Harry Potter si Ordinul Phoenix - J.K. Rowling (Ultima parte)

"Ne găsim, din păcate, în aceeaşi situaţie în care am fost acum doi ani şi jumătate, când a scăpat criminalul Sirius Black", a declarat Fudge aseară. "Şi suntem siguri că aceste evadări sunt legate între ele. O evadare de o asemenea anvergură indică un aju¬tor din afară şi nu trebuie să uităm că Black, prima persoană care a evadat vreodată din Azkaban, ar fi ajutorul ideal pentru ca şi alţii să îi calce pe urme. Credem că este posibil ca aceşti indivivizi, printre care şi verişoara lui Black, Bellatrix Lestrange, să se fi strâns în jurul lui Black, alegându-şi-l conducător. Cu toate acestea, facem eforturi pentru a-i prinde pe criminali şi implorăm comunitatea vrăjitorească să fie cu ochii în patru. Aceste persoane trebuie evitate cu orice preţ."

― Poftim, Harry, zise Ron, îngrozit şi în acelaşi timp uimit. De asta a fost fericit aseară.
― Nu pot să cred, spuse Harry, Fudge dă vina pe Sirius pentru evadare?
― Ce altceva poate să facă? zise Hermione cu amărăciune. Nu prea poate să spună, "Ne pare rău, oameni buni, Dumbledore m-a avertizat că s-ar putea să se întâmple aşa ceva, paznicii Azkaban-ului i s-au alăturat Lordului Cap-de-Mort" ― nu mai scânci, Ron ― "şi acum cei mai înverşunaţi adepţi ai lui Cap-de-Mort au evadat şi ei." Cum să zic, a petrecut mai mult de şase luni de zile spunându-le tuturor că tu şi cu Dumbledore sunteţi nişte mincinoşi, nu-i aşa?
Hermione deschise ziarul şi începu să citească articolul din interior, în timp ce Harry se uita prin Marea Sală. Nu înţelegea de ce colegii săi nu păreau speriaţi şi nici măcar nu discutau despre vestea înfiorătoare de pe prima pagină, însă foarte puţini primeau ziarul zilnic, ca Hermione. Toţi vorbeau despre teme, despre vâjthaţ şi despre cine ştie ce alte prostii, când, în afara acestor ziduri, rândurile simpati¬zanţilor lui Cap-de-mort fuseseră îngroşate de încă zece Devoratori ai Morţii.
Îşi ridică privirea spre masa profesorilor. Acolo era cu totul altceva. Dumbledore şi profesoara McGonagall erau cufundaţi într-o discuţie, arătând amândoi extrem de sumbri. Doamna profesoară Lăstar avea Profetul sprijinit de o sticlă de ketchup şi citea atât de concentrată prima pagină, încât nu observase cum gălbenuşul de ou din lingura inertă i se prelingea încet în poală. Între timp, la capătul opus al mesei, profesoara Umbridge mânca dintr-un bol cu fulgi de ovăz cu mare poftă. Era pentru prima oară că ochii ei umflaţi, ca de broască râioasă, nu cercetau Marea Sală şi nu se uitau la elevii care nu se comportau cum se cuvine. Se încrunta în timp ce înghiţea şi din când în când arunca o privire răutăcioasă către partea cealaltă a mesei, unde Dumbledore şi McGonagall discutau atât de aprins.
― Vai de mine... zise Hermione uimită, uitându-se în continuare la ziar.
― Acum ce mai e? zise Harry repede şi destul de iritat.
― Este... groaznic, spuse Hermione afectată.
Împături ziarul pe jumătate la pagina zece şi îl dădu lui Harry şi Ron.

DECESUL TRAGIC AL UNUI ANGAJAT
AL MINISTERULUI MAGIEI

Spitalul Sf. Mungo a promis o anchetă completă aseară, ce angajatul Ministerului Magiei Broderick Bode, în vârstă de 49 de ani, a fost descoperit mort în patul său, sugrumat de o plantă din ghiveci. Vindecătorii chemaţi la faţa locului nu au reuşit să îl readucă la viaţă pe domnul Bode, care fusese rănit într-un accident profesional cu câteva săptămâni înainte de a muri.
Vindecătoarea Miriam Strout, care se ocupa de salonul dom¬nului Bode în momentul incidentului, a fost suspendată şi i s -a reţinut salariul, dar nu a fost de găsit pentru a comenta evenimentul de ieri.
Totuşi, vrăjitorul care este purtător de cuvânt al spitalului a declarat:
"Sf. Mungo regretă profund moartea domnului Bode, a cărui stare se îmbunătăţise în mod constant înaintea acestui accident tragic. Avem reguli stricte pentru decorarea permisă în saloanele noastre, dar se pare că vindecătoarea Strout, ocupată pe perioada Crăciunului, a trecut cu vederea pericolele plantei de pe noptiera domnului Bode. Având în vedere că exprimarea şi mobilitatea dânsului evoluaseră favorabil, vindecătoarea Strout îl încurajase pe domnul Bode să aibă el însuşi grijă de plantă, fări să îşi dea seama că nu era o Floare-Zburătoare obişnuită, ci un lăstar de Capcana Diavolului, care, când a fost atins de domnul Bode, aflat în convalescenţă, l-a sugrumat imediat.
Sf. Mungo încă nu poate să explice prezenţa plantei în salon şi roagă toate vrăjitoarele sau vrăjitorii care au informaţii despre acest caz să le facă publice."

― Bode... zise Ron. Bode. Îmi sună cunoscut...
― L-am văzut, şopti Hermione. La Sf. Mungo, ţii minte? Era în patul de vizavi de cel al lui Lockhart, stătea cu ochii în tavan. Şi am văzut când i s-a adus Capcana Diavolului. Vindecătoarea a zis că era un cadou de Crăciun.
Harry cercetă iar articolul. Un sentiment de groază îi ridică fierea în gât.
― Cum de nu am recunoscut Capcana Diavolului? Am mai văzut-o... am fi putut să împiedicăm asta.
― Cine s-ar fi aşteptat să apară Capcana Diavolului într-un spital deghizată în plantă de ghiveci? zise Ron tăios. Nu este vina noastră, cel care i-a trimis-o tipului e de vină! Trebuie să fie un nenorocit, de ce n-a verificat ce-a cumpărat?
― Ah, Ron, fii serios! zise Hermione tulburată. Doar nu crezi că cineva poate să pună Capcana Diavolului într-un ghiveci şi să nu-şi dea seama că-l ucide pe cel care o să încerce s-o atingă? Asta... asta a fost crimă... şi încă o crimă inteligentă... dacă planta a fost trimisă anonim, cum se va putea afla cine e vinovat?
Harry nu se gândea la Capcana Diavolului. Îşi amintea cum luase liftul, până la etajul nouă din incinta Ministerului în ziua audierii sale şi de bărbatul pământiu la faţă care se urcase la etajul atriumului.
― L-am cunoscut pe Bode, zise el rar. L-am văzut cu tatăl tău la Minister.
Ron rămase cu gura căscată.
― L-am auzit pe tata vorbind de el acasă! Era un "nevorbitor" ― lucra la Departamentul Misterelor!
Se uitară unii la alţii preţ de o clipă, după care Hermione trase ziarul înapoi spre ea, îl închise, se uită urât timp de o secundă la pozele de pe prima pagină ale celor zece Devoratori ai Morţii care evadaseră din Azkaban şi sări în picioare.
― Unde te duci? zise Ron, luat prin surprindere.
― Să trimit o scrisoare, răspunse Hermione, aruncându-şi ghiozdanul pe umăr. Este... mă rog, nu ştiu dacă... dar merită să încerc... şi sunt singura care poate să o facă.
― Urăsc când face asta, mormăi Ron, ridicându-se cu Harry de la masă şi croindu-şi drum, mai încet, afară din Marea Sală. Chiar ar muri dacă ne-ar spune măcar de data asta ce pune la cale? I-ar lua cam zece secunde... hei, Hagrid!
Hagrid stătea lângă uşile din holul de la intrare, aşteptând să treacă un grup de elevi de la Ochi-de-Şoim. Era încă la fel de plin de vânătăi cum fusese în ziua când se întorsese din misiunea cu uriaşii şi avea o nouă tăietură chiar pe nas.
― E totul în ordine cu voi? întrebă el, încercând să stoarcă un zâmbet, dar nereuşind decât un fel de grimasă de durere.
― Hagrid, te simţi bine? întrebă Harry, urmându-l în timp ce se mişca greoi după cei de la Ochi-de-Şoim.
― Mi-e bine, mi-e bine, spuse Hagrid cu o falsă detaşare, gesticulând cu o mână şi ratându-l de puţin pe profesorul Vector, care trecea speriat pe lângă el. Sunt doar ocupat, ştiţi voi, ca de obicei... am de pregătit lecţii... câteva salamandre au nişte solzi ruginiţi... şi sunt în perioada de probă, bâigui el.
― Eşti în perioada de probă? zise Ron foarte tare, încât mulţi dintre elevii care treceau prin jur întoarseră capul curioşi. Îmi pare rău... cum adică... eşti în perioada de probă? şopti el.
― Da, spuse Hagrid. Nici nu mă aşteptam la altceva, sincer să fiu. Poate că voi nu v-aţi dat seama, dar inspecţia aceea nu a mers prea bine, ştiţi voi... mă rog, asta e, oftă el profund. Ar fi bine să mai frec salamandrele alea cu nişte pudră de chilli sau or să le cadă cozile peste câteva săptămâni. Ne mai vedem, Harry... Ron...
Ieşi târşâindu-şi picioarele pe uşa dublă de la intrare şi coborî treptele de piatră către terenul udat de ploaie. Harry îl privi cum se îndepărta, întrebându-se la câte veşti proaste trebuia să mai reziste.
Faptul că Hagrid era în perioada de probă deveni o informaţie cunoscută în toată şcoala pe parcursul următoarelor câteva zile, însă, spre indignarea lui Harry, aproape nimeni nu părea supărat din cauza asta; ba chiar unii elevi, printre care mai ales Draco Reacredinţă, erau de-a dreptul încântaţi. Cât despre moartea stranie de la Sf. Mungo a unui angajat enig¬matic de la Departamentul Misterelor, se părea că Harry, Ron şi Hermione erau singurii care ştiau şi cărora le păsa. Acum exista un singur subiect de conversaţie: cei zece Devoratori ai Morţii care evadaseră şi a căror poveste se răspândise în sfârşit prin şcoală, de la cei care citeau ziarele. Umblau nişte zvonuri conform cărora unii dintre condamnaţi fuseseră văzuţi în Hogsmeade, crezând că se ascundeau la "Urlet în noapte" şi că aveau să intre cu forţa în Hogwarts, exact aşa cum făcuse cândva Sirius Black.
Cei care proveneau din familii de vrăjitori crescuseră auzind numele acestor Devoratori ai Morţii rostite cu aproape la fel de multă teamă ca al lui Cap-de-Mort; crimele pe care le comiseseră în timpul stăpânirii înfiorătoare a lui Cap-de-Mort erau legendare. Printre elevii de la Hogwarts se aflau rude ale victimelor lor, care acum deveneau fără să vrea subiectele unui fel de celebritate derivată în timp ce mergeau pe holuri: Susan Bones, al cărei unchi, mătuşă şi veri muriseră toţi de mâna unuia dintre cei zece, spuse posomorâtă în timpul orei de Ierbologie că acum îşi dădea seama cam cum era să fii în locul lui Harry.
― Şi nu ştiu cum poţi să suporţi... este groaznic, zise ea scurt, punând mult prea mult băligar de dragon pe tava ei cu lăstari de Strigă-Pocnituri, făcându-le să se zbată şi să chiţăie nemulţumite.
Era adevărat că, mai nou, Harry era subiectul unui nou val de şuşoteli şi arătări cu degetul pe holuri, şi totuşi, avu impresia că detectează o uşoară diferenţă în tonul vocilor care şuşoteau. Acum păreau mai degrabă curioase decât ostile şi era sigur că auzise de vreo două-trei ori fragmente de conversaţie care sugerau că vorbitorii nu erau mulţumiţi de versiunea Profetului legată de felul şi motivul pentru care reuşiseră să evadeze din fortăreaţa Azkaban cei zece Devoratori ai Morţii. În confuzia şi frica lor, se părea că oamenii care se îndoiau se întorceau către singura explicaţie disponibilă: cea pe care o prezentau Harry şi Dumbledore încă de anul trecut.
Starea de spirit a elevilor nu fusese singura care se schimbase. Acum era relativ obişnuit să întâlneşti doi-trei profesori discutând pe holuri în şoapte joase şi imperioase şi întrerupându-şi conversaţiile în clipa în care vedeau că se apropiau elevi.
― Este evident că nu mai pot să vorbească nestingheriţi în cancelarie, zise Hermione încet, după ce ea, Harry şi Ron trecură într-o zi pe lângă profesoarele McGonagall şi Lăstar şi profesorul Flitwick, adunaţi în faţa clasei de Farmece. Nu cu Umbridge aici.
― Credeţi că au noutăţi? zise Ron, uitându-se peste umăr la cei trei profesori.
― Dacă ştiu, atunci noi nu o să aflăm nimic, nu-i aşa? zise Harry supărat. În orice caz, după Decretul... la ce număr am ajuns?
Căci în dimineaţa de după evadarea din Azkaban apăruseră noi anunţuri pe avizierele din case:

DIN ORDINUL MARELUI INCHIZITOR DE LA HOGWARTS

De acum înainte le este interzis profesorilor să le dea elevilor informaţii care nu sunt strict legate de materiile pentru a căror predare sunt plătiţi.
Cele de mai sus sunt în conformitate cu Decretul Educaţional numărul Douăzeci şi Şase.
Semnat: Dolores Jane Umbridge, Mare Inchizitor

Acest decret de ultimă oră fusese subiectul multor glume printre elevi. Lee Jordan îi arătase lui Umbridge că, în conformitate cu noua regulă, nu avea voie să îi certe pe Fred şi pe George pentru că se jucau de-a Pocnitura Explozivă în fundul clasei.
― Pocnitura Explozivă nu are nici o legătură cu Apărarea împotriva Magiei Negre, doamnă profesoară! Nu este o informaţie care să aibă legătură cu materia dumneavoastră!
Când Harry îl văzu pe Lee după aceea, dosul palmei îi sângera destul de tare. Harry îi recomandă esenţa de Murtlap.
Harry crezuse că evadarea din Azkaban ar fi umilit-o puţin pe Umbridge, care ar fi putut să fie stânjenită de ca¬tastrofa ce avusese loc chiar sub nasul mult iubitului ei Fudge. Însă se părea că doar îi crescuse dorinţa nestăvilită de a controla ea însăşi fiecare aspect al vieţii de la Hogwarts. Părea hotărâtă să obţină cel puţin o concediere cât de curând şi singura problemă era dacă primul demis avea să fie profesoara Trelawney sau Hagrid.
Acum, fiecare lecţie de Previziuni despre Viitor şi Grijă faţă de Creaturile Magice era ţinută în prezenţa lui Umbridge şi a clipboard-ului ei. Stătea la pândă lângă foc, în camera foarte parfumată din turn, întrerupând discursurile din ce în ce mai isterice ale profesoarei Trelawney cu întrebări dificile despre Ornitomanţie şi Heptomologie, insistând să prezică răspun¬surile elevilor înainte ca ei să le dea şi cerându-i să îşi demon¬streze priceperea pe rând cu globul de cristal, cu frunzele de ceai şi cu runele. Harry credea că doamna profesoară Trelawney mai avea puţin şi urma să cedeze presiunii. Trecu de mai multe ori pe lângă ea pe holuri ― ceea ce era oricum o întâmplare foarte neobişnuită, pentru că în mod normal profesoara rămânea în camera ei din turn ― bolborosind înflăcărată în sinea ei, frângându-şi mâinile, aruncând priviri îngrozite peste umăr şi emanând în tot acest timp un miros puternic de sherry fiert. Dacă nu ar fi fost atât de îngrijorat pentru Hagrid, i-ar fi părut rău de ea ― dar dacă unul dintre ei avea să îşi piardă postul, din punctul de vedere al lui Harry nu exista decât o singură variantă convenabilă.
Din nefericire, Harry nu observase că Hagrid nu părea să se descurce mai bine ca Trelawney. Deşi lăsa impresia că urmase sfatul lui Hermione şi, încă dinainte de Crăciun, nu le arătase nimic mai înfricoşător decât un Crup ― o creatură care nu putea fi deosebită de un terrier Jack Russell decât după coada bifurcată ― se părea că Hagrid îşi pierduse cu¬rajul. În timpul lecţiilor era distrat şi tresărea mereu, pierzându-şi firul în ceea ce le spunea elevilor, răspunzând greşit la întrebări şi uitându-se mereu neliniştit spre Umbridge. De asemenea, era mai distant cu Harry, Ron şi Her¬mione decât fusese vreodată, şi le interzisese cu totul să îl viziteze după ce se lăsa întunericul.
― Dacă vă prinde, o să fim cu toţii duşi la eşafod, le spuse el scurt, iar cei trei fraţi, care nu nu doreau să facă ceva care ar fi putut să-i primejduiască şi mai tare slujba, se abţinură să se mai ducă seara la coliba lui.
Lui Harry i se părea că Umbridge îl priva treptat de tot ceea ce îi făcea viaţa frumoasă la Hogwarts: vizitele la coli¬ba lui Hagrid, scrisorile de la Sirius, Fulgerul şi vâjthaţul. Se răzbună la rândul lui în singurul mod în care putea... dublându-şi eforturile pentru A.D.
Harry fu mulţumit că toţi, inclusiv Zacharias Smith, fuse¬seră convinşi să muncească mai mult ca niciodată de vestea că zece Dementori ai Morţii erau încă în libertate, dar progresul cel mai evident fusese făcut de Neville. Vestea evadării celor care îi atacaseră părinţii produsese o schimbare ciudată, poate chiar puţin alarmantă. Nu vorbise niciodată de întâlnirea cu Harry, Ron şi Hermione în salonul închis de la Sf. Mungo şi, urmându-i exemplul, nici ei nu spuseseră nimic despre asta. Neville nu suflase un cuvânt nici despre cum scăpaseră Bellatrix şi colegii ei torţionari. De fapt, abia dacă mai vorbea în timpul întâlnirilor A.D., lucrând întruna la fiecare nouă vrajă şi contrablestem învăţate de la Harry, având chipul rotofei schimonosit de concentrare, părând indiferent la afecţiuni sau accidente şi muncind mai mult decât toţi ceilalţi din cameră. Progresa atât de repede, încât devenise enervant, iar când Harry le predă Vraja Scut ― un mod de a respinge vrăjile minore pentru a se putea întoarce asupra agresorului Hermione fu singura care stăpâni vraja mai repede ca Neville Harry ar fi dat orice să facă progrese la fel de mari la Occlumanţie cum făcea Neville în timpul întâlnirilor A.D.
Orele lui Harry cu Plesneală, care începuseră destul de rău, nu se îmbunătăţeau. Din contră, Harry simţea că era din ce mai nepriceput cu fiecare lecţie.
Înainte să fi început să studieze Occlumanţia, cicatricea îl usturase câteodată, de obicei în timpul nopţii sau după una dintre străfulgerările acelea stranii, în care-i apăreau gândurile şi stările lui Cap-de-Mort. Mai nou, însă, cicatricea îl ustura aproa¬pe tot timpul şi avea adeseori izbucniri de supărare sau veselie care nu aveau legătură cu ce i se întâmpla în clipa aceea, fiind însă însoţite întotdeauna de junghiuri în zona cicatricei. Avea îngrozitoarea senzaţie că se transforma într-un fel de antenă care era aranjată pe frecvenţa fluctuaţiilor stărilor de spirit ale lui Cap-de-Mort şi era sigur că această sensibilitate i se trăgea de la prima lecţie de Occlumanţie cu Plesneală. Mai mult, acum visa că mergea pe holul către intrarea în Departamentul Misterelor aproape în fiecare seară, iar visele culminau cu el în care stătea în faţa uşii negre şi simple dornic, să intre.
― Poate că este puţin ca o boală, zise Hermione, arătân¬du-se îngrijorată când Harry li se confesă ei şi lui Ron. O febră sau ceva de genul ăsta. Ca să te faci bine trebuie mai întâi să te simţi rău.
― Lecţiile cu Plesneală o agravează, zise Harry scurt, frecându-şi fruntea. M-am săturat să mă doară cicatricea şi m-am plictisit să merg pe holul ăla în fiecare noapte. Nu-mi doresc decât să se deschidă uşa aia, m-am săturat să stau şi să mă holbez la ea...
― Nu este deloc amuzant, spuse Hermione tăios. Dum¬bledore nu vrea să visezi deloc coridorul ăla, altfel nu l-ar fi rugat pe Plesneală să te înveţe Occlumanţie. Nu trebuie decât să munceşti puţin mai mult la ore.
― Dar muncesc! zise Harry iritat. Să încerci şi tu... cu Ples¬neală, care încearcă să îţi intre în cap... să ştii că nu-i deloc amuzant!
― Poate că... zise Ron rar.
― Poate că, ce? spuse Hermione, destul de afectată.
― Poate că nu este vina lui Harry că nu îşi poate închide mintea, zise Ron sumbru.
― Ce vrei să spui? întrebă Hermione.
― Păi, poate că de fapt Plesneală nu încearcă să-l ajute pe Harry...
Harry şi Hermione se uitară la el cu ochii mari. Ron îi privi posomorât şi cu subînţeles când pe unul, când pe altul.
― Poate, zise el din nou, dar mai încet, că de fapt încearcă să-i deschidă mintea lui Harry şi mai tare... ca să-i fie mai uşor Ştiţi-Voi-Cui...
― Taci din gură, Ron, spuse Hermione supărată. De câte ori l-ai suspectat pe Plesneală şi când ai avut dreptate? Dumbledore are încredere în el, lucrează pentru Ordin, asta ar trebui să fie de ajuns.
― A fost un Devorator al Morţii, zise Ron încăpăţânat. Şi nu am avut niciodată dovezi că într-adevăr a trecut în cealaltă tabără.
― Dumbledore are încredere în el, repetă Hermione. Şi dacă nu putem să avem încredere în Dumbledore, nu mai putem avea încredere în nimeni.

