cu atenție. - Sunt toate destul de clare, spuse Pennington. Nimic interesant. Numai limbaj juridic. Simon căscă din nou. - Scumpa mea, doar nu ai de gând să citești tot mormanul ăsta, nu? Ai să stai aici până la prânz, ba chiar mai mult. - Citesc întotdeauna totul, spuse Linnet. Așa m-a învățat tata. Spunea că oricând pot apărea greșeli de formulare. 56
Pennington râse destul de aspru, - Ești o excelentă femeie de afaceri, Linnet. - E mult mai conștiincioasă decât aș fi eu, spuse Simon, râzând și el. N-am citit niciodată un document până la capăt în viața mea. Semnez pur și simplu unde mi se spune să semnez, și gata. - E foarte neglijent din partea ta, spuse Linnet dezaprobatoare. - N-am cap pentru afaceri, recunoscu Simon însuflețit. N-am avut niciodată. Dacă mi se spune să semnez, semnez. E cel mai simplu. Andrew Pennington îl privea gânditor. Spuse apoi cu o voce uscată, bătându-se cu degetul peste buza de sus: - Nu e puțin cam riscant câteodată, Doyle? - Aiurea, replică Simon. Nu sunt genul care să creadă că toată lumea vrea să-l păcălească. Sunt mai degrabă încrezător - și să știi că nu am de pierdut. N-am fost mai niciodată înșelat. Deodată, spre surpriza tuturor, tăcutul domn Fanthorp se răsuci și i se adresă lui Linnet: - Sper că nu inoportunez, dar aș vrea să vă spun cât de mult vă admir competența în afaceri. în profesiunea mea - sunt... hm... avocat - dau adesea peste doamne care sunt întristător de nepricepute la afaceri. A nu semna niciodată un document până nu-l citiți mi se pare admirabil - absolut admirabil. Fanthorp se înclină ușor. Apoi, roșu în obraji, se întoarse la contemplarea malurilor Nilului. Linnet era oarecum nesigură de ce ar trebui să spună. Ăăă... mulțumesc. își mușcă buzele ca să-și reprime un chicotit. Tânărul fusese atât de incredibil de solemn. Andrew Pennington arăta de-a dreptul enervat. Simon Doyle nu știa dacă trebuie să fie amuzat sau iritat. Din spate, urechile domnului Fanthorp erau roșii ca racul. - Următorul, te rog, spuse Linnet, zâmbindu-i lui Pennington. Dar Pennington arăta cu totul întors pe dos. - Poate ar fi bine s-o lăsăm pe altă dată, spuse el țepos. Vorba lui... hm... Doyle, dacă ai să stai să le citești pe toate, o să rămânem aici până la prânz. N-ar trebui să pierdem priveliștea. Oricum, acestea două au fost singurele urgente. O să ne ocupăm de celelalte mai târziu. - E cumplit de cald aici, spuse Linnet. Haideți afară! Cei trei ieșiră prin ușile batante. Hercule Poirot întoarse capul și privi gânditor spatele domnului Fanthorp, apoi își mută ochii asupra domnului Ferguson, care stătea cu capul dat pe spate și fluiera încetișor pentru sine. în fine, Poirot se uită la domnișoara Van Schuyler, care ședea foarte dreaptă în colțul ei. Domnișoara Van Schuyler se holba la domnul Ferguson. Ușa batantă dinspre babord se deschise și Cornelia Robson intră grăbită. - Ai lipsit multă vreme, observă bătrâna domnișoară iritată. Unde ai fost? - Scuză-mă, verișoara Marie. Sculul nu era acolo unde mi-ai spus - era în cu totul alt geamantan... - Draga mea copila, ești absolut nepricepută când e vorba să găsești ceva! Știu că ești plină de bune intenții, drăguță, dar trebuie să fii un pic mai rapidă și mai isteață. Nu-ți trebuie decât puțină concentrare! - Scuză-mă, verișoara Marie. Mă tem că sunt cam bleagă. - Nimeni nu are de ce să fie bleg dacă încearcă, draga mea. Te-am adus în călătoria aceasta, și am pretenția la puțină atenție în schimb. - Iartă-mă, verișoara Marie. - Și unde e domnișoara Bowers? Trebuia să-mi iau picăturile acum zece minute. Te rog dute și adu-o imediat. Doctorul a spus că este extrem de important... în acest moment intră domnișoara Bowers cu un pahar în mână. 57
Picăturile dumneavoastră, domnișoară Van Schuyler. Ar fi trebuit să le iau la unsprezece, spuse acru bătrâna domnișoară. Lipsa de punctualitate e ceea ce detest mai mult pe lume. - Absolut, spuse domnișoara Bowers și își privi ceasul de la mână. Este exact unsprezece fără o jumătate de minut. - Ceasul meu arată unsprezece și zece minute. - Cred că al meu arată ora bine. Nu rămâne niciodată în urmă și nici nu o ia înainte. Domnișoara Bowers era imperturbabilă. Domnișoara Van Shuyler dădu pe gât conținutul paharului cu medicament. - Mă simt în mod cert mai rău, zise ea cu violență. - Regret să aud asta, domnișoară Van Schuyler. Domnișoara Bowers nu părea deloc să regrete. Arăta complet neinteresată de starea pacientei sale. în mod evident ii dăduse mecanic răspunsul cel mai potrivit. - E prea mare zăpușeală aici, trânti bătrâna domnișoară. Găsiți-mi un scaun pe punte, domnișoară Bowers. Cornelia, adu-mi lucrul de mână. Ai grijă și nu-l scăpa pe jos. Și apoi o să am nevoie să-mi răsucești niște lână. Grupul ieși din salon. Domnul Ferguson ofta, își mișcă picioarele și zise cu voce tare: - Doamne, ce i-aș mai frânge gâtul babei ăsteia. Poirot întrebă curios: - E genul care vă displace, nu? - Dacă-mi displace? Ba bine că nu. Ce lucru bun a făcut femeia asta în viață? N-a lucrat niciodată și n-a ridicat nici măcar un pai. N-a făcut decât să trăiască pe spatele altora. E o parazită - și încă una al naibii de nesuferită. Există o mulțime de oameni pe nava asta fără de care cred că lumea n-ar avea deloc de suferit. - într-adevăr? - Da. Fata aceea care a fost aici adineauri, cu semnăturile și cu aerele ei. Sunt sute și mii de muncitori amărâți care fac o muncă de robi pentru un salariu de mizerie ca s-o țină pe ea în ciorapi de mătase și într-un lux inutil. E una dintre cele mai bogate fete din Anglia, așa mi s-a spus - și n-a muncit nici măcar o zi în viața ei. - Cine v-a spus că e una dintre cele mai bogate fete din Anglia? Domnul Ferguson îi aruncă lui Poirot o privire bătăioasă. - Un om cu care dumneavoastră nu ați sta de vorbă! Un om care muncește cu brațele și căruia nu-i e rușine de asta! Nu unul dintre acești linge-blide sclivisiți ai dumneavoastră. Privirea lui Ferguson se oprise acuzatoare asupra papionului negru și asupra cămășii roz. - în ce mă privește, eu muncesc cu mintea, și nu-mi e rușine de asta, spuse Poirot, răspunzând privirii tânărului. Domnul Ferguson replică printr-un sforăit. - Ar trebui împușcați - cu toții! declară el. - Domnule dragă, spuse Poirot, sunteți atât de pasionat de violență! - îmi puteți spune ce bine se poate face pe lume fără ea? Trebuie să distrugi și să desființezi înainte de a crea ceva nou. - E în mod cert mai ușor, mai zgomotos și mult mai spectaculos. - Cu ce vă ocupați dumneavoastră? Cu nimic, pot să pun pariu. Probabil vă considerați un om din clasa de mijloc. - Nu sunt un om din clasa de mijloc. Aparțin elitei, declară Poirot cu o urmă de aroganță. - Ce meserie aveți? - Sunt detectiv, spuse Hercule Poirot cu modestia celui care declară: „Sunt rege‖.
-
58
Dumnezeule mare! Tânărul păru cu adevărat surprins. Vreți să spuneți că fata aceea își cară după ea un detectiv privat? Atât de tare se teme pentru propria piele? - Nu am nici o legătură cu Monsieur Doyle și cu Madame Doyle, răspunse Poirot înțepat. Sunt în vacanță. - Sunteți în vacanță, da? - Dar dumneavoastră? Nu sunteți tot în vacanță? - Vacanță! aruncă disprețuitor domnul Ferguson, după care adăugă sibilinic: Eu studiez condițiile. - Foarte interesant, murmură Poirot și ieși fără zgomot pe punte. Domnișoara Van Schuyler se așezase în colțul cel mai bun. Cornelia îngenunchease în fața ei, cu un sul de lână gri întins peste palmele depărtate. Domnișoara Bowers ședea foarte dreaptă, citind revista Saturday Evening Post. Poirot o porni agale de-a lungul tribordului. Când înconjură pupa, aproape că se ciocni de o femeie care întoarse spre el o figură surprinsă - o față oacheșă, atrăgătoare, latină. Era îmbrăcată elegant în negru și stătuse de vorba cu un bărbat solid, înalt, în uniformă - probabil unul dintre ingineri, după înfățișare. Pe fețele amândurora apăru o expresie ciudată - de vinovăție și de panică în același timp. Poirot se întrebă despre ce vorbiseră. - Ocoli pupa și își continuă plimbarea de-a lungul babordului. Ușa unei cabine se deschise, și din ea ieși doamna Otterbourne, care aproape îi căzu în brațe. Purta un capot roșu sângeriu de satin. Iertați-mă, se scuză ea. Iertați-mă, vă rog, dragă Monsieur Poirot. Tangajul - e tangajul, știți. întotdeauna am avut rău de mare. Dacă nava asta ar putea să meargă fără să se miște... Se prinse de brațul lui Poirot. Nu suport legănatul... Niciodată nu m-am simțit bine pe apă... Și sunt lăsată singură aici ore întregi. Fata aceea a mea - n-are nici un pic de simpatie... de înțelegere pentru biata ei mamă care a făcut totul pentru ea... Doamna Otterbourne începu să plângă. Am muncit ca o sclavă pentru ea... m-am spetit muncind... m-am spetit. O grande amoureuse - asta aș fi putut să fiu - o grande amoureuse -, și am sacrificat totul... totul... Și nimănui nu-i pasă! Dar am să le spun tuturor... am să le spun acum... cum mă neglijează... cât e de crudă... mă face să merg în această călătorie... o plictiseală de moarte... O să mă duc să le spun acum... Doamna Otterbourne se repezi înainte. Poirot o reținu cu blândețe. - O s-o trimit la dumneavoastră, madame. Intrați în cabină. E mai bine așa... - Nu. Vreau să le spun tuturor... tuturor de pe vas... - E prea periculos, madame. Fluviul e prea agitat. Poate să vă arunce peste bord. Doamna Otterbourne îl privi cu suspiciune. - Credeți? Chiar credeți asta? - Da. Poirot avu câștig de cauză. Doamna Otterbourne se clătină, ezită și intră la loc în cabină. Poirot strânse o dată sau de două ori din nări. Apoi dădu din cap și se apropie de locul unde Rosalie Otterbourne ședea între doamna Allerton și Tim. - Mama dumneavoastră are nevoie de dumneavoastră mademoiselle. Rosalie râdea fericită. Acum fața i se înnegură. îi aruncă lui Poirot o privire rapidă plină de suspiciune și o porni repede de-a lungul punții. - N-o înțeleg pe fata asta, spuse doamna Allerton. E atât de schimbătoare. Azi e prietenoasă, mâine e pur și simplu grosolană. - Total răsfățată și irascibilă, spuse Tim. Doamna Allerton clătină din cap. - Nu, nu cred că asta e. Cred că e nefericită. Tim ridică din umeri. - Bănuiesc că toți avem problemele noastre personale. Vocea îi sunase dură și tăioasă.
-
59
Se auzi un sunet bubuitor. Prânzul, strigă doamna Allerton încântată. Sunt moartă :e foame. în acea seară, Poirot observă că doamna Allerton discuta :u domnișoara Van Schuyler. Pe când trecea pe lângă ele, doamna Allerton îi făcu cu ochiul. Tocmai spunea: - Desigur, la castelul Calfries, ducele... Cornelia, eliberată de îndatoririle ei de slujnică, se afla :e punte. îl asculta pe doctorul Bessner, care o iniția cam plicticos în egiptologie după paginile ghidului Baedeker. Cornelia asculta cu o atenție concentrată. Aplecat peste balustradă, Tim Allerton spunea: - Oricum, e o lume putredă... - E nedrept, răspunse Rosalie Otterbourne. Unii oameni ii tot ce-și pot dori. Poirot suspină. Era bucuros că nu mai era tânăr.
60
Capitolul zece
Luni dimineață, la bordul navei Karnak se auziră tot felul de expresii de încântare și de admirație. Vasul era ancorat la țărm, și, la numai câteva sute de metri de el, abia luminat de soarele matinal, se afla un templu enorm sculptat în stâncă. Patru figuri uriașe, dăltuite în piatră, priveau în eternitate apele Nilului, cu fața spre soarele răsăritului. Cornelia Robson vorbi incoerent: - Oh, Monsieur Poirot, nu e minunat? Adică, sunt atât de mari și de liniștite - și, dacă te uiți la ele, te simți atât de mic - ca o insectă - și ai senzația că nimic nu contează cu adevărat, nu? Domnul Fanthorp, care stătea în apropiere, murmură: - Foarte... hm... impresionant. - Măreț, nu? spuse Simon Doyle, apropiindu-se de Poirot. căruia îi rosti confidențial: Știți, eu nu sunt genul ahtiat după temple, și călătorii, și toate celelalte, dar un loc ca ăsta te prinde, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Faraonii ăia din vechime trebuie să fi fost niște tipi grozavi. Poirot făcu câțiva pași într-o parte. Simon își coborî vocea. - Nici nu pot să vă spun cât mă bucur că am venit în excursia asta. A lămurit lucrurile. E uimitor - dar așa s-a întâmplat. Linnet și-a revenit. Zice că datorită faptului ca până la urmă a acceptat să înfrunte situația. - Mi se pare foarte probabil, spuse Poirot. - Mi-a zis că, atunci când a văzut-o pe Jackie pe vapor, s-a simțit groaznic - și că apoi, brusc, s-a liniștit. Am căzu: amândoi de acord că n-o s-o mai evităm. O s-o înfruntăm și o să-i arătăm că scamatoria asta ridicolă a ei nu ne deranjează deloc. E doar o chestie foarte de prost gust - și atât. Credea că ne-a pus pe jar, dar acum pur și simplu nu ne mai pasă. Asta ar trebui să-i fie învățătură de minte. - Da, bâigui Poirot gânditor. - E grozav, nu vi se pare? - Ba da, ba da. Linnet se apropie de ei. Era îmbrăcată într-o rochie de in de culoarea caisei și zâmbea. îl salută pe Poirot destul de rece, doar cu o înclinare a capului, și își luă soțul de lângă el. Poirot își dădu seama, cu o licărire momentană de amuzament, că nu îi câștigase bunăvoința prin atitudinea sa critică. Linnet era obișnuită să fie admirată necondiționat pentru tot ceea ce era și făcea. Hercule Poirot păcătuise vizibil împotriva ei. Alăturându-i-se, doamna Allerton murmură: - Ce mult s-a schimbat fetița asta! La Aswan arăta îngrijorată și nu tocmai fericită. Astăzi pare atât de radioasă, încât mai că ți-e teamă să nu se fi țicnit. înainte ca Poirot să poată răspunde, grupul fu chemat la ordine. Ghidul o luă înainte și îi conduse pe țărm către templul Abu Simbel. Poirot se trezi alături de Andrew Pennington. - E prima dumneavoastră vizita în Egipt? întreba el. - O, nu, am mai fost aici în 1923. Adică am fost în Cairo. N-am mai făcut niciodată călătoria asta în sus pe Nil. - Ați venit cu vaporul Carmanic, mi se pare - cel puțin ușa mi-a spus doamna Doyle. Pennington îi aruncă o privire vicleană. - Ei, da, așa e, recunoscu el. - Mă întrebam dacă i-ați cunoscut cumva pe niște prieteni ai mei care se aflau la bord familia Rushington Smith. - Nu-mi amintesc de nimeni cu numele ăsta. Vaporul era plin, și vremea a fost foarte proasta. O mulțime de pasageri abia dacă și-au făcut apariția pe punte, și, în orice caz, călătoria e atât de scurtă, încât nu apuci să afli cine e la bord și cine nu. 61
Da, e adevărat. Ce surpriză plăcută trebuie să fi fost să dați peste Madame Doyle și peste soțul ei. Nu știați că sunt căsătoriți? - Nu. Doamna Doyle mi-a scris, dar scrisoarea a ajuns prea târziu, a fost trimisă încoace și am primit-o abia la câteva zile după ce ne-am întâlnit în Cairo. - O cunoașteți de mulți ani, dacă am înțeles bine? - Păi, aș zice că da, Monsieur Poirot. O cunosc pe Linnet Ridgeway de când era o copiliță numai atâtica - Pennington făcu un gest ilustrativ. Eu și tatăl ei am fost prieteni de-o viață. Melhuish Ridgeway era un om remarcabil - și de mare succes. - Fiica lui va moșteni o avere considerabilă, înțeleg... Ah, pardon, poate nu e prea elegant ce spun. Andrew Pennington păru ușor amuzat. - A, toată lumea știe. Da, Linnet e o femeie bogată. - Bănuiesc totuși că recentul crah la bursă are să-i afecteze și ei afacerile, nu? Oricât ar fi de solide. Pennington nu răspunse imediat. în cele din urmă, zise: - Da, într-o anumită măsură. Situația e foarte dificilă în această perioadă. - îmi imaginez totuși, murmură Poirot, că Madame Doyle e o foarte bună femeie de afaceri. - Asta așa e. Da, așa e. Linnet este o fată deșteaptă și pragmatică. Se opriseră. Ghidul începu să le povestească despre templul construit de marele Ramses. Cei patru coloși reprezentându-l pe însuși Ramses, câte o pereche de fiecare parte a intrării, sculptați în piatră, priveau de sus la grupul de turiști răzlețiți. Signor Richetti, neluând în seamă discursul ghidului, examina cu atenție reliefurile prizonierilor sirieni și negri de la baza coloșilor de lângă intrare. Când pătrunse în templu, grupul fu întâmpinat de semiobscuritate și de tăcere. Ghidul le indica reliefurile încă viu colorate de pe unele fragmente ale pereților, dar turiștii începură să se împartă în bisericuțe. Doctorul Bessner citea sonor în germană din ghidul său Baedeker, oprindu-se din când în când să traducă pentru Cornelia, care îl însoțea docilă. Alăturarea lor nu dură însă prea mult. Domnișoara Van Schuyler, intrând la brațul flegmaticei domnișoare Bowers, rosti poruncitor: „Cornelia, vino încoace‖, și lecția doctorului Bessner fu astfel întreruptă. Doctorul zâmbi vag în urma ei, privind-o prin lentilele groase ale ochelarilor. - O fată foarte drăguță, îl anunță el pe Poirot. Nu arată atât de înfometată ca multe dintre tinerele de azi. Are formele mai pronunțate. Și se pricepe foarte bine să asculte; e o plăcere să-i ții lecții. Poirot se gândi în treacăt că soarta Corneliei era ori să fie repezită, ori să i se țină lecții. în orice caz, ea era întotdeauna cea care asculta, nu cea care vorbea. Domnișoara Bowers, eliberată pe moment din pricina convocării Corneliei, stătea în mijlocul templului, privind în jur cu o expresie rece, lipsită de curiozitate. Reacția ei la minunile trecutului fu foarte succintă. - Ghidul spune că numele unuia dintre acești zei sau zeițe era Mut. Nu e grozav? în templu se afla un sanctuar în care ședeau patru figuri impunătoare, cu un aer ciudat de demnitate și de detașare. - Linnet și soțul său le admirau. Brațul ei se odihnea într-al iui, capul privea în sus - cu o expresie tipică pentru reprezentanții noii civilizații: inteligentă, curioasă, neatinsă de trecut. Hai să ieșim de aici, spuse Simon deodată. Nu-mi plac băieții ăștia patru, mai ales cel cu pălărie înaltă. - Bănuiesc că e Amon. Iar celălalt e Ramses. De ce nu-ți plac? Mie mi se par impresionanți. - La naiba, sunt prea impresionanți; e ceva bizar în ei. Hai afară la soare! Linnet râse, dar cedă.
-
62
Ieșiră din templu, călcând pe nisipul galben și cald. Linnet începu să râdă. La picioarele lor, înfățișând pe moment o priveliște cam sinistră așa cum păreau desprinse de trup, se înșirau capetele a cinci, șase băieți nubieni. Ochii li se învârteau, capetele se legănau dintr-o parte întralta, buzele lor rosteau un soi de invocație: - Hip, hip, uraaa! Hip, hip, uraaa! Foarte bun, foarte frumos. Mulțumim foarte mult. - Ce absurditate! Cum fac chestia asta? Sunt îngropați oare cu totul? Simon scoase niște mărunțiș. - Foarte bun, foarte frumos, foarte scump, îi imită el. Doi dintre băiețașii responsabili de spectacol culeseră imediat monedele. Linnet și Simon porniră mai departe. Nu aveau nici un chef să se întoarcă pe navă și obosiseră să facă pe turiștii. Se așezară cu spatele la imensa rocă și se lăsară mângâiați de razele soarelui. „Ce minunat e soarele, gândi Linnet. Ce cald - ce prietenos... Ce minunat e să fii fericit... Ce minunat e să fiu eu... eu... Linnet...‖ închise ochii. Râmase amorțită, pe jumătate trează, dusa de gânduri ca de nisipurile care se mișcau neîncetat în jurul ei. Ochii lui Simon erau deschiși și păreau și ei plini de mulțumire. Ce prost fusese să se lase atât de afectat în acea prima noapte... Nu avea nici un motiv... Totul era în regulă... Până la urmă, putea avea încredere în Jackie... Se auzi un strigăt... văzu oameni care alergau spre el, dând din mâini... strigând... Simon se holbă prostește preț de o clipă. Apoi sări în picioare, târând-o pe Linnet după el. Exact la timp. Un pietroi uriaș căzu cu zgomot de pe stâncă chiar în spatele lor. Dacă Linnet ar fi rămas unde era, ar fi fost strivită cu totul. Albi la față, cei doi se strânseră unul într-altul. Hercule Poirot și Tim Allerton se apropiară în fugă. - Ma foi, madame, a fost cât pe ce s-o pățiți. Toți patru priviră instinctiv spre vârful stâncii. Nu se vedea nimic. Dar exista o cărare care ducea sus. Poirot își aminti că văzuse câțiva băștinași urcând, la început, când coborâseră cu toții pe țărm. Se uită la cei doi. Linnet arăta încă amețită - uluită. Simon însă era negru de furie. - Dracu' s-o ia! se stropși el. încercă să se stăpânească, după ce-i aruncă o privire fugară lui Tim Allerton. - Ptiu, mai că n-ați pățit-o! spuse acesta. A rostogolit cineva pietroiul ăla sau s-a desprins singur? Linnet era foarte palidă. Spuse cu dificultate: - Cred că... a făcut-o cineva. - Putea să vă facă terci. Sunteți sigură că nu aveți vreun dușman? Linnet înghiți în sec de două ori, și nu reuși să răspundă binevoitoarei tachinări a lui Tim. - întoarceți-vă îndată pe vapor, madame, spuse iute Poirot. Trebuie să luați ceva tonic. Porniră cu pas repede înapoi. Simon era încă plin de o furie reprimată. Tim încerca să converseze vesel și să distragă gândul lui Linnet de la pericolul prin care trecuse. Poirot avea o expresie gravă pe chip. Și apoi, exact când ajunseră la pasarelă, Simon se opri ca înlemnit. Pe față i se întipări o expresie de uluială. Jacqueline de Bellefort tocmai cobora pe țărm. îmbrăcată într-o rochie albastră cadrilată, avea o înfățișare aproape copilărească. - Dumnezeule mare! spuse el încet. Deci a fost un accident până la urmă. Mânia îi dispăru de pe față. Ușurarea lui fu atât de mare, încât Jacqueline își dădu seama că era ceva în neregula. 63
Bună dimineața, spuse ea. Mă tem că am întârziat puțin. înclina capul în direcția tuturor, păși pe țărm și o luă înspre templu. Simon strânse mâna lui Poirot. Ceilalți doi mergeau înainte. - Dumnezeule, ce ușurare! Am crezut... am crezut... Poirot dădu din cap. - Da, da, știu ce ați crezut. Dar el însuși arăta în continuare grav și preocupat. întoarse capul și observa cu atenție ce se întâmpla cu restul grupului care coborâse de pe vapor. Domnișoara Van Schuyler se înapoia încet, la brațul domnișoarei Bowers. Ceva mai departe, doamna Allerton stătea în fața șirului de capete nubiene poznașe, râzând. Doamna Otterbourne i se alăturase. Ceilalți nu se vedeau. Poirot clătina din cap în timp ce îl însoțea pe Simon pe vapor.
-
64
Capitolul unsprezece
- Puteți să-mi explicați, madame, sensul cuvântului „a se țicni‖? Doamna Allerton fu ușor surprinsă. Ea și Poirot urcau încet spre vârful stâncii de pe care se putea admira a doua cataractă. Majoritatea celorlalți pasageri închiriaseră cămile, dar lui Poirot mișcarea cămilei îi amintea întru câtva de legănatul navei. Doamna Allerton considerase că ar fi fost nedemn să nu facă drumul pe jos. Ajunseseră la Wadi Halfa în seara dinainte. în dimineața aceasta, două bărci mari aduseseră întregul grup în preajma celei de a doua cataracte, cu excepția lui signor Richetti, care insistase să meargă singur până într-un loc îndepărtat numit Semna, care, explică el, era de un excepțional interes ca fostă poartă de intrare din Nubia în Egipt pe vremea faraonului Amenemhat al III-lea și unde se afla o stela ce menționa faptul ca, la intrarea în Egipt, negrii trebuiau să plătească taxe vamale. Fuseseră depuse toate eforturile pentru a descuraja acest act de discriminare, dar fără rezultat. Signor Richetti era hotărât, și contracarase fiecare obiecție ce i se adusese: 1. că expediția nu merita făcută; 2. că expediția nu putea fi făcuta, pentru că era imposibil să închiriezi o mașină până acolo; 3. că nu putea găsi nici o mașină care să-l ducă până acolo; 4. că a închiria o mașina până acolo l-ar fi costat o avere. După ce râse disprețuitor la auzul primei obiecții, se arătă foarte neîncrezător fața de a doua, se oferi să-și găsească singur o mașină la a treia și negocie fluent în arabă pentru a o contracara pe cea de a patra, Signor Richetti plecă în cele din urmă, pe furiș, pentru a evita ca și altor pasageri să le vină ideea să se depărteze de la itinerarul turistic stabilit. - „A se țicni‖? Doamna Allerton își înclina capul într-o parte în timp ce se gândea cum să răspundă. De fapt, e un cuvânt scoțian. înseamnă a manifesta acea fericire exaltată de dinaintea unei nenorociri. Știți, sentimentul acela că totul e prea frumos pentru a fi adevărat.1 Doamna Allerton dădu mai multe detalii. Poirot o asculta atent. - Mulțumesc, madame. Acum înțeleg. E ciudat că ați spus asta ieri - când Madame Doyle a fost atât de aproape de moarte. Doamna Allerton fu scuturată de un fior. - Probabil că a scăpat printr-o minune. Credeți că au rostogolit pietroiul vreunii dintre băiețașii ăia nesuferiți, ca să se distreze? E genul de năzbâtie pe care l-ar putea face băieții din toată lumea - probabil fără intenția de a provoca vreun râu. Poirot dădu din umeri. - Posibil, madame. Schimba subiectul, aducând vorba despre Mallorca și punând tot felul de întrebări pragmatice, ca și cum ar fi fost interesat să viziteze insula. Doamna Allerton ajunsese să-l placă foarte mult pe micul detectiv - poate, în parte, din spirit de contradicție. I se părea că Tim încearcă tot timpul să o facă să se poarte mai puțin prietenos cu Hercule Poirot, pe care fiul ei îl catalogase definitiv drept „un ticălos de cel mai rău soi‖. Dar ea nu-l considera un ticălos; presupunea că vestimentația oarecum exotică a lui Poirot îl ațâțase atâta pe Tim. Ea îl considera pe Poirot un companion inteligent și stimulator, și, în plus, foarte înțelegător. Doamna Allerton se trezi până la urmă împărtășindu-i antipatia ei pentru Joanna Southwood, ceea ce îi făcu bine. Și, în cele din urmă, de ce nu i-ar fi spus? El nu o cunoștea pe Joanna - și nu o va întâlni probabil niciodată. De ce nu s-ar ușura de această constantă povară provocată de gelozie? Chiar în acest timp, Tim și Rosalie Otterbourne discutau despre ea. Tim tocmai își exagerase, autoironie, soarta: sănătatea lui șubredă, niciodată suficient de proastă pentru a fi cu adevărat interesantă, dar, pe de altă parte, nu îndeajuns de bună pentru a-i permite viața pe care i-ar fi plăcut s-o ducă; foarte puțin bani; nici o îndeletnicire care să-l pasioneze.
1
Cuvântul românesc „țicnit" nu redă exact sensul originalului fey. (n.tr.)
65
O existență absolut domestică și călduță, încheie el nemulțumit. Aveți ceva pentru care o grămadă de oameni v-ar invidia, spuse Rosalie brusc. Adică? Pe mama dumneavoastră. Tim fu surprins și plăcut impresionat. - Mama? Da, bineînțeles, e o persoană cu totul deosebită. E frumos din partea dumneavoastră să observați asta. - Mie mi se pare minunată. Are o expresie atât de plăcută - atât de echilibrată și de calmă -, de parcă nimic n-ar putea-o atinge, și totuși... totuși, într-un fel, e întotdeauna dispusă să facă haz de tot soiul de lucruri... Rosalie se bâlbâi ușor de atâta ardoare. Tim simți cum inima i se încălzește față de această fată. Vru să-i facă un compliment similar, dar, din nefericire, pentru el, doamna Otterbourne era întruchiparea a tot ce putea fi mai periculos pe lume. Incapacitatea de a-i răspunde cu aceeași monedă îl făcu să se simtă stânjenit. Domnișoara Van Schuyler rămăsese într-una din bărci. Nu riscase să urce pe stâncă nici în spinarea unei cămile, nici pe propriile picioare. Spusese înțepată: - îmi pare râu că trebuie să vă rog să stați cu mine, domnișoara Bowers. Aveam de gând s-o țin aici pe Cornelia și să vă las pe dumneavoastră să plecați, dar fetele astea sunt atât de egoiste. A plecat în grabă fără să-mi spună o vorbă. Și, de fapt, am văzut-o stând de vorbă cu tânărul acela nesuferit și prost-crescut, Ferguson. Cornelia m-a dezamăgit profund. Nu are nici cea mai vagă idee despre cum trebuie să te porți în societate. Domnișoara Bowers răspunse în stilul ei foarte pragmatic: - Nu e nici o problemă, domnișoară Van Schuyler. E foarte cald ca să fi urcat pe jos, și numi place deloc cum arată șeile de pe cămilele acelea. Cel mai probabil sunt pline de purici. își potrivi ochelarii, își ridică privirea ca să se uite la grupul care cobora de pe deal și remarcă: Domnișoara Robson nu mai este cu tânărul acela. S-a alăturat doctorului Bessner. Domnișoara Van Schuyler scoase un mormăit. De când descoperise că doctorul Bessner avea o mare clinică privată în Cehoslovacia și reputația unui medic la modă în toată Europa, era dispusă să fie mai drăguță cu el. în plus, putea avea nevoie de serviciile lui înainte de încheierea călătoriei. Când grupul se întoarse pe Karnak, Linnet scoase un strigăt de surpriză. - O telegramă pentru mine. O înhață de pe ghișeu și o deschise. - Hm... nu înțeleg... cartofi, sfeclă... ce-i asta, Simon? Simon tocmai se apropia să se uite peste umărul soției sale, când o voce furioasă spuse: - Iertați-mă, telegrama este a mea. Și Signor Richetti o smulse cu bădărănie din mâna lui Linnet, ațintind asupra ei o privire plină de mânie. Linnet se holbă nedumerită timp de o secundă, apoi privi din nou plicul. - Oh, Simon, ce proastă sunt! E Richetti, nu Ridgeway - și oricum nu mai sunt Ridgeway, evident. Trebuie să-mi cer scuze. Și Linnet porni după arheolog până la pupa vasului. - îmi pare nespus de râu, Signor Richetti. Numele meu era Ridgeway înainte de căsătorie, și nu sunt căsătorită de prea mult timp, așa că... Linnet se opri, toată numai zâmbet, invitându-l pe Signor Richetti să zâmbească și el la greșeala proaspetei mirese. Dar Richetti, în mod evident, nu era deloc amuzat de povestea aceasta. Nici regina Victoria în momentele ei cele mai proaste nu arătase așa de fioroasă.
-
66
Numele trebuie citite cu atenție. E impardonabil să fiți atât de neatentă. Linnet își mușcă buzele și se înroși. Nu era obișnuită ca scuzele ei să fie primite astfel. Se întoarse și, reluându-și locul alături de Simon, spuse supărată: - Italienii ăștia sunt cu adevărat insuportabili. - Nu te îngrijora, draga mea; hai să mergem să ne uităm la crocodilul acela mare care îți plăcuse. Cei doi ieșiră împreună pe țărm. Poirot, care îi privea din urmă, auzi lângă el o răsuflare întretăiată. Se întoarse și o zări alături pe Jacqueline de Bellefort, cu mâinile încleștate pe balustradă. Expresia de pe chipul ei, când se răsuci spre el, îl surprinse. Nu mai era nici veselă, nici malițioasă. Părea pârjolită de un foc interior. - Nu le mai pasă, spuse ea cu o voce joasă, grăbită. Au trecut peste mine. Nu îi mai pot atinge... Nu îi mai interesează că sunt aici... Nu mai pot... nu mai pot să le fac nici un râu... Mâinile ei tremurau pe balustradă. - Mademoiselle...O, e prea târziu acum, îl întrerupse Jacqueline, prea târziu să mă mai avertizați... Ați avut dreptate. N-ar fi trebuit să vin. Nu în această călătorie. Cum ați numit-o? O călătorie a sufletului? Nu mai pot da înapoi; trebuie să merg înainte. Și voi merge. Nu vor fi fericiți împreună. Nu. Mai degrabă îl omor... Jacqueline se depărtă brusc. în timp ce o urmărea cu privirea, Poirot simți o mână pe umăr. - Prietena dumitale pare puțin supărată, Monsieur Poirot. Poirot se răsuci și se holbă surprins la o veche cunoștință. - Colonelul Race! Bărbatul înalt și bronzat zâmbi. - O mică surpriză, nu? Hercule Poirot îl întâlnise pe colonelul Race cu un an în urmă, la Londra. Fuseseră invitați amândoi la o foarte ciudată cină - care se încheiase cu moartea și mai ciudatei lor gazde.1 Poirot știa că Race era un om care apărea și dispărea pe neașteptate. De obicei putea fi găsit într-unui dintre locurile îndepărtate ale imperiului unde necazurile nu se lăsau prea mult așteptate. - Deci ai venit la Wadi Halfa, spuse el gânditor. - Am venit pe această navă. - Adică? - Mă voi întoarce împreună cu dumneata la Shellal. Hercule Poirot ridică din sprâncene. - Foarte interesant. Nu vrei să luăm ceva de băut? Intrară în salonul de observație, acum pustiu. Poirot comandă un whisky pentru colonel și o oranjadă dublă cu mult zahăr pentru el. - Deci te întorci împreună cu noi, spuse Poirot în timp ce sorbea. Ai ajunge mai repede cu vaporul guvernamental - care merge și ziua, și noaptea, nu? Fața colonelului se încreți de admirație. - Ai nimerit chiar la țintă, ca de obicei, Monsieur Poirot, spuse el amabil. - Deci e vorba de pasageri? - Unul dintre pasageri. - Care dintre ei oare? se întrebă Hercule Poirot, cu privirea în tavan. - Din păcate, nu știu nici eu, spuse Race cu tristețe. Poirot se arătă interesat. - Nu e cazul să am secrete față de dumneata, admise colonelul. Am avut multe necazuri în regiunea aceasta - de toate felurile. Nu oamenii care-i conduc în văzul lumii pe insurgenți ne interesează. Ci cei care pun totul la cale, într-un mod foarte inteligent. Au fost trei. Unul dintre
1
Referire la subiectul romanului Cărțile pe masă de Agatha Christie (n.tr.)
67
ei este mort. Un altul zace în închisoare. îl caut pe cel de-al treilea - un om care are la activ cinci sau șase crime comise cu sânge rece. Este unul dintre cei mai inteligenți agitatori plătiți din câți au existat vreodată... Și se află pe acest vas. Știu asta dintr-o scrisoare care ne-a ajuns în mâini. în mod cifrat, spunea: „X va fi pe vaporul Karnak de pe șapte pe treisprezece ale lunii‖. Nu menționa însă sub ce nume va călători. - Ai vreo descriere a lui? - Nu. Genealogie mixtă, americană, irlandeză și franceză. O amestecătură. Asta nu ne ajută însă prea mult. Ai vreo idee? - O idee - și asta e deja foarte bine, spuse Poirot meditativ. Cunoscându-l, Race nu insistă. Știa că Hercule Poirot nu vorbea niciodată dacă nu era sigur. Poirot își frecă nasul și spuse amărât: - Se întâmplă ceva pe vaporul acesta care mă neliniștește foarte tare. Race îl privi întrebător. - Imaginează-ți, spuse Poirot, o persoană A care a făcut foarte tare să sufere o altă persoană B. Persoana B vrea să se răzbune. Proferează niște amenințări... - A și B aflându-se amândouă pe acest vas? Poirot încuviință din cap. - Exact. - Și B fiind, bănuiesc, o femeie? - într-adevăr. Race își aprinse o țigară. - Eu nu mi-aș face griji. Oamenii care se apucă să vorbească despre ceea ce vor face nu ajung de obicei s-o facă. - Și asta e în mod special valabil pentru Ies femmes, ai adăuga! Da, e adevărat. Dar Poirot părea tot neliniștit. - Altceva? întrebă Race. - Da, mai este ceva. Ieri, persoana A a scăpat ca prin urechile acului de la moarte, o moarte care ar fi putut fi foarte ușor numită accidentală. - Pusă la cale de B? - Nu, tocmai asta e ideea. B nu a avut nimic de a face cu ea. - Atunci a fost un accident. - Presupun - dar mie nu-mi plac asemenea accidente. - Ești sigur că B nu a fost implicată? - Absolut. - Ei, se mai întâmplă și coincidențe. Apropo, cine este A? Vreo ființă abjectă? - Din contră. Este o tânără doamnă bogată, fermecătoare și foarte frumoasă. Race zâmbi cu gura până la urechi. - Sună a melodramă. - Peut-être. Dar, îți spun sincer, mie nu îmi sună deloc bine, dragă prietene. Dacă am dreptate, și, până la urmă, am obiceiul de a avea dreptate - Race zâmbi pe sub mustață la această declarație tipică a lui Poirot -, atunci lucrurile sunt cât se poate de neliniștitoare. Și acum apari și dumneata cu o nouă complicație. îmi spui că pe Karnak există un criminal. - Nu ucide de obicei tinere doamne fermecătoare. Poirot clătină din cap nemulțumit. - Mi-e teamă, prietene, spuse el. Mi-e teamă... Astăzi am sfătuit-o pe această doamnă, Madame Doyle, să plece împreună cu soțul ei la Khartoum, să nu se mai întoarcă pe vapor. Dar n-au fost de acord. Mă rog cerului să ajungem la Shellal fără vreo nenorocire. - Nu ești cam prea pesimist? Poirot clătină din cap. - Mi-e teamă, spuse el simplu. Da, mie, Hercule Poirot, îmi e teamă... 68
Capitolul doisprezece
Cornelia Robson stătea în mijlocul templului de la Abu Simbel. Era seara zilei următoare o seară fierbinte, liniștită. Karnak ancorase încă o dată la Abu Simbel pentru a permite pasagerilor o a doua vizită la templu, de data asta în lumină artificială. Diferența era considerabilă, și Cornelia comenta uimită faptul în fața domnului Ferguson, care stătea lângă ea. - O, se vede mult mai bine acum! exclamă ea. Toți dușmanii aceia cărora regele le taie capul ies atât de bine în relief! Și acolo e un castel foarte drăguț pe care nu-l observasem. Ce bine ar fi dacă doctorul Bessner s-ar afla aici, mi-ar spune ce e cu el. - Nu-mi vine să cred că îl suporți pe prostul ăla bătrân, comentă Ferguson mohorât. - O, e una dintre cele mai amabile persoane pe care le-am întâlnit. - Un bătrân bombastic și plicticos. - Nu cred că ar trebui să vorbiți în felul ăsta. Tânărul o prinse deodată de mână. Tocmai ieșeau din templu la lumina lunii. - De ce accepți să fii îndoctrinată de niște moșnegi umflați și repezită și disprețuită de băbătia aia respingătoare? - Ah, domnule Ferguson! - Nu ai nici un pic de curaj? Nu știi că ești la fel de bună ca ea? - Nu, nu sunt! Cornelia vorbea cu sinceritate. - Nu ești la fel de bogată, asta vrei să spui. - Nu, nu e vorba de asta; verișoara Marie este o persoana foarte cultivată și... - Cultivată! Tânărul dădu drumul brațului Corneliei la fel de brusc cum i-l prinsese. Cuvântul acesta mă scârbește. Cornelia îl privi alarmată. - Nu îi convine că vorbești cu mine, nu? întrebă tânărul. Cornelia roși și păru stingherită. - Și de ce? Pentru că i se pare că nu sunt egal cu ea din punct de vedere social. Oh! Nu e revoltător? Cornelia ezită. - Ar fi mai bine dacă nu v-ați enerva atâta. - Nu îți dai seama - tu, o americancă get-beget - că toți oamenii sunt născuți egali și liberi? - Nu sunt, spuse Cornelia cu o siguranță calmă. - Draga mea, asta declară însăși constituția voastră! - Verișoara Marie susține că politicienii nu sunt niște gentlemeni, spuse Cornelia. Și, firește, că oamenii nu sunt egali. E de la sine înțeles. Eu știu că arăt cam urâțică, și a fost o vreme când mă simțeam uneori umilită din pricina asta, dar am trecut de etapa aceea. Mi-aș fi dorit să fiu și eu frumoasă și elegantă ca doamna Doyle, dar nu sunt, așa că nu are rost să-mi fac probleme. - Doamna Doyle! spuse Ferguson cu un dispreț nedisimulat. E genul de femeie care ar trebui împușcată ca exemplu pentru alții. Cornelia îl privi temătoare. - Cred că digestia dumneavoastră e de vină, spuse ea blând. Am o pepsină specială pe care verișoara Marie a încercat-o odată. Vreți s-o încercați și dumneavoastră? - Ești imposibilă! izbucni Ferguson. Se întoarse și se îndepărtă. Cornelia o porni către navă. Chiar în timp ce mergea pe pasarelă, el o ajunse iarăși din urmă. - Ești cea mai amabilă persoană de pe vaporul ăsta. Ține minte asta. 69
îmbujorată de plăcere, Cornelia se întoarse în salonul de observație. Domnișoara Van Schuyler avea cu doctorul Bessner o conversație agreabilă despre câțiva dintre pacienții de rang regal ai acestuia. - Sper din tot sufletul că n-am întârziat prea mult, verișoară Marie, spuse Cornelia cu un aer vinovat. Verificându-și ceasul, bătrâna doamnă spuse abrupt: - Nu se poate spune că te-ai grăbit, draga mea. Și ce ai făcut cu șalul meu de catifea? Cornelia privi în jur. - Să mă duc să văd dacă e în cabină, verișoară? - Bineînțeles că nu e! L-am avut aici după cină, și nu am ieșit din locul ăsta. Era pe scaunul de acolo. Cornelia căută cam la întâmplare. - Nu-l văd nicăieri, verișoară Marie. - Prostii! sări domnișoara Van Schuyler. Uită-te mai bine! Era un ordin dat ca unui cățel, și, ca un cățel, Cornelia i se supuse. Tăcutul domn Fanthorp, care ședea la o masă în apropiere, se ridică și încercă să o ajute. Dar șalul nu era de găsit. Ziua fusese atât de toridă și de umedă, încât majoritatea pasagerilor se retrăseseră devreme după ce vizitaseră templul de pe țărm. Familia Doyle juca bridge cu Pennington și cu Race la o masă într-un colț. în salon se mai afla doar Hercule Poirot, care căsca din toate puterile la o măsuță de lângă ușă. Pornind cu pas regal spre cabina sa, domnișoara Van Schuyler și suita se opriră o clipă în dreptul lui Poirot. Acesta sări politicos în picioare, înăbușindu-și un căscat colosal. - Tocmai mi-am dat seama cine sunteți, Monsieur Poirot. Pot să vă spun că am auzit de dumneavoastră de la vechiul meu prieten Rufos Van Aldin.1 Trebuie să-mi povestiți cândva despre cazurile dumneavoastră. Poirot, cu ochii ușor împăienjeniți de somn, făcu o plecăciune exagerată. Cu o înclinare a capului amabilă, dar condescendentă, domnișoara Van Schuyler trecu mai departe. Poirot căscă încă o dată. Se simțea greoi și inept din pricina somnolenței și abia își putea ține ochii deschiși. Aruncă o privire spre jucătorii de bridge, absorbiți de jocul lor, apoi spre tânărul Fanthorp, adâncit în lectura unei cărți. In afara lor, nu mai era nimeni în salon. Poirot ieși prin ușile batante pe punte, unde aproape se ciocni de Jacqueline de Bellefort, care venea precipitat înspre el. - Pardon, mademoiselle. - Arătați cam somnoros, Monsieur Poirot, spuse ea. Poirot recunoscu: - Mais oui - sunt mort de somn. Abia îmi pot ține ochii deschiși. A fost o zi foarte apăsătoare și neplăcută. - Da. Jacqueline păru să mediteze la cele spuse de Poirot. A fost una dintre zilele acelea când lucrurile - pac! se frâng, se rup! Când simți că nu mai poți merge înainte... Vocea ei era joasă și pătimașă. Jacqueline nu se uita la Poirot, ci privea spre țărmul nisipos. Mâinile îi erau încordate, rigide... Brusc, corpul ei se relaxă. - Noapte bună, Monsieur Poirot, spuse ea. - Noapte bună, mademoiselle. Privirea ei o întâlni pe a lui, preț de o clipa. Rememorând a doua zi întâlnirea, Poirot ajunse la concluzia că în acel moment zărise în ochii ei ceva ca o chemare. Poirot nu avea să uite asta.