*

Cu atâtea griji şi atâtea lucruri de făcut ― cantităţi imense de teme care îi făceau adeseori pe cei din anul cinci să lucreze mult după miezul nopţii, întâlnirile secrete A.D. şi lecţiile regulate cu Plesneală ― ianuarie trecu alarmant de repede. Înainte ca Harry să îşi dea seama, sosise februarie, care adusese o vreme mai caldă şi mai umedă, precum şi perspectiva celei de-a doua vizite la Hogsmeade din acel an. Harry avusese foarte puţin timp liber pentru a sta de vorbă cu Cho de când fuseseră de acord să viziteze satul împreună, însă deodată se trezi pus în faţa unei Zile a Îndră¬gostiţilor pe care avea să o petreacă integral în compania ei.
În dimineaţa zilei de paisprezece se îmbrăcă şi mai atent ca de obicei. El şi Ron ajunseră la micul dejun chiar la timp pen¬tru sosirea bufniţelor cu poşta. Hedwig nu era acolo ― nu că Harry ar fi aşteptat-o ― însă, când se aşezară, Hermione trăgea de o scrisoare din ciocul unei bufniţe cafenii necunoscute.
― Era şi timpul! Dacă nu venea azi... zise ea, deschizând entuziasmată plicul şi scoţând o mică bucată de pergament.
Ochii i se mişcară rapid de la stânga la dreapta, în timp ce parcurgea mesajul, iar pe chip îi apăru o expresie sum¬bră de mulţumire.
― Harry, fii atent, zise ea, ridicându-şi privirea, este foarte important. Crezi că ne-am putea întâlni la "Trei mături" pe la prânz?
― Păi... nu ştiu, zise Harry nesigur. Cho s-ar putea să se aştepte să petrec toată ziua cu ea. Nu am stabilit ce o să facem.
― Păi, adu-o şi pe ea dacă e nevoie, spuse Hermione imperios. Dar vii?
― Mă rog... da, dar de ce?
― Nu am timp să îţi spun acum, trebuie să răspund re¬pede la scrisoarea asta.
Şi ieşi repede din Marea Sală, ţinând scrisoarea strâns într-o mână şi o felie de pâine prăjită în cealaltă.
― Tu vii? îl întrebă Harry pe Ron, însă acesta clătină din cap destul de posomorât.
― Nu pot să vin deloc în Hogsmeade; Angelina vrea o zi întreagă de antrenament. De parcă ar ajuta la ceva; suntem cea mai proastă echipă pe care am văzut-o vreodată. Să-i vezi pe Sloper şi pe Kirke, sunt jalnici, chiar mai răi decât mine. Nu ştiu de ce Angelina nu vrea să mă lase să-mi dau de¬misia, zise el cu un oftat adânc
― Pentru că eşti bun când eşti în formă, zise Harry enervat. Îi era foarte greu să-i împărtăşească nefericirea lui Ron, când el însuşi ar fi dat aproape orice ca să joace în apropia¬tul meci cu Astropufii. Ron părea să fi observat tonul lui Harry, pentru că nu mai pomeni de vâjthaţ în timpul micu¬lui dejun şi se despărţi apoi de el cu o oarecare răceală. Ron plecă spre terenul de vâjthaţ, iar Harry, după ce încercă să-şi netezească părul, uitându-se cum îi era reflectat pe spatele unei linguriţe, se îndreptă singur către holul de intrare, ca să se întâlnească acolo cu Cho, simţindu-se foarte neliniştit şi întrebându-se despre ce Dumnezeu aveau să vorbească.
Îl aştepta stând puţin într-o parte în faţa uşii duble de ste¬jar de la intrare şi arătând foarte bine, cu părul strâns la spate într-o coadă lungă de cal. Harry îşi simţea picioarele prea mari pentru corpul său în timp ce mergea spre ea şi deodată, cu groază, fu conştient de braţele sale şi de cât de penibil trebuiau să arate, balansându-i-se pe lângă corp.
― Bună, zise Cho cu răsuflarea întretăiată.
― Bună, spuse Harry.
Se uitară unul la altul preţ de o clipă, iar apoi Harry zise:
― Păi... ăă... ce zici, mergem?
― A... da...
Se alăturară cozii de elevi care erau verificaţi de Filch, întâlnindu-şi din când în când privirile şi zâmbind nehotărâţi, însă fără să îşi vorbească. Harry fu uşurat când ajunseră amândoi afară la aer curat, descoperind că era mai uşor să mergi în tăcere decât să stai pur şi simplu pe loc, cu un aer stânjenit. Era o zi destul de răcoroasă, cu puţin vânt, iar când trecură pe lângă stadionul de vâjthaţ, Harry îi zări pe Ron şi pe Ginny zburând pe deasupra tribunelor şi simţi o durere înfiorătoare în suflet la gândul că nu era şi el acolo cu ei.
― Îţi lipseşte mult, nu-i aşa? zise Cho.
Întoarse privirea şi văzu că fata îl urmărea.
― Da, oftă el. Aşa este.
― Mai ţii minte când am jucat prima oară unul împotrivii celuilalt, în anul trei? îl întrebă ea.
― Da, zise Harry, zâmbind. M-ai blocat la fiecare fază.
― Şi Baston ţi-a spus să nu faci pe cavalerul şi să mă dobori de pe mătură dacă e nevoie, zise Cho cu un surâs nostalgic. Am auzit că a fost selecţionat de Mândria din Portrete, aşa este?
― Nu, de Puddlemere United; m-am întâlnit cu el anul trecut la Cupa Mondială.
― A, şi noi ne-am întâlnit tot acolo, mai ţii minte? Eram în acelaşi loc din tabără. A fost foarte frumos, nu-i aşa?
Discutară despre Cupa Mondială de Vâjthaţ pe tot din mul către ieşire şi dincolo de porţi. Lui Harry aproape că nu îi venea să creadă cât de uşor era să îi vorbească ― de fapt, nu era cu nimic mai greu decât când vorbea cu Ron şi Hermione ― şi tocmai începea să se simtă încrezător şi vesel, când trecu pe lângă ei o gaşcă mare de fete de la Viperini, printre care şi Pansy Parkinson.
― Potter şi Chang! strigă Pansy, pe un fundal de chicoteli batjocoritoare. Vai, Chang, nu prea îmi plac gusturile tale... Diggory măcar era chipeş!
Fetele grăbiră pasul, vorbind şi chiuind într-o manieră agresivă, aruncând multe priviri cu tâlc peste umăr, către Harry şi Cho, şi lăsând în urmă o tăcere stânjenitoare. Harry nu mai ştiu ce să spună despre vâjthaţ, iar Cho, care roşise puţin, se uita în jos.
― Ia zi... unde vrei să mergem? o întrebă Harry când intrară în Hogsmeade.
Strada principală era plină de elevi care mergeau agale într-o parte şi în alta, uitându-se în vitrinele magazinelor şi pierzând timpul strânşi pe trotuare.
― A... oriunde, zise Cho, ridicând din umeri. Ăă... ce zici, să ne uităm prin magazine sau altceva de genul ăsta?
Se îndreptară spre "Dervish şi Banges". Pe vitrină fusese lipit un afiş mare, la care se uitau câţiva localnici. Se dădură la o parte când se apropiară Harry şi Cho, iar Harry se trezi privind din nou fotografiile celor zece Devoratori ai Morţii care evadaseră. Afişul începea clasic: "Din ordinul Ministerului Magiei"; se oferea o recompensă de o mie de galioni oricărei vrăjitoare sau oricărui vrăjitor ce avea informaţii care ajutau la prinderea unuia dintre puşcăriaşii prezentaţi.
― Este ciudat, nu-i aşa? zise Cho încet, uitându-se în sus la pozele Devoratorilor Morţii. Ţii minte când a evadat Sirius Black şi în Hogsmeade era plin de Dementori care veniseră să-l caute? Acum sunt în libertate zece Devoratori ai Morţii şi nu e nici urmă de Dementor prin zonă...
― Da, spuse Harry, dezlipindu-şi ochii de pe chipul lui Bellatrix Lestrange ca să cerceteze strada principală. Da, chiar este ciudat.
Nu îi părea rău că nu existau Dementori prin apropiere, dar acum, gândindu-se mai bine, constată că absenţa lor era edificatoare. Nu numai că-i lăsaseră pe Devoratorii Morţii să evadeze, dar nici măcar nu se oboseau să îi caute... se părea că nu se mai aflau deloc sub controlul Ministerului.
Cei zece Devoratori ai Morţii evadaţi îi priveau din vitri¬na fiecărui magazin pe lângă care Harry trecu alături de Cho. Când ajunseră în faţa magazinului lui Scrivenshaft, începu să plouă; picături reci, mari, îl bombardau pe Harry pe faţă şi la ceafă.
― Ăă... vrei să mergem să bem o cafea? zise Cho, făcând o nouă încercare, în timp ce ploaia se înteţea.
― Da, sigur, răspunse Harry, uitându-se în jur. Unde?
― A, ştiu un loc tare drăguţ chiar mai sus; nu ai mai fost niciodată la doamna Puddifoot? zise ea veselă, conducându-l pe un drum lăturalnic şi apoi într-o ceainărie pe care Harry nu o mai observase până atunci.
Era un locşor înghesuit şi plin de aburi, unde totul părea decorat cu volănaşe sau funde. Lui Harry îi aminti într-un mod neplăcut de biroul lui Umbridge.
― Drăguţ, nu-i aşa? spuse Cho bucuroasă.
― Ăă... da, spuse Harry nesincer.
― Uite, au pus decoraţii de Ziua Îndrăgostiţilor! zise Cho, arătând spre mai mulţi îngeraşi de aur, care pluteau dea¬supra fiecărei măsuţe rotunde, aruncând din când în când confeti roz peste cei aşezaţi în jurul lor.
― Oho...
Se aşezară la ultima masă liberă, care era lângă fereastra aburită. Roger Davies, căpitanul de vâjthaţ al Ochilor-de-Şoim, stătea la câţiva metri de ei cu o fată blondă şi drăguţă. Se ţineau de mână. Priveliştea îl făcu pe Harry să se simtă stân¬jenit, mai ales când, uitându-se în jur prin ceainărie, văzu că peste tot erau numai cupluri, toate ţinându-se de mână. Poate că Cho se aştepta ca şi el să o ţină de mână.
― Ce să vă aduc, dragii mei? zise doamna Puddifoot, o femeie robustă, cu un coc negru foarte lucios, strecurându-se cu mare dificultate printre masa lor şi cea a lui Roger Davies.
― Două cafele, vă rog, spuse Cho.
Până le sosiră cafelele, Roger Davies şi prietena lui începură să se sărute peste zaharniţă. Harry şi-ar fi dorit să nu facă asta; avea impresia că Davies stabilea un standard pe care Cho avea să se aştepte în curând să-l respecte şi el. Simţi că i se înfierbântă chipul şi încercă să se uite pe geam, însă acesta era atât de aburit, încât nu văzu strada de din¬colo de ea. Pentru a amâna momentul în care avea să fie nevoit să se uite la Cho, privi spre tavan, de parcă ar fi exa¬minat zugrăveala, şi primi o mână de confeti direct în faţă de la îngeraşul plutitor.
După alte câteva minute dureroase, Cho aduse vorba de Umbridge. Harry se aruncă uşurat asupra subiectului şi petrecură nişte momente fericite vorbind-o de rău, însă subiectul fusese deja atât de bine speculat în timpul întâl¬nirilor A.D., încât nu dură mult. Iar se lăsă tăcerea. Harry era foarte conştient de zgomotele care veneau de la masa alăturată şi căută disperat un alt subiect.
― Ăă... fii atentă, vrei să mergi cu mine la "Trei mături" la prânz? Mă întâlnesc cu Hermione Granger acolo.
Cho ridică din sprâncene.
― Te întâlneşti cu Hermione Granger? Azi?
― Da. Păi, ea m-a rugat, aşa că m-am gândit să merg. Vrei să vii cu mine? A spus că nu contează dacă vii.
― A... ce... ce drăguţ din partea ei.
Însă Cho nu părea să creadă deloc că era drăguţ. Din contră, vorbise pe un ton glacial şi dintr-o dată devenise relativ neîngăduitoare.
Mai trecură alte câteva minute într-o tăcere absolută, iar Harry îşi bău cafeaua atât de repede, încât urma să aibă ne¬voie cât de curând de încă o ceaşcă. Lângă ei, Roger Davies şi prietena lui păreau să fie lipiţi unul de altul în dreptul buzelor.
Mâna lui Cho era pe masă, lângă ceaşcă, şi Harry simţi impulsul tot mai puternic de a i-o lua într-a lui. Pur şi simplu fă-o, îşi spuse el, în timp ce în piept îi creşteau panica şi emoţia, pur şi simplu întinde mâna şi apuc-o. Era uimitor cu de greu îi venea să întindă mâna vreo douăzeci de cen¬timetri şi să o atingă pe a ei, prin comparaţie cu prinderea din zbor a hoţoaicei rapide...
Însă exact când îşi mişcă mâna spre ea, Cho şi-o ridică de pe masă. Acum urmărea cu o expresie oarecum interesată de felul cum Roger Davies se săruta cu prietena lui.
― Ştii, m-a invitat în oraş, zise ea încet. Acum câteva săptămâni. Roger. Însă l-am refuzat.
Harry, care înşfăcase zaharniţa ca să îşi motiveze mişcarea furtunoasă peste masă, pricepu de ce îi spunea una ca asta. Dacă îşi dorea să stea la masa alăturată şi să fie sărutată păti¬maş de Roger Davies, de ce fusese de acord să iasă cu el?
Harry nu zise nimic. Îngeraşul mai aruncă o mâna de confeti peste ei; o parte aterizară în ultimele înghiţituri de cafea rece pe care Harry fusese pe punctul să le bea.
― Anul trecut am venit aici cu Cedric, zise Cho.
În cele două secunde cât îi luă ca să îşi dea seama ce-i spusese fata, Harry simţi un gol în stomac. Nu îi venea să creadă că vroia să vorbească despre Cedric acum, când erau înconjuraţi de cupluri care se sărutau şi când deasupra capetelor lor plutea un îngeraş.
Când Cho vorbi din nou, vocea ei fu puţin mai ridicată.
― Vreau să te întreb ceva de foarte mult timp... Cedric... a... a... a zis ceva despre mine înainte să moară?
Acesta era ultimul subiect despre care şi-ar fi dorit Harry să discute, iar Cho era ultima persoană cu care i-ar fi plăcui s-o facă.
― Păi... nu... zise el încet. Nu... nu a avut timp să zică nimic. Ăă... deci... ai... ai parte de mult vâjthaţ în vacanţe? Ţii cu Tornadele, nu-i aşa?
Glasul său avu o veselie şi o voioşie falsă. Spre groaza lui, văzu că ochii ei erau iar plini de lacrimi, exact aşa cum fu¬seseră la ultima întâlnire A.D. de dinainte de Crăciun.
― Ştii, zise el disperat, aplecându-se ca să nu poată să-l audă altcineva, hai să nu mai vorbim despre Cedric acum... hai să vorbim despre altceva...
Însă se părea că şi acum spusese ceva nepotrivit.
― Am crezut, zise ea, cu lacrimile prelingându-i-se pe masă, am crezut că tu ai... ai... ai putea să înţelegi! Simt nevoia să vorbesc despre asta! În mod sigur simţi şi tu ne... nevoia să vorbeşti despre asta! Cum să-ţi spun, ai văzut cum s-a întâmplat, nu-i aşa?
Totul mergea îngrozitor de rău; prietena lui Roger Davies chiar se dezlipise de el ca să se uite la Cho cum plângea.
― Păi... am vorbit despre asta, cu Ron şi Hermione, spuse Harry în şoaptă, dar...
― A, cu Hermione Granger vorbeşti despre asta! spuse ea tare, cu obrajii scăldaţi de lacrimi.
Se întrerupseră şi alte cupluri care se sărutau, ca să se holbeze la ea.
― Dar cu mine nu vorbeşti! Poate că ar fi mai bine dacă am... am... plăti nota chiar acum şi dacă te-ai duce să te întâl¬neşti cu Hermione Granger, ceea ce este evident că îţi doreşti!
Harry se uită la ea cu ochii mari, extrem de derutat, în timp ce ea înşfăca un şerveţel şi începea să-şi şteargă de zor chipul lucios.
― Cho? zise el şters, dorindu-şi ca Roger să îşi ia prietena şi să înceapă să o sărute din nou, pentru ca fata să nu se mai holbeze la el şi la Cho.
― Hai, pleacă! spuse ea, plângând acum în şerveţel. Nu ştiu de ce m-ai mai invitat în oraş, dacă ai de gând să aranjezi întâlniri cu alte fete chiar după ce te vezi cu mine... cu câte te mai întâlneşti după Hermione?
― Nu este aşa! zise Harry, atât de uşurat când înţelese în sfîrşit de ce era supărată, încât râse, ceea ce, îşi dădu seama cu o fracţiune de secundă prea târziu, fusese o greşeală.
Cho sări în picioare. Acum în ceainărie se făcuse o linişte generală şi toată lumea îi urmărea.
― Pe curând, Harry, spuse ea dramatic şi se duse furtunos spre uşă, sughiţând puţin, o deschise cu putere şi ieşi grăbită în ploaia torenţială.
― Cho! strigă Harry după ea, însă uşa se închisese deja în urma ei cu un pocnet sonor.
În ceainărie se auzea musca. Toate perechile de ochi erau aţintite asupra lui Harry. Acesta aruncă un galion pe masă, îşi scutură grămada de confeti roz din păr şi ieşi pe uşă după Cho.
Acum ploua tare, iar fata nu era nicăieri. Pur şi simplu nu înţelegea ce se întâmplase; cu o jumătate de oră în urmă, se înţelegeau perfect.
― Femeile! murmură el supărat, mergând pe strada spălata de ploaie cu mâinile în buzunare. De fapt, de ce ţinea morţiş să vorbească despre Cedric? De ce voia să deschidă un subiect care o făcea să se comporte ca o stropitoare umană?
O luă la dreapta şi începu să alerge stropind în stânga şi în dreapta, iar în câteva minute ajunse în prag la "Trei mături". Ştia că era prea devreme pentru a se întâlni cu Hermione, însă crezu că avea şanse să dea peste cineva cu care să îşi poată petrece timpul până atunci. Îşi dădu părul ud din ochi şi se uită în jur. Hagrid stătea singur într-un coli şi părea posomorât.
― Bună, Hagrid! zise el, după ce se strecură printre mese¬le înghesuite şi se aşeză lângă el.
Hagrid tresări şi se uită la Harry, de parcă nu l-ar fi recunoscut. Harry observă că avea două tăieturi noi pe faţă şi încă nişte vânătăi recente.
― A, tu eşti, Harry, zise Hagrid. Eşti bine?
― Da, sunt bine, minţi Harry şi simţi că, pe lângă Hagrid, care era dărâmat şi amărât, el nu prea avea de ce să se plângă. Ăă... tu cum te lauzi?
― Eu? zise Hagrid. A, excelent, Harry, excelent.
Se uită în adâncimile halbei sale de cositor, care era mare cât o găleată, şi oftă. Harry nu ştia ce să-i spună. Rămaseră un timp în tăcere, unul lângă altul. Apoi Hagrid zise brusc:
― Suntem în aceeaşi barcă, tu şi cu mine, nu-i aşa, 'Arry?
― Ăă... zise Harry.
― Da... am mai zis-o şi altădată... amândoi nişte străini, oarecum, zise Hagrid, dând cu înţelepciune din cap. Şi amândoi orfani. Da... amândoi orfani.
Luă o sorbitură generoasă din halbă.
― Contează să ai o familie de treabă, spuse el. Tatăl meu era de treabă. Şi părinţii tăi la fel. Dacă ar fi trăit, altfel ar fi fost viaţa, nu?
― Da... presupun că da, zise Harry prevenitor, căci Hagrid părea să fie într-o stare foarte ciudată.
― Familia, zise acesta sumbru. Orice s-ar spune, sângele contează...
Şi îşi şterse un firişor de sânge care i se prelinsese în ochi.
― Hagrid, zise Harry, fără să se poată abţine, de unde ai toate rănile astea?
― Cum? spuse Hagrid, luat prin surprindere. Ce răni?
― Toate rănile astea! zise Harry, arătând spre chipul uriaşului.
― A... astea-s nişte zgârieturi şi nişte vânătăi obişnuite, Harry, zise Hagrid sec, am o slujbă dură.
Îşi goli halba, o puse la loc pe masă şi se ridică.
― Pe curând, Harry... ai grijă de tine.
Ieşi greoi din bar, părând extrem de necăjit, şi dispăru în ploaia torenţială. Harry îl privi plecând, şi se simţi îngrozitor. Hagrid era nefericit şi ascundea ceva, însă părea hotărât să nu accepte să fie ajutat. Ce se întâmpla? Însă înainte ca Harry să se mai poată gândi la asta, auzi o voce strigându-l pe nume.
― Harry! Harry, aici!
Hermione îi făcea cu mâna din partea cealaltă a camerei. Se ridică şi îşi croi drum spre ea prin barul aglomerat. Era la câteva mese de ea când văzu că Hermione nu era singură. Stătea la masă cu cei mai improbabili colegi de pahar pe care şi i-ar fi putut imagina vreodată: Luna Lovegood şi nimeni alta decât Rita Skeeter, fostă ziaristă la Profetul zilei şi una dintre persoanele pe care nu putea să le sufere.
― Ai venit mai devreme! zise ea, dându-se la o parte ca să-i facă loc să se aşeze. Credeam că eşti cu Cho, nu te aşteptam decât peste cel puţin o oră!
― Cho? zise Rita imediat, învârtindu-se pe scaun ca să se uite atentă la Harry. O fată?
Îşi înşfăcă geanta din piele de crocodil şi cotrobăi prin ea.
― Nu este treaba ta dacă Harry a fost şi cu o sută de fete, îi spuse Hermione Ritei cu calm. Aşa că poţi să o pui deoparte chiar în clipa asta.
Rita fusese pe punctul de a-şi scoate din geantă pana verde-prăzulie. Arătând de parcă ar fi fost obligată să înghită Sevămizeră, îşi închise geanta la loc cu putere.
― Ce pui la cale? întrebă Harry, luând loc şi uitându-se do la Rita la Luna şi apoi la Hermione.
― "Domnişoara Perfecţiune" tocmai era pe cale să îmi spună când ai venit tu, zise Rita, sorbind zdravăn din bău¬tură. Presupun că am voie să vorbesc cu el, nu-i aşa? o întrebă ea răstit pe Hermione.
― Da, presupun că da, zise Hermione cu răceală.
Ritei nu îi pria şomajul. Părul care fusese cândva aranjat în bucle elaborate îi cădea acum lins şi neîngrijit în jurul feţei. Oja roşie de pe unghiile de patru centimetri era luată pe alocuri şi îi lipseau câteva pietre preţioase false din ramele înaripate. Mai trase o duşcă şi zise din colţul gurii:
― Drăguţă fată, nu-i aşa, Harry?
― Dacă mai scoţi un cuvânt despre viaţa sentimentală a lui Harry, cade toată afacerea şi să ştii că nu glumesc, spuse Hermione enervată.
― Ce afacere? spuse Rita, ştergându-se la gură cu mâneca. Încă nu ai zis nimic de vreo afacere, "domnişoară Superaranjată", nu mi-ai spus decât să vin. Ah, nu o să treacă mult şi...
Trase aer în piept, cutremurându-se.
― Da, da, nu o să treacă mult şi o să scrii alte articole oribile despre Harry şi despre mine, zise Hermione indiferentă. Ştii ceva, ce-ar fi să găseşti pe cineva căreia îi pasă?
― Anul ăsta au publicat o grămadă de articole oribile despre Harry şi fără ajutorul meu, zise Rita, aruncându-i lui Harry o privire piezişă peste marginea paharului şi adăugând într-o şoaptă aspră: Cum te-ai simţit, Harry? Trădat? Mâhnit? Neînţeles?
― Sigur că este supărat, zise Hermione cu o voce dură, limpede. Pentru că i-a spus adevărul Ministrului Magiei, iar Ministrul este prea idiot ca să îl creadă.
― Deci chiar asta crezi, că s-a întors Cel Ce Nu Trebuie Numit? zise Rita, coborând paharul şi supunându-l pe Harry unei cercetări pătrunzătoare, în timp ce degetul îi rătăcea cu jind către încheietoarea genţii din piele de crocodil. Chiar susţii toate tâmpeniile pe care le spune Dumbledore tuturor despre întoarcerea Ştii-Tu-Cui şi crezi că eşti singu¬rul martor?
― Nu am fost singurul martor, se răţoi Harry. Erau şi vreo doisprezece Devoratori ai Morţii acolo. Vrei să-ţi spun cum îi cheamă?
― Cu orice preţ, murmură Rita, căutând iar prin geantă şi privindu-l de parcă ar fi fost cel mai frumos lucru pe care îl văzuse vreodată. Un titlu mare cu litere îngroşate: "Potter acuză..." Un subtitlu, "Harry Potter îi numeşte pe Devoratorii Morţii care sunt încă printre noi". Şi apoi, sub o fotografie drăguţă cu tine, "Supravieţuitorul atacului Ştiţi-Voi-Cui, ado¬lescentul tulburat, Harry Potter, de 15 ani, a dezlănţuit ieri haosul acuzându-i pe membrii respectabili şi de vază ai comunităţii vrăjitoreşti că sunt Devoratori ai Morţii..."
Chiar avea în mână pana de citate rapide, la jumătatea distanţei până la gură, când îi pieri expresia extaziată de pe chip.
― Da, sigur că da, zise ea, coborând pana şi aruncându-i lui Hermione priviri acide, micuţa "domnişoară Perfecţiune" nu vrea să apară povestea asta, nu-i aşa?
― De fapt, zise Hermione cu dulceaţă, exact asta vrea micuţa "domnişoară Perfecţiune".
Rita se holbă la ea. La fel şi Harry. Luna, însă, fredonă încet, visătoare "Weasley e al nostru rege" şi îşi amestecă băutura cu o ceapă pe un băţ de cocteil.
― Vrei să scriu ce zice despre Cel Ce Nu Trebuie Numit? o întrebă Rita pe Hermione cu o voce albă.
― Da, vreau, spuse Hermione. Varianta adevărată. Toate datele. Exact aşa cum ţi le spune Harry. O să-ţi dea toate detaliile, o să-ţi spună numele Devoratorilor Morţii nedescoperiţi pe care i-a văzut acolo, o să-ţi spună cum arată acum Cap-de-Mort... ah, vrei să te controlezi puţin? adăugă ea dispreţuitor, aruncând un şerveţel în partea cealaltă a mesei, căci, la auzul numelui lui Cap-de-Mort, Rita tresărise atât de tare încât îşi vărsase pe ea jumătate din paharul cu whisky-foc.
Rita îşi tampona haina de ploaie ponosită, holbându-se în continuare la Hermione. Apoi zise cu îndrăzneală:
― Profetul nu ar publica-o. În caz că nu ai observat, nimeni nu crede povestea asta trasă de păr. Toţi sunt convinşi că Harry are vedenii. Însă, dacă mă laşi să scriu articolul dintr-un alt unghi...
― Nu ne trebuie un alt articol despre cum şi-a pierdut Harry minţile! zise Hermione supărată. Mulţumim, dar am avut parte de destule de genul ăsta! Vreau să i se dea ocazia să spună adevărul!
― Nu există o piaţă pentru un asemenea articol, spuse Rita cu răceală.
― Vrei să spui că Profetul nu îl va tipări pentru că nu îi lasă Fudge, zise Hermione enervată.
Rita o privi îndelung şi aspru pe Hermione. Apoi, aplecându-se peste masă spre ea, zise pe un ton decis:
― De acord, Fudge are influenţă asupra Profetului, dar până la urmă tot acolo ajungem. Nu vor publica un articol care îl pune pe Harry într-o lumină favorabilă. Nimeni nu vrea să citească aşa ceva. Este împotriva stării de spirit a publicului. Oamenii sunt şi aşa destul de îngrijoraţi din cauza ultimelor evadări din Azkaban. Pur şi simplu nu vor să creadă că s-a întors Ştii-Tu-Cine.
― Deci, Profetul zilei există ca să le spună oamenilor ce vor să audă, da? spuse Hermione usturător.
Rita se îndreptă din nou, cu sprâncenele ridicate, şi îşi goli paharul de whisky-foc.
― Profetul există ca să se vândă, prostuţo, zise ea cu răceală.
― Tatăl meu crede că este un ziar îngrozitor, zise Luna, intrând pe neaşteptate în conversaţie, mâncând din ceapa de la cocteil şi privind-o pe Rita cu ochii ei enormi, exoftalmici, de nebun. Tatăl meu publică articole importante, despre care crede că trebuie să fie ştiute de public. Nu-l interesează să facă bani.
Rita se uită dispreţuitor la Luna.
― Presupun că tatăl tău este directorul unei reviste mici şi idioate din cine ştie ce sătuc, zise ea. Probabil, Douăzeci şi cinci de moduri de a intra în conversaţie cu Încuiaţii şi calendarul următorului târg cu vânzare "Aduci şi Zbori"?
― Nu, spuse Luna, scufundându-şi din nou ceapa în apa de alge, este editorul Zeflemistului.
Rita pufni atât de tare, încât oamenii de la o masă din apropiere întoarseră capetele alarmaţi.
― Articole importante, despre care crede că trebuie să fie ştiute de public, da? zise ea nimicitor. Aş putea să folosesc conţinutul acelei zdrenţe pe post de îngrăşământ pentru grădină.
― Ei bine, asta este şansa ta de a-i ridica puţin standardul, nu-i aşa? zise Hermione agreabil. Luna spune că tatăl ei este foarte mulţumit de ideea unui interviu cu Harry. El este cel care îl va publica.
Rita se holbă o clipă la ele, apoi scoase un urlet de râs.
― Zeflemistul! zise ea, chicotind. Crezi că oamenii or să-l ia în serios dacă o să apară în Zeflemistul?
― Unii oameni nu îl vor lua, spuse Hermione pe un ton ponderat. Dar versiunea evadării din Azkaban pe care a publicat-o Profetul zilei are nişte lacune. Cred că mulţi trebuie să se întrebe dacă nu există o explicaţie mai bună pentru ce s-a întâmplat şi dacă nu pot să aibă acces la o altă variantă, chiar va fi publicată într-o ― se uită cu coada ochiului la Luna. ― Într-o... mă rog, revistă neobişnuită... cred că s-ar putea să fie destul de dornici să o citească.
Rita nu spuse nimic pentru o vreme, ci o privi pe Hermione cu viclenie, cu capul lăsat puţin într-o parte.
― Bine, să presupunem că sunt de acord, zise ea scurt. Ce fel de onorariu voi primi?
― Nu cred că tati îi plăteşte pe oameni ca să scrie pentru revistă, zise Luna visătoare. O fac pentru că este o onoare şi, bineînţeles, ca să îşi vadă numele tipărite.
Rita Skeeter păru să simtă iar un gust puternic de Sevămizeră, în timp ce se lansa asupra lui Hermione.
― Vreţi să o fac pe gratis?
― Păi, da, spuse Hermione cu calm, sorbind din băutură. Dacă nu, după cum ştii foarte bine, voi informa autorităţile că eşti un Animag neînregistrat. Desigur, Profetul ar putea să te plătească foarte generos pentru un articol despre cum este viaţa în Azkaban.
Rita arăta de parcă nimic nu i-ar fi făcut mai multă plăcere decât să înşface umbreluţa de hârtie din paharul lui Hermione şi să i-o bage pe nas.
― Presupun că nu prea am de ales, nu-i aşa? zise Rita, cu vocea tremurându-i puţin.
Îşi deschise iar geanta din piele de crocodil, scoase o bu¬cată de pergament şi îşi ridică pana de citate rapide.
― Tati va fi mulţumit, spuse Luna veselă, chiar dacă Rita îşi încordă un muşchi al maxilarului.
― În ordine, Harry? zise Hermione, întorcându-se spre el. Eşti gata să spui publicului adevărul?
― Presupun că da, spuse Harry, urmărind-o pe Rita cum ţinea pana de citate rapide, gata să scrie pe pergamentul pregătit.
― Atunci, dă-i drumul, Rita, spuse Hermione senină, pescuind o cireaşă de pe fundul paharului.


CAPITOLUL XXVI
VĂZUTE ŞI NEPREVĂZUTE

Luna zise vag că nu ştia când avea să apară interviul Ritei Skeeter cu Harry în Zeflemistul, pentru că tatăl ei aştepta un lung şi minunat articol despre ultimele reperări ale Snorhacului Corn-Şifonat, "şi desigur, ăsta era un articol foarte important, aşa că s-ar fi putut ca cel despre Harry să aştepte numărul următor, "spusese Luna.
Lui Harry nu îi fu uşor să vorbească despre noaptea când se întorsese Cap-de-Mort. Rita îl împinsese să precizeze un de¬taliu neînsemnat, iar Harry îi povestise tot ce îşi amintea, şti¬ind că aceasta era marea sa ocazie de a spune lumii adevărul. Se întrebă câţi aveau să reacţioneze la articol. Bănuia că multora avea să le confirme faptul că era complet nebun, printre altele şi fiindcă articolul său avea să apară alături de nişte prostii monumentale, cum ar fi Snorhacii Corn-Şifonat. Însă evadarea lui Bellatrix Lestrange şi a celorlalţi Devoratori ai Morţii îi indusese lui Harry o dorinţă arzătoare de a face ceva, indiferent dacă acest ceva avea să funcţioneze sau nu...
― Abia aştept să văd ce zice Umbridge despre faptul că faci totul public, spuse Dean la cină miercuri seara, cu un aer uluit.
Seamus înfuleca mari cantităţi de plăcintă cu pui şi şuncă vizavi de Dean, însă Harry ştia că asculta.
― Harry, faci ceea ce trebuie, zise Neville, care stătea în faţa lui, destul de palid, însă gata să-şi continue ideea: Trebuie să fi fost... greu... să vorbeşti despre asta... nu-i aşa?
― Da, murmură Harry, însă oamenii trebuie să ştie de ce este capabil Cap-de-Mort, nu crezi?
― Aşa este, spuse Neville, încuviinţând din cap, şi despre Devoratorii Morţii... oamenii ar trebui să ştie...
Neville îşi lăsă propoziţia neterminată şi se întoarse 1a cartoful său copt. Seamus îşi ridică privirea, însă, când întâlni ochii lui Harry, şi-o plecă la loc în farfurie. După un timp, Dean, Seamus şi Neville plecară către camera de zi, lăsându-i pe Harry şi Hermione să-l aştepte pe Ron, care încă nu luase cina din cauza antrenamentului de vâjthaţ.
Cho Chang intră în sală cu prietena ei Marietta. Stomacul lui Harry scoase un zgomot straniu, dar ea nu se uită spre masa Cercetaşilor şi se aşeză cu spatele la el.
― Ah, am uitat să te întreb, spuse Hermione veselă, uitându-se la masa Ochilor-de-Şoim, cum a mers întâlnirea cu Cho? Cum de te-ai întors atât de repede?
― Ăă... păi, a fost... zise Harry, trăgând spre el un platou cu prăjitură cu rubarbă şi mai luându-şi o porţie, un fiasco desăvârşit, dacă tot m-ai întrebat.
Şi îi spuse ce se întâmplase în ceainăria doamnei Puddifoot.
― ... şi atunci, termină el câteva minute mai târziu, după ce dispăru şi ultima bucăţică de prăjitură, se ridică brusc, ştii, îmi zice, "Pe curând, Harry", şi iese în fugă!
Îşi puse pe masă lingura şi se uită la Hermione.
― Te întreb, ce a fost toată asta? Ce s-a întâmplat?
Hermione aruncă o privire spre ceafa lui Cho şi oftă.
― Ah, Harry, zise ea cu tristeţe. Păi, îmi pare rău, dar fost puţin lipsit de tact.
― Eu, lipsit de tact? zise Harry scandalizat. Acum ne înţelegem bine şi, o clipă mai târziu, îmi spune că Roger Davis a invitat-o să iasă cu el în oraş şi că obişnuia să meargă să se pupe cu Cedric în ceainăria aia idioată ― cum era să mă simt?
― Păi, vezi tu, zise Hermione, cu aerul răbdător al cuiva care îi explică unui copilaş hipersensibil că unu şi cu unu fac doi, nu ar fi trebuit să-i fi spus că vroiai să te întâlneşti cu mine.
― Dar, dar, bâigui Harry, dar... mi-ai spus să ne întâlnim la prânz şi să o iau şi pe ea cu mine, cum ar fi trebuit să fac asta fără să îi spun?
― Ar fi trebuit să i-o fi spus altfel, zise Hermione, cu acelaşi aer răbdător, care îl înnebunea. Ar fi trebuit să-i fi spus că era foarte neplăcut, dar că te obligasem să promiţi că o să vii la "Trei mături", şi că tu chiar nu vroiai să mergi şi că ai fî preferat de o mie de ori să petreci toată ziua cu ea, dar că, din păcate, era bine să te întâlneşti cu mine, aşa că o rogi din tot sufletul să vină cu tine, sperând că astfel ai fi putut să scapi cât mai repede. Şi ar fi fost o idee bună să îi fi spus şi cât de urâtă crezi că sunt, adăugă Hermione.
― Dar nu cred că eşti urâtă, zise Harry năucit.
Hermione râse.
― Harry, eşti mai rău ca Ron... mă rog, nu, nu se ştie, oftă ea, în timp ce Ron intra în sală şchiopătând, plin de noroi şi arătând morocănos. Fii atent ― ai supărat-o pe Cho când ai zis că te vei întâlni cu mine, aşa că a încercat să te facă gelos. A fost modul ei de a încerca să afle cât de mult o placi.
― Asta făcea? zise Harry, în timp ce Ron se prăbuşea pe banca de vizavi de ei şi trăgea spre el toate platourile la care putea să ajungă. Păi, nu ar fi fost mai uşor dacă m-ar fi întrebat pur şi simplu dacă o plac mai mult pe ea decât pe tine?
― Fetele rareori pun întrebări de genul ăsta, spuse Her¬mione.
― Păi, foarte rău! zise Harry hotărât. Atunci aş fi putut să-i spun că o plac şi nu ar mai fi trebuit să se supere iar din cauza morţii lui Cedric!
― Nu spun că a fost corect ce a făcut, zise Hermione, în timp ce li se alătură şi Ginny, la fel de plină de noroi ca Ron şi părând la fel de nemulţumită. Eu nu încerc decât să te fac să înţelegi cum se simţea în momentul acela.
― Ar trebui să scrii o carte, îi spuse Ron lui Hermione, în timp ce tăia cartofii, în care să traduci lucrurile trăsnite pe care le fac fetele ca să le poată înţelege băieţii.
― Da, spuse Harry cu înflăcărare, uitându-se la masa Ochilor-de-Şoim.
Cho tocmai se ridicase, şi, continuând să nu se uite la el, ieşi din Marea Sală. Simţindu-se destul de deprimat, îi privi iar pe Ron şi Ginny.
― Şi cum a fost antrenamentul de vâjthaţ?
― A fost un coşmar, zise Ron pe o voce sumbră.
― Ah, fii serios, spuse Hermione, uitându-se la Ginny. Sunt convinsă că nu a fost atât de...
― Ba da, a fost, zise Ginny. A fost oribil. Angelina aproape că a început să plângă la sfârşit.
După cină, Ron şi Ginny se duseră să se spele; Harry şi Hermione se întoarseră în aglomerata cameră de zi a Cercetaşilor şi la obişnuitul morman de teme. Harry se chinuia de jumătate de oră cu o nouă hartă a cerului pentru Astronomie când apărură Fred şi George.
― Ron şi Ginny nu sunt aici? întrebă Fred, uitându-se în jur şi trăgându-şi un scaun, iar când Harry clătină din cap, zise: Foarte bine. Le-am urmărit antrenamentul. Vor fi zdrobiţi. Sunt de-a dreptul la pământ fără noi.
― Hai, Ginny nu stă tocmai rău, zise George cu obiectivitate, aşezându-se lângă Fred. Sincer să fiu, nu ştiu cum de a ajuns atât de pricepută, având în vedere că nu o lăsăm niciodată să joace cu noi.
― Vă spărgea magazia cu mături din grădină de la şase ani şi zbura pe rând pe măturile voastre când nu eraţi atenţi, zise Hermione din spatele stivei instabile de cărţi despre runele antice.
― A, zise George, neplăcut impresionat. Păi... asta e o explicaţie.
― Ron a scos vreun gol până acum? întrebă Hermione uitându-se de peste marginea cărţii Hieroglife şi Holograme magice.
― Păi, poate s-o facă, dacă crede că nu îl urmăreşte nimeni, zise Fred, dându-şi ochii peste cap. Aşa că tot ce avem de făcut sâmbătă este să-i rugăm pe spectatori să îi întoarcă spatele şi să vorbească între ei de fiecare dată când balonul ajunge în zona lui.
Se ridică iar şi se duse neliniştit la fereastră, uitându-se la domeniul întunecat.
― Ştii, vâjthaţul era cam singurul lucru din locul ăsta pentru care merita să stăm aici.
Hermione îi aruncă o privire severă.
― Se apropie examenele!
― Ţi-am mai zis că nu ne prea pasă de T.V.E.E.-uri, zise Fred. Cutiile de Gustări cu Surprize sunt gata de lansare şi am descoperit cum să scăpăm de coşurile alea. Se rezolvă cu două picături de esenţă de Murtlap, ne-a lămurit Lee.
George căscă larg şi se uită nefericit la cerul înnorat al nopţii.
― Nici nu ştiu dacă vreau să văd meciul ăsta. Dacă ne bate Zacharias Smith, s-ar putea să fie nevoie să mă sinucid.
― Să-l ucizi pe el, mai degrabă, spuse Fred hotărât.
Asta este problema cu vâjthaţul, zise Hermione distrată, aplecată iar peste traducerea runelor, creează resentimente şi tensiune între case.
Ridică privirea ca să îşi caute Silabarul vrăjitorului şi îi zări pe Fred, George şi Harry privind-o fix, cu o expresie de dezgust amestecat cu îndoială.
― Ei bine, aşa e! zise ea cu nerăbdare. E doar un joc, nu?
― Hermione, zise Harry, clătinând din cap, eşti foarte pricepută la sentimente şi la alte chestii, dar pur şi simplu nu înţelegi vâjthaţul.
― Poate că nu, zise ea sumbru, revenind la traducerea ei, însă cel puţin fericirea mea nu depinde de talentul de portar al lui Ron.
Şi, deşi Harry ar fi preferat să se arunce din Turnul Astronomic decât să o recunoască în faţa ei, după ce ur¬mărise şi el meciul, sâmbăta următoare ar fi dat orice sumă de galioni ca să nu-i pese nici lui de vâjthaţ.
Cel mai bun lucru care putea fi spus despre meci era că fusese scurt; spectatorii Cercetaşi nu trebuiseră să îndure decât douăzeci de minute de agonie. Era greu de spus care fusese partea cea mai îngrozitoare: după Harry, lupta se ducea între al paisprezecelea gol încasat de Ron, Sloper, care ratase balonul-ghiulea, dar o lovise pe Angelina cu bâta în gură, şi Kirke, care ţipase şi căzuse pe spate de pe mătură când Zacharias Smith zburase repede spre el cu balonul în mână. Miracolul era că Cercetaşii nu pierduseră decât la o diferenţă de zece puncte: Ginny reuşise să înşface hoţoaica chiar de sub nasul lui Summersby, căutătorul Astropufilor, aşa că scorul final fusese două sute patruzeci la două sute treizeci.
― Bună priză, îi spuse Harry lui Ginny în camera de zi, unde atmosfera era ca de înmormântare.
― Am avut noroc, zise ea, ridicând din umeri. Nu a fost o hoţoaică foarte rapidă şi Summersby e răcit, a strănutat şi a închis ochii exact când nu trebuia. Oricum, după ce te întorci tu în echipă...
― Ginny, sunt suspendat pe viaţă...
― Eşti suspendat atâta timp cât Umbridge e în şcoala asta, îl corectă Ginny. Este o diferenţă. Oricum, după ce te întorci tu, cred că o să dau probă pentru postul de înaintaş. Şi Angelina, şi Alicia pleacă anul viitor şi oricum, prefer să dau goluri decât să fiu căutător.
Harry se uită la Ron, care stătea adunat într-un colţ, privindu-şi genunchii şi ţinând strâns o Berezero în mână.
― Angelina tot nu îl lasă să plece din echipă, zise Ginny, de parcă îi citise gândurile lui Harry. Spune că ştie că are totuşi talent.
Lui Harry îi plăcea de Angelina pentru încrederea pe care o avea în Ron, dar în acelaşi timp credea că ar fi fost mult mai bine pentru el să îl lase să plece. Ron părăsi terenul însoţit de un alt "Weasley e al nostru rege" câtat cu mare dăruire de Viperini, care erau acum favoriţi pentru câştigarea Cupei de vâjthaţ.
Fred şi George se îndepărtară.
― Nu am nici măcar destulă putere ca să mă iau de el, zise Fred, uitându-se la silueta cocârjată lui Ron. Dar să ştii, când a primit al paisprezecelea gol...
Făcu nişte mişcări disperate cu mâinile, de parcă ar fi încercat să înoate cu corpul în poziţie verticală, ca un câine.
― Mă rog, o păstrez pentru petreceri, da?
Ron se târî spre dormitor la scurt timp după asta. Din respect pentru sentimentele sale, Harry aşteptă o vreme înainte să urce şi el, astfel încât Ron să poată să pretindă că dormea, dacă vroia. Într-adevăr, când Harry intră în sfârşit în cameră, Ron sforăia puţin prea tare ca să fie credibil.
Harry se băgă în pat, gândindu-se la meci. Fusese extrem de frustrant să privească de pe margine. Era impresionat de evoluţia lui Ginny, dar ştia că, dacă ar fi jucat el, ar fi prins hoţoaica mai devreme... fusese un moment când zburase pe lângă glezna lui Kirke; dacă Ginny nu ar fi ezitat, ar fi putut să smulgă victoria pentru Cercetaşi.
Umbridge stătuse cu câteva rânduri mai jos de Harry şi Hermione. De vreo două ori se întorsese greoi ca să se uite la el, cu gura ei mare, de broască râioasă, întinsă de ceea ce lui i se păruse că fusese un zâmbet satisfăcut. Amintirea zâmbetului îl făcu să fiarbă de furie în timp ce stătea întins pe întuneric. Însă, câteva minute mai târziu, îşi aminti că ar fi trebuit să îşi golească mintea de orice trăire înainte să adoarmă, aşa cum îi tot spunea Plesneală la sfârşitul fiecărei ore de Occlumanţie.
Încercă timp de câteva clipe, însă faptul că se gândea la Plesneală, pe lângă amintirea lui Umbridge, doar îi accentuă conştientizarea vechilor resentimente, aşa că se trezi concentrându-se în schimb asupra a cât de mult îi detesta pe amândoi. Încet, sforăitul lui Ron se pierdu, înlocuit de o respiraţie profundă şi rară. Lui Harry îi luă mult mai mult să adoarmă; corpul îi era obosit, însă creierului său îi trebui mult până să se decupleze.
Visă că Neville şi profesoara Lăstar valsau prin Camera Necesităţii, în timp ce profesoara McGonagall cânta la cimpoi. Îi privi mulţumit o vreme, apoi se hotărî să meargă şi să-i găsească pe ceilalţi membri A.D.
Însă când ieşi din cameră se trezi nu în faţa lui Barnabas cel Smintit, ci a unei torţe care ardea în lăcaşul ei de pe un perete de piatră. Îşi întoarse încet capul spre stânga. Acolo, la capătul îndepărtat al holului fără ferestre, era o uşă neagră, simplă.
Se apropie de ea cu un sentiment de entuziasm crescând. Avea sentimentul ciudat că, de data asta, avea să aibă în sfârşit noroc şi să descopere cum să o deschidă... era la câţiva metri de ea, şi văzu încântat că în partea dreaptă se afla un fir strălucitor de lumină albastră... uşa era întredeschisă... Întinse mâna să o deschidă şi...
Ron scoase un sforăit real, răsunător şi aspru, iar Harry se trezi brusc, cu mâna dreaptă întinsă în faţa lui pe întuneric, ca să deschidă o uşă care era la câţiva kilometri depărtare. O lăsă în jos cu un sentiment de dezamăgire amestecată cu vinovăţie. Ştia că nu ar fi trebuit să vadă uşa, dar în acelaşi timp se simţea atât de măcinat de curiozitate faţă de ce era dincolo de ea, încât nu putea să fie supărat pe Ron... dar ce bine ar fi fost dacă şi-ar fi amânat sforăitul încă un minut.

*

Luni dimineaţă intrară în Marea Sală pentru micul dejun exact în acelaşi timp cu bufniţele poştaşe. Hermione nu era singura persoană care îşi aştepta cu nerăbdare Profetul zilei: aproape toată lumea era dornică să mai primească veşti despre Devoratorii Morţii care evadaseră şi care, în ciuda multor reperări anunţate, nu fuseseră încă prinşi. Îi dădu un cnut bufniţei care îi livră ziarul şi-l deschise cu entuziasm, în timp ce Harry îşi turna nişte suc de portocale; având în vedere că tot anul nu primise decât un singur bilet, când prima bufniţă ateriză cu o bufnitură în faţa lui, fu convins că aceasta făcuse o greşeală.
― Pe cine cauţi? o întrebă el, luându-şi indiferent paharul cu sucul de portocale de sub ciocul ei şi aplecându-se să citească numele şi adresa destinatarului:

Harry Potter
Marea Sală
Şcoala Hogwarts

Încruntându-se, dădu să ia scrisoarea de la bufniţă, însă, înainte să o poată face, lângă ea aterizaseră încă trei, patru, cinci bufniţe care se călcau pe umbră, împrăştiind untul răsturnând solniţa, în timp ce fiecare dintre ele încerca să-i dea ea prima scrisoarea.
― Ce se întâmplă? întrebă Ron uluit, în timp ce toţi cei de la masa Cercetaşilor se aplecau ca să se uite, iar alte şapte bufniţe aterizară printre primele, ciripind, strigând şi bătând din aripi.
― Harry! spuse Hermione pe nerăsuflate, băgându-şi mâi¬nile în masa de pene şi scoţând o strigă ce ducea un pachet lung şi cilindric. Cred că ştiu ce înseamnă asta... deschide-l întâi pe ăsta!
Harry rupse hârtia maro a ambalajului. Se rostogoli un exemplar rulat strâns al numărului din martie al Zeflemis¬tului. Îl desfăşură şi îşi descoperi propriul chip zâmbindu-i nevinovat de pe prima pagină. Peste fotografie era scris cu litere mari şi roşii:

HARRY POTTER SPARGE ÎN SFÂRŞIT TĂCEREA:
ADEVĂRUL DESPRE CEL CE NU TREBUIE
NUMIT ŞI DESPRE NOAPTEA CÂND
AM ASISTAT LA ÎNTOARCEREA SA

― E bun, nu-i aşa? zise Luna, care plutise până la masa Cercetaşilor şi se aşeza acum pe bancă, înghesuindu-se între Fred şi Ron. A apărut ieri, l-am rugat pe tata să-ţi trimită un număr gratis. Presupun că toate astea ― flutură o mână către bufniţele adunate care încă se foiau pe masă în faţa lui Harry ― sunt scrisori de la cititori.
― Asta am bănuit şi eu, zise Hermione entuziasmată. Harry, te superi dacă...?
― Chiar te rog, spuse Harry, simţindu-se puţin năucit.
Şi Ron, şi Hermione începură să deschidă plicuri.
― Asta e de la un tip care crede că îţi lipseşte o doagă, zise Ron, cercetându-şi scrisoarea. Mă rog...
― Femeia asta îţi recomandă să încerci o cură straşnică de Vrăji de Şoc la Sf. Mungo, zise Hermione, părând dezamăgită mototolind al doilea plic.
― Însă asta pare să fie în ordine, zise Harry încet, cercetând o scrisoare lungă de la o vrăjitoare din Paisley. Hei, spune că mă crede!
― Ăsta este nehotărât, zise Fred, care se alăturase bucuros deschiderii scrisorilor. Spune că nu pari nebun, dar chiar nu vrea să creadă că s-a întors Ştiţi-Voi-Cine, aşa că acum nu ştie ce să mai creadă. Pe onoarea mea, ce risipă de pergament.
― Harry, uite încă unul pe care l-ai convins! spuse Hermi¬one entuziasmată. "După ce am citit varianta ta despre cele întâmplate, sunt obligat să trag concluzia că Profetul zilei te-a tratat cât se poate de nedrept... deşi nu vreau să cred că s-a întors Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit, sunt obligat să accept că spui adevărul..." Ah, este minunat!
― Încă unul care crede că eşti nebun de legat, spuse Ron, aruncând peste umăr o scrisoare mototolită... dar tipa asta spune că ai convertit-o şi acum crede că eşti un adevărat erou ― ţi-a trimis şi o poză ― uau!
― Ce se întâmplă aici? zise o voce de fetiţă, cu o blândeţe prefăcută.
Harry îşi ridică privirea, cu mâinile pline de plicuri. Profesoara Umbridge stătea în spatele lui Fred şi al Lunei, cu ochii ei bulbucaţi de broască râioasă cercetând mulţimea de bufniţe şi scrisori de pe masă, din faţa lui Harry. În spatele ei, Harry văzu mulţi elevi urmărindu-i cu nesaţ.
― De ce ai primit toate scrisorile astea, domnule Potter? întrebă ea rar.
― Acum e şi asta o crimă? spuse Fred tare. Să primeşti scrisori?
― Ai grijă, domnule Weasley, sau voi fi nevoită să-ţi dau ore de detenţie, zise Umbridge. Ei bine, domnule Potter?
Harry ezită, însă nu vedea cum putea să ascundă ceea ce făcuse; era cu siguranţă doar o problemă de timp până să ajungă un exemplar al Zeflemistului în atenţia lui Umbridge.
― Oamenii mi-au scris pentru că am dat un interviu, zise Harry. Despre ce mi s-a întâmplat anul trecut în iunie.
Nu ştia de ce, dar, în timp ce spuse asta, aruncă o privire către masa profesorilor. Avu sentimentul ciudat că Dumbledore îl urmărise cu o clipă înainte, însă, când se uită spre director, acesta părea cufundat într-o conversaţie cu dom¬nul profesor Flitwick.
― Un interviu? repetă Umbridge, cu o voce mai subţire şi mai stridentă decât niciodată. Ce vrei să spui?
― Vreau să spun că un reporter mi-a pus întrebări şi eu am răspuns la ele, zise Harry. Uitaţi...
Şi-i aruncă exemplarul cu pricina al Zeflemistului. Ea îl prinse şi se holbă la prima pagină. Chipul ei palid, ca din aluat, prinse o nuanţă urâtă, de vineţiu cu pete.
― Când ai făcut asta? întrebă ea, cu vocea tremurându-i puţin.
― În ultimul week-end la Hogsmeade, zise Harry.
Îşi ridică privirea spre el, fierbând de mânie, cu revista tremurându-i între degetele butucănoase.
― Pentru tine s-a terminat cu excursiile, domnule Potter, şopti ea. Cum îndrăzneşti... cum ai putut să... Am încercat de atâtea ori să te învăţ să nu spui minciuni. Se pare că încă nu ai înţeles mesajul. Cincizeci de puncte de la Cercetaşi şi încă o săptămână de detenţii.
Ieşi ca o furtună, strângând Zeflemistul la piept şi fiind urmărită de ochii multor elevi.
Până la mijlocul dimineţii, fuseseră lipite anunţuri imense prin toată şcoala, nu doar la avizierele caselor, ci şi pe holuri şi în clase.

DIN ORDINUL MARELUI INCHIZITOR DE LA HOGWARTS

Orice elev care se va descoperi că are în posesie revista Zeflemistul va fi exmatriculat.
Cele de mai sus sunt în concordanţă cu Decretul Educaţional Numărul Douăzeci şi Şapte.
Semnat: Dolores Jane Umbridge, Mare Inchizitor

Din cine ştie ce motiv, de fiecare dată când zărea unul dintre aceste anunţuri, Hermione radia de bucurie.
― De ce Dumnezeu eşti atât de fericită? o întrebă Harry.
― Ah, Harry, nu îţi dai seama? şopti Hermione. Singurul lucru pe care putea să-l facă pentru a se asigura că fiecare persoană din şcoală îţi va citi interviul era să îl interzică!
Şi se părea că Hermione avea într-adevăr dreptate. Până la sfârşitul zilei, deşi Harry nu văzuse nici un colţ de pagină al Zeflemistului prin şcoală, toţi păreau să citeze din interviu. Harry îi auzi vorbind, în timp ce stăteau în rând în faţa claselor, în timpul prânzului şi la sfârşitul orelor, în timp ce Hermione îi relata că fiecare persoană care trecea dincolo de uşile toaletelor din baia fetelor vorbea despre el, aşa cum con statase când trecuse pe acolo, înainte de ora de Rune Antice.
― Apoi m-au observat şi evident că ştiu că ne cunoaştem, aşa că m-au atacat cu întrebări, îi spuse Hermione lui Harry, cu ochii scânteindu-i, şi, Harry, am impresia că te cred, sin¬cer, am impresia că în sfârşit le-ai convins!
Între timp, profesoara Umbridge patrula prin şcoală, oprindu-i pe elevi la întâmplare şi cerându-le să îşi întoarcă buzunarele pe dos: Harry ştia că verifica dacă aveau exemplare ale Zeflemistului, însă elevii i-o luaseră înainte. Paginile cu interviul lui Harry fuseseră vrăjite să semene cu notiţe din manuale dacă le citea altcineva în afară de ei, sau erau şterse prin magie, până când vroiau să le citească din nou. Cât de curând, se părea că îl citise fiecare persoană din şcoală.
Profesorilor le era, desigur, interzis să vorbească despre interviu în virtutea Decretului Educaţional Numărul Treizeci şi Şase, însă cu toate acestea găseau metode să îşi exprime sentimentele. Profesoara Lăstar le acordă douăzeci de puncte Cercetaşilor când Harry îi dădu o stropitoare; profesorul Flitwick îl puse să accepte, zâmbind larg, o cutie de şoricei de zahăr care chiţăiau, la sfârşitul orei de Farmece, zise "Sst!" şi plecă repede; iar profesoara Trelawney izbucni în hohote de plâns în timpul orei de Previziuni despre Viitor şi anunţă întreaga clasă, care era speriată, şi pe Umbridge, care era cât se poate de dezaprobatoare, că până la urmă Harry nu avea să moară prematur, ci avea să trăiască până la adânci bătrâneţi, să devină Ministrul Magiei şi să aibă doisprezece copii.
Însă ceea ce îl bucură cel mai tare pe Harry fu că Cho îl ajunse din urmă în timp ce se grăbea să se ducă la Trans¬figurare, în ziua următoare. Înainte să îşi fi dat seama ce se întâmplase, îl ţinea de mână şi-i şoptea la ureche:
― Îmi pare tare, tare rău. Interviul acela a fost atât de curajos... m-a făcut să plâng.
Îi părea rău să audă că vărsase alte lacrimi pentru el, dar era foarte fericit că vorbeau din nou, şi chiar şi mai mulţumit când ea îi dădu repede un sărut pe obraz şi se îndepărtă grăbită. Şi, incredibil, nici nu ajunsese bine în faţa cla¬sei de Transfigurare, că se întâmplă ceva la fel de frumos: Seamus ieşi din rând ca să îi vorbească.
― Nu am vrut să îţi spun decât că te cred, bâigui el, uitân¬du-se la genunchiul drept al lui Harry. Şi i-am trimis şi mamei un exemplar al revistei.
Dacă mai era nevoie de ceva ca fericirea lui Harry să fie desăvârşită, acel lucru fu reacţia pe care o avu din partea lui Reacredinţă, Crabbe şi Goyle. Îi văzu la bibliotecă, ţinându-şi capetele apropiate, ceva mai târziu; erau cu un băiat care semăna cu o buruiană şi despre care Hermione îi şopti că se numea Theodore Nott. Se uitară la Harry, în timp ce acesta cerceta rafturile după cartea de care avea nevoie pentru Dispariţia Parţială: Goyle îşi pocni articulaţiile degetelor ameninţător şi Reacredinţă îi şopti ceva evident răuvoitor lui Crabbe. Harry ştia foarte bine de ce se purtau aşa: îi numise pe taţii lor Devoratori ai Morţii.
― Şi partea cea mai frumoasă, şopti Hermione veselă, când ieşiră din bibliotecă, este că nu te pot contrazice, pentru că nu pot recunoaşte că au citit articolul!
Pentru ca totul să fie complet, Luna îi zise la cină că nici un număr al Zeflemistului nu se vânduse mai repede ca acesta.
― Tata scoate o a doua ediţie! îi spuse ea lui Harry, cu ochii ieşindu-i din orbite de entuziasm. Nu îmi vine să cred, spune că oamenii par mai interesaţi de asta chiar decât de Snorhacii Corn-Şifonat!
Harry fu un erou în camera de zi a Cercetaşilor în seara aceea. Îndrăzneţi, Fred şi George aruncaseră un Farmec de Mărire pe coperta Zeflemistului şi îl agăţaseră pe perete, astfel încât capul imens al lui Harry privea ostilităţile, rostind din când în când, cu o voce răsunătoare: "CEI DIN MINISTER SUNT IMBECILI" şi "UMBRIDGE MĂNÂNCĂ BALIGAR. Lui Hermione nu i se păru tocmai amuzant; spuse că o împiedica să se concentreze, iar până la urmă, de enervare, ajunse să se ducă la culcare devreme. Harry trebui să recunoască faptul că, după câteva ore, afişul nu mai era atât de amuzant, mai ales când Vraja de Vorbit începu să îşi piardă efectul, aşa că se mulţumi să strige cuvinte nelegate cum ar fi "BĂLIGAR" "UMBRIDGE" la intervale din ce în ce mai scurte şi cu o voce din ce în ce mai stridentă. De fapt, îl apucă durerea de cap, iar cicatricea începu să-l ardă din nou neplăcut. Cu toate gemetele dezamăgite ale celor mulţi care erau strânşi în jurul lui, rugându-l să îşi retrăiască interviul pentru a suta mia oară, anunţă că şi el simţea nevoia să se retragă mai devreme.
Nu era nimeni în dormitor când ajunse acolo. Îşi sprijini pentru o clipă fruntea de geamul rece al ferestrei de lângă pat; îl simţi ca pe un analgezic lipit de cicatrice. Apoi se dezbrăcă şi se băgă în pat, dorindu-şi să-i treacă durerea de cap. De asemenea, îi era puţin rău. Se întoarse pe o parte, închise ochii şi adormi aproape instantaneu...
Stătea într-o cameră întunecată, cu draperiile trase, luminată de un singur rând de lumânări. Mâinile îi erau încleştate pe spătarul scaunului din faţa sa. Avea degete lungi şi albe, care parcă nu mai văzuseră lumina zilei de ani buni, arătând ca nişte păianjeni mari şi palizi pe fundalul catifelei negre de pe scaun.
Dincolo de scaun, într-o baie de lumină aruncată pe podea de lumânări, stătea în genunchi un bărbat în robe negre.
― Se pare că am fost prost sfătuit, zise Harry pe o voce ascuţită, rece, pulsând de furie.
― Stăpâne, vă implor să mă iertaţi, hârâi bărbatul care stătea în genunchi pe podea.
Ceafa îi scânteia în lumina lumânărilor. Părea să tremure.
― Nu dau vina pe tine, Rookwood, spuse Harry cu vocea aceea rece şi crudă.
Slăbi strânsoarea de pe spătar şi-i dădu ocol tot mai aproape omului care se făcuse mic de frică pe podea, până când ajunse chiar deasupra lui pe întuneric, privind de la o înălţime mult mai mare decât de obicei.
― Eşti sigur de faptele tale, Rookwood? întrebă Harry.
― Da, stăpâne, da... am lucrat în departament, până... până la urmă...
― Avery mi-a spus că Bode va putea să o scoată.
― Bode nu ar fi putut să o ia niciodată, stăpâne... Şi mai mult ca sigur c-a ştiut că nu putea s-o facă... fără îndoială, îsta este motivul pentru care s-a luptat atât contra Blestemului Imperius al lui Reacredinţă...
― Ridică-te, Rookwood, şopti Harry.
Omul îngenuncheat fu pe punctul de a cădea în graba sa de a-l asculta. Chipul îi era ciupit de vărsat; cicatricele îi erau reliefate de lumina lumânărilor. Când se ridică în picioare, rămase puţin aplecat, ca şi când ar fi făcut o plecăciune pe jumătate, şi aruncă priviri îngrozite către faţa lui Harry.
― Ai făcut bine că mi-ai spus toate astea, zise Harry. Foarte bine... se pare că am pierdut luni întregi cu planuri fără rezultate... Însă nu contează... o luăm de la capăt. Ai recu¬noştinţa Lordului Cap-de-Mort, Rookwood...
― Stăpâne... da, stăpâne, icni Rookwood, cu vocea răguşită de uşurare.
― Voi avea nevoie de ajutorul tău. O să-mi trebuiască toa¬te informaţiile pe care mi le poţi da.
― Desigur, stăpâne, desigur... orice...
― Foarte bine... poţi să pleci. Trimite-l pe Avery la mine.
Rookwood fugi înapoi, făcând o plecăciune, şi dispăru pe o uşă.
Rămas singur în camera întunecată, Harry se întoarse spre perete. În umbră, pe perete era agăţată o oglindă spartă, pătată de trecerea anilor. Harry se duse spre ea. Reflectarea sa era din ce în ce mai mare şi mai clară în întuneric... un chip mai alb decât un craniu... ochi roşii, cu pupile verticale...
― NUUUUUUUUU!
― Ce e? strigă o voce din apropiere.
Harry se agită înnebunit, se încurcă în draperiile baldachinului şi căzu din pat. Timp de câteva clipe, nu ştiu unde era; era convins că avea să vadă chipul alb ca un craniu privindu-l iar din întuneric, apoi, foarte aproape de el, auzi vocea lui Ron.
― Vrei să nu te mai comporţi ca un nebun, ca să pot să te scot de-aici?
Ron despărţi furtunos draperiile şi Harry se uită în sus la el în lumina lunii, întins pe spate, cu cicatricea zvâcnindu-i de durere. Ron arăta de parcă tocmai se pregătea să se culce; avea o mână scoasă din robă.
― Iar a fost cineva atacat? întrebă Ron, ridicându-l brutal pe Harry. E tata? E ceva cu şarpele ăla?
― Nu... toată lumea e bine, zise Harry, care simţea că îi arde fruntea. Mă rog... Avery nu este bine... are probleme... i-a dat informaţii greşite... Cap-de-Mort este foarte supărat...
Harry gemu şi se prelinse tremurând pe patul său, frecându-şi cicatricea.
― Dar acum îl va ajuta Rookwood... este iar pe drumul bun...
― Ce tot îndrugi? zise Ron speriat. Vrei să spui că... tocmai l-ai văzut pe Ştii-Tu-Cine?
― Am fost Ştii-Tu-Cine, spuse Harry, întinzându-şi mâinile' în faţă în întuneric şi ridicându-le în faţa ochilor, ca să verifice dacă nu mai erau de un alb funebru şi cu degetele lungi. A fost cu Rookwood, unul dintre Devoratorii Morţii care au evadat din Azkaban, îţi aminteşti? Rookwood tocmai i-a spus că Bode nu ar fi putut să o facă.
― Ce să facă?
― Să ia ceva... a zis că Bode trebuie să fi ştiut că nu putea să o facă... Bode era sub Blestemul Imperius... cred că a zis că tatăl lui Reacredinţă a fost cel care l-a aruncat asupra lui.
― Bode a fost vrăjit să ia ceva? zise Ron. Dar... Harry, tre¬buie să fie...
― Arma, termină Harry fraza în locul lui. Ştiu.
Uşa de la dormitor se deschise şi intrară Dean şi Seamus. Harry îşi ridică picioarele înapoi pe pat. Nu voia să arate ca şi când s-ar fi întâmplat ceva ciudat, având în vedere că Seamus tocmai încetase să creadă că Harry era nebun.
― Ai zis, murmură Ron, apropiindu-şi capul de cel al lui Harry şi pretinzând că îşi turna apă în pahar din carafa de pe noptieră, că ai fost Ştii-Tu-Cine?
― Da, spuse Harry încet.
Ron luă o gură mult prea mare de apă; Harry văzu cum i se scurge pe bărbie şi pe piept.
― Harry, zise el, în timp ce Dean şi Seamus îşi vedeau de treabă cu zgomot, dându-şi jos robele şi vorbind între ei, trebuie să-i spui lui...
― Nu trebuie să-i spun nimănui, zise Harry scurt. Nu aş fi văzut nimic, dacă aş fi putut să practic Occlumanţia. Se pre¬supune că trebuia să fi învăţat să blochez toate astea până acum. Ei asta vor.
"Ei" însemna de fapt Dumbledore. Se băgă la loc în pat, se întoarse pe o parte, cu spatele la Ron, şi după o vreme auzi cum scârţie salteaua lui Ron, când se întinse şi el. Pe Harry începu să îl ardă cicatricea; muşcă tare din pernă, ca să nu scoată nici un zgomot. Ştia că, undeva, Avery era pedepsit.

*

În dimineaţa următoare Harry şi Ron aşteptară până la pauză ca să-i spună lui Hermione tot ce se întâmplase; voiau sâ fie absolut siguri că nu puteau fi auziţi de alţii. Stând în colţul lor obişnuit al curţii răcoroase unde bătea vântul, Harry îi povesti fiecare detaliu pe care şi-l amintea despre vis. După ce termină, Hermione nu zise nimic câteva clipe, ci se uită fix, cu un fel de intensitate sfredelitoare, la Fred şi George, care erau amândoi fără capete şi îşi vindeau pălăriile magice pe ascuns, în partea cealaltă a curţii.
― Deci, de asta l-au omorât, zise ea încet, dezlipindu-şi în sfârşit privirea de pe Fred şi George. I s-a întâmplat ceva ciu¬dat lui Bode când a încercat să fure arma asta. Cred că s-au făcut nişte vrăji defensive aruncate asupra ei, sau în jurul ei, ca să nu poată fi atinsă. De aceea era la Sf. Mungo. Păţise ceva la creier şi nu putea să mai vorbească. Însă mai ţineţi minte ce ne-a spus vindecătoarea? Se însănătoşea. Şi nu puteau să rişte să se facă bine, nu-i aşa? Vreau să spun că şocul a ce i s-o fi întâmplat când a atins arma aceea probabil că a ridicat Blestemul Imperius. Ar fi explicat ce făcuse când i-ar fi revenit vocea, nu-i aşa? S-ar fi aflat că fusese tri¬mis să fure arma. Bineînţeles, lui Lucius Reacredinţă i-ar fi fost uşor să arunce un blestem asupra lui. E tot timpul la Minister, nu-i aşa?
― Era acolo chiar şi în ziua audierii mele, spuse Harry, în... stai puţin... zise el rar. În ziua aia era pe holul Departa¬mentului Misterelor! Tatăl tău a zis că probabil că încerca să se furişeze şi să afle cum se desfăşurase audierea mea, dar dacă...
― Sturgis! icni Hermione înmărmurită.
― Poftim? spuse Ron năuc.
― Sturgis Podmore, zise Hermione pe nerăsuflate, arestat pentru că încerca să treacă de o uşă! Lucius Reacredinţă tre¬buie să-l fi eliminat şi pe el! Pun pariu că a făcut-o în ziua când l-ai văzut tu acolo, Harry. Sturgis avea Pelerina Invizibilă a lui Moody, nu-i aşa? Aşa că poate stătea de pază lângă uşă, invizibil, iar Reacredinţă l-a auzit mişcându-se, a bănuit că era cineva acolo sau a aruncat Blestemul Imperius, în cazul în care se găsea un paznic acolo. Aşa că, atunci când Sturgis a mai avut ocazia ― probabil când a fost din nou rândul lui să o păzească ― a încercat să intre în Departament ca să fure arma pentru Cap-de-Mort ― taci, Ron ― însă a fost prins şi trimis în Azkaban...
Hermione se uită fix la Harry.
― Şi acum Rookwood i-a zis lui Cap-de-Mort cum să ia arma?
― Nu am auzit toată conversaţia, dar aşa părea, zise Harry. Rookwood a lucrat acolo... Oare Cap-de-Mort o să-l trimită pe Rookwood s-o facă?
Hermione încuviinţă din cap, părând încă pe gânduri. Apoi, destul de repezit, zise:
― Harry, dar tu nu ar fi trebuit să vezi deloc toate astea.
― Poftim? făcu el surprins.
― Ar trebui să înveţi cum să îţi blochezi mintea faţă de lucrurile de genul ăsta, spuse Hermione, brusc intransigentă.
― Ştiu, spuse Harry. Dar...
― Ei bine, cred că ar trebui pur şi simplu să încercăm să uităm ce ai văzut, zise Hermione cu fermitate. Şi ar trebui să te străduieşti ceva mai mult la Occlumanţie de acum înainte.
Săptămâna nu deveni mai plăcută o dată cu trecerea tim¬pului. Harry mai primi două "G"-uri la Poţiuni; încă stătea ca pe ace din cauză că Hagrid ar fi putut să fie dat afară; şi nu putea să nu se gândească la visul în care apăruse Cap-de-Mort ― deşi nu mai vorbi de el cu Ron şi Hermione; nu mai voia încă o mustrare din partea fetei. Îşi dorea din tot sufletul să fi putut vorbi cu Sirius despre asta, însă nici nu se punea problema, aşa că încercă să-şi ascundă acest subiect în străfundurile minţii.
Din nefericire, străfundurile minţii sale nu mai erau locul sigur care fuseseră cândva.
― Ridică-te, Potter.
La câteva săptămâni după visul său cu Rookwood, Harry se găsea iarăşi în genunchi pe podeaua din biroul lui Plesneală, încercând să-şi golească mintea. Tocmai fusese forţat din nou să retrăiască un şuvoi de amintiri din copilărie pe care nici nu realizase că le mai avea, cea mai mare parte dintre ele referindu-se la felul cum îl umileau Dudley şi gaşca sa în şcoala primară.
― Ultima amintire, zise Plesneală. Ce a fost asta?
― Nu ştiu, spuse Harry, ridicându-se obosit.
Îi era din ce în ce mai greu să distingă amintiri separate din amalgamul de imagini şi sunete pe care îl tot scotea la suprafaţă Plesneală.
― Vă referiţi la cea în care vărul meu încerca să mă facă să stau în picioare în closet?
― Nu, spuse Plesneală cu blândeţe. Mă refer la cea cu un bărbat care stătea în genunchi într-o cameră întunecată...
― Nu este... nimic important, zise Harry.
Ochii negri ai lui Plesneală se fixară asupra celor ai lui Harry. Amintindu-şi ce spusese Plesneală despre rolul contac¬tului vizual în Legilimanţie, Harry clipi şi privi în altă parte.
― Potter, cum au ajuns bărbatul şi camera aceea în mintea ta? spuse Plesneală.
― A... zise Harry, uitându-se oriunde altundeva, numai 1a Plesneală nu, a fost... doar un vis pe care l-am avut.
― Un vis? repetă Plesneală.
Urmă o pauză, timp în care Harry se uită fix la o broască mare şi moartă, suspendată într-un borcan cu lichid mov.
― Potter, ştii de ce suntem aici, nu-i aşa? zise Plesneală cu o voce joasă, periculoasă. Ştii de ce renunţ la serile mele libere pentru această îndatorire obositoare?
― Da, spuse Harry mecanic.
― Aminteşte-mi de ce suntem aici, Potter.
― Ca să învăţ Occlumanţie, zise Harry, uitându-se acum urât la un ţipar mort.
― Corect, Potter. Şi oricât de prost ai fi ― Harry se uită iar la Plesneală, urându-l ― credeam că, după mai mult de două luni de lecţii, vei fi făcut ceva progrese. Câte vise ai mai avut cu Lordul întunecat?
― Doar pe ăla, minţi Harry.
― Poate că, zise Plesneală, îngustându-şi puţin ochii negri şi reci, ţie chiar îţi face plăcere să ai aceste viziuni şi vise, Potter. Poate că te fac să te simţi special ― important?
― Nu, nu este adevărat, spuse Harry, cu maxilarul încleştat şi degetele strânse bine în jurul mânerului baghetei.
― Cu atât mai bine, Potter, spuse Plesneală glacial, pentru că nu eşti nici special şi nici important, şi nu tu eşti cel care trebuie să afle ce le spune Lordul Întunecat Devo¬ratorilor Morţii.
― Nu... dumneavoastră sunteţi acela, nu-i aşa? se răsti Harry la el.
Nu voise să spună asta; izbucnise şi îşi pierduse cumpă¬tul. Pentru un moment destul de îndelungat, se uitară fix unul la altul, Harry fiind convins că întrecuse măsura. Însă când Plesneală răspunse, pe chipul lui apăru o expresie ciu¬dată, aproape satisfăcută.
― Da, Potter, zise el, cu ochii scânteindu-i. Eu sunt acela. Acum, dacă eşti pregătit, o vom lua de la capăt.
Îşi ridică bagheta:
― Unu ― doi ― trei ― Legilimens!
O sută de Dementori se îndreptau spre Harry peste lacul de pe domeniu... Îşi schimonosi chipul de concentrare... se apropiau... le vedea găurile întunecate de sub glugi... şi totuşi, îl vedea şi pe Plesneală stând în faţa lui, cu ochii aţintiţi asupra feţei lui Harry, murmurând ceva... şi, fără să ştie cum, imaginea lui Plesneală era din ce în ce mai limpede, iar cea a Dementorilor se pierdea...
Harry îşi ridică bagheta.
― Protego!
Plesneală se clătină pe loc ― bagheta îi zbură în sus, depar¬te de Harry ― şi dintr-o dată mintea lui Harry se umplu de amintiri care nu erau ale sale: un bărbat cu nasul coroiat stri¬ga la o femeie speriată, în timp ce un băieţel brunet plângea într-un colţ... un adolescent cu părul unsuros stătea singur într-un dormitor întunecat, cu bagheta îndreptată spre tavan, omorând muşte... o fată râdea, în timp ce un băiat sfrijit încer¬ca să se urce pe o coadă de mătură nărăvaşă...
― DESTUL!
Harry se simţi de parcă ar fi fost împins cu putere în piept; se dădu înapoi clătinându-se, se lovi de unele dintre rafturile care acopereau pereţii biroului lui Plesneală şi auzi ceva spărgându-se. Plesneală tremura puţin şi era foarte palid.
Harry avea roba udă la spate. Se spărsese unul dintre borcanele din spatele lui când se lovise de el; iar chestia slinoasă dinăuntru plutea în poţiunea care se scurgea.
― Reparo, şuieră Plesneală şi borcanul se reconstitui imediat. Ei bine, Potter... a fost cu siguranţă un pas înainte...
Gâfâind puţin, Plesneală aranjă Pensivul în care îşi înmagazinase iar unele dintre gânduri înainte să înceapă lecţia, aproape ca şi când ar fi verificat dacă mai erau acolo.
― Nu îmi amintesc să îţi fi spus să foloseşti o Vrajă Scut... Însă este evident că a fost eficientă...
Harry nu vorbi; simţea că era periculos să spună ceva. Era convins că tocmai pătrunsese în amintirile lui Plesneală că tocmai văzuse scene din copilăria lui. Era enervant să se gândească la faptul că acel băieţel care plânsese în timp ce vedea cum i se certau părinţii stătea de fapt în faţa lui cu o asemenea ură în ochi.
― Hai să mai încercăm o dată, da? spuse Plesneală.
Harry simţi un fior de groază; avea să plătească pentru ceea ce se întâmplase, era sigur de asta. Se aşezară iar pe poziţii, cu biroul între ei, Harry simţind că de data aceasta îi va fi mult mai greu să îşi golească mintea.
― Atunci, la trei, spuse Plesneală, ridicându-şi iar bagheta. Unu... doi...
Harry nu avu timp să se adune şi să încerce să îşi golească mintea înainte ca Plesneală să strige:
― Legilimens!
Gonea de-a lungul holului către Departamentul Misterelor, pe lângă pereţii goi de piatră, pe lângă torţe ― uşa neagră şi simplă era din ce în ce mai mare; se mişca atât de repede, încât avea să se lovească de ea, era la câţiva metri de ea şi vedea iar firul de lumină albastră, ştearsă...
Uşa se deschisese la perete! în sfârşit, intrase într-o cameră circulară, cu pereţii şi podeaua negre, luminată de lumânări cu flăcări albastre şi cu alte uşi în jurul lui ― trebuia să continue ― dar ce uşă trebuia să aleagă...?
― POTTER!
Harry deschise ochii. Era iar întins pe spate, fără să îşi amintească deloc cum ajunsese acolo; de asemenea, gâfâia de parcă ar fi alergat cu adevărat pe holul de la Departamentul Misterelor, de parcă ar fi sărit pe uşa neagră şi ar fi descoperit camera circulară.
― Explică-te! zise Plesneală, care stătea aplecat deasupra lui, cu o expresie mânioasă.
― Nu... ştiu ce s-a întâmplat, zise Harry cu sinceritate, ridicându-se.
Avea un cucui acolo unde dăduse cu capul de podea şi se simţea febril.
― Nu am mai văzut-o niciodată. Adică, v-am spus, am visat uşa... dar până acum nu s-a mai deschis niciodată...
― Nu te străduieşti destul!
Dintr-un motiv sau altul, Plesneală părea chiar mai supărat decât fusese cu două minute în urmă, când Harry văzuse o parte din amintirile profesorului său.
― Eşti leneş şi neglijent, Potter, mare mirare că Lordul Întunecat...
― Puteţi să-mi spuneţi ceva, domnule? zise Harry, aprinzându-se din nou. De ce îi spuneţi lui Cap-de-Mort Lordul Întunecat? Eu nu i-am auzit decât pe Devoratorii Morţii spunându-i aşa.
Plesneală deschise gura, arătându-şi colţii ― iar o femeie ţipă de undeva din afara camerei.
Plesneală îşi ridică brusc capul şi se uită spre tavan.
― Ce...?
Harry auzi o agitaţie estompată venind dinspre ceea ce el bănuia că era holul de intrare.
Plesneală îşi întoarse privirea spre el, încruntându-se.
― Ai văzut ceva neobişnuit când ai venit, Potter?
Harry clătină din cap. Undeva deasupra lor, femeia ţipă din nou. Plesneală se duse cu paşi mari la uşa biroului, cu bagheta încă pregătită de atac, şi dispăru din câmpul lui vizual. Harry ezită o clipă, apoi îl urmă. Ţipetele veneau într-adevăr din holul de la intrare; deveniră din ce în ce mai răsunătoare, pe măsură ce Harry urca în fugă scările de piatră care duceau spre celule. Când ajunse sus, descoperi holul de intrare plin de oameni; elevii veniseră ca un şuvoi din Marea Sală, unde cina era încă în plină desfăşurare, ca să vadă ce se întâmpla; alţii se înghesuiseră pe scara de marmură. Harry îşi croi drum printr-un grup de Viperini înalţi şi văzu că privitorii formaseră un cerc mare, unii dintre ei părând şocaţi, alţii chiar speriaţi. Profesoara McGonagall se afla vizavi de Harry, în partea cealaltă a holului; arăta ca şi când cele văzute o făceau să se simtă rău.
Profesoara Trelawney stătea în mijlocul holului de intrare, cu bagheta într-o mână şi o sticlă goală de sherry în cealaltă, arătând de-a dreptul nebună. Avea părul măciucă şi ochelarii strâmbi, astfel încât un ochi era mai mare decât celălalt; numeroasele ei şaluri şi eşarfe îi cădeau la întâmplare pe lângă umeri, lăsând impresia că femeia pocnea pe la cusături. Lângă ea se găseau două cufere mari, unul dintre ele cu susul în jos, arătând exact ca şi când ar fi fost aruncat pe scări după ea. Profesoara Trelawney se uita fix, aparent îngrozită, spre ceva ce Harry nu putea să vadă, dar care se părea că stătea la capătul scărilor.
― Nu! urlă ea. NU! Nu se poate întâmpla aşa ceva... nu se poate... refuz să accept!
― Nu ţi-ai dat seama ce se întâmplă? zise o voce ca de fetiţă, pe un ton de amuzament crud, iar Harry, mişcându-se puţin spre dreapta, văzu că persoana care o îngrozise pe Trelawney era nimeni alta decât profesoara Umbridge.
― Deşi nu poţi să prezici nici măcar vremea de mâine, trebuie să îţi fi dat seama că prestaţia jalnică la inspecţiile mele şi absenţa oricărei ameliorări făceau concedierea ta un fapt inevitabil, nu?
― Nu p-poţi! urlă profesoara Trelawney, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji de după lentilele ei enorme, nu p-poţi să mă concediezi! S-sunt aici de şaisprezece ani! H-Hogwarts este c-casa m-mea!
― A fost casa ta, spuse profesoara Umbridge, şi Harry îi văzu revoltat faţa ca de broască râioasă întinsă de mulţumire când o privi pe profesoara Trelawney cum se prelingea pe unul dintre cufere, plângând în hohote incontrolabile. Până acum o oră, când Ministrul Magiei ţi-a semnat ordinul de concediere. Acum te rog frumos să dispari de pe acest hol. Ne faci de ruşine!
Umbridge rămase pe loc şi privi, cu o expresie de delectare maximă, cum profesoara Trelawney tremura şi gemea, balansându-se în faţă şi în spate pe cufăr în culmea nefericirii. Harry auzi un plânset înăbuşit în stânga sa şi se uită în jur. Lavender şi Parvati plângeau amândouă în tăcere, îmbrăţişate. Apoi auzi nişte paşi. Profesoara McGonagall se desprinse din rândul spectatorilor, se duse cu paşi mari direct la profesoara Trelawney şi o bătu cu fermitate pe umăr, în timp ce scotea o batistă mare dintr-un buzunar.
― Gata, gata, Sybill... linişteşte-te... suflă-ţi nasul în asta... ştii, nu este chiar atât de grav pe cât crezi... nu trebuie să pleci de la Hogwarts...
― Zău, doamnă profesoară McGonagall? zise Umbridge cu o voce ameninţătoare, făcând câţiva paşi înainte. Şi cine vă dă dreptul să faceţi o asemenea declaraţie...?
― Cred că eu, zise o voce răsunătoare.
Uşa dublă de stejar se deschise. Elevii de lângă ele se dădură la o parte, iar Dumbledore apăru în prag. Ce căuta acolo, Harry nu-şi imagina, însă era ceva impresionant în imaginea lui încadrată în prag, pe fundalul nopţii neobiş¬nuit de înceţoşate. Lăsând uşile larg deschise în urma sa, înaintă prin cercul de privitori către profesoara Trelawney, care era înlăcrimată şi tremura pe cufărul ei, cu profesoara McGonagall lângă ea.
― Dumneavoastră, domnule profesor Dumbledore? zise Umbridge, cu un râs deosebit de neplăcut. Mă tem că nu înţelegeţi situaţia. Am aici ― scoase un sul de pergament din buzunarul robei ― un ordin de concediere semnat de mine şi de Ministrul Magiei. Conform clauzelor Decretului Educaţional Numărul Douăzeci şi Trei, Marele Inchizitor de la Hogwarts are puterea de a inspecta, de a supune unei perioade de probă şi de a concedia orice profesor despre care consideră că nu îşi îndeplineşte datoria la nivelul standardelor cerute de Ministerul Magiei. Am decis că profe¬soara Trelawney nu este bună de nimic. Am concediat-o.
Spre marea uimire a lui Harry, Dumbledore zâmbi în continuare. Se uită în jos la profesoara Trelawney, care încă plângea şi suspina pe cufărul ei, şi zise:
― Doamnă profesoară Umbridge, aveţi dreptate, desigur. Ca Mare Inchizitor, aveţi tot dreptul de a-mi concedia profesorii. Însă nu aveţi autoritatea de a-i alunga din castel. Mă tem, continuă el, cu o mică plecăciune politicoasă, că această putere îi aparţine încă directorului, iar dorinţa mea este ca profesoara Trelawney să trăiască în continuare la Hogwarts.
Când auzi asta, profesoara Trelawney râse scurt, nebuneşte, abia stăpânindu-şi un sughiţ.
― Nu-nu, o să p-plec, Dumbledore! O s-să părăsesc Hogwarts şi o s-să-mi caut norocul în altă parte...
― Nu, zise Dumbledore tăios. Sybill, dorinţa mea este să rămâi aici.
Se întoarse spre profesoara McGonagall.
― Doamnă profesoară McGonagall, pot să te rog să o însoţeşti pe Sybill înapoi sus?
― Sigur că da, zise McGonagall. Hai sus, Sybill...
Profesoara Lăstar ieşi grăbită din rândul mulţimii şi o apucă pe profesoara Trelawney de cealaltă mână. Împreună, o conduseră pe lângă Umbridge şi în sus, pe scara de marmură. Profesorul Flitwick alergă în urma lor, cu bagheta aţintită în faţă; chiţăi "Cufere Locomotor!" şi bagajele profesoarei Trelawney plutiră şi urcară pe scară după ea, cu profesorul Flitwick mergând în spatele lor.
Profesoara Umbridge stătea complet nemişcată, holbându-se la Dumbledore, care zâmbea în continuare binevoitor.
― Şi mă rog, spuse ea într-o şoaptă care răsună în tot holul de intrare, ce veţi face cu ea după ce voi numi un nou profesor de Preziceri despre Viitor, care va avea nevoie de camerele ei?
― A, asta nu va fi o problemă, spuse Dumbledore cu bună¬tate. Ştiţi, am găsit deja un nou profesor de Preziceri despre Viitor, şi acesta va prefera să stea la parter.
― Aţi găsit? zise Umbridge sfredelitor. Dumneavoastră aţi găsit? Da-ţi-mi voie să vă reamintesc, domnule Dumbledore, că în Decretul Educaţional Numărul Douăzeci şi Doi...
― Ministerul are dreptul de a numi un candidat potrivit dacă ― şi numai dacă ― directorul nu poate găsi unul, zise Dumbledore. Sunt bucuros să vă anunţ că de data acesta am reuşit. Pot să vi-l prezint?
Se întoarse cu faţa spre uşa dublă deschisă de la intrare, prin care plutea acum ceaţa nopţii. Harry auzi nişte copite. Holul fu cuprins de un murmurat şocant, iar cei care erau cel mai aproape de uşi se dădură şi mai în spate, unii dintre ei împiedicându-se în graba lor de a-i face loc noului venit.
Prin ceaţă apăru un chip pe care Harry nu îl mai văzuse decât o dată, într-o noapte întunecată şi periculoasă, în Pă¬durea Interzisă: un păr alb-blond şi ochii uluitor de albaştri; chipul şi trunchiul unui bărbat, legate de corpul unui cal Palomino.
― Acesta este Firenze, îi zise Dumbledore fericit lui Umbridge, care înlemnise. Cred că îl veţi găsi corespunzător.