1
Bogătaș american, personaj principal al romanului Misterul trenului albastru de Agatha Christie, menționat în treacăt și în alte creații ale autoarei (n.tr.)
70
Apoi el se îndreptă spre cabină, iar ea o luă spre salon. După ce reuși să satisfacă numeroasele nevoi și fantezii ale domnișoarei Van Schuyler, Cornelia își luă lucrul de mână și se întoarse în salon. Spre deosebire de Poirot, ea nu se simțea deloc somnoroasă. Din contră, era cât se poate de trează și chiar ușor exaltată. Cei patru jucători de bridge ședeau încă în jurul mesei, într-un alt fotoliu, tăcutul Fanthorp citea o carte. Cornelia se așeză și începu să coasă. Deodată, ușa se deschise și Jacqueline de Bellefort intră în salon. Rămase câteva momente în prag, cu capul dat pe spate. Apoi apăsă butonul soneriei, porni agale de-a curmezișul sălii spre Cornelia și se așeză lângă ea. - Ați fost pe țărm? o întrebă. - Da. Mi s-a părut fascinant la lumina lunii. Jacqueline dădu din cap. - Da, minunată noapte... O noapte perfectă pentru cei aflați în luna de miere. își îndreptă ochii spre masa unde se juca bridge și-i aținti 0 clipă asupra lui Linnet Doyle. Un ospătar veni să ia comanda. Jacqueline ceru un gin dublu. Simon Doyle îi aruncă o privire scurtă. O crestătură vagă de neliniște îi apăru între sprâncene. - Simon, e rândul tău, spuse Linnet. Jacqueline îngâna o melodie pentru sine. Când ospătarul îi aduse porția de gin, ea ridică paharul, spuse: „Pentru crimă‖, îl dădu pe gât și ceru încă unul. Simon o privi din nou de la masa de bridge. Deveni și mai absent. Partenerul său, Pennington, îi făcu de câteva ori reproșuri. Jacqueline începu din nou să fredoneze, la început cu voce scăzută, apoi din ce în ce mai tare: He was her man and he did her wrong...1 Scuze, îi spuse Simon lui Pennington. Sunt un prost că nu ți-am urmărit mâna. Au un rober. Linnet se ridică. - Mi-e cam somn. Cred că aș vrea să merg la culcare. - Da, ar cam fi cazul, spuse colonelul Race. - Și mie mi se pare, încuviință Pennington. - Vii, Simon? - Nu încă, spuse rar Simon. Cred că am să iau întâi ceva de băut. Linnet dădu din cap și ieși, urmată de Race. Pennington își termină paharul și plecă și el. Cornelia începu să-și strângă broderia. - Nu pleca, domnișoară Robson, spuse Jacqueline. Te rog. Cred că n-aș vrea să dorm în noaptea asta. Nu mă părăsi. Cornelia se așeză la loc. - Noi, fetele, trebuie să stăm împreună, murmură Jacqueline. își dădu capul pe spate și râse - un râs subțire, fără veselie. Veni și al doilea pahar cu gin. - Gustă, o îndemnă Jacqueline. - Nu, mulțumesc frumos, răspunse Cornelia. Jacqueline își dădu scaunul pe spate. Fredona acum destul de tare:
-
He was her man and he did her wrong...
1
„El era bărbatul ei și a greșit fată de ea… ― – versuri dintr-o cunoscută baladă americană, Frankie and Johnnie, în care Frankie își împușcă iubitul infidel. (n.tr.)
71
Domnul Fanthorp întoarse o pagină din Europe from Within. - Cred că am să merg totuși la culcare, spuse Cornelia. Se face foarte târziu. - Nu te duci nicăieri, declară Jacqueline. îți interzic. Povestește-mi despre tine. - Păi... nu prea știu. Nu sunt multe de spus. Cornelia ezită. Am stat în general acasă și n-am călătorit prea mult. Asta e prima mea excursie în Europa, și îmi place extraordinar de mult. Jacqueline râse. - Ești o fire fericită, așa-i? Oh, Doamne, ce mi-ar plăcea să fiu ca tine! - O, într-adevăr? Dar... adică... Sunt sigură că... Cornelia simți că devine agitată. Fără îndoială, domnișoara de Bellefort bea prea mult. Nu era nimic nou pentru Cornelia, care văzuse nenumărați bețivi în timpul Prohibiției. Dar aici se ascundea altceva... Jacqueline de Bellefort vorbea cu ea, se uita la ea, și totuși, i se păru Corneliei, era ca și cum, într-un fel, vorbea cu altcineva... Dar în salon mai erau doar doi oameni, domnul Fanthorp și domnul Doyle. Domnul Fanthorp părea absorbit de cartea sa. Domnul Doyle arăta cam ciudat - avea pe față o expresie atentă, mai degrabă stranie. Jacqueline spuse din nou: - Povestește-mi despre tine! Ascultătoare ca întotdeauna, Cornelia încercă să se supună. Povesti, oarecum stângaci, cu detalii inutile, despre viața ei zilnică. Era prea puțin obișnuită să vorbească. Rolul ei fusese întotdeauna al unei ascultătoare. Și totuși, domnișoara de Bellefort părea să vrea să afle mai multe. Când Cornelia se întrerupse la un moment dat, tânăra cealaltă o împinse de la spate. - Haide, continuă! Și Cornelia continuă („Desigur, mama e o ființă foarte delicată - în unele zile nu mănâncă decât cereale‖), în mod neplăcut conștientă că tot ceea ce spunea era absolut neinteresant și totuși flatată de aparentul interes al interlocutoarei. Dar era ea cu adevărat interesată? Nu asculta, oare, altceva - sau nu aștepta să audă altceva? Se uita la Cornelia, da, dar nu era oare altcineva în sală? - Și, bineînțeles, avem niște cursuri de arta foarte bune, și iarna trecută am urmat un curs de... (Cât era ora? în mod sigur foarte târziu. Cornelia vorbea, și vorbea. Numai de s-ar întâmpla ceva...) Și deîndată, ca și cum dorința i s-ar fi împlinit, ceva se întâmpla într-adevăr. Numai că, în momentul acela, totul păru foarte firesc. Jacqueline își întoarse capul și-i spuse lui Simon Doyle: - Simon, sună clopoțelul, te rog. Mai vreau un rând. Simon Doyle ridică privirea din revista pe care o citea și spuse încet: - Ospătarii s-au dus să se culce. E trecut de miezul nopții. - Iar eu îți spun că mai vreau un rând. - Ai băut destul, Jackie, zise Simon. Ea se întoarse cu totul înspre el. - Și de ce naiba ai impresia că e treaba ta? Simon ridică din umeri. - Nu e treaba mea. Ea îl privi timp de un minut sau două. Apoi spuse: - Ce este, Simon? Ți-e frică? Simon nu răspunse. Cu un gest destul de ostentativ, își luă din nou revista de pe masă. Cornelia murmură: 72
O, Doamne, e așa de târziu... Trebuie să… începu să se agite, își scăpă un degetar... - Nu te duce la culcare, te rog, insista Jacqueline. Aș vrea să mai fie o femeie aici, cu mine să mă susțină. începu din nou să râdă. Știi de ce se teme Simon cel de colo? Se teme că eu am să-ți spun povestea vieții mele. -A, da? Cornelia era asaltată de emoții contradictorii. Se simțea foarte stânjenită, dar în același timp exaltată. Ce Întunecată era privirea lui Simon Doyle! - Da, e o poveste foarte trista, o asigură Jacqueline. Vocea ei plăcută era joasă și plină de ironie. Dânsul s-a purtat cu mine destul de urât, nu, Simon? Simon Doyle izbucni cu brutalitate: - Du-te la culcare, Jackie! Ești beată. - Dacă asta te face să te simți prost, dragă Simon, ar trebui să părăsești sala. Simon Doyle o privi. Mâna în care ținea revista îi tremura puțin, dar el spuse fără ezitare: - Rămân. Cornelia murmură pentru a treia oară: - Trebuie neapărat să... e așa de târziu... - N-ai să pleci, sări Jacqueline. întinse mâna și o ținu pe Cornelia lipită de scaun. Ai să stai și ai să asculți ce am de spus. - Jackie, spuse Simon tăios, te faci de râs! Pentru Dumnezeu, du-te la culcare! Jacqueline se îndreptă deodată pe scaun. începu să vorbească repede, aproape șoptit: - Te temi de o scenă, nu? Asta pentru că ești englez - ești atât de reticent! Vrei să mă port „decent‖, nu? Dar nu-mi pasă dacă mă port decent sau nu! Ai face mai bine să ieși de aici cât mai repede - pentru că am să spun multe. Jim Fanthorp își închise cu grijă cartea, căscă, se uită la ceas, se ridică și ieși cu pas agale o ieșire tipic britanică și total neconvingătoare. Jacqueline se răsuci cu totul în scaun și îl fulgeră pe Simon cu privirea. - Prost nenorocit, spuse ea răgușit, crezi că poți să te porți cu mine așa cum te-ai purtat și să scapi nepedepsit? Simon Doyle deschise gura să spună ceva, dar o închise la loc. Râmase nemișcat, ca și cum spera că izbucnirea ei se va consuma dacă n-o va provoca în nici un fel. Vocea lui Jacqueline era vâscoasă și neclară. Cornelia, total neobișnuită să vadă explozii emoționale, se simțea fascinată. - Ți-am spus, continuă Jacqueline, că mai degrabă te omor decât să te văd cu altă femeie... Nu crezi că vorbeam serios? Te înșeli. Am așteptat doar. Ești bărbatul meu! Ai auzit? îmi aparții mie... Simon încă nu spunea nimic. Mâna lui Jacqueline scotoci în poală timp de o clipă. Apoi fata se aplecă înainte. - Ți-am spus că te-aș omori, și n-am glumit... Scoase deodată mâna, în care ținea ceva ce sclipea. Am să te ucid ca pe un câine... ca pe o javră ce ești... Simon făcu în sfârșit o mișcare. Sări în picioare, dar în același moment Jacqueline apăsă pe trăgaci... Simon căzu încovrigat peste un scaun... Cornelia țipă și se repezi spre ușă. Jim Fanthorp se afla pe punte, aplecat peste balustradă. - Domnule Fanthorp... Domnule Fanthorp... El se apropie în fugă. Ea se agăță de el, incoerentă: - L-a împușcat! O, Doamne, l-a împușcat! Simon Doyle zăcea în continuare așa cum căzuse, peste un scaun. Jacqueline stătea ca paralizată. Tremura violent, și ochii ei, dilatați și îngroziți, priveau pata sângerie care se
-
73
întindea încet pe pantalonul lui Simon, chiar sub genunchi, unde Simon ținea o batistă presată asupra rânii. - N-am vrut... se bâlbâi ea. O, Doamne, n-am vrut... Pistolul îi căzu din mâinile tremurânde pe podea, cu un . pocnet. Jacqueline îl lovi cu piciorul, și pistolul se rostogoli sub o canapea. Simon murmură cu o voce slabă: Fanthorp, pentru numele lui Dumnezeu, vine cineva... spune că nu s-a întâmplat nimic - a fost un accident, ceva. Nu vreau nici un fel de scandal. Fanthorp dădu din cap în semn de încuviințare. Se întoarse spre ușă, în cadrul căreia apăruse fața uimită a unui nubian. - E în regulă, spuse el, e în regulă! Ne jucam doar. Fața negricioasă păru întâi suspicioasă, apoi deconcertată și, în fine, lămurită. Rânji cu toată gura, arătându-și dinții. Nubianul dădu din cap și se îndepărtă. Fanthorp se întoarse. - Gata. Nu cred c-a auzit altcineva. A fost numai ca un pocnet de șampanie. Acum... Fanthorp tresări. Jacqueline începu brusc să plângă isteric. - O, Doamne, mai bine aș fi murit... O să mă omor. Mai bine aș fi murit... Oh, ce-am făcut, ce-am făcut? Cornelia se repezi lângă ea. - Mai încet, draga mea, mai încet. Simon, cu sprâncenele ude de nădușeală și cu fața schimonosită de durere, spuse grăbit: - Scoateți-o de-aici. Pentru Dumnezeu, scoateți-o de-aici! Du-o în cabina ei, Fanthorp. Domnișoară Robson, fiți atentă, aduceți-o pe sora aceea a dumneavoastră. Se uită rugător de la unul la altul. N-o lăsați singură. Aveți grijă să fie în siguranță, cu sora aceea. Apoi găsiți-l pe bătrânul Bessner și aduceți-l aici. Și, pentru Dumnezeu, nu lăsați ca soția mea să afle ceva. Jim Fanthorp încuviința din cap. Tânărul cel tăcut avea sânge rece și era descurcăreț în situații critice. El și Cornelia o luară între ei pe fata care plângea și se chinuia să se elibereze și o duseră în cabina ei. Acolo fură nevoiți să se lupte puțin cu ea: se zbătea să scape și începu să se văicărească și mai tare. - O să mă înec... O să mă arunc în apă... Nu merit să trăiesc... Oh, Simon, Simon! - Aduceți-o mai bine pe domnișoara Bowers, îi spuse Fanthorp Corneliei. Stau eu cu ea. Cornelia dădu din cap și se îndepărtă în grabă. De îndată ce plecă, Jacqueline îl prinse pe Fanthorp strâns de braț. - Piciorul lui - sângerează - e rupt... Poate să moară. Trebuie să mă duc să-l văd... Oh, Simon, Simon - cum am putut? Vocea ei răsuna. - Mai încet, mai încet, îi spuse Fanthorp poruncitor. N-are să pățească nimic. Jacqueline începu din nou să se zbată. - Lasă-mă! Vreau să mă arunc peste bord! Vreau să mă omor! Ținând-o de umeri, Fanthorp o sili să se așeze din nou pe pat. - Trebuie să stați aici. Nu faceți gălăgie. Veniți-vă în fire. Totul e în regulă, vă asigur. Spre ușurarea sa, fata reuși să se controleze într-o oarecare măsură, dar Fanthorp fu mulțumit când draperiile cabinei fură date la o parte, și eficienta domnișoară Bowers, îmbrăcată într-un chimono hidos, se ivi, însoțită de Cornelia. - Ei, asta-i, spuse însuflețită domnișoara Bowers, ce s-a întâmplat? Se ocupă de Jacqueline deîndată, fără să dea vreun semn de surpriză sau de panică. Recunoscător, Fanthorp o lăsă pe fata epuizată în mâinile ei și porni în grabă spre cabina doctorului Bessner. Bătu la ușă și intră fără să mai aștepte vreun răspuns. - Domnule doctor? 74
Un șir de sforăituri cutremurătoare se întrerupse brusc și o voce surprinsă spuse: - So! Ce este? Fanthorp tocmai aprinsese lumina. Doctorul clipi la el, ca o bufniță uriașă. - Simon Doyle. A fost împușcat. De către domnișoara de Bellefort. E în salon. Puteți să veniți? Corpolentul doctor reacționă imediat. Puse câteva întrebări concise, își luă papucii și un halat, apucă o trusă de prim ajutor și îl însoți pe Fanthorp în salon. Simon reușise să deschidă fereastra cea mai apropiată și stătea cu capul rezemat de ea, inhalând aerul de afară. Fața lui avea o culoare înspăimântătoare. Doctorul Bessner se apropie de el. - Ha! Sol Ce avem aici? Pe covor zăcea o batistă plină de sânge și se vedea o pată maronie. Consultul fu presărat cu mormăieli și cu exclamații nemțești. - Da, e o rană urâtă... Osul e fracturat. Și a pierdut mult sânge. Herr Fanthorp, trebuie să mă ajutați să-l ducem în cabina mea. So - așa. Nu poate să meargă. Trebuie să-l luăm pe sus. în timp ce îl ridicau, Cornelia apăru în ușă. Văzând-o, doctorul scoase un mormăit de satisfacție. - Ach, dumneavoastră sunteți? Gut. Veniți cu noi. Am nevoie de ajutor. O să fiți mai bună decât domnul acesta. Arată deja cam palid. Fanthorp zâmbi nesigur. - Să o chem pe domnișoara Bowers? întrebă el. - O să vă descurcați foarte bine, tânără doamnă, o asigură doctorul. N-o să leșinați și n-o sămi faceți prostii, hein? - O să fac exact ce-mi spuneți dumneavoastră, zise Cornelia fără ezitare. Bessner dădu din cap satisfăcut. Grupul porni de-a lungul punții. Următoarele zece minute fură dedicate unor operațiuni strict medicale, pe care domnul Jim Fanthorp le suportă cu greu. Se simți în ascuns rușinat de tăria superioară pe care o demonstra Cornelia. - So, asta e tot ce pot face, declară într-un final doctorul Bessner. Ai fost un erou, prietene. îl bătu aprobator pe Simon pe umăr, apoi își suflecă mâneca și scoase un ac hipodermic. Și acum am să-ți dau ceva ca să dormi. Soția ta, ce ai de gând cu ea? Simon spuse slab: - Nu trebuie să știe nimic până dimineață... Și adăugă: Să n-o învinovățiți pe Jackie... A fost numai vina mea. M-am purtat cu ea oribil... biata... n-a știut ce face... Doctorul Bessner dădu din cap aprobator. - Da, da... înțeleg... - A fost vina mea, insistă Simon. își mută privirea spre Cornelia. Cineva... trebuie să stea cu ea. Și-ar putea... face vreun rău... Doctorul Bessner injectă acul. Cornelia spuse, cu o siguranță liniștită: - Totul e în regulă, domnule Doyle. Domnișoara Bowers are să stea cu ea toată noaptea... Simon îi adresă o privire recunoscătoare. Corpul i se relaxă. Ochii i se închiseră. Brusc, Simon îi deschise. - Fanthorp? - Da, Doyle. - Pistolul... nu-l lăsa acolo. O să-l găsească băieții ăia dimineață... Fanthorp încuviință din cap. - Ai dreptate. Mă duc chiar acum să-l iau. Fanthorp porni pe punte. Domnișoara Bowers apăru în ușa cabinei lui Jacqueline. - O să se liniștească, anunță ea. I-am făcut o injecție cu morfină. 75
Dar rămâneți cu ea? A, da. Morfina îi agită pe unii oameni. O să stau toată noaptea. Fanthorp merse mai departe spre salon. Vreo trei minute mai târziu, la ușa doctorului Bessner se auzi o bătaie. - Domnule doctor? - Da? Corpolentul doctor apăru în ușă. Fanthorp îi făcu semn să iasă pe punte. - Uitați ce este - nu găsesc pistolul... - Ce anume? - Pistolul. I-a căzut fetei din mână. Ea l-a lovit cu piciorul, și pistolul s-a dus sub o canapea. Dar nu mai e acolo. Cei doi se priviră în ochi. - Dar cine ar fi putut să-l ia? Fanthorp ridică din umeri. - Curios, spuse Bessner. Dar nu văd ce putem face. Uimiți și oarecum alarmați, cei doi bărbați se despărțiră.
-
76
Capitolul treisprezece
Hercule Poirot tocmai își curăța spuma de pe fața proaspăt rasă, când în ușa cabinei se auzi o bătaie scurtă și, fără să mai aștepte să fie invitat, colonelul Race intră, lipsit de obișnuitu-i aer ceremonios, și închise ușa în urma sa. - Instinctul dumitale nu te-a înșelat, spuse el. Râul s-a întâmplat. Poirot se îndreptă și întrebă tăios: - Ce s-a întâmplat? - Linnet Doyle este moartă - a fost împușcată în cap noaptea trecută. Poirot râmase tăcut câteva clipe, asaltat de două amintiri: o fată în grădina din Aswan, care șoptea cu o voce dură: „Aș vrea să-i pun micul meu pistol la tâmplă și... să apăs pe trăgaci...‖, și o altă amintire, mai recentă, în care aceeași voce spunea: „una dintre zilele acelea când lucrurile - pac! se frâng, se rup! Când simți că nu mai poți merge înainte...‖ - și acea ciudată chemare de o clipa din ochii fetei. Cum de putuse să nu răspundă acelei chemări? Fusese orb, surd, prostit cu totul de somnolență... - Am aici o poziție oarecum oficială, continuă Race, așa că am fost chemat și mi s-a pus totul în brațe. Vaporul trebuie să plece peste jumătate de oră, dar nu va porni până nu au încuviințarea mea. Există, desigur, și posibilitatea ca criminalul să fi venit de pe țărm. Poirot clătină din cap. Race fu de acord. - Da, așa e. Putem, cred, să eliminăm varianta asta. Ei bine, prietene, dumneata ești șeful. E cazul tău. Poirot se îmbrăcase între timp cât putuse de repede și de elegant. - Sunt la dispoziția dumitale, spuse. Cei doi bărbați ieșiră pe punte. - Bessner ar trebui să fie deja acolo. Am trimis un steward după el. Nava avea patru cabine de lux, cu toaletă proprie. Din cele două de la babord, una era ocupată de doctorul Bessner, cealaltă, de Andrew Pennington. La tribord, prima era a domnișoarei Van Schuyler, iar a doua, a lui Linnet Doyle. Cabina folosită de soțul ei drept garderobă se afla alături. Un steward alb la față stătea la ușa cabinei lui Linnet Doyle. Le deschise, și cei doi intrară. Doctorul Bessner, aplecat peste pat, privi în sus și scoase un mormăit. - Ce ne puteți spune, doctore, despre povestea asta? întrebă Race. Bessner își frecă gânditor falca. - Ach! A fost împușcată de foarte aproape. Uitați - aici, chiar deasupra urechii - pe aici a intrat glonțul. Un glonț foarte mic - probabil de calibru 5,6. Pistolul a fost ținut aproape de cap - vedeți, pielea e înnegrită și arsă. Din nou Poirot își aminti cu durere de cuvintele auzite în grădina din Aswan. - Doamna Doyle era adormită. N-a avut loc nici un fel de luptă. Criminalul s-a strecurat în întuneric și a împușcat-o în timp ce dormea. - Ah, non! strigă Poirot. Aptitudinile sale de psiholog se revoltau. Jacqueline de Bellefort strecurându-se într-o cabină cufundată în întuneric, cu un pistol în mână - nu, imaginea aceasta nu „se potrivea‖ deloc. Bessner îl privi ținta prin lentilele groase. - Dar asta s-a întâmplat, vă spun eu. - Da, da. N-am vrut să spun asta. Nu v-am contrazis. Bessner scoase un mormăit satisfăcut. Poirot se apropie de el și se uita. Linnet Doyle zăcea pe o parte, într-o poziție firească și liniștită. Dar deasupra urechii se vedea o gaură mică înconjurată de o crustă de sânge uscat. Poirot clătină trist din cap. 77
Apoi privirea îi căzu pe peretele vopsit alb din fața lui, și Poirot trase brusc aer în piept. Albeața imaculată era murdărită de o mare literă J, scrijelita ezitant cu ceva roșu-maroniu. Poirot se holba o clipă, apoi se aplecă peste corpul tinerei femei și îi ridica foarte ușor mâna dreapta. Unul dintre degete era pătat cu aceeași culoare. - Nom d'un nom d'un nom! lăsă să-i scape Hercule Poirot - Poftim? Ce-ați spus? Doctorul Bessner își ridică privirea. - Ach! Asta. - Fir-ar al naibii! izbucni Race. Ce zici de asta, Poirot? Poirot se clătină ușor pe vârful degetelor de la picioare. - Ce zic de asta? Eh bien, e foarte simplu, nu? Madame Doyle e pe moarte; vrea să lase o indicație asupra ucigașului și scrie cu degetul înmuiat în propriul sânge inițiala numelui acestuia. Da, e incredibil de simplu. - Ach, dar... Doctorul Bessner vru să replice, dar un gest peremptoriu al colonelului Race îl întrerupse. - Deci te uimește asta, prietene? întrebă Race rar. Poirot se întoarse spre el și dădu din cap. - Da, așa e. E, într-adevăr, de o simplitate uluitoare! Și atât de familiar, nu? Se întâlnește atât de des în romanele polițiste! E deja, s-ar putea spune, un vieux jeu! Ne face să bănuim că criminalul nostru este cam... demodat! - C' est de l'enfantillage, încuviință Poirot. - Dar totul a fost făcut cu un scop, sugeră Race. - A, desigur, fu de acord Poirot, și chipul îi deveni grav. - Ce înseamnă acest J? întrebă Race. Poirot răspunse prompt: - J vine de la Jacqueline de Bellefort, o tânără doamnă care mi-a declarat acum mai puțin de o săptămână că ar vrea nici mai mult, nici mai puțin decât - aici Poirot se opri o clipă și apoi cită - „să-i pun micul meu pistol la tâmplă și să apăs pe trăgaci...‖ - Gott im Himmel! exclamă doctorul Bessner. Preț de un minut, se așternu tăcerea. Apoi colonelul Race inspiră adânc și spuse: - Și asta s-a întâmplat aici? Bessner dădu din cap aprobator. - Da, într-adevăr. A fost un pistol foarte mic - cum spuneam, probabil de calibru 5,6. Bineînțeles, glonțul trebuie extras înainte, ca să știm cu precizie. Race încuviință. - Dar momentul morții? întrebă el. Bessner își mângâie din nou obrazul cu un gest zgomotos. - Aș prefera să nu fiu foarte precis. Acum este ora opt. Aș zice, dacă luăm în considerație temperatura nopții trecute, că doamna Doyle este moartă de cel puțin șase ore, dar de nu mai mult de opt. - Deci undeva între miezul nopții și două. - Exact. Urmă o pauză. Race privi în jur. - Dar soțul ei? întrebă el. Bănuiesc că doarme în cabina de alături. - La ora aceasta, răspunse doctorul Bessner, doarme în cabina mea. Poirot și Race părură foarte surprinși. Bessner dădu de câteva ori din cap. - Ach, so. Văd că nu ați fost informat. Domnul Doyle a fost împușcat noaptea trecută în salon. - împușcat? De către cine? 78
De către tânăra doamnă Jacqueline de Bellefort. E rânit grav? întrebă Race aspru. Da, osul a fost sfărâmat. Am făcut tot ce se putea pe moment, dar vă dați seama că e nevoie cât mai repede de o radiografie și de un tratament imposibil de oferit pe această navă. - Jacqueline de Bellefort, murmură Poirot. Privirea i se mută din nou asupra literei de pe perete. - Dacă nu mai avem nimic de făcut aici deocamdată, spuse Race tăios, să mergem pe puntea de dedesubt. Căpitanul vasului ne-a pus salonul pentru fumat la dispoziție. Trebuie să aflăm detaliile a ceea ce s-a întâmplat noaptea trecută. Ieșiră cu toții din cabină. Race încuie ușa și luă cheia cu el. - Ne putem întoarce mai târziu, spuse el. Mai întâi trebuie să lămurim faptele. Coborâră pe puntea de dedesubt, unde căpitanul navei îi aștepta anxios în fața ușii salonului pentru fumători. Bietul om era extrem de supărat și de neliniștit și părea nerăbdător să îi paseze totul colonelului Race. - Cred că, în această situație, cel mai bun lucru este să las totul în seama dumneavoastră, domnule, dată fiind poziția dumneavoastră oficială. Am primit ordine să vă stau la dispoziție în... hm... alte privințe. Dacă preluați cazul, o să am grijă ca totul să fie îndeplinit așa cum doriți. - Foarte bine! Pentru început, aș vrea ca sala aceasta să ne fie rezervată mie și lui Monsieur Poirot pe timpul interogatoriilor. - Desigur, domnule. Asta e tot deocamdată. Vezi-ți de treburile dumitale. Știu unde să te găsesc. Oarecum ușurat, căpitanul părăsi salonul. - Luați loc, doctore, spuse Race, și povestiți-ne ce s-a întâmplat noaptea trecută. El și Poirot ascultară în tăcere relatarea doctorului, spusă cu o voce bubuitoare. - Da, e destul de clar, conchise Race când Bessner încheie. Fata și-a făcut curaj cu un rând sau două de băutură și până la urmă a tras asupra bărbatului cu un pistol de calibru 5,6. Apoi sa dus în cabina doamnei Doyle și a împușcat-o și pe ea. Dar doctorul Bessner clătină din cap. - Nu, nu, nu cred. Nu cred că așa ceva a fost posibil. In primul rând, nu și-ar fi scris inițiala pe perete; ar fi fost ridicol, nicht wahr? - Ar fi putut s-o facă, declară Race, dacă ar fi fost atât de surescitată și de geloasă pe cât părea; ar fi putut să-și „semneze‖ crima, ca să zicem așa. Poirot clătină și el din cap. - Nu, nu, nu cred că ar fi atât de... atât de lipsită de rafinament. - Atunci există o singură explicație pentru acel J. A fost mâzgălit acolo în mod deliberat de către altcineva, pentru a arunca bănuiala asupra ei. Bessner încuviința din cap. - Da, și criminalul a avut ghinion; pentru că, vedeți dumneavoastră, nu e doar improbabil ca tânăra Fräulein să fi comis crima; este, cred eu, imposibil. - De ce? Bessner povesti despre istericalele domnișoarei de Bellefort și despre împrejurările în care domnișoara Bowers venise să aibă grijă de ea. - Și cred - sunt sigur, de fapt - că domnișoara Bowers a stat cu ea toată noaptea. - Dacă așa stau lucrurile, spuse Race, atunci problema e mult mai simplă. - Cine a descoperit crima? întrebă Poirot. - Camerista doamnei Doyle, Louise Bourget. A venit dimineață să-și trezească stăpâna, ca de obicei, a găsit-o moartă, a ieșit imediat și a leșinat în brațele stewardului. Acesta s-a dus la căpitan, care a venit la mine. Eu l-am anunțat pe Bessner, și apoi m-am grăbit să te caut pe dumneata.
-
79
Poirot dădu din cap. - Doyle ar trebui să afle, spuse Race. Spuneți că încă doarme? Bessner încuviință cu o mișcare a capului. - Da, doarme încă în cabina mea. I-am dat un somnifer puternic noaptea trecută. Race se întoarse spre Poirot. - Ei bine, spuse el, nu cred că mai avem nevoie de doctorul Bessner, nu? Mulțumim, doctore. Bessner se ridică. - Mă duc la micul dejun. Apoi am să mă întorc în cabină și am să văd dacă domnul Doyle poate fi trezit. - Mulțumim. Bessner ieși. Cei doi bărbați se priviră. - Ei bine, ce crezi, Poirot? întrebă Race. Dumneata ești șeful. Aștept ordine. Dumneata sămi spui cum trebuie procedat. Poirot făcu o mică plecăciune. - Eh bien! spuse el. Trebuie să purcedem cu întrebările. în primul rând, cred că trebuie să verificăm povestea întâmplărilor de azi-noapte. Adică, trebuie să-i chestionăm pe Fanthorp și pe domnișoara Robson, care au fost martorii oculari. Dispariția pistolului este o chestiune de mare însemnătate. Race apăsă pe un buton și trimise un steward cu o însărcinare. Poirot oftă și scutură din cap. - E urâtă povestea asta, murmură el. Tare urâtă. - Ai vreo idee? întrebă Race curios. - Am câteva idei contradictorii. Nu sunt puse cap la cap, nu sunt aranjate. înainte de toate este foarte important faptul că fata aceasta o ura pe Linnet Doyle și voia s-o omoare. - Crezi că ar fi fost capabilă de asta? - Da, cred că da. Vocea lui Poirot trăda însă îndoiala. - Dar nu astfel. Asta e ceea ce nu-ți place, nu? Nu strecurându-se în cabina ei și împușcândo în somn. Calmul acesta este ceea ce nu-ți sună bine, nu? - Da, într-un fel. - Crezi că fata aceasta, Jacqueline de Bellefort, este incapabilă de o crimă plănuită cu sânge rece? - Vezi dumneata, nu sunt sigur, spuse Poirot rar. Are inteligența necesară. Dar mă îndoiesc că, fizic, s-ar fi încumetat s-o facă... Race dădu din cap. - Da, înțeleg... Ei bine, dacă e să-l credem pe doctorul Bessner, i-ar fi fost și practic imposibil s-o facă. - Dacă e adevărat, atunci asta limpezește mult lucrurile. Să sperăm că e adevărat. Poirot făcu o pauză, și apoi adaugă simplu: Aș fi bucuros dacă ar fi așa, căci micuța mi-e foarte simpatică. Ușa se deschise, și în salon intrară Fanthorp și Cornelia. Bessner îi urma. Cornelia era cutremurată. - E groaznic, nu-i așa? Biata, biata doamnă Doyle! Și era atât de frumoasă. Numai un adevărat monstru a putut să facă asta! Și bietul domn Doyle - o s-o ia razna când va afla! Noaptea trecuta era atât de îngrijorat de ce va spune ea când va afla despre accident. - Exact asta am vrea să ne relatați, domnișoară Robson, zise Race. Vrem să știm precis ce sa întâmplat noaptea trecută. Cornelia începu să povestească destul de confuz, dar o întrebare sau două din partea lui Poirot îi fură de ajutor. 80
A, da, înțeleg. După bridge, Madame Doyle a plecat la culcare. Mă întreb dacă s-a dus cu adevărat în cabină. - Da, spuse Race. Am văzut-o eu. I-am spus „noapte bună‖ la ușă. - Și cât era ceasul? - O, Doamne, n-aș putea să spun, răspunse Cornelia. - Era unsprezece și douăzeci, lămuri Race. - Bien. Deci la unsprezece și douăzeci Madame Doyle era bine sănătoasă. La ora aceea cine mai era în salon? - Doyle, răspunse Fanthorp, domnișoara de Bellefort, domnișoara Robson și eu. - Așa e, încuviința Cornelia. Domnul Pennington a băut un pahar, și apoi s-a dus la culcare. - Cam la cât timp după aceea? - O, la vreo trei, patru minute. - Deci înainte de unsprezece și jumătate. - O, da. - Așadar, în salon rămăseserăți dumneavoastră, Mademoiselle Robson, Mademoiselle de Bellefort, Monsieur Doyle și Monsieur Fanthorp. Ce făceați fiecare? - Domnul Fanthorp citea o carte. Eu îmi adusesem o broderie. Domnișoara de Bellefort... ăăă... Fanthorp îi veni în ajutor. - A băut destul de mult. - Da, fu de acord Cornelia. A vorbit mai mult cu mine și mi-a pus tot felul de întrebări despre viața mea. Și tot spunea câte ceva - în general mie, dar mi s-a părut că i se adresa mai mult domnului Doyle. El s-a cam supărat pe ea, dar n-a spus nimic. Cred că s-a gândit că, dacă nu zice nimic, ea ar putea să se potolească. - Dar nu s-a potolit? Cornelia clătină din cap. - Eu am vrut să plec o dată sau de două ori, dar ea nu m-a lăsat, și mă simțeam din ce în ce mai prost. Și pe urmă domnul Fanthorp s-a sculat și a ieșit... - Era o situație cam neplăcută, spuse Fanthorp. Mi-am zis să ies fără să mă fac remarcat. Domnișoara de Bellefort pregătea în mod clar o scenă. - Și apoi a scos pistolul, continua Cornelia, și domnul Doyle a sărit în picioare ca să încerce să i-l ia, și pistolul s-a descărcat și l-a împușcat în picior; și atunci ea a început să plângă și să suspine, și eu m-am speriat îngrozitor, și am ieșit în fugă după domnul Fanthorp, și am venit înapoi amândoi, și domnul Doyle a spus să nu facem gălăgie, și unul dintre băieții nubieni a auzit zgomotul și a venit la ușă, dar domnul Fanthorp i-a zis că totul era în regulă; și pe urmă am dus-o pe Jacqueline în cabina ei, și domnul Fanthorp a stat cu ea până când am adus-o pe domnișoara Bowers. Cornelia se opri, fără suflare. - La ce oră se întâmpla asta? întrebă Race. - O, Doamne, nu știu, spuse Cornelia din nou. Fanthorp răspunse prompt: - Trebuie să fi fost cam douăsprezece și douăzeci. Știu că era douăsprezece și jumătate când am ajuns în cabina mea. - Dați-mi voie să clarific definitiv câteva amănunte, spuse Poirot. După ce Madame Doyle a plecat, a mai ieșit vreunul dintre dumneavoastră patru din salon? - Nu. - Sunteți siguri că Mademoiselle de Bellefort nu a ieșit deloc din salon? - Absolut, răspunse prompt Fanthorp. Nici Doyle, nici domnișoara de Bellefort, nici domnișoara Robson, nici eu n-am ieșit.
-
81
Bun. Asta înseamnă că Mademoiselle de Bellefort n-ar fi putut în nici un caz s-o împuște pe Madame Doyle înainte de - să zicem - douăsprezece și douăzeci. Acum, Mademoiselle Robson, dumneavoastră v-ați dus s-o aduceți pe Mademoiselle Bowers. A rămas cumva Mademoiselle de Bellefort singură în cabină în timpul acesta? - Nu. Domnul Fanthorp a stat cu ea. - Bun! Deocamdată, Mademoiselle de Bellefort are un alibi perfect. Urmează s-o chestionăm și pe Mademoiselle Bowers, dar, înainte de a trimite după ea, aș vrea să-mi spuneți părerea dumneavoastră în câteva privințe. Monsieur Doyle, spuneți, dorea foarte mult ca Mademoiselle de Bellefort să nu fie lăsată singură. Credeți că se temea ca ea să nu facă vreun alt pas nefericit? - Așa mi s-a părut, spuse Fanthorp. - îi era teamă că ar putea-o ataca pe Madame Doyle? - Nu. Fanthorp clătină din cap. Nu cred că la asta se gândea. Cred că îi era teamă ca ea să nu... hm... se rănească pe sine. - Să se sinucidă? - Da. Vedeți dumneavoastră, domnișoara de Bellefort părea să se fi trezit și să sufere foarte tare pentru ceea ce făcuse. își făcea mii de reproșuri. Spunea întruna că mai bine ar fi murit. - Cred că el era îngrijorat pentru ea, spuse Cornelia timid. A vorbit... foarte frumos. A zis că fusese numai vina lui - că se purtase urât cu ea. A fost... a fost foarte nobil. Hercule Poirot dădu gânditor din cap. - Acum pistolul, continuă el. Ce s-a întâmplat cu el? - Ea l-a scăpat, lămuri Cornelia. - Și apoi? Fanthorp povesti cum se întorsese să-l caute, dar fără succes. - Aha! spuse Poirot. Ne apropiem de momentul decisiv. Haideți, vă rog, să fim foarte exacți. Descrieți-mi precis ce s-a întâmplat. - Domnișoara de Bellefort i-a dat drumul. Apoi l-a lovit cu piciorul. - Parcă l-ar fi urât, sublinie Cornelia. îmi închipui foarte bine cum se simțea. - Și pistolul a ajuns sub o canapea, spuneți dumneavoastră. Acum fiți foarte atenți. Mademoiselle de Bellefort nu a recuperat cumva pistolul înainte de a părăsi salonul? Atât Fanthorp, cât și Cornelia erau siguri că așa ceva nu se întâmplase. - Précisément. Caut doar să stabilesc faptele foarte exact, înțelegeți. Și atunci ajungem la următorul moment: când Mademoiselle de Bellefort părăsește salonul, pistolul este sub canapea, și, întrucât Mademoiselle de Bellefort nu rămâne singură - Monsieur Fanthorp, Mademoiselle Robson sau Mademoiselle Bowers sunt cu ea -, nu are nici o posibilitate de a recupera pistolul după ce iese din salon. Cât era ceasul, Monsieur Fanthorp, când v-ați întors să căutați pistolul? - Trebuie să fi fost puțin înainte de douăsprezece și jumătate. - Și cât timp a trecut din momentul în care dumneavoastră și doctorul Bessner l-ați cărat pe Monsieur Doyle afară din salon până când v-ați întors să căutați pistolul? - Cam cinci minute - poate o idee mai mult. - Deci, în aceste cinci minute, cineva ia pistolul din locul acela ascuns unde zăcea, sub canapea. Acel cineva n-a fost Mademoiselle de Bellefort. Cine a fost? Este foarte probabil ca persoana care l-a luat să fi fost ucigașul lui Madame Doyle. Putem presupune, de asemenea, că persoana aceea a auzit sau a văzut ceva din cele petrecute înainte. - Nu văd cum ați ajuns la această concluzie, obiectă Fanthorp. - Pentru că, spuse Hercule Poirot, dumneavoastră tocmai ne-ați spus că pistolul era practic invizibil sub canapea. Este deci greu de crezut că a fost descoperit accidental. A fost luat de cineva care știa că se află acolo. Așadar, cineva trebuie să fi asistat la scenă. Fanthorp clătină din cap.
-
82
-
Eu n-am văzut pe nimeni când am ieșit pe punte, chiar înainte de împușcătură. Da, dar ați ieșit pe ușa dinspre tribord. Da, pe partea unde se află cabina mea. Deci, dacă ar fi fost cineva care se uita prin geamul ușii dinspre babord, nu l-ați fi văzut,
nu? Nu, admise Fanthorp. A mai auzit cineva împușcătura în afară de nubian? Nu, din câte mi-am dat seama. Fanthorp adăugă: Vedeți dumneavoastră, ferestrele din salon erau toate închise. Domnișoara Van Schuyler se plânsese de curent ceva mai devreme, în timpul serii. Ușile batante erau închise. Mă îndoiesc sincer că împușcătura a putut fi auzită prea bine. Probabil a sunat ca și cum cineva ar fi deschis o sticlă de șampanie. - După câte înțeleg, nimeni nu pare să fi auzit cealaltă împușcătură - cea care a ucis-o pe doamna Doyle. - Despre asta vom vorbi imediat, spuse Poirot. Deocamdată suntem încă interesați de Mademoiselle de Bellefort. Trebuie să vorbim cu Mademoiselle Bowers. Dar, mai întâi, înainte să plecați - îi opri el cu un gest pe Fanthorp și pe Cornelia -, vreau să-mi dați câteva informații despre dumneavoastră înșivă. Astfel nu va mai fi necesar să vă chemăm mai târziu. Dumneavoastră mai întâi, monsieur - numele dumneavoastră. - James Lechdale Fanthorp. - Adresa? - Glasmore House,Market Donnington,Northhamptonshire. - Profesiunea? - Avocat. - Și de ce vizitați această țară? Urmă o pauză. Pentru prima dată, impasibilul domn Fanthorp păru descumpănit. Spuse în cele din urmă, aproape înghițind cuvintele: - Hm... de plăcere. - Aha! spuse Poirot. Sunteți în vacanță, da? - Hm... da. - Foarte bine, Monsieur Fanthorp. Sunteți amabil să-mi relatați pe scurt ce ați făcut după evenimentele despre care tocmai am vorbit? - M-am dus direct la culcare. - Asta a fost la...? - Imediat după douăsprezece și jumătate. - Cabina dumneavoastră are numărul 22 pe partea dinspre tribord - este cea mâi apropiată de salon. - Da. - Am să vă mai pun o singură întrebare. Ați mai auzit ceva - orice - după ce v-ați dus în cabină? Fanthorp se gândi. - M-am culcat foarte repede. Cred că am auzit un fel de plescăit chiar pe când adormeam. Nimic altceva. - Un fel de plescăit? Aproape? Fanthorp clătină din cap. - N-aș putea să spun cu precizie. Eram pe jumătate adormit. - Și la ce oră ați plasa acest lucru? - Poate în jur de ora unu. Nu pot spune exact. - Mulțumesc, Monsieur Fanthorp. Asta a fost tot. Poirot își îndreptă atenția spre Cornelia. - Acum dumneavoastră, Mademoiselle Robson. Numele dumneavoastră?