CAPITOLUL XXVII
CENTAURUL ŞI TURNĂTORUL

― Pun pariu că acum îţi doreşti să nu fi renunţat la Pre¬zicerile despre Viitor, nu-i aşa, Hermione? întrebă Parvati, zâmbind baţjocoritor.
Era ora micului dejun, la două zile după ce profesoara Trelawney fusese dată afară, şi Parvati îşi curba genele în jurul baghetei şi examină efectul într-o lingură. În dimineaţa aceea urmau să aibă prima oră de Grija faţă de creaturile magice cu Firenze.
― Nu chiar, spuse Hermione indiferentă, citind Profetul zilei. Mie nu mi-au plăcut niciodată caii.
Dădu pagina ziarului şi cercetă articolele.
― Nu e un cal, e centaur! zise Lavender şocată.
― Un centaur superb... oftă Parvati.
― În ambele cazuri, tot patru picioare are, spuse Hermi¬one cu calm. Oricum, credeam că eraţi supărate că a plecat Trelawney.
― Suntem! o asigură Lavender. Ne-am dus să o vedem în biroul ei; i-am dus nişte păpădii ― nu dintre alea care cla¬xonează ca ale lui Lăstar, ci unele drăguţe.
― Ce mai face? întrebă Harry.
― Nu foarte bine, săraca de ea, spuse Lavender cu com¬pasiune. Plângea şi zicea că ar prefera să plece pentru tot¬deauna din castel, decât să rămână aici unde e Umbridge, şi o înţeleg, Umbridge s-a purtat oribil cu ea, nu-i aşa?
― Am sentimentul că Umbridge abia a început să se poarte oribil, zise Hermione sumbră.
― Imposibil, zise Ron, care se înfrupta dintr-o farfurie mare cu ouă jumări şi costiţă afumată. Nu poate să fie mai rău decât a fost până acum.
― Ascultă-mă bine, o să vrea să se răzbune pe Dumbledore pentru că a numit un profesor nou fără să o consulte, zise Hermione, închizând nervoasă ziarul. Mai ales un alt semiom. Ai văzut ce mutră a făcut când l-a văzut pe Firenze.
După micul dejun, Hermione se duse la ora ei de Aritmantie, în timp ce Harry şi Ron le urmară pe Parvati şi Lavender în holul de intrare, îndreptându-se spre Previ¬ziunile despre Viitor.
― Nu mergem în turnul de nord? întrebă Ron derutat, când Parvati trecu pe lângă scara de marmură.
Parvati se uită la el dispreţuitor peste umăr.
― Cum ai vrea să urce Firenze pe scara aia? Acum suntem în clasa cu numărul unsprezece, aşa scria ieri la avizier.
Clasa unsprezece era la parter, undeva pe coridorul lung care dădea spre marele hol de intrare din partea opusă a Marii Săli. Harry ştia că era una dintre acele clase care nu erau folosite regulat, şi drept urmare aveau atmosfera oare¬cum neîngrijită a unei cămări sau magazii. Când intră chiar după Ron şi se trezi în mijlocul unui luminiş de pădure, rămase înmărmurit pentru câteva clipe.
― Ce...?
Podeaua clasei devenise elastică şi acoperită cu muşchi, iar pe ea creşteau copaci; crengile lor pline de frunze se întindeau pe lângă tavan şi ferestre, astfel încât camera era plină de raze de lumină verde, fină, filtrată. Elevii care sosiseră deja stăteau pe podeaua de pământ, sprijiniţi de trunchiuri de copaci sau bolovani, cu braţele în jurul genunchilor sau încrucişate strâns la piept, părând cu toţii destul de neliniştiţi. În mijlocul luminişului, unde nu erau copaci, stătea Firenze.
― Harry Potter, zise el, întinzând o mână la intrarea lui Harry.
― Ăă... bună, spuse Harry, dând mâna cu centaurul, care îl cercetă atent cu ochii aceia uimitor de albaştri, însă nu zâmbi. Mă... bucur să te văd.
― Şi eu, zise centaurul, plecându-şi capul său cu păr alb-blond. A fost scris în stele că ne vom reîntâlni.
Harry observă că pe pieptul lui Firenze se vedea umbra unei vânătăi în formă de copită. Când se întoarse să se alăture celorlalţi elevi care erau aşezaţi, văzu că toţi îl priveau cu admiraţie, impresionaţi de faptul că vorbea cu Firenze, de care păreau să fie intimidaţi.
Când uşa se închise şi ultimul elev se aşeză pe o buturugă de lângă coşul de gunoi, Firenze făcu un gest în jur.
― Domnul profesor Dumbledore a fost drăguţ şi ne-a aranjat această clasă după modelul habitatului meu natural, spuse Firenze, când toată lumea se linişti. Aş fi preferat să vă predau în Pădurea Interzisă, care era ― până luni ― casa mea... Însă nu mai este posibil.
― Vă rog... ăă... domnule, zise Parvati pe nerăsuflate, ridicând mâna. De ce nu? Am fost acolo cu Hagrid, nu ne este teamă!
― Nu este o problemă de vitejie, zise Firenze, ci o problemă pusă de statutul meu. Nu mă mai pot întoarce în Pădure. Am fost alungat de herghelia mea.
― Herghelie? zise Lavender pe o voce derutată şi Harry ştiu că se gândea la cai. Ce... aha!
Chipul îi fu cuprins de înţelegere.
― Există şi alţii ca dumneavoastră? zise ea, uluită.
― V-a crescut Hagrid, ca pe Thestrali? întrebă Dean entuziasmat.
Firenze îşi întoarse capul foarte încet spre Dean, care păru să-şi dea seama imediat că spusese ceva foarte jignitor.
― Nu am vrut să... adică... Îmi cer scuze, termină el cu o voce ştearsă.
― Centaurii nu sunt servitorii sau jucăriile oamenilor, spuse Firenze încet.
Urmă o pauză, apoi Parvati ridică mâna din nou.
― Vă rog, domnule... de ce v-au alungat ceilalţi centauri?
― Pentru că am fost de acord să lucrez pentru domnul profesor Dumbledore, zise Firenze. Ei văd asta ca pe o trădare faţă de rasa noastră.
Harry îşi aminti cum, cu aproape patru ani în urmă, centaurul Bane strigase la Firenze pentru că îi dăduse voie lui Harry să îl călărească pentru a ajunge într-un loc sigur; îl făcuse "catâr amărât". Se întrebă dacă Bane fusese cel careîl lovise pe Firenze în piept.
― Să începem, zise Firenze.
Îşi flutură coada sa lungă aurie, ridică mâna către frunzişul de deasupra, apoi o coborî încet şi, în timp ce o făcea, lumina din cameră scăzu, astfel încât acum păreau să stea într-un luminiş la asfinţit, şi apărură câteva stele pe tavan. Se auziră exclamaţii şi icnete de uimire, iar Ron zise răspicat:
― Fir-aş să fiu!
― Întindeţi-vă pe jos, zise Firenze cu vocea sa calmă, şi observaţi cerul. În el este scris pentru cei care pot să vadă viitorul raselor noastre.
Harry se întinse pe spate şi privi în sus spre tavan. O steluţă roşie scânteietoare sclipi spre el de deasupra.
― Ştiu că aţi învăţat numele planetelor şi lunilor la Astro¬nomie, zise vocea calmă a lui Firenze, şi că aţi făcut hărţi cu mişcarea stelelor pe cer. Centaurii au dezvăluit misterele acestor traiectorii cu secole în urmă. Descoperirile noastre ne învaţă că viitorul poate fi zărit în cerul de deasupra noastră.
― Doamna profesoară Trelawney ne-a predat şi Astrologie! zise Parvati entuziasmată, ridicând mâna din poziţia orizontală în care se afla. Marte generează accidente, arsuri şi alte chestii de genul ăsta, iar când face un unghi cu Saturn, ca acum ― desenă un unghi drept în aer deasupra ei ― asta înseamnă că trebuie să fim foarte atenţi când lucrăm cu obiecte fierbinţi...
― Astea, spuse Firenze calm, sunt prostii scornite de oameni.
Mâna lui Parvati căzu fără vlagă pe lângă corp.
― Răni banale, mici accidente umane, spuse Firenze, în timp ce copitele sale răsunau pe podeaua de muşchi. Acestea nu sunt cu nimic mai importante decât drumurile fur¬nicilor pentru universul nesfârşit şi nu sunt afectate de mişcările planetelor.
― Doamna profesoară Trelawney ― începu Parvati pe un ton jignit şi indignat.
― Este un om, spuse Firenze firesc. Şi drept urmare, poartă ochelarii de cal ai limitării rasei voastre.
Harry îşi întoarse capul foarte puţin pentru a se uita la Parvati. Părea foarte jignită, ca şi alţi colegi.
― Poate că Sybill Trelawney este clarvăzătoare, nu ştiu, continuă Firenze, iar Harry auzi cum îşi flutura iar coada, în timp ce se plimba prin faţa lor, însă îşi pierde timpul, în principal, cu prostia cu care se mândresc atâta oamenii şi pe care o nu¬mesc ghicitul viitorului. Eu, pe de altă parte, sunt aici ca să vă explic înţelepciunea centaurilor, care este impersonală şi imparţială. Cercetăm cerul în căutarea marilor energii de rău augur sau a schimbărilor care sunt uneori indicate acolo. Ne poate lua chiar până la zece ani ca să fim siguri de ceea ce vedem.
Firenze arătă spre steaua roşie aflată deasupra lui Harry.
― În deceniul trecut, s-a indicat că vrăjitorimea nu trăia nimic altceva decât o perioadă scurtă de linişte între două războaie. Marte, cel care aduce bătălii, străluceşte cu putere deasupra noastră, sugerând că lupta trebuie să izbucnească iar cât de curând. Nu peste mult timp, centaurii vor putea să ghicească prin arderea unor anumite plante şi frunze, prin observarea fumului şi flăcărilor...
Fu cea mai neobişnuită oră pe care o avusese Harry vreodată. Arseră într-adevăr salvie şi nalbă, acolo, pe podeaua clasei, şi Firenze le spuse să caute anumite forme şi simboluri în fumul înţepător, însă nu păru deloc îngrijorat din cauză că nici unul dintre ei nu văzuse vreunul dintre semnele pe care le descrisese el, spunându-le că oamenii se pricepeau foarte rar la asta, iar centaurilor le lua ani întregi să o stăpânească. Încheie spunându-le că oricum era o prostie să aibă prea multă încredere în astfel de lucruri, pentru că până şi centaurii le interpretau greşit uneori. Era cu totul altfel decât toţi profesorii pe care îi avusese Harry. Prioritatea sa nu părea să fie să-i înveţe ce ştia, ci mai degrabă să îi convingă că nimic nu era infailibil, nici măcar cunoştinţele centaurilor.
― Nu prea este precis, nu-i aşa? zise Ron încet, pe când îşi stingeau focul de nalbă.
― Cum să zic, eu aş mai vrea să aflu nişte detalii despre războiul ăsta pe care urmează să-l purtăm, tu nu?
Se sună de pauză de dincolo de uşa clasei şi toţi tresăriră: Harry uitase complet că erau încă în castel, aproape convins că erau de fapt în pădure. Elevii ieşiră din clasă puţin derutaţi.
Harry şi Ron erau pe cale să-i urmeze, când Firenze strigă:
― Harry Potter, pot să vorbesc cu tine o clipă, te rog?
Harry se întoarse. Centaurul înaintă puţin spre el. Ron ezită.
― Poţi să rămâi, îi spuse Firenze. Dar te rog să închizi uşa.
Ron se grăbi să îl asculte.
― Harry Potter, eşti prieten cu Hagrid, nu-i aşa? zise centaurul.
― Da, spuse Harry.
― Atunci te rog să-i transmiţi un avertisment din partea mea. Încercarea lui nu are succes. Ar fi bine să renunţe.
― Încercarea lui nu are succes? repetă Harry nesigur.
― Şi ar fi bine să renunţe, zise Firenze, încuviinţând din cap. L-aş preveni chiar eu pe Hagrid, însă sunt alungat ― aş fi nesăbuit să mă apropii prea tare de Pădure în momentul ăsta.
Hagrid are destule probleme şi fără o luptă între centauri.
― Dar... ce încearcă să facă Hagrid? zise Harry neliniştit.
Firenze îl privi impasibil.
― Hagrid mi-a făcut de curând o mare favoare, spuse Firenze, şi mi-a câştigat de mult respectul pentru grija pe care o demonstrează pentru toate vieţuitoarele. Nu îi voi trăda secretul. Însă trebuie trezit la realitate. Încercarea lui nu are succes. Spune-i, Harry Potter. O zi bună.
Fericirea pe care o simţise Harry după ce apăruse interviul din Zeflemistul se evaporase de mult. În timp ce o lună martie mohorâtă se pierdea în vijeliile lui aprilie, viaţa sa păru să fi devenit iar un lung şir de griji şi probleme.
Umbridge continuase să asiste la toate lecţiile de Grijă faţă de Creaturile Magice, aşa că-i fusese foarte greu să-i spună lui Hagrid despre avertismentul lui Firenze. Într-un târziu, Harry tuşise, pretinzând că îşi pierduse exemplarul său din Animale fantastice şi unde pot fi găsite şi întorcându-se într-o zi după ore. Când îi transmisese lui Hagrid mesajul lui Firenze, Hagrid îl privise o clipă cu ochii săi umflaţi şi învineţiţi, oarecum surprins. Apoi păruse să-şi vină în fire.
― Drăguţ tip, Firenze, zise el aspru, dar nu ştie despre ce este vorba în cazul ăsta. Încercarea merge foarte bine.
― Hagrid, ce pui la cale? întrebă Harry cu seriozitate. Pentru că trebuie să ai grijă, Umbridge a dat-o deja afară pe Trelawney şi, dacă mă întrebi pe mine, e abia la început. Dacă faci ceva ce nu ar trebui să faci, vei fi...
― Sunt lucruri mai importante decât să-ţi păstrezi slujba, spuse Hagrid, deşi îi tremurară puţin mâinile când spuse asta, iar un lighean plin cu băligar de Knarli căzu pe podea. Nu-ţi face griji pentru mine, Harry, acum du-te înapoi, ca un băiat ascultător ce eşti.
Harry nu avu de ales şi îl lăsă pe Hagrid să cureţe băligarul care era împrăştiat pe toată podeaua, însă se simţea foarte posomorât pe când se întorcea la castel târşâindu-şi picioarele.
Între timp, după cum le tot aminteau profesorii şi Hermione, N.O.V.-urile erau şi mai aproape. Toţi elevii din anul cinci erau afectaţi într-o anumită măsură de stres, însă Hannah Abbot fu prima care primi o Esenţă Calmantă de la doamna Pomfrey, după ce o podidise plânsul în timpul orei de Ierbologie şi se plânsese că era prea proastă ca să dea examenele şi că voia să se lase pe loc de şcoală.
Dacă nu ar fi fost lecţiile A.D., Harry ar fi fost extrem de nefericit. Uneori simţea că trăia pentru orele pe care le petrecea în Camera Necesităţii, muncind din greu, dar în acelaşi timp şi distrându-se foarte bine, cu inima crescându-i de mândrie când se uita la ceilalţi membri A.D. şi vedea cât de mult progresaseră. Într-adevăr, Harry se întreba uneori cum avea să reacţioneze Umbridge când toţi membrii A.D. aveau să primească "Remarcabil" la N.O.V.-urile pentru Apărarea contra Magiei Negre.
Începuseră în sfârşit să lucreze la Patronusuri, ceea ce toţi fuseseră foarte dornici să înveţe, deşi, după cum le tot reamintea Harry, crearea unui Patronus în mijlocul unei clase foarte bine luminate, când nu erau ameninţaţi, era foarte diferită de crearea unuia când erau confruntaţi cu ceva de genul unui Dementor.
― Ah, nu ne mai strica cheful, spuse Cho veselă, privind cum Patronusul ei argintiu în formă de lebădă zbura prin Camera Necesităţii în timpul ultimei lor lecţii înainte de Paşti. Sunt aşa frumoşi!
― Nu ar trebui să fie frumoşi, ar trebui să te protejeze, spuse Harry răbdător. De fapt, avem nevoie de un Bong sau de ceva de genul ăsta; eu aşa am învăţat, a trebuit să creez un Patronus în timp ce Bongul pretindea că era un Dementor...
― Dar asta ar fi foarte înfricoşător! zise Lavender, care lansa norişori de abur argintiu din vârful baghetei. Şi eu tot... nu pot... să o fac! adăugă ea supărată.
Şi Neville avea probleme. Avea chipul schimonosit de concentrare, însă din vârful baghetei sale ieşeau doar nişte firişoare fragile de fum argintiu.
― Trebuie să te gândeşti la o amintire frumoasă, îi reaminti Harry.
― Încerc, zise Neville nefericit, care se străduia atât de mult, încât faţa sa rotundă lucea realmente de transpiraţie.
― Harry, cred că reuşesc! strigă Seamus, care fusese adus chiar atunci de Dean la prima întâlnire A.D. Uite ― ah ― a dispărut... dar în mod sigur a fost ceva blănos, Harry!
Patronusul lui Hermione, o vidră argintie strălucitoare, se zbenguia prin jurul ei.
― Sunt destul de drăguţi, nu-i aşa? zise ea, uitându-se la Patronus cu drag.
Uşa Camerei Necesităţii se deschise şi apoi se închise la loc. Harry se uită în jur, ca să vadă cine intrase, însă nu părea să fie nimeni. Trecură câteva clipe până să realizeze că cei care erau aproape de uşă amuţiseră. Următorul lucru de care îşi dădu seama fu că ceva îl trăgea de robe de undeva din dreptul genunchiului. Se uită în jos şi îl văzu spre marea sa uimire pe Spiriduşul de casă, Dobby, privindu-l de sub obişnuitele sale opt pălării de lână.
― Bună, Dobby! zise el. Ce cauţi ? Ce s-a întâmplat?
Ochii spiriduşului erau măriţi de groază, iar creatura tremura. Membrii A.D. care erau cel mai aproape de Harry amuţiseră; toţi cei din cameră îl urmăreau pe Dobby. Puţinele Patronusuri pe care reuşiseră să le creeze unii din¬tre ei dispărură într-o ceaţă argintie, lăsând senzaţia că în cameră era mult mai întuneric decât înainte.
― Harry Potter, domnule... chiţăi Spiriduşul, tremurând din cap până în picioare, Harry Potter, domnule... Dobby trebuie să vă avertizeze... dar spiriduşii de casă au fost instruiţi să nu spună nimic...
Alergă cu capul înainte spre un perete. Harry, care avea ceva experienţă în ceea ce priveşte obiceiurile lui Dobby de pedepsire auto, dădu să-l prindă, dar Dobby doar ricoşă când atinse piatra, protejat de cele opt pălării ale sale. Her¬mione şi încă nişte fete scoaseră nişte icnete de teamă şi de compasiune.
― Ce s-a întâmplat, Dobby? întrebă Harry, apucându-l pe spiriduş de mânuţă şi ţinându-l departe de orice ar fi putut să folosească pentru a se răni.
― Harry Potter... ea... ea...
Dobby se lovi cu putere în nas cu pumnul liber. Harry îl apucă şi pe acela.
― Cine e "ea", Dobby?
Însă era convins că ştia; cu siguranţă numai o "ea" putea trezească o asemenea frică în Dobby.
Spiriduşul se uită în sus la el, puţin saşiu, şi scoase un soi de strigăt mut.
― Umbridge? întrebă Harry îngrozit.
Dobby încuviinţă din cap, apoi încercă să se lovească de genunchii lui Harry. Acesta îl ţinu la o Lungime de braţ.
― Ce-i cu ea? Dobby... nu a aflat despre asta... despre noi... despre A.D., nu?
Citi răspunsul pe chipul înmărmurit al spiriduşului. Având mâinile imobilizate de Harry, Spiriduşul încercă să se lovească singur cu piciorul şi căzu pe jos.
― Vine încoace? întrebă Harry încet.
Dobby scoase un urlet şi începu să îşi izbească picioarele goale de podea.
― Da, Harry Potter, domnule!
Harry se ridică şi se uită în jur la oamenii nemişcaţi şi îngroziţi care-l priveau pe Spiriduşul care se snopea singur în bătaie.
― CE MAI AŞTEPTAŢI? strigă Harry. FUGIŢI!
Imediat se năpustiră toţi către ieşire, formând o grămadă în dreptul uşii, apoi ţâşniră afară. Harry îi auzi alergând pe holuri şi speră că aveau destulă minte ca să nu încerce să ajungă la dormitoare. Era abia nouă fără zece; dacă s-ar fi refugiat la bibliotecă sau în culcuşul bufniţelor, care era în apropiere...
― Harry, haide! strigă Hermione din mijlocul grupului compact de oameni care se luptau acum să iasă.
Îl culese pe Dobby, care încă încerca să-şi provoace răni serioase, şi fugi cu Spiriduşul în braţe, ca să se alăture cozii
― Dobby, îţi ordon, întoarce-te la bucătărie la ceilalţi spiriduşi şi, dacă te întreabă dacă m-ai prevenit, să minţi şi să spui "nu"! zise Harry. Şi îţi interzic să te mai răneşti! adăugă el, dându-i drumul spiriduşului, în timp ce trecu în sfârşit de prag şi trânti uşa după el.
― Mulţumesc, Harry Potter! chiţăi Dobby şi o luă la goană.
Harry se uită în stânga şi în dreapta, însă ceilalţi se mişcau atât de repede, încât nu le zări decât călcâiele la ambele capete ale holului, înainte să dispară; începu să fugă la dreapta; în faţă se afla o toaletă de băieţi, putea să pretindă că fusese acolo în tot acest timp, dacă ar fi reuşit să ajungă la ea...
― AAAAH!
Îl prinse ceva de glezne şi căzu spectaculos, alunecând pe burtă vreo trei metri înainte să se oprească. Cineva râdea în spatele lui. Se întoarse pe spate şi îl văzu pe Reacredinţă ascuns într-o nişă, sub o vază urâtă în formă de dragon.
― Blestem de împiedicare, Potter! zise el. Hei, doamnă profesoară ― DOAMNĂ PROFESOARĂ! Am prins unul!
Umbridge veni în fugă de după colţul îndepărtat, cu res¬piraţia tăiată, dar arborând un zâmbet satisfăcut.
― El este! zise ea jubilând când îl văzu pe Harry pe podea. Excelent, Draco, excelent, ah, foarte bine ― cincizeci de puncte pentru Viperini! De aici încolo mă ocup eu... ridică-te, Potter!
Harry se ridică, uitându-se urât la amândoi. Nu o mai văzuse niciodată pe Umbridge atât de fericită. Îl înşfăcă de braţ cu o strânsoare ca de menghină şi se întoarse, zâmbind larg, spre Reacredinţă.
― Draco, dă o fugă şi vezi dacă poţi să mai strângi şi alţii. Spune-le celorlalţi să caute în bibliotecă ― toată lumea care are respiraţia tăiată ― verifică băile, domnişoara Parkinson se poate ocupa de cele ale fetelor ― hai, du-te ― iar tu, adăugă ea pe cea mai blândă şi periculoasă voce, în timp ce Reacredinţă se îndepărta, poţi să vii cu mine la biroul directorului ului, Potter.
În câteva minute ajunseseră în dreptul himerelor de piatră.
Harry se întrebă câţi alţii mai fuseseră prinşi. Se gândi la Ron ― doamna Weasley avea să-l omoare ― şi la cum avea să se simtă Hermione dacă avea să fie exmatriculată înainte să poată să-şi dea N.O.V.-urile. Iar pentru Seamus fusese prima întâlnire... şi Neville devenise atât de priceput...
― Dulciuri fizzy, cântă Umbridge.
Himera de piatră se dădu la o parte, peretele din spate se desschise şi urcară amândoi pe scara mişcătoare de piatră. Ajunseră la uşa lăcuită cu ciocanul în formă de grifon, dar Umbridge nu se obosi să bată, ci intră direct, ţinându-l încă strâns pe Harry.
Biroul era plin de oameni. Dumbledore stătea la biroul său, cu o expresie senină şi cu vârfurile degetelor sale lungi unite. Profesoara McGonagall stătea dreaptă lângă el, cu chipul extrem de încordat.
Cornelius Fudge, Ministrul Magiei, se balansa încolo şi încoace pe vârfurile picioarelor lângă foc, părând extrem de încântat de situaţie; Kingsley Shacklebolt şi un vrăjitor cu un aspect foarte dur, cu părul foarte scurt şi sârmos, pe care Harry nu îl recunoscu, erau aşezaţi de o parte şi de alta a uşii ca nişte paznici, iar silueta pistruiată, cu ochelari, a lui Percy Weasley plutea entuziasmată lângă perete, ţinând o pană şi un sul greu de pergament şi părând pregătit să ia notiţe.
Portretele vechilor directori şi directoare nu se mai prefă¬ceau că dorm în seara aceasta. Toţi erau atenţi şi serioşi, urmărind ce se întâmpla mai jos. Când intră Harry, câţiva fugiră în ramele de lângă ei şi le şoptiră repede ceva la ureche vecinilor.
Harry se eliberă din strânsoarea lui Umbridge, în timp ce uşa se trântea în urma lor. Cornelius Fudge se uită urât la el, cu un fel de satisfacţie sângeroasă pe chip.
― Ei bine, zise el. Măi, măi, măi...
Harry răspunse cu cea mai urâtă privire posibilă. Inima îi bătea nebuneşte în piept, dar mintea îi era neobişnuit de limpede şi de liniştită.
― Se întorcea în Turnul Cercetaşilor, spuse Umbridge.
În tonul ei se citea un entuziasm nepotrivit, aceeaşi plă¬cere crudă pe care o auzise Harry când Umbridge o urmărise pe profesoara Trelawney cum se topea de nefericire în holul de la intrare.
― L-a încolţit Reacredinţă.
― Zău, chiar aşa? spuse Fudge admirativ. Trebuie să-mi amintesc să-i spun lui Lucius. Ei bine, Potter... presupun că ştii de ce eşti aici?
Harry intenţiona negreşit să răspundă cu un "da" sfidător: deschise gura şi cuvântul era pe jumătate format, când zări chipul lui Dumbledore. Acesta nu se uita direct la Harry ― ochii îi erau aţintiţi asupra unui punct chiar deasupra umărului lui ― însă, în timp ce Harry îl privea, clătină din cap foarte uşor.
Harry se răzgândi la mijlocul cuvântului.
― D-nu.
― Poftim? zise Fudge.
― Nu, zise Harry hotărât.
― Nu ştii de ce eşti aici?
― Nu, nu ştiu, spuse Harry.
Fudge se uită de la Harry la profesoara Umbridge, nevenindu-i să creadă. Harry profită de acest moment de neatenţie ca să mai arunce o privire spre Dumbledore, care încuviinţă foarte discret din cap şi făcu cu ochiul către covor, aproape insesizabil.
― Deci, habar nu ai, spuse Fudge cu un glas care realmente mustea de sarcasm, de ce te-a adus doamna profesoară Umbridge în acest birou? Nu ştii să fi încălcat vreo regulă a şcolii?
― O regulă a şcolii? zise Harry. Nu.
― Sau vreun Decret al Ministerului? se corectă Fudge supărat.
― Din câte ştiu eu, nu, spuse Harry calm.
Inima încă îi zvâcnea în piept. Aproape că merita să spună aceste minciuni, numai ca să vadă cum îi creştea tensiunea lui Fudge, dar nu putea pricepe cum avea să o scoată la capăt; dacă cineva îi spusese lui Umbridge de A.D. atunci el, conducătorul, putea foarte bine să înceapă să-şi facă bagajul.
― Deci, este o noutate absolută pentru tine, spuse Fudge, având acum vocea îngroşată de supărare, faptul că a fost descoperită o organizaţie ilegală a elevilor în această şcoală?
― Da, este, spuse Harry, arborând o expresie neconvingătoare de surpriză nevinovată.
― Domnule Ministru, spuse Umbridge cu un glas catifelat de lîngă el, eu cred că am progresa mai bine dacă l-aş aduce pe informator.
― Da, da, duceţi-vă, spuse Fudge, încuviinţând din cap şi uitându-se răutăcios la Dumbledore după ce Umbridge ieşi din cameră. Nu există nimic mai frumos decât un martor adevărat, nu-i aşa, Dumbledore?
― Absolut nimic, Cornelius, spuse Dumbledore grav, aplecându-şi puţin capul.
Urmă o aşteptare de câteva minute, timp în care ceilalţi nu se priviră între ei, iar apoi Harry auzi uşa deschizându-se în spatele său. Umbridge intră în cameră pe lângă el, ţinând-o de umăr pe prietena cu părul creţ a lui Cho, Marietta, care îşi ascundea chipul cu mâinile.
― Nu îţi fie teamă, draga mea, nu te speria, zise profesoara Umbridge cu blândeţe, bătând-o pe umăr, hai, totul este în ordine. Ai făcut ce trebuia. Domnul Ministru este foarte mulţumit de tine. Îi va spune mamei tale ce fetiţă cuminte ai fost. Mama Mariettei, domnule Ministru, adăugă ea, ridicându-şi privirea spre Fudge, este doamna Edgecombe de la Departamentul Transporturilor Magice, biroul Reţelei Zvrr. Ne-a ajutat să controlăm focurile de la Hogwarts, ştiţi dumneavoastră.
― Foarte bine, foarte bine! spuse Fudge cu entuziasm. Aşa mamă, aşa fiică, nu? Păi, hai, draga mea, uite-te în sus, nu fi timidă, hai să auzim ce ai de ― himere blănoase!
Când Marietta se uită în sus, Fudge sări şocat cu câţiva paşi înapoi, aproape ajungând în foc. Înjură şi călcă pe tivul pelerinei sale, care începuse să scoată fum. Marietta scoase un urlet şi îşi trase gulerul până la ochi, însă nu înainte ca toată lumea să fi văzut că avea chipul desfigurat oribil de o serie compactă de băşici mov, care i se răspândiseră peste nas şi obraji, formând cuvântul "TURNĂTOR".
― Draga mea, lasă acum coşurile, spuse Umbridge nerăb¬dătoare, ia-ţi roba de la gură şi spune-i domnului Ministru...
Însă Marietta scoase iar un urlet înăbuşit şi clătină din cap înnebunită.
― Ah, foarte bine, prostuţo, o să-i spun eu, se răsti Um¬bridge, zâmbind apoi din nou şi continuând: Ei bine, domnule Ministru, domnişoara Edgecombe aici de faţă a venit în această seară în biroul meu la scurt timp după cină şi mi-a spus ceva. Mi-a zis că, dacă aveam să mă duc într-o cameră secretă de la etajul şapte, cunoscută uneori drept Camera Necesităţii, aveam să găsesc ceva care mă va avantaja. I-am mai pus câteva întrebări şi a recunoscut că acolo urma să aibă loc un fel de întâlnire. Din nefericire, chiar atunci acest blestem ― făcu un gest repezit spre chipul ascuns al Mariettei ― a intrat în funcţiune şi în clipa în care fata şi-a zărit chipul în oglindă, a devenit prea afectată ca să poată să îmi spună mai multe.
― Ei bine, să ştii, zise Fudge, ţintuind-o pe Marietta cu o privire pe care şi-o dori binevoitoare şi părintească, a fost o dovadă de mare curaj, draga mea, să vii să-i spui doamnei profesoare Umbridge. Ai făcut exact ce trebuia. Acum, vrei să-mi spui ce se întâmpla în cadrul acestei întâlniri? Care îi era scopul? Cine era acolo?
Însă Marietta nu vru să vorbească; clătină iar din cap, cu nişte ochi mari şi temători.
― Nu avem un contrablestem pentru asta? o întrebă Fudge pe Umbridge nerăbdător, făcând un gest spre chipul Mariettei. Ca să poată să vorbească liniştită?
― Încă nu am reuşit să găsesc vreunul, recunoscu Umbridge pe un ton înciudat, iar Harry simţi un val de mândrie faţă de abilităţile de blestemare ale lui Hermione. Însă nu contează dacă nu vrea să vorbească, pot să continuu eu relatarea. Vă rog să vă amintiţi, domnule Ministru, că v-am trimis un raport în octombrie despre întâlnirea lui Potter cu mai mulţi colegi la "Capul de mistreţ" în Hogsmeade...
― Şi ce dovezi aveţi? interveni profesoara McGonagall.
― Am mărturia lui Willy Widdershins, Minerva, care s-a nimerit să fie în bar în momentul acela. Era plin de bandaje, este adevărat, însă auzul nu îi era deloc afectat, spuse Umbridge cu îngâmfare. A auzit fiecare cuvânt pe care l-a spus Potter şi a venit imediat direct la şcoală ca să-mi raporteze...
― A, deci de asta nu a fost judecat după ce-a a instalat toate toaletele alea care vomitau! spuse profesoara McGonagall, ridicându-şi sprâncenele. Ce perspectivă interesantă asupra sistemului nostru juridic!
― Corupţie strigătoare la cer! răcni portretul vrăjitorului corpolent, cu nasul roşu, de pe peretele din spatele lui Dumbledore. Pe vremea mea, Ministerul nu făcea târguri cu criminalii de rând, nu, domnule, chiar deloc!
― Mulţumesc, Fortescue, este de ajuns, spuse Dumbledore cu blândeţe.
― Scopul întâlnirii lui Potter cu aceşti elevi, continuă profe¬soara Umbridge, era să îi convingă să se alăture unei societăţi ilegale, al cărui ţel era să înveţe vrăji şi blesteme despre care Mi¬nisterul hotărâse că erau nepotrivite pentru anul lor şcolar...
― Dolores, cred că aici vei descoperi că te înşeli, spuse Dumbledore încet, privind-o peste ochelarii săi cu lentile în formă de semilună, aşezaţi la jumătatea nasului coroiat.
Harry se uită la el cu ochii mari. Nu-şi dădea seama cum avea Dumbledore să iasă din situaţia aceasta cu ajutorul vorbelor; dacă Willy Widdershins auzise într-adevăr fiecare cuvânt pe care îl spusese la "Capul de mistreţ", pur şi simplu nu avea cum să scape.
― Oho! spuse Fudge, legănându-se iar de pe un picior pe altul. Da, hai să auzim ultima poveste trasă de păr menită să-l scape pe Potter! Deci, spune, Dumbledore, spune... Willy Widdershins a minţit, nu-i aşa? Sau poate că individul care se afla la "Capul de mistreţ" în ziua aia era fratele geamăn al lui Potter. Dacă nu cumva o fi obişnuita explicaţie elementară, care implică întoarcerea în timp: un mort care învie şi câţiva Dementori invizibili?
Percy Weasley râse în hohote.
― Ah, minunat, domnule Ministru, minunat!
Harry ar fi fost în stare să-l lovească. Apoi văzu, spre uimirea lui, că şi Dumbledore surâdea.
― Cornelius, nu neg ― şi sunt sigur că nici Harry nu neagă ― că a fost la "Capul de mistreţ" în ziua aceea, şi nici că încerca să recruteze elevi pentru un grup de Apărare contra Magiei Negre. Eu doar subliniez că Dolores se înşală când sugerează că un astfel de grup era, la vremea aceea, ilegal. Dacă îţi aminteşti, Decretul Ministerului care interzicea toate societăţile elevilor nu a intrat în vigoare decât la două zile după întâlnirea lui Harry din Hogsmeade, aşa că băiatul n-a încălcat nici o lege la "Capul de mistreţ".
Percy arătă ca şi când ar fi fost lovit în faţă de ceva foarte greu. Fudge încremeni în mijlocul legănării, cu gura căscată.
Umbridge fu prima care îşi reveni.
― Toate bune şi frumoase, domnule director, zise ea, zâmbind dulce, dar au trecut aproape şase luni de la introducerea Decretului Educaţional Numărul Douăzeci şi Patru. N-o fi cazul pentru prima întâlnire, dar asta înseamnă că toate cele are au avut loc de atunci sunt, fără îndoială, ilegale.
― Ei bine, spuse Dumbledore, cercetând-o cu un interes po¬liticos peste degetele împreunate, fără îndoială că ar fi fost, dacă ar fi continuat după ce a intrat în vigoare Decretul. Aveţi vreo dovadă că a continuat acest gen de întâlniri?
În timp ce Dumbledore vorbea, Harry desluşi un vâjâit în spatele său şi i se păru că-l auzise pe Kingsley şoptind ceva. De asemenea, ar fi putut să jure că simţise ceva trecând pe lângă el, ceva delicat ca o adiere sau un fluturat de aripi. Când se uită în jos însă, nu văzu nimic.
― Dovezi? repetă Umbridge, cu acel zâmbet oribil de broas¬că râioasă. Nu ai fost atent la ce am zis, Dumbledore? De ce crezi că este domnişoara Edgecombe aici?
― A, ne poate vorbi despre întâlnirile derulate timp de şase luni? zise Dumbledore, ridicând din sprâncene. Parcă ne raporta doar întâlnirea din seara aceasta.
― Domnişoară Edgecombe, spuse Umbridge imediat, spu¬ne-ne de cât timp au loc întâlnirile acestea, draga mea. Poţi să dai doar din cap, sunt convinsă că nu or să ţi se întindă coşurile. Au avut loc la intervale regulate pe parcursul următoarelor şase luni?
Harry simţi un gol îngrozitor în stomac. Asta era, dăduseră peste un obstacol constituit din dovezi clare, pe care nici măcar Dumbledore nu avea să-l poată evita.
― Doar fă un semn cu capul dacă da sau nu, draga mea, îi spuse Umbridge Mariettei convingător, hai, fii sigură că nu se va reactiva blestemul.
Toţi cei din cameră priviră partea de sus a chipului Mariettei. Nu i se vedeau decât ochii între roba trasă până sus şi bretonul creţ. Poate că era doar o iluzie a focului, însă ochii îi păreau ciudat de pustii. Şi atunci ― spre uimirea desăvârşită a lui Harry ― Marietta clătină din cap.
Umbridge se uită repede la Fudge, apoi din nou 1a Marietta.
― Nu cred că ai înţeles întrebarea, nu-i aşa, draga mea? Te mai întreb o dată, te-ai dus la aceste întâlniri în ultimele şase luni? Te-ai dus, nu-i aşa?
Marietta clătină iarăşi din cap.
― Ce înseamnă gestul ăsta, draga mea? zise Umbridge cu o voce iritată.
― Eu cred că este cât se poate de clar ce înseamnă, spuse profesoara McGonagall cu asprime, nu a avut loc nici o în tâlnire secretă în ultimele şase luni. Aşa este, domnişoară Edgecombe?
Marietta dădu din cap.
― Însă a avut loc o întâlnire în seara asta! zise Umbridge mânioasă. A avut loc o întâlnire, domnişoară Edgecombe, mi-ai spus chiar tu de ea, în Camera Necesităţii! Şi Potter era conducătorul, nu-i aşa, Potter a organizat-o, Potter ― de ce clatini din cap, fată dragă?
― Păi, de obicei când o persoană clatină cap, spuse McGonagall cu răceală, asta înseamnă "nu". Aşa că, în afara cazului în care domnişoara Edgecombe foloseşte un limbaj al semnelor încă necunoscut rasei umane...
Profesoara Umbridge o apucă pe Marietta, o trase cu faţa spre ea şi începu să o scuture cu putere. O fracţiune de secundă mai târziu, Dumbledore se ridică, având bagheta ridicată; Kingsley făcu un pas înainte şi Umbridge se îndepărtă de Marietta, fluturându-şi mâinile în aer, ca şi când s-ar fi ars.
― Dolores, nu îţi pot permite să îmi maltratezi elevii, zise Dumbledore, părând pentru prima oară supărat.
― Ar fi bine să vă calmaţi, doamnă Umbridge, zise Kingsley rar, cu vocea sa joasă. Nu e cazul să vă creaţi probleme.
― Nu, zise Umbridge pe nerăsuflate, uitându-se în sus la silueta impunătoare a lui Kingsley. Adică, da... ai dreptate, Shacklebolt... m-am... m-am... pierdut cu firea.
Marietta stătea exact acolo unde îi dăduse drumul Umbridge. Nu părea să fie nici afectată de atacul neaşteptat al lui Umbridge, nici uşurată că îi dăduse drumul; încă îşi ţinea strâns roba până în dreptul ochilor de o pustietate stranie, uitându-se fix drept înainte.
Lui Harry îi trecu brusc prin minte o bănuială legată de şoaptele lui Kingsley şi de ceea ce simţise că zburase pe lângă el.
― Dolores, spuse Fudge, cu aerul că încerca să pună or¬dine în haos, o dată pentru totdeauna, întâlnirea din seara asta ― cea despre care ştim cu siguranţă că a avut loc...
― Da, spuse Umbridge, revenindu-şi, da... ei bine, dom¬nişoara Edgecombe mi-a vândut pontul şi eu am pornit ime¬diat spre etajul şapte, însoţită de anumiţi elevi de încredere, pentru a-i prinde asupra faptului pe cei de la întâlnire. Însă se pare că au fost preveniţi de sosirea mea, pentru că fugeau în loate direcţiile când am ajuns la etajul şapte. Dar nu con¬tează. Am aici toate numele lor. Domnişoara Parkinson a dat o fugă pentru mine în Camera Necesităţii, ca să vadă dacă au lăsat ceva în urmă. Aveam nevoie de dovezi şi le-am găsit în cameră.
Şi, spre groaza lui Harry, scoase din buzunar lista cu nu¬mele care fusese agăţată pe peretele Camerei Necesităţii şi i-o dădu lui Fudge.
― În clipa în care am văzut numele lui Potter pe listă, am ştiut cu ce aveam de-a face, spuse ea cu blândeţe.
― Excelent, zise Fudge, cu un zâmbet lătăreţ pe chip, excelent, Dolores. Şi... pe toate tunetele...
Îşi ridică privirea spre Dumbledore, care încă stătea lângă Marietta, ţinând bagheta lejer în mână.
― Vezi ce nume şi-au dat? zise Fudge încet. Armata lui Dumbledore.
Dumbledore întinse mâna şi luă bucata de pergament de la Fudge. Privi titlul scris de Hermione cu luni în urmă şi preţ de o clipă păru să nu poată vorbi. Apoi îşi ridică privirea, zâmbind.
― Ei bine, asta este, zise el firesc. Vrei să-ţi dau o mărturisire în scris, Cornelius ― sau o declaraţie în faţa acestor martori este de ajuns?
Harry îi văzu pe McGonagall şi pe Kingsley uitându-se unul la celălalt. Pe feţele amândurora se citea frica. Nu înţelese ce se întâmpla, şi se părea că nici Fudge.
― Declaraţie? zise Fudge rar. Ce... eu nu ...?
― Armata lui Dumbledore, Cornelius, spuse Dumbledore, zâmbind în continuare, în timp ce flutură lista cu numele în faţa lui Fudge. Nu armata lui Potter. Armata lui Dumbledore.
― Dar... dar...
Chipul lui Fudge fu cuprins brusc de înţelegere. Făcu îngrozit un pas înapoi, icni şi sări iar din foc.
― Tu? şopti el, călcând iar pe pelerina fumegândă.
― Exact, zise Dumbledore binevoitor.
― Tu ai organizat asta?
― Eu, zise Dumbledore.
― Tu i-ai recrutat pe elevii ăştia pentru... pentru armata ta?
― În seara asta trebuia să aibă loc prima întâlnire, zise Dumbledore, încuviinţând din cap. Doar ca să văd dacă sunt interesaţi să mi se alăture. Acum îmi dau seama, desigur, că a fost o greşeală să o invit pe domnişoara Edgecombe.
Marietta aprobă din cap. Fudge se uită de la ea la Dumbledore, umflându-şi pieptul.
― Atunci chiar ai complotat împotriva mea! ţipă el.
― Exact, spuse Dumbledore vesel.
― NU! strigă Harry.
Kingsley îi aruncă o privire prevenitoare, McGonagall îşi mări ochii ameninţător, dar Harry îşi dăduse brusc seama ce era pe cale să facă Dumbledore şi nu putea să lase să se întâmple aşa ceva.
― Nu... domnule profesor Dumbledore!
― Taci, Harry, sau mă tem că o să-ţi cer să ieşi din biroul meu, zise Dumbledore calm.
― Da, taci din gură, Potter! răcni Fudge, care încă se holba la Dumbledore cu un fel de încântare îngrozită. Măi, măi, măi ― am venit aici în seara asta aşteptându-mă să-l exmatriculez pe Potter, şi în schimb...
― În schimb, poţi să mă arestezi pe mine, spuse Dumble¬dore, zâmbind. E ca şi când ai pierde un cnut şi ai găsi un galion, nu-i aşa?
― Weasley! strigă Fudge, acum tremurând realmente de încântare, Weasley, ai scris totul, tot ce a zis, mărturisirea lui, ai notat-o?
― Da, domnule, cred că da! zise Percy entuziasmat, cu nasul stropit cu cerneală din cauza vitezei cu care luase notiţe.
― Şi despre partea în care a încercat să strângă o armată împotriva Ministerului şi a făcut planuri să mă destabilizeze?
― Da, domnule, am notat! spuse Percy, cercetându-şi vesel notiţele.
― Foarte bine, atunci, zise Fudge, radiind acum de voioşie, copiază-ţi notiţele, Weasley, şi trimite una imediat la Profetul zilei. Dacă trimitem o bufniţă rapidă, putem să prindem ediţia de dimineaţă!
Percy o zbughi afară din cameră, trântind uşa după el, şi Fudge se întoarse la Dumbledore.
― Acum vei fi escortat până la Minister, unde vei fi acuzat oficial şi apoi trimis la Azkaban, ca să aştepţi să fii judecat!
― A, da, zise Dumbledore cu blândeţe. Da, m-am gândit eu că o să ne lovim de acest mic obstacol.
― Obstacol? zise Fudge, cu vocea încă vibrându-i de bucurie. Eu nu văd nici un obstacol, Dumbledore!
― Ei bine, zise Dumbledore scuzându-se, eu mă tem că da.
― Zău?
― Păi, mi se pare că te bazezi pe iluzia că mă voi ― care este expresia? ― mă voi lăsa dus fără să mă opun. Mă tem că nu mă voi lăsa dus câtuşi de puţin fără să mă opun, Cornelius. Nu am absolut nici o intenţie să fiu trimis la Azkaban. Aş putea să evadez, desigur ― dar ar fi o pierdere de timp şi, sincer să fiu, am în minte o grămadă de alte lucruri pe care aş prefera să le fac.
Chipul lui Umbridge era din ce în ce mai roşu; arăta ca şi când s-ar fi umplut cu apă clocotită. Fudge se holbă la Dumbledore cu o expresie năbăucă, de parcă ar fi primit o lovitură subită şi nu i-ar fi venit să creadă că se întâmplase aşa ceva. Scoase un mic zgomot înăbuşit, apoi se uită în jur la Kingsley şi la omul cu părul cărunt şi scurt, care era singurul dintre toţi cei din cameră care nu vorbise până atunci. Cel din urmă făcu un semn aprobator cu capul spre Fudge şi înaintă puţin, îndepărtându-se de perete. Harry văzu cum mâna îi pluti, aproape firesc, spre buzunar.
― Nu te prosti, Dawlish, zise Dumbledore prietenos. Sunt convins că eşti un Auror excelent ― îmi amintesc că ai obţinut calificativul "Remarcabil" la toate T.V.E.E.-urile... dar dacă încerci să... ăă... mă duci cu forţa, voi fi nevoit să te rănesc.
Bărbatul pe nume Dawlish clipi destul de nesigur. Se uită iar la Fuge, dar de data asta păru să spere că avea să i se arate ce să facă.
― Deci, zise Fudge baţjocoritor şi revenindu-şi, ai de gând să-i înfrunţi pe Dawlish, Shacklebolt, Dolores şi cu mine de unul singur, Dumbledore?
― Pe barba lui Merlin, nu, spuse Dumbledore, cu un zâmbet, doar în cazul în care sunteţi atât de nesăbuiţi, încât mă obligaţi să o fac.
― Nu va fi singur! zise profesoara McGonagall tare, băgându-şi mâna în buzunar.
― O, ba da, Minerva! spuse Dumbledore tăios. Hogwarts are nevoie de tine!
― De ajuns cu prostiile! zise Fudge, scoţându-şi propria baghetă. Dawlish! Shacklebolt! Prindeţi-l!
Camera fu luminată de o explozie de lumină argintie, se auzi o pocnitură ca o împuşcătură şi podeaua se cutremură; Harry fu apucat de guler de o mână şi forţat să se întindă pe jos, în timp ce avea loc o a doua străfulgerare; mai multe portrete ţipară, Fawkes strigă şi camera fu cufundată într-un nor de praf. Tuşind din cauza prafului, Harry văzu o siluetă înaltă căzând cu o bufnitură în faţa lui; se auzi un ţipăt, urmat de o pocnitură, şi cineva strigă "Nu!"; apoi se auziră paşi înăbuşiţi un zgomot de sticlă spartă, un geamăt... şi tăcere.
Harry se chinui să vadă cine era cea care aproape că îl sugruma şi o văzu pe profesoara McGonagall ghemuită lângă el; îi ferise de pericol pe el şi pe Marietta. Praful încă plutea delicat în jos prin aer în jurul lor. Gâfâind puţin, Harry văzu o siluetă foarte înaltă apropiindu-se de ei.
― Sunteţi bine? întrebă Dumbledore.
― Da! zise profesoara McGonagall, ridicându-se şi trăgându-i pe Harry şi pe Marietta în sus o dată cu ea.
Praful se risipea. Haosul din birou deveni vizibil: biroul lui Dumbledore fusese întors cu susul în jos, toate mesele alungite fuseseră răsturnate, toate instrumentele argintii de pe ele erau făcute fărâme. Fudge, Umbridge, Kingsley şi Dawlish zăceau inerţi pe podea. Phoenixul Fawkes zbura în cercuri ample deasupra lor, cântând delicat.
― Din păcate, a trebuit să-l blestem şi pe Kingsley, altfel ar fi arătat foarte suspect, zise Dumbledore cu o voce joasă. A prins ideea din zbor, modificându-i memoria dom¬nişoarei Edgecombe când se uitau toţi în altă parte ― să-i mulţumeşti din partea mea, da, Minerva? Acum, se vor trezi cât de curând şi ar fi bine să nu ştie că am avut timp să vorbim ― trebuie să vă purtaţi ca şi când nu ar fi trecut nici o clipă, ca şi când doar aţi căzut pe jos, nu îşi vor aminti...
― Unde vei merge, Dumbledore? şopti profesoara McGonagall. La Casa Cumplită?
― O, nu, spuse Dumbledore cu un zâmbet sumbru, nu plec ca să mă ascund. Fudge îşi va dori cât de curând să nu mă fi dezrădăcinat niciodată de la Hogwarts, ţi-o promit...
― Domnule profesor Dumbledore... Începu Harry.
Nu ştia ce să zică mai întâi: cât de rău îi părea că înfiinţase A.D. şi că generase toate problemele astea, sau cât de rău îi părea că Dumbledore pleca pentru a-l salva pe el de exmatriculare? Însă Dumbledore îl întrerupse înainte ca el să mai poată spune un cuvânt.
― Ascultă-mă Harry zise el imperios. Trebuie să înveţi la Occlumanţie cât poţi de mult, mă înţelegi? Fă tot ce îţi spune domnul profesor Plesneală şi exersează mai ales în fiecare seară, înainte să adormi, ca să îţi poţi închide mintea împotriva coşmarurilor ― vei înţelege cât de curând, însă trebuie să îmi promiţi...
Bărbatul pe care îl chema Dawlish se mişcă. Dumbledore îl apucă pe Harry de încheietură.
― Nu uita ― închide-ţi mintea...
Însă când degetele lui Dumbledore se strânseră pe pielea lui Harry, acesta simţi o durere îngrozitoare în cicatricea de pe frunte şi încercă iar acea dorinţă oribilă, ca de şarpe, de a-l ataca pe Dumbledore, de a-l muşca, de a-l răni...
― ... vei înţelege, şopti Dumbledore.
Fawkes dădu ocol biroului şi zbură jos deasupra lui. Dumbledore îi dădu drumul lui Harry, ridică mâna şi prinse coada lungă şi aurie a phoenixului. Urmă o străfulgerare de foc şi dispărură amândoi.
― Unde e? strigă Fudge, ridicându-se de pe podea. Unde e?
― Nu ştiu! strigă Kingsley, sărind şi el în picioare.
― Păi, nu se poate să fi Dispărut! strigă Umbridge. Nu o poţi face în şcoala asta ...
― Pe scări! ţipă Dawlish, care se năpusti spre uşă, o deschise furtunos şi fugi, urmat îndeaproape de Kingsley şi Umbridge.
Fudge ezită, apoi se ridică încet în picioare, scuturându-şi roba de praf. Urmă o tăcere lungă şi dureroasă.
― Ei bine, Minerva, spuse Fudge cu răutate, aranjându-şi mâneca sfâşiată a cămăşii, mă tem că acesta este sfârşitul prietenului tău Dumbledore.
― Aşa crezi? spuse profesoara McGonagall dispreţuitor.
Fudge nu păru să o audă. Se uită în jur la biroul distrus. Câteva portrete şuierară spre el; unul sau două făcură nişte gesturi nepoliticoase.
― Ar fi bine să-i duci pe ăştia doi la culcare, zise Fudge, uitându-se iar la profesoara McGonagall şi făcând un semn din cap spre Harry şi Marietta, prin care le sugera să plece.
Profesoara McGonagall nu zise nimic şi îi duse cu paşi mari pe Harry şi Marietta spre uşă. În timp ce uşa se închidea în urma lor, Harry auzi vocea lui Phineas Nigellus.
― Ştiţi, domnule Ministru, nu sunt de acord cu Dum¬bledore în multe privinţe... dar nu puteţi să negaţi că are clasă...


CAPITOLUL XXVIII
GROAZNICA AMINTIRE A LUI PLESNEALĂ


DIN ORDINUL MINISTERULUI MAGIEI

Dolores Jane Umbridge (Mare Inchizitor) i-a luat locul lui Albhus Dumbledore ca Director al Şcolii Hogwarts de Farmece şi Vrăjitorii.
Cele de mai sus sunt în concordanţă cu Decretul Educaţional Numărul Douăzeci şi Opt.