-
83
Cornelia Ruth. Și adresa mea este The Red House, Bellfield, Connecticut. Ce faceți în Egipt? Verișoara Marie, domnișoara Van Schuyler, m-a luat cu ea în călătorie. Ați întâlnit-o vreodată pe Madame Doyle înainte de această călătorie? Nu, niciodată. Și ce ați făcut noaptea trecută? După ce l-am ajutat pe doctorul Bessner să aibă grijă de piciorul domnului Doyle, m-am dus direct la culcare. - Cabina dumneavoastră este...? - Numărul 43 pe latura dinspre babord - chiar alături de cea a domnișoarei de Bellefort. - Și ați mai auzit ceva? Cornelia clătină din cap. - N-am auzit absolut nimic. - Nici un plescăit? - Nu, dar nici nu cred că aș fi auzit, pentru că pe partea mea vaporul e chiar lângă țărm. Poirot dădu din cap. - Mulțumesc, Mademoiselle Robson. Acum am să vă rog să fiți atât de amabilă și să ne-o trimiteți pe Mademoiselle Bowers. Fanthorp și Cornelia ieșiră. - Lucrurile par destul de clare. în afară de cazul în care trei martori independenți mint cu toții, Jacqueline de Bellefort nu putea să pună mâna pe pistol. Dar cineva l-a luat. Și cineva a văzut scena. Și acel cineva a fost suficient de răutăcios încât să scrie un J mare pe perete. - Se auzi o bătaie în ușă și intră domnișoara Bowers, care se așeză în stilul ei reținut și eficient. Răspunzându-i lui Poirot, își dădu numele, adresa și meseria, adăugând:O îngrijesc pe domnișoara Van Schuyler de peste doi ani. - Este sănătatea lui Mademoiselle Van Schuyler foarte șubreda? - O, nu, n-aș spune asta, răspunse domnișoara Bowers. Nu mai e prea tânără, și e destul de preocupată de șine, și îi place să aibă o soră medicală prin preajmă. Nu suferă de nimic grav. îi place pur și simplu să i se acorde foarte multă atenție, și e dispusă să plătească pentru asta. Poirot dădu din cap în semn că pricepe. Apoi spuse: - înțeleg că Mademoiselle Robson v-a chemat noaptea trecută? - O, da, așa e. - Puteți să-mi spuneți exact ce s-a întâmplat? - Păi, domnișoara Robson mi-a spus foarte pe scurt ce se petrecuse, și am mers cu ea. Am găsit-o pe domnișoara de Bellefort într-o stare de extrema surescitare, isterica. - A proferat vreo amenințare la adresa lui Madame Doyle? - Nu, nimic. își reproșa la nesfârșit ceea ce făcuse. Băuse o cantitate considerabilă de alcool, aș zice, și se simțea râu din cauza asta. Mi s-a părut că n-ar fi trebuit s-o las singură. I-am făcut o injecție cu morfină și am rămas cu ea. - Acum, Mademoiselle Bowers, aș vrea să-mi răspundeți la următoarea întrebare: Și-a părăsit Mademoiselle de Bellefort cabina? - Nu. - Dar dumneavoastră? - Am stat cu ea până azi-dimineață devreme. - Sunteți sigură? - Absolut sigură. - Mulțumesc, Mademoiselle Bowers. Sora ieși. Cei doi bărbați se uitară unul la altul. Jacqueline de Bellefort era în mod cert eliberată de orice suspiciune. Cine o împușcase atunci pe Linnet Doyle?
-
84
Capitolul paisprezece
- Cineva a șterpelit pistolul, spuse Race. Dar nu Jacqueline de Bellefort. Cineva știa suficient de multe ca să fie sigur că această crimă i-ar putea fi atribuită fetei. Dar acel cineva na știut că o soră medicală avea să-i facă o injecție cu morfină și să stea cu ea toată noaptea. Și încă un lucru. Cineva încercase deja s-o ucidă pe Linnet Doyle rostogolind un pietroi de pe stâncă. Acel cineva nu a fost Jacqueline de Bellefort. Cine a fost atunci? - Ar fi mai simplu de spus cine n-a fost, zise Poirot. Monsieur Doyle, Madame Allerton, Monsieur Allerton, Mademoiselle Van Schuyler și Mademoiselle Bowers nu pot fi suspectați. Erau toți în aria mea vizuală. - Hm, spuse Race. Asta lasă destul de mulți suspecți. Iar motivul? - Aici sper că ne va putea ajuta Monsieur Doyle. Au avut ioc câteva incidente... Ușa se deschise, și pe ea intră Jacqueline de Bellefort. Era foarte palidă, și se împiedică ușor în timp ce mergea. - N-am omorât-o eu, spuse ea cu vocea unui copil înspăimântat. N-am fost eu. Vă rog, credeți-mă. Toată lumea va crede că eu am făcut-o, dar n-am fost eu, n-am fost. E... e groaznic. Ce bine ar fi fost să nu se fi întâmplat nimic! Puteam să-l omor pe Simon noaptea trecută; cred că am fost nebună. Dar n-am împușcat-o eu... Jacqueline se așeză și izbucni în lacrimi. Poirot o bătu pe umăr. - Haideți, haideți. Știm că nu ați ucis-o pe Madame Doyle. E un fapt dovedit - da, dovedit, mon enfant. Nu ați fost dumneavoastră. Jackie se îndreptă brusc în scaun, strângând în mână batista udă de lacrimi. - Dar cine? - Exact asta este întrebarea pe care ne-o punem și noi, mărturisi Poirot. Nu ne puteți ajuta? Jacqueline clătină din cap. - Nu știu... Nu-mi pot imagina... Nu, n-am nici cea mai vagă idee. Se încruntă. Nu, spuse în final. Nu știu pe nimeni care să-și fi dorit s-o vadă moartă. Vocea îi ezită ușor. în afară de mine. - Scuzați-mă un moment, spuse Race. Tocmai mi-a venit o idee. Și se repezi afară din cameră. Jacqueline de Bellefort ședea cu capul plecat, frângându-și degetele. Brusc, izbucni: - Moartea e oribilă - oribilă! Urăsc ideea de moarte! - Da, spuse Poirot. Nu e deloc plăcut să te gândești că acum, chiar în acest moment, cineva se bucură că și-a îndeplinit cu succes planul, nu? - Nu, nu! strigă Jackie. Ceea ce spuneți dumneavoastră sună oribil. Poirot ridică din umeri. - Dar e adevărat. - Eu... mi-am dorit s-o văd moartă, spuse Jackie cu o voce joasă, și iată că e moartă... Și, mai rău... a murit exact așa cum spuneam eu că vreau să moară. - Da, mademoiselle. A fost împușcată în cap. - Deci am avut dreptate, atunci, noaptea, la hotelul Cataract, strigă Jackie. Era cineva acolo! - Ah! Poirot dădu din cap. Mă întrebam dacă vă amintiți momentul acela. Da, este o prea mare coincidență ca Madame Doyle să fie ucisă chiar în felul despre care vorbeați dumneavoastră. Pe Jackie o trecu un fior. - Bărbatul din noaptea aceea - cine ar fi putut fi? Poirot tăcu preț de câteva clipe, apoi spuse pe un ton foarte diferit:
85
Sunteți sigură că era un bărbat, mademoiselle? Jackie îl privi surprinsă. - Da, desigur. Adică... - Ei bine? Jackie se încruntă, mijind ochii în efortul de a-și aminti. Apoi spuse rar: - Am crezut că era un bărbat... - Dar acum nu mai sunteți sigură? - Nu, nu sunt sigură, zise Jackie rar. Am presupus doar că era un bărbat, dar era de fapt doar... o siluetă... o umbră... Făcu o pauză, și apoi, cum Poirot nu spunea nimic, adăugă: Credeți că putea să fi fost o femeie? Dar este vreo femeie pe acest vapor care să fi vrut să o omoare pe Linnet? Poirot își clătină doar capul dintr-o parte într-alta. Ușa se deschise, lăsându-l să intre pe doctorul Bessner. - Vreți să veniți să stați puțin de vorbă cu domnul Doyle, Monsieur Poirot? Dorește să vă vadă. Jackie sări în picioare și îl prinse pe Bessner de braț. - Ce face? E bine? - Firește că nu e bine, răspunse doctorul Bessner pe un ton plin de reproș. Are osul fracturat, vă dați seama. - Dar nu are să moară? strigă Jackie. - Ach, cine vorbește aici de moarte? O să-l ducem înapoi in lumea civilizată, și acolo îi vom face o radiografie și va primi tratamentul adecvat. - Oh! Mâinile fetei se împreunară convulsiv. Jackie se prăbuși din nou pe scaun. Poirot ieși pe punte alături de doctor, căruia i se alătură și Race. Merseră cu toții spre puntea de promenadă și apoi spre cabina lui Bessner. Simon Doyle zăcea sprijinit pe perne, cu o atelă improvizată la picior. Fața lui avea o culoare sinistră, părea răvășită de durere și de șoc. Dar expresia predominantă era uluirea uluirea unui copil bolnav. - Intrați, vă rog, spuse el. Doctorul mi-a spus... mi-a spus... despre Linnet... Eu nu pot să cred. Pur și simplu nu pot să cred. - Știu. E o lovitură dură, spuse Race. - Să știți - nu Jackie a făcut-o, se bâlbâi el. Sunt sigur că nu Jackie a făcut-o! Sorții sunt împotriva ei, probabil, dar nu ea a ucis-o pe Linnet. Era... era un pic amețită ieri-seară și foarte surescitată, și de asta s-a luat de mine. Dar n-ar face... n-ar comite o crimă... nu o crimă cu sânge rece... Poirot spuse cu blândețe: - Nu vă îngrijorați, Monsieur Doyle. Nu Mademoiselle de Bellefort a ucis-o pe soția dumneavoastră. Simon îl privi cu îndoială. - Vorbiți serios? - Dar, dacă nu a fost Mademoiselle de Bellefort, continuă Poirot, ne puteți da vreo indicație despre cine ar fi putut fi? Simon clătină din cap. Uluirea de pe fața lui deveni mai intensă. - E complet aiurea. în afară de Jackie, nimeni n-ar fi putut să-și dorească s-o omoare. - Gândiți-vă, Monsieur Doyle. Nu avea nici un fel de dușmani? Nu era nimeni care să-i poarte pică? Simon scutură din nou din cap deznădăjduit. - Sună pur și simplu incredibil. Este Windlesham, desigur - Linnet l-a cam lăsat baltă ca să se mărite cu mine. Dar nu-mi pot imagina că un fraier ca Windlesham ar comite o crima - și,
-
86
oricum, el se află la sute de kilometri depărtare. La fel cu bătrânul Sir George Wode. Se supărase pe Linnet din cauza casei - nu-i plăcea ce făcea ea acolo. Dar și el e la mama naibii, în Londra, și e pur și simplu de necrezut că ar fi vrut s-o ucidă. - Uitați ce e, Monsieur Doyle. Poirot vorbea pe un ton foarte sincer. în prima noastră zi pe Karnak am fost impresionat de o scurtă conversație pe care am avut-o cu soția dumneavoastră. Era foarte supărată - foarte neliniștită. Spunea - luați aminte - că toată lumea o urăște. Spunea că îi este teamă, că se simte în primejdie - ca și cum toți cei din jur i-ar fi fost dușmani. - Era foarte supărată că dădusem iar peste Jackie. Și eu eram, recunoscu Simon. - Foarte adevărat, dar asta nu explica întru totul cuvintele ei. Când a spus că era înconjurata de dușmani, exagera fără îndoială, dar, cu siguranță, avea în mod sigur în vedere nu doar o singură persoană. - Poate că aveți dreptate, admise Simon. Cred că pot să explic asta. Exista un nume pe lista de pasageri care o indispusese. - Un nume pe lista de pasageri? Ce nume?Păi, să știți că nu mi-a spus. De fapt, nici nu o ascultam foarte atent. Mă gândeam atunci la toată povestea cu Jacqueline. Din câte îmi amintesc, Linnet a zis ceva despre faptul că unii pierd în afaceri și că nu se simțea bine sa întâlnească pe cineva care purta pică familiei sale. Deși nu știu prea bine istoria familiei ei, am înțeles că mama lui Linnet era fata unui milionar. Tatăl ei era un tip oarecare, înstărit, dar, după căsătorie, a început să joace la bursă - sau oricum s-o numi asta. Și, evident, din cauza lui, anumiți oameni au pățit-o. Știți cum e - azi ai de toate, mâine ești lefter. Ei bine, am înțeles că tatăl unuia dintre pasagerii de pe vapor i se împotrivise tatălui lui Linnet și o luase rău pe coajă. îmi amintesc că Linnet a spus: „E groaznic când oamenii te urăsc fără ca măcar să te cunoască‖. - Mda, spuse Poirot gânditor. Asta ar explica spusele ei. Pentru prima dată în viață simțea povara moștenirii pe care o primise, nu avantajele ei. Sunteți sigur, Monsieur Doyle, că Linnet nu a menționat numele acestei persoane? Simon clătină din cap cu tristețe. - Nu am dat mare atenție cuvintelor ei. I-am spus doar: „Ei, nimănui nu-i mai pasă astăzi de ce a pățit taică-său. Viața înaintează prea rapid‖. Ceva de genul ăsta. - Ach, dar nu e greu de ghicit, spuse Bessner uscat. Există în mod sigur un tânăr plin de resentimente aici pe vas. - Vă gândiți la Ferguson? întrebă Poirot. - Da. A vorbit o dată sau de două ori foarte dușmănos despre doamna Doyle. L-am auzit chiar eu. - Ce putem face ca să aflăm adevărul? întrebă Simon. - Eu și colonelul Race va trebui să interogăm toți pasagerii. Până când nu vorbim cu ei, ar fi neînțelept să avansăm vreo ipoteză. Apoi mai este camerista, care trebuie chestionată prima. Poate ar fi mai bine dacă am chema-o chiar acum, aici. Monsieur Doyle ne poate fi de folos. - Da, e o idee bună, admise Simon. - Era de mult în slujba lui Madame Doyle? - Numai de vreo două luni. - Numai de vreo două luni! exclamă Poirot. - De ce, doar nu credeți... - Madame avea cu ea bijuterii de valoare? - Perlele ei, spuse Simon. Mi-a spus odată că valorau patruzeci sau cincizeci de mii de lire. Simon se cutremură. Dumnezeule, credeți că perlele alea nenorocite...?Tâlhăria e un posibil motiv al crimei, spuse Poirot, deși puțin probabil... Vom vedea. Haideți s-o chemăm pe cameristă! Louise Bourget era bruneta aceea oacheșă și plină de viață pe care Poirot o întâlnise într-o zi la bord și pe care acesta o remarcase. 87
Acum vivacitatea părea să-i fi dispărut cu totul. Plânsese și arăta speriată. Și totuși, pe fața ei se vedea un soi de viclenie care îi făcu pe cei doi bărbați să o privească oarecum cu neîncredere. - Sunteți Louise Bourget? - Da, monsieur. - Când ați văzut-o ultima oară pe Madame Doyle în viață? - Aseară, monsieur. Am fost în cabina ei s-o ajut să se dezbrace. - La ce oră? - Cam după unsprezece, monsieur. Nu pot spune exact când. Am ajutat-o să se dezbrace și să se culce, și apoi am plecat. - Cât timp a durat asta? - Zece minute, monsieur. Madame era obosită. Mi-a spus să sting luminile când ies. - Și, după ce ați ieșit, ce ați făcut? - M-am dus în cabina mea, monsieur, pe puntea de dedesubt. - Și n-ați văzut sau n-ați auzit nimic altceva care ne-ar putea fi de folos? - Cum aș fi putut, monsieur? - Asta, domnișoară, ar trebui să ne spuneți dumneavoastră, replică Poirot. - Louise îi aruncă o privire piezișă. Dar, monsieur, nu eram deloc aproape... Ce aș fi putut să văd sau să aud? Mă aflam pe puntea de dedesubt. Cabina mea era, mai mult, pe cealaltă latură a vaporului. E imposibil să fi auzit ceva. Evident, dacă n-aș fi putut să dorm, dacă aș fi urcat pe puntea de sus, atunci poate că l-aș fi văzut pe asasin, pe monstrul acela, intrând sau ieșind din cabină, dar așa... Louise își îndreptă mâinile într-un gest rugător spre Simon. - Monsieur, vă implor, nu vedeți cum stau lucrurile? Ce pot spune eu? - Draga mea, spuse Simon aspru, nu fi bleagă. Nimeni nu crede că ai văzut sau ai auzit ceva. Totul va fi în regulă. O să am grijă de tine. Nimeni nu te acuză de nimic. - Monsieur este foarte bun, murmură Louise și-și coborî cu modestie privirea. - Să înțelegem deci că nu ați văzut și nu ați auzit nimic? întrebă Race nerăbdător. - Asta am vrut să spun, monsieur. - Și nu cunoașteți pe nimeni care îi purta pică stăpânei dumneavoastră? Spre surpriza tuturor, Louise dădu din cap cu însuflețire. - O, ba da. Cunosc. La întrebarea aceasta pot răspunde afirmativ fără urmă de îndoială. - Vă referiți la Mademoiselle de Bellefort? întrebă Poirot. - Și la ea, desigur. Dar nu pe ea o aveam în vedere. Era aici pe vas altcineva care nu o agrea pe madame, care era foarte furios din pricina felului în care madame îl tratase. - Dumnezeule mare! exclamă Simon. Ce mai e și asta? - Louise continuă, dând mai departe energic din cap. Da, da, da, așa e cum spun! E vorba de camerista de dinaintea mea. Unul dintre inginerii de pe acest vas a vrut să o ia de soție. Iar predecesoarea mea - Marie îi era numele - a fost de acord. Dar Madame Doyle a făcut unele cercetări și a descoperit că acest Fleetwood avea deja o soție - adică o soție de culoare, înțelegeți, din această țară. Ea se întorsese la neamurile ei, înțelegeți, dar erau tot căsătoriți. Așa că madame i-a spus toate astea lui Marie, și Marie a fost foarte nefericită și n-a mai vrut să-l vadă pe Fleetwood. Și acest Fleetwood s-a înfuriat și mi-a spus că îi venise s-o omoare când aflase că Madame Doyle era fosta Mademoiselle Linnet Rodgeway! Intervenția ei îi dăduse viața peste cap, mi-a spus. Louise făcu o pauză, triumfătoare. - Interesant, recunoscu Race. Poirot se răsuci spre Simon. - Aveați cunoștința de așa ceva? 88
Deloc, răspunse Simon cu vizibilă sinceritate. Mă îndoiesc chiar și că Linnet știa că omul se află pe vapor. Probabil uitase incidentul cu totul. Simon se întoarse cu bruschețe spre camerista. - I-ai spus ceva despre asta doamnei Doyle? - Nu, monsieur, bineînțeles că nu. - Știți ceva despre perlele stăpânei dumneavoastră? întrebă Poirot. - Perlele? Louise căscă ochii. Le purta aseară. - Le-ați văzut când s-a culcat? - Da, monsieur. - Unde le-a pus? - Pe masa de lângă pat, ca întotdeauna. - Acolo le-ați văzut ultima oară? - Da, monsieur. - Le-ați văzut acolo azi-dimineață? Chipul fetei luă o expresie surprinsă. - Mon Dieu! Nici nu m-am uitat. M-am apropiat de pat, am văzut... am văzut-o pe madame; apoi am țipat și am ieșit în fugă din cameră, și am leșinat. Hercule Poirot dădu din cap. - Deci nu v-ați uitat. Dar eu am obiceiul să observ, și pe masa de lângă pat nu erau azidimineață nici un fel de perle.
-
89
Capitolul cincisprezece
Hercule Poirot avusese dreptate. Pe masa de lângă patul lui Linnet Doyle nu se afla nici un șirag de perle. Louise Bourget fu rugată să caute prin lucrurile lui Linnet. Concluzia ei fu că totul era la locul său. Numai perlele dispăruseră. Când ieșiră din cabină, un steward care îi așteptase la ușă le spuse că micul dejun le era servit în salonul pentru fumători. Pe când străbăteau puntea, Race se opri să privească peste balustradă. - Aha! Văd că ai o idee, prietene. - Da. Mi-a venit în minte când l-am auzit pe Fanthorp spunând că i s-a părut că a deslușit un pleoscăit. E foarte posibil ca, după crimă, ucigașul să fi aruncat pistolul peste bord. - Chiar crezi că e posibil, prietene? întrebă Poirot lungind cuvintele. Race ridică din umeri. - E doar o sugestie. La urma urmei, pistolul nu era nicăieri în cabină. A fost primul lucru după care m-am uitat. - Și totuși, spuse Poirot, e greu de crezut că a fost aruncat peste bord. - Unde e atunci? întrebă Race. - Dacă nu e în cabină la Madame Doyle, replică Poirot gânditor, atunci, logic vorbind, există doar un singur alt loc unde s-ar putea afla. - Adică? - în cabină la Mademoiselle de Bellefort. - Da, înțeleg, răspunse Race îngândurat. Și se opri brusc. - Domnișoara de Bellefort nu e în cabină. Să mergem să ne uităm acum? Poirot clătină din cap. - Nu, dragă prietene, ar fi o dovadă de pripeală. Poate că nu a fost încă pus acolo. - Ce-ar fi atunci să facem o percheziție imediată a întregului vapor? - în felul ăsta ne-am da de gol. Trebuie să lucrăm cu multă grijă. Poziția noastră e foarte delicată la ora actuala. Hai să discutăm lucrurile la micul dejun! Race fu de acord. Intrară amândoi în salonul pentru fumători. - Deci, spuse Race în timp ce-și turna o cafea, avem două fire clare. Mai întâi, dispariția perlelor. Și apoi, domnul Fleetwood. Perlele par să fi fost obiectul unui jaf, dar - nu știu dacă vei fi de acord cu mine... - A fost ales un moment ciudat pentru jaf, nu? îl completă Poirot. - Exact. Furtul perlelor într-un asemenea moment înseamnă că toată lumea de pe vas va fi atent percheziționată. Cum poate atunci hoțul să spere că va scăpa cu prada intactă? - Poate că a coborât pe țărm și a ascuns-o pe undeva. - Compania are întotdeauna un supraveghetor pe țărm. - Atunci varianta asta cade. Crima să fi fost cumva comisă pentru a distrage atenția de la furt? Nu, nu are nici un sens; e o posibilitate total nesatisfăcătoare. Dar dacă Madame Doyle sa trezit și l-a surprins pe hoț în acțiune? - Și atunci el a împușcat-o? Dar a fost împușcată în somn. - Deci nu se poate... Știi, am o idee în legătură cu perlele acestea - și totuși... nu... e imposibil. Pentru că, dacă ideea mea ar fi corectă, perlele n-ar fi dispărut. Spune-mi, cum ți s-a părut camerista? - M-am întrebat, spuse Race rar, dacă nu cumva știa mai mult decât ne-a spus. - Aha, și tu ai avut impresia asta? - în mod cert, nu mi-a inspirat încredere. 90
Hercule Poirot dădu din cap. - Da, nu prea i-aș acorda credit. - Crezi că are vreo legătură cu crima? - Nu, n-aș crede. - Atunci cu furtul perlelor? - Asta pare mai probabil. Lucra pentru Madame Doyle numai de foarte puțin timp. Poate că face parte din vreo bandă de hoți de bijuterii. în cazurile astea există adesea o cameristă cu referințe foarte bune. Din nefericire, nu suntem capabili acum să investigăm asemenea chestiuni. Și totuși, ideea aceasta nu mă mulțumește... Perlele... ah, sacre, mica mea idee trebuie sa fie corectă. Și totuși, nimeni n-ar fi atât de imbecil... Poirot se întrerupse. - Iar Fleetwood? - Trebuie să-l interogăm. E posibil ca asta să fie soluția. Dacă povestea lui Louise Bourget e adevărată, Fleetwood avea în mod sigur un motiv să vrea să se răzbune. Poate că a surprins scena dintre Jacqueline și Monsieur Doyle și, când salonul a rămas gol, s-a repezit înăuntru și a luat pistolul. Da, e foarte posibil. Și litera aceea J scrijelită cu sânge... S-ar potrivi foarte bine cu o ființă mai simplă, mai brută. - Adică, e chiar persoana pe care o căutăm? - Da... numai că... Poirot își frecă nasul și spuse cu o mică grimasă: Vezi tu, îmi recunosc slăbiciunile. S-a spus despre mine că îmi place să fac cazurile dificile. Soluția aceasta pe care mi-o sugerezi... e prea simplă, prea ușoară. Nu pot să cred că așa s-a întâmplat de fapt. Și totuși, poate că e doar o prejudecată de-a mea. - Cel mai bun lucru ar fi să-l chemăm pe inginer aici. Race sună și ceru să fie adus Fleetwood. Apoi întrebă: - Alte variante? - O mulțime, prietene. De pildă, tutorele american. - Pennington? - Da, Pennington. Am fost martor la o mică scenă interesantă zilele trecute. Poirot îi relată lui Race întâmplarea. Vezi - e semnificativ. Madame a vrut să citească toate documentele înainte de a le semna. Așa că Pennington găsește o scuză și amână totul pe o altă zi. Și apoi Monsieur Doyle face o remarcă foarte importantă. - Anume? - Spune:„Eu nu citesc niciodată nimic. Semnez unde mi se spune să semnez‖. îți dai seama ce înseamnă asta. Pennington și-a dat. Am văzut-o în ochii lui. S-a uitat la Doyle ca și cum acesta i-ar fi sugerat o idee complet nouă. Imaginează-ți, dragă prietene, că ai fost desemnat tutorele fetei unui om extrem de bogat. Folosești, poate, acești bani ca să faci speculații pe cont propriu. Știu că așa e în toate romanele polițiste - dar despre așa ceva se poate citi și în ziare. Se întâmplă, prietene, se întâmplă în realitate. - Nu te contrazic, spuse Race. Mai ai timp, poate, să faci avere speculând intens. Pupila ta nu a ajuns încă la maturitate. Și apoi, deodată, ea se căsătorește! Brusc, totul trece din mâinile tale în mâinile ei. Dezastru! Dar mai există o șansă. Fata se află în luna de miere. Va fi poate mai neatentă cu afacerile. O hârtie neobservată, strecurată printre celelalte, semnată fără a fi fost citită... Dar Linnet Doyle nu era genul. Lună de miere sau nu, ea era o femeie de afaceri. Și atunci soțul ei face acea remarcă, și în mintea celui disperat, care încearcă să se salveze de la ruină, răsare o nouă idee. Dacă Linnet Doyle ar muri, averea ei i-ar reveni soțului - care e o pradă ușoară; ar fi o jucărie în mâna unui tip priceput precum Andrew Pennington. Mon cher colonel, îți spun că am văzut gândul acesta trecând prin mintea lui Andrew Pennington. „Dacă aș avea de a face numai cu Doyle...‖ La asta se gândea. - Foarte posibil, presupun, spuse Race sec, dar nu ai nici o dovadă. - Nu, din păcate. 91
îl avem apoi pe tânărul Ferguson, zise Race, cu remarcile lui înveninate. Nu că m-aș lua după vorbe. Dar se poate ca el să fie tipul al cărui tată să fi fost ruinat de bătrânul Ridgeway. Sună puțin cam forțat, dar e posibil. Oamenii se agață uneori de ofense din trecut. Race făcu o scurtă pauză, și apoi continuă: Și mai e și omul meu. - Da, mai e și „omul tău‖, cum îi spui dumneata. - E un ucigaș, îl asigură Race. Asta știm. Pe de altă parte însă, nu văd cum ar fi putut să aibă ceva cu Linnet Doyle. Drumurile lor nu se încrucișează nicicum. Poirot replică rar: - Afară de cazul când, din întâmplare, ea intrase în posesia unor dovezi ale adevăratei lui identități. - E posibil, dar mi se pare foarte puțin probabil. Se auzi o bătaie în ușă. - Ah, iată-l pe potențialul nostru bigam. Fleetwood era un bărbat solid, cu o înfățișare destul de fioroasă. îi privi pe amândoi cu suspiciune în timp ce intra în cameră. Poirot recunoscu în el pe omul cu care o văzuse stând de vorbă pe Louise Bourget. - Ați vrut să mă vedeți? întrebă Fleetwood neîncrezător. - Da, spuse Race. Știți probabil că noaptea trecută pe vas a fost comisă o crimă. Fleetwood încuviință din cap. - Și se pare că dumneavoastră aveați motive să fiți furios pe femeia care a fost ucisă. Ochii lui Fleetwood căpătară brusc o expresie alarmată. - Cine v-a spus asta? - Credeați că doamna Doyle s-a amestecat în relația dintre dumneavoastră și o tânără. - Știu cine v-a spus - fufa aia franțuzoaică, mincinoasa. Fata aia minte de îngheață apele. - Dar povestea aceasta se întâmplă să fie adevărată. - Sunt numai gogoși! - Spuneți asta, deși nici măcar nu știți despre ce e vorba. Remarca lovi în plin. Bărbatul roși vizibil și înghiți în sec. - E adevărat, nu, că aveați de gând să vă căsătoriți cu Marie și că ea a rupt relația atunci când a aflat că erați deja căsătorit? - Ce treabă avea ea cu asta? - Vreți să spuneți, ce treabă avea cu asta doamna Doyle? Păi, oricum ați lua-o, bigamia e bigamie. - Nu e chiar așa. M-am însurat cu o femeie de aici. Dar n-a fost ce trebuia. Ea s-a întors la ai ei. N-am mai văzut-o de șase ani. - Dar erați încă însurat cu ea. Omul tăcu. - Doamna Doyle - sau domnișoara Ridgeway, cum era încă pe atunci - a fost cea care a aflat despre asta? - Da, ea, lua-o-ar naiba! Eu m-aș fi purtat frumos cu Marie. Aș fi făcut orice pentru ea. Și ea n-ar fi aflat niciodată despre cealaltă dacă n-ar fi fost băgăcioasa aia de stăpână a ei. Da, recunosc, îi purtam pică femeii ăleia, și m-am înfuriat când am văzut-o aici pe vapor, împopoțonată cu perle și cu diamante și făcând pe stăpâna peste tot, fără să-i treacă prin cap că distrusese viața unui om! M-am înfuriat rău de tot, dar, daca vă imaginați că sunt un ucigaș nenorocit — că m-am dus și am împușcat-o asta e o mare greșeală! Nici n-am atins-o. Ăsta e adevărul adevărat. Bărbatul se opri. Sudoarea îi curgea pe față. - Unde ați fost azi-noapte între orele douăsprezece și două? - în patul meu, am dormit - tovarășul meu vă poate spune. - Vom vedea, îl asigură Race. Deocamdată asta e tot.
-
92
Și îi făcu semn omului să iasă. - Eh bien? întrebă Poirot când ușa se închise în urma lui Fleetwood. Race înălță din umeri. -E o poveste destul de clară. Omul e nervos, desigur, dar nu fără motiv. Va trebui să-i verificăm alibiul - deși nu cred că asta va lămuri lucrurile pe deplin. Tovarășul lui probabil dormea, și tipul ar fi putut să se strecoare afară și înapoi fără să fie observat. Depinde dacă l-a mai văzut cineva. - Da, trebuie să încercăm să aflăm. - Următorul lucru, spuse Race, este, mi se pare, să vedem dacă a auzit cineva ceva care near putea da o indicație cu privire la momentul crimei. Bessner îl plasează între douăsprezece și două. Cred că nu greșim dacă sperăm că vreunul dintre pasageri a auzit împușcătura - chiar dacă n-a recunoscut sunetul. Eu n-am auzit nimic. Dumneata? Poirot clătină din cap. - Eu am dormit pur și simplu buștean. N-am auzit nimic - absolut nimic. Ai zice că am fost drogat. - Păcat, spuse Race. Ei bine, să sperăm că avem mai mult noroc cu cei ale căror cabine se află la tribord. Cu Fanthorp am vorbit. Urmează familia Allerton. îl trimit pe steward să ni-i aducă. Doamna Allerton intră destul de energic. Purta o rochie gri palid de mătase cu dungulițe. Arăta supărată. - E oribil, spuse ea în timp ce se așeza pe scaunul pe care i-l oferise Poirot. Aproape că numi vine să cred. Ființa aceea atât de drăguță, căreia viața părea să-i fi oferit totul, să fie moartă! Mi se pare atât de greu de crezut. - Știu ce simțiți, madame, spuse Poirot cu înțelegere. - Mă bucur că sunteți și dumneavoastră la bord, spuse doamna Allerton simplu. Dumneavoastră veți afla cine e criminalul. Mă bucur foarte mult că nu e vorba de acea biată fată cu o soartă atât de tragică. - Vă referiți la Mademoiselle de Bellefort. Cine v-a spus că nu ea e criminala? - Cornelia Robson, răspunse doamna Allerton cu un zâmbet șters. Ea e pur și simplu fascinată de toată povestea. Cred ca e singurul lucru interesant care i s-a întâmplat în viață și probabil singurul care i se va întâmpla vreodată. Dar e o fată atât de bună, încât îi e cumplit de rușine că savurează cele întâmplate. I se pare groaznic din partea ei. Doamna Allerton îi aruncă o privire lui Poirot, și apoi adăugă: Dar nu e cazul să bârfesc. Am înțeles că vreți să-mi puneți niște întrebări. - Dacă nu vă supărați. Când v-ați culcat, madame? - Puțin după zece și jumătate. - Și ați adormit imediat? - Da, mi-era somn. - Ați auzit ceva - orice - în timpul nopții? Doamna Allerton își încreți sprâncenele. - Da, cred că am auzit un pleoscăit și pe cineva fugind - sau au fost în ordine inversă? Nu mi-e clar. Am avut pentru o clipă vaga impresie că a căzut cineva în apă - ca într-un vis -, și atunci m-am trezit și am ascultat, dar n-am mai auzit nimic. - Știți cumva pe la ce oră? - Nu, mi-e teamă că nu pot să vă spun. Dar nu cred că a fost la prea mult timp după ce adormisem. Adică undeva în prima oră. - Din păcate, madame, nu e o indicație prea precisă. Nu, știu că nu e. Dar nu cred că are rost să încerc să ghicesc, nu, dacă n-am nici cea mai vagă idee!? - Și asta e tot ce ne puteți spune, madame? - Mi-e teamă că da. 93
Ați întâlnit-o cumva pe Madame Doyle înainte? Nu, dar Tim a cunoscut-o. Și auzisem destul de multe despre ea de la o verișoară de-a noastră, Joanna Southwood. Dar n-am vorbit niciodată cu ea până la Aswan. - Mai am o singură întrebare, madame, și îmi cer scuze că am să v-o pun. Doamna Allerton murmură cu un zâmbet vag: - Abia aștept să mi se pună o întrebare indiscretă. - Iat-o. Ați suferit dumneavoastră - sau familia dumneavoastră - vreodată vreo pierdere financiară de pe urma afacerilor tatălui lui Madame Doyle, Melhuish Ridgeway? Doamna Allerton fu uluită. - A, nu! Finanțele familiei noastre n-au suferit niciodată decât de pe urma scăderii... știți, dobânzile au scăzut peste tot. Sărăcia noastră n-a avut niciodată nimic melodramatic. Soțul meu ne-a lăsat foarte puțini bani, dar îi am încă pe toți, deși azi nu mai produc la fel de mult ca înainte. - Vă mulțumesc, madame. Fiți bună și rugați-l pe fiul dumneavoastră să vină aici? Când mama sa se întoarse, Tim o întrebă zâmbitor: - Gata rechizitoriul? E rândul meu. Ce te-au întrebat? - Numai dacă am auzit ceva noaptea trecută, răspunse doamna Allerton. Și, din nefericire, nu am auzit absolut nimic. Nu pot să-mi închipui de ce. La urma urmelor, doar o singură cabină mă desparte de camera lui Linnet. Mă gândesc că ar fi fost imposibil să nu aud împușcătura. Du-te, Tim; te așteaptă. Poirot repetă în fața lui Tim întrebările puse anterior. - M-am culcat devreme, pe la zece și jumătate, răspunse Tim. Am citit un pic, și am stins lumina puțin după unsprezece. - Ați mai auzit ceva după aceea? - Am auzit o voce de bărbat spunând „noapte bună‖, cred, nu departe de cabina mea. - Eu i-am urat „noapte bună‖ doamnei Doyle, spuse Race. - Da. După aceea am adormit. Apoi, mai târziu, am auzit un fel de zarvă - cineva îl chema pe Fanthorp, dacă-mi amintesc bine. - Mademoiselle Robson, când a ieșit în fugă din salonul de observație. - Da, bănuiesc că asta a fost. Și apoi, o mulțime de voci. Apoi, pe cineva care fugea pe punte. Apoi, un pleoscăit. Apoi l-am auzit pe bătrânul Bessner cu vocea lui bubuitoare spunând ceva de genul: „Atenție acum‖ și „Nu așa de repede‖. - Ați auzit un pleoscăit. - Da, ceva de genul ăsta. - Sunteți sigur că nu a fost vorba de o împușcătură? - Mda, bănuiesc că ar fi putut fi... Am auzit un dop de șampanie țâșnind. Poate că asta a fost împușcătura. Poate mi-am închipuit că e un pleoscăit pentru că am legat ideea de dop de lichidul care curge în pahar... îmi amintesc că impresia mea atunci a fost că avea loc o petrecere, și m-am gândit ce bine ar fi fost dacă se potoleau toți și se duceau la culcare. - Altceva după aceea? Tim ridică din umeri. - După aceea - uitarea. - N-ați mai auzit nimic? - Absolut nimic. - Mulțumesc, Monsieur Allerton. Tim se ridică și părăsi salonul.
-
94
Capitolul șaisprezece
Race examina gânditor planul punții de promenadă de pe Karnak. - Fanthorp, tânărul Allerton, doamna Allerton. Apoi o cabină goală - a lui Simon Doyle. Iar de partea cealaltă a doamnei Doyle? Bătrâna americancă. Dacă a auzit cineva ceva, ea trebuie să fie. Dacă e trează, ar fi cazul s-o chemăm aici. Domnișoara Van Schuyler intră în salon. în dimineața aceasta arăta încă mai bătrână și mai gălbejită. Ochii mici și negri aveau în ei o expresie de neplăcere înveninată. Race se ridică și se înclină. - Ne pare foarte râu să vă deranjăm, domnișoară Van Schuyler. Sunteți amabilă că ați venit. Vă rog, luați loc. - îmi displace să fiu amestecată în afacerea asta, spuse tăios domnișoara Van Schuyler. Chiar foarte tare. Nu vreau să fiu asociată în nici un fel cu această... hm... poveste foarte neplăcută. - într-adevăr, într-adevăr. Tocmai îi spuneam domnului Poirot că e cel mai bine dacă vă solicităm mărturia imediat, căci astfel nu va mai trebui să fiți deranjată ulterior. Domnișoara Van Schuyler îi aruncă lui Poirot o privire care exprima ceva ce semăna a recunoștință. - Mă bucur că îmi înțelegeți sentimentele. Nu sunt obișnuită cu lucruri de felul acesta. - Exact, mademoiselle, spuse Poirot împăciuitor. Și de aceea dorim să vă eliberăm de aceste sentimente cât mai curând posibil. Deci aseară v-ați culcat... cam pe la ce oră? - De obicei mă culc la ora zece. Aseară am întârziat puțin, întrucât Cornelia Robson m-a lăsat, foarte nepoliticoasă, să aștept. - Très bien, mademoiselle. Ce ați auzit după ce v-ați retras? - Dorm foarte ușor, spuse domnișoara Van Schuyler. - O merveille! Spre marele nostru noroc. - M-a trezit tânăra aceea cam vulgară, camerista doamnei Doyle, care a spus: Bonne nuit, madame, cu o voce pe care nu o pot califica decât mult prea tare. - Și apoi? - Am adormit din nou. M-am trezit crezând că era cineva în cabina mea, dar mi-am dat seama că era cineva în cabina alăturată. - în cabină la Madame Doyle? - Da. Apoi am auzit pe cineva afară, pe punte, și apoi un pleoscăit. - Aveți idee la ce oră se întâmplau astea? - Vă pot spune cu exactitate. Era unu și zece minute. - Sunteți sigură? - Da. M-am uitat la ceasul de lângă pat. - N-ați auzit o împușcătură? - Nu, nimic asemănător. - Dar e posibil să vă fi trezit o împușcătură? Domnișoara Van Schuyler se gândi - cu capul ei ca de broască aplecat pe o parte. - E posibil, admise ea cam fără voie. - Și aveți vreo idee ce ar fi putut cauza pleoscăitul pe care l-ați auzit? - Știu exact ce l-a cauzat. Colonelul Race se ridică brusc în capul oaselor. - Știți?Bineînțeles. Nu mi-a plăcut zgomotul acela, ca și cum cineva se furișa pe acolo. Mam ridicat și m-am dus la ușa cabinei. Domnișoara Otterbourne era aplecată peste balustrada. Tocmai aruncase ceva în apă. 95
Domnișoara Otterbourne? Race părea cu adevărat surprins. - Da. - Sunteți sigură că era domnișoara Otterbourne? - I-am văzut clar fața. - Ea nu v-a văzut? - Nu cred. Poirot se aplecă înainte. - Și ce exprima fața ei, mademoiselle? - O mare emoție. Race și Poirot schimbară o privire rapidă. - Și apoi? o îndemnă Race. - Domnișoara Otterbourne s-a depărtat pe la pupa, și eu m-am întors în pat. La ușă se auzi o bătaie și intră căpitanul vasului. Ținea în mână o grămăjoară din care picura apă. - L-am găsit, domnule colonel. Race luă grămăjoara. Dintre falduri de catifea îmbibată de apă căzu o batistă grosolană, vag pătată cu roz, înfășurată în jurul unui mic pistol cu mâner de fildeș. Race îi aruncă lui Poirot o privire triumfătoare, ușor malițioasă. - Vezi, spuse el, am avut dreptate. A fost aruncat peste bord. Ținu pistolul în palma întinsă. - Ce mai spui, Monsieur Poirot? Acesta este pistolul pe care l-ai văzut la hotelul Cataract în noaptea aceea? Poirot îl examina atent, apoi spuse încet: - Da, acesta este. Are un ornament pe el - și inițialele J.B. Este un article de luxe, un obiect special pentru femei, dar o armă mortală. - E de 5,6 milimetri, murmură Race și scoase lama pentru cartușe. Două gloanțe trase. Da, nu avem motive de îndoială. Domnișoara Van Schuyler tuși în mod semnificativ. - Și șalul meu? întreba ea. - Șalul dumneavoastră, mademoiselle? - Da, aveți acolo șalul meu de catifea. Race ridică faldurile din care picura apa. - E al dumneavoastră, domnișoară Van Schuyler? - Bineînțeles că e al meu! răspunse iritată bătrâna doamnă. L-am pierdut noaptea trecută. Am întrebat pe toată lumea dacă nu l-a văzut. Poirot îi adresa lui Race o privire întrebătoare, iar acesta îi răspunse cu o ușoară încuviințare din cap. - Unde l-ați văzut ultima dată, domnișoară Van Schuyler? - L-am avut în salon ieri-seară. Când am vrut să mă duc la culcare, nu l-am mai putut găsi. - Vă dați seama la ce a fost folosit? întrebă Race repede, desfăcând șalul și indicând cu un deget arsurile și câteva mici găuri. Ucigașul a înfășurat pistolul în el ca să înăbușe zgomotul împușcăturii. - Ce impertinență! izbucni domnișoara Van Schuyler. Obrajii uscați i se înroșiră. - V-aș fi recunoscător, domnișoară Van Schuyler, dacă mi-ați spune cât de bine o cunoșteați dinainte pe doamna Doyle. - Nu o cunoșteam. - Dar știați cine este? - Știam, desigur.
-
96
Dar familiile dumneavoastră nu se cunoșteau? Familia noastră s-a mândrit întotdeauna cu caracterul său exclusivist, domnule colonel. Iubita mea mamă nu s-ar fi gândit niciodată să apeleze la vreunul dintre membrii familiei Hartz, care, dincolo de bogăția lor, erau niște nimeni. - Asta e tot ce ne puteți spune, domnișoară Van Schuyler? - Nu mai am nimic de adăugat. Linnet Ridgeway a fost crescută în Anglia, și n-am văzut-o niciodată până când nu am ajuns la bordul acestui vas. Bătrâna doamnă se ridică. Poirot îi deschise ușa, și ea ieși cu pas solemn. Cei doi schimbară o privire. - Asta e versiunea ei, spuse Race, și în mod sigur nu va renunța la ea! Poate că e adevărata. Nu știu. Dar - Rosalie Otterbourne? Nu mă așteptam la asta. Poirot clătină din cap, perplex. Apoi izbi brusc cu pumnul în masă. - Dar nu are nici un sens! strigă el. Nom d'un nom d'un nom! Nu are nici un sens. Race îl privi. - Ce vrei să spui? - Vreau să spun că, până la un punct, totul e clar. Cineva a vrut s-o ucidă pe Linnet Doyle. A auzit scena din salon de ieri-seară. S-a furișat acolo și a luat pistolul - pistolul lui Jacqueline de Bellefort, ține minte. A împușcat-o pe Linnet Doyle cu acel pistol și a scris litera J pe perete... Totul e atât de limpede, nu? Totul plănuit astfel încât să o acuze pe Jacqueline de Bellefort. Și apoi ce face criminalul? Lasă oare ca pistolul - pistolul incriminatorul, pistolul lui Jacqueline de Bellefort - să fie găsit? Nu, el - sau ea - aruncă pistolul, dovada aceasta profund incriminatorie, peste bord. De ce, dragă prietene, de ce? Race clătină din cap. - E ciudat. - E mai mult decât ciudat - e imposibil! - Nu e imposibil, de vreme ce s-a întâmplat! - Nu asta am vrut să spun. Vreau să spun că ordinea evenimentelor e imposibilă. Ceva nu merge.