Semnat: Cornelius Oswald Fudge, Ministrul Magiei

Anunţurile împânziseră toată şcoala pe timpul nopţii, însă nu explicau felul în care fiecare persoană din castel părea să ştie că Dumbledore scăpase învingând doi Aurori, pe Marele Inchizitor, pe Ministrul Magiei şi pe asistentul său. Oriunde se ducea Harry, singurul subiect de conversaţie din castel era fuga lui Dumbledore şi, deşi unele detalii fuseseră schimbate la repovestire (Harry auzi o fată din anul doi asigurând-o pe o alta că Fudge era acum la Sf. Mungo, cu un dovleac în loc de cap), era surprinzător cât de exacte erau celelalte informaţii. De exemplu, toţi ştiau că Harry şi Marietta erau singurii elevi care fuseseră martori la ce se întâmplase în biroul lui Dumbledore şi, având în vedere că Marietta era acum în aripa spitalului, Harry se trezi asaltat de oameni care îi cereau o relatare direct de la sursă.
― Nu o să treacă mult şi o să se întoarcă Dumbledore, zise Ernie MacMillan încrezător, pe când când se întorceau de la Ierbologie, după ce ascultase cu atenţie istorisirea lui Harry. Nu au putut să-l ţină departe când eram în anul doi şi nu voi putea nici de data asta. Călugărul Gras mi-a spus ― îşi coborî vocea pe un ton de uneltire, astfel încât Harry, Ron şi Hermi¬one fură nevoiţi să se aplece spre el ca să audă ― că Umbridge a încercat să se întoarcă aseară în biroul lui, după ce l-au cău¬tat prin castel şi pe domeniu. Nu a putut să treacă de himeră. Biroul directorului s-a închis ca să nu poată ea să intre, zâmbi Ernie batjocoritor. Se pare că a făcut o mică criză de nervi.
― A, presupun că se şi vedea stând acolo, în biroul directorului, spuse Hermione cu răutate, în timp ce urcau treptele de piatră către holul de intrare. Să facă pe boierul cu toţi ceilalţi profesori, idioata asta umflată, însetată de putere, bătrână şi...
― Ei, chiar vrei să termini propoziţia, Granger?
Draco Reacredinţă apăruse de după o uşă, urmat de Crabbe şi Goyle. Chipul său palid şi ascuţit radia de răutate.
― Mă tem că voi fi nevoit să iau nişte puncte de la Cercetaşi şi Astropufi, zise el tărăgănat.
― Profesorii sunt singurii care pot să ia puncte de la case, Reacredinţă, zise Ernie imediat.
― Da, şi noi suntem Perfecţi, sau ai uitat? se răsti Ron.
― Ştiu că Perfecţii nu pot să ia puncte, Rege Weasley cel Mare, zise Reacredinţă batjocoritor, iar Crabbe şi Goyle raseră dispreţuitor. Însă membrii Detaşamentului Inchizitorial...
― Membrii cui? spuse Hermione tăios.
― Detaşamentului Inchizitorial, Granger, spuse Reacredinţa, arătând spre un mic "I" argintiu cusut pe piept, chiar sub insigna de Perfect. Un grup select de elevi care sprijină Ministerul Magiei, aleşi personal de doamna profesoară Umbridge. Oricum, membrii Detaşamentului Inchizitorial chiar au puterea de a lua puncte... aşa că, Granger, iau cinci de la tine pentru că ai fost impertinentă faţă de noua noua noastră directoare. MacMillan, cinci de la tine pentru că m-ai contrazis. Potter, cinci de la tine pentru că îmi eşti antipatic. Weasley, nu ai cămaşa băgată în pantaloni, aşa că mai iau cinci şi pentru asta. A, da, am uitat, eşti un Sânge-Mâl, Granger, aşa că îţi iau zece pentru asta.
Ron îşi scoase bagheta, dar Hermione o dădu la o parte, şoptind:
― Nu!
― Inteligentă mişcare, Granger, murmură Reacredinţă. Director nou, vremuri noi... să fiţi cuminţi, Smintitule... Rege Weasley cel Mare...
Râzând în hohote, se îndepărtă cu paşi mari, împreună cu Crabbe şi Goyle.
― A fost o cacealma, spuse Ernie îngrozit. Nu poate să ai¬bă voie să ia puncte... ar fi ridicol... ar submina cu totul sistemul de Perfecţi.
Însă Harry, Ron şi Hermione se întoarseră automat spre clepsidrele uriaşe aşezate în câteva nişe de-a lungul peretelui din spatele lor, care înregistrau punctele caselor. Cercetaşii şi cei de la Ochi-de-Şoim conduceau la egalitate în dimineaţa aceea. Chiar sub ochii lor, în sus pietricelele zburară, reducând cantitatea din părţile inferioare. De fapt, sin¬gura clepsidră care părea neschimbată era cea plină cu smaralde a Viperinilor.
― Aţi observat? zise vocea lui Fred.
George şi cu el tocmai coborâseră scara de marmură şi se opriseră în faţa clepsidrelor, alături de Harry, Ron, Her¬mione şi Ernie.
― Reacredinţă tocmai ne-a luat tuturor vreo cincizeci de puncte, zise Harry mânios, urmărind alte pietre care porniră în sus în interiorul clepsidrei Cercetaşilor.
― Da, Montague a încercat să ne prindă şi pe noi în timpul pauzei, zise George.
― Cum adică, a încercat? zise Ron repede.
― Nu a reuşit să zică toate cuvintele, spuse Fred, din cauza faptului că l-am obligat să intre cu capul înainte în dulapul de dispariţie de la primul etaj.
Hermione fu şocată.
― O să aveţi mari probleme!
― Doar când o să se întoarcă Montague, şi asta ar putea să fie peste câteva săptămâni bune, nu ştiu unde l-am trimis, zise Fred calm. Oricum... am hotărât că nu ne mai pasă dacă avem probleme.
― Dar v-a păsat vreodată? întrebă Hermione.
― Sigur că da, spuse George. Nu am fost niciodată exma¬triculaţi, nu-i aşa?
― Am ştiut întotdeauna unde să ne oprim, spuse Fred.
― Poate că uneori am întrecut măsura cu un deget, zise George.
― Dar ne-am oprit mereu înainte să generăm haos cu ade¬vărat, spuse Fred.
― Şi acum? zise Ron nesigur.
― Păi, acum... spuse George.
― ... că a plecat Dumbledore... zise Fred.
― ... suntem de părere că puţin haos... spuse George.
― ... este exact ceea ce merită draga noastră nouă direc¬toare, zise Fred.
― Nu aveţi voie să faceţi asta! şopti Hermione. Chiar nu aveţi voie! Ar fi încântată să aibă un motiv pentru care să vă exmatriculeze!
― Nu te-ai prins, nu-i aşa, Hermione? zise Fred, zâmbin¬du-i. Nu ne mai interesează dacă rămânem sau nu. Am pleca chiar în clipa asta, dacă nu am fi hotărâţi să facem mai întâi ceva pentru Dumbledore. Aşa că, oricum ― se uită la ceas ― trebuie să înceapă prima fază. În locul vostru, m-aş duce în Marea Sală să iau prânzul, ca să vadă profesorii că nu aţi avut nici o legătură cu asta.
― Nici o legătură cu ce? spuse Hermione neliniştită.
― Veţi vedea, spuse George. Hai, mergeţi.
Fred şi George se întoarseră şi dispărură în mulţimea din ce în ce mai numeroasă care cobora scările, ducându-se să ia prânzul. Părând extrem de derutat, Ernie bâigui ceva despre temele neterminate la Transfigurare şi îşi luă tălpăşiţa.
― Ştiţi, chiar cred că ar trebui să plecăm de aici, zise Hermione neliniştită. Pentru orice eventualitate...
― Da, bine, zise Ron, şi cei trei se îndreptară spre uşa du¬blă către Marea Sală, însă Harry abia zărise tavanul cu nori albi plutitori când cineva îl bătu pe umăr şi, întorcându-se, se trezi aproape nas în nas cu Filch, îngrijitorul.
Făcu nişte paşi grăbiţi înapoi; era de preferat ca Filch să fie văzut de la depărtare.
― Doamna directoare vrea să te vadă, Potter, zise el răutăcios.
― Nu sunt eu de vină, spuse Harry prosteşte, gândindu-se la ceea ce plănuiau Fred şi George.
Maxilarele lui Filch fură clătinate de un râs tăcut.
― Te simţi cu musca pe căciulă, ai? şuieră el. Vino după mine.
Harry aruncă o privire înapoi spre Ron şi Hermione, care arătau îngrijoraţi. Ridică din umeri şi se întoarse în holul de intrare după Filch, împotriva unui şuvoi de elevi înfometaţi.
Filch părea extrem de bine dispus; fredona răguşit o melodie, în timp ce urcau împreună scara de marmură. Când ajunseră la primul etaj zise:
― Lucrurile se schimbă pe aici, Potter.
― Am observat, zise Harry cu răceală.
― Da... de ani întregi i-am tot zis lui Dumbledore că e prea blând cu voi, zise Filch, chicotind răuvoitor. Bestii mici şi afurisite ce sunteţi, nu aţi fi aruncat niciodată cu bile împuţite, dacă aţi fi ştiut că aveam dreptul să vă biciuiesc până la sânge, nu-i aşa? Nimeni nu s-ar fi gândit să arunce cu frizbiuri cu colţi pe holuri, dacă aş fi putut să vă agăţ de glezne în biroul meu, ai? Însă, Potter, când va sosi Decretul Educaţional Numărul Douăzeci şi Nouă, o să pot să fac tot felul de chestii... unde mai pui că l-a rugat pe domnul Ministru să semneze un ordin de evacuare a lui Peeves ... ah, lucrurile vor sta cu totul altfel pe aici cu ea la comandă...
Era evident că Umbridge făcuse nişte eforturi ca să-l aducă pe Filch de partea ei, îşi zise Harry, iar lucrul cel mai prost era că, probabil, avea să se dovedească o armă importantă; cunoştinţele sale despre holurile de trecere secrete ale şcolii şi despre ascunzători erau depăşite poate doar de cele ale gemenilor Weasley.
― Am ajuns, zise el, uitându-se chiorâş la Harry, în timp ce bătu de trei ori la uşa profesoarei Umbridge şi o deschise. A venit să vă vadă tânărul Potter, doamnă.
Biroul lui Umbridge, atât de familiar pentru Harry din cauza numeroaselor detenţii, era la fel ca de obicei cu excepţia unei bucăţi mari de lemn aşezate pe birou, pe care scria litere aurii: DIRECTOARE. De asemenea, Fulgerul său şi cele două Măturinuri ale lui Fred şi George, pe care le văzu cu o strângere de inimă, erau prinse în lanţuri şi legate de un mare piron bătut în peretele din spatele biroului.
Umbridge stătea la birou, scriind de zor pe un pergament roz, însă când cei doi intrară, îşi ridică privirea şi zâmbi larg.
― Mulţumesc, Argus, zise ea dulce.
― Cu mare plăcere, doamnă, cu mare plăcere, spuse Filch, făcând o plecăciune cât de joasă îi permise reumatismul şi ieşi cu spatele.
― Stai jos, spuse Umbridge scurt, arătând spre un scaun.
Harry luă loc. Profesoara continuă să scrie pentru câteva clipe. Harry se uită la pisoii oribili care se jucau în jurul far¬furiilor de deasupra ei, întrebându-se ce nouă tortură îi mai pregătise.
― Ei bine, spuse ea în cele din urmă, punându-şi deoparte pana şi arătând ca o broască râioasă pe cale să înghită o muscă deosebit de suculentă. Ce vrei să bei?
― Poftim? zise Harry, convins că nu auzise bine.
― Ceva de băut, domnule Potter, zise ea, zâmbindu-i şi mai larg. Ceai? Cafea? Suc de dovleac?
Când numi fiecare băutură, îşi flutură bagheta scurtă, iar pe birou apărură ori o cană ori un pahar.
― Nimic, mulţumesc, spuse Harry.
― Ţin neapărat să bem ceva împreună, zise ea, cu o voce periculos de mieroasă. Alege.
― Bine... atunci ceai, spuse Harry, ridicând din umeri.
Umbridge se ridică şi făcu o adevărată performanţă actoricească din turnatul laptelui, stând cu spatele spre el. Apoi înconjură biroul cu ceaşca, zâmbind sinistru de dulce.
― Poftim, zise ea, întinzându-i-o. Bea înainte să se răcească, da? Ei bine, domnule Potter... m-am gândit că ar trebui să avem o mică discuţie, după evenimentele teribile de aseară.
El nu zise nimic. Umbridge se aşeză la loc pe scaunul ei şi aşteptă. După ce se scurseră în tăcere câteva momente îndelungate, ea întrebă veselă:
― Nu bei?
Harry duse ceaşca la buze şi apoi, la fel de brusc, o lăsă în jos. Unul dintre pisoii oribili din spatele lui Umbridge avea ochii mari şi albaştri, exact ca cel magic al lui Ochi-Nebun Moody, iar lui Harry îi trecu prin minte ce ar fi spus acesta dacă ar fi auzit că Harry băuse ceva oferit de un duşman declarat.
― E vreo problemă? zise Umbridge, care îl urmărea în continuare. Vrei nişte zahăr?
― Nu, spuse Harry.
Duse iar ceaşca la buze şi pretinse că luă o gură, deşi îşi ţinu gura bine închisă. Zâmbetul lui Umbridge se lăţi.
Bine, şopti ea. Foarte bine. Acum...
Se aplecă puţin în faţă.
― Unde este Albus Dumbledore?
― Nu am idee, spuse Harry prompt.
― Mai bea, mai bea, zise ea, zâmbind în continuare. Ştii ce, domnnule Potter, hai să nu ne jucăm ca nişte copii. Ştiu că ştii unde s-a dus. Tu şi Dumbledore aţi fost implicaţi în asta de la bun început. Gândeşte-te la situaţia ta, domnule Potter...
― Nu ştiu unde este.
Harry se prefăcu iar că bea o gură de ceai. Umbridge îl urmărea cu mare atenţie.
― Foarte bine, zise Umbridge nemulţumită. În cazul acesta, te rog să fii drăguţ şi să-mi spui unde este Sirius Black.
Lui Harry i se întoarse stomacul pe dos şi îi tremură mâna în care ţinea ceaşca, astfel încât aceasta zăngăni pe farfurioară. Duse ceaşca la gură cu buzele lipite, încât o parte din lichidul fierbinte i se prelinse pe robă.
― Nu ştiu, zise el, puţin cam prea repede.
― Domnule Potter, spuse Umbridge, dă-mi voie să-ţi reamintesc că eu am fost cea care aproape că l-a prins pe criminalul Black în focul Cercetaşilor în octombrie. Ştiu foarte bine că tu erai cel cu care se întâlnea şi, dacă aş fi avut vreo dovadă, nici unul dintre voi nu ar mai fi fost azi în libertate, te asigur. Repet, domnule Potter... unde este Sirius Black?
― Nu am idee, spuse Harry tare. Habar n-am.
Se uitară fix unul la celălalt atât de mult timp, încât lui Harry începură să-i lăcrimeze ochii. Apoi Umbridge se ridică.
― Foarte bine, Potter, te cred pe cuvânt de data asta, dar fii atent: am mână liberă de la Minister. Sunt monitorizate toate canalele de comunicare către şi din şcoala asta. Fiecare foc din Hogwarts este urmărit de un Verificator al Reţelei Zvrr ― în afară de al meu, bineînţeles. Detaşamentul meu Inchizitorial deschide şi citeşte toate scrisorile aduse sau trimise de bufniţe din castel. Şi domnul Filch veghează asupra tuturor culoarelor de trecere care ies şi intră în castel. Dacă găsesc o fărâmă de dovadă...
BUM!
Podeaua biroului se cutremură. Umbridge alunecă într-o parte, agăţându-se de birou, cu un aer şocat.
― Ce a fost...?
Privea spre uşă. Harry profită de ocazie şi îşi goli ceaşca aproape plină de ceai în cea mai apropiată vază cu flori uscate. Auzi oameni fugind şi ţipând cu câteva etaje mai jos.
― Potter, întoarce-te la masa de prânz! strigă Umbridge, ridicând bagheta şi ieşind ca o furtună din birou.
Harry îi lăsă un avantaj de câteva secunde şi apoi fugi după ea, ca să vadă care era sursa nebuniei.
Nu fu greu de găsit. Un etaj mai jos, domnea infernul. Cineva (Harry avea o "vagă" bănuială cine) aprinsese ceea ce părea să fie o ladă enormă de artificii fermecate.
Pe coridoare zburau într-o parte şi în alta dragoni formaţi în întregime din scântei verzi şi aurii, care generau explozii şi pocnituri răsunătoare în drumul lor; nişte roţi de foc aprins vâjâiau ameninţător, ca o mulţime de farfurii zburătoare; rachete cu cozi lungi din stele argintii strălucitoare ricoşau de pereţi; artificiile scânteietoare scriau de voie înjurături în aer; ele explodau ca nişte mine oriunde se uita Harry şi, în loc să se termine, să dispară sau să nu se aprindă, aceste miracole pirotehnice păreau să acumuleze energie şi să prindă avânt pe măsură ce elevii le urmăreau.
Filch şi Umbridge stăteau împietriţi de groază, la jumătatea scărilor. Sub ochii lui Harry, una dintre roţile de foc mai mari păru să decidă că avea nevoie de mai mult spaţiu de desfăşurare; vâjâi către Umbridge şi Filch cu un "vuuuunuum" sinistru. Amândoi urlară speriaţi şi se feriră, iar aceasta zbură direct pe fereastra din spatele lor şi pe deasupra domeniului. Între timp, mai mulţi dragoni şi un liliac mare şi mov, care fumega ameninţător, profitară de uşa deschisă de la capătul holului ca să evadeze către etajul doi.
― Grăbeşte-te, Filch, grăbeşte-te! urlă Umbridge, or să umple toată şcoala dacă nu facem ceva ― Stupefy!
Din capătul baghetei ţâşni un jet de lumină roşie care lovi una dintre rachete. În loc să încremenească în aer, ea explodă cu o forţă atât de mare, încât făcu o gaură într-un tablou ce descria o vrăjitoare cu un aer prea sentimental, care stătea în mijlocul unei poieniţe; aceasta fugi la timp, reapărând câteva secunde mai târziu, înghesuită în tabloul vecin, în care doi vrăjitori care jucau cărţi se ridicară repede în picioare ca să-i facă loc.
― Nu le împietri, Filch! strigă Umbridge furioasă către toţi, de parcă ar fi fost o incantaţie.
― Cum doriţi, doamnă directoare! şuieră Filch, care fiind Non, ar fi putut împietri artificiile la fel de bine cum le-ar fi putut mânca.
Se năpusti către un dulap din apropiere, scoase o mătură şi începu să o vânture în aer spre artificii; după câteva secunde, capul măturii luă foc.
Harry văzuse cât îi trebuia; râzând, se lăsă mult în jos, fugi spre o uşă pe care o ştia ascunsă după o tapiserie, puţin mai în jos de-a lungul holului, se strecură pe lângă ea şi găsi pe Fred şi George ascunzându-se dincolo de ea, ascultând zbieretele lui Umbridge şi Filch şi tremurând pradă unei voioşii înăbuşite.
― Impresionant, zise Harry încet, zâmbind. Foarte impresionant... I-aţi duce la faliment pe doctorul Filibuster, fără probleme...
― Hai noroc, şopti George, ştergându-şi lacrimile de râs de la ochi. Ah, sper ca acum să încerce să le facă să dispară ... se înmulţesc de zece ori la fiecare încercare.
În după-amiaza aceea, artificiile continuară să ardă şi să se împrăştie în toată şcoala. Deşi cauzaseră distrugeri în masă, mai ales pocnitorile, nu păreau să-i deranjeze prea tare pe ceilalţi profesori.
― Vai, vai, spuse profesoara McGonagall cu sarcasm, când unul dintre dragoni zbură prin clasa ei, emiţând bufnituri răsunătoare şi scuipând foc. Domnişoară Brown, poţi să fii drăguţă şi să te duci la doamna directoare ca s-o informezi că avem în clasă un artificiu scăpat de sub control?
Ca o consecinţă generală, profesoara Umbridge îşi petrecu prima după-amiază în calitate de directoare alergând prin toată şcoala şi răspunzând la apelurile celorlalţi profesori, dintre care nici unul nu părea să poată scăpa fără aju¬torul ei de artificiile din clase. Când sună ultimul clopoţel şi elevii se îndreptară cu ghiozdanele spre Turnul Cercetaşilor, Harry o văzu, cu o satisfacţie extremă, pe Umbridge ieşind din clasa profesorului Flitwick răvăşită, plină de cenuşă şi cu chipul transpirat.
― Vă mulţumesc nespus, doamnă profesoară! zise profesorul Flitwick cu vocea sa subţire. Bineînţeles, aş fi putui să mă descotorosesc şi singur de artificiile scânteietoare, dar nu ştiam sigur dacă eram autorizat.
Zâmbind larg, îi închise uşa clasei în nas, lăsând-o cu o expresie răutăcioasă pe chip.
În seara aceea, Fred şi George fură eroi în camera de zi a Cercetaşilor. Până şi Hermione îşi croi drum prin mulţi¬mea entuziasmată ca să-i felicite.
― Au fost nişte artificii minunate, zise ea plină de admiraţie.
― Mersi, spuse George, părând în acelaşi timp surprins şi mulţumit. Artificiile sălbatice Weasley. Singura problemă e că ne-am folosit tot stocul; acum o să fim nevoiţi să o luăm iar de la zero.
― Însă a meritat spuse Fred, care primea comenzi de la nişte Cercetaşi zgomotoşi. Hermione, dacă vrei să te înscrii pentru lista de aşteptare, cutia standard de Explozii de Bază costă cinci galioni şi Deflagraţia de Lux douăzeci...
Hermione se întoarse la masa unde stăteau Harry şi Ron, uitâdu-se fix la ghiozdanele lor, de parcă ar fi sperat că or să ţâşnească din ele caietele cu teme şi or să înceapă să se rezolve singure.
― Ah, ce-ar fi să ne luăm o seară liberă? zise Hermione veselă, în timp ce o rachetă Weasley cu coadă argintie vâjâia prin dreptul ferestrei. Totuşi, vacanţa de Paşti începe vinerea viitoare, şi atunci o să avem timp berechet.
― Te simţi bine? întrebă Ron, holbându-se la ea neîncrezător.
― Acum, că mă întrebi, spuse Hermione bucuroasă, ştiţi... cred că mă simt puţin... răzvrătită.
Harry încă auzea exploziile din depărtare ale pocnitorilor evadate chiar şi o oră mai târziu, când el şi Ron se duseră la culcare; şi în timp ce se dezbrăca, un artificiu scânteietor zbură pe lângă turn, scriind în continuare hotărât cuvântul "BALIGĂ".
Se băgă în pat, căscând. Fiindcă îşi dăduse jos ochelarii, focurile de artificii care treceau pe lângă fereastră deveniseră neclare, arătând ca nişte nori scânteietori, frumoşi şi misterioşi pe fundalul cerului negru. Se întoarse pe o parte, întrebându-se cum se simţea Umbridge după prima ei zi în locul lui Dumbledore, şi cum avea să reacţioneze Fudge când avea să audă că toată şcoala îşi petrecuse ziua într-o stare de dezastru general. Zâmbind în sine, Harry închişi ochii...
Vâjâitul şi exploziile artificiilor scăpate pe domeniu păreau din ce în ce mai estompate... sau poate că pur şi sim¬plu se îndepărta de ele cu mare viteză...
Ajunsese exact în holul care ducea spre Departamentul Misterelor. Gonea spre uşa neagră simplă... stătea să se deschidă... stătea să se deschidă...
Se deschise. Era în camera circulară înconjurată de uşi... o stăbătu, atinse una dintre uşile identice şi aceasta se deschise spre interior...
Acum era într-o cameră lungă, dreptunghiulară, în care răsuna un ţăcănit mecanic ciudat. Pe pereţi dansau nişte puncte de lumină, dar nu se opri să le cerceteze... trebuia să meargă mai departe...
La celălalt capăt se afla o uşă... şi aceasta se deschise, când o atinse...
Ajunse era într-o cameră slab luminată, înaltă şi lată cât o biserică, plină de nimic altceva în afară de rânduri întregi de rafturi suprapuse, fiecare dintre ele încărcat cu sfere mici, pline de praf, din fibre de sticlă... acum lui Harry îi bătea inima cu putere de entuziasm... ştia unde să se ducă... alergă înainte, însă paşii săi nu scoteau nici un sunet în camera enormă şi pustie...
În această cameră exista ceva ce îşi dorea foarte, foarte mult...
Ceva dorit de el... sau ceva ce dorea altcineva...
Îl durea cicatricea...
POC!
Harry se trezi imediat, derutat şi supărat. Dormitorul întunecat era plin de râsete.
― Grozav! zise Seamus, profilându-se în cadrul ferestrei. Cred că una dintre roţile acelea de foc s-a lovit de o rachetă şi parcă s-au împerecheat, veniţi să vedeţi!
Harry îi auzi pe Dean şi pe Ron dându-se jos din pat, ca să vadă totul mai bine. El rămase nemişcat şi tăcut cât timp îi mai trecu durerea de la cicatrice şi fu cuprins de dezamăgire. Se simţea de parcă i s-ar fi furat în ultima clipă o plăcere extraordinară... iar de data asta fusese atât de aproape.
Acum pe lângă ferestrele Turnului Cercetaşilor zburau nişte porcuşori scânteietori, înaripaţi, roz cu argintiu. Harry rîmase întins şi ascultă uralele de admiraţie ale Cercetaşilor din dormitoarele de sub ei. Stomacul i se strânse într-un mod îngrozitor când îşi aminti că în seara următoare avea Occlumanţie.

*

Harry petrecu ziua următoare îngrozit de ceea ce avea să spună Plesneală când avea să afle cât avansase în interiorul Departamentului Misterelor în ultimul vis. Cu un val de vinovaţie, realiză că nu mai exersase deloc Occlumanţia de la ultima lecţie: se întâmplaseră prea multe de când plecase Dumbledore; era convins că, nici să fi vrut, nu ar fi putut să îşi golească mintea. Însă se îndoia că Plesneală va accepta această scuză.
În ziua aceea încercă un exerciţiu de ultimă oră în timpul orelor, dar nu-i folosi la nimic. Hermione îl tot întreba dacă era vreo problemă ori de câte ori tăcea, încercând să se detaşeze de orice gând şi emoţie, căci până la urmă momentul cel prielnic pentru a-şi goli mintea nu era când profesorii le puneau elevilor întrebări din recapitulare.
Aşteptându-se la ce era mai rău, după cină, porni către biroul lui Plesneală. Însă, la jumătatea holului de intrare, Cho se apropie în fugă de el.
― Aici, zise Harry, bucuros că avea un motiv să amâne întâlnirea cu Plesneală şi făcându-i semn să meargă în colţul holului de intrare, unde se găseau clepsidrele imense, din¬tre care cea a Cercetaşilor era acum aproape goală. Eşti bine? Umbridge nu ţi-a mai pus întrebări despre A.D., nu?
― A, nu, spuse Cho repede. Nu, a fost doar... mă rog, nu vreau să spun decât că... Harry, nu mi-am imaginat niciodată că Marietta o să vorbească...
― Da, mă rog, spuse Harry întristat.
Era, într-adevăr, de părere că Cho ar fi putut să îşi aleagă prietenii cu ceva mai multă grijă; nu îl prea consola că, din câte auzise recent, Marietta era încă în aripa spitalului, iar doamna Pomfrey nu reuşise să-i amelioreze câtuşi de puţin coşurile.
― De fapt, este o persoană extraordinară, zise Cho. A făcut şi ea o greşeală...
Harry se uită la ea neîncrezător.
― O persoană extraordinară, care a făcut şi ea o greşeală? Ne-a turnat pe toţi, inclusiv pe tine!
― Păi... am scăpat cu toţii, nu-i aşa? insistă Cho. Ştii, mama ei lucrează la Minister, iar ei îi vine foarte greu...
― Şi tatăl lui Ron lucrează la Minister! spuse Harry mânios. Şi în caz că nu ai observat, pe faţa lui nu scrie turnător...
― Să ştii că şiretlicul ăsta al lui Hermione Granger a fost absolut oribil, zise Cho îndârjită. Ar fi trebuit să ne spună că a blestemat lista aia...
― Eu cred că a fost o idee strălucită, spuse Harry rece.
Cho roşi şi ochii i se luminară.
― A da, am uitat ― sigur că da, a fost ideea iubitei tale Hermione...
― Să nu începi să plângi din nou, spuse Harry prevenitor.
― Nu aveam de gând să plâng! strigă ea.
― Da... păi... bine, zise el. În clipa asta, am şi aşa destule pe cap.
― Atunci n-ai decât să te duci să le rezolvi! zise Cho furioasă, întorcându-se pe călcâie şi plecând cu paşi mari.
Foc de supărat, Harry coborî scările către celula lui Plesneală şi, deşi ştia din proprie experienţă că acestuia era mult mai uşor să pătrundă în mintea sa dacă sosea supărat şi ranchiunos, nu reuşi decât să se gândească la lucruri pe care ar fi putut să i le spună lui Cho despre Marietta, înainte să ajungă la uşa celulei.
― Ai întârziat, Potter, zise Plesneală glacial, în clipa când Harry închise uşa după el.
Plesneală stătea cu spatele la Harry, scoţându-şi, ca de obicei, anumite gânduri şi punându-le cu grijă în Pensivul lui Dumbledore. Dădu drumul în ligheanul de piatră ulti¬mului fir argintiu şi se întoarse cu faţa spre Harry.
― Aşa, deci, spuse el. Ai exersat?
― Da, minţi Harry, uitându-se atent la unul dintre picioarele biroului lui Plesneală.
― Păi, vom afla cât de curând, nu-i aşa? spuse Plesneală cu blândeţe. Scoate bagheta, Potter.
Harry luă poziţia obişnuită în faţa lui Plesneală, cu biroul între ei. Inima îi bătea repede de supărare faţă de Cho şi nelinişte faţă de cât avea să îi extragă Plesneală din minte.
― Bun, la trei, spuse Plesneală tărăgănat. Unu ― doi...
Uşa de la biroul lui Plesneală se dădu de perete şi Draco Reacredinţă intră în fugă.
Domnule profesor Plesneală, domnule... a... Îmi cer scuze...
Reacredinţă se uită oarecum surprins la Plesneală şi la Harry.
― Este în ordine, Draco, spuse Plesneală, coborându-şi bagheta. Potter este aici pentru câteva ore suplimentare de Poţiuni.
Harry nu îl mai văzuse pe Reacredinţă atât de vesel de cînd venise Umbridge să-l inspecteze pe Hagrid.
― Nu ştiam, zise el, uitându-se baţjocoritor la Harry, care se făcuse roşu ca focul.
Ar fi dat aproape orice ca să-i poată striga adevărul lui Reacredinţă ― sau, şi mai bine, să arunce un blestem straşnic asupra lui.
― Ia zi, Draco, despre ce este vorba? întrebă Plesneală.
― Este vorba despre doamna profesoară Umbridge, dom¬nule. Are nevoie de ajutorul dumneavoastră, zise Reacredinţă. L-au găsit pe Montague, domnule, a apărut blocat într-un closet de la etajul patru.
― Cum a ajuns acolo? întrebă Plesneală.
― Nu ştiu, domnule, este puţin derutat.
― În ordine, în ordine, Potter, spuse Plesneală, vom continua lecţia mâine seară.
Se întoarse şi ieşi grăbit din birou. Reacredinţă îi spuse pe muteşte "ore suplimentare de Poţiuni?" lui Harry, în spatele lui Plesneală, înainte să îl urmeze.
Fierbând, Harry îşi puse bagheta la loc în buzunar şi dădu să iasă din cameră. Măcar mai avea încă douăzeci şi patru de ore ca să exerseze; ştia că ar fi trebuit să fie recunoscător pentru că scăpase ca prin urechile acului, deşi lucrurile erau ceva mai complicate, fiindcă Reacredinţă avea să spună întregii şcoli că avea nevoie de ore suplimentare de Poţiuni.
Ajunsese la uşa biroului când o văzu: o pată de lumină tremurândă, care dansa în cadrul uşii. Se opri şi rămase pe loc, uitându-se la ea. Îi amintea de ceva... apoi îi pică fisa: semăna puţin cu luminile pe care le văzuse noaptea trecută în vis, luminile din a doua cameră în care intrase în călătoria sa prin Departamentul Misterelor.
Se întoarse. Lumina venea din Pensivul de pe biroul lui Plesneală. Conţinutul alb-argintiu se mişca şi se învârtea în interior. Gândurile lui Plesneală... lucrurile pe care Plesneală nu voia să le vadă Harry, dacă pătrundea din greşeală dincolo de scut...
Harry se uită la Pensiv, cuprins de curiozitate... ce voia Plesneală să ascundă cu atâta ardoare de el?
Luminile argintii tremurară pe perete... Harry făcu doi paşi către birou, gândind febril. Oare ar fi putut să fie informaţii despre Departamentul Misterelor pe care Plesneală era decis să nu i le dezvăluie?
Harry se uită peste umăr, cu inima bătându-i mai tare şi mai repede ca niciodată. Oare cât avea să-i ia lui Plesneală să-l elibereze pe Montague din closet? Iar după aceea avea să se întoarcă direct în birou, sau avea să-l însoţească pe Montague în aripa spitalului? Cu siguranţă, a doua variantă... Montague era căpitanul echipei de vâjthaţ a Viperinilor, iar Plesneală trebuia să se asigure că era bine.
Harry parcurse distanţa care îl despărţea de Pensiv şi rămase deasupra lui, privind în adâncul său. Ezită, ascultând, apoi îşi scoase iar bagheta. În birou şi pe coridor domnea o linişte deplină. Atinse uşor conţinutul Pensivului cu capătul baghetei.
Lichidul argintiu din el începu să se rotească foarte repede. Harry se aplecă deasupra lui şi văzu că devenise transparent. Privea din nou într-o cameră, ca printr-o gaură circulară în tavan... de fapt, dacă nu se înşela, se uita în jos în interiorul Marii Săli.
Respiraţia sa aburea suprafaţa gândurilor lui Plesneală... creierul său părea să o fi luat razna... ar fi fost o nebunie să facă ceea ce era atât de tentat să facă... tremura... Plesneală urma să se întoarcă în orice clipă... Însă Harry se gândi la cât de furioasă era Cho sau la faţa batjocoritoare a lui Reacredinţă şi fu cuprins de o îndrăzneală nesăbuită.
Trase aer adânc în piept şi îşi cufundă capul în oglinda gîndurilor lui Plesneală. Imediat, podeaua biroului se înclină, răsturnându-l pe Harry cu capul înainte în Pensiv...
Se prăbuşi printr-o obscuritate rece, învârtindu-se tare în cădere, şi apoi...
Stătea în mijlocul Marii Săli, însă cele patru mese ale caselor dispăruseră. În locul lor erau mai mult de o sută de mese mai mici, toate aşezate cu faţa în aceeaşi direcţie, şi cu câte un elev aşezat la fiecare dintre ele, aplecat mult, scriind pe un sul de pergament. Singurul sunet care se auzea era scrijelitul penelor şi din când în când un foşnet, când cineva îşi aranja pergamentul. Era, evident, perioada examenelor.
Soarele strălucea pe ferestrele înalte, peste capetele aplecate, care scânteiau în nuanţe de castaniu arămiu şi auriu în lumina puternică. Harry se uită în jur cu atenţie. Plesneală trebuia să fie pe undeva pe acolo... era amintirea lui...
Şi iată-l, era la o masă chiar în spatele lui Harry. Acesta se uită la el cu ochii mari. Plesneală-adolescentul era deşirat şi palid, ca o plantă ţinută la întuneric. Avea un păr lins şi unsuros, care îi cădea pe masă, iar nasul coroiat îi era la o distanţă de doar doi centimetri de pergamentul pe care scria. Harry se duse în spatele lui Plesneală şi citi titlul lucrării de examen: APĂRAREA CONTRA MAGIEI NEGRI ― NIVEL OBIŞNUIT DE VRĂJITORIE.
Deci, Plesneală trebuia să aibă cincisprezece sau şaisprezece ani, cam de vârsta lui Harry. Mâna îi zbura peste pergament; scrisese cu cel puţin jumătate de metru mai mult decât cei care erau cel mai aproape de el, deşi avea un scris minuscul şi înghesuit.
― Încă cinci minute!
Vocea îl făcu pe Harry să tresară. Întorcându-se, văzu creştetul profesorului Flitwick plimbându-se printre bănci puţin mai încolo. Profesorul Flitwick trecea pe lângă un băiat cu părul negru şi ciufulit... cu părul negru şi foarte ciufulit...
Harry se mişcă atât de repede, încât, dacă ar fi fost material, ar fi dărâmat nişte bănci cât colo. În schimb, păru să plutească, parcă prin vis, traversând două rânduri şi ajungând la un al treilea. Ceafa băiatului brunet era din ce în ce mai aproape şi... acum se îndrepta, punând pana deoparte trăgând spre el sulul de pergament pentru a reciti ceea ce scrisese...
Harry se opri în faţa băncii şi se uită în jos la tatăl său la vârsta de cincisprezece ani.
Entuziasmul făcu să-i explodeze golul din stomac: era ca şi când s-ar fi privit pe el însuşi, însă cu nişte modificări deliberate. James avea ochii căprui, nasul era puţin mai lung decât al lui Harry şi nu avea cicatrice pe frunte, însă chipul slab, gura şi sprâncenele erau aceleaşi; părul lui James stătea zbârlit pe ceafă, exact ca al lui Harry, mâinile sale ar fi putut fi ale lui Harry, şi Harry îşi dădu seama, că atunci când James avea să se ridice, între ei avea să fie o diferenţă de maximum doi centimetri în înălţime.
James căscă cu poftă şi îşi ciufuli părul, făcându-l şi mai neîngrijit decât fusese înainte. Apoi, aruncându-i o privire profesorului Flitwick, se întoarse în scaun şi îi zâmbi unui băiat care stătea la câteva bănci în spatele lui.
Cu un alt şoc de entuziasm, Harry îl văzu pe Sirius făcându-i semn lui James că totul era în ordine. Sirius stătea relaxat, lăsându-se cu scaunul pe picioarele din spate. Era foarte chipeş; părul negru îi cădea peste ochi cu un fel de eleganţă firească, pe care nici James şi nici Harry nu ar fi putut să o dobândească vreodată, şi o fată care stătea în spatele lui îl urmărea plină de speranţă, deşi el nu părea s-o fi observat. Cu două locuri mai în colo ― stomacul lui Harry se mai strânse o dată de fericire ― se afla Remus Lupin. Era destul de palid, slăbit (oare se apropia luna plină?) şi era absorbit de examen: în timp ce îşi recitea răspunsurile, îşi scărpină bărbia cu capătul penei, încruntându-se puţin.
Deci, asta însemna că Şobo trebuia să fie şi el pe undeva, pe acolo... şi într-adevăr, Harry îl zări într-o clipă: un băiat mic, cu părul ca de şoarece şi cu nasul ascuţit. Şobo părea neliniştit: îşi rodea unghiile, holbându-se la lucrare şi râcâind podeaua cu vârful pantofilor. Din când în când, arunca o privire, plin de speranţă, către lucrarea vecinului. Harry se uită fix la Şobo pentru câteva clipe, apoi se întoarse la James, care acum mâzgălea ceva pe un pergament, care era de fapt o ciornă. Desenase o hoţoaică şi acum tocmai scria literele "L.E.". Oare de la ce veneau?
― Penele jos, vă rog! chiţăi profesorul Flitwick. E valabil şi pentru tine, Stebbins! Vă rog să nu vă ridicaţi până nu vă strâng pergamentele! Accio!
Peste o sută de suluri de pergament zburară direct în mâinile întinse ale profesorului Flitwick, dându-l pe spate. Mai mulţi râseră. Câţiva elevi care stăteau în băncile din faţă se ridicară, îl apucară de subsuori pe profesor şi îl ridicară.
― Mulţumesc... mulţumesc gâfâi Flitwick. În ordine, toată lumea este liberă să plece!
Harry se uită în jos la tatăl său, care tăiase repede literele "I.E." scrise meşteşugit, sări în picioare, îşi băgă pana şi lucrarea în ghiozdanul, pe care îl aruncă pe umăr şi rămase să-l aştepte pe Sirius.
Harry se uită în jur şi îl zări pe Plesneală puţin mai încolo, trecând printre mese către uşa dublă care dădea în holul de la intrare, încă absorbit de propria lucrare. Cu umerii căzuţi, dar străduindu-se să rămână drept, mergea într-un mod spasmodic, care amintea de un păianjen, iar părul slinos îi flutura pe lângă faţă.
Plesneală, James, Sirius şi Lupin erau despărţiţi de gaşcă de fete care vorbeau de zor şi, postându-se în mijlocul lor, Harry reuşi să îl aibă în vizor pe Plesneală şi în acelaşi timp să îşi ciulească urechile, ca să audă vocile lui James şi ale prietenilor lui.
― Ţi-a plăcut a zecea întrebare, Lunaticule? întrebă Sirius când ieşiră în holul de intrare.
― Mi-a plăcut la nebunie, zise Lupin vioi. Menţionaţi cinci semne după care poate fi identificat un om-lup. Excelentă întrebare.
― Crezi că ai reuşit să le găseşti pe toate? spuse James cu o falsă îngrijorare.
― Cred că da, spuse Lupin cu seriozitate, în timp ce se alăturau mulţimii care se îmbulzea la uşa dublă de la intrare ca să iasă pe domeniul însorit. Unu: stă pe scaunul meu. Doi: este îmbrăcat cu hainele mele. Trei: îl cheamă Remus Lupin.
Şobo fu singurul care nu râse.
― Eu am scris de forma botului, de pupile şi de coada moţată, zise el neliniştit, dar nu am mai găsit ce să...
― Şobo, tu chiar eşti tare de cap? spuse James nerăbdător. Ai de-a face cu un om-lup o dată pe lună...
― Vorbeşte mai încet, îl imploră Lupin.
Harry se uită iar neliniştit în spate. Plesneală era în continuare prin apropiere, încă adâncit în întrebările de la examen ― însă aceasta era amintirea lui Plesneală, iar Harry era convins că, dacă Plesneală alegea să se îndrepte în altă parte după ce ieşeau pe domeniu, el, Harry, nu ar mai fi putut să îl urmeze pe James. Totuşi, spre marea lui uşurare, când James şi cei trei prieteni ai săi coborâră pe peluză, ducându-se cu paşi mari spre lac, Plesneală îi urmă, examinându-şi în continuare lucrarea şi părând să nu-şi dea seama încotro mergea. Rămânând puţin în spatele lui, Harry reuşi să îi urmărească îndeaproape pe James şi pe ceilalţi.
― Păi, mie mi s-a părut că lucrarea a fost floare la ureche, îl auzi el pe Sirius. Mare mirare dacă nu o să iau cel puţin "Remarcabil".
― Şi eu, zise James, vârând mâna în buzunar şi scoţând o hoţoaică aurie, care se zbătea.
― Cum a ajuns la tine?
― Am şterpelit-o, spuse James firesc.
Începu să se joace cu hoţoaica, lăsând-o să zboare până la un metru înainte să o recupereze; avea nişte reflexe extraor¬dinare. Şobo îl urmărea cu un amestec de admiraţie şi teamă. Se opriră la umbra aceluiaşi fag de pe marginea lacului unde Harry, Ron şi Hermione îşi petrecuseră odată o duminică, terminându-şi temele, şi se aruncară pe iarbă. Harry se uită din nou peste umăr şi văzu, spre încântarea lui, că Plesneală se aşezase la umbra deasă a unui pâlc de tufişuri. Era la fel de absorbit de lucrarea de la N.O.V., ceea îi permise lui Harry să se aşeze pe iarbă între fag şi tufişuri şi să-i privească pe cei patru de sub copac. Lumina soarelui oglindită în suprafaţa netedă a lacului era orbitoare, la fel ca pe malul unde stătea un grup de fete care râdeau şi care tocmai ieşiseră din Marea Sală, dându-şi jos pantofii şi şosetele şi răcorindu-şi picioarele în apă.
Lupin scosese o carte şi se puse pe citit. Sirius se uita în jur la elevii care se învârteau pe iarbă, părând destul de mândru şi plictisit, dar într-un mod cât se poate de fermecător. James se mai juca în continuare cu hoţoaica, lăsând-o să zboare din ce în ce mai departe, pe punctul de o scăpa, dar prinzând-o mereu în ultima clipă. Şobo îl privea cu gura căscată. De fiecare dată când James reuşea o prindere deosebit de dificilă, Şobo icnea şi aplauda. După cinci minute petrecute astfel, Harry se întrebă de ce James nu îi spunea lui Şobo să-şi vină în fire, dar lui James părea să-i placă atenţia acestuia. Harry observă că tatăl său avea obiceiul de a-şi ciufuli părul, de parcă ar fi vrut grijă să nu devină prea îngrijit, şi că se uita întruna la fetele de pe marginea apei.
― Vrei să o laşi puţin deoparte? spuse Sirius într-un târziu, când James reuşi o prindere frumoasă, pe care Şobo o întâmpină cu urale, înainte să facă pe el de bucurie.
Şobo roşi puţin, dar James zâmbi.
― Dacă te deranjează, spuse el, băgând hoţoaica la loc în buzunar.
Harry avea vaga impresie că Sirius era singurul pentru care James ar fi încetat să se dea mare.
― Mă plictisesc, spuse Sirius. Aş vrea să fie lună plină.
― Tu poate că da, zise Lupin sumbru de după carte. Mai avem şi ora de Transfigurare, iar dacă te plictiseşti, poţi să mă asculţi. Poftim... făcu el şi îi întinse cartea.
Dar Sirius pufni.
― N-am nevoie să mă uit în prostia aia, ştiu totul.
― Asta o să te învioreze, Amprentă, spuse James încet. Uite cine e...
Sirius întoarse capul. Rămase perfect nemişcat, ca un câine care adulmecă un iepure.
― Minunat, zise el mieros. Smiorcăitus.
Harry se întoarse ca să vadă la cine se uita Sirius.
Plesneală se ridicase şi îşi băga lucrarea de la N.O.V geantă. Când ieşi din umbra tufişurilor şi începu să traverseze peluza, Sirius şi James se ridicară.
Lupin şi Şobo rămaseră aşezaţi; Lupin încă se uita în carte, deşi ochii nu i se mişcau şi între sprâncene îi apăruse o cută de încruntare. Şobo îi privea pe rând pe Sirius, pe James şi pe Plesneală cu o expresie de anticipaţie intensă.
― Totul bine, Smiorcăitus? zise James tare.
Plesneală reacţionă atât de repede, de parcă s-ar fi aşteptat să fie atacat. Lăsându-şi geanta jos, îşi băgă mâna în interiorul robei şi avea deja bagheta ridicată pe jumătate când James strigă, "Expelliarmus!"
Bagheta lui Plesneală zbură la patru metri înălţime şi căzu cu o bufnitură scurtă în iarbă, în spatele lui. Sirius scoase un hohot de râs ca un lătrat.
― "Impedimenta!" zise el, îndreptându-şi bagheta spre Plesneală, care fu pus la pământ, în timp ce se arunca spre bagheta căzută.
Elevii de peste tot din jur se întorseseră ca să-i urmărească. Unii dintre ei se ridicaseră şi se apropiau încet. Alţii păreau să fie temători, iar alţii să se distreze.
Plesneală zăcea gâfâind pe pământ. James şi Sirius se apropiară de el cu baghetele ridicate, James aruncând priviri peste umăr către fetele de pe marginea apei. Şobo era acum în picioare, privind cu sete şi furişându-se pe lângă Lupin, ca să vadă mai bine.
― Ce-ai făcut la examen, Smiorcăitus? zise James.
― L-am urmărit eu, era cu nasul lipit de pergament, spuse Sirius răuvoitor. Probabil că e plin de pete mari de grăsime, n-o să se înţeleagă nimic.
Mai mulţi privitori râseră; era evident că Plesneală nu era iubit. Şobo râse batjocoritor, strident. Plesneală încerca să se ridice, dar încă era sub stăpânirea vrăjii; se zbătea de parcă ar fi fost legat cu nişte sfori invizibile.
― O să vezi tu, gâfâi el, uitându-se în sus la James cu o expresie de ură desăvârşită, o să vezi!
― Ce să văd? zise Sirius calm. Ce-o să faci, Smiorcăitus, o să-ţi ştergi nasul pe noi?
Plesneală scoase o rafală de înjurături şi blesteme, dar nu se întâmplă nimic, bagheta fiindu-i la trei metri depărtare.
― Spală-ţi gura, spuse James calm. "Curăţenius!"
Imediat, din gura lui Plesneală şiroiră mai multe balonaşe de săpun; spuma îi acoperi buzele, făcându-i să se înece, sufocându-1...
― Lasă-l în PACE!
James şi Sirius se întoarseră. James îşi trecu imediat mâna liberă prin păr.
Era una dintre fetele de pe marginea lacului. Avea părul des, roşcat închis, care îi ajungea până la umeri, şi nişte ochi migdalaţi, uluitor de verzi... ochii lui Harry.
Era mama lui Harry.
― Totul e bine, Evans? întrebă James, şi dintr-o dată tonul îi deveni agreabil, iar vocea mai joasă, mai matură.
― Lasă-l în pace, repetă Lily, uitându-se la James cu o antipatie extremă. Ce ţi-a făcut?
― Păi, zise James, părând să mediteze, în primul rând, există, dacă mă înţelegi...
Mulţi dintre elevii din jur râseră, inclusiv Sirius şi Şobo, dar Lupin, care părea încă absorbit de carte, nu râse. Şi nici Lily.
― Te crezi amuzant, spuse ea cu răceală. Dar eşti doar un neisprăvit arogant şi bătăuş, Potter. Lasă-l în pace.
― Îl las în pace, Evans, dacă ieşi cu mine în oraş, spuse James repede. Hai... ieşi cu mine şi nu mai pun niciodată bagheta pe bătrânul Smiorcăitus.
În spatele lui, Vraja de Oprire îşi pierdea din putere. Plesneală începea să se apropie de bagheta căzută, scuipând clăbuci, în timp ce se târa.
― Nu aş ieşi cu tine nici dacă aş avea de ales între tine şi caracatiţa uriaşă, zise Lily.
― Ghinion, Corn, spuse Sirius vioi şi se întoarse spre Plesneală. HEI!
Însă era prea târziu. Plesneală îşi îndreptase bagheta direct către James. Avu loc o străfulgerare şi pe obrazul lui James apăru o tăietură adâncă, care stropi roba cu sânge. James se întoarse instantaneu. O fracţiune de secundă mai târziu, Plesneală era suspendat în aer, cu capul în jos şi cu roba căzându-i peste cap, dezvăluind nişte picioare slăbănoage, palide, şi nişte chiloţi cenuşii.
Mulţi din micul grup ovaţionară; Sirius, James şi Şobo râseră în hohote.
Lily, pe a cărei expresie mânioasă apăruse preţ o clipă umbra unui zâmbet, zise:
― Lasă-l jos!
― Desigur, spuse James şi îşi smuci bagheta în sus. Plesneală căzu grămadă pe pământ. Descâlcindu-se din robă, se ridică repede, cu bagheta ridicată, dar Sirius zise "Petrificus Totalus!" şi Plesneală se prăbuşi din nou, rigid ca o scândură.
― LASĂ-L ÎN PACE! strigă Lily.
Acum îşi scosese şi ea bagheta. James şi Sirius se uitară la baghetă plictisiţi.
― Ah, Evans, nu merită să te blestem, spuse James cu sinceritate.
― Atunci ridică blestemul de pe el!
James oftă adânc, iar apoi se întoarse spre Plesneală şi murmură contrablestemul.
― Poftim, zise el, când Plesneală se culese de pe jos. Ai noroc că a fost Evans aici, Smiorcăitus...
― Nu am nevoie de ajutor din partea unui Sânge-Mâl mic şi nenorocit ca ea!
Lily clipi.
― În ordine, zise ea calmă. Nu o să mă mai obosesc pe viitor. Şi mi-aş schimba chiloţii, dacă aş fi în locul tău, Smiorcăitus.
― Cere-i scuze lui Evans! răcni James către Plesneală, cu bagheta îndreptată ameninţător spre el.
― Nu vreau să-l faci tu să îşi ceară scuze, strigă Lily, adresându-i-se lui James. Nu eşti cu nimic mai bun decât el.
― Poftim? strigă James. Eu nu te-am făcut NICIODATĂ un... ştii-tu-ce!
― Îţi ciufuleşti părul pentru că ţi se pare că e grozav să arăţi ca şi când tocmai ai fi coborât de pe mătură, te dai mare cu hoţoaica aia idioată, te plimbi pe holuri şi îi blestemi pe toţi cei care te enervează doar pentru că poţi s-o faci ― mă mir că ţi se poate ridica mătura, cu capul tău ăla mare. Îmi provoci GREAŢĂ.
Se întoarse pe călcâie şi plecă grăbită.
― Evans! strigă James după ea. Hei, EVANS!
Însă ea nu se uită înapoi.
― Ce-o fi cu ea? spuse James, cu un aer detaşat, ca şi cum întrebarea nu i s-ar fi părut deloc importantă.
― Citind printre rânduri, aş zice că te crede puţin cam înfumurat, prietene, spuse Sirius.
― În ordine, zise James mânios, în ordine...
Avu loc o altă străfulgerare, iar Plesneală se trezi din nou suspendat în aer, cu capul în jos.
― Cine vrea să vadă cum îi dau jos chiloţii lui Smiorcăilă?
Însă dacă James îi dăduse sau nu chiloţii jos lui Plesneală, Harry nu mai află. O mână i se încleştase de braţ, cu o strânsoare ca de cleşte. Tresărind, Harry se uită în jur ca să vadă cine îl apucase, şi îl observă, cu un fior de groază, pe Plesneală ajuns la maturitate şi stând chiar lângă el, alb de furie.
― Te distrezi?
Harry simţi cum se ridică în aer; ziua de vară se evaporă în jurul lui; plutea în sus, printr-un întuneric glacial. Mâna lui Plesneală încă îl strângea de braţ. Apoi, cu o senzaţie mistuitoare, ca şi când ar fi fost întors cu capul în jos, picioarele i se loviră de podeaua de piatră a celulei lui Plesneală şi se trezi din nou lângă Pensivul de pe masa acestuia, în biroul întune¬cat, din prezent, al maestrului poţiunilor.
― Ia zi, spuse Plesneală, apucându-l pe Harry atât de strâns de braţ, încât începu să-i amorţească mâna. Ia zi... te-ai distrat, Potter?
― N-nu, spuse Harry, încercând să se elibereze.
Era ceva de-a dreptul înspăimântător. Lui Plesneală îi tremurau buzele, avea chipul alb ca varul, iar dinţii îi erau dezveliţi.
― Amuzant om, tatăl tău, nu-i aşa? spuse Plesneală, scuturîndu-l atât de tare pe Harry, încât îi alunecară ochelarii pe nas.
― Eu... nu am...
Plesneală îl aruncă pe Harry departe de el cu toată puterea. Harry se izbi de podeaua celulei.
― Nu îi vei spune nimănui ce ai văzut! răcni Plesneală.
― Nu, zise Harry, ridicându-se cât mai departe de Plesneală. Nu, sigur că nu aş fa...
― Ieşi, ieşi, nu vreau să te mai văd niciodată în acest birou!
Şi, în timp ce Harry se năpustea spre uşă, un borcan cu gândaci morţi explodă deasupra capului său.
Deschise uşa cu putere şi zbură de-a lungul holului, oprindu-se doar când între el şi Plesneală erau trei etaje. Alunci se sprijini de perete, gâfâind şi frecându-şi braţul învineţit.
Nu îşi dorea deloc să se întoarcă atât de devreme în Turnul Cercetaşilor, şi nici să le spună lui Ron şi Hermione ce văzuse. Ceea ce îl făcea pe Harry să se simtă atât de îngrozit şi nefericit nu era faptul că Plesneală ţipase la el sau că aruncase cu borcane, ci că ştia cum era să fii umilit în mijlocul unui cerc de privitori, ştia exact cum se simţise Plesneală când îl necăjise tatăl său şi înţelesese, din ceea ce văzuse, că tatăl său fusese extrem de arogant, exact cum îi spusese Plesneală.


CAPITOLUL XXIX
CONSILIERE PROFESIONALĂ

― Dar de ce nu mai ai ore de Occlumanţie? zise Her¬mione, încruntându-se.
― Ţi-am spus, mormăi Harry. Plesneală zice că mă pot descurca şi singur, acum că am învăţat noţiunile de bază.
― Deci, nu mai ai vise ciudate? întrebă Hermione sceptică.
― Nu prea, spuse Harry, fără să se uite la ea.
― Ei bine, cred că Plesneală ar trebui să se oprească doar când o să ştii absolut sigur că le poţi controla! spuse Her¬mione indignată. Harry, cred că ar trebui să te duci înapoi la el şi să-l rogi...
― Nu, spuse Harry hotărât. Las-o baltă, Hermione, bine?
Era prima zi a vacanţei de Paşti şi Hermione, după cum ii era obiceiul, petrecuse o mare parte din zi făcând ore de rerapitulări pentru ei trei. Harry şi Ron o lăsaseră să le facă; era mai simplu decât să se certe cu ea şi, în orice caz, poate că aveau să le fie de folos.
Ron fusese şocat să descopere că rămăseseră doar şase săptămâni până la examene.
― Cum poate asta să fie un şoc? întrebă Hermione, în tîmp ce atingea cu vârful baghetei fiecare dreptunghi din orarul lui Ron, colorându-le diferit, în funcţie de materie.
― Nu ştiu, spuse Ron, au avut loc tot felul de lucruri.
― Ei bine, poftim, zise ea, întinzându-i orarul. Dacă îl urmezi, nu ar trebui să ai probleme.
Ron se uită la el sumbru, dar apoi se înveseli.
― Mi-ai dat o seară liberă în fiecare săptămână!
― Pentru antrenamentele de vâjthaţ, zise Hermione.
Lui Ron îi pieri zâmbetul de pe chip.
― La ce bun? zise el. Avem la fel de multe şanse să câştigăm cupa de vâjthaţ anul ăsta câte are tata să devină Ministrul Magiei.
Hermione nu zise nimic; se uita la Harry, care privea în gol la peretele de vizavi din camera de zi, în timp ce Şmecherilă îi atingea mâna cu lăbuţa, încercând să-l facă să-l mângâie după ureche.
― Care e problema, Harry?
― Poftim? zise el repede. Nici una.
Îşi înşfăcă exemplarul din Teoria defensivei magice şi simulă că se uita după ceva la index. Şmecherilă renunţă la el ca la o cauză pierdută şi se furişă sub scaunul lui Hermione.
― Am văzut-o pe Cho mai devreme, zise fata, făcând o încercare. Şi ea părea nefericită... v-aţi certat din nou?
― Pof... a, da, ne-am certat, spuse Harry, preluând bucuros această scuză.
― Din ce cauză?
― Din cauza prietenei ei turnătoare, Marietta, zise Harry.
― Da, păi, te înţeleg perfect! zise Ron supărat, punându-şi deoparte orarul cu recapitulările. Dacă nu ar fi fost ea...
Ron continuă să discute cu patos despre Marietta Edgecombe, ceea ce lui Harry i se păru un lucru bun; tot ce avea de făcut era să pară supărat, să încuviinţeze din cap şi să zică "da" şi "aşa e" de fiecare dată când Ron se oprea să tragă aer în piept, lăsându-şi mintea liberă să mediteze, fie şi sumbru, asupra a ceea ce văzuse în Pensiv.
Se simţea ca şi când amintirea celor întâmplate l-ar fi ros pe dinăuntru. Fusese atât de sigur că părinţii lui fuseseră nişte oameni minunaţi, încât îi venise mereu foarte uşor nu creadă criticile răutăcioase ale lui Plesneală la adresa tatălui său. Nu-i spuseseră oameni ca Hagrid şi Sirius câi de extraordinar fusese tatăl lui? (Da, mă rog, gândeşte-te cum însuşi Sirius, zise o voce cicălitoare din mintea lui Harry... nu era cu nimic mai bun, nu-i aşa?) Da, o auzise odată pe profesoara McGonagall spunând că tatăl său şi Sirius fuseseră neastâmpăraţi la şcoală, dar îi descrisese ca pe nişte precur¬sori ai gemenilor Weasley, iar Harry nu şi-i putea imagina pe Fred şi pe George suspendând pe cineva cu capul în jos doar ca să se distreze... În afara cazului în care chiar o detes¬tau pe acea persoană... poate pe Reacredinţă, sau pe cineva care chiar o merita...
Harry încercă să construiască un scenariu în care Plesneală să fi meritat ceea ce suferise din partea lui James. Dar nu întrebase Lily, "Ce ţi-a făcut?" Şi nu răspunsese James, "În primul rând, există, dacă mă înţelegi." Nu fusese James cel care începuse totul doar pentru că Sirius se plic¬tisea? Harry îşi aminti cum Lupin spusese în Casa Cumplită că Dumbledore îl făcuse Perfect, sperând că va putea să îi controleze puţin pe James şi pe Sirius... dar în Pensiv stătuse acolo şi nu făcuse nimic...
Harry îşi tot reamintea că Lily intervenise; mama lui se purtase corect. Şi totuşi, când îşi amintea expresia de pe chipul ei, când ţipase la James, îl deranja la fel de mult ca orice altceva; era evident că îl detesta pe James, iar Harry pur şi simplu nu putea să înţeleagă cum ajunseseră să se căsătorească. De câteva ori chiar se întrebase dacă James nu o obligase să se mărite cu el...
Timp de aproape cinci ani, gândul la tatăl său fusese o sursă de mângâiere, de inspiraţie. De fiecare dată când cineva îi spusese că era ca James, îi crescuse inima de mândrie. Şi acum... acum se simţea nefericit când se gândea la el.
Vremea deveni din ce în ce mai bogată în adieri, mai însorită şi mai caldă o dată cu trecerea vacanţei de Paşti, dar Harry, ca şi restul elevilor din anii cinci şi şapte, era închis înăuntru, recapitulând şi ducându-se întruna la bibliotecă. Pretindea că proasta dispoziţie era doar din cauza exame¬nelor care se apropiau, şi cum colegii săi Cercetaşi erau şi ei sătuli de învăţat, scuza sa deveni imbatabilă.
― Harry, vorbesc cu tine, mă auzi?
― Cum?
Se uită în jur. Ginny Weasley, care arăta extrem de abătută, i se alăturase la masa de la bibliotecă unde stătuse singur. Era duminică seara târziu. Hermione se întorsese în Turnul Cercetaşilor ca să recapituleze la Runele Antice, iar Ron avea antrenament de vâjthaţ.
― A, bună, spuse Harry, trăgându-şi cărţile spre el. Cum de nu eşti la antrenament?
― S-a terminat, zise Ginny. Ron a trebuit să-l ducă pe Jack Sloper în aripa spitalului.
― De ce?
― Păi, nu suntem siguri, dar credem că şi-a pierdut cunoştinţa pentru că s-a lovit cu propria bâtă, zise ea şi oftă adânc. Oricum... tocmai a sosit un pachet, abia a trecut de noul sistem de verificare al lui Umbridge.
Ridică o cutie împachetată cu hârtie de ambalaj maro şi o puse pe masă; era limpede că fusese despachetată şi apoi împachetată la loc, neglijent. Avea pe ea un bilet pe care era scris cu cerneală roşie: Inspectat şi aprobat de Marele Inchizitor de la Hogwarts.
― Sunt ouă de Paşti de la mama, zise Ginny. E unul şi pentru tine... poftim.
Îi dădu un ou frumos de ciocolată, decorat cu hoţoaice mici de glazură, deşi conform ambalajului, pachetul conţinea dulciuri fizzy. Harry se uită la el pentru o clipă, apoi, spre groaza lui, simţi un nod în gât.
― Te simţi bine, Harry? întrebă Ginny încet.
― Da, mă simt bine, zise Harry aspru.
Nodul din gât îl durea. Nu înţelegea de ce un ou de Paşti îl făcea să se simtă aşa.
― Pari foarte abătut în ultima vreme, insistă Ginny. Ştii, sunt sigur că dacă ai vorbi cu Cho...
― Nu Cho este cea cu care vreau să vorbesc, zise Harry tăios.
― Dar atunci, cu cine? întrebă Ginny.
― Aş...
Se uită în jur, ca să se asigure că nu îi asculta nimeni. Doamna Pince se afla la câteva rafturi depărtare, eliberând o stivă de cărţi pentru Hannah Abbot, care părea foarte grăbită.
― Aş vrea să vorbesc cu Sirius, murmură el. Dar ştiu că nu pot.
Ginny continuă să îl privească gânditoare. Mai mult ca să îşi găsească ceva de făcut, Harry îşi desfăcu oul de Paşti, rupse o bucată mare şi o băgă în gură.
― Păi, zise Ginny rar, luând şi ea o bucată din ou, dacă vrei într-adevăr să vorbeşti cu Sirius, presupun că am putea găsi o modalitate.
― Fii serioasă, zise Harry deznădăjduit. Cu Umbridge, care urmăreşte focurile şi ne citeşte scrisorile?
― După ce creşti lângă Fred şi George, spuse Ginny gânditoare, ajungi să crezi că orice este posibil, dacă ai destul curaj.
Harry se uită la ea. Poate că era din cauza ciocolatei ― Lupin îl sfătuise mereu să mănânce ciocolată după înfruntările cu Dementorii ― sau poate că doar din cauză că, în sfârşit, exprimase cu voce tare dorinţa care îl mistuia de o săptămână, dar iată că se simţea mai încrezător.
― CE DUMNEZEU FACI?
― Ah, fir-ar să fie, şopti Ginny, sărind în picioare. Am uitat...
Doamna Pince se năpusti asupra lor, cu chipul schi¬monosit de furie.
― Ciocolată în bibliotecă! strigă ea. Afară ― afară ― AFARA!
Şi, scoţându-şi repede bagheta, puse cărţile, ghiozdanul şi călimara să îi dea afară din bibliotecă pe el şi pe Ginny, lovindu-i în cap de mai multe ori, în timp ce fugeau.

*

Parcă pentru a sublinia importanţa examenelor care se apropiau, pe mesele din Turnul Cercetaşilor apărură o gră¬madă de pamflete, broşuri şi anunţuri despre diferite cariere vrăjitoreşti, la scurt timp înainte de sfârşitul vacanţei, alături de un alt anunţ de la avizier, pe care scria:

CONSILIERE PROFESIONALĂ
Toţi elevii din anul cinci trebuie să se prezinte la o scurtă întâlnire cu şeful casei lor în timpul primei săptămâni a trimestrului de vară, pentru a discuta despre viitoarele lor cariere.
Orele întâlnirilor individuale sunt anunţate mai jos.