-
97
Capitolul șaptesprezece
Colonelul Race își privi tovarășul plin de curiozitate. Respecta - avea motive să respecte perspicacitatea lui Hercule Poirot. Dar, pentru moment, nu reușea să-i urmărească șirul gândurilor. Nu-i adresă însă nici o întrebare. Punea arareori întrebări. Purcese mai departe cu cercetarea indiciilor pe care le avea. - Ce avem de făcut acum? S-o chestionam și pe domnișoara Otterbourne? - Da, asta ne-ar putea ajuta. Rosalie Otterbourne intră fără chef. Nu părea nervoasa sau speriată, ci doar refractară și posomorâtă. - Ei bine, întrebă ea, ce este? Race luă cuvântul. - Cercetăm moartea doamnei Doyle, explică el. Rosalie dădu din cap. - Puteți să-mi spuneți ce ați făcut noaptea trecută? Rosalie reflecta preț de câteva momente. - Eu și mama ne-am culcat devreme - înainte de unsprezece. N-am auzit nimic special, doar ceva gălăgie lângă cabina doctorului Bessner. Vocea aceea bubuitoare, cu accent nemțesc, depărtându-se. Bineînțeles că n-am aflat despre ce era vorba până azi-dimineață. - N-ați auzit o împușcătură? - Nu. - V-ați părăsit cabina noaptea trecută? - Nu. - Sunteți sigură? Rosalie îl privi țintă. - Ce vreți să spuneți? Bineînțeles că sunt sigură. - Nu v-ați dus cumva, de pildă, la tribord, ca să aruncați ceva în apă? Rosalie se împurpura. - Există vreo regulă care interzice aruncarea obiectelor peste bord? - Nu, desigur. Deci ați făcut așa ceva? - Nu. Nu am ieșit din cabina, v-am spus. - Deci, dacă cineva spune că v-a văzut... Rosalie îl întrerupse. - Cine spune că m-a văzut? - Domnișoara Van Schuyler. - Domnișoara Van Schuyler? Rosalie părea sincer uimită. - Da. Domnișoara Van Schuyler spune că s-a uitat afară din cabina ei și v-a văzut aruncând ceva peste bord. - E o minciună sfruntată, spuse Rosalie limpede. Apoi, ca și cum i-ar fi venit un gând neașteptat, întrebă: Și la ce oră? - La unu și zece, mademoiselle, îi răspunse Poirot. Fata dădu gânditor din cap. - A mai văzut ceva? Poirot o privi curios și-și mângâie bărbia. - De văzut, nu a văzut, dar a mai auzit ceva. - Ce a auzit? - Pe cineva mișcându-se în cabina doamnei Doyle. - înțeleg, murmură Rosalie. Era acum palidă - ca o stafie. - Și continuați să afirmați că nu ați aruncat nimic peste bord, mademoiselle? - De ce Dumnezeu credeți că aș alerga pe punte în mijlocul nopții ca să arunc lucruri peste bord? - Poate că aveați un motiv - un motiv nevinovat. 98
Nevinovat? întrebă fata tăios. Exact. Vedeți, mademoiselle, un obiect a fost aruncat peste bord noaptea trecută - un obiect deloc nevinovat. Race îi arătă în tăcere catifeaua pătată și conținutul ei. Rosalie Otterbourne se dădu înapoi. - Asta a fost... cu asta a fost împușcată? Da, mademoiselle. - Și credeți că eu... că eu am omorât-o? Ce prostie! De ce Dumnezeu să vreau să o omor pe Linnet Doyle? Nici măcar nu o cunoșteam! Rosalie râse și se ridică în picioare, disprețuitoare. - Toată povestea asta e ridicolă. - Țineți minte, domnișoară Otterbourne, spuse Race, că domnișoara Van Schuyler e gata să jure că v-a văzut fața foarte clar în lumina lunii. Rosalie râse din nou. - Scorpia aia bătrână? Probabil că oricum e pe jumătate oarbă. Nu pe mine m-a văzut. Se opri o clipă, apoi întrebă: Pot să plec? Race încuviință din cap, și Rosalie Otterbourne ieși. Cei doi bărbați schimbară o privire. Race își aprinse o țigară. - Ei bine, asta e situația. Se bat cap în cap. Pe care din ele să o credem? Poirot clătină din cap. - Am impresia că nici una nu a fost tocmai sinceră. - Asta e partea cea mai rea a meseriei noastre, spuse Race cu deznădejde. Atât de mulți oameni nu spun adevărul din motive derizorii. Ce să facem? Să continuăm cu interogatoriile? - Așa aș zice. E bine întotdeauna să fim ordonați și metodici. Race încuviință din cap. Doamna Otterbourne, îmbrăcată într-o rochie largă de batic, îi urmă fiicei sale. Ea confirma declarația lui Rosalie că se culcaseră amândouă înainte de ora unsprezece. Ea însăși nu auzise nimic interesant în timpul nopții. Nu putea spune dacă Rosalie părăsise cabina sau nu. Pe tema crimei era înclinată să fabuleze la nesfârșit. - Crime passionnel! exclamă ea. Instinctul primitiv - de a ucide! Atât de strâns legat de instinctul sexual. Fata aceea, Jacqueline, pe jumătate de sânge latin, sânge fierbinte, ascultând de instinctele cele mai primare, strecurându-se cu revolverul în mână... - Dar nu Jacqueline de Bellefort a împușcat-o pe Madame Doyle. Asta știm sigur. E un fapt dovedit, explică Poirot. - Soțul ei, atunci, spuse doamna Otterbourne, evitând lovitura. Setea de sânge și instinctul sexual - o crimă sexuală. Există numeroase exemple bine-cunoscute. - Domnul Doyle a fost împușcat în picior și era incapabil să se miște, explică Race. Și-a petrecut noaptea cu doctorul Bessner. Doamna Otterbourne fu și mai dezamăgită. Scotoci prin minte, în căutarea unei noi versiuni. - Ah, desigur! spuse ea. Ce bleagă sunt! Domnișoara Bowers! - Domnișoara Bowers? - Da. Evident. E atât de clar din punct de vedere psihologic. Reprimarea! Virgina care-și reprimă instinctele! înnebunită de prezența celor doi - soțul și soția, amândoi tineri și îndrăgostiți nebunește unul de celălalt. Bineînțeles că ea a fost! Este exact genul - deloc atrăgătoare din punct de vedere sexual, respectabilă până în vârful unghiilor. în cartea mea, Vița stearpă... Colonelul Race o întrerupse cu tact. - Sugestiile dumneavoastră ne-au fost de mare ajutor, doamnă Otterbourne. Acum trebuie să ne continuăm munca. Vă mulțumim foarte mult.
-
99
Race o conduse galant până la ușă și se întoarse ștergându-și fruntea de sudoare. - Doamne, ce femeie veninoasă! De ce n-a omorât-o cineva pe ea? - Mai e încă timp, îl consolă Poirot. - S-ar putea să ai oareșicare dreptate. Cine ne-a mai rămas? Pennington - cred că o să-l lăsăm la sfârșit. Richetti și Ferguson. Signor Richetti era foarte volubil, foarte agitat. - Dar ce oroare, ce infamie - o femeie atât de tânără și de frumoasă! O crimă cu adevărat inumană! Mâinile lui Signor Richetti fluturară expresiv prin aer. Răspunsurile sale fură prompte. Se culcase devreme - foarte devreme. De fapt, chiar după cină. Citise un timp o broșură foarte interesantă publicată recent - Prähistorische Forschung in Kleinasien -, care arunca o lumină cu totul nouă asupra ceramicii pictate din Podișul Anatoliei. Stinsese lumina undeva înainte de unsprezece. Nu, nu auzise nici o împușcătură. Nici un zgomot asemănător cu pocnetul unui dop de șampanie. Singurul lucru pe care-l auzise - dar asta mai târziu, pe la mijlocul nopții - fusese un pleoscăit puternic, chiar lângă ochiul său de geam. - Cabina dumneavoastră este pe puntea de jos, la tribord, nu? - Da, da, așa este. Și am auzit un pleoscăit puternic. Mâinile lui Signor Richetti fluturară încă o dată prin aer pentru a descrie forța pleoscăitului. - îmi puteți spune cam pe la ce oră s-a întâmplat asta? Signor Richetti reflectă. - Cam la o oră, două sau trei după ce m-am culcat. Poate două ore. - Cam pe la unu și zece, de exemplu? - Da, s-ar putea foarte bine. Ah! Dar ce crimă îngrozitoare! Ce inuman! O femeie atât de fermecătoare... Signor Richetti ieși, încă gesticulând. Race se uită la Poirot. Poirot ridică expresiv din sprâncene, apoi din umeri. Trecură la domnul Ferguson. Ferguson se dovedi dificil. Se trânti insolent pe un scaun. - Mare tevatură cu toată povestea asta! spuse el disprețuitor. Ce e așa mare pagubă? Sunt o grămadă de femei inutile pe lume! - Ne puteți spune ce ați făcut noaptea trecută, domnule Ferguson? întrebă Race cu răceală. - Nu văd de ce v-aș spune, dar nu mă deranjează. Am hoinărit o vreme. Am fost pe țărm cu domnișoara Robson. După ce ea s-a întors pe vas, am mai umblat un timp singur. M-am înapoiat și m-am dus la culcare pe la miezul nopții. - Cabina dumneavoastră este pe puntea de jos, la tribord? - Da. Printre potentați. - Ați auzit cumva o împușcătură? Se poate să fi sunat mai mult ca un dop de șampanie. Ferguson reflectă. - Da, cred că am auzit ceva ca un dop de șampanie... Nu-mi amintesc când - înainte de a adormi. Dar la momentul acela erau o mulțime de oameni prin preajmă - era zarvă, cineva fugea pe puntea de sus. - A fost probabil glonțul tras de domnișoara de Bellefort. N-ați auzit nici o altă împușcătură? Ferguson clătină din cap. - Nici un pleoscăit? - Un pleoscăit? Ba da, mi se pare că am auzit un pleoscăit. Dar era atât de multă gălăgie, încât nu sunt foarte sigur. - V-ați părăsit cabina în timpul nopții? Ferguson rânji. 100
Nu. Și n-am participat la îndeplinirea misiunii, din păcate. Haideți, haideți, domnule Ferguson, nu vă purtați copilărește! Tânărul reacționă furios. - De ce n-aș spune ce cred? Cred în violență. - Dar nu practicați această credință? murmură Poirot. Nu cumva? Se aplecă în față. Bărbatul acela, Fleetwood, v-a spus că Linnet Doyle este una dintre cele mai bogate femei din Anglia, nu? - Ce legătură are Fleetwood cu povestea asta? - Fleetwood, prietene, avea un motiv excelent de a o ucide pe Linnet Doyle. îi purta o pică grozavă. Domnul Ferguson sări de la locul lui ca un arc. - Deci ăsta e jocul vostru murdar, nu? întrebă el plin de mânie. Aruncați totul în spinarea unui amărât ca Fleetwood, care nu se poate apăra și n-are bani să-și angajeze avocați. Dar uitați ce vă spun: dacă încercați cumva să-l vârâți pe Fleetwood în povestea asta, veți avea de-a face cu mine. - Și cine anume sunteți dumneavoastră, mai exact? întrebă Poirot cu glas dulce. Domnul Ferguson se făcu roșu la față. - Pot să-mi apăr prietenii, în orice caz, spuse el violent. - Bine, domnule Ferguson, cred că asta e tot pentru moment, spuse Race. Pe când ușa se închidea în urma lui Ferguson, colonelul remarcă pe neașteptate: - Un cățelandru destul de simpatic, de fapt. - Nu crezi că el e omul pe care îl cauți tu? întrebă Poirot. - N-aș crede. Bănuiesc că acela se află totuși la bord. Informația era foarte clară. Ei, dar să luăm lucrurile pe rând. Hai să ne încercăm norocul cu Pennington.
-
101
Capitolul optsprezece
Andrew Pennington etala toate indiciile convenționale ale durerii și ale surprizei. Era, ca întotdeauna, îmbrăcat foarte îngrijit. Purta acum o cravată neagră. Fața lungă, proaspăt bărbierită, exprima uluire. - Domnii mei, spuse el cu glas trist, povestea asta m-a deprimat complet! Micuța Linnet să știți că mi-o amintesc ca pe cea mai dulce fetiță din lume. Și cât de mândru de ea era Melhuish Ridgeway! Ah, dar nu are nici un rost să depăn amintiri. Spuneți-mi cu ce vă pot ajuta - asta e tot ce vă cer. - Pentru început, domnule Pennington, spuse Race, ați auzit ceva noaptea trecută? - Nu, domnule, nu pot spune c-am auzit ceva. Cabina mea se află chiar lângă cea a doctorului Bessner - numărul 41 —, și am auzit într-adevăr ceva forfoteală pe acolo cam pe la miezul nopții. Bineînțeles că nu știam atunci ce se întâmpla. - N-ați auzit nimic altceva? Nici o împușcătură? Andrew Pennington clătină din cap. - Nimic de felul ăsta. - Și când v-ați culcat? - Trebuie să fi fost după ora unsprezece. Pennington se aplecă înainte. - Bănuiesc că știți și dumneavoastră zvonurile care circulă pe vapor. Fata aceea pe jumătate franțuzoaică, Jacqueline de Bellefort... era ceva dubios la mijloc. Linnet nu mi-a spus nimic, dar, bineînțeles, nu sunt orb și nici surd. A fost ceva între ea și Simon cândva, nu? Cherchez la femme - e o regulă destul de sănătoasă, și aș zice că nu aveți să cherchez prea departe. - Vreți să spuneți că, după părerea dumneavoastră, Jacqueline de Bellefort a împușcat-o pe Madame Doyle? întrebă Poirot. - Cam așa mi se pare mie. Bineînțeles, nu știu nimic... - Din păcate, noi știm ceva! - Poftim? Domnul Pennington păru surprins. - Știm că este imposibil ca Mademoiselle de Bellefort să o fi împușcat pe Madame Doyle. Poirot explică în detaliu circumstanțele. Pennington păru prea puțin dispus să le accepte ca dovezi. - Sunt de acord că, la suprafață, lucrurile par în regulă, dar sora aceea medicală... pun pariu că n-a stat trează toată noaptea. A moțăit probabil, și fata s-a strecurat afară și înapoi. - Foarte puțin probabil, Monsieur Pennington. Nu uitați că îi fusese administrat un narcotic puternic. Și, oricum, o soră medicală are de regulă somnul ușor și se trezește atunci când pacientul său e treaz. - Mie totul mi se pare foarte dubios, declară Pennington. Race spuse cu o voce blândă, dar fermă: - Cred că trebuie să mă credeți pe cuvânt, domnule Pennington, că am examinat foarte atent toate posibilitățile. Concluzia este cât se poate de clară - Jacqueline de Bellefort nu a ucis-o pe doamna Doyle. Așa că suntem nevoiți să căutăm în altă parte. Aici sperăm să ne puteți ajuta. - Eu? Pennington tresări. - Da. Erați un prieten apropiat al victimei. Cunoașteți amănunte din viața ei, foarte probabil, mult mai bine decât soțul său, care a întâlnit-o abia acum câteva luni. Ar trebui să știți, de pildă, dacă exista cineva care avea resentimente față de ea. Care, poate, avea un motiv să-i dorească moartea. Andrew Pennington își trecu limba peste buzele uscate. 102
Vă asigur că n-am nici cea mai vagă idee... Vedeți dumneavoastră, Linnet a fost crescută în Anglia. Știu foarte puțin despre mediul în care se învârtea și despre cunoștințele ei. - Și totuși, medita Poirot, a existat cineva pe vas care era interesat să se descotorosească de madame. A scăpat ca prin urechile acului - vă amintiți? - chiar în acest loc, când pietroiul acela s-a prăbușit - ah, dar poate că nu erați acolo? - Nu. în momentul acela eram în templu. Am auzit despre asta ulterior, desigur. A scăpat ca prin urechile acului. Dar poate a fost un accident, nu credeți? Poirot ridica din umeri. - Am crezut asta atunci. Acum începem să ne punem întrebări. - Da, da, desigur. Pennington își șterse fața cu o batistă fină de mătase. - Domnul Doyle, continuă colonelul Race, ne-a pomenit despre cineva de pe vapor care i-ar fi purtat pică - nu doamnei Doyle personal, ci familiei ei. Știți cumva cine ar putea fi? Pennington fu sincer uimit. - Nu, habar n-am. - Doamna Doyle nu v-a spus nimic? - Nu. - Ați fost un prieten apropiat al tatălui ei - nu vă amintiți nici o afacere de-a lui care să fi dus poate la ruinarea vreunui concurent? Pennington clătină din cap deznădăjduit. - Nici un caz special. Asemenea lucruri se întâmplau frecvent, desigur, dar nu-mi amintesc să fi proferat cineva vreodată amenințări. - Cu alte cuvinte, domnule Pennington, nu ne puteți ajuta? - Cam așa ceva. îmi pare nespus de rău, domnilor. Race schimbă o privire cu Poirot, apoi spuse: - Și mie îmi pare râu. Ne făcuserăm ceva speranțe. Se ridică, în semn că întrebările luaseră sfârșit. - Cum Doyle e imobilizat, spuse Andrew Pennington, e de așteptat că va dori să mă ocup eu de situație. Scuzați-mă, domnule colonel, dar îmi puteți spune ce aranjamente s-au făcut? - Vom merge de aici direct la Shellal, fără oprire. Ajungem mâine-dimineață. - Și corpul neînsuflețit? - Va fi transportat la o morgă. Andrew Pennington înclină din cap și părăsi camera. Poirot și Race schimbară din nou o privire. - Domnul Pennington, spuse Race, aprinzându-și o țigară, nu era deloc în largul său. Poirot dădu din cap. - Și, spuse el, Monsieur Pennington a fost suficient de tulburat ca să spună o minciună cam stupidă. Nu se afla în templul Abu Simbel când a căzut pietroiul acela. Eu - moi qui vous parle pot să jur. Abia ieșisem de acolo. - O minciună foarte stupidă, spuse Race - și foarte revelatoare. Poirot încuviință din nou. - Dar, pentru moment, spuse el și zâmbi, îl tratăm cu mânuși, nu? - Cam asta e ideea, aprobă Race. - Dragă prietene, noi doi ne înțelegem de minune. Se auzi un sunet vag, ca un huruit, și ceva se mișcă sub tălpile lor. Karnak își începuse călătoria spre locul său de baștină, Shelall. - Perlele, spuse Race. Acesta e următorul lucru care trebuie lămurit. - Ai vreun plan?Da. Race își privi ceasul. Peste jumătate de oră e prânzul. Mă gândesc să fac un anunț la sfârșitul mesei - să spun doar că perlele au fost furate și că sunt nevoit să rog pe toată lumea să rămână în sala de mese cât timp va fi efectuată o percheziție.
-
103
Poirot dădu din cap aprobator. - E bine gândit. Cel sau cea care a luat perlele trebuie să le aibă încă. Fără o avertizare, n-o să aibă ocazia să le arunce peste bord în caz că se panichează. Race trase spre el câteva foi de hârtie și murmură pe un ton de scuză: - Aș vrea să fac un sumar a ceea ce știm până acum. Mă ajută să-mi clarific gândurile. - Faci foarte bine. Ordinea și metoda sunt esențiale, spuse Poirot. Race scrise o vreme în caligrafia sa măruntă și ordonată, într-un final, împinse foile spre Poirot. - E ceva cu care nu ești de acord? Poirot l uă filele de hârtie. Pe ele era scris: MOARTEA DOAMNEI LINNET DOYLE Doamna Doyle a fost văzută pentru ultima dată în viață de către camerista sa, Louise Bourget. Ora: 23.30 (aprox.) între orele 23.30 și 0.20 următorii au alibiuri: Cornelia Robson, James Fanthorp, Simon Doyle, Jacqueline de Bellefort - nimeni altcineva -, dar crima aproape sigur a fost comisă după acest interval, deoarece este practic cert că pistolul folosit a fost cel al lui Jacqueline de Bellefort, aflat în acest timp în geanta ei. Faptul că pistolul ei a fost arma crimei nu este absolut sigur până când nu vor fi disponibile rezultatele autopsiei și ale analizei balistice, dar poate fi considerat mai mult decât probabil. Desfășurarea cea mai probabilă a evenimentelor: X (asasinul) a fost martor la scena dintre Jacqueline și Simon Doyle din salonul de observație și a văzut unde s-a dus pistolul sub canapea. După ce salonul a rămas gol, X a luat pistolul, în ideea de a face să pară ca Jacqueline de Bellefort este autoarea crimei. Dacă această teorie este adevărată, anumite persoane sunt automat eliminate de pe lista suspecților: Cornelia Robson, întrucât nu a avut nici o posibilitate de a lua pistolul înainte ca James Fanthorp să se întoarcă să-l caute. Domnișoara Bowers - la fel. Doctorul Bessner - la fel. N.B. - Fanthorp nu poate fi complet eliminat de pe lista, deoarece ar fi putut de fapt să ia el însuși pistolul și să declare apoi că nu l-a găsit. Oricine altcineva ar fi putut să ia pistolul în timpul celor zece minute cât salonul a fost gol. Posibile motive ale crimei: Andrew Pennington. Suspect pe baza prezumției că s-a făcut vinovat de practici frauduloase. Există o serie de dovezi în sprijinul acestei presupuneri, dar nu suficiente pentru a-l acuza. Dacă el a fost cel care a împins pietroiul asupra lui Linnet Doyle, înseamnă că este o persoană care se pricepe să profite de ocazie. în mod cert, nu a premeditat crima decât la modul general. Scena de aseară din salonul de observație s-a dovedit o ocazie ideală. Obiecții la teoria vinovăției lui Pennington: De ce a aruncat pistolul peste bord, odată ce acesta constituia o dovadă prețioasă împotriva lui J.B.? Fleetwood. Motivul - dorința de răzbunare. Fleetwood considera că Linnet Doyle la făcut să sufere. E posibil să fi fost din întâmplare martor la scenă și să fi ținut minte locul unde se afla pistolul. A luat pistolul poate mai degrabă pentru că era o armă la îndemâna decât cu gândul de a arunca vina asupra lui Jacqueline. Asta ar explica de ce l-a aruncat apoi peste bord. Dar, dacă așa stau lucrurile, de ce a scris litera J cu sânge pe perete? N.B. - Batista simplă în care era învelit pistolul a aparținut mai probabil unui om ca Fleetwood decât unuia dintre pasagerii înstăriți. 104
Rosalie Otterbourne. Trebuie să acceptăm ca adevărată mărturia domnișoarei Van Schuyler sau dezmințirea dată de Rosalie? Ceva a fost aruncat în apă noaptea trecută, și acel ceva a fost, se poate presupune, pistolul înfășurat în șalul de catifea. Observații. Avea Rosalie vreun motiv să comită crima? Poate că nu o agrea pe Linnet Doyle și era chiar invidioasă pe ea, dar, ca justificare pentru o crimă, asemenea sentimente par complet nepotrivite. Mărturia împotriva ei poate fi considerată convingătoare numai dacă îi descoperim un motiv adecvat. Deocamdată, după câte știm, nu există nici o legătură între Rosalie Otterbourne și Linnet Doyle, care nu se cunoșteau dinainte. Domnișoara Van Schuyler. Șalul de catifea în care era înfășurat pistolul îi aparține domnișoarei Van Schuyler. Conform propriei mărturii, domnișoara Van Schuyler l-a văzut pentru ultima oară în salonul de observație. în timpul serii ea i-a observat absența, dar șalul a fost căutat fără succes. Cum a ajuns șalul în posesia lui X? L-a furat acesta mai devreme în decursul serii? Dar, dacă da, de ce? Nimeni n-ar fi putut să spună în avans că va avea loc o scenă între Jacqueline și Simon. A găsit X șalul în salon atunci când a intrat să ia pistolul de sub canapea? Dar atunci de ce nu a fost găsit mai devreme? Oare șalul a fost de fapt în tot acest timp în posesia domnișoarei Van Schuyler? Cu alte cuvinte: A ucis-o domnișoara Van Schuyler pe Linnet Doyle? Este acuzarea lui Rosalie Otterbourne o minciună deliberată? Dacă domnișoara Van Schuyler a omorât-o pe Linnet Doyle, care a fost motivul ei? Alte posibilități: Tâlhăria ca motiv al crimei. Posibil, întrucât perlele au dispărut, iar Linnet Doyle le purta în mod cert aseară. Cineva care purta pică familiei Ridgeway. Posibil - din nou, nici o dovadă. Se știe că la bordul vasului se află un om periculos - un ucigaș. Aici e vorba de un ucigaș și de o crimă. Există oare o legătură între cele două? Ar trebui să dovedim însă că Linnet Doyle era în posesia unor informații periculoase despre această persoană. Concluzii: Putem grupa pasagerii în două categorii - cei care aveau Un motiv plauzibil pentru crimă sau împotriva cărora există dovezi certe și cei care, judecând după ceea ce știm deocamdată, pot fi considerați nevinovați. Primul grup Andrew Pennington Fleetwood Rosalie Otterbourne domnișoara Van Schuyler Louise Bourget (tâlhărie?) Ferguson (motive politice?) Al doilea grup doamna Allerton Tim Allerton Cornelia Robson domnișoara Bowers doctorul Bessner Signor Richetti doamna Otterbourne James Fanthorp
Poirot împinse hârtia înapoi spre Race. - Ceea ce ai scris este foarte adevărat și exact. - Ești de acord cu mine? - Da. - Și acum, care este părerea ta? Poirot se îndreptă plin de demnitate. 105
Eu îmi pun următoarea întrebare: De ce a fost aruncat pistolul peste bord? Și atât? Pe moment, da. Până nu voi căpăta un răspuns satisfăcător la această întrebare, totul este lipsit de sens. Cu alte cuvinte, acesta trebuie să fie punctul de plecare. Și probabil observi, prietene, că, în sumarul dumitale, nu ai încercat să răspunzi la această întrebare. Race ridică din umeri. Criminalul s-a panicat. Poirot clătină din cap uimit. Luă șalul ud de catifea și îl întinse, moale, pe masă. Urmări cu degetele petele arse și găurile de glonț. - Spune-mi, prietene, zise el deodată. Ești mai priceput la arme de foc decât mine. Un obiect ca acesta, înfășurat în jurul unui pistol, înăbușă mult zgomotul? - Nu. Nu așa cum ar face-o un amortizor, de pildă. Poirot dădu din cap și continua: - Un bărbat - și cu siguranță un bărbat care a mai mânuit arme de foc - ar ști asta. Dar o femeie nu ar ști. Race îl privi cu interes. - Probabil că nu. - Nu. Ea a citit probabil povestiri din acelea polițiste, în care autorii nu sunt întotdeauna suficient de atenți la detalii. Race dădu un bobârnac micului pistol. - Jucărioara asta nu face prea mult zgomot oricum, spuse el. Doar un pocnet. Dacă se mai aude și altceva prin preajmă, ai toate șansele să nu-l remarci. - Da, m-am gândit la asta. Poirot luă în mână batista și o examină. 1 - O batistă bărbătească - dar nu una de domn. Ce cher Woolworth , îmi închipui. Marfă ieftină. - Genul de batistă pe care l-ar avea un tip ca Fleetwood. - Da. Andrew Pennington, am observat, avea o batistă de mătase foarte fină. - Ferguson? sugeră Race. - Posibil. în semn de sfidare. Dar atunci ar trebui să fie o batistă din aceea mare cu buline. - A fost folosita, bănuiesc, în loc de mânușă, pentru a ține pistolul și a evita să lase amprente. Race adăugă pe un ton ușor glumeț: Indiciul Batistei îmbujorate. - Ah, da. O culoare potrivita pentru o jeune fille, nu? Poirot puse batista jos și se întoarse la șal, examinând încă o data urmele lăsate de glonț. Și totuși, murmura el, e ciudat... - Ce anume? - Cette pauvre Madame Doyle, spuse Poirot blând. Zăcea acolo atât de liniștită... cu gaura aceea deasupra urechii, îți amintești cum arăta? Race îl privi plin de curiozitate. - Știi, spuse el, mi se pare că încerci să îmi spui ceva - dar n-am nici cea mai vagă idee ce anume.
-
1
Lanț de magazine universale ieftine, de sorginte americana (n.tr.)
106
Capitolul nouăsprezece
Se auzi o bătaie ușoară la ușă. - Intră, spuse Race. în ușă se ivi un steward. - Iertați-mă, domnule, i se adresă el lui Poirot, dar domnul Doyle vă roagă să veniți până la el. Vin îndată. Poirot se ridică. Ieși din cameră, urcă pe puntea de promenadă și merse până la cabina doctorului Bessner. Simon, cu fața îmbujorată de febră, stătea pe pat, sprijinit pe perne. Părea stingherit. - Sunteți foarte amabil că ați venit, Monsieur Poirot. Uitați, aș vrea să vă rog ceva. - Da? Simon se înroși mai tare. - E... e vorba de Jackie. Aș vrea s-o văd. Credeți... v-ar deranja... credeți că ar deranja-o dacă v-aș ruga s-o chemați aici? Știți, am stat aici și m-am gândit... Copilul ăsta nefericit - e doar un copil, la urma urmei, și m-am purtat atât de urât cu ea... Simon se opri, încurcat. Poirot îl privi cu interes. - Doriți s-o vedeți pe Mademoiselle Jacqueline? Mă duc să v-o aduc. - Mulțumesc. Sunteți foarte amabil. Poirot porni în căutarea fetei. O găsi șezând ghemuită într-un colț al salonului de observație. Avea în poală o carte deschisă, dar nu citea. - Vreți să veniți cu mine, mademoiselle? îi spuse Poirot cu blândețe. Monsieur Doyle vrea să vă vadă. Jacqueline tresări. Chipul ei se înroși, apoi tânăra păli, uluită. - Simon? Vrea să mă vadă - pe mine? Poirot fu mișcat de neîncrederea ei. - Veniți, mademoiselle? Ea îl urmă docilă, ca un copil, dar un copil buimăcit. - Eu... da, sigur că vin. Poirot intră în cabină. - Iat-o pe mademoiselle. Ea intră în urma lui, se clătină ușor, rămase apoi nemișcată... mută, incapabilă să scoată un sunet, cu ochii ațintiți asupra lui Simon. - Bună, Jackie. Și el era stingherit. Continuă: Foarte drăguț din partea ta că ai venit. Voiam să-ți spun... adică... vreau să spun... Aici ea îl întrerupse. Cuvintele îi izbucniră de pe buze disperate, parcă fără suflu: - Simon, n-am omorât-o eu pe Linnet. Doar știi că n-am omorât-o eu... Eu... am... eram nebuna aseară. Oh, vei putea să mă ierți vreodată? El își găsi acum cuvintele mai ușor. - Bineînțeles. Nu-i nimic! Nu e absolut nimic! Asta am vrut să-ți spun. M-am gândit că probabil erai puțin îngrijorată... - îngrijorată?Puțin? Oh, Simon! - De-asta am vrut să te văd. Dar totul e în regulă, da, fetițo? Ți-ai pierdut doar puțin firea aseară - și erai un pic amețită. Nimic mai firesc. - O, Simon! Aș fi putut să te omor! - A, nu. Nu cu o prostioară de pistol ca ăla... - Și piciorul tău! Poate că n-ai să mai poți merge niciodată...
-
107
Hai, Jackie, nu cădea în sentimentalisme! Cum ajungem la Aswan, doctorii o să îmi facă o radiografie și o să-mi scoată glonțul ăla de doi bani, și totul o să fie perfect în regulă. Jacqueline înghiți de două ori în sec, apoi se repezi și îngenunche lângă patul lui Simon, îngropându-și fața în el, scuturată de suspine. Simon o mângâie stingherit pe cap. Privirea lui o întâlni pe a lui Poirot, și, cu un oftat, acesta părăsi cabina cam fără voie. în timp ce ieșea, auzi murmure înecate: - Cum am putut fi atât de groaznică? O, Simon!... Dac-ai ști cât de rău îmi pare! Pe punte, în fața ușii, Cornelia Robson se sprijinea de balustradă. întoarse capul când îl auzi pe Poirot. - A, dumneavoastră sunteți, Monsieur Poirot. Pare cumva teribil că e o zi așa de frumoasă. Poirot ridică privirea. - Când soarele strălucește, nu poți vedea luna, spuse el. Dar, când soarele dispare, ah, când soarele dispare... Cornelia râmase cu gura căscată. - Iertați-mă? - Spuneam, mademoiselle, că, atunci când soarele va apune, vom vedea luna. Așa e, nu? -A... da... desigur... Cornelia îl privi cu îndoială. Poirot râse cu blândețe. - Spun prostii, zise el. Nu mă luați în seamă. Porni agale către pupa. La ușa cabinei următoare se opri. Dinăuntru se auzeau frânturi de dialog: -... absolut nerecunoscătoare... după tot ce am făcut pentru tine... nici un pic de respect pentru mama ta bolnavă... nici nu ai idee cât sufăr... Poirot strânse din buze, ridică o mână și ciocăni la ușă. - Mademoiselle Rosalie este aici? Rosalie apăru în prag. Poirot fu șocat de înfățișarea ei. Avea cearcăne sub ochi și riduri în jurul gurii. - Ce s-a întâmplat? întrebă ea nepoliticoasă. Ce doriți? - O scurtă conversație cu dumneavoastră, mademoiselle. Vreți să veniți cu mine? Rosalie luă imediat o expresie posomorâta și îl privi cu suspiciune. - De ce aș veni? - Va rog frumos, mademoiselle. - Oh, probabil că... Rosalie ieși pe punte, închizând ușa în urma ei. - Deci? Poirot o luă blând de braț și porni mai departe înspre pupa. Trecură de toalete și dădură colțul. La pupa nu mai era nimeni. Nilul curgea în spatele lor. Poirot își sprijini coatele de balustradă. Rosalie rămase dreaptă, țeapănă. - Deci? întrebă ea din nou, cu aceeași voce nepoliticoasă. Poirot vorbi rar, alegându-și cuvintele. - Aș putea să vă pun câteva întrebări, mademoiselle, dar nu cred nici o clipă că veți fi de acord să-mi răspundeți. - Atunci probabil degeaba m-ați adus aici. Poirot zgârie ușor cu degetul balustrada de lemn. - Sunteți obișnuită, mademoiselle, să vă duceți singură poverile... Dar e posibil s-o faceți pentru prea mult timp. Greutatea devine prea mare. Pentru dumneavoastră, acum, greutatea devine prea mare. - Nu știu la ce vă referiți, spuse Rosalie.
-
108
Mă refer la anumite realități, mademoiselle, realități cotidiene și urâte. Hai să spunem lucrurilor pe nume într-o singură propoziție, mademoiselle. Mama dumneavoastră bea. Rosalie nu răspunse. Deschise gura, apoi o închise. Părea să fie pentru prima dată prinsă pe picior greșit. - Nu e nevoie să vorbiți, mademoiselle. Am să vorbesc eu. încă la Aswan am devenit interesat de relațiile dintre dumneavoastră și mama dumneavoastră. Am înțeles deîndată că, în ciuda comentariilor dumneavoastră nefavorabile atent studiate, în realitate încercați din toate puterile să o protejați de ceva. Mi-am dat seama foarte repede de ce anume. Am realizat asta cu mult înainte ca, într-o dimineața, sa dau peste mama dumneavoastră într-o stare inconfundabila de ebrietate. Mai mult, am înțeles că, în cazul ei, este vorba de răbufniri periodice, pe care încearcă să le ascundă - cazul de departe cel mai dificil de tratat. Dumneavoastră ați suportat totul bărbătește. Și totuși, mama dumneavoastră posedă toată șiretenia alcoolicului care se ferește. A reușit cumva să-și facă o rezervă de băutură și să o țină ascunsă de dumneavoastră. N-aș fi surprins dacă aș afla că abia ieri ați descoperit-o. Așa încât, noaptea trecuta, de îndată ce mama dumneavoastră a adormit zdravăn, v-ați strecurat afară din cabina cu conținutul acelui cache, v-ați dus pe latura cealaltă a vasului (căci cabina voastră se afla pe partea ancorată la țărm) și ați aruncat totul în Nil. Poirot făcu o pauză. Am dreptate, nu? - Da, aveți dreptate. Rosalie vorbi deodată cu o pasiune subită. A fost stupid din partea mea să nu vă spun, bănuiesc! Dar n-am vrut să afle toată lumea. Ar fi făcut înconjurul vaporului. Și părea atât de... atât de prostesc... vreau să spun... ca eu... Poirot termina propoziția în locul ei. - Atât de prostesc să fiți bănuită de o crimă? Rosalie dădu din cap. Apoi izbucni din nou: - Am încercat din răsputeri să... nu afle nimeni. Nu e, de fapt, vina ei. Și-a pierdut curajul. Cărțile nu i se mai vindeau. Publicul s-a săturat de toate poveștile astea ieftine despre sex... Mama s-a simțit rănită - cumplit. Așa că a început să bea. Multă vreme n-am știut de ce se purta așa ciudat. Apoi, când mi-am dat seama, am încercat să... s-o opresc. Un timp totul era în regula, dar apoi, brusc, începea să bea, și atunci urmau certuri și scandaluri îngrozitoare cu toată lumea. Era groaznic. Rosalie fu străbătută de un fior. Trebuia să fiu tot timpul cu ochii în patru - să o rețin... Pe urmă, ea a început să mă acuze pentru asta. Ea... s-a întors cumva împotriva mea. Cred că uneori aproape mă urăște. - Pauvre petite, spuse Poirot. Rosalie deveni deodată violentă. - Nu-mi plângeți de milă! Nu am nevoie de compasiune. Mi-e mai ușor așa. Oftă - un oftat lung, sfâșietor. Sunt atât de obosită... Atât de cumplit de obosită... - Știu, spuse Poirot. - Oamenilor li se pare că sunt nesuferita. Aroganta, prost dispusă, nevricoasă. Dar n-am ce face. Am uitat să... să fiu amabilă. - Asta încercam să vă spun și eu. V-ați dus povara de una singură prea multă vreme. - E o mare ușurare să pot vorbi despre asta, spuse Rosalie rar. Dumneavoastră... ați fost întotdeauna bun cu mine, Monsieur Poirot. Mi-e teamă că am fost adesea grosolană. - La politesse nu e necesară între prieteni. Deodată, chipul ei luă din nou o expresie suspicioasă. - Aveți de gând... să spuneți tuturor? Bănuiesc că va trebui, din cauza acelor nenorocite de sticle pe care le-am aruncat peste bord. - Nu, nu, nu e necesar. Spuneți-mi doar ceva ce aș vrea să știu. La ce oră s-a întâmplat asta? La unu și zece? - Cred că în jur de. Nu-mi amintesc exact.
-
109
Acum spuneți-mi, mademoiselle. Mademoiselle Van Schuyler v-a văzut pe dumneavoastră, dumneavoastră ați văzut-o pe ea? - Rosalie clătină din cap. Nu, n-am văzut-o. - Ea spune că a deschis ușa și s-a uitat afară. - Nu cred că aș fi văzut-o. M-am uitat doar pe punte, și apoi la fluviu. Poirot încuviință din cap. - Și ați văzut pe cineva când v-ați uitat pe punte? Urmă o pauză - o pauză lunga. Rosalie se încrunta. Părea să se gândească foarte serios. în cele din urmă, clătină hotărât din cap. - Nu, spuse ea. N-am văzut pe nimeni. Hercule Poirot dădu încet din cap. Dar privirea îi era plină de gravitate.
-
110
Capitolul douăzeci
Pasagerii se strecurau în sala de mese singuri sau în perechi, cât mai discret. Părea să domnească sentimentul general că a te așeza la masă cu poftă de mâncare ar fi fost o nefericită dovadă de lipsă de inimă. Unul după altul, călătorii intrară și-și luară locurile cu un aer aproape vinovat. Tim Allerton sosi la câteva minute după ce mama lui se așezase. Părea iritat la culme. - Mai bine n-am fi venit niciodată în călătoria asta blestemată, bombăni el. Doamna Allerton clătină trist din cap. - Oh, dragul meu, într-adevăr. Fata aceea atât de frumoasă! E așa o mare pierdere! Când te gândești că cineva a împușcat-o cu sânge rece. Mi se pare îngrozitor. Și copila cealaltă, biata! - Jacqueline? - Da. Mă doare inima pentru ea. Arată atât de nefericită. - învaț-o să nu se mai plimbe pe vapor descărcând la nimereală pistoale de jucărie, spuse Tim nepăsător în timp ce își punea unt pe pâine. - Probabil n-a fost crescută cum trebuie. - Oh, mamă, pentru numele lui Dumnezeu, nu mai fi atât de maternă. - Ești incredibil de prost dispus, Tim. - Da, sunt. Cine n-ar fi în situația asta? - Nu văd ce motiv ai avea să fii nervos. E doar un lucru nespus de trist. - Privești totul dintr-o perspectivă romantică, mamă! spuse Tim iritat. Cred că nu-ți dai seama că nu e de glumă să fim implicați într-o crimă. Doamna Allerton păru puțin surprinsă. - Dar bineînțeles... - Suntem implicați, și cu asta basta. Fără nici un „dar bineînțeles‖. Toată lumea de pe vaporul ăsta blestemat e suspectă - și eu, și tu, la fel ca toți ceilalți. Doamna Allerton obiectă: - Tehnic vorbind, suntem, bănuiesc, dar în realitate e ridicol! - Nimic nu e ridicol când e vorba de o crimă! Tu n-ai decât să stai aici, draga mea, radiind virtute și demnitate, dar o grămadă de polițiști nesuferiți din Shellal n-o să fie deloc impresionați. - Poate că până atunci se va afla adevărul. - De ce îți imaginezi asta? - Poate că Monsieur Poirot îl va descoperi. - Șarlatanul ăla bătrân? N-o să descopere nimic. Nu e nimic de capul lui, afară de vorbărie și de mustăți. - Tim, spuse doamna Allerton, probabil că tot ce spui tu e adevărat, dar, chiar dacă este, navem ce face, așa că ar fi cel mai bine să ne împăcăm cu situația și să îi face față cât de bine putem. Fiul ei nu dădu însă nici un semn de înseninare. - Și mai sunt și perlele alea afurisite care lipsesc. - Perlele lui Linnet? - Da. Se pare că le-a șterpelit cineva. - Bănuiesc că ăsta a fost motivul crimei, spuse doamna Allerton. - De ce ar fi? Amesteci două lucruri absolut distincte. - Cine ți-a spus că lipsesc perlele? - Ferguson. I-a spus prietenul lui, tipul acela dur din sala mașinilor, care a aflat de la cameristă. - Erau niște perle superbe, declară doamna Allerton. 111
Poirot se așeză la masă după ce o salută cu o înclinare a capului pe doamna Allerton. - Am întârziat puțin, spuse el. - Probabil ați fost ocupat, îi răspunse doamna Allerton. - Da, am fost foarte ocupat. Poirot comanda o sticlă de vin. - Suntem foarte liberali în gusturi, după cum văd, observă doamna Allerton. Dumneavoastră beți întotdeauna vin, Tim bea whisky și sifon, iar eu încerc diferitele soiuri de apă minerală. - Tiens! spuse Poirot și o privi țintă preț de o clipă. Apoi murmură ca pentru sine: Asta e o idee... Apoi, ridicând nerăbdător din umeri, îndepărtă gândul neașteptat care-i distrăsese atenția și începu să pălăvrăgească despre alte lucruri. - Domnul Doyle e rănit grav? întrebă doamna Allerton. - Da, e o rană destul de serioasă. Doctorul Bessner este nerăbdător să ajungem la Aswan ca să i se facă o radiografie și să-i scoată glonțul. Dar speră că nu va rămâne șchiop. - Bietul Simon, spuse doamna Allerton. Ieri încă arăta ca un copil fericit, care avea tot ce-și dorea. Azi frumoasa lui soție zace moartă, iar el însuși e imobilizat în pat, neajutorat. Sper totuși că... - Ce sperați, madame? întrebă Poirot, căci doamna Allerton se oprise. - Sper că nu e prea furios pe copila aceea, biata. - Pe Mademoiselle Jacqueline? Din contră. Era foarte îngrijorat din pricina ei. Poirot se întoarse spre Tim. Vedeți dumneavoastră, e o mica problemă de psihologie aici. Tot timpul cât Mademoiselle Jacqueline i-a urmărit dintr-un loc în altul, Monsieur Doyle a fost pur și simplu furios; dar acum, când ea l-a împușcat în cele din urmă și l-a rănit destul de grav - poate că va rămâne șchiop pentru totdeauna -. toată furia pare să-i fi dispărut. Puteți înțelege asta? - Da, spuse Tim gânditor, cred că da. Urmărirea aceea îl făcea să se simtă un prost... Poirot încuviință din cap. - Aveți dreptate. Era un atac la demnitatea sa masculină. - Dar acum, dacă privești lucrurile dintr-un anumit punct de vedere, ea este cea care s-a comportat prostește. Toată lumea o acuză pe ea, așa că... - El o poate ierta plin de generozitate, încheie doamna Allerton. Ce imaturi sunt bărbații! - O afirmație profund falsă pe care o fac toate femeile, murmură Tim. Poirot zâmbi, apoi i se adresă lui Tim: - Spuneți-mi, verișoara lui Linnet Doyle, Joanna Southwood, seamănă cu ea? - Ați înțeles puțin greșit, Monsieur Poirot. Joanna era verișoara noastră și prietena lui Linnet. - Ah, pardon, m-am încurcat. E o tânără foarte populară, se pare. Persoana ei m-a interesat în ultima vreme. - De ce? întrebă tăios Tim. Poirot se ridică puțin de pe scaun pentru a o saluta pe Jacqueline de Bellefort, care intrase și trecu pe lângă ei în drum spre masă. Avea obrajii îmbujorați, ochii îi sclipeau și răsufla puțin gâfâit. Când își reluă locul, Poirot păru să fi uitat întrebarea pe care i-o pusese Tim. Murmură doar indistinct: - Mă întreb dacă toate tinerele doamne care poartă bijuterii de valoare sunt atât de neglijente ca Madame Doyle. - E deci adevărat că au fost furate? întrebă doamna Allerton. - Cine v-a spus asta, madame? - Ferguson, răspunse Tim. Poirot încuviință grav din cap. - E foarte adevărat. 112
Bănuiesc, spuse doamna Allerton pe un ton nervos, că asta ne va aduce o mulțime de neplăceri. Așa zice Tim. Fiul ei se încruntă, dar Poirot se întorsese spre el. - A! Ați mai avut asemenea experiențe? Ați fost cumva in vreo casă în care a avut loc un furt? - Nu, niciodată, răspunse Tim. - O, ba da, dragul meu, erai atunci la Portalingtoni - când au fost furate diamantele femeii aceleia îngrozitoare. - Of, întotdeauna răstălmăcești groaznic lucrurile, mamă. Eram acolo când s-a descoperit că diamantele pe care le purta la gât erau false! Imitația fusese probabil făcută cu câteva luni înainte. De fapt, foarte mulți spuneau că o comandase chiar ea! - Joanna spunea asta, bănuiesc. - Joanna nu a fost acolo. - Dar îi cunoștea destul de bine. Și o asemenea sugestie pare stilul ei. - întotdeauna ai fost împotriva Joannei, mamă. Poirot schimbă în grabă subiectul. Avea de gând să cumpere ceva foarte scump dintr-un magazin din Aswan. O stofă foarte frumoasă, purpurie cu auriu, de la un comerciant indian. Trebuia, desigur, să plătească taxele vamale, dar... - Mi s-a spus că o pot - cum se spune? - expedia ei pentru mine, la un preț convenabil. Ce credeți, va ajunge cu bine? - Doamna Allerton spuse că multe persoane - așa auzise ea, cel puțin - ceruseră să li se trimită mărfuri cumpărate din magazinele respective în Anglia și ca pachetele ajunseseră cu bine. Bien. Atunci așa am să fac. Dar ce problemă să te afli în străinătate și să trebuiască să primești ceva din Anglia! Ați făcut vreodată așa ceva? Ați primit vreun pachet de când sunteți plecați din țară? - Nu cred că am primit, Tim, nu-i așa? Tu primești uneori cărți, dar, firește, cărțile nu pățesc niciodată nimic. - A, nu, cărțile sunt altă mâncare de pește. Fu servit desertul. Apoi, pe neașteptate, colonelul Race se ridică și făcu anunțul plănuit. Se referi pe scurt la împrejurările crimei și-i informă pe meseni că perlele fuseseră furate. Urma să se facă o percheziție a întregului vas, și colonelul ar fi fost recunoscător tuturor dacă ar rămâne în sala de mese până la încheierea ei. După care, dacă pasagerii erau de acord - cum el nu se îndoia că sunt -, ei înșiși aveau să fie atât de amabili să se supună unei percheziții individuale. Poirot se strecură iute lângă el. în jurul lor se stârni un zumzet - se auzeau voci incredule, indignate, exaltate... Poirot se apropie de Race și îi șopti ceva la ureche chiar în momentul când acesta se pregătea să părăsească sala de mese. Race ascultă, încuviință din cap și făcu semn unui steward. îi spuse acestuia câteva cuvinte, apoi, împreună cu Poirot, ieși pe punte, închizând ușa în urma sa. Cei doi bărbați râmaseră câteva momente lângă balustradă. Race își aprinse o țigară. - N-a fost o idee rea, spuse el. Vom vedea curând dacă dă roade. îi lăsăm trei minute. Ușa sălii de mese se deschise, și stewardul cu care vorbise Race ieși, îl salută și spuse: - Ați avut dreptate, domnule. O doamnă spune că vrea să vă vorbească fără întârziere. - Ah! Pe chipul lui Race se putu citi o expresie de satisfacție. Cine e doamna? - Domnișoara Bowers, domnule, sora medicală. - Race se arătă ușor surprins. Adu-o în salonul pentru fumători, spuse el. Nu lăsa pe nimeni altcineva să plece. - Nu, domnule, celălalt steward va sta de pază. Omul se înapoie în sala de mese. Poirot și Race merseră în salonul pentru fumători.
-
113
Bowers, da? mormăi Race. Abia intraseră, când stewardul apăru din nou, însoțit de domnișoara Bowers. O lăsă să intre și ieși, închizând ușa. - Deci, domnișoară Bowers... Race o privi întrebător. Ce s-a întâmplat? Domnișoara Bowers avea înfățișarea ei obișnuită, calmă și stăpânită. Nu părea deloc emoționată. - Iertați-mă, domnule colonel, spuse ea, dar, în împrejurările date, m-am gândit că ar fi cel mai înțelept să vă vorbesc deîndată și - își deschise geanta neagră îngrijită - să vă înapoiez acest obiect. Scoase din geantă un șirag de perle și le puse pe masă.
-
114
Capitolul douăzeci și unu
Dacă domnișoara Bowers ar fi fost genul de femeie care caută să facă senzație, ar fi fost acum pe deplin satisfăcută de efectele gestului său. Chipul colonelului Race luă o expresie de uluire în timp ce ridica perlele de pe masă. - E de necrezut, spuse el. Ne puteți da o explicație, domnișoară Bowers? - Desigur. Pentru asta am venit. Domnișoara Bowers se așeză confortabil într-un fotoliu. Firește, mi-a fost destul de greu să decid ce era de făcut. Familia este, desigur, împotriva oricărui scandal, și au avut încredere în discreția mea, dar circumstanțele sunt atât de neobișnuite, încât nu am de ales. Când nu veți fi găsit nimic în cabine, urma să faceți percheziții individuale, și, dacă perlele ar fi fost găsite asupra mea, situația ar fi fost cât se poate de stânjenitoare, și adevărul tot ar fi ieșit la lumină. - Și care este adevărul? Dumneavoastră ați luat aceste perle din cabina doamnei Doyle? - O, nu, domnule colonel, nici vorbă. Domnișoara Van Schuyler le-a luat. - Domnișoara Van Schuyler? - Da. Nu se poate abține, știți, să... hm... ia lucruri. Mai ales bijuterii. De fapt, de aceea o însoțesc întotdeauna. Nu e vorba de sănătatea ei, ci de acest obicei. Sunt întotdeauna vigilentă și, din fericire, n-am avut niciodată nici o problema de când lucrez pentru ea. Trebuie doar să fiu foarte atenta. Și ascunde întotdeauna lucrurile în același loc - înfășurate într-o pereche de ciorapi așa încât e foarte simplu. Verific în fiecare dimineață. Bineînțeles, am somnul ușor și dorm întotdeauna în odaia alăturată, cu ușa dintre camere deschisă dacă suntem la hotel, așa încât de obicei o aud. în cazul acesta mă duc după ea și o conving să se întoarcă în pat. Bineînțeles, a fost ceva mai dificil pe vapor. Dar, de regulă, nu se scoală noaptea. Mai degrabă culege lucruri pe care le vede lăsate fără supraveghere. Natural, perlele sunt o slăbiciune a ei. Domnișoara Bowers se opri. - Cum ați descoperit că luase perlele? întrebă Race. - Erau în ascunzătoare azi-dimineață. Știam ale cui sunt, desigur. Le-am admirat adesea. Mam dus să le pun înapoi, sperând că doamna Doyle nu se trezise și că nu le descoperise încă absența. Dar la ușa ei stătea un steward, care mi-a spus despre crimă și că nimeni nu putea intra. Așa că, vă dați seama, am rămas în impas. Speram totuși să le pot strecura înapoi în cabină mai târziu, înainte să li se descopere lipsa. Vă asigur că am petrecut o dimineață foarte neplăcută încercând să-mi dau seama ce era mai bine să fac. Vedeți dumneavoastră, familia Van Schuyler este extraordinar de speciala și de exclusivistă. Ar fi un dezastru dacă aceasta întâmplare ar ajunge pe paginile ziarelor. Dar sper că nu va fi nevoie, nu? Domnișoara Bowers părea realmente îngrijorata. - Depinde de împrejurări, spuse precaut colonelul. Dar vom face tot posibilul, desigur. Ce spune domnișoara Van Schuyler despre asta? - O, va nega, bineînțeles. Așa face întotdeauna. Pretinde că i le-a pus acolo cineva care-i dorește râul. Nu recunoaște niciodată. De aceea, dacă o prinzi la vreme, se întoarce în pat ca un mielușel. Spune că ieșise doar ca să privească luna, sau ceva de felul ăsta. - Domnișoara Robson știe despre acest mic... defect? - Nu, nu. Mama ei știe, dar ea este o fată foarte simplă, și mama ei a considerat că e mai bine să nu știe nimic. Am reușit întotdeauna să fac față cu bine situației, adăugă domnișoara Bowers sigură pe sine. - Vă mulțumim, mademoiselle, că ați răspuns atât de prompt solicitării noastre, spuse Poirot. Domnișoara Bowers se ridică. - Sper din tot sufletul că am făcut ceea ce era mai bine. - Fiți sigură că da. - Cu toată povestea crimei acesteia... 115
Colonelul Race o întrerupse, cu o voce gravă: - Domnișoara Bowers, am să vă pun o întrebare, și vreau să insist să-mi răspundeți sincer. Domnișoara Van Schuyler este ușor dezechilibrată mental și are înclinații spre cleptomanie. Are cumva și tendințe criminale? Domnișoara Bowers răspunse imediat: - O, nu, Doamne, nu! Nici vorbă. Să n-aveți nici o îndoiala. Bătrâna doamnă n-ar face râu nici unei muște. Răspunsul fu rostit cu atâta siguranță, încât părea că nu mai e nimic de spus. Cu toate acestea, Poirot adăugă o mică întrebare: - Mademoiselle Van Schuyler suferă cumva de surzenie? - De fapt, da, Monsieur Poirot. Nu într-un mod vizibil, nu dacă vorbiți cu ea, de pildă. Dar adesea nu aude oamenii intrând în cameră. Lucruri de genul ăsta. - Credeți că ar fi auzit dacă cineva se mișca în cabină la Madame Doyle, care este chiar alături de a ei? - Nu, nu cred, nici gând. Vedeți dumneavoastră, patul ei se află în partea cealaltă a camerei, nu lângă peretele comun. Nu, nu cred că ar fi auzit ceva. - Vă mulțumim, Mademoiselle Bowers. - Sunteți amabilă acum să vă întoarceți în sala de mese, spuse Race, și să așteptați acolo împreună cu ceilalți? Colonelul îi deschise ușa și o privi cum cobora scara și intra în sala de mese. Apoi închise ușa și se întoarse la masă. Poirot luase perlele în mână. - Mda, spuse Race posomorât, a reacționat destul de repede. E o tânără cu mult sânge rece și foarte perspicace - perfect capabilă să ne mintă, și chiar mai mult de atât, dacă asta îi convine. Și deci cum rămâne cu domnișoara Van Schuyler? Nu cred că o putem elimina dintre suspecți. Ar fi putut să comită crima pentru a intra în posesia perlelor. N-o putem crede pe soră pe cuvânt. E clar devotată familiei. Poirot încuviință din cap. Examina foarte atent perlele, răsucindu-le pe degete și privindu-le de aproape. - Putem admite, spuse el, că parte din mărturia bătrânei doamne e adevărată. S-a uitat întradevăr afară din cabină și a văzut-o pe Rosalie Otterbourne. Dar nu cred că a auzit ceva sau pe cineva în cabina lui Linnet Doyle. Cred că doar între-deschisese ușa la cabina proprie ca să cerceteze puntea înainte de a se duce să ia perlele. - Și deci tânăra Otterbourne a fost acolo? - Da. Arunca peste bord sticlele de băutură dintr-un cache al mamei sale. Colonelul Race clatină compătimitor din cap. - Așa deci! Trebuie să-i fie greu, mititica. - Da, viața ei n-a fost până acum prea veselă, cette pauvre petite Rosalie. - Ei bine, sunt bucuros că am clarificat asta. Ea n-a văzut și n-a auzit nimic? - Am întrebat-o. Și mi-a răspuns - după o pauză de vreo douăzeci de secunde bune - că n-a văzut pe nimeni. - Aha! Race păru interesat. - Da, e semnificativ. Dacă Linnet Doyle a fost împușcată în jur de unu și zece. spuse Race rar, sau, de fapt, la orice oră după ce toată lumea pe vapor se liniștise, mi se pare incredibil ca nimeni să nu fi auzit împușcătura. Să admitem că un pistolaș ca acela nu face mare zgomot, dar totuși, pe vapor ar fi fost liniște deplină, și orice sunet, oricât de mic, s-ar fi auzit. însă acum încep să înțeleg. Cabina dinaintea ei era goală - căci soțul ei se afla în camera doctorului Bessner. Cea din spate era ocupată de domnișoara Van Schuyler, care e surdă. Așa că ne rămâne... Race se opri și îl privi întrebător pe Poirot, care încuviință din cap. 116
Cabina vecină de pe cealaltă latură a vasului. Adică... Pennington. Se pare că revenim întotdeauna la Pennington. - O să ne întoarcem la el imediat, dar fără mânuși! O, da. abia aștept să-mi fac această plăcere. - între timp, ar fi bine să continuăm percheziția vasului. Perlele sunt în continuare o scuză bună, chiar dacă au fost returnate - căci domnișoara Bowers nu a bătut probabil toba despre asta. - Ah, perlele acestea! Poirot le ridică încă o dată în lumină. Scoase limba și le linse; strânse chiar ușor una între dinți. Apoi, cu un oftat, le aruncă la loc pe masă. - Lucrurile sunt mai complicate decât credeam, dragă prietene, spuse el. Nu sunt un expert în pietre prețioase, dar am avut de-a face cu multe la vremea mea și îmi permit să fiu destul de sigur că am dreptate. Perlele acestea sunt numai o imitație abilă.
-
117
Capitolul douăzeci și doi
Colonelul Race era enervat la culme. - Cazul ăsta nenorocit devine din ce în ce mai complicat. Race luă perlele de pe masă. Oare nu te înșeli cumva? Mie mi se par în regulă. - Da, sunt o imitație foarte reușită. - Bun, și acum asta ce înseamnă? Bănuiesc că Linnet Doyle nu-și comandase o imitație pe care s-o fi adus cu ea pe vas. Multe femei fac asta, ca să-și protejeze originalul. - Cred că, dacă ăsta ar fi fost cazul, soțul ei ar fi știut. - Poate că nu i-a spus. Poirot clătină din cap nemulțumit. - Nu, nu cred că așa stau lucrurile. Am admirat perlele pe care le purta Madame Doyle în prima seară pe vapor. Aveau un luciu și o netezime minunate. Sunt sigur că erau cele adevărate. - Asta lasă loc la două posibilități. Prima, că domnișoara Van Schuyler a furat doar un fals, după ce originalul fusese furat de altcineva. A doua, că toată povestea cu cleptomania ei e o minciună. Fie domnișoara Bowers este o hoață, care a inventat totul la repezeală și a vrut să ne adoarmă bănuielile înmânându-ne o imitație, fie tot grupul e amestecat în treaba asta. Cu alte cuvinte, sunt o bandă de hoți de bijuterii foarte abili care se dau drept o familie americană exclusivistă. - Da, spuse Poirot. E greu de spus. Dar aș vrea să-ți atrag atenția asupra unui lucru. O copie exactă a perlelor, cu închizătoare și tot tacâmul, suficient de bună pentru a o putea înșela pe Madame Doyle, este o reușită tehnică de prim rang. Nu poate fi făcută în grabă. Cel care a copiat perlele trebuie să fi avut ocazia de a studia pe îndelete originalul. Race se ridică în picioare. - N-are rost să mai speculăm pe tema asta. Hai să ne continuăm treaba! Trebuie să găsim perlele adevărate. Și vom fi atenți la orice altceva ne iese în cale. Cei doi bărbați începură inspecția cabinelor de pe puntea inferioară. în cea a lui Signor Richetti se găseau tot felul de lucrări de arheologie în diferite limbi, un bogat asortiment de haine, uleiuri de păr foarte aromate și două scrisori personale - una primită de la o expediție arheologică din Siria, cealaltă, aparent, de la o soră din Roma. Batistele erau toate de mătase colorată. Race și Poirot intrară mai departe, în cabina lui Ferguson. Aici găsiră câteva broșuri cu literatură comunista, mai multe instantanee, un exemplar din Erewhonul1 lui Samuel Butler și o ediție ieftină a Jurnalului lui Samuel Pepys2. Ferguson nu avea prea multe articole personale. Majoritatea hainelor erau rupte și murdare; lenjeria, pe de alta parte, era de foarte bună calitate. Cei doi bărbați găsiră câteva batiste scumpe de in. - O discrepanță interesantă, murmură Poirot. Race dădu din cap aprobator. - E destul de bizar că nu are nici un fel de documente sau scrisori personale, spuse el. - Da; asta dă de gândit. Monsieur Ferguson e un tânăr ciudat. Poirot se uită îngândurat la un inel cu blazon pe care ii luase în mână și îl puse la loc în sertarul unde-l găsise. Urma cabina lui Louise Bourget. Camerista lua de obicei masa după restul pasagerilor, dar Race lăsase vorbă să fie adusă de data aceasta împreună cu ceilalți pasageri. Un steward îi întâmpină în fața cabinei.
1 2
Roman utopic (n.tr.) Autor englez (1633–1703) al cărui faimos jurnal conține descrieri detaliate, intre altele, ale unor dezastre petrecute in Anglia secolului al XVII-lea. (n.tr.)
118
Iertați-mă, domnule, se scuză el, dar n-am reușit s-o găsim nicăieri pe domnișoara Bourget. Nu-mi pot imagina unde s-a dus. Race aruncă o privire în cabină. Era goală. Cei doi urcară pe puntea de promenadă și începură de pe partea de la tribord. Prima cabină îi aparținea lui James Fanthorp. Aici totul era pus în ordine cu meticulozitate. Domnul Fanthorp nu își luase multe lucruri cu el, dar toate erau de bună calitate. - Nici o scrisoare, spuse Poirot gânditor. Monsieur Fanthorp al nostru are mare grijă să-și distrugă corespondența. Trecură la cabina următoare, a lui Tim Allerton. Câteva obiecte stăteau mărturie faptului că ocupantul era un anglican devotat - un mic triptic pictat cu măiestrie și un rozariu masiv din lemn minuțios sculptat. în afara articolelor de îmbrăcăminte, se mai găseau aici un manuscris terminat pe jumătate, plin de note și de ștersături, și o substanțială colecție de cărți, majoritatea titluri recente. într-un sertar, Poirot descoperi aruncate neglijent un număr de scrisori personale. Deloc scrupulos, aruncă o privire prin ele și observă că nici una nu aparținea Joannei Southwood. Luă în mână un tub de clei, îl răsuci absent preț de câteva clipe și apoi spuse: - Hai mai departe! - Nici o batistă ieftină, raportă Race în timp ce punea la loc conținutul unui sertar. Următoarea fu cabina doamnei Allerton. Era extrem de curată și de ordonată, și în aer plutea un miros vag, demodat, ie levănțică. Căutarea aici nu dură mult. Race remarcă în timp ce ieșeau: - Plăcută femeie. Urmă apoi cabina folosită de Simon Doyle drept garderobă. Lucrurile sale de strictă necesitate - pijamaua, articolele de toaletă etc. - fuseseră mutate în camera doctorului Bessner, dar restul obiectelor personale se aflau încă aici, împachetate în două geamantane solide din piele și într-un rucsac. Câteva haine atârnau în dulap. - Aici va trebui să ne uităm cu atenție, prietene, spuse Poirot, căci e posibil ca hoțul să fi ascuns perlele în aceasta cabină. - Crezi? - O, da, desigur. Gândește-te! Hoțul, oricine ar fi el, și-a imaginat că, mai devreme sau mai târziu, va fi făcută o percheziție, așadar, că a ascunde bijuteriile în cabina sa ar fi un lucru cât se poate de nepotrivit. Toaletele publice prezintă alte neajunsuri. Dar aceasta este o cabină ocupată de un bărbat incapabil să intre aici, așa încât, dacă perlele sunt găsite în ea, faptul nu ne poate da nici un indiciu despre hoț. însă, în ciuda unei căutări meticuloase, cei doi tovarăși nu găsiră nimic. - Zut! murmură Poirot pentru sine, și ieșiră din nou pe punte. Cabina lui Linnet Doyle rămăsese încuiata după ce trupul ei fusese scos de acolo, dar Race avea cheia cu el. Descuie ușa, și cei doi bărbați pășiră înăuntru. Cabina era exact așa cum o văzuseră dimineață. - Poirot, spuse Race, dacă e ceva de descoperit aici, te rog, pentru numele lui Dumnezeu, descoperă-l. Dacă există cineva care poate face treaba asta, tu ești acela - n-am nici o îndoială. - Nu te referi la perle, mon ami, nu? - Nu. Crima e lucrul cel mai important. Poate că mi-o fi scăpat ceva dimineață. Abil și tăcut, Poirot își începu căutarea. Se lăsă în genunchi și examină podeaua centimetru cu centimetru. Inspecta patul. Cercetă rapid șifonierul și sertarele. Scotoci geamantanul masiv pentru haine și cele două genți de voiaj dintre cele mai scumpe. Se uită prin gentuța luxoasă pentru cosmeticale și obiecte de toaletă, și în final își îndreptă atenția spre etajera de deasupra chiuvetei. Aici se aflau o mulțime de creme, pudre, loțiuni pentru ten. Dar singurele care părură să atragă atenția lui Poirot fură două sticluțe care purtau eticheta „Nailex‖. în cele din urmă, Poirot le luă de pe etajeră și le puse pe măsuța de toaleta. Una din ele, pe care scria
-
119
―Nailex Rose‖, nu mai avea decât doua, trei picături de lichid roșu-închis pe fund. Cealaltă, de aceeași mărime, un Nailex Cardinal, era aproape plină. Poirot scoase întâi dopul primeia, apoi pe al celei de a doua și le mirosi ușor conținutul. în camera se răspândi un iz de lac de unghii. Strâmbând ușor din nas, Poirot înșuruba capacele. - Ai găsit ceva? întrebă Race. Poirot răspunse cu un proverb franțuzesc: 1 - On ne prend pas les mouches avec le vinaigre . Apoi spuse cu un oftat: Prietene dragă, n-avem noroc. Criminalul n-a fost prea generos. Nu ne-a lăsat nici un buton de manșetă, nici un muc de țigară, nici scrum - sau, în cazul unei femei, vreo batistă, vreo urmă de ruj sau vreo clemă de păr. - Numai sticluța cu oja? Poirot ridică din umeri. - Trebuie s-o întreb pe cameristă. Da, e ceva puțin cam ciudat aici. - Mă întreb unde Dumnezeu s-o fi dus fata aia, spuse Race. Ieșiră din cabină, încuind ușa după ei, și intrară în camera domnișoarei Van Schuyler. Aici dădură din nou peste toate însemnele bogăției - obiecte scumpe de toaletă, geamantane rezistente. O serie de scrisori și documente personale erau toate puse în perfectă ordine. Cabina următoare era una dublă, ocupată de Poirot, și lângă ea se afla cea a colonelului. - Puțin probabil ca perlele să se afle într-una din ele. spuse Race. Poirot obiectă. - E totuși posibil. Odată, în Orient Express, investigam o crimă. A fost atunci o mică întâmplare cu un chimono sângeriu. Dispăruse, și totuși trebuia să fie în tren. Și unde crezi că l-am găsit? în geamantanul meu, încuiat!2 Ah! A fost o adevărată impertinență! - Hai să vedem dacă a fost cineva impertinent față de mine sau de tine de data asta. Dar hoțul bijuteriei nu fusese impertinent nici față de Hercule Poirot, nici față de colonelul Race. Trecând de partea cealaltă a navei pe la pupa, cei doi întreprinseră o căutare amănunțită în cabina domnișoarei Bowers. dar nu găsiră nimic care să le dea de bănuit. Batistele erau aici simple, din in, cu o inițială brodată. Urmă cabina familiei Otterbourne. Poirot căută din nou cu mare atenție, dar din nou fără rezultat. Intrară apoi în cabina doctorului Bessner. Simon Doyle zăcea pe pat, cu o tavă de mâncare neatinsă în față. - Nu mi-e foame, spuse el pe un ton de scuză. Părea să aibă febră și arăta mult mai râu decât în cursul dimineții. Poirot aprecie nerăbdarea doctorului Bessner de a-l vedea cât mai repede într-un spital, îngrijit cum se cuvine. Micul belgian îi explică lui Simon ce făceau, și acesta dădu aprobator din cap. Aflând că perlele fuseseră înapoiate de domnișoara Bowers, dar că se dovediseră doar un fals, Simon se arătă complet uluit. - Monsieur Doyle, sunteți sigur că soția dumneavoastră nu avea o imitație pe care s-o fi adus cu ea în locul perlelor adevărate? Simon scutură hotărât din cap. - O, nu. Sunt absolut sigur. Linnet ținea foarte mult la perlele acelea și le purta peste tot. Erau asigurate împotriva oricărui risc, și asta cred că o făcea ușor neglijentă cu ele. - Atunci trebuie să ne continuăm căutările. Poirot începu să deschidă sertarele. Race atacă un geamantan. Simon se holbă la ei.
1 2
„Cu oțet nu se prind muștele.‖ Referire, evident, la întâmplări din romanul Crima din Orient Express (n.tr.)
120
Domnilor, nu cumva credeți că bătrânul Bessner le-a șterpelit? Poirot dădu din umeri. - E posibil. Până la urmă, ce știm noi despre doctorul Bessner? Numai ceea ce ne povestește el însuși. - Dar n-ar fi putut să le ascundă aici fără să-l văd. - N-ar fi putut să ascundă nimic astăzi fără să-l vedeți. Dar nu știm când a fost făcută substituția. Poate că le-a schimbat acum câteva zile. - Nu m-am gândit la asta. Dar căutarea rămase fără rezultat. La rând veni cabina lui Pennington. Cei doi bărbați petrecură aici mai multă vreme. Examinară, între altele, o mapă plină cu documente juridice și comerciale, care, în majoritate, aveau nevoie de semnătura lui Linnet. Poirot clătina posomorât din cap. - Toate astea par cât se poate de directe și de cinstite, nu-i așa? - Absolut. Și totuși, omul nu e prost. Dacă a existat un document compromițător aici - vreo împuternicire sau ceva de genul ăsta -, fii sigur că l-a distrus imediat. - Asta așa e. Poirot scoase un revolver masiv - un colt - din sertarul cel mai de sus, îl privi și îl puse la loc. - Deci se pare că mai sunt oameni care călătoresc cu revolverul în geantă, murmură el. - Mda, poate că faptul are o anumită semnificație. Și totuși, Linnet Doyle nu a fost împușcată cu așa ceva. Race făcu o pauză și continuă: Știi, m-am gândit la un posibil răspuns la întrebarea ta - de ce a fost pistolul aruncat peste bord. N-am putea oare presupune că ucigașul l-a lăsat într-adevăr în cabina lui Linnet Doyle și că altcineva - o a doua persoană - l-a luat și l-a aruncat în apă? - Ba da, e posibil. M-am gândit și eu. Dar varianta asta ridică o serie de întrebări. Cine a fost a doua persoană? Ce interes ar fi avut s-o protejeze pe Jacqueline de Bellefort eliminând pistolul? Ce făcea a doua persoană acolo? Singura persoană despre care mai știm că a intrat în cabină este Mademoiselle Van Schuyler. E posibil ca Mademoiselle Van Schuyler să-l fi luat? De ce ar vrea tocmai ea s-o apere pe Jacqueline de Bellefort? Și totuși, ce alt motiv poate exista de a arunca pistolul? - Poate că și-a recunoscut șalul, sugeră Race, a intrat în panică și a aruncat totul peste bord. - Șalul, poate, dar ar fi aruncat oare și pistolul? Totuși, sunt de acord că e o posibilă soluție. Dar mi se pare - bor. Dieu! - foarte greoaie. Și n-ai luat în considerație un detaliu legat de șal... Când ieșiră din cabina lui Pennington, Poirot îi propuse lui Race să examineze singur cabinele rămase - pe cele ocupate de Jacqueline și de Cornelia și pe cele două goale de la capătul punții -, în timp ce el avea să schimbe câteva cuvinte cu Simon Doyle. Așadar, Poirot se întoarse și intră dir. nou în cabina doctorului Bessner. - Să știți că m-am mai gândit, spuse Simon. Sunt absolut sigur că ieri perlele erau în regulă. - De ce, Monsieur Doyle? - Pentru că Linnet - Simon tresări parcă de durere când pronunță numele soției sale - le răsucea pe degete chiar înainte de cină și vorbea despre ele. Se pricepea la perle. Sunt convins că și-ar fi dat seama dacă erau false. - Era totuși un fals foarte bine executat. Spuneți-mi, Madame Doyle avea obiceiul de a-și împrumuta perlele? De pildă, prietenelor? Simon se înroși, ușor stingherit. - Vedeți, Monsieur Poirot, mi-e greu să spun... Eu... știți... n-o cunoșteam pe Linnet de prea mult timp. - A, da, la dumneavoastră totul a mers foarte repede.
-
121
Așa că n-aș putea să știu, continuă Simon. Dar Linnet era teribil de generoasă cu lucrurile ei. Mă gândesc că ar fi putut-o face. - Nu le-a împrumutat vreodată, de pildă - vocea lui Poirot era foarte blândă - lui Mademoiselle de Bellefort? - Ce vreți să spuneți? Simon se înroși tot, încercă să se ridice în capul oaselor, tresări de durere și căzu înapoi. Ce vreți să insinuați? Că Jackie a furat perlele? Nu. Pot să jur că nu ea le-a furat. Jackie e cinstită. Chiar și numai ideea că ar fi o hoață e ridicolă - absolut ridicolă. Poirot îl privi, clipind cu simpatie. - Oh, la! la! la! spuse el pe neașteptate. Sugestia mea a stârnit un adevărat vârtej de emoții. Simon repetă obstinat, neimpresionat de tonul ușor ironic al lui Poirot: - Jackie e cinstită! Poirot își aminti de vocea unei fete, noaptea, lângă Nil, în Aswan. îl iubesc pe Simon - și el mă iubește...Se tot întrebase care dintre cele trei explicații pe care le auzise în noaptea aceea era adevărată. Acum i se părea că Jacqueline se dovedise cea mai aproape de adevăr. Ușa se deschise și intră Race. ' - Nimic, spuse el scurt. Nici nu ne așteptam. Văd că vin și stewarzii să ne spună ce au găsit asupra pasagerilor. Un steward și o stewardesă apărură în prag. Bărbatul vorbi primul. - Nimic, domnule. - A protestat vreunul dintre gentlemeni? - Numai italianul, domnule. Ne-a ținut un întreg discurs. Cică e dezonorant - lucruri de felul ăsta. Și avea și o armă asupra lui. - Ce fel de armă? - Un Mauser automat de 6,35 milimetri. - Italienii sunt foarte temperamentali, spuse Simon. Richetti s-a făcut foc și pară la Wadi Halfa din cauza unei simple greșeli, în legătură cu o telegramă. A fost de-a dreptul grosolan cu Linnet. Race se răsuci spre stewardesă. Era o femeie solidă, chipeșă. - N-am găsit nimic nici asupra doamnelor. S-au împotrivit toate, mai puțin doamna Allerton, care a fost extrem de amabilă. Nici urmă de perle. Apropo, tânăra doamnă Rosalie Otterbourne avea un mic pistol în geantă. - Ce fel de pistol? - Unul foarte mic, domnule, cu mâner de sidef. Ca o jucărie. Race se holbă. - Naiba să ia cazul ăsta, mormăi el. Credeam că măcar pe ea am exclus-o de pe lista suspecților - și acum... Oare toate tinerele fete de pe nava asta blestemată se plimbă cu pistoale de jucărie în geantă? A reacționat în vreun fel când l-ați găsit? se adresă el stewardesei. Femeia clătina din cap. - Nu cred că a observat, domnule. Eram cu spatele la ea când i-am căutat prin geantă. - Totuși, trebuie să-și fi dat seama că ați dat de el. Nu știu, sunt depășit. Dar camerista? - Am căutat-o peste tot, domnule. N-am putut-o găsi. - Ce mai e și asta? întrebă Simon. - Camerista doamnei Doyle - Louise Bourget. A dispărut. - A dispărut? - Poate că ea a furat perlele, spuse Race gânditor. E singura care a avut suficient acces la perle pentru a putea comanda o imitație. - Și, pe urmă, când a aflat că se face percheziție, s-a aruncat peste bord? sugeră Simon.
-
122
Aiurea, replică Race iritat. O femeie nu se poate arunca în apă, în miezul zilei, de pe un vapor ca ăsta, fără ca nimeni să-și dea seama. Trebuie să fie undeva pe vas. Race se întoarse încă o dată spre stewardesa. Când a fost văzută ultima dată? - Cam cu o jumătate de oră înainte de clopoțelul de prânz. - O să-i inspectăm cabina, oricum, spuse Race. Poate ne oferă vreun indiciu. Colonelul o luă primul spre puntea inferioara. Poirot îl urmă. Descuiară ușa cabinei și intrară. Louise Bourget, a cărei sarcină era să țină lucrurile altora în ordine, se dovedi mult mai neglijentă când venea vorba de ale sale. Pe noptieră zăceau împrăștiate tot felul de mărunțișuri; un geamantan era deschis, cu hainele ieșite pe o parte; articole de lenjerie atârnau moale pe scaune. în timp ce Poirot deschidea cu degete pricepute sertarele, Race cercetă geamantanul. Pantofii îi erau aliniați lângă pat. Unul dintre ei, din piele neagră, părea să fie așezat într-un unghi cu totul nefiresc, aproape suspendat în aer. Stătea atât de ciudat, încât îi atrase atenția lui Race. Acesta închise geamantanul și se aplecă peste șirul de pantofi. Apoi scoase o exclamație stridentă. - Qu'est-ce qu'il y a? - N-a dispărut, spuse Race mohorât. E aici, sub pat...
-
123
Capitolul douăzeci și trei
Cadavrul celei care fusese Louise Bourget zăcea pe podeaua cabinei. Cei doi bărbați se aplecară deasupra lui. Race se îndreptă primul. - E moartă de aproape o oră, aș zice. O să-l aducem pe Bessner. înjunghiată în inimă. A murit practic instantaneu, bănuiesc. Nu arată prea bine, nu? - Nu. Poirot scutură din cap cutremurat de un fior. Chipul oacheș, de felină, era convulsionat, parcă de surpriză și de furie. Buzele dezveleau dinții. Poirot se aplecă din nou ușor și ridică mâna dreaptă a fetei. între degete i se zărea ceva. Poirot desprinse obiectul și i-l arătă lui Race: era o bucățică de hârtie subțire, colorată într-un mov pal. - Vezi ce este? - O bancnotă, spuse Race. - Cred că e colțul unei bancnote de o mie de franci. - E clar ce s-a întâmplat, spuse Race. Fata știa ceva - și l-a șantajat pe ucigaș. Ni s-a părut nouă că nu era sincera azi-dimineață. - Ah, ce proști am fost! strigă Poirot. Ar fi trebuit să ne dăm seama - atunci. Ce a spus ea? „Ce aș fi putut să văd sau să aud? Mă aflam pe puntea de dedesubt. Evident, dacă n-aș fi putut să dorm, dacă aș fi urcat pe puntea de sus, atunci poate că l-aș fi văzut pe asasin, pe monstrul acela, intrând sau ieșind din cabină, dar așa...‖ Bineînțeles, asta se și întâmplase! Ea urcase întradevăr pe puntea de sus și văzuse pe cineva strecurându-se în cabina lui Linnet Doyle - sau ieșind de acolo. Și acum, din cauza lăcomiei ei prostești, zace aici moartă... - Iar noi nu am aflat nimic în plus despre cel care a ucis-o, încheie Race dezgustat. Poirot clătină din cap. - Nu, nu. Acum știm mult mai mult. Știm... aproape totul. Numai că tot ce știm pare incredibil... Și totuși, așa trebuie să fie. Doar că nu înțeleg. Pah! Ce prost am fost azidimineață! Am simțit - amândoi - că fata ne ascundea ceva, și totuși nu ne-am gândit nici o clipă la motivul logic, șantajul. - Trebuie să fi cerut bani imediat, spuse Race. A amenințat. Ucigașul a fost forțat să cedeze și să-i plătească în bancnote franțuzești. Asta ne spune ceva? Poirot clatină din cap meditativ. - Nu prea cred. Mulți oameni își iau niște rezerve bănești cu ei în călătorii - uneori lire, alteori dolari, dar foarte adesea și franci francezi. Poate că ucigașul i-a dat tot ce avea, în mai multe valute. Hai să ne continuăm reconstituirea. - Criminalul vine în cabina ei, îi dă banii, și apoi... - Și apoi, spuse Poirot, ea îi numără. O, da, cunosc genul acesta de oameni. Ea a numărat banii, și în timpul acesta a fost complet neatentă. Și atunci criminalul a lovit-o. După ce a omorât-o, a luat banii și a fugit - fără să observe că una dintre bancnote avea un colț rupt. - Am putea să-l prindem după asta, spuse Race sceptic. - Mă îndoiesc, zise Poirot. Criminalul o să inspecteze probabil bancnotele și o să observe că una e defectă. Desigur, dacă ar fi o fire mai zgârcită, nu s-ar hotărî să rupă o bancnotă de une mille - dar tare mă tem că are un temperament exact opus. - Cum ai dedus asta? - Atât aceasta crimă, cât și uciderea doamnei Doyle au necesitat anumite calități - curaj, îndrăzneală, o execuție rapidă și precisă; asemenea caracteristici nu se potrivesc unui temperament prudent și precaut. 124
Race clătină trist din cap. - Mai bine îl chem pe Bessner, spuse. Doctorul cel trupeș își încheie repede examinarea cadavrului, însoțind-o de o mulțime de ach și so. - E moartă de maxim o oră, anunță el. Moartea a fost foarte rapidă - instantanee. - Și ce armă credeți că a fost folosită? - Ach, e interesant. A fost un obiect foarte ascuțit, foarte subțire, foarte fin. Pot să vă arăt ceva asemănător. întors în cabina lui, doctorul deschise o cutie și scoase un bisturiu lung și subțire. - Ceva de felul ăsta, prietene; nu un cuțit obișnuit de bucătărie. - Bănuiesc, spuse Race cât putu de blând, că nici unul dintre bisturiele dumneavoastră, doctore, nu... lipsește? Bessner se holbă la el câteva clipe, apoi fața i se înroși de indignare. - Ce spuneți? Credeți că eu - eu, Cari Bessner, cunoscut în toată Austria, eu, cu clientela mea, cu pacienții mei aristocratici -, credeți că eu am omorât-o pe o amărâtă de femme de chambre? Ah, dar e ridicol, e absurd! Nici unul dintre bisturiele mele nu lipsește - nici unul, vă spun eu. Sunt toate aici, la locul lor. Puteți să vă uitați și singuri. Iar această insultă la adresa profesiunii mele n-am s-o uit. Doctorul Bessner își închise valiza cu o pocnitură, o trânti jos și ieși furtunos pe punte. Uau! spuse Simon. L-ați enervat zdravăn. Poirot dădu din umeri. - E regretabil. - Cred că vă înșelați aici. Bătrânul Bessner e unul dintre cei mai buni, chiar dacă e nițel cam nemțălău. Doctorul Bessner reapăru pe neașteptate. - Sunteți amabili acum să părăsiți această cabină? Trebuie să refac pansamentul pacientului meu. Domnișoara Bowers intrase împreună cu el și aștepta, vioaie și competentă, ca Race și Poirot să plece. Cei doi se strecurară afară. Race mormăi ceva și se îndepărtă. Poirot se răsuci spre stânga. Auzi frânturi de conversație, mici râsete feminine. Jacqueline și Rosalie erau împreuna în cabina acesteia din urmă. Ușa era deschisă, și cele două fete stăteau în picioare lângă prag. Când zăriră umbra lui Poirot, amândouă priviră în sus. Poirot o văzu pe Rosalie zâmbindu-i pentru prima oară - era un zâmbet timid, prietenos, ușor nesigur, ca și cum Rosalie făcea ceva nou, neobișnuit pentru ea. - Bârfiți, mesdemoiselles? întrebă el acuzator. - Nu, deloc, spuse Rosalie. De fapt, comparam niște rujuri. Poirot zâmbi. - Les chiffons d'aujourd'hui, murmură el. Dar zâmbetul lui avu ceva mecanic, iar Jacqueline de Bellefort, mai iute și mai perspicace decât Rosalie, îl observă. Lăsă din mână rujul și ieși pe punte. - S-a întâmplat... ce s-a mai întâmplat? - Ați ghicit, mademoiselle, s-a întâmplat ceva. - Ce? Rosalie ieși și ea. - O altă crimă, spuse Poirot. Rosalie trase brusc aer în piept. Poirot o privea atent. Preț de câteva clipe văzu în ochii ei panică - și, în plus, consternare. - Camerista lui Madame Doyle a fost ucisă, spuse el abrupt. - Ucisa? strigă Jacqueline. Ucisă, ați spus? 125
Da, asta am spus. Deși răspunsul îi fusese adresat lui Jacqueline, Poirot o privea pe Rosalie. Și ei îi vorbi mai departe: Fata văzuse ceva ce n-ar fi trebuit să vadă. Așa că a fost redusă la tăcere, ca să nu cumva să-i scape vreo vorbă. - Și ce a văzut? Din nou, Jacqueline fu cea care întrebă, iar Poirot îi răspunse din nou lui Rosalie. Era o scenă ciudată în trei. - Cred că nu încape îndoială asupra a ceea ce a văzut. A văzut pe cineva care a intrat și apoi a ieșit din cabina lui Linnet Doyle în noaptea fatală. Poirot stătea cu urechile ciulite. Auzi iar răsuflarea întretăiată și o văzu pe Rosalie clipind. Reacționase exact așa cum se aștepta el. - V-a spus cine era? întrebă Rosalie. Poirot clătină ușor din cap, cu regret. Pe punte se auziră pași ușori. Era Cornelia Robson. în ochii mari avea o expresie de uluire. - Oh, Jacqueline, strigă ea, s-a întâmplat ceva groaznic! Ceva îngrozitor! Jacqueline se întoarse spre ea. Amândouă se dădură un pas în față. Aproape fără să-și dea seama, Poirot și Rosalie se traseră înapoi. - De ce mă priviți? întrebă Rosalie tăios. La ce vă gândiți? - Mi-ați pus două întrebări. Eu am să vă pun una singură. De ce nu-mi spuneți tot adevărul, mademoiselle? - Nu știu la ce vă referiți. V-am spus... totul... azi-dimineață. - Nu, sunt lucruri pe care nu mi le-ați spus. Nu mi-ați spus că aveți în geantă un pistol de calibru mic cu mâner de sidef. Nu mi-ați spus tot ce ați văzut noaptea trecută. Rosalie se îmbujora, apoi spuse aspru: - Nu e adevărat. Nu am nici un revolver. - Nu am spus revolver. Am spus un mic pistol pe care îl purtați în geantă. Rosalie se răsuci pe călcâie, se repezi în cabină, ieși la iuțeală și aruncă în brațele lui Poirot geanta ei de mână, din piele gri. - Vorbiți aiurea. Uitați-vă singur, dacă doriți. Poirot deschise geanta. în ea nu era nici un pistol. Poirot îi înapoie fetei geanta și-i întâlni privirea triumfătoare, plină de dispreț. - Nu, spuse el pe un ton plăcut. Nu este aici. - Vedeți? Nu aveți întotdeauna dreptate, Monsieur Poirot. Și nici celălalt lucru ridicol pe care l-ați spus nu este adevărat. - Eu nu cred. - Sunteți enervant! Rosalie bătu din picior. Vă intră ceva în cap, și o țineți una și bună la nesfârșit. - Pentru că vreau să-mi spuneți adevărul. - Care este adevărul? Dumneavoastră păreți să-l știți mai bine decât mine. - Vreți să vă spun ce ați văzut? întrebă Poirot. Și, dacă am dreptate, o să recunoașteți că am dreptate? Am să vă spun ce cred. Cred că, atunci când v-ați întors pe la pupa, v-ați oprit fără să vreți pentru că ați văzut un bărbat ieșind dintr-o cabină de pe la jumătatea punții - cabina lui Linnet Doyle, după cum v-ați dat seama a doua zi. L-ați văzut ieșind, închizând ușa după el și îndepărtându-se spre celălalt capăt al punții și, poate, intrând într-una din ultimele două cabine. Am dreptate, mademoiselle? Rosalie nu răspunse. Poate credeți că e mai înțelept să nu vorbiți, spuse Poirot. Poate vă e teamă că, dacă o faceți, veți fi și dumneavoastră ucisă. Timp de o clipă, Poirot crezu că Rosalie mușcase momeala, că acuzația de lipsă de curaj reușise acolo unde argumente mai subtile ar fi dat greș. Buzele ei se deschiseră, tremurară. - N-am văzut pe nimeni, spuse Rosalie Otterbourne.