Harry cercetă lista şi descoperi că era aşteptat în biroul profesoarei McGonagall luni, la două şi jumătate, ceea ce însemna că avea să lipsească de la cea mai mare parte a cursului de Previziuni despre Viitor. El şi ceilalţi elevi din anul cinci petrecuseră o parte considerabilă din ultimul week-end al vacanţei de vară citind toate informaţiile despre cariere care fuseseră lăsate acolo tocmai pentru a fi parcurse.
― Păi, eu mă simt atras de Vindecare, zise Ron în ultima seară a vacanţei.
Era cufundat în lectura unei broşuri care purta pe copertă emblema cu osul şi bagheta încrucişate ale Sf. Mungo.
― Aici scrie că ai nevoie de cel puţin "P" pentru nivelul T.V.E.E. la Poţiuni, Ierbologie, Transfigurare, Farmece şi Apărare contra Magiei Negre. Adică... fir-ar să fie... nu cer prea multe?
― Păi, este o meserie care necesită multă responsabilitare, nu-i aşa? zise Hermione distrată.
Citea cu atenţie o broşură roz cu portocaliu, intitulată, DECI, CREZI CĂ AI VREA SĂ LUCREZI ÎN RELAŢIILE CU ÎNCUIAŢII?"
― Se pare că nu trebuie să ai multe calificări pentru a lucra cu Încuiaţii; nu cer decât un N.O.V. În Studii despre Încuiaţi: Mult mai importante sunt entuziasmul, răbdarea şi un bogat simţ al umorului!
― Ai avea nevoie de mult mai mult de atât ca să lucrezi cu unchiul meu, zise Harry sumbru. Mai degrabă trebuie simţi când să te fereşti.
Era la jumătatea lecturii unui pamflet despre băncile vrăjitoreşti.
― Fiţi atenţi: Cauţi o carieră antrenantă, care să implice călătoriile, aventura şi prime substanţiale legate de factorul pericolu lui? Atunci gândeşte-te la un post la Banca Vrăjitorilor Gringotts, care acum recrutează Ridicători de Blesteme pentru ocazii incredi¬bile în străinătate... Însă cer Aritmanţie; tu te-ai putea duce, Hermione!
― Nu prea mă simt atrasă de bănci, spuse Hermione vag, absorbită acum de o carte intitulată: AI CALITĂŢILE NECESARE PENTRU A ANTRENA TROLI DE PAZĂ?
― Hei, zise o voce în urechea lui Harry.
Se uită în jur; li se alăturaseră Fred şi George.
― Ginny a vorbit cu noi despre tine, zise Fred, întinzân¬du-şi picioarele pe masa din faţa lor şi făcând să alunece pe podea mai multe broşuri despre carierele din Ministerul Magiei. Ne-a zis că vrei să vorbeşti cu Sirius.
― Poftim? zise tăios Hermione, care tocmai se pregătea pentru DĂ LOVITURA ÎN DEPARTAMENTUL DE ACCI¬DENTE ŞI CATASTROFE MAGICE.
― Da... spuse Harry, încercând să se comporte firesc, da, m-am gândit că aş vrea să...
― Fii serios, zise Hermione, stând dreaptă şi uitându-se la el, de parcă nu i-ar fi venit să-şi creadă ochilor. Cu Umbridge care scotoceşte prin şemineuri şi percheziţionează toate bufniţele?
― Ei bine, credem că am găsit cum să scăpăm de asta, spuse George, întinzându-se şi zâmbind. Trebuie doar să generăm o diversiune. Poate că aţi observat că am fost destul de liniştiţi pe frontul haosului în timpul vacanţei de Paşti.
― La ce bun, ne-am întrebat, să tulburăm perioada de relaxare? continuă Fred. Nu avea nici un sens, ne-am răspuns tot noi. Şi, bineînţeles, am fi compromis şi recapitularea, ceea ce ar fi fost ultimul lucru pe care am fi vrut să-l facem.
Încuviinţă scurt din cap spre Hermione, cu un aer cuminte. Ea păru mai degrabă jignită de această gentileţe.
― Însă începând de mâine trecem din nou la acţiune, continuă Fred vioi. Şi dacă o să facem valuri, de ce să nu o facem astfel încât Harry să poată să schimbe o vorbă cu Sirius?
― Totuşi, spuse Hermione, cu aerul că-i explica ceva foarte simplu cuiva foarte îngust la minte, chiar dacă o să creaţi o diversiune, cum vreţi să discute Harry cu el?
― Biroul lui Umbridge, spuse Harry încet.
Se gândea la asta de două săptămâni şi nu găsise nimic mai bun. Umbridge însăşi îi spusese că singurul foc care nu era urmărit era al ei.
― Ţi-ai pierdut minţile? zise Hermione coborându-şi glasul.
Ron lăsase deoparte broşura despre slujbele în comerţul cu ciuperci cultivate şi le asculta conversaţia obosit.
― Nu cred, spuse Harry, ridicând din umeri.
― Şi cum ai de gând să ajungi acolo?
Harry era pregătit pentru această întrebare.
― Cu cuţitul lui Sirius, zise el.
― Poftim?
― De Crăciunul trecut, Sirius mi-a dat un cuţit care deschide orice broască, spuse Harry. Şi, chiar dacă a vrăjit uşa ca să nu funcţioneze Alohomora, ceea ce pun pariu că a făcut...
― Tu ce crezi despre asta? îl întrebă Hermione pe Ron, iar Harry îşi aminti foarte bine cum apelase doamna Weasley la soţul ei în timpul primei cine din Casa Cumplită.
― Nu ştiu, spuse Ron, alarmat că i se ceruse să-şi spună părerea. Dacă Harry vrea să o facă, atunci depinde de el, nu îi aşa?
― Ai vorbit ca un prieten şi un Weasley adevărat, spuse Fred, bătându-l pe Ron pe umăr cu putere. Bun, în ordine. Ne gândim să o facem mâine, chiar după ore, pentru că se presupune că ar trebui să aibă impactul maxim dacă ar fi toată lumea pe holuri ― Harry, o să-i dăm drumul de unde¬va din aripa de est, o s-o scoatem imediat din birou ― bănu¬iesc că am putea să-ţi acordăm, ştiu eu, douăzeci de minute? zise el, uitându-se la George.
― Fără probleme, spuse George.
― Ce fel de diversiune? întrebă Ron.
― O să vezi, frăţioare, spuse Fred, ridicându-se o dată cu George. Nu trebuie decât să te duci până pe holul lui Gregory cel Mieros mâine, pe la cinci.
Harry se trezi foarte devreme în ziua următoare, simţin¬du-se aproape la fel de neliniştit cum fusese în dimineaţa audierii disciplinare de la Ministerul Magiei. Nu era emoţionat doar din cauza perspectivei intrării prin efracţie în biroul lui Umbridge şi a folosirii focului ei ca să discute cu Sirius, deşi şi asta era ceva important. Dar astăzi se întâmpla să fie prima dată când Harry avea să fie în apropierea lui Plesneală de când acesta îl dăduse afară din birou.
După ce rămăsese întins în pat pentru o vreme, gândindu-se la ziua aceea, Harry se dădu jos foarte repede şi se duse vizavi la fereastra de lângă patul lui Neville, dând cu ochii de o di¬mineaţă cu adevărat minunată. Cerul era de un albastru senin, înceţoşat, lăptos. Direct în faţa lui, Harry văzu fagul impu¬nător sub care tatăl său îl chinuise cândva pe Plesneală. Nu ştia ce ar fi putut să-i spună Sirius ca să compenseze ce văzuse în Pensiv, însă îşi dorea cu disperare să-i audă varianta despre ceea ce se întâmplase, să afle orice circumstanţă atenuantă posibilă, orice scuză pentru comportamentul tatălui său...
Ceva îi atrase atenţia lui Harry care observă mişcări de trupe în Pădurea Interzisă. Harry închise ochii pe jumătate din cauza soarelui şi îl văzu pe Hagrid ieşind dintre copaci. Părea să şchiopăteze. Sub ochii lui Harry, Hagrid se duse şchiopătând la uşa colibei sale şi dispăru în interior. Harry privi coliba câteva minute. Hagrid nu mai ieşi, însă se văzu fum pe horn, ceea ce însemna că Hagrid nu putea să fi fost atât de grav rănit ca să nu poată să facă focul.
Harry se întoarse cu spatele la fereastră, se duse înapoi la cufărul său şi începu să se îmbrace.
Gândindu-se cum avea să intre cu forţa în biroul lui Umbridge, Harry nu se aşteptase niciodată ca ziua aceea să fie una liniştită, dar nici nu bănuise încercările aproape neîntrerupte ale lui Hermione de a-l convinge să renunţe la ce voia să facă la ora cinci. Pentru prima oară, fu cel puţin la fel de neatentă ca Harry şi Ron la Istoria Magiei, alimentând un val de admonestaţii şoptite, pe care Harry încercă din răsputeri să le ignore.
― ... şi dacă te va prinde într-adevăr acolo, în afară de fap¬tul că vei fi exmatriculat, o să-şi dea seama că ai vorbit cu Snuffles, iar de data asta bănuiesc că te va obliga să bei Veritaserumul şi să-i răspunzi la întrebări...
― Hermione, zise Ron pe o voce joasă şi indignată, ai de gând să nu-l mai cerţi pe Harry şi să-l asculţi pe Binns, sau trebuie să îmi iau singur notiţe?
― Ai putea să mai iei şi tu notiţe, n-o să mori din cauza asta!
Când ajunseră la celule, nici Harry, nici Ron nu vorbea cu Hermione. Neînduplecată, ea profită de tăcerea lor ca să îşi continue şirul neîntrerupt de avertismente cumplite, toate rostite în şoaptă, într-un şuierat vehement, care îl făcu pe Seamus să piardă cinci minute uitându-se la ceaun ca să-i descopere eventualele fisuri.
Plesneală, între timp, părea să fi decis să se comporte ca şi când Harry ar fi fost invizibil. Băiatul era, desigur, foarte obişnuit cu această tactică, având în vedere că era una din¬tre preferatele unchiului Vernon, şi în ansamblu era recunoscător că nu avea mai mult de suferit. De fapt, pe lângă ce trebuia să îndure de obicei din partea lui Plesneală ― tachinări şi remarce batjocoritoare ― găsi noua abordare o schimbare pozitivă şi fu mulţumit să descopere că, dacă era lăsat în pace, putea să creeze fără probleme o Esenţă Revigoratoare. La sfârşitul lecţiei turnă o parte din poţiune într-un termos, îi puse dop şi i-o duse la catedra lui Plesneală ca să primească notă, simţind că de data asta putea să obţină în sfârşit un "P".
Tocmai se întorsese cu spatele, când auzi un zgomot. Reacredinţă râse voios. Harry se roti imediat. Mostra sa de poţiune zăcea împrăştiată pe podea şi Plesneală îl privea cu o expresie de plăcere extremă.
― Hopaaa, zise el cu blândeţe. Ei bine, un alt zero, Potter.
Harry era prea nervos ca să poată vorbi. Se întoarse cu paşi mari la ceaunul său, hotărât să umple un alt termos şi să îl oblige pe Plesneală să-i dea notă pe el, însă văzu, spre groaza lui, că restul conţinutului dispăruse.
― Îmi pare rău! zise Hermione cu mâinile la gură. Harry, îmi pare tare rău. Am crezut că terminaseşi, aşa că am făcut curat!
Harry nu reuşi să răspundă. Când sună de pauză, ieşi grăbit din celulă, fără să arunce o privire înapoi, şi avu grijă să îşi găsească un loc între Neville şi Seamus la prânz, ca să nu înceapă Hermione să îl cicălească din nou despre folosirea biroului lui Umbridge.
Era atât de prost dispus când ajunse la Preziceri despre Viitor, că uitase cu totul de întâlnirea de consiliere profesio¬nală cu profesoara McGonagall, de care îşi aminti doar când Ron îl întrebă de ce nu era în biroul ei. Urcă iar scările grăbit şi sosi cu răsuflarea tăiată, cu doar câteva minute întârziere.
― Îmi pare rău, doamnă profesoară, gâfâi el, după ce închise uşa. Am uitat.
― Nici o problemă, Potter, zise ea vioi, dar, în timp ce vor¬bea, altcineva pufni din colţ, iar Harry se uită în jur.
Profesoara Umbridge stătea acolo, cu un clipboard pe genunchi, un volănaş simandicos în jurul gâtului şi un zâm¬bet arogant pe chip.
― Ia loc, Potter, zise profesoara McGonagall scurt.
Mâinile îi tremurară puţin cât umblară prin numeroasele pamflete care îi acopereau biroul. Harry se aşeză cu spatele la Umbridge şi se strădui din răsputeri să pretindă că nu auzea scrijelitul penei pe clipboard.
― Ei bine, Potter, această întâlnire are loc pentru a dis¬cuta despre ideile de carieră pe care le ai şi pentru a te ajuta să hotărăşti ce materii ar trebui să faci în anii şase şi şapte, zise profesoara McGonagall. Te-ai gândit la ce ai vrea să faci după ce vei pleca de la Hogwarts?
― Ăă... Începu Harry.
Scrijelitul din spatele său îl deruta peste măsură.
― Da? îl îndemnă profesoara McGonagall pe Harry.
― Păi, m-am gândit să fiu, poate, Auror, murmură Harry.
― Ai nevoie de note maxime pentru asta, spuse profe¬soara McGonagall, scoţând o broşură mică şi neagră de sub mormanul de pe biroul ei şi deschizând-o. Văd că se cer cel puţin cinci T.V.E.E-uri şi nimic sub calificativul "Peste Aşteptări". Apoi ţi se va cere să te supui unei serii riguroase de teste de personalitate şi aptitudini la biroul Aurorilor. Este o cale profesională dificilă, Potter, unde sunt acceptaţi doar cei mai buni. De fapt, nu cred că a mai fost acceptat nimeni în ultimii trei ani.
În clipa aceea, profesoara Umbridge tuşi foarte scurt, de parcă ar fi încercat să vadă cât de încet era în stare să o facă. Profesoara McGonagall o ignoră.
― Bănuiesc că vrei să ştii ce materii ar trebui să faci? con¬tinuă ea, vorbind puţin mai tare decât înainte.
― Da, spuse Harry. Presupun că Apărare contra Magiei Negre?
― Desigur, spuse profesoara McGonagall cu răceală. Te-aş sfătui şi să...
Profesoara Umbridge tuşi iar, ceva mai tare de data asta. Profesoara McGonagall închise ochii o clipă, îi deschise din nou şi continuă, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.
― Te-aş sfătui şi să urmezi cursuri de Transfigurare, pen¬tru că Aurorii sunt adeseori nevoiţi să transfigureze sau să destransfigureze în activitatea lor. Şi, Potter, ar trebui să îţi spun şi că nu accept la cursurile mele T.V.E.E. decât elevi care au obţinut "Peste Aşteptări" sau mai mult la Nivelurile Obişnuite de Vrăjitorie. Aş spune că în prezent ai un nivel mediu "Acceptabil", aşa că vei fi nevoit să munceşti mult înainte de examene pentru a avea ocazia de a continua. Apoi ar trebui urmezi orele de Farmece, mereu folositoare, şi Poţiuni. Da, Potter, Poţiuni, adăugă ea, cu o umbră de zâmbet. Otrăvurile şi antidoturile sunt esenţiale pentru Aurori. Şi trebuie să îţi spun că domnul profesor Plesneală refuză ferm să accepte elevi care iau orice altceva în afară de "Remarcabil" la N.O.V.-uri, aşa că...
Profesoara Umbridge tuşi mai clar decât o făcuse până atunci.
― Pot să îţi ofer o bomboană pentru tuse, Dolores? întrebă scurt profesoara McGonagall, fără să se uite la profesoara Umbridge.
― A, nu, mulţumesc frumos, zise Umbridge, cu acel râs afectat pe care Harry îl ura atât de mult. Doar mă întrebam dacă pot să te întrerup un minuţel, Minerva.
― Presupun că poţi, spuse profesoara McGonagall printre dinţii încleştaţi.
― Nu mă întrebam decât dacă domnul Potter are cu adevărat temperamentul unui Auror, zise profesoara Umbridge dulce.
― Zău? spuse profesoara McGonagall cu superioritate. Ei bine, Potter, continuă ea, ca şi când nu ar fi fost întreruptă deloc, dacă eşti serios în ceea ce priveşte această ambiţie, te sfătuiesc să te concentrezi asupra atingerii standardului cerut la Transfigurare şi Poţiuni. Am înţeles că domnul pro¬fesor Flitwick ţi-a dat note între "Acceptabil" şi "Peste Aşteptări" în ultimii doi ani, aşa că se pare că rezultatele la Farmece sunt satisfăcătoare. Cât despre Apărarea contra Magiei Negre, notele tale au fost în general mari şi mai ales domnul profesor Lupin a crezut că ― eşti sigură că nu vrei o bomboană pentru tuse, Dolores?
― A, nu, mulţumesc, Minerva, surâse profesoara Um¬bridge afectată, fiindcă tuşise mult mai tare decât o făcuse înainte. Mă gândeam însă că s-ar putea să nu ai cele mai recente note ale lui Harry la Apărarea contra Magiei Negre. Sunt sigură că ţi-am trimis un bilet.
― Ce, chestia asta? spuse profesoara McGonagall pe un ton cu totul schimbat, în timp ce scotea un pergament roz dintre foile din dosarul lui Harry.
Îl cercetă, cu sprâncenele puţin ridicate, apoi îl puse la loc în dosar fără nici un comentariu.
― Da, după cum spuneam, Potter, domnul profesor Lu¬pin a crezut că ai dat dovadă de aptitudini clare pentru această materie şi, evident, pentru o carieră de Auror...
― Nu ai înţeles ce scria în biletul meu, Minerva? întrebă profesoara Umbridge pe un ton mieros, uitând cu desă¬vârşire să tuşească.
― Fireşte că am înţeles, zise profesoara McGonagall, cu dinţii atât de încleştaţi, încât cuvintele ieşiră puţin înăbuşite.
― Păi, atunci, nu ştiu... mă tem că nu înţeleg cum poţi să-i dai speranţe false domnului Potter...
― Speranţe false? repetă profesoara McGonagall, refuzând în continuare să se uite la profesoara Umbridge. A obţinut note mari la toate testele de Apărare contra Magiei Negre...
― Îmi pare foarte rău că trebuie să te contrazic, Minerva, dar, aşa cum poţi vedea în biletul meu, Harry a avut rezultate foarte proaste la orele mele...
― Cred că nu m-am exprimat destul de limpede, spuse profesoara McGonagall, întorcându-se în sfârşit spre Umbridge pentru a o privi în ochi. A obţinut note mari la toate testele de Apărare contra Magiei Negre care au fost concepute de un profesor competent.
Zâmbetul profesoarei Umbridge dispăru la fel de repede ca lumina unui bec care se arde. Se lăsă pe spătar, dădu o pagină a clipboard-ului şi începu să scrie foarte repede, cu ochii exoftalmici fugindu-i dintr-o parte în alta. Profesoara McGonagall se întoarse spre Harry, cu nările subţiri dilatate, cu ochii aprinşi.
― Ai vreo întrebare, Potter?
― Da, spuse Harry. La ce fel de teste de personalitate şi apti¬tudini te supune Ministerul, dacă iei destule T.V.E.E.-uri?
― Ei bine, va trebui să dai dovadă de abilitatea de a reacţiona bine sub presiune, spuse profesoara McGonagall, de perseverenţă şi dedicaţie, căci pregătirea Aurorilor du¬rează încă trei ani, ca să nu mai vorbim de ştiinţa de a apli¬ca tot ce ai învăţat la Apărare. Asta o să însemne mult mai mult studiu chiar şi după ce vei părăsi şcoala, aşa că, în cazul în care nu eşti pregătit...
― De asemenea, cred că vei descoperi, spuse Umbridge, cu un glas foarte rece, că Ministerul cercetează dosarele celor care se înscriu să fie Aurori. Dosarele penale.
― ... În cazul în care nu eşti pregătit să dai alte examene după Hogwarts, ar fi bine dacă te-ai îndrepta spre o altă...
― Ceea ce înseamnă că băiatul are la fel de multe şanse de a deveni Auror câte are Dumbledore de a se mai întoarce vreodată în această şcoală.
― Deci, foarte multe şanse, zise profesoara McGonagall.
― Potter are dosar penal, spuse Umbridge răspicat.
― Au fost retrase toate acuzaţiile împotriva lui Potter, zise McGonagall şi mai tare.
Profesoara Umbridge se ridică. Era atât de scundă, încât gestul ei nu prea conta, însă comportamentul ei înzorzonat şi afectat lăsase locul unei mânii desăvârşite, care îi făcea chipul lătăreţ şi puhav să arate sinistru.
― Potter nu are absolut nici o şansă de a deveni Auror!
Profesoara McGonagall se ridică şi ea în picioare, cu o mişcare mult mai impresionantă. Rămase impunătoare dea¬supra lui Umbridge.
― Potter, zise ea ferm, te voi ajuta să devii Auror chiar de-ar fi ultimul lucru pe care îl voi face înainte să mor! Chiar dacă va fi nevoie să te antrenez în fiecare noapte, tot voi avea grijă să obţii rezultatele necesare!
― Ministrul Magiei nu îl va angaja niciodată pe Harry Potter! zise Umbridge, ridicând vocea furioasă.
― Este foarte posibil ca, până va fi Potter pregătit să de¬vină membru, să avem un nou Ministru al Magiei! strigă profesoara McGonagall.
― Aha! urlă profesoara Umbridge, îndreptând un deget butucănos spre McGonagall. Da! Da, da, da! Desigur! Asta vrei, nu-i aşa, Minerva McGonagall? Vrei ca Albus Dumble¬dore să îl înlocuiască pe Cornelius Fudge! Crezi că vei ajunge unde sunt eu, nu-i aşa? Adjunct al ministrului şi pe deasupra şi directoare!
― Eşti nebună, spuse profesoara McGonagall, cu un dispreţ colosal. Potter, cu asta am încheiat întâlnirea noastră profe¬sională.
Harry îşi aruncă ghiozdanul pe umăr şi ieşi grăbit din cameră, fără să îndrăznească să se uite la profesoara McGonagall. Le auzi pe ea şi pe profesoara McGonagall ţipând în continuare una la alta, pe tot drumul înapoi pe hol. Profesoara Umbridge încă gâfâia de parcă tocmai ar fi alergat maratonul când veni la lecţia lor de Apărare contra Magiei Negre în acea după-amiază.
― Harry, sper că te-ai gândit mai bine la ce vrei să faci, şopti Hermione, în clipa în care deschiseseră cărţile la "Capitolul treizeci şi patru: Fără răzbunare, dar cu nego¬ciere." Umbridge pare să fie deja foarte prost dispusă...
Din când în când, Umbridge îi arunca lui Harry priviri răuvoitoare, el îşi ţinea capul plecat, uitându-se la Teoria magică defensivă, privind în gol, gândindu-se...
Îşi imagina cum ar fi reacţionat profesoara McGonagall dacă ar fi fost prins intrând prin efracţie în biroul profesoarei Umbridge, la doar câteva ore după ce garantase pentru el. Nu îl împiedica nimic să se întoarcă pur şi simplu în Turnul Cercetaşilor şi să spere că, la un moment dat, în timpul vacanţei de vară, va avea ocazia să îi pună întrebări lui Sirius despre scena la care fusese martor în Pensiv... nimic, în afară de faptul că gândul de a acţiona raţional îl făcea să se simtă ca şi când i-ar fi căzut o greutate de plumb în stomac... Apoi era şi problema lui Fred şi George, a căror diversiune era deja plă¬nuită, ca să nu mai vorbim de cuţitul pe care i-l dăduse Sirius, care se afla acum în ghiozdanul său alături de vechea Pelerină Invizibilă a tatălui său.
Dar dacă până la urmă urma să fie prins...
― Dumbledore s-a sacrificat ca să rămâi la şcoală, Harry! şopti Hermione, ridicându-şi cartea ca să îşi ascundă chipul de Umbridge. Şi dacă eşti dat afară azi, totul a fost inutil!
Putea să abandoneze planul şi să înveţe să trăiască amintindu-şi ce făcuse tatăl său într-o zi de vară, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă...
Apoi şi-l aminti pe Sirius în şemineul de sus, din camera de zi a Cercetaşilor...
Semeni mai puţin cu tatăl tău decât crezusem... lui James i s-ar fi părut că riscul făcea ca totul să fie amuzant...
Dar oare mai voia acum să semene cu tatăl său?
― Harry, nu o face, te rog, nu o face! zise Hermione pe un ton speriat, când clopoţelul anunţă sfârşitul orei.
El nu răspunse; nu ştia ce să facă.
Ron părea decis să nu îşi spună părerea şi să nu dea sfaturi; nu vroia să se uite la Harry, deşi, când Hermione deschise gura, ca să încerce să îl întoarcă iar din drum pe Harry, zise cu o voce joasă:
― Termină, bine? Poate lua o hotărâre de unul singur.
Când ieşi din clasă, lui Harry îi bătea inima foarte repede. Era la jumătatea holului din faţa clasei când auzi zgomotele inconfundabil ale unei diversiuni care avea loc în depărtare. De undeva de deasupra lor răsunau strigăte şi ţipete; cei care ieşeau din clase de peste tot din jurul lui Harry încremeneau locului şi se uitau temători la tavan...
Umbridge ţâşni din clasa ei pe cât de repede îi permiteau picioarele scurte. Scoţându-şi bagheta, plecă grăbită în direcţia opusă. Acum era momentul. Acum ori niciodată.
― Harry ― te rog! îl imploră Hermione slăbită.
Însă se hotărâse; potrivindu-şi ghiozdanul mai bine pe umăr, o luă la fugă, trecând printre elevii care acum mer¬geau grăbiţi în direcţia opusă ca să vadă care era sursa nebuniei din aripa de est.
Harry ajunse pe holul către biroul lui Umbridge şi îl găsi pustiu. Aruncându-se după o armură mare al cărui coif se întoarse scârţâind să se uite la el, îşi deschise ghiozdanul, luă cuţitul lui Sirius şi îşi puse Pelerina Invizibilă. Apoi se furişă încet şi cu grijă de după armură şi pe coridorului, până când ajunse la uşa lui Umbridge.
Băgă lama cuţitului magic în crăpătura din jurul uşii şi o mişcă uşor în sus şi în jos, apoi o scoase. Se auzi un mic zăngănit şi uşa se deschise larg. Se tupilă în birou, închise uşa repede în urma sa şi se uită în jur.
Nu se mişca nimic, în afară de pisoii oribili care încă se picau pe farfuriile de pe perete, deasupra măturilor confiscate.
Harry îşi dădu jos Pelerina şi, ducându-se la şemineu, găsi în câteva clipe ceea ce căuta: o cutiuţă cu Polen Zvrr scânteietor.
Se ghemui în faţa grilajului gol, cu mâinile tremurându-i. Nu o mai făcuse niciodată, deşi ştia cum trebuia să funcţioneze. Vârându-şi capul în şemineu, luă un vârf generos de polen şi îl puse pe buştenii stivuiţi cu grijă sub el. Aceştia explodară imediat în nişte flăcări de un verde smarald.
― Numărul doisprezece, Casa Cumplită! zise Harry tare şi clar.
Fu una dintre cele mai stranii senzaţii pe care le trăise vreodată. Mai călătorise cu Polen Zvrr şi înainte, desigur, dar atunci i se învârtise tot corpul în flăcări prin reţeaua de şemineuri vrăjitoreşti care era răspândită în toată ţara. De data aceasta, genunchii îi rămaseră nemişcaţi pe podeaua rece din biroul lui Umbridge, şi doar capul i se învârti prin focul de smarald...
Şi apoi, la fel de brusc cum începuse, rotitul se opri. Fiindu-i destul de rău şi simţindu-se ca şi când ar fi purtat un fular deosebit de călduros în jurul capului, Harry deschise ochii şi descoperi că se uita în sus, din şemineul din bucătărie, la masa lungă de lemn la care stătea un băr¬bat aplecat peste o bucată de pergament.
― Sirius?
Bărbatul tresări şi se uită în jur. Nu era Sirius, ci Lupin.
― Harry! zise el, absolut şocat. Ce cauţi ― ce s-a întâmplat, e totul bine?
― Da, spuse Harry. Doar mă întrebam dacă... mă rog, as fi vrut doar să... să discut cu Sirius.
― Mă duc să-l chem, zise Lupin, ridicându-se la fel de per¬plex, s-a dus să-l caute pe Kreacher. Se pare că iar se ascunde în pod...
Şi Harry îl văzu pe Lupin ieşind grăbit din bucătărie. Acum nu îi rămase nimic de privit, în afară de picioarele scaunelor şi ale mesei. Se întreba de ce nu îi spusese Sirius niciodată cât de incomod era să vorbeşti din foc; genunchii săi protestau deja, durându-l din cauza contactului prelun¬git cu pardoseala de piatră.
Lupin se întoarse cu Sirius după el câteva clipe mai târziu.
― Ce este? zise Sirius imperios, dându-şi părul negru şi lung din ochi şi aruncându-se pe jos în faţa focului, astfel încât ajunse la acelaşi nivel cu Harry.
Lupin îngenunche şi el, părând foarte îngrijorat.
― Eşti bine? Ai nevoie de ajutor?
― Nu, spuse Harry, n-am nimic... vroiam doar să vorbim... de tatăl meu.
Schimbară nişte priviri foarte surprinse, însă Harry nu avea timp să se simtă prost sau jenat; genunchii îl dureau din ce în ce mai tare, cu fiecare secundă, şi bănui că tre¬cuseră deja cinci minute de când fusese descoperită diversi¬unea; George nu îi garantase decât douăzeci. Drept urmare, începu să povestească direct ceea ce văzuse în Pensiv.
După ce termină, nici Sirius şi nici Lupin nu vorbiră pentru o clipă. Apoi Lupin zise încet:
― Nu aş vrea să îţi judeci tatăl pe baza a ceea ce ai văzut acolo, Harry. Avea doar cincisprezece ani...
― Şi eu am cincisprezece ani! spuse Harry cu patimă.
― Harry, fii atent, spuse Sirius împăciuitor, James şi Plesneală s-au urât din prima clipă când s-au văzut, a fost pur şi simplu o antipatie la prima vedere, înţelegi, nu-i aşa? Cred că James era tot ce i-ar fi plăcut lui Plesneală să fie ― sim¬patizat, priceput la vâjthaţ şi de fapt bun la toate. Plesneală era doar un ciudat mic, băgat până peste cap în magia nea¬gră, iar James ― indiferent cum ţi s-o fi părut ţie, Harry ― a detestat dintotdeauna magia neagră.
― Da, spuse zise Harry, dar l-a atacat pe Plesneală fără nici un motiv, doar pentru că... ei bine, doar pentru că tu te plictiseai, încheie el, cu o notă de părere de rău în glas.
― Nu sunt mândru de asta, spuse Sirius repede.
Lupin se uită cu coada ochiului la Sirius, apoi zise:
― Harry, ascultă-mă, trebuie să înţelegi că tatăl tău şi Sirius erau cei mai buni din şcoală în tot ce făceau. Toată lumea credea că erau de-a dreptul grozavi. Iar dacă îi lua uneori valul...
― Vrei să spui, dacă eram uneori nişte puşti obraznici şi aroganţi, zise Sirius.
Lupin zâmbi.
― Îşi tot ciufulea părul, spuse Harry pe un glas îndurerat.
Sirius şi Lupin râseră.
― Am uitat că obişnuia să facă asta, spuse Sirius înduioşat.
― Se juca şi cu hoţoaica? zise Lupin entuziasmat.
― Da, spuse Harry, privind derutat cum Sirius şi Lupin zâmbeau, aducându-şi aminte. Păi... mie mi s-a părut că era cam idiot.
― Sigur că era cam idiot! spuse Sirius încurajator. Toţi eram nişte idioţi! Mă rog, Lunaticul mai puţin, spuse el cu sinceritate, uitându-se la Lupin.
Dar Lupin clătină din cap dezaprobator.
― Ţi-am zis vreodată să-l laşi în pace pe Plesneală? zise el. Am avut vreodată curajul să-ţi spun că credeam că săreaţi calul?
― Da, mă rog, spuse Sirius, uneori ne-ai făcut să ne fie ruşine de noi înşine... asta e ceva...
― Şi, spuse Harry tărăgănat, hotărât să spună tot ce îi tre¬cea prin minte, dacă tot era acolo, se tot uita la fetele de lângă lac, sperând că se uitau şi ele la el!
― A, păi, se făcea de râs de fiecare dată când era Lily prin preajmă, zise Sirius, ridicând din umeri, nu putea să se abţină să nu se dea mare ori de câte ori se apropia de ea.
― Cum de s-a măritat cu el? întrebă Harry distrus. Îl ura!
― Nu, nu-i adevărat, spuse Sirius.
― A început să iasă cu el în clasa a şaptea, zise Lupin.
― După ce James îşi pierduse din fumuri, spuse Sirius.
― Şi încetase să mai arunce blesteme asupra oamenilor doar ca să se distreze, zise Lupin.
― Chiar şi asupra lui Plesneală? spuse Harry.
― Ei, spuse Lupin încet, Plesneală era un caz special. Nu rata niciodată ocazia de a-l blestema pe James, aşa că nu puteai să te aştepţi ca James să se lase călcat în picioare, nu-i aşa?
― Şi mama era de acord cu asta?
― Sincer să fiu, nu prea ştia, zise Sirius. Cum să-ţi spun. James nu îl lua şi pe Plesneală cu ei la întâlniri ca să arunce blesteme asupra lui de faţă cu ea, nu?
Sirius se încruntă la Harry, care încă nu părea convins.
― Fii atent, zise el, tatăl tău a fost cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată şi a fost un om bun. Mulţi sunt idioţi la cincisprezece ani. Lui i-a trecut când a mai crescut.
― Da, în ordine, spuse Harry cu greutate. Dar nu am crezut niciodată că o să-mi fie milă de Plesneală.
― Fiindcă tot ai adus vorba, spuse Lupin, cu o cută între sprâncene, cum a reacţionat Plesneală când a descoperit că ai văzut toate asta?
― Mi-a zis că nu o să îmi mai predea niciodată Occlumanţie, spuse Harry indiferent, de parcă ar fi cine ştie ce pier...
― CE a zis? strigă Sirius, făcându-i pe Harry să tresară şi să inhaleze o mână de cenuşă.
― Harry, vorbeşti serios? spuse Lupin repede. Nu îţi mai predă?
― Da, zise Harry, surprins de această turnură a discuţiei. Dar e în ordine, nu-mi pasă, sincer să fiu, e mai degrabă o uşura...
― Vin acolo ca să discut cu Plesneală! spuse Sirius hotărât, şi chiar dădu să se ridice, dar Lupin îl trase înapoi în jos.
― Dacă îi va spune cineva lui Plesneală, eu voi fi acela! spuse el cu fermitate. Dar, Harry, în primul rând trebuie să le duci la Plesneală şi să-i spui că, orice-ar fi, trebuie să-ţi predea în continuare ― când o să audă Dumbledore...
― Nu pot să-i spun aşa ceva, o să mă omoare! spuse Harry scandalizat. Nu l-aţi văzut când am ieşit din Pensiv.
― Harry, nimic nu este mai important decât să înveţi Occlumanţie! spuse Lupin neînduplecat. M-ai înţeles? Nimic!
― Bine, bine, spuse Harry tulburat, şi chiar furios. O să... o să încerc să-i spun ceva... dar nu o să fie...
Amuţi. Auzea paşi în depărtare.
― Asta care coboară e cumva Kreacher?
― Nu, spuse Sirius, uitându-se în spatele lui. Trebuie să fie cineva de la tine.
Inima lui Harry bătu ceva mai puternic.
― Ar fi bine să plec! zise el grăbit şi îşi trase capul din focul aprins în Casa Cumplită.
Preţ de o clipă, capul păru să i se învârtă pe umeri, apoi se trezi în genunchi în faţa şemineului lui Umbridge, cu capul bine înşurubat pe umeri şi privind cum flăcările de smarald pâlpâiră şi se stinseră.
― Repede, repede! auzi o voce răguşită murmurând chiar în faţa uşii biroului. A, a lăsat-o deschisă...
Harry se năpusti spre Pelerina Invizibilă şi abia reuşise să o arunce iar peste el, când Filch dădu buzna în birou. Părea de-a dreptul încântat din cine ştie ce motiv şi vorbea înflă¬cărat cu el însuşi. Traversă camera, deschise un sertar de la biroul lui Umbridge şi începu să cotrobăie prin hârtiile dinăuntru.
― Aprobare pentru biciuire... aprobare pentru biciuire... pot să o fac în sfârşit... o caută cu lumânarea de ani de zile...
Scoase o bucată de pergament, o sărută, iar apoi ieşi repede pe uşă, strângând-o la piept.
Harry sări în picioare şi, asigurându-se că îşi luase ghiozdanul şi că era complet acoperit de Pelerina Invizibilă, deschise uşa şi ieşi grăbit din birou după Filch, care mergea mai repede decât îl văzuse Harry vreodată.
La un etaj mai jos de biroul lui Umbridge, Harry se gândi că ar putea să devină din nou vizibil. Îşi dădu jos pelerina, o îndesă în ghiozdan şi merse grăbit mai departe. Dinspre holul de intrare se auzeau multe strigăte şi se simţi o activitate febrilă. Coborî în fugă scara de marmură şi descoperi aproape toată şcoala adunată acolo.
Era exact ca în seara când fusese dată afară Trelawney Elevii stăteau peste tot pe lângă pereţi într-un cerc larg (Harry observă că unii dintre ei erau acoperiţi cu o substanţă care părea să fie Sevămizeră); profesorii şi fantomele făceau la rândul lor parte din mulţime. Cei care ieşeau în evidenţă dintre privitori erau membrii Detaşamentului Inchizitorial, care arătau extrem de mulţumiţi de ei înşişi, şi Peeves, care plutea pe deasupra, uitându-se uita la Fred şi George, care stăteau în mijlocul podelei cu expresiile inconfundabile a doi oameni care tocmai fuseseră încolţiţi.
― Aşa, deci, zise Umbridge triumfătoare, iar Harry realiză că stătea la doar câteva trepte în faţa lui, privindu-şi din nou prada de sus. Aşa, deci ― credeţi că este amuzant să trans¬formaţi un hol al şcolii într-o mlaştină, da?
― Destul de amuzant, da, spuse Fred, uitându-se la ea fără să dea vreun semn că i-ar fi fost frică.
Filch îşi făcu loc cu coatele mai aproape de Umbridge, aproape plângând de fericire.
― Am formularul, doamnă directoare, spuse el răguşit, fluturând bucata de pergament pe care Harry tocmai îl văzuse luând-o din biroul ei. Am formularul şi am pregătit biciurile... ah, lăsaţi-mă să o fac acum...
― Foarte bine, Argus, zise ea. Voi doi, continuă ea, uitân¬du-se la Fred şi George, o să aflaţi ce se întâmplă cu scan¬dalagiii în şcoala mea.
― Ştii ceva? spuse Fred. Eu nu cred că vom afla.
Se întoarse către fratele său geamăn.
― George, zise Fred, cred că am trecut de perioada de educaţie cu normă întreagă.
― Da, aşa mi se pare şi mie, spuse George nepăsător.
― A venit vremea să ne testăm talentele în lumea reală, ce zici? întrebă Fred.
― Cu siguranţă, zise George.
Şi înainte ca Umbridge să poată spune o vorbă, îşi ridicară baghetele şi ziseră într-un glas: "Accio mături!"
Harry auzi o bufnitură puternică undeva în depărtare. Uitându-se în stânga, se feri la timp. Măturile lui Fred şi George, una dintre ele târând