-
126
Capitolul douăzeci și patru
Domnișoara Bowers ieși din cabina doctorului Bessner, trăgându-și manșetele peste încheieturile mâinilor. Jacqueline o părăsi brusc pe Cornelia și o acostă pe soră. - Cum se simte? întrebă ea pe un ton poruncitor. Poirot veni tocmai la timp ca să audă răspunsul. Domnișoara Bowers arăta îngrijorata. - Lucrurile nu merg chiar foarte rău, spuse ea. - Vreți să spuneți că situația s-a înrăutățit? strigă Jacqueline. - Ei bine, trebuie să spun că voi fi ușurată când ajunși la țărm, vom putea face o radiografie și vom curăța rana sub anestezie. Când credeți că ajungem la Shellal, Monsieur Poirot? - Mâine-dimineață. Domnișoara Bowers strânse din buze și clătină din cap. - Foarte bine. Noi facem tot ce putem, dar există întotdeauna pericolul de septicemie. Jacqueline o prinse pe domnișoara Bowers de braț și i-l scutură. - O să moară? O să moară? - O, Doamne, nu, domnișoara de Bellefort. Adică, sper că nu. Rana în sine nu e periculoasă, dar în mod sigur trebuie făcută o radiografie cât mai repede. Și, în plus, bietul domn Doyle ar fi trebuit să stea astăzi cât se poate de liniștit. A avut parte de prea multe emoții și de neliniște. Nu-i de mirare că i-a crescut temperatura. Șocul provocat de moartea soției, și toate celelalte... Jacqueline dădu drumul brațului surorii și se întoarse cu spatele, sprijinindu-se de balustradă. - Ceea ce vreau să spun e că trebuie să ne păstrăm întotdeauna speranța, zise domnișoara Bowers. Bineînțeles, domnul Doyle are o constituție foarte rezistentă - asta se vede -, probabil n-a fost bolnav niciodată în viață. Așa că are un avantaj. Dar nu se poate nega că temperatura crescută nu e un semn tocmai bun și... Domnișoara Bowers clătină din cap, își aranjă încă o dată manșetele și se depărtă cu pas vioi. Jacqueline se întoarse și porni bâjbâind, cu ochii plini de lacrimi, spre cabina ei. O mână o sprijini de braț și o conduse. Fata privi printre lacrimi și îl văzu pe Poirot alături. Se rezemă ușor de el, și el o ajută să intre în cabină. Jacqueline se aruncă pe pat și-și dădu drumul lacrimilor, însoțite de suspine adânci, care-i scuturau tot trupul. - O să moară! O să moară! Știu că o să moară... Și eu voi fi cea care l-a ucis. Da, eu voi fi... Poirot ridică din umeri și clătină ușor din cap, cu tristețe. - Mademoiselle, ceea ce s-a făcut nu se mai poate desface. Nu putem întoarce cursul acțiunilor noastre. E prea târziu să regretați. Jacqueline strigă și mai tare: - Eu voi fi cea care l-a ucis! Și îl iubesc atât de mult... Atât de mult. Poirot oftă. - Prea mult... Asta își spusese el cu câteva luni în urmă, în restaurantul lui Monsieur Blondin. Se întâmpla din nou, acum. Spuse, ezitând ușor: - Nu vă luați, în orice caz, după ceea ce spune Mademoiselle Bowers. Surorile medicale mie mi se par întotdeauna pesimiste! Sora de noapte e întotdeauna surprinsă să-și găsească pacientul viu și nevătămat seara; cea de peste zi nu se așteaptă să-l găsească viu dimineața! Ele știu prea bine pericolele care pândesc în fiecare situație. Când conducem, putem foarte bine să gândim: „Dacă o mașină ar veni în viteză din intersecția aceea, sau dacă tractorul acela ar da 127
brusc cu spatele, sau dacă automobilului care se apropie i-ar sări o roată, sau dacă un câine ar sări din tufiș și m-ar mușca de mâna cu care conduc - eh bien, probabil că aș muri‖. Dar de regulă presupunem - și pe bună dreptate - că nici unul dintre aceste lucruri nu se va întâmpla în realitate și că ne vom încheia drumul cu bine. însă, bineînțeles, dacă am avut sau am văzut vreun accident, atunci suntem înclinați să adoptăm punctul de vedere opus. Jacqueline întrebă printre lacrimi, cu un zâmbet vag pe față: - încercați să mă consolați, Monsieur Poirot? - Bon Dieu știe ce încerc să fac! N-ar fi trebuit să veniți în excursia aceasta. - Nu, aș vrea și eu să nu fi venit. A fost atât de groaznic. Dar curând totul se va sfârși. - Mais oui, mais oui. - Și Simon va fi dus la spital, și o să primească tratamentul potrivit, și totul va fi bine. - Vorbiți ca un copil! „Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.‖ Asta este, nu? Jacqueline se înroși deodată ca racul. - Monsieur Poirot, nu am vrut să spun... nu am vrut... -. „E prea devreme să mă gândesc la asta!‖ Asta e ipocrizia pe care ar trebui s-o susțineți, nu? Dar dumneavoastră va curge prin vine sânge latin, Mademoiselle Jacqueline. Ar trebui să fiți în stare să admiteți adevărul chiar dacă nu sună tocmai decent. Le roi este mort - vive le roi! Soarele a apus. răsare luna. Așa este, nu? - Nu înțelegeți. Lui îi pare doar râu pentru mine - îi pare foarte râu, pentru că e conștient de cât de groaznic mă simt știind că i-am provocat atâta suferință. - O, da, spuse Poirot. Mila pură este un sentiment foarte nobil. Și o privi pe jumătate ironic, pe jumătate cuprins de o altă emoție, murmurând pentru sine câteva versuri în franceză: La vie est vaine. Un peu d'amour, Un peu de haine, Et puis bonjour. La vie est brève. Un peu d'espoir, Un peu de rêve, Et puis bonsoir. Poirot ieși din nou pe punte. Colonelul Race se plimba cu pași mari, și-i făcu imediat semn. - Poirot! Ce bine că te vad. Aveam nevoie de tine. Am o idee. Luându-l de braț, Race o porni în susul punții. - O remarcă întâmplătoare a lui Doyle. Abia dacă i-am dat atenție la vremea respectiva. Ceva despre o telegramă. Tiens - c'est vrai. - Poate că nu e nimic, dar nu putem lăsa nici o posibilitate neexplorată. La naiba, prietene, avem două crime, și noi suntem încă în ceață. Poirot clătină din cap. - Nu, nu în ceață. Am ieșit la lumină. Race îl privi cu curiozitate. - Ai vreo idee? - Am mai mult decât o idee. Sunt sigur. - De când? - De la moartea cameristei. - Să fiu al naibii dacă înțeleg! 128
Prietene, e atât de clar, atât de clar. Numai că există dificultăți - piedici - impedimente! Vezi dumneata, în jurul unei persoane ca Linnet Doyle se adună atât de multe... uri. și gelozii, și invidii, și meschinărie. E ca un nor de musculițe care bâzâie, bâzâie... - Dar crezi că știi? Race îl privi din nou cu interes. N-ai afirma asta dacă n-ai fi sigur. Eu nu pot spune că am vreo idee clară. Am anumite suspiciuni, desigur... Poirot se opri și-și puse, într-un gest impunător, mâna pe brațul lui Race. - Ești un om mare, mon colonel... Nu-mi ceri: „Spune-mi. La ce te gândești?‖ Știi că, dacă aș putea să vorbesc acum, aș face-o. Dar mai întâi sunt multe de clarificat. Gândește-te însă, gândește-te pentru un moment la următoarele lucruri. Sunt anumite indicii... Afirmația domnișoarei de Bellefort că ar fi ascultat cineva conversația noastră în noaptea aceea, în grădina din Aswan. Apoi declarația lui Tim Allerton despre ceea ce a auzit și a făcut în noaptea crimei. Apoi răspunsurile foarte semnificative ale lui Louise Bourget la întrebările noastre de azi-dimineață. Apoi faptul că Madame Allerton bea apă, că fiul ei bea whisky cu sifon, iar eu beau vin. Adaugă la toate acestea cele două sticluțe de ojă și proverbul pe care lam menționat. Și, în fine, cheia de boltă a întregii povești, faptul că pistolul a fost înfășurat într-o batistă ieftină și un șal de catifea și aruncat peste bord... Race rămase tăcut timp de un minut sau două, apoi scutură din cap. - Nu, spuse el. Nu înțeleg. Am o vagă idee despre ce vorbești, dar deocamdată nu mi se pare posibil. - Ba da... ba da. Pentru că vezi numai jumătate de adevăr. Și ține minte că trebuie s-o luăm de la capăt, întrucât prima noastră versiune a fost complet greșită. Race făcu o mică grimasă. - Sunt obișnuit cu asta. Adesea mi se pare că în asta și constă munca de detectiv - în a renunța la falsele piste inițiale și a o lua de la capăt. - Da, e foarte adevărat. Și sunt oameni care exact asta nu vor să facă. Elaborează o anumită teorie, și totul trebuie să se conformeze ei. Dacă vreun fapt minor nu se potrivește cu teoria, este ignorat. Dar întotdeauna faptele care nu se potrivesc sunt cele mai semnificative. în tot timpul ăsta am încercat să stabilesc însemnătatea faptului că pistolul a fost înlăturat de la locul crimei. Știam că înseamnă ceva, dar ce anume am înțeles abia cu o jumătate de oră în urmă. - Iar eu încă nu pricep! - O să pricepi! Reflectează numai la indiciile pe care le-am enumerat. Și acum, hai să clarificăm povestea aceea cu telegrama! Adică, dacă Herr Doktor o să ne dea voie în cabină. Doctorul Bessner era încă într-o dispoziție foarte proasta. La bătaia în ușă a celor doi, ieși în prag cu o figură încruntată. - Ce este? Vreți să mai vorbiți o dată cu pacientul meu? Dar vă spun că nu e înțelept ce faceți. Are febră. A trecut prin prea multe emoții. - O singură întrebare, spuse Race. Atât, aveți cuvântul meu. Cu un mormăit neprietenos, doctorul se dădu la o parte, și cei doi bărbați intrară în cabină. Bessner, bolborosind ceva pentru sine, ieși pe lângă ei. - Mă întorc peste trei minute, spuse el. Și atunci vă rog să ne lăsați în pace! Și porni cu pași apăsați pe punte. Simon se uită întrebător de la unul la altul. - Da, spuse el, ce este?Un mic detaliu, răspunse Race. Adineauri, când stewarzii mi-au dat raportul, am aflat că Signor Richetti a protestat vehement la percheziție. Spuneați că asta nu vă surprinde, pentru că știați că e irascibil și că a fost grosolan cu soții dumneavoastră în legătură cu o telegramă. Puteți să-mi povestiți despre ce a fost vorba? - Cu plăcere. Totul s-a petrecut la Wadi Halfa. Tocmai ne întorseserăm de la a doua cataractă. Lui Linnet i s-a părut că pe ghișeu era o telegramă pentru ea. Uitase că nu se mai numea Ridgeway, iar Richetti și Ridgeway arată destul de asemănător dacă sunt scrise într-o caligrafie ilizibilă. Așa că Linnet a deschis telegrama, n-a înțeles nimic din ea, și tocmai
-
129
încerca să-i dea de capăt, când tipul ăsta, Richetti, s-a apropiat, i-a smuls-o aproape din mână și a început să spumege de furie. Ea s-a dus după el să-și ceară iertare, iar el i-a răspuns cu o grosolănie fără margini. Race trase aer în piept. - Și știți cumva, domnule Doyle, despre ce era vorba în acea telegramă? - Da. Linnet a citit o parte din ea cu glas tare. Zicea că... Simon se opri. Afară se auzea gălăgie - o voce ascuțită se apropia rapid. - Unde sunt Monsieur Poirot și colonelul Race? Trebuie să vorbesc cu ei imediat! E foarte important. Dețin informații de însemnătate vitală. Sunt la domnul Doyle? Bessner nu închisese ușa, trăsese numai draperia. Doamna Otterbourne o mătură cu mâna și intră valvârtej. Avea chipul roșu de emoție, se clătina ușor și părea să nu-și stăpânească vorbele pe deplin. - Domnule Doyle, spuse ea pe un ton patetic, știu cine a ucis-o pe soția dumneavoastră! - Poftim? Simon se holbă la ea. La fel făcură și cei doi bărbați. Doamna Otterbourne îi măsură pe toți trei cu o privire triumfătoare. Era fericita - jubila. - Da, spuse ea. Teoriile mele se confirmă în totalitate. Instinctele primare, primordiale, cele mai profunde... poate că sună imposibil, fantastic, dar acesta este adevărul! - Să înțeleg că dispuneți de dovezi care arată cine a ucis-o pe doamna Doyle? întrebă Race tăios. Doamna Otterbourne se așeză pe un scaun și se aplecă înainte, dând viguros din cap. - în mod sigur. Sunteți de acord, nu, că acela care a ucis-o pe Louise Bourget a omorât-o și pe Linnet Doyle - că ambele crime au fost comise de aceeași persoană? - Da, da, spuse Simon nerăbdător. Desigur. E logic. Continuați. - Atunci am dreptate. Știu cine a ucis-o pe Louise Bourget; așadar, știu cine a omorât-o pe Linnet Doyle. - Vreți să spuneți că aveți o teorie despre cine a ucis-o pe Louise Bourget, îi sugeră Race sceptic. Doamna Otterbourne se întoarse spre el cu o privire de tigru. - Nu, știu exact. L-am văzut pe criminal cu propriii ochi. Simon, pradă febrei, strigă la ea: - Pentru numele lui Dumnezeu, luați-o de la început. Spuneți că știți cine a ucis-o pe Louise Bourget. Doamna Otterbourne încuviință din cap. - Am să vă povestesc exact ce s-a întâmplat. Da, era foarte fericită, nici o îndoială! Era momentul ei de glorie, triumful ei! Ce dacă romanele ei nu se mai vindeau, ce dacă cititorii stupizi care cândva le cumpărau și le devorau cu lăcomie aveau acum alți favoriți? Salome Otterbourne va fi din nou faimoasă. Numele ei va ajunge pe prima pagină a ziarelor. Va fi principalul martor al acuzării la proces. Doamna Otterbourne respiră adânc și deschise gura. - S-a întâmplat pe când mergem la masa de prânz N-aveam nici o poftă de mâncare - cu toată grozăvia recente: tragedii... Nu mai e nevoie să intru în detalii. Pe la jumătatea drumului mi-am amintit că am... lăsasem ceva în cabina I-am spus lui Rosalie să se ducă înainte fără mine - ceea ce ea a și făcut. Doamna Otterbourne făcu o scurtă pauză. Draperia de la ușă se mișcă ușor ca fluturată de vânt, dar nici unul dintre cei trei bărbați nu băgă de seamă. - Am... hm... Doamna Otterbourne se opri. Partea aceasta a poveștii era cam alunecoasă, dar trebuia cumva să treacă de ea. Am... făcusem un aranjament cu unul dintre... hm... membrii 130
personalului de pe vapor. Trebuia... să-mi dea ceva de care aveam nevoie, dar nu voiam ca fiica mea să știe despre asta. Ea tinde să fie... neînțelegătoare în anumite privințe... Nu ieșise prea bine, dar avea timp să se gândească la o variantă mai bună înainte de proces. Race ridică din sprâncene în timp ce îl privi întrebător pe Poirot. Poirot dădu imperceptibil din cap, și pe buzele sale se ivi cuvântul „băutură‖. Draperia din dreptul ușii se mișcă din nou. în spatele ei se întrezări o sclipire ca de oțel. - Aranjasem să cobor pe la pupa pe puntea de dedesubt, continuă doamna Otterbourne, și acolo să mă întâlnesc cu persoana respectiva. Pe când mergeam pe punte, ușa unei cabine s-a deschis și cineva a privit afară. Era fata aceea - Louise Bourget, sau cum o chema. Părea să aștepte pe cineva. Când a văzut că eram eu, a fost probabil dezamăgită și a intrat repede înapoi. Nu mi-am închipuit nimic, desigur. M-am dus în locul stabilit și am luat... lucrurile de la omul respectiv. I-am plătit și... hm... am vorbit ceva cu el. Apoi m-am întors. Exact când dădeam colțul, am văzut cum cineva a bătut la ușa cameristei și a intrat în cabină. - Și acel cineva era...? interveni Race. Bang! Zgomotul exploziei umplu cabina. în aer se răspândi un miros acru, înțepător, de fum. Doamna Otterbourne se răsuci încet pe o parte, cu o mișcare suprem întrebătoare, apoi se aplecă greoi în față și se prăvăli la pământ. Sângele îi podidi printr-o gaură rotundă ivită chiar în spatele urechii. Timp de o clipă domni o stupefacție totală. Apoi, cei doi bărbați în putere săriră de la locurile lor. Trupul femeii le stânjeni puțin mișcările. Race se aplecă deasupra lui, în timp ce Poirot se repezi ca un tigru pe ușă afară. Puntea era goală. Pe jos, chiar lângă prag, zăcea un revolver mare, un colt. Poirot privi rapid în amândouă direcțiile. Nu se vedea nimeni. Apoi se repezi spre pupa. în timp ce dădea colțul, se ciocni de Tim Allerton, care venea în fuga mare din direcție opusă. - Ce naiba a mai fost și asta? strigă Tim abia trăgându-și sufletul. Poirot întrebă tăios: - Ați întâlnit pe cineva venind încoace? - Dacă am întâlnit pe cineva? Nu. - Atunci veniți cu mine! Poirot îl luă de braț și se întoarse. în fața cabinei se strânsese deja un mic grup. Rosalie, Jacqueline și Cornelia ieșiseră în grabă din camerele lor. Alte câteva persoane se vedeau venind dinspre salon - Ferguson, Jim Fanthorp și doamna Allerton. Race stătea în picioare lângă revolver. Poirot întoarse capul și i se adresă aspru lui Tim Allerton: Aveți cumva o pereche de mânuși în buzunare?Tim se scotoci. - Da, am. Poirot le înșfacă, și le puse și se aplecă să examineze revolverul. Race se lăsă și el pe vine. Ceilalți îi priveau fără suflare. - Nu s-a dus în partea cealaltă. Fanthorp și Ferguson ședeau pe banca de pe puntea aceasta. L-ar fi văzut. - Iar dacă s-ar fi dus spre pupa, ar fi dat peste Monsieur Allerton, răspunse Poirot. Race spuse, arătând spre revolver: - E ciudat că l-am văzut nu cu mult timp în urmă. Trebuie totuși să fim siguri. Ciocăni la ușa cabinei lui Pennington. Nu-i răspunse nimeni. Camera era goală. Race păși spre servantă și smuci sertarul din dreapta. Revolverul dispăruse. - Ne-am lămurit, spuse Race. Acum, ia să vedem, unde e Pennington? Ieșiră din nou pe punte. Doamna Allerton se alăturase privitorilor. Poirot veni repede lângă ea. 131
Madame, luați-o pe Mademoiselle Otterbourne la dumneavoastră și aveți grijă de ea. Mama ei a fost - Poirot îi arunca o privire piezișă lui Race, care încuviință din cap - ucisă. Doctorul Bessner se apropie agitat. Gott im Himmel! Ce mai este? I se făcu loc să treacă. Race arătă spre cabină. Bessner intră. - Găsiți-l pe Pennington, spuse Race. Sunt amprente pe revolver? - Nu, nici una, răspunse Poirot. Pennington era pe puntea de dedesubt. Ședea în mica sufragerie, scriind scrisori. Ridică spre ei un chip atrăgător, proaspăt bărbierit. - Aveți ceva noutăți? întrebă el. N-ați auzit o împușcătură? - Păi... acum, că-mi spuneți... mi s-a părut că aud un fel de pocnitură. Dar nici nu mi-am închipuit... Cine a fost împușcat? - Doamna Otterbourne. - Doamna Otterbourne? Pennington părea buimăcit. Ei bine, asta-i chiar o surpriză. Doamna Otterbourne. Clătină din cap. Nu înțeleg nimic. Continuă cu voce scăzută: Mi se pare, domnilor, că avem la bord un maniac criminal. Trebuie să concepem un plan de apărare. - Domnule Pennington, spuse Race, de cât timp sunteți în camera aceasta? - Păi, stați puțin. Pennington își frecă ușor bărbia. Probabil de vreo douăzeci de minute. - Și nu ați ieșit deloc? - Nu, deloc. Pennington se uită întrebător la cei doi. - Domnule Pennington, doamna Otterbourne a fost împușcată cu revolverul dumneavoastră.
-
132
Capitolul douăzeci și cinci
Domnul Pennington fu șocat. Nu-i venea să creadă. - Domnilor, spuse el, este o situație foarte serioasa. Foarte serioasă. - Extrem de serioasă în ceea ce vă privește, domnule Pennington. - în ceea ce mă privește? Pennington ridică surprins din sprâncene. Dar, domnule dragă, când s-a tras, eu eram aici scriind liniștit scrisori. - Aveți, poate, un martor care v-ar putea adeveri afirmația? Pennington clătină din cap. - Nu, asta nu. Dar e evident imposibil să mă fi dus pe puntea de deasupra, s-o fi împușcat pe biata femeie (și de ce s-o împușc, în primul rând?) și să mă întorc aici fără să mă vadă nimeni. Sunt întotdeauna o mulțime de oameni pe băncile de pe punte la ora asta. - Cum vă explicați faptul că a fost folosit pistolul dumneavoastră? - Hm... mi-e teamă că eu sunt de vină aici. Din câte îmi amintesc, la scurt timp după ce neam urcat pe vas, într-o seară, a avut loc în salon o conversație despre armele de foc, și eu am spus atunci că în călătorii am întotdeauna la mine un revolver. - Cine era prezent? - O, nu-mi amintesc exact. Majoritatea pasagerilor, cred. Oricum, destul de mulți. Pennington clătină încet din cap. - O, da, spuse el, e clar că eu sunt de vină aici. Și continuă: întâi Linnet, apoi camerista ei, și acum doamna Otterbourne. Nu pare să aibă nici o logică. - Are o logică, spuse Race. - Are? - Da. Doamna Otterbourne era pe punctul de a ne spune că văzuse o anumită persoană intrând în cabina lui Louise Bourget. înainte de a-i rosti numele, a fost împușcată mortal. Andrew Pennington își șterse fruntea cu o batistă fină de mătase. - E cumplit, murmură el. - Monsieur Pennington, spuse Poirot, aș dori să discut cu dumneavoastră anumite chestiuni legate de acest caz. Sunteți amabil să veniți în cabina mea peste o jumătate de oră? - Voi fi încântat. Pennington nu sună însă prea încântat. Nici nu arăta prea încântat. Race și Poirot schimbară o privire și părăsiră iute camera. - E un diavol împielițat, spuse Race, dar se teme. Nu? Poirot dădu aprobator din cap. - Da, nu e prea fericit, dragul nostru Monsieur Pennington. Când ajunseră din nou pe puntea de promenadă, doamna Allerton tocmai ieșea din cabina sa și, văzându-l pe Poirot, îi făcu semn insistent din cap. - Madame? - Biata fată! Spuneți-mi, Monsieur Poirot, există oare pe vas vreo cabină dublă unde ne-am putea muta împreună? N-ar trebui să mai stea în cabina pe care a împărțit-o cu mama ei, iar a mea are un singur pat. - Se poate aranja, madame. Sunteți foarte amabilă. - E doar o chestiune de bun-simț. în plus, mi-e dragă fata. Mi-a plăcut întotdeauna de ea. - E foarte supărata? - Groaznic. Pare să fi fost extrem de legată de mama aceea teribila. De aceea situația e atât de dificilă. Tim spune că e convins că doamna Otterbourne bea. E adevărat? Poirot încuviință din cap. - O, Doamne, biata femeie, nu trebuie s-o judecăm prea aspru; dar fata a dus-o probabil tare rău. 133
Da, madame. Este foarte mândră și i-a fost foarte devotată mamei sale. Da, îmi place asta - devotamentul, vreau să spun. O calitate care nu mai e la modă azi. Fata are o fire ciudată - e mândră, rezervată, nărăvașă, și totuși, în adâncul inimii, plină de căldură, mi se pare. - Văd că am lăsat-o pe mâini bune, madame. - Da, nu vă faceți griji. O să văd eu de ea. E tentată să se agațe de mine cu disperare. Doamna Allerton intră în cabina sa. Poirot se înapoie la locul tragediei. Cornelia stătea încă pe punte, cu ochii larg deschiși. - Nu înțeleg, Monsieur Poirot. Cum a dispărut cel care a împușcat-o fără să-l vedem? - Da, cum? întrebă și Jacqueline. - A, nu a fost chiar o scamatorie, așa cum vă închipuiți, mademoiselle. Criminalul a avut la dispoziție trei căi de scăpare. Jacqueline păru buimăcita. - Trei? - Ar fi putut s-o ia la dreapta sau la stânga, dar nu văd cum altfel, zise Cornelia nedumerita. Jacqueline se încruntă. Apoi, deodată, fruntea i se descreți. - Bineînțeles. Se putea duce în două direcții într-un singur plan, dar putea și să se miște perpendicular pe el. Adică, n-ar fi putut-o lua în sus prea ușor, dar putea să o ia în jos. Poirot surâse. - Sunteți deșteaptă, mademoiselle. - Știu că sunt chiar tâmpită, dar tot nu înțeleg, spuse Cornelia. - Draga mea, Monsieur Poirot vrea să spună că ucigașul putea să se azvârle peste balustradă și să sară pe puntea de dedesubt. - O, Doamne! Cornelia căscă ochii. Nu m-am gândit la asta. Ar fi trebuit s-o facă repede însă, nu? într-o clipită? - Ar fi putut foarte bine s-o facă, interveni Tim Allerton. Nu uitați că, un asemenea eveniment, este urmat întotdeauna de câteva clipe de șoc. Auzi o împușcătură, și pentru câteva secunde ești incapabil să te miști. - Asta vi s-a întâmplat dumneavoastră, Monsieur Allerton? - Exact. Am rămas paralizat preț de câteva secunde bune. Apoi m-am repezit încoace. Race ieși din cabina doctorului Bessner și spuse cu o voce autoritară: - Sunteți amabili să vă îndepărtați? Vrem să scoatem corpul din cabină. Toți se dădură la o parte, ascultători. Poirot li se alătură. Cornelia îi spuse, cu o sinceritate plină de tristețe: - N-am să uit niciodată călătoria aceasta. Trei morți... E ca și cum am trăi într-un coșmar. Ferguson o auzi și replică violent: - Asta pentru că ești prea civilizată. Ar trebui să privești moartea la fel ca orientalii. E un simplu incident - prea puțin remarcabil. - într-adevăr, spuse Cornelia. Orientalii aceia, bieții, sunt complet needucați. - Da, și mai bine că sunt așa. Educația a vlăguit rasa albă. Uită-te la America - se avântă într-o adevărată orgie a culturii. E pur și simplu dezgustător. Cred că vorbiți prostii, spuse Cornelia, îmbujorându-se. Eu merg în fiecare iarnă la niște prelegeri despre arta greacă și despre Renaștere și am fost și la câteva despre femeile celebre din istorie. - Arta greacă! Renașterea! Femei celebre! gemu domnul Ferguson. Mi se face râu când teaud. Viitorul contează, drăguță, nu trecutul. Trei femei au murit pe vasul ăsta. Ei bine, și ce dacă? N-a pierdut nimeni nimic! Linnet Doyle și banii ei! Camerista aceea franțuzoaică - o parazită. Doamna Otterbourne - o proastă care nu folosea nimănui. Crezi că îi pasă cuiva dacă trăiesc sau au murit? Mie nu-mi pasă. Ba cred că e foarte bine așa!
-
134
Atunci să știți că greșiți! i-o trânti Cornelia. Și m-am săturat să vă aud vorbind întruna, de parcă n-ar mai conta nimeni pe lumea asta afară de dumneavoastră. Mie nu mi-a plăcut prea mult de doamna Otterbourne, dar fiica ei ținea tare mult la ea, și moartea mamei sale a distruso. Nu știu prea multe despre cameristă, dar probabil cineva îi ducea dorul undeva; cât despre Linnet Doyle - ei bine, dincolo de toate, era pur și simplu minunat de frumoasă! Era atât de frumoasă când intra în salon, încât mi se punea un nod în gât. Eu nu sunt prea drăguță, și asta mă face să apreciez cu atât mai mult frumusețea. Ca femeie, era la fel de frumoasă ca o operă de artă greacă. Și, când ceva frumos dispare, e o pierdere pentru întreaga lume. Așa să știți! - Domnul Ferguson făcu un pas înapoi. Se luă cu mâinile de păr și se trase cu disperare. Mă dau bătut, spuse el. Ești incredibilă. N-ai în tine nici un pic de răutate femeiască. Se întoarse spre Poirot. Știți, domnule, că tatăl Corneliei a fost practic ruinat de bătrânul Ridgeway? Dar credeți că fiica lui scrâșnea din dinți la vederea moștenitoarei celei bogate care se plimba la bord în perle și rochii de la Paris? Nu, ea nu făcea decât să behăie: „Doamne, ce frumoasă e!‖, ca un mieluț nevinovat. Cred că nici măcar n-a fost furioasă pe Linnet Doyle. Cornelia roși. - Am fost - doar o clipă. Știți, tăticu', bietul de el, a murit de necaz că nu reușise să-și facă o situație. - Furioasă doar o clipă? O, te rog! Cornelia i-o întoarse: - Ei bine, n-ați spus dumneavoastră adineauri că viitorul contează, nu trecutul? Toate astea s-au petrecut demult, nu? E un capitol încheiat. - Aici m-ai prins, spuse Ferguson. Cornelia Robson, ești singura femeie de treabă pe care am întâlnit-o vreodată. Vrei să fii soția mea? - Nu fiți absurd. - Este o cerere în căsătorie autentică - chiar dacă e făcută în prezența bătrânului detectiv. În orice caz, îmi sunteți martor, Monsieur Poirot. Am cerut-o în mod deliberat în căsătorie pe această femeie - împotriva tuturor principiilor mele, pentru că nu cred în contractul legal între sexe. Dar îmi închipui că nu ar accepta nimic altceva, așa că fie și căsătorie. Haide, Cornelia, spune da. - Cred că sunteți absolut ridicol, spuse Cornelia, roșind. - De ce nu vrei să te căsătorești cu mine? - Nu sunteți serios, spuse Cornelia. - Vrei să spui că nu sunt serios când te cer în căsătorie, sau din fire? - Amândouă, dar am vrut să spun din fire. Râdeți de tot felul de lucruri serioase. Educație, și cultură, și... și moarte. N-ați fi un bărbat de nădejde. Cornelia se întrerupse, roși din nou și se repezi în cabina ei. Ferguson o urmări cu privirea. La naiba! Mi se pare că fata asta chiar crede ce spune. Vrea ca un bărbat să fie de nădejde. De nădejde - Dumnezeule!Ferguson făcu o pauză, și apoi continuă, curios: Ce s-a întâmplat, Monsieur Poirot? Păreți adâncit în gânduri. Poirot tresări. - Reflectez, asta-i tot. Reflectez. - Meditație asupra Morții. Moartea, zecimala periodică, de Hercule Poirot. Una dintre cunoscutele sale monografii. - Monsieur Ferguson, spuse Poirot, sunteți un tânăr foarte impertinent. - Îmi cer scuze, dar îmi place să atac instituțiile tradiționale. - Iar eu sunt o instituție tradițională? - Exact. Ce credeți despre fata asta? - Despre Mademoiselle Robson? - Da.
-
135
Cred că e o persoană cu un caracter puternic. Aveți dreptate. E plină de vlagă. Arată cam bleagă, dar nu e. Are curaj. E... o, Doamne, o vreau pe fata asta. Cred că n-ar fi o idee rea să o abordez pe bătrâna doamnă. Dacă aș asmuți-o zdravăn împotriva mea, poate aș reuși s-o impresionez pe Cornelia. Ferguson se răsuci pe călcâie și intră în salonul de observație. Domnișoara Van Schuyler ședea în colțul ei obișnuit. Arăta încă mai arogantă decât de obicei. Împletea. Ferguson se îndreptă spre ea. Hercule Poirot, intrând pe neobservate, găsi un loc la o oarecare distanță și, discret, păru să se lase absorbit de o revistă. - Bună ziua, domnișoară Van Schuyler. Bătrâna doamnă își ridică ochii numai pentru o clipă, apoi îi coborî și murmură înghețat: - Hm... bună ziua. - Uitați ce este, domnișoară Van Schuyler, vreau să vorbesc cu dumneavoastră despre ceva destul de important. Pe scurt, doresc să mă căsătoresc cu verișoara dumneavoastră. Ghemul de lână al domnișoarei Van Schuyler căzu pe podea și se rostogoli prin tot salonul. Bătrâna doamnă spuse pe un ton veninos: - Tinere, cred că v-ați pierdut mințile. - Deloc. Sunt hotărât să mă însor cu ea. Am cerut-o în căsătorie! Domnișoara Van Schuyler îl examină cu un interes rece, ca și cum ar fi privit o insectă neobișnuită. - Într-adevăr? Și bănuiesc că ea v-a spus să vă vedeți de treabă. - M-a refuzat. - Firește. - Nu e deloc „firește‖. Am să continui să o cer în căsătorie până când se învoiește. - Vă asigur, domnule, că am să iau măsuri pentru ca tânăra mea verișoară să nu devină subiectul unei asemenea persecuții, spuse domnișoara Van Schuyler pe un ton mușcător. - Ce aveți împotriva mea? Domnișoara Van Schuyler ridică doar sprâncenele și trase cu putere de firul de lână, pregătindu-se să-și recupereze ghemul și să încheie întrevederea. - Haideți, insistă domnul Ferguson, ce aveți împotriva mea? - Cred că ar trebui să fie destul de limpede, domnule... ăăă... nu vă știu numele. - Ferguson. - Domnule Ferguson. Domnișoara Van Schuyler pronunță numele cu vizibilă repulsie. O asemenea idee este cu totul deplasată. - Vreți să spuneți, zise Ferguson, că nu sunt suficient de bun pentru ea? - Credeam că asta ar trebui să vă fie evident. - În ce fel nu sunt destul de bun? Din nou, domnișoara Van Schuyler nu răspunse. - Am două picioare, două mâini, o sănătate bună și o minte perfect în regulă. Unde e hiba? - Mai există și poziția socială, domnule Ferguson. - Poziția socială e o aiureală! Ușa salonului se deschise și intră Cornelia, care se opri înmărmurită când o văzu pe redutabila verișoara Marie conversând cu pretendentul său. Neobrăzatul domn Ferguson întoarse capul, rânji larg și îi strigă: - Vino încoace, Cornelia. Îți cer mâna în modul cel mai convențional posibil. - Cornelia, spuse domnișoara Van Schuyler, și vocea ei era într-adevăr îngrozitoare, i-ai dat speranțe acestui tânăr? - Eu... nu, bineînțeles că nu... cel puțin... nu tocmai... adică... - Ce vrei să spui? - Nu mi-a dat nici o speranță, îi sări Ferguson în ajutor Corneliei. E exclusiv inițiativa mea. Nu m-a luat la palme numai pentru că are o inimă prea mare. Cornelia, verișoara ta spune că
-
136
nu sunt suficient de bun pentru tine. Lucru, de bună seamă, adevărat, dar nu în sensul la care se gândește ea. Simțul meu moral nu e în mod sigur la fel de nobil ca al tău, dar argumentul ei e că îți sunt mult inferior social. - Lucru care cred că e la fel de limpede și pentru Cornelia, spuse domnișoara Van Schuyler. - Este oare? Ferguson o privi pe Cornelia întrebător. De asta nu vrei să te măriți cu mine? - Nu, nu de asta. Cornelia se îmbujoră. Dacă... dacă mi-ați plăcea, m-aș căsători cu dumneavoastră indiferent cine ați fi. - Dar nu îți plac? - Cred... cred că sunteți pur și simplu necuviincios. Felul în care vorbiți... și ceea ce spuneți... Eu... n-am mai întâlnit pe nimeni la fel. Eu... Fu cât pe ce s-o podidească lacrimile. Cornelia se năpusti afară din salon. - Per total, spuse domnul Ferguson, nu e un început râu. Se lăsă pe spate în scaunul său, privi tavanul, fluieră, își încrucișa obraznic picioarele și observă: Am să încep să vă spun „verișoară‖. Domnișoara Van Schuyler tremura de furie. - Ieșiți imediat, domnule, sau chem stewardul să vă dea afară. - Mi-am plătit biletul, spuse domnul Ferguson. Nu poate nimeni să mă dea afară dintr-un salon public. Dar am să vă fac pe plac. Murmură încet: „Yo ho, ho, and a bottle of rum”1, apoi, ridicându-se, păși nonșalant până la ușă și ieși. Înecându-se de furie, domnișoara Van Schuyler se muncea să se ridice în picioare. Poirot, apărând discret din spatele revistei sale, sări și îi recuperă ghemul. - Vă mulțumesc, Monsieur Poirot. Dacă sunteți amabil să o trimiteți pe domnișoara Bowers încoace... sunt foarte supărată... tânărul acela insolent... - Cam excentric, mi-e teamă, spuse Poirot. Majoritatea celor din familia lui sunt așa. Răsfățați, desigur. Sunt înclinați sa se bată cu morile de vânt. Și adăugă degajat: L-ați recunoscut, bănuiesc? - Dacă l-am recunoscut? - Își spune Ferguson și nu vrea să-și folosească titlul din cauza ideilor sale. Titlul?Domnișoara Van Schuyler vorbise pe un ton tăios. - Da, e tânărul lord Dawlish. Plin de bani, desigur, dar a devenit comunist pe când studia la Oxford. Domnișoara Van Schuyler, cu chipul sfâșiat de emoții contradictorii, spuse: - De când știți despre asta, Monsieur Poirot? Poirot dădu din umeri. - Era o fotografie într-un ziar. Mi s-a părut că seamănă. Apoi am găsit un inel cu blazon. A, nu am nici o îndoială că el este. Poirot se delectă privind succesiunea rapidă de expresii contradictorii de pe chipul domnișoarei Van Schuyler. În cele din urmă, cu o înclinare grațioasă a capului, aceasta spuse: - Vă sunt foarte recunoscătoare, Monsieur Poirot. Poirot o urmări cu privirea și zâmbi în timp ce domnișoara Van Schuyler ieșea din salon. Apoi se lăsă pe un scaun, și chipul său luă din nou o expresie gravă. Derula ceva în minte și din când în când dădea din cap. - Mais oui, spuse el în cele din urmă. Totul se potrivește.
1
Frază repetată în refrenul unui cântec pirateresc menționat fragmentar de Robert Louis Stevenson în romanul de aventuri Comoara din insulă - cântec probabil inventat de autor. A fost completat și pus pe muzica la sfârșitul secolului al XIX-lea, și versiunea aceasta a devenit extrem de populară, (n.tr.)
137
Capitolul douăzeci și șase
Race îl găsi încă așezat. - Poirot, ce se mai întâmplă? Pennington urmează să vină peste zece minute. Îl las pe mâinile tale. Poirot se ridică iute în picioare. - Mai întâi, adu-mi-l pe tânărul Fanthorp. - Fanthorp? Race părea surprins. - Da. Adu-l în cabina mea. Race încuviință din cap și ieși. Poirot se îndreptă spre cabina sa. Race și Fanthorp ajunseră și ei acolo după două minute. Poirot îi invită să se așeze și le oferi țigări. - Și acum, Monsieur Fanthorp, spuse el, să trecem la treabă! Observ că purtați o cravată la fel cu a bunului meu prieten Hastings1. Jim Fanthorp își privi cu oarecare uimire cravata. 2 - E o cravată de absolvent al colegiului Eton . Exact. Poate vă dați seama că, deși sunt străin, cunosc întru câtva mentalitatea englezească. Știu, de pildă, că există „lucruri care se fac‖ și „lucruri care nu se fac‖.Jim Fanthorp zâmbi silit. - Expresiile acestea sunt demodate astăzi, domnule. - Poate că da, dar obiceiurile au rămas. Un absolvent de Eton e un absolvent de Eton, și sunt anumite lucruri (știu asta din experiență) pe care nu le va face niciodată! Unul dintre ele, Monsieur Fanthorp, este să intervină neinvitat într-o conversație atunci când nu-i cunoaște pe interlocutori. Fanthorp se holbă la el. - Dar mai deunăzi, continuă Poirot, dumneavoastră exact asta ați făcut. Anumite persoane se ocupau în liniște de niște afaceri în salonul de observație. Dumneavoastră v-ați apropiat de ele, evident pentru a auzi despre ce vorbeau, și apoi v-ați întors spre ei și ați felicitat-o pe o doamnă - Madame Simon Doyle - pentru excelentul ei spirit de afaceri. Chipul lui Jim Fanthorp se făcu roșu ca racul. Poirot continuă în forță, nelăsându-i timp de replică. - Acesta, Monsieur Fanthorp, nu este deloc un comportament tipic pentru cineva care poartă o cravată la fel cu a prietenului meu Hastings! Hastings este extrem de delicat, ar muri de rușine înainte să facă așa ceva! Așadar, luând în considerație gestul dumneavoastră, precum și faptul că sunteți prea tânăr ca să vă puteți permite o călătorie atât de scumpă, că lucrați la o firmă de avocați provincială, și deci nu aveți probabil niște venituri extravagante, și că nu păreți să fi suferit recent de vreo boală care să pretindă o călătorie prelungită în străinătate, mă întreb - și vă întreb acum și pe dumneavoastră - care este motivul prezenței dumneavoastră pe acest vas. Jim Fanthorp își azvârli capul pe spate. - Refuz să vă dau vreo informație, Monsieur Poirot. Cred că sunteți nebun. - Nu sunt nebun. Sunt foarte, foarte lucid. Unde se află firma dumneavoastră? în Northampton; adică nu prea departe de Wode Hall. Ce fel de conversație ați încercat să ascultați? Una despre documente legale. Care a fost scopul intervenției dumneavoastră - o intervenție făcută cu foarte multă stânjeneala și malaise? Scopul ei a fost să o împiedice pe
1 2
Arthur Hastings, cel mai bun prieten al lui Poirot și tovarășul lui în multe dintre romanele în care apare micul detectiv (n.tr.) Unul dintre cele mai faimoase licee de băieți din Marea Britanie. în buna tradiție englezească, absolvenții lui au dreptul să poarte o cravată speciala, care le conferă un anume prestigiu social, (n.tr.)
138
Madame Doyle să semneze vreun document fără să-l fi citit. Poirot făcu o scurtă pauză. Monsieur Fanthorp, pe acest vapor a fost comisă o crimă, și apoi alte două, foarte repede una după alta. Dacă vă dezvălui în plus faptul că arma care a ucis-o pe Madame Otterbourne este un revolver aflat în proprietatea lui Andrew Pennington, poate vă veți da seama că este de fapt de datoria dumneavoastră să ne spuneți tot ce știți. Jim Fanthorp râmase tăcut preț de câteva minute. În cele din urmă, spuse: - Aveți un mod destul de ciudat de a pune problema, Monsieur Poirot, dar înțeleg ceea ce îmi spuneți. Problema este că nu vă pot furniza nici un fel de informații exacte. - Vreți să spuneți că aveți numai niște suspiciuni. - Într-adevăr. - Și de aceea vi se pare nedrept să vorbiți? Legal vorbind, poate că aveți dreptate. Dar aici nu suntem la tribunal. Eu și colonelul Race încercăm să descoperim un criminal. Orice informație care ne-ar putea ajuta în acest sens e prețioasă. Jim Fanthorp reflectă din nou. - Foarte bine, spuse el. Ce doriți să știți? - De ce ați venit în această călătorie? - Am fost trimis de unchiul meu, domnul Carmichael, avocatul englez al doamnei Doyle. El a avut în grijă multe dintre afacerile ei, așa că a corespondat mult cu domnul Andrew Pennington, care era reprezentantul legal al doamnei Doyle. Câteva mici incidente (pe care nu le pot enumera aici) i-au trezit unchiului meu suspiciunea că administrarea averii doamnei Doyle nu era în perfectă regulă. - Cu alte cuvinte, zise Race, unchiul dumneavoastră bănuia că Pennington este un escroc? Jim Fanthorp aproba din cap, cu un zâmbet vag pe buze. - Ați spus-o mai pe șleau decât mi-aș permite eu, dar cam asta e ideea. Câteva ocazii în care Pennington a invocat diferite pretexte și anumite explicații - de altfel, plauzibile - ale unor mișcări de fonduri i-au trezit unchiului unele suspiciuni. Înainte să le poată clarifica, domnișoara Ridgeway s-a căsătorit pe neașteptate și a plecat în călătorie de nuntă în Egipt. Asta l-a făcut pe unchiul meu să răsufle ușurat, căci știa că, la întoarcerea ei în Anglia, averea urma să fie evaluată oficial și trecută în mâinile moștenitoarei. Dar, într-o scrisoare pe care i-a scris-o unchiului din Cairo, doamna Doyle menționa în treacăt că dăduse aici peste Andrew Pennington. Bănuielile unchiului meu s-au intensificat brusc. Era aproape sigur că Pennington, aflat poate la acea vreme într-o situație disperată, avea de gând să încerce să obțină de la doamna Doyle câteva semnături care să-i acopere fraudele. Cum unchiul nu avea nici un fel de dovadă concretă pe care să i-o prezinte doamnei Doyle, situația se vădea extrem de dificilă. Singura soluție viabilă i s-a părut să mă trimită pe mine aici, cu avionul, cu misiunea de a afla ce se petrece. Trebuia să fiu cu ochii în patru și, la o adică, să acționez rapid - o sarcina cât se poate de neplăcută, vă asigur. De fapt, în situația despre care mi-ați vorbit, a trebuit să mă port mai mult sau mai puțin ca un ticălos! Mi-a fost foarte peste mână, dar per total am fost mulțumit de rezultat. - Adică ați pus-o pe doamna Doyle în gardă? întrebă Race. - Nu neapărat asta, dar i-am luat apa de la moară lui Pennington. Am rămas convins că nu va mai încerca o vreme nici un tertip, și între timp speram să mă pot apropia suficient de domnul și de doamna Doyle ca să le pot transmite un mesaj voalat de avertizare. De fapt, speram să pot face asta cu ajutorul domnului Doyle. Doamna Doyle era atât de legată de domnul Pennington, încât mi-ar fi fost greu să-i sugerez lucruri neplăcute despre el. Ar fi fost mai ușor să-l abordez pe soț. Race încuviință din cap. - Sunteți amabil să-mi spuneți părerea dumneavoastră sinceră despre un anume lucru, Monsieur Fanthorp? întrebă Poirot. Dacă ați fi avut de gând să puneți la cale o înșelătorie, v-ați fi orientat spre Monsieur Doyle sau spre Madame Doyle? 139
Fanthorp surâse. - Domnul Doyle, fără îndoială. Linnet Doyle era foarte pricepută la afaceri. Soțul ei, mi se pare, este unul dintre oamenii aceia creduli care nu știu nimic despre afaceri și care sunt întotdeauna gata să semneze unde i se spune să semneze, după cum afirma chiar el. - Sunt de acord cu dumneavoastră, zise Poirot. Iată deci motivul, adăugă el, privindu-l pe Race. - Dar toate acestea sunt numai presupuneri, zise Jim Fanthorp. Nu am dovezi. Poirot răspunse degajat: - Ah, bah! Vom face rost de dovezi! - Cum? - Poate chiar de la domnul Pennington. Fanthorp îl privi neîncrezător. - Mă îndoiesc. Mă îndoiesc foarte tare. Race se uită la ceas. - Trebuie să apară. Jim Fanthorp pricepu aluzia și părăsi camera. Două minute mai târziu, Andrew Pennington își făcu apariția, tot numai zâmbet. Doar linia încordată a maxilarului și expresia precaută a ochilor trădau faptul că acest luptător experimentat era cu garda ridicată. Domnilor, spuse el, iată-mă. Se așeză și îi privi întrebător. - V-am rugat să veniți aici, Monsieur Pennington, începu Poirot, pentru că e limpede că aveți o legătură specială și foarte directă cu cazul investigat de noi. Pennington ridică ușor din sprâncene. - Într-adevăr? - Desigur, spuse Poirot amabil. Înțeleg că o cunoșteați pe Linnet Ridgeway de când era copil. - A, asta! Chipul lui Pennington se relaxă puțin. Iertați-mă, nu înțelesesem ce ați vrut să spuneți. Da, așa cum v-am spus de dimineață, o știam pe Linnet de când era o fețișoară cu șorțuleț. - Erați prieten apropiat al tatălui ei? - Dă. Eu și Melhuish Ridgeway am fost foarte buni prieteni - foarte buni. - Atât de apropiați, încât, înainte de a muri, v-a desemnat reprezentantul legal al fiicei sale și administrator al averii imense pe care o moștenea? - Da, în mare, așa e. Ochii lui Pennington redeveniră circumspecți. Tonul vocii era mai precaut. Nu am fost singurul tutore, desigur; eram asociat cu alții. - Care de atunci au murit? - Doi dintre ei au murit. Cel de al treilea, domnul Sterndale Rockford, trăiește. - Asociatul dumneavoastră? - Da. - Înțeleg că Mademoiselle Ridgeway nu era încă majoră când s-a căsătorit? - Împlinea douăzeci și unu de ani în iulie următor. - Și, în mod normal, atunci ar fi preluat controlul averii sale? - Da. - Dar căsătoria a precipitat lucrurile? Pennington își încorda maxilarul și își scoase bărbia în afară, cu un gest agresiv. - Iertați-mă, domnilor, dar de ce vă privesc pe dumneavoastră aceste lucruri? - Dacă nu vreți să răspundeți la întrebare... - Nu e vorba de asta. Nu mă deranjează întrebările dumneavoastră. Dar nu le văd relevanța.
140
A, dar cum, Monsieur Pennington - Poirot se aplecă înainte, cu ochii verzi sclipind, ca ai unei pisici -, e vorba de motivul crimei. Și atunci considerațiile financiare sunt întotdeauna relevante. - Conform testamentului lui Ridgeway, spuse Pennington posomorât, Linnet urma să își ia averea în primire când împlinea douăzeci și unu de ani sau când se căsătorea. - Fără nici un fel de condiții? - Fără nici un fel de condiții. - Și este vorba, sunt sigur, de milioane de lire. - Într-adevăr. - Ați avut pe umeri, Monsieur Pennington, spuse Poirot blând, dumneavoastră și asociatul dumneavoastră, o imensă responsabilitate. - Suntem obișnuiți să ne asumăm responsabilități, răspunse Pennington scurt. Nu e ceva care să ne îngrijoreze. - Oare? Ceva în vocea lui Poirot îl zgândări pe celălalt. - Ce naiba vreți să spuneți? întrebă Pennington furios. Poirot răspunse cu o sinceritate afabilă: - Mă întrebam, Monsieur Pennington, dacă nu cumva căsătoria neașteptată a lui Linnet Ridgeway a produs consternare la firma dumneavoastră. - Consternare? - Da, asta am spus. - Ce naiba insinuați? - E foarte simplu. Afacerile lui Linnet Doyle sunt în perfectă ordine? Pennington se ridică în picioare. - Ajunge. Am plecat. Se îndreptă spre ușă. - Dar îmi răspundeți mai întâi la întrebare? - Sunt în perfectă ordine, spuse violent Pennington. - Nu cumva ați fost atât de alarmați când ați aflat de căsătoria lui Linnet, încât v-ați îmbarcat pe primul vapor spre Europa și ați înscenat o întâlnire aparent întâmplătoare în Egipt? - Pennington se apropie din nou. Își recăpătase stăpânirea de sine. - Ceea ce spuneți este o idioțenie absolută! Nici măcar n-am știut că Linnet este măritată până n-am întâlnit-o în Cairo. Am fost uluit. Scrisoarea ei a sosit probabil la o zi după ce plecasem din New York. Mi-a fost trimisă aici, și am primit-o o săptămână mai târziu. - Mi se pare că ați spus că ați venit cu vaporul Carmanic. - Exact. - Și scrisoarea a ajuns la New York după plecarea Carmanicului? - De câte ori trebuie să repet asta? - E ciudat, spuse Poirot. - Ce e ciudat? - Că pe bagajele dumneavoastră nu există nici o etichetă a Carmanicului. Singurele etichete ale unei călătorii transatlantice recente sunt de pe vaporul Normandie. Iar Normandie, din câte îmi amintesc, a ridicat ancora la două zile după Carmanic. Pennington își pierdu pentru o clipă stăpânirea de sine. Ochii îi ezitară. Colonelul Race interveni, eficace: - Haideți, domnule Pennington, spuse el. Avem destule motive să credem că ați sosit cu Normandie, nu cu Carmanic, cum afirmați dumneavoastră. Dacă e așa, atunci înseamnă că ați primit scrisoarea doamnei Doyle înainte de a părăsi New Yorkul. Nu are nici un rost să negați, pentru că ne e foarte ușor să verificăm listele de pasageri ale companiilor maritime.
-
141
Andrew Pennington bâjbâi cu mâinile după un scaun, absent, și se așeză. Chipul îi era impasibil - o mască. Sub ea, mintea sa agilă căuta febrilă o ieșire. - Trebuie să vă dau dreptate, domnilor. V-ați dovedit prea abili. Dar am avut motivele mele să acționez astfel. - Fără îndoială, răspunse Race scurt. - Dacă am să vi le dezvălui, sper că e de la sine înțeles că aș vrea ca ele să rămână confidențiale. - Puteți să aveți încredere că ne vom comporta cum se cuvine. Evident, nu pot să vă dau asigurări orbește. - Ei bine, oftă Pennington, am să fiu sincer. În Anglia se petreceau niște lucruri dubioase, care m-au îngrijorat. N-am putut face prea mult prin scrisori. Singura soluție era să merg acolo și să mă lămuresc la fața locului. - Ce înțelegeți prin „lucruri dubioase‖? - Aveam motive serioase să cred că Linnet era escrocată. - De către cine? - De către avocatul ei englez. Iar asta nu este genul de acuzație pe care s-o azvârli cu ușurință asupra cuiva. M-am hotărât să plec în Anglia imediat și să mă lămuresc personal. O asemenea vigilență vă face cinste, cu siguranță. Dar de ce șiretlicul cu neprimitul scrisorii? Ei bine, domnilor... Pennington desfăcu brațele. Nu poți da buzna peste un cuplu aflat în luna de miere fără să trebuiască să-ți dezvălui adevăratele motive. M-am gândit că ar fi fost mai bine să fac în așa fel ca întâlnirea să pară întâmplătoare. În plus, nu știam nimic despre soț. Putea foarte bine să fie implicat și el în înșelătorie. - De fapt, toate acțiunile dumneavoastră au fost complet dezinteresate, spuse Race cu o voce uscată. - Exact. Urmă o pauză. Race îl privi pe Poirot. Acesta se aplecă înainte. - Monsieur Pennington, nu credem nici un cuvânt din povestea dumneavoastră. - Nu credeți pe naiba! Și ce mama naibii credeți? - Credem că mariajul neașteptat al lui Linnet Ridgeway v-a adus într-un impas financiar. Că ați venit încoace fără întârziere ca să găsiți o cale de scăpare - mai exact, un mod de a câștiga timp. Că, în acest scop, ați încercat să obțineți semnătura lui Linnet Doyle pe anumite documente, dar n-ați reușit. Că, în timpul călătoriei în susul Nilului, pe când urcați stânca de la Abu Simbel, ați împins un pietroi care a căzut și și-a ratat ținta la mustață... - Sunteți nebuni. - Mai credem că același tip de situație a apărut în timpul călătoriei de întoarcere. Adică, s-a ivit ocazia de a o îndepărta pe Madame Doyle astfel încât vina morții ei să fie aproape în mod sigur atribuită unei alte persoane. Nu doar credem, ci știm sigur că revolverul dumneavoastră a ucis-o pe femeia aflată pe punctul de a ne dezvălui numele persoanei care, credea ea, le omorâse atât pe Linnet Doyle, cât și pe camerista Louise... - La naiba! Exclamația virulentă a lui Pennington întrerupse fluxul elocvenței lui Poirot. Ce insinuați? Sunteți în toate mințile? Ce motiv aș fi avut s-o ucid pe Linnet? N-aveam cum să obțin banii ei; vor fi moșteniți de soț. De ce nu-l suspectați pe el? El e cel care va trage avantaje de pe urma morții lui Linnet, nu eu. - Doyle nu a părăsit salonul în noaptea fatală până când nu a fost împușcat și rănit la picior, spuse Race pe un ton rece. Faptul că după aceea i-a fost imposibil să mai facă un pas este confirmat de un doctor și de o soră medicală - amândoi martori independenți și de încredere. Simon Doyle nu-și putea ucide soția. N-ar fi putut-o omorî nici pe Louise Borget. în mod sigur n-a ucis-o pe doamna Otterbourne. Știți asta la fel de bine ca noi. - Știu că nu el a ucis-o. Pennington era ceva mai calm. Tot ce vreau să spun e - de ce mă învinuiți pe mine, când eu nu am nici un beneficiu de pe urma morții lui Linnet? 142
Dar, dragul meu domn - vocea lui Poirot era blândă ca torsul unei pisici -, aceasta e o chestiune foarte discutabilă. Madame Doyle era o femeie de afaceri perspicace, care-și cunoștea foarte bine interesul și se pricepea să depisteze orice neregulă. De îndată ce ar fi preluat controlul averii sale, lucru care s-ar fi întâmplat la întoarcerea în Anglia, ar fi devenit fără îndoială suspicioasă. Dar așa, dacă ea e moartă, și soțul ei, după cum ați menționat, moștenește totul, lucrurile stau cu totul altfel. Simon Doyle nu știe nimic despre averea soției sale - decât că este imensă. El e un tip simplu, încrezător. V-ar fi ușor să-i puneți în față rapoarte complicate, să învăluiți adevăratul lor scop într-o rețea de cifre și să justificați întârzierile în clarificarea lucrurilor prin formalități birocratice și prin recenta criză economică. Cred că are mare importanța pentru dumneavoastră dacă aveți de-a face cu soțul sau cu soția. Pennington ridică din umeri. - Ideile dumneavoastră sunt... fantastice. - Timpul ne va arăta dacă e așa sau nu. - Poftim? - Am spus: „Timpul ne va arăta!‖ Avem pe vas trei morți - s-au comis trei crime. Legea va cere o investigare amănunțită a averii doamnei Doyle. Poirot văzu cum spinarea lui Pennington se încovoaie ușor și știu că ei doi câștigaseră. Suspiciunile lui Jim Fanthorp fuseseră îndreptățite. - Ați jucat și ați pierdut, continuă el. E inutil să mai mințiți. - Nu înțelegeți, murmură Pennington. Totul e destul de simplu, de fapt. A fost prăbușirea asta nenorocită a bursei - Wall Street-ul parcă a înnebunit în ultima vreme. Dar am conceput un plan de bătaie. Cu puțin noroc, totul va fi în regulă până la mijlocul lui iunie. Luă cu mâini tremurânde o țigară, încercă să o aprindă, dar nu reuși. - Bănuiesc, comentă Poirot, că pietroiul a fost o tentație subită. Ați crezut că nu vă vede nimeni. - A fost un accident. Vă jur că a fost un accident! Pennington se aplecă înainte, cu fața schimonosită și cu ochii îngroziți. M-am împiedicat și am căzut peste el. Vă jur că a fost un accident... Cei doi bărbați nu spuseră nimic. Pennington își veni brusc în fire. Era încă descumpănit, dar spiritul bătăios îi revenise într-o oarecare măsură. Se îndreptă spre ușă. - Nu mă puteți acuza, domnilor. A fost un accident. Și nu eu am împușcat-o pe Linnet. Auziți? Nu mă puteți acuza nici de asta - și n-o veți putea face niciodată. Și ieși.
-
143
Capitolul douăzeci și șapte
După ce ușa se închise în urma lui, Race scoase un oftat prelung. - Am obținut mai mult decât mă așteptam. Recunoașterea fraudelor. Recunoașterea unei tentative de crimă. E imposibil de mers mai departe. Un om va mărturisi, mai mult sau mai puțin, că a încercat să omoare pe cineva, dar nu-l vei face să recunoască o crimă reală. - Uneori se poate, spuse Poirot cu ochi visători, ca de pisică. Race îl privi curios. - Ai vreun plan? Poirot încuviință din cap, apoi spuse, bifând pe degete: - Grădina de la Aswan. Declarația domnului Allerton. Cele două sticluțe de ojă. Sticla mea de vin. Șalul de catifea. Batista pătata. Pistolul care a fost lăsat la locul crimei. Moartea lui Louise. Moartea doamnei Otterbourne. Da, toate se leagă. Nu Pennington e criminalul, Race! - Poftim? Race era surprins. - Nu Pennington e criminalul. Ar fi avut un motiv, într-adevăr. Avea voința necesară, da. A mers până acolo încât a încercat să ucidă. Mais c'est tout. Crima aceasta a necesitat ceva ce-i lipsește lui Pennington! Îndrăzneală, acțiune rapidă și precisă, curaj, nepăsare în fața pericolului și o minte inteligentă, calculată. Pennington nu are aceste calități. N-ar putea să comită o crimă decât dacă ar fi convins că nu riscă nimic. Iar crima aceasta a implicat multe riscuri! A fost pe muchie de cuțit. A necesitat multă îndrăzneală. Pennington nu e îndrăzneț. E numai perspicace. Race îl privi cu respectul pe care un om capabil i-l arată altuia. - Ai chibzuit-o bine, spuse el. - Da, așa cred. Mai sunt unul sau două lucruri - telegrama aceea, de pildă, pe care a citit-o Linnet Doyle. Aș vrea să clarificăm problema. - Pe toți dracii, am uitat să-l întrebăm pe Doyle. Tocmai ne spunea, când biata doamnă Otterbourne și-a făcut apariția. O să-l întrebăm din nou. - Imediat. Mai întâi, e altcineva cu care aș vrea să vorbesc. - Cine anume? - Tim Allerton. Race ridică sprâncenele a mirare. - Allerton? Bine, o să-l chem aici. Sună soneria, și îl trimise pe un steward cu un mesaj. Tim Allerton intră cu o expresie întrebătoare pe față. - Stewardul mi-a spus că m-ați chemat. - Într-adevăr, Monsieur Allerton. Luați loc. Tim se așeză. Părea atent, dar ușor plictisit. - Pot să vă ajut cu ceva? întrebă el pe un ton politicos, dar lipsit de entuziasm. - Da, poate, într-un anumit sens, spuse Poirot. Ceea ce am să vă rog însă este să mă ascultați. Tim ridică din sprâncene în semn de mirare politicoasă. - Desigur. Sunt cel mai bun ascultător din lume. Se poate conta pe mine să exclam „ooo!‖ la momentul potrivit. - Foarte bine. „Ooo!‖ va fi cât se poate de expresiv. Eh bien, haideți să începem! Când v-am întâlnit pe dumneavoastră și pe mama dumneavoastră la Aswan, Monsieur Allerton, am fost foarte atras de compania dumneavoastră. În primul rând, mi s-a părut că mama dumneavoastră este una dintre cele mai fermecătoare persoane pe care le-am întâlnit vreodată... Chipul plictisit al lui Tim Allerton se însufleți pentru o clipă și căpătă o umbră de expresie. 144
Mama e... unică, spuse el. Dar, în al doilea rând, m-a interesat mențiunea dumneavoastră despre o anumita doamnă. Serios? Da, o anume Mademoiselle Joanna Southwood. Vedeți dumneavoastră, am tot auzit numele acesta în vremea din urmă. Poirot făcu o pauză și continuă: în ultimii trei ani, au avut loc câteva furturi de bijuterii care au neliniștit Scotland Yardul. E vorba de ceea ce s-ar putea numi furturi „de societate‖. Metoda este în general aceeași - substituirea originalului cu o imitație. Prietenul meu, inspectorul-șef Japp, a ajuns la concluzia că furturile nu sunt opera unei singure persoane, ci a doi oameni care lucrează împreună într-un mod foarte inteligent. Era convins, judecând după cât de bine păreau hoții să cunoască clasa de sus, că îi aparțineau ei înșiși. în cele din urmă, atenția lui s-a oprit asupra lui Mademoiselle Joanna Southwood. Toate victimele fuseseră prieteni sau cunoștințe de-ale sale și în fiecare caz bijuteria trecuse prin mâinile ei sau îi fusese împrumutată. în plus, stilul ei de viață îi depășește cu mult posibilitățile financiare. Pe de altă parte, era foarte clar că furtul propriu-zis - adică substituția nu era săvârșit de ea. În unele cazuri, ea era plecată din Anglia în perioada în care bijuteria fusese substituită. Așa că, treptat, în mintea inspectorului-șef Japp s-a conturat un anume tablou. Mademoiselle Southwood a avut la un moment dat legături cu o Ghildă a Bijutierilor Moderni. Japp bănuia că ea procura bijuteriile, făcea niște desene exacte după ele, comanda imitațiile unui bijutier modest, dar necinstit, iar a treia etapă a operațiunii era înlocuirea originalului de către o altă persoană - cineva despre care se putea demonstra că nu ținuse niciodată în mână bijuteria autentică și că nu avusese nimic de-a face cu copii sau cu imitații de pietre prețioase. Japp nu cunoștea identitatea acestei a treia persoane. Anumite lucruri pe care le-ați spus în conversațiile noastre mi-au stârnit atenția. Un inel care a dispărut pe când erați în Mallorca, faptul că ați luat parte la o serată unde a fost descoperită o bijuterie falsă, prietenia dumneavoastră cu Mademoiselle Southwood. Apoi, faptul că vă displăcea în mod clar prezența mea și că ați încercat să o faceți pe mama dumneavoastră să fie mai puțin prietenoasă cu mine. Ar fi putut, desigur, să fie doar o antipatie personală, dar mi s-a părut că nu despre asta era vorba. Încercați prea insistent să vă ascundeți neplăcerea sub masca unui comportament amabil. Eh bien! După moartea lui Linnet Doyle, s-a descoperit că perlele ei lipseau. Vă dați seama că m-am gândit imediat la dumneavoastră! Dar ideea nu m-a mulțumit. Căci, dacă lucrați, așa cum bănuiesc, împreună cu Mademoiselle Joanna Southwood (care era o prietenă intimă a lui Linnet Doyle), atunci metoda folosită ar fi trebuit să fie substituția - nu simplul furt. Dar curând perlele ne simt returnate pe neașteptate - și ce descopăr? Că nu sunt adevărate, ci false. Am știut atunci cine era adevăratul hoț. Șiragul furat și înapoiat a fost cel fals - cu care dumneavoastră înlocuiserăți originalul. Poirot îl privi pe tânărul din fața sa. Tim era alb sub stratul de bronz de pe față. Nu era un luptător la fel de bun ca Pennington; n-avea atâta rezistență. Spuse, străduindu-se să-și păstreze tonul zeflemitor: - Într-adevăr? Și, dacă-i așa, ce am făcut cu el? - Și asta știu. - Chipul tânărului se schimbă - se descompuse. Există doar un singur loc unde poate să se afle, continuă Poirot rar. M-am gândit mult, și logica îmi spune că așa trebuie să stea lucrurile. Perlele adevărate, Monsieur Allerton, sunt ascunse într-un rozariu care atârnă în cabina dumneavoastră. Are niște mărgele foarte detaliat sculptate. Cred că le-ați comandat special. Mărgelele acelea se desfac, deși nu știu cine s-ar gândi să verifice asta. Înăuntrul fiecăreia se află o perlă, lipită cu clei. Majoritatea agenților de poliție respectă simbolurile religioase - doar dacă nu e ceva în mod vizibil neobișnuit la ele. Ați contat pe asta. Am încercat să aflu cum v-a trimis Mademoiselle Southwood șiragul fals din Anglia. Asta trebuie să fi făcut, odată ce dumneavoastră ați venit încoace direct din Mallorca, după ce ați aflat că Madame Doyle avea să fie aici în luna de miere. Presupunerea mea e că a fost trimis într-o carte - în mijlocul căreia a
-
145
fost tăiată o gaură rotundă. O carte călătorește cu marginile la vedere și, practic, nu e niciodată deschisă la poștă. Urmă o pauză - o pauză lungă. Apoi Tim spuse încet: - Ați câștigat! A fost o combinație reușită, dar s-a sfârșit până la urmă! Nu mai am ce face, bănuiesc, decât să-mi accept soarta. Poirot încuviință blând din cap. - Știți că ați fost văzut în noaptea aceea? - Văzut? Tim tresări. - Da, în noaptea în care a murit Linnet Doyle, cineva v-a văzut ieșind din cabina ei la scurt timp după ora unu. - Ei, spuse Tim, doar nu vă gândiți... n-am omorât-o eu! Vă jur! Am intrat în cea mai mare porcărie. Cum de s-a nimerit să aleg tocmai noaptea aceea... Doamne, a fost groaznic! - Da, probabil că ați trecut prin momente neplăcute, spuse Poirot. Dar acum, că adevărul a ieșit la suprafață, poate ne veți fi de ajutor. Madame Doyle era vie sau moartă când ați furat perlele? - Nu știu, spuse Tim cu o voce răgușită. Vă spun foarte sincer, Monsieur Poirot, nu știu! Aflasem unde le punea noaptea - pe noptiera de lângă pat. M-am strecurat înăuntru, am pipăit ușor noptiera, le-am luat, le-am pus în locul lor pe celelalte și am ieșit, la fel de încet. Am presupus, bineînțeles, că doamna Doyle dormea. - Ați auzit-o respirând? Trebuie să fi ascultat. Tim se concentra vizibil, încercând să-și aducă aminte. - Era foarte liniște - da, într-adevăr, foarte liniște. Nu, nu-mi amintesc de fapt să-i fi auzit respirația. - Ați simțit vreun miros de fum în aer, ca și cum o armă de foc ar fi fost descărcată recent? - Nu cred. Nu-mi amintesc. Poirot oftă. - Atunci înseamnă că n-am avansat nici un pas. - Cine m-a văzut? întrebă Tim curios. - Rosalie Otterbourne. Venea dinspre celălalt capăt al vasului și v-a văzut când ieșeați din cabina lui Linnet Doyle și intrați în a dumneavoastră. - Deci ea v-a spus. - Iertați-mă, dar nu ea mi-a spus, răspunse Poirot cu blândețe. - Atunci de unde știți? - Pentru că Hercule Poirot nu are nevoie să îi spună cineva. Când am presat-o cu întrebările, știți ce mi-a răspuns? Mi-a spus: „N-am văzut pe nimeni‖. A mințit. - Dar de ce? - Poate pentru că a crezut că bărbatul pe care îl văzuse era criminalul, spuse Poirot cu o voce impasibilă. Așa părea. - Cred că era un motiv în plus să vă spună. Poirot ridică din umeri. - Ea nu a crezut așa, se pare. - Tim spuse cu o intonație neobișnuită:E o fată extraordinară. Trebuie să-i fi fost foarte greu cu mama aceea a ei. - Da, n-a avut o viață ușoară. - Biata fată, murmură Tim. Apoi își îndreptă privirea spre Race. Ei bine, domnule, ce urmează? Recunosc că am luat perlele din cabina lui Linnet Doyle, și le veți găsi exact acolo unde credeați că sunt. Sunt vinovat, fără îndoială. Dar, în ce o privește pe domnișoara Southwood, nu recunosc nimic. Nu aveți nici un fel de dovezi împotriva ei. Cum am făcut rost de șiragul fals e treaba mea. 146
O atitudine foarte corectă, murmură Poirot. Întotdeauna un gentleman, spuse Tim, cu o nuanță autoironică în voce, și continuă: Probabil vă imaginați cât de iritat am fost să văd că mama era atât de prietenoasă cu dumneavoastră! Nu sunt un infractor chiar atât de înrăit încât să-mi facă plăcere să împart masa cu un detectiv faimos chiar înainte de a da o lovitură destul de riscanta! Pe unii poate ca asta i-ar ațâța. Pe mine nu. Ca să fiu sincer, mă treceau fiorii. - Dar asta nu v-a oprit să vă încercați norocul? Tim ridică din umeri. - N-am putut să fiu chiar atât de laș. Substituția trebuia făcută la un moment dat, și pe vaporul ăsta aveam o ocazie unică - stăteam la numai două cabine distanță, iar Linnet părea atât de preocupată de propriile probleme, încât era puțin probabil să observe că perlele i-au fost înlocuite. - Mă întreb dacă așa e... Tim ridică brusc privirea. - Ce vreți să spuneți? Poirot apăsă soneria. - Am s-o rog pe Mademoiselle Otterbourne să vină aici pentru un minut. Tim se încruntă, dar nu spuse nimic. Un steward apăru, primi ordinul și plecă să transmită mesajul. Rosalie veni după câteva minute. Ochii ei, înroșiți de plâns, se făcură mari când îl zări pe Tim, dar vechea expresie de suspiciune și de sfidare părea să-i fi dispărut cu totul de pe chip. Se așeză și, cu o docilitate neobișnuită la ea, își trecu privirea de la Race la Poirot. - Ne pare foarte râu să vă deranjăm, domnișoară Otterbourne, spuse Race cu blândețe. Era ușor enervat din cauza lui Poirot. - Nu e nimic, murmură fata. - Trebuie să clarificăm câteva lucruri, spuse Poirot. Când v-am întrebat dacă ați văzut pe cineva pe puntea de la tribord la unu și zece azi-noapte, mi-ați răspuns că nu ați văzut pe nimeni. Din fericire, am reușit să descopăr adevărul fără ajutorul dumneavoastră. Monsieur Allerton a recunoscut că a fost azi-noapte în cabina lui Linnet Doyle. Rosalie îi aruncă o privire lui Tim. Acesta, cu o figură posomorâtă și rigidă, încuviință scurt din cap. - Ora este corectă, Monsieur Allerton? - Da. Rosalie îl privea țintă. Buzele îi tremurară, se deschiseră... - Dar nu ați... nu ați... - Nu, nu am omorât-o eu, spuse el repede. Sunt un hoț, nu un criminal. O să iasă totul la iveală, așa că puteți foarte bine să aflați acum. Eu am furat perlele lui Linnet. - Monsieur Allerton spune că a mers în cabina ei noaptea trecută și a înlocuit șiragul autentic cu o imitație, spuse Poirot. - Adevărat? întrebă Rosalie. Ochii ei, gravi, triști, copilăroși, îi adresau aceeași întrebare. - Da, spuse Tim. Se lăsă tăcerea. Colonelul Race se fâțâi nervos. Poirot spuse cu o voce mai puțin obișnuită: - Asta este, după cum am menționat, versiunea lui Monsieur Allerton, parțial confirmata de mărturia dumneavoastră. Dispunem, adică, de dovezi că Monsieur Allerton a fost azi-noapte în cabina lui Linnet Doyle, dar nu și de probe care să demonstreze de ce a fost acolo. Tim îl privi țintă. - Dar știți de ce!
-
147
Ce știu? Știți că am luat perlele! - Mais oui, mais oui. Știu că aveți perlele, dar nu știu când le-ați luat. Poate că ați făcut-o înainte... Tocmai ați spus că Linnet Doyle nu ar fi observat substituția. Eu nu sunt atât de sigur. Să presupunem că a observat totuși. Să presupunem chiar că știa cine le-a luat... Să presupunem că noaptea trecută v-a amenințat că va dezvălui totul și că erați convins că nu glumește... și să mai presupunem că ați auzit din întâmplare scena din salon dintre Jacqueline de Bellefort și Simon și că, imediat ce salonul a rămas gol, v-ați strecurat înăuntru și ați luat pistolul, și apoi, o oră mai târziu, când toată lumea pe vapor se liniștise, v-ați furișat până la cabina lui Linnet Doyle și ați făcut în așa fel încât să nu vă mai amenințe nici o dezvăluire... - Dumnezeule mare! spuse Tim. De pe fața lui pământie, doi ochi îngroziți îl priveau muți pe Hercule Poirot. - Dar v-a văzut altcineva, urmă acesta, camerista aceea, Louise. A doua zi a venit la dumneavoastră și v-a șantajat: trebuie să-i dați o sumă frumușică sau are să spună tot ce știe. V-ați dat seama că a ceda șantajului ar fi însemnat începutul sfârșitului. V-ați prefăcut că sunteți de acord și ați promis să veniți cu banii în cabina ei chiar înainte de masa de prânz. Apoi, în timp ce Louise număra bancnotele, ați înjunghiat-o. Dar ați avut din nou ghinion. Cineva v-a văzut intrând în cabina ei... Poirot se răsuci spre Rosalie. Mama dumneavoastră. A trebuit încă o dată să acționați - să faceți o mișcare periculoasă, nesăbuită, dar care era singura dumneavoastră șansă. îl auziserăți pe Pennington vorbind despre un revolver. V-ați repezit în cabina lui, l-ați luat, ați ascultat la ușa cabinei doctorului Bessner și ați împușcat-o pe Madame Otterbourne înainte să vă pronunțe numele. - Nu-u! strigă Rosalie. N-a împușcat-o el! N-a împușcat-o! - După care ați făcut singurul lucru pe care îl puteați face - v-ați năpustit spre pupa și, când m-am repezit după dumneavoastră, v-ați întors și v-ați prefăcut că veneați din direcție opusă. Ținuserăți revolverul cu mănuși în mâini - aceleași mănuși pe care mi le-ați dat când vi le-am cerut... - Jur în fața lui Dumnezeu că nu e adevărat - nici un cuvânt din ce-ați spus nu e adevărat, zise Tim. Dar vocea lui, nesigură și tremurătoare, nu sună convingător. În acel moment Rosalie îi surprinse pe toți. - Bineînțeles că nu e adevărat! Și Monsieur Poirot știe asta! A spus totul dintr-un motiv pe care doar el îl cunoaște. Poirot o privi și surâse ușor, apoi își desfăcu brațele în semn că se predă. - Mademoiselle e foarte inteligentă... Dar sunteți de acord că era o versiune plauzibilă? - Ce naiba... începu Tim mânios, dar Poirot îl opri cu un gest al mâinii. O acuzație împotriva dumneavoastră ar fi foarte verosimilă, Monsieur Allerton, am vrut să vă fac să înțelegeți asta. Și acum am să vă spun ceva mai plăcut. Nu am examinat încă rozariul din cabina dumneavoastră. Poate că, atunci când am s-o fac, n-am să găsesc nimic în el. Și atunci, întrucât Mademoiselle Otterbourne continuă să nege că ar fi văzut pe cineva pe punte noaptea trecută, eh bien! Nu există nici o acuzație împotriva dumneavoastră. Perlele au fost luate de o cleptomană și au fost apoi returnate. În caz că veți dori să le cercetați împreună cu Mademoiselle Otterbourne, se află într-o cutie pe masa de lângă ușă. Tim se ridică. Timp de o clipă, rămase nemișcat, incapabil să vorbească. Atunci când o făcu în sfârșit, cuvintele sale părură ușor nepotrivite, dar ele fură probabil mulțumitoare pentru ascultători. - Mulțumesc! spuse el. Nu va fi nevoie să-mi mai spuneți o dată! Deschise ușa pentru Rosalie și, luând de pe masă cutia de carton, ieși după ea. Tim și Rosalie merseră împreună. Tim deschise cutia, scoase șiragul de perle false și îl azvârli departe în Nil. - Gată! spuse el. Nu mai e. Am să-i înapoiez lui Poirot cutia cu perlele adevărate. Ce prost am fost!
-
148
De ce te-ai apucat să faci așa ceva? întrebă Rosalie cu voce gravă. Adică de ce am început? Oh, nu știu. Plictiseală, lene, curiozitate. Părea un mod mult mai atrăgător de a câștiga bani decât să te spetești la vreo slujbă. Bănuiesc că ție ți se pare destul de josnic, dar să știi că așa ceva are farmecul său - probabil din cauza riscurilor. - Cred că înțeleg. - Da, dar tu n-ai face-o niciodată. Rosalie se gândi o clipă, cu capul ușor înclinat. - Nu, spuse ea simplu. N-aș face-o. - Oh, draga mea, spuse Tim, ești atât de minunată... atât de minunată. De ce n-ai vrut să spui că m-ai văzut azi-noapte? - M-am gândit că... s-ar putea să te suspecteze, răspunse Rosalie. - Tu m-ai suspectat? - Nu. N-am putut crede că ai omorî pe cineva. - Nu. Nu sunt suficient de dur pentru a fi un ucigaș. Sunt numai un amărât de hoț. Ea întinse mâna timid și îi atinse brațul. - Nu spune asta. El îi prinse mâna într-a sa. - Rosalie, ai putea... înțelegi ce vreau să spun? Sau m-ai disprețui întotdeauna și mi-ai scoate-o tot timpul pe nas? Ea surâse vag. - Și tu ai avea destule să-mi scoți pe nas... - Rosalie, draga mea... Dar ea râmase încă în rezervă. - Fata aceea... Joanna... Tim scoase un strigăt. - Joanna? Ești la fel de nesuferită ca mama. Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de Joanna. Are o față de cal și niște ochi hrăpăreți. O femeie cât se poate de neatrăgătoare. - Mama ta nu trebuie să afle niciodată despre asta, urmă Rosalie. - Nu sunt sigur, zise Tim gânditor. Cred că am să-i spun. Mama e suficient de rezistenta. Poate să privească adevărul în față. Da, cred că am să-i spulber iluziile materne despre mine. Va fi atât de ușurata să afle că relația mea cu Joanna era una strict de afaceri, încât mă va ierta pentru toate celelalte. Ajunseseră în fața cabinei doamnei Allerton, și Tim ciocani tare la ușă. Doamna Allerton se ivi în prag. - Eu și Rosalie... începu Tim și se opri. - O, dragii mei, spuse doamna Allerton și o strânse pe Rosalie în brațe. Draga, draga mea copila. Am sperat tot timpul - dar Tim a fost atât de obositor și s-a prefăcut că nu-i pasă de tine. Însă bineînțeles că mi-am dat seama ce însemna asta! - Ați fost atât de drăguță cu mine... întotdeauna, spuse Rosalie cu vocea întretăiata. Mi-am dorit... mi-am dorit... Se întrerupse și izbucni în suspine pe umărul doamnei Allerton.
-
149
Capitolul douăzeci și opt
În timp ce ușa se închidea în urma lui Rosalie și a lui Tim, Poirot îi aruncă lui Race o privire oarecum vinovată. Colonelul părea destul de posomorât. - Sper că ai să fii de acord cu micul meu aranjament, da? întrebă Poirot rugător. E ilegal da, știu că e ilegal -, dar pentru mine fericirea oamenilor e foarte importantă. - Nu și a mea, spuse Race. - Această jeune fille. Țin mult la ea, și ea evident îl iubește pe tânărul acela. Sunt o pereche perfectă: ea e un pic scorțoasă, tocmai cât îi trebuie lui; mama lui o place; totul se potrivește de minune. - De fapt, căsătoria a fost pusă la cale de Dumnezeu împreună cu Hercule Poirot. Tot ce îmi rămâne mie de făcut e să comit o infracțiune. - Dar, mon ami, ți-am spus, totul a fost pură speculație din partea mea. Race zâmbi. - N-am nimic împotrivă, spuse el. Nu sunt un polițist afurisit, slavă Domnului! Probabil că găgăuță ăsta tânăr nu se va mai abate de acum de la drumul drept. Iar fata e fără îndoială cinstită. Nu, ceea ce mă deranjează e felul cum te porți cu mine! Sunt un om răbdător, dar și răbdarea mea are o limită! Știi cu adevărat cine a comis cele trei crime de pe vas sau nu știi? - Știu. Atunci de ce te tot învârtești în jurul cozii? - Crezi că nu fac decât să mă amuz dezlegând ghicitori irelevante? Asta te irită? Dar, prietene, nu despre asta e vorba. Odată am luat parte, în cadrul profesiei mele, la o expediție arheologică - și acolo am învățat un lucru. Când ceva iese la iveală din pământ în timpul săpăturilor, în jurul său totul este curățat foarte bine înainte ca obiectul să fie scos. Se îndepărtează pământul și se înlătură toate sedimentele cu un cuțitaș, până când vestigiul rămâne liber, autentic, fără nici un adaos inutil, gata să fie desenat și fotografiat. Asta am încercat și eu să fac - să elimin materia sedimentara, ca să putem ajunge la adevăr, la adevărul pur, necamuflat. - Bun, spuse Race. Să vedem acest adevăr pur și necamuflat. Nu a fost Pennington. Nu a fost tânărul Allerton. Bănuiesc că nu a fost Fleetwood. Hai să auzim cine a fost, pentru variație. - Prietene, exact asta aveam de gând să-ți spun. Se auzi un ciocănit la ușă. Race trase în șoaptă o înjurătură. Erau doctorul Bessner și Cornelia, care arăta supărată. - Oh, domnule colonel, exclamă ea, domnișoara Bowers tocmai mi-a spus despre verișoara Marie. A fost un șoc îngrozitor. A zis că nu-și mai poate asuma răspunderea de una singură și că ar fi mai bine să știu și eu, dat fiind că fac parte din familie. La început nici nu mi-a venit să cred, dar domnul doctor Bessner aici de față mi-a fost de mare ajutor. - Nu, nu, protestă doctorul cu modestie. - A fost atât de amabil, mi-a explicat totul, și cum oamenii pur și simplu nu se pot controla. A avut și el pacienți cleptomani. Și mi-a explicat cum adesea cauza e o nevroză adânc înrădăcinata. Cornelia repeta cuvintele doctorului cu evlavie. - Are rădăcini adânci în subconștient; uneori e vorba doar de un incident minor petrecut în copilărie. Iar doctorul Bessner și-a vindecat unii pacienți făcându-i să-și examineze trecutul și să-și amintească acel incident. Cornelia se opri, trase aer în piept și purcese din nou. Dar sunt foarte îngrijorată că lucrurile ar putea ieși la iveală. Ar fi absolut groaznic. Toate revistele de scandal din New York ar scrie pe prima pagină. Verișoara Marie, și mama, și toată lumea n-ar mai putea să privească în ochii nimănui de rușine. 150
Race oftă. - Nu vă faceți griji, spuse el. Aici e biroul de păstrare a secretelor. - Poftim? - Încercam să spun că orice altceva afară de crimă va rămâne confidențial. - Oh! Cornelia bătu din palme. Sunt atât de ușurată! Mi-am făcut o mie de griji. - Aveți o inimă prea bună, spuse doctorul Bessner și o bătu binevoitor pe umăr. Apoi se adresă celorlalți: Are o fire foarte sensibilă și frumoasă. - O, nu e adevărat, nu am. Sunteți prea amabil. - L-ați mai văzut pe Monsieur Ferguson? întrebă Poirot discret. Cornelia se îmbujora. - Nu, dar verișoara Marie a tot vorbit despre el. - Se pare că tânărul provine dintr-o familie aristocratică, spuse doctorul Bessner. Trebuie să recunosc că n-aș fi zis. Se îmbracă mizerabil. Nu pare nici pe departe bine-crescut. - Și dumneavoastră ce credeți, mademoiselle? - Cred că e pur și simplu nebun, spuse Cornelia. Poirot se răsuci spre doctor. - Ce mai face pacientul dumneavoastră? - Ach, o duce foarte bine. Tocmai am liniștit-o pe Fräulein de Bellefort. Poate nu vă vine să credeți, dar am găsit-o pradă disperării. Doar pentru că tânărul a avut un pic de temperatură azi după-amiază! Nimic mai firesc! Uimitor e faptul că acum nu are febră mare. Dar nu, seamănă cu unii dintre țăranii noștri; are o constituție excelentă, e ca un taur. Am văzut astfel de oameni cu răni grave pe care ei abia dacă le simt. La fel și domnul Doyle. Are pulsul normal și temperatura corpului doar foarte puțin ridicată. Am reușit să alung temerile tinerei domnișoare. Oricum, e ridicol, nicht wahr? Împuști un om, și apoi te dai de ceasul morții că nu se simte bine. - II iubește foarte tare, spuse Cornelia. - Ach! Dar nu e logic. Dacă dumneavoastră ați iubi un bărbat, ați încerca să-l împușcați? Nu, dumneavoastră sunteți o persoană cu bun-simț. - Mie oricum nu-mi plac lucrurile zgomotoase. - Bineînțeles că nu vă plac. Sunteți foarte feminină. Race întrerupse această scenă de măguliri intense. - Dacă Doyle se simte bine, putem atunci să mergem în cabina dumneavoastră și să reluăm cu el discuția de după-amiază. Tocmai ne spunea ceva despre o telegramă. Doctorul Bessner încuviință cu tot corpul. - Ho, ho, ho, a fost foarte amuzant! Doyle mi-a spus despre ea. Era o telegramă plină de legume - cartofi, anghinare, praz... Ach! Poftim? Race scoase o exclamație înăbușită și se ridică în scaun. - Dumnezeule! spuse el. Deci asta era! Richetti! Privi în jur la cele trei fețe buimăcite. - Este un cod nou - a fost folosit în revolta burilor1. „Cartofi‖ înseamnă „mitraliere‖, „anghinarele‖ sunt „explozibile‖, și așa mai departe. Richetti e arheolog cum sunt eu popă! E un agitator extrem de periculos, un om care are câteva crime la activ, și pot să jur că el e ucigașul. Doamna Doyle a deschis telegrama aceea din întâmplare. Richetti știa că, dacă ea sar fi nimerit să-i repete vreodată conținutul în fața mea, ar fi pus-o de mămăligă! Race se întoarse spre Poirot. Am dreptate? Richetti e? - Richetti e omul tău, spuse Poirot. Întotdeauna mi s-a părut că era ceva în neregulă cu el. își juca prea bine rolul; era prea mult arheolog și prea puțin ființă umană. Poirot făcu o pauză, și apoi continuă: Dar nu Richetti a ucis-o pe Linnet Doyle. Cunoșteam deja, până acum, ceea ce s-ar putea numi „prima jumătate‖ a criminalului. Acum am aflat-o și pe a doua. Imaginea e
1
Revolta împotriva guvernării britanice a Africii de Sud, în care burii au profitat de începerea Primului Război Mondial și de ajutorul oferit de colonia germană a Africii de Sud-vest. A fost repede înăbușită, (n.tr.)
151
completă. Dar trebuie să înțelegeți că, deși știu ce s-a întâmplat, nu am nici o dovadă. Intelectual vorbind, cazul e rezolvat, practic, nu. Singura speranță e ca ucigașul să mărturisească. Doctorul Bessner ridică sceptic din umeri. - Ah! Asta ar fi o minune! - Nu cred. Nu în împrejurările date. - Dar cine este? strigă Cornelia. Nu aveți de gând să ne spuneți? Privirea lui Poirot trecu în tăcere de la unul la altul - Race, cu un zâmbet sardonic pe față, Bessner, încă sceptic, Cornelia, cu gura ușor întredeschisă, privindu-l nerăbdătoare. - Mais oui, spuse el. Trebuie să recunosc că îmi place să epatez. Sunt un om vanitos. Sunt plin de îngâmfare. Îmi place să spun: „Vedeți cât de deștept e Hercule Poirot?‖ Race se așeză mai bine în scaun. - Ei bine, întrebă el cu voce blândă, cât de deștept e Hercule Poirot? Clătinând din cap cu tristețe, Poirot spuse: - De fapt, la început am fost un nătărău - cu N mare. Pentru mine, principala problemă a fost pistolul - pistolul lui Jacqueline de Bellefort. De ce nu rămăsese la locul crimei? Ucigașul voise în mod clar s-o incrimineze pe ea. Atunci de ce nu lăsase pistolul acolo? Am fost atât de nătărău, încât m-am gândit la tot felul de motive aberante. În timp ce motivul real a fost foarte simplu. Criminalul a luat pistolul pentru că a trebuit să-l ia - pentru că nu a avut de ales.
152
Capitolul douăzeci și nouă
- Noi doi, prietene - Poirot se aplecă spre Race -, ne-am început cercetările cu o idee preconcepută. Ideea că această crimă a fost comisă dintr-un impuls de moment, fără nici o premeditare. Cineva voia s-o omoare pe Linnet Doyle, și s-a folosit de ocazie într-un moment în care crima ar fi fost aproape fără îndoială atribuită lui Jacqueline de Bellefort. Concluzia, așadar, era că persoana respectivă auzise întâmplător scena dintre Jacqueline și Simon Doyle și intrase în posesia pistolului atunci când salonul rămăsese gol. Dar, prieteni, dacă ideea aceasta ar fi fost greșită, tot cazul ar fi luat o nouă întorsătură. Și ea era greșită! Aceasta nu a fost o crimă comisă spontan, dintr-o pornire de moment. A fost, din contră, o crimă foarte atent plănuită și sincronizată, ale cărei detalii au fost toate chibzuite dinainte, până la a adăuga un somnifer în sticla de vin a lui Hercule Poirot în seara respectivă! Da, așa este! Mi s-a dat un soporific ca să nu am nici o posibilitate de a participa la evenimentele de noaptea trecută. Am luat la un moment dat în considerație această variantă. Eu beau vin; cei doi tovarăși de masă ai mei beau whisky și, respectiv, apă minerală. Nimic mai ușor pentru cineva să toarne o cantitate mică dintr-un somnifer inofensiv în sticla mea de vin - căci sticlele rămân pe masă toată ziua. Dar am alungat ideea. Fusese o zi fierbinte; eu obosisem mai tare ca de obicei; nu părea deci nefiresc ca, măcar o dată, să fi dormit profund, în loc să am somnul ușor, cum mi se întâmplă de regulă. Vedeți, eram încă sub influența ideii aceleia preconcepute. Dacă aș fi admis că mi se dăduse un somnifer, asta ar fi însemnat premeditare, ar fi însemnat că, înainte de ora șapte și jumătate, când se servește cina, crima fusese deja aranjată; lucru care (având în vedere ideea mea preconcepută) era absurd. Prima mea îndoială s-a născut atunci când pistolul a fost recuperat din Nil. În primul rând, dacă presupunerile noastre erau corecte, pistolul n-ar fi trebuit să fie aruncat peste bord deloc... Și apoi au urmat alte indicii. Poirot se răsuci spre doctorul Bessner. - Vă amintiți că rana prezenta urme de arsură - cu alte cuvinte, pistolul fusese plasat foarte aproape de capul victimei înainte de a fi descărcat. Bessner dădu din cap. - So. Așa este. - Dar, când a fost găsit, pistolul era învelit într-un șal de catifea, și pe acel șal erau semne clare că prin el trecuse un glonț, fiind folosit, probabil, în ideea de a amortiza zgomotul împușcăturii. Dar, dacă glonțul care a omorât-o pe Linnet Doyle ar fi trecut prin șalul de catifea, pielea victimei nu ar fi fost arsă. Să fi fost deci acesta glonțul tras de către Jacqueline de Bellefort în piciorul lui Simon Doyle? Iarăși nu, pentru că întâmplarea aceea a avut doi martori și despre ea știam practic totul. Părea deci că e vorba de un al treilea glonț - despre care nu aveam nici o idee. Dar din pistol lipseau numai două gloanțe, și nu exista nici un fel de informație sau vreo sugestie despre o a treia împușcătură. Aveam deci de-a face cu o situație foarte ciudată. Următorul indiciu interesant au fost două sticluțe de ojă pe care le-am găsit în cabina lui Linnet Doyle. Doamnele își schimbă foarte des culoarea unghiilor, dar, pe parcursul călătoriei, Linnet Doyle folosise numai o ojă numită Cardinal - de un roșu sângeriu. Pe eticheta celeilalte sticluțe scria „Rose‖, care este o nuanță de roz pal, dar cele câteva picături rămase pe fund nu erau roz, ci un roșu aprins. Asta m-a făcut suficient de curios ca să scot dopul și să miros conținutul. În locul obișnuitului lac de unghii, sticluța mirosea a oțet! Cu alte cuvinte, părea că lichidul dinăuntru era cerneală1. Acum, doamna Doyle putea foarte bine să aibă cerneală roșie, dar ar fi fost mult mai firesc s-o țină într-o călimară, nu într-o sticluță de ojă. Am făcut o
1
Acidul acetic era folosit în cerneluri ca stabilizator de culoare, (n.tr.)
153
legătură cu pata vagă de pe batista în care era înfășurat pistolul. Cerneala roșie se dizolvă repede în apă, dar lasă întotdeauna o pată roz pal. Probabil că aș fi putut să ghicesc adevărul numai pe baza acestor câteva indicii, dar apoi a survenit un incident care mi-a înlăturat orice urmă de îndoială. Louise Bourget a fost ucisă în niște împrejurări care indicau foarte precis faptul că încercase să-l șantajeze pe criminal. Ținea între degete colțul unei bancnote de o mie de franci, și, în plus, mi-am amintit de câteva cuvinte foarte semnificative pe care le spusese dimineață. Ascultați-mă cu atenție, căci aceasta este cheia întregii istorii. Când am întrebat-o dacă văzuse ceva noaptea trecută, ea mi-a dat acest răspuns foarte curios: „Evident, dacă n-aș fi putut să dorm, dacă aș fi urcat pe puntea de sus, atunci poate că l-aș fi văzut pe asasin, pe monstrul acela, intrând sau ieșind din cabină...‖ Ce anume ne indică aceste cuvinte? Bessner, strângând din nări în semn de curiozitate, răspunse prompt: - Că fata a urcat pe puntea de sus. - Nu, nu; vă scapă esențialul. De ce ne-ar spune ea nouă așa ceva? - Făcea o aluzie. - Dar de ce să ne facă nouă o aluzie? Dacă știa cine e ucigașul, avea două posibilități: să ne spună adevărul sau să-și țină gura și să ceară bani, în schimbul tăcerii, de la persoana în cauză! Dar ea nu face nici una, nici alta. Nu spune limpede: „N-am văzut pe nimeni. Dormeam‖. Dar nici: „Ba da, am văzut pe cineva, pe cutărică‖. De ce să vorbească așa, neclar, și totuși semnificativ? Parbleu, dintr-un singur motiv! Îi vorbește indirect însuși criminalului; în consecință, criminalul trebuie să fi fost prezent acolo. Dar, în afară de mine și de colonelul Race, numai doi oameni se aflau în cameră - Simon Doyle și doctorul Bessner. Doctorul sări în picioare cu un răget. - Ach! Ce vreți să spuneți? Mă acuzați? Iarăși? Dar e absolut ridicol! Depășește orice imaginație! - Tăceți din gură, spuse Poirot tăios. Vă spun ce am gândit la momentul respectiv. Păstrațivă calmul. - Nu vrea să spună că și acum crede același lucru, zise Cornelia împăciuitoare. Poirot continuă fără zăbavă: - Deci ucigașul era unul din cei doi - doctorul Bessner sau Simon Doyle. Dar ce motiv ar fi avut Bessner s-o omoare pe Linnet Doyle. Nici unul, din câte știam. Atunci, Simon Doyle? Dar era imposibil! Existau mai mulți martori care ar fi putut să jure că Doyle nu părăsise salonul în seara aceea înainte de cearta cu Jacqueline. După aceea fusese rănit, și deci i-ar fi fost fizic imposibil să comită crima. Aveam mărturii suficient de credibile despre ambele împrejurări? Da, Mademoiselle Robson, Jim Fanthorp și Jacqueline de Bellefort o confirmaseră pe prima, iar experimentatul doctor Bessner și Mademoiselle Bowers, pe a doua. Nu era posibilă nici o îndoială. Deci doctorul Bessner trebuia să fi fost vinovatul. Teoria aceasta era susținută de faptul că fata fusese înjunghiată cu un bisturiu. Pe de alta parte, Bessner ne atrăsese în mod deliberat atenția asupra acestui fapt. Și atunci, prieteni, un al doilea fapt absolut indiscutabil mi-a devenit deodată clar. Louise Bourget nu ar fi putut să se adreseze indirect doctorului Bessner, pentru că acestuia i-ar fi putut vorbi între patru ochi oricând. Exista o singură persoană - și numai una - căreia îi puteau fi adresate cuvintele ei: Simon Doyle! Simon Doyle era rănit, se afla constant sub supravegherea unui doctor, în cabina acestuia. Deci lui se aventurase ea să-i adreseze acele cuvinte riscante, ambigue, pentru cazul când n-ar mai fi avut o altă ocazie. Și îmi amintesc că a continuat, întorcându-se spre el: ―Monsieur, vă implor, nu vedeți cum stau lucrurile? Ce pot spune eu?‖ Și răspunsul: „Draga mea, nu fi bleagă. Nimeni nu crede că ai văzut sau ai auzit ceva. Totul va fi în regulă. O să am grijă de tine. Nimeni nu te acuză de nimic‖. Era exact ceea ce voia ea să audă! 154
Bessner scoase un fel de grohăit profund. - Ach, dar e stupid! Credeți că un om cu osul sfărâmat ar fi putut să se plimbe pe punte și să înjunghie oamenii? Vă spun că era imposibil ca Simon Doyle să-și părăsească patul. - Știu, spuse Poirot blând. E foarte adevărat. Era imposibil. Era imposibil, și totuși era adevărat! Cuvintele lui Louise Bourget nu puteau avea decât un singur înțeles. Așadar, am luat-o de la capăt și am reexaminat crima în lumina acestor noi informații. Era cumva posibil ca, în intervalul de dinaintea certei, Simon Doyle să fi ieșit din salon, și ceilalți să fi uitat despre asta sau să nu fi observat? Nu vedeam cum așa ceva ar fi fost posibil. Putea fi cumva mărturia experimentaților doctor Bessner și Mademoiselle Bowers pusă la îndoială? Iarăși, am fost convins că nu. Dar, mi-am amintit, exista un interval între situațiile descrise de cele două serii de martori. Simon Doyle se aflase singur în salon timp de cinci minute, iar declarația doctorului Bessner se referea numai la perioada de după aceea. Pentru intervalul acela aveam numai proba aparenței vizuale, și, deși aceasta păruse cât se poate de convingătoare, acum nu mai era chiar așa. Căci ce văzuseră, de fapt, martorii - dacă lăsăm la o parte presupozițiile firești? Mademoiselle Robson o văzuse pe Mademoiselle de Bellefort descărcându-și pistolul, îl văzuse pe Simon Doyle căzând pe un scaun și lipindu-și batista de picior și văzuse batista aceea înroșindu-se treptat. Ce văzuse și auzise Monsieur Fanthorp? Auzise o împușcătură și îl găsise pe Doyle ținând apăsată pe picior o batistă roșie mustind. Ce se întâmplase apoi? Doyle insistase ca Mademoiselle de Bellefort să fie scoasă din salon și să nu fie lăsată singură. Apoi îi sugerase lui Fanthorp să-l aducă pe doctor. Așadar, Mademoiselle Robson și Monsieur Fanthorp ies cu Mademoiselle de Bellefort și, în următoarele cinci minute, sunt ocupați pe latura de la babord a vasului. Cabina lui Mademoiselle Bowers, a doctorului Bessner și cea a lui Mademoiselle de Bellefort se află toate pe puntea de la babord. Simon Doyle nu are nevoie decât de două minute. Ia pistolul de sub canapea, își scoate pantofii, se furișează în fugă pe puntea de la tribord, intră în cabina soției sale, care dormea, se apropie de ea, o împușcă în cap, pune sticluța în care avusese cerneala roșie pe etajera chiuvetei (căci nu trebuie să fie găsită asupra lui), fuge înapoi, ia șalul de catifea al lui Mademoiselle Van Schuyler, pe care îl dosise în brațul unui fotoliu, la îndemână, înfășoară pistolul în el și-și trage un glonț în picior. Scaunul pe care cade (suferind cu adevărat, de data asta) se află lângă o fereastră. Ridică geamul și aruncă pistolul (învelit, împreuna cu batista incriminatorie, în șalul de catifea) în apă. - Imposibil! exclamă Race. - Nu, prietene, nu e imposibil. Amintește-ți de declarația lui Tim Allerton. El a auzit un pocnet - urmat de un pleoscăit. Și a mai auzit ceva - pașii cuiva alergând, ai cuiva care a trecut în fugă pe lângă ușa lui. Dar nimeni nu putea să alerge pe puntea de la tribord. Ce a auzit el erau pașii înăbușiți ai lui Simon Doyle, care a trecut prin fața cabinei lui. - Și totuși, e imposibil, spuse Race. Nimeni n-ar fi putut să facă toate astea atât de iute mai ales un tip ca Doyle, căruia nu-i merge mintea prea repede. - Dar care e foarte rapid și agil din punct de vedere fizic! - Asta, da. Dar n-ar fi putut să plănuiască el totul în detaliu. - Dar nu el a plănuit, prietene. Aici am greșit cu toții. Părea o crimă comisă dintr-un impuls de moment, dar nu a fost o astfel de crimă. Așa cum am spus, a fost o operațiune foarte atent concepută și chibzuită. Nu din întâmplare avea Simon Doyle o sticluță cu cerneală roșie în buzunar. Nu, ci intenționat. Nu din întâmplare Jacqueline de Bellefort a împins pistolul cu piciorul sub canapea, unde a rămas neobservat și uitat până mai târziu. - Jacqueline? - Desigur. Cele două jumătăți ale crimei. Ce i-a oferit lui Simon alibiul său? Glonțul tras de Jacqueline. Ce i l-a dat lui Jacqueline pe al său? Insistențele lui Simon, care au făcut ca o soră medicală să rămână cu ea toată noaptea. Aici, în uniunea dintre cei doi, găsim toate calitățile de care era nevoie pentru comiterea crimei: mintea rece, inteligentă, ingenioasă a lui 155
Jacqueline de Bellefort, pe de o parte, rapiditatea extremă și precizia gesturilor omului de acțiune, pe de alta. Priviți, așadar, lucrurile în lumina lor reală, și veți vedea că găsiți răspuns la toate întrebările. Simon Doyle și Jacqueline de Bellefort se iubeau. Gândiți-vă că încă se iubesc, și totul devine clar. Simon îi face de petrecanie soției sale, îi moștenește banii și, la timpul potrivit, se căsătorește cu vechea sa iubită. O schemă foarte ingenioasă. Urmărirea cuplului de către Jacqueline a făcut parte tot din plan. Furia aparentă a lui Simon... Și totuși, au fost și scăpări. Odată, Simon mi-a vorbit îndelung despre femeile posesive - era foarte pornit. Ar fi trebuit să-mi dau seama că se gândea la nevasta lui, nu la Jacqueline. Apoi comportamentul fată de soția sa în public. Un englez obișnuit, puțin cultivat, ca Simon Doyle, se silește să-și arate prea vizibil afecțiunea. Simon n-a fost un actor foarte bun. Prea făcea pe devotatul. Și conversația aceea a mea cu Jacqueline, când ea a pretins că ne auzise cineva - eu n-am văzut pe nimeni. Și într-adevăr nu era nimeni! Dar acesta urma să se dovedească mai târziu un fals indiciu foarte util. Apoi, într-o seară, pe vas, mi s-a părut că îi aud pe Simon și pe Linnet discutând în apropierea cabinei mele. El spunea: „Trebuie să mergem înainte, până la capăt‖. Era într-adevăr Doyle, dar îi vorbea de fapt lui Jacqueline. Ultimul act al dramei a fost perfect gândit și sincronizat. Mi s-a servit un somnifer, ca să nu existe riscul să-mi bag nasul unde nu trebuia. Au urmat alegerea lui Mademoiselle Robson drept martora, desfășurarea scenei, remușcările exagerate ale lui Mademoiselle de Bellefort și criza ei de isterie. Ea a făcut intenționat mult zgomot, pentru ca sunetul celei de a doua împușcături să nu fie auzit. En vérité, a fost o idee extraordinar de inteligentă. Jacqueline spune că l-a împușcat pe Doyle; Mademoiselle Robson confirmă; Fanthorp confirmă; și, când piciorul lui Simon este examinat, se vede că într-adevăr a fost împușcat! Amândoi au alibiuri perfecte - cu prețul, e drept, al unei anumite suferințe și al unor riscuri asumate de Simon Doyle, dar e neapărat necesar ca rana să-l facă incapabil să se miște. - Și apoi lucrurile se poticnesc. Louise Bourget era trează. A urcat pe puntea de sus și l-a văzut pe Simon Doyle alergând spre cabina soției sale și înapoi. A doua zi nu i-a fost greu să-și dea seama ce s-a întâmplat. Așa că, lacomă, se hotărăște să ceară bani pentru a păstra tăcerea și, astfel, își pecetluiește soarta. Dar domnul Doyle nu putea s-o omoare pe ea, obiectă Cornelia. - Nu, tovarășa lui a comis această crimă. Cât de repede poate, Simon Doyle cere să o vadă pe Jacqueline. Mă roagă chiar să-i las singuri împreună. Îi spune despre pericol. Trebuie să acționeze fără întârziere. El știe unde își ține Bessner bisturiele. După comiterea crimei, bisturiul este șters și returnat la locul său, și apoi, întârziată și abia trăgându-și răsuflarea, Jacqueline de Bellefort vine la masa de prânz. Și totuși, lucrurile nu se opresc aici, căci Madame Otterbourne a văzut-o pe Jacqueline intrând în cabina lui Louise Bourget. Și vine cu o falcă-n cer și una-n pământ să-i spună lui Simon. Jacqueline e ucigașa. Vă amintiți cum a strigat Simon la biata femeie? De nervi, ne-am gândit noi atunci. Dar ușa era deschisă, și el încerca să-i transmită complicei sale mesajul despre noul pericol. Ea a auzit și a acționat - iute ca fulgerul. Și-a amintit că Pennington spusese ceva despre un revolver. L-a luat, s-a furișat în dreptul ușii, a ascultat și, la momentul critic, a tras. Mi s-a lăudat odată că e o bună țintașă, și acelea n-au fost vorbe în vânt. După cea de a treia crimă, am remarcat că existau trei căi pe unde ar fi putut s-o ia ucigașul. Putea să se fi dus spre prora (caz în care el ar fi fost Tim Allerton), să se azvârle peste balustrada pe puntea de dedesubt (lucru foarte puțin probabil) sau să fi intrat într-o cabină. Cabina lui Jacqueline se afla la două uși distanță. N-a trebuit decât să arunce revolverul, să se repeadă în cameră, să-și umfle puțin părul și să se trântească pe pat. Era riscant, dar era singura șansă. Urmă o tăcere, apoi Race întrebă: - Și ce s-a întâmplat cu primul glonț tras asupra lui Doyle? 156
Cred că a intrat în masă. Am văzut acolo o gaură făcută recent. Cred că Doyle a apucat să-l scoată cu un briceag și să-l arunce pe fereastră. Avea, desigur, un cartuș de rezervă, astfel încât să pară că numai două gloanțe fuseseră trase. Cornelia suspină. - S-au gândit la toate! spuse ea. E oribil! Poirot rămase tăcut. Dar nu era o tăcere plină de modestie. Ochii lui păreau să spună: „Vă înșelați. Nu s-au gândit la Hercule Poirot‖. Tare însă, zise: - Iar acum, doctore, vom merge să discutăm puțin cu pacientul dumneavoastră.
-
157
Capitolul treizeci
Mult mai târziu, în aceeași seară, Poirot bătu la ușa unei cabine. - Intră, spuse o voce, și Poirot păși înăuntru. Jacqueline de Bellefort stătea pe un scaun. Într-un alt scaun, lângă perete, ședea stewardesa cea solidă. Ochii lui Jacqueline îl examinară pe Poirot cu atenție. Apoi fata arătă cu un gest spre stewardesă. - Poate să iasă puțin? Poirot îi făcu femeii un semn din cap, și aceasta părăsi cabina. Micul detectiv își trase scaunul ei mai aproape și se așeză lângă Jacqueline. Nici unul nu spuse nimic. Poirot părea trist. În cele din urmă, fata vorbi. - S-a sfârșit, spuse ea. Ați fost mai deștept decât noi, Monsieur Poirot. Poirot oftă și-și depărtă brațele. Părea, în mod ciudat, să nu poată vorbi. - Și totuși, spuse Jacqueline gânditoare, nu văd cum ați fi putut să strângeți prea multe probe. Ați avut dreptate, desigur, dar, dacă am fi negat... - - Mademoiselle, lucrurile n-ar fi putut să se întâmple decât așa cum le-am descris. Asta e suficient din punct de vedere logic, dar nu cred că ar fi fost de ajuns pentru un juriu. Oh, acum nu mai are a face. I-ați trântit adevărul în față lui Simon, și el s-a fâstâcit ca o școlăriță. Și-a pierdut pur și simplu capul, bietul de el, și a recunoscut totul. Jacqueline clătină din cap. Nu știe să piardă. - Dar dumneavoastră, mademoiselle, știți. Ea râse - un râset ciudat, vesel, sfidător. - O, da, știu foarte bine să pierd. Îl privi, apoi spuse brusc, impulsivă: Să nu vă pară râu, Monsieur Poirot! Pentru mine, adică. Vă pare râu, așa-i? - Da, mademoiselle. - Dar nu m-ați fi lăsat să scap, nu? - Nu, spuse Poirot încet. Ea dădu din cap în semn de tăcută aprobare. - Nu, n-are rost să fim sentimentali. Aș putea-o face din nou... Nu mai sunt o persoană credibilă. Simt asta eu însămi... Jacqueline continuă pe un ton meditativ: E atât de cumplit de ușor să omori oameni. Începi să simți că nu contează... că numai tu contezi! E periculos. Făcu o pauză, apoi spuse, cu un mic zâmbet pe buze: Ați făcut tot ce ați putut pentru mine. În noaptea aceea, la Aswan... mi-ați spus să nu las răul să-mi pătrundă în inimă... V-ați dat seama atunci ce era în mintea mea? Poirot clătină din cap. - Știam doar că tot ce vă spuneam era adevărat. - Și era, aveți dreptate. Aș fi putut să mă opresc atunci. Aproape că am făcut-o... Aș fi putut să-i spun lui Simon că nu vreau să continuăm... Dar atunci poate că... Jacqueline se întrerupse, apoi reluă: Ați vrea să auziți toată povestea? De la început? - Dacă doriți să mi-o spuneți, mademoiselle. - Cred că vreau. E foarte simplă, de fapt. Vedeți, eu și Simon ne iubeam... Era o afirmație neutră, și totuși, în ciuda tonului oarecum nonșalant, se simțeau în ea anumite ecouri... Poirot spuse simplu: - Și pentru dumneavoastră dragostea ar fi fost de ajuns, dar pentru el, nu. - Poate că e adevărat. Dar trebuie să-l înțelegeți pe Simon. Vedeți, el și-a dorit întotdeauna foarte tare să aibă bani. îi plăceau toate acele lucruri care se procură cu bani: caii, iahturile, 158
cursele - lucruri plăcute, la care trebuie să se priceapă un bărbat. Și n-a avut niciodată acces la ele. Simon e un tip extrem de simplu. Își dorește lucrurile la fel ca un copil - pur și simplu și le dorește. Și totuși, n-a încercat niciodată să se însoare cu cineva bogat și grețos. Nu e genul. Apoi ma cunoscut pe mine și... lucrurile au părut să se rezolve. Numai că nu prea vedeam când ne vom putea căsători. El avusese o slujbă decentă, dar o pierduse. Într-un fel, fusese vina lui. încercase să facă o șmecherie cu niște bani, dar fusese prins imediat. Nu cred că a vrut întradevăr să fie necinstit. I s-a părut doar că așa se practică la Londra. Pe fața lui Poirot trecu o umbră, dar își ținu gura. - Așa că eram într-o situație dificilă. Și atunci m-am gândit la Linnet și la noua ei casă la țară și m-am repezit să-i cer ajutorul. O iubeam pe Linnet, Monsieur Poirot, o iubeam cu adevărat. Era prietena mea cea mai bună, și niciodată nu mi-am imaginat că s-ar putea ivi ceva între noi. M-am gândit doar ce noroc aveam că era bogată. Dacă i-ar fi dat lui Simon o slujbă, asta ne-ar fi rezolvat toate problemele. Iar ea a fost foarte drăguță și mi-a spus să-l aduc pe Simon să-i vorbească. Cam atunci ne-ați văzut în noaptea aceea la Chez Ma Tante. Sărbătoream, deși nu ne-o prea puteam permite. Jacqueline se opri, oftă și apoi continuă: - Ceea ce am să vă spun acum e adevărul adevărat, Monsieur Poirot. Chiar dacă Linnet e moartă, asta nu schimbă lucrurile. De aceea nu pot să spun că-mi pare râu pentru ea, nici măcar acum. A făcut tot ce-a putut ca să mi-l ia pe Simon. Ăsta e adevărul adevărat! Nu cred că a ezitat mai mult de o clipă. Eram prietena ei, dar nici nu i-a păsat. S-a repezit ca o hienă asupra lui Simon... Iar lui Simon nu-i păsa de ea nici cât negru sub unghie! V-am vorbit mult despre glamour, dar bineînțeles că nu era adevărat. Lui nu-i plăcea de Linnet. I se părea frumoasă, dar mult prea autoritara, și el urăște femeile poruncitoare! Toată povestea asta îl necăjea teribil. Dar îi convenea faptul că Linnet avea bani. Bineînțeles că mi-am dat seama de asta... și până la urmă i-am sugerat că ar fi poate bine dacă... ar termina-o cu mine și s-ar căsători cu Linnet. Dar el a respins ideea cu dispreț. A spus că, ori cu bani, ori fără bani, ar fi fost un chin să fie soțul ei. A mai spus că își dorește să aibă bani el însuși, nu să fie însurat cu o femeie bogată care să țină ea banii la ciorap. „N-aș fi decât un amărât de prinț consort‖, mi-a zis. Și mi-a spus că nu voia pe nimeni afară de mine... Cred că știu când i-a venit ideea. Mi-a spus într-o zi: „Dacă aș avea noroc, m-aș căsători cu ea, și ea ar muri într-un an de zile și mi-ar lăsa mie toată averea‖. Și apoi în ochi i-a apărut brusc o sclipire ciudată. Atunci s-a gândit prima oară... Mi-a vorbit mult despre asta, a întors-o pe toate părțile - cât de bine ar fi dacă Linnet ar muri. I-am spus că mi se părea o idee oribilă, și atunci a tăcut. Apoi, într-o zi, l-am surprins citind despre arsenic. L-am luat la întrebări, iar el a râs și mi-a răspuns: „Cine nu riscă nu câștigă! E probabil singura dată în viață când am ocazia de a pune mâna pe o grămadă de bani‖. După ceva timp mi-am dat seama că se hotărâse. Și am fost îngrozită - pur și simplu îngrozită. Pentru că, vedeți dumneavoastră, am înțeles că n-ar fi reușit niciodată. El e o natură prea simplă. N-are nici un fel de subtilități - nici un pic de imaginație. Ar fi îndopat-o probabil cu arsenic și ar fi presupus că doctorul va spune că a murit de gastrită. Întotdeauna a crezut că lucrurile se rezolvă până la urmă. Așa că a trebuit să intervin, ca să am grija de el... Jacqueline spuse asta cu simplitate și cu deplină bună-credință. Poirot nu avu nici o îndoială că motivul ei fusese exact acesta. Ea însăși nu râvnise la banii lui Linnet Ridgeway, dar îl iubise pe Simon Doyle, îl iubise dincolo de orice rațiune, de orice scrupul moral, de orice sentiment de milă. - M-am tot gândit, am tot încercat să croiesc un plan. Mi-am zis că ideea de bază trebuia să fie crearea unui fel de dublu alibi. Știți, să facem cumva ca eu și Simon să depunem mărturie unul împotriva altuia, dar ca aceste mărturii să ne elibereze de orice suspiciune. Era destul de ușor pentru mine să mă prefac că îl urăsc pe Simon. Ar fi părut firesc în situația dată. Apoi, 159
dacă Linnet era ucisă, eu urma probabil să fiu suspectată, așa că mai bine aș fi fost suspectată de la bun început. Am plănuit toate detaliile treptat. Eu voiam să aranjez lucrurile astfel încât, dacă planul eșua, vina să cadă asupra mea, nu a lui Simon. Dar Simon își făcea griji pentru mine. Singurul lucru de care m-am bucurat a fost faptul că nu a trebuit să o omor eu. Pur și simplu n-aș fi putut! N-aș fi putut să mă duc și s-o ucid cu sânge rece în timp ce dormea! N-o iertasem - cred că aș fi putut s-o omor într-o înfruntare față în față, dar nu altfel... Am pus totul la cale cu foarte multă grijă. Chiar și așa, Simon s-a apucat și a scris pe perete cu sânge un J foarte stupid și melodramatic. E exact genul de lucru la care s-ar fi gândit el! Dar totul a mers bine până la urmă. Poirot dădu din cap. - Da. Nu a fost vina voastră că Louise Bourget nu a putut dormi în noaptea aceea... Și apoi, mademoiselle? - Ea îl privi drept în față. Da, spuse, e cumplit, nu? Nu-mi vine să cred că... am făcut asta! Pricep acum ce ați vrut să spuneți când m-ați rugat să nu las râul să-mi pătrundă în inimă... Știți doar cum s-a petrecut. Louise i-a dat de înțeles lui Simon că știa ce făcuse. Simon v-a rugat să mă chemați până la el. De îndată ce am rămas singuri, mi-a spus ce se întâmplase. Nam fost nici măcar oripilată. Am fost înspăimântată - înspăimântată de moarte... Ăsta e efectul crimelor. Eu și Simon eram în siguranță - dacă n-ar fi fost nenorocita aceea de franțuzoaică și șantajul ei. I-am dus toți banii pe care i-am putut aduna. Am pretins că mi-e teamă să nu vorbească. Și apoi, în timp ce ea număra banii, am... omorât-o! A fost destul de ușor. Asta e ceea ce mă înspăimântă cel mai tare... Că a fost atât de ușor... Și nici măcar atunci n-am scăpat. Doamna Otterbourne mă văzuse, și a pornit triumfătoare să vă caute pe dumneavoastră și pe colonel. N-am avut timp să gândesc. A trebuit să acționez instantaneu. A fost aproape plăcut. Știam că e o întreprindere riscată de data asta, lucru care a părut s-o facă mai interesantă... Jacqueline se opri din nou. Vă amintiți când ați intrat apoi la mine în cabină? Spuneați că nu știți de ce ați venit. Eram atât de nefericită - de îngrozită. Credeam că Simon avea să moară... - Iar eu... speram ca asta să se întâmple, spuse Poirot. Jacqueline încuviință din cap. - Da, ar fi fost mai bine pentru el. - Nu la asta mă gândeam. Fata îi privi chipul sever. - Să nu vă pară râu pentru mine, Monsieur Poirot, spuse ea cu gentilețe. La urma urmei, am dus-o întotdeauna greu, știți asta. Dacă planul nostru ar fi reușit, aș fi fost foarte fericită, și maș fi bucurat de viață, și probabil n-aș fi regretat niciodată nimic. Așa, ei bine, trebuie să ne acceptăm soarta. Și adăugă: Bănuiesc că stewardesa stă cu mine ca să fiți siguri că nu mă spânzur sau nu înghit vreo fiolă miraculoasă cu cianură, așa cum se întâmplă întotdeauna în cărți. Nu vă temeți! N-am să fac asta. Lui Simon îi va fi mai ușor dacă am să fiu alături de el. Poirot se ridică. Jacqueline făcu la fel și spuse cu un zâmbet neașteptat: - Mai țineți minte când v-am zis că trebuie să-mi urmez steaua? M-ați avertizat că s-ar putea să fie o stea mincinoasă. Iar eu v-am răspuns: „Stea foarte rău, domnu', stea asta cade‖. Poirot ieși pe punte având încă în urechi râsetul ei.
160
Capitolul treizeci și unu
Ajunseră la Shellal dimineață devreme. Stâncile se apropiaseră, mohorâte, de țărm. - Quel pays sauvage! murmură Poirot. Race stătea în picioare lângă el. - Ei bine, spuse, ne-am încheiat treaba. Am aranjat ca Richetti să fie debarcat primul. Mă bucur că l-am prins. A fost un tip foarte alunecos, dă-mi voie să-ți spun. Ne-a păcălit de câteva zeci de ori. Colonelul făcu o pauză și continuă: Trebuie să facem rost de o targă pentru Doyle. E uimitor cum s-a dezumflat ca un balon. - Nu chiar, spuse Poirot. Tipul ăsta de criminal copilăros e de regulă plin de vanitate. E de ajuns ca părerea sa exagerat de bună despre sine să primească o lovitură bine aplicată, și se face țăndări. 1 - Merită să fie spânzurat , spuse Race. E un ticălos fără scrupule. Îmi pare râu pentru fată dar n-avem ce-i face. Poirot scutură din cap. - Oamenii spun că dragostea scuză totul, dar nu e adevărat... Femeile care țin la un bărbat așa cum Jacqueline ține la Simon Doyle sunt foarte periculoase. Asta mi-am spus când am văzut-o prima oară. „Îl iubește prea mult.‖ Și așa e. Cornelia Robson i se alătură. - Oh, zise ea, aproape am ajuns la debarcader. Făcu o pauză de câteva secunde, apoi spuse: Am fost la ea. - La Mademoiselle de Bellefort? - Da. Mi s-a părut că trebuie să se simtă groaznic închisă acolo cu stewardesa aceea. Mă tem însă că verișoara Marie s-a supărat rău pe mine pentru asta. Domnișoara Van Schuyler venea încet pe punte înspre ei, cu o privire plină de răutate. - Cornelia, spuse ea furioasă, te-ai purtat dezgustător. Am să te trimit direct acasă. Cornelia trase aer adânc în piept. - Îmi pare rău, verișoară Marie, dar nu mă întorc acasă. Mă mărit. - Deci ți-a venit mintea la cap în cele din urmă, o repezi bătrâna doamnă. Ferguson apăru cu pași mari de după colț. - Cornelia, ce-am auzit? spuse el. Nu pot să cred că e adevărat! - Ba e foarte adevărat, îi răspunse Cornelia. Mă mărit cu doctorul Bessner. Mi-a cerut mâna aseară. - Și de ce te măriți cu el? întrebă Ferguson mânios. Pur și simplu pentru că e bogat? - Nu, nu de asta, spuse Cornelia indignată. Îmi place de el. E un om bun și știe o mulțime de lucruri. Și întotdeauna m-au interesat oamenii bolnavi și spitalele, așa că o să fiu fericită cu el. - Vrei să spui, întrebă domnul Ferguson neîncrezător, că te-ai mărita mai degrabă cu bătrânul ăla dezgustător decât cu mine? - Da. Dumneavoastră nu sunteți un om de încredere! N-ați fi un tovarăș de viață prea plăcut. Iar el nu e bătrân. Nu are nici cincizeci de ani. - Are burtă, spuse domnul Ferguson cu răutate. - Ei bine, și eu sunt cam plinuță, veni replica. Nu contează cum arată cineva. El spune că iaș fi de mare ajutor la clinica și că poate să mă învețe tot ce știe despre nevroze. Cornelia se îndepărta. Ferguson i se adresă lui Poirot: - Credeți că vorbește serios? - Cu siguranță.
1
Metoda tradiționala de execuție în Marea Britanie; la vremea respectivă, pedeapsa cu moartea pentru crimă nu fusese încă abolită în aceasta țară. (n.tr.)
161
Îl preferă pe moșul ăla afectat și plicticos? Fără îndoială. E nebuna, declară Ferguson. Poirot clipi. - E o femeie cu convingeri originale, spuse el. E probabil prima dată când întâlniți așa ceva. Vasul se apropie de debarcader. Pasagerii fuseseră înconjurați cu un cordon și rugați să aștepte. Richetti, întunecat și tras la față, fu însoțit pe țărm de doi ingineri. Apoi, după oarecare întârziere, pe punte fu adusă o targă. Simon Doyle fu cărat până la pasarelă. Pare alt om - scofâlcit, speriat, lipsit cu totul de nonșalanța sa tinereasca. Îi urmă Jacqueline de Bellefort, însoțită de o stewardesă. Era palidă, dar altfel arăta neschimbată. Se apropie de targă. - Bună, Simon! spuse. El ridică iute ochii spre ea. Pentru o clipă, în ei reînvie vechea lui privire copilărească. - Am făcut-o de oaie, spuse Simon. Mi-am pierdut capul și am recunoscut totul. Iartă-mă, Jackie. Te-am lăsat baltă. Ea îi zâmbi. - Nu-i nimic, Simon. A fost un joc prostesc, și am pierdut. Asta-i tot. Râmase alături. Cei doi bărbați care duceau targa apucară de mânere. Jacqueline se aplecă și-și legă șiretul de la pantof. Apoi mâna îi aluneca în sus spre marginea ciorapului și, când se îndrepta, Jacqueline avea ceva în mână. Se auzi un pocnet exploziv. Simon Doyle zvâcni convulsiv și râmase nemișcat. Jacqueline de Bellefort dădu din cap. Stătu o clipă dreapta, cu pistolul în mână, și-i aruncă lui Poirot un zâmbet fugar. Apoi, în timp ce Race se repezea la ea, își îndreptă mica jucărioara strălucitoare spre inimă și apăsă pe trăgaci. Se prăbuși încet, moale. - De unde naiba a luat pistolul ăla? strigă Race. Poirot simți o mână pe braț. - Știați? întrebă doamna Allerton încet. El încuviință din cap. - Avea două pistoale din acelea. Mi-am dat seama când am aflat că unul fusese găsit în geanta lui Rosalie Otterbourne în ziua percheziției. Jacqueline ședea la masă cu ele. Când a realizat că avea să se facă o percheziție, l-a strecurat în poșeta celeilalte fete. Mai târziu s-a dus la Rosalie în cabina și l-a luat înapoi, după ce-i distrăsese atenția cu niște rujuri. Cum și ea, și cabina ei au fost percheziționate ieri, s-a considerat că nu mai era nevoie ca operațiunea să fie repetată astăzi. - Ați lăsat-o să aleagă calea aceasta? întreba doamna Allerton. - Da. Dar n-a vrut să meargă singură. De aceea Simon Doyle a avut o moarte mai ușoară decât ar fi meritat. Doamna Allerton fu străbătută de un fior. - Dragostea poate fi uneori înspăimântătoare. - De aceea majoritatea marilor povești de dragoste sunt tragedii. Privirea doamnei Allerton se opri asupra lui Tim și a lui Rosalie, care stăteau unul lângă altul în lumina soarelui, și ea spuse deodată, cu o voce plină de înflăcărare: - Dar, slavă Domnului, exista și fericire pe lume. Într-adevăr, madame, slava Domnului pentru ea. Apoi pasagerii coborâră pe țărm.
-
162
Ceva mai târziu, corpul lui Louise Bourget și cel al doamnei Otterbourne fură scoase de pe Karnak. În fine, trupul lui Linnet Doyle fu adus și el pe țărm, și în toată lumea telegrafurile începură să zumzăie, aducând la cunoștința tuturor că Linnet Doyle, fostă Linnet Ridgeway, celebra, frumoasa, bogata Linnet Doyle era moarta. Sir George Wode află vestea din ziar în clubul londonez unde se afla, Sterndale Rockford în New York, Joanna Southwood - în Elveția, și știrea fu comentată în barul Three Crowns din Malton-under-Wode. - Se pare că nu i-a purtat prea mult noroc, biata fată, spuse domnul Burnaby plin de compătimire. Dar, după o vreme, lumea încetă să vorbească despre ea și se apucă să discute în schimb despre cine avea să câștige marea cursă de cai Grand National. Pentru că, așa cum domnul Ferguson spunea chiar în momentul acela la Luxor, nu trecutul contează, ci viitorul.
Sfarsi
Numele meu este lilian N. Aceasta este o zi plină de bucurie a vieții mele din cauza ajutorului pe care mi-a oferit-o Dr.saguru ajutându-mă să-mi recuperez fostul soț cu vraja lui magică și de dragoste. am fost căsătorit timp de 6 ani și a fost atât de groaznic pentru că soțul meu mă înșela într-adevăr și căuta un divorț, dar când am întâlnit adresa de e-mail Dr.saguru pe internet despre cum a ajutat atât de mulți oameni să-și primească ex și ajută la stabilirea relației. și face ca oamenii să fie fericiți în relația lor. i-am explicat situatia mea si apoi caut ajutor, dar spre cea mai mare surpriza mea mi-a spus ca ma va ajuta cu cazul meu si aici sarbator acum pentru ca sotul meu sa schimbat complet pentru totdeauna. El vrea mereu să fie lângă mine și nu poate face nimic fără prezența mea. Mă bucur foarte mult de căsnicia mea, o mare sărbătoare. Voi continua sa depun marturie pe internet pentru ca Dr.saguru este cu adevarat o adevarata vrajitoare. DACA NU VEDEȚI AJUTAȚI CONTACTUL DOCTOR SAGURU ACUM prin e-mail: drsagurusolutions@gmail.com sau whatsapp +2349037545183 El este singurul răspuns la problema dvs. și vă face să vă simțiți fericiți în relația voastră.
RăspundețiȘtergere1 LOVE SPELL
2 CÂȘTIGĂȚI BACK EX
3 FRUCTE DE FEMEI
4 PROMOȚIE SPELL
5 SPELL DE PROTECȚIE
6 SPELL BUSINESS
7 SPELL GOOD JOB
8 LOTTERY SPELL și SPELL CASE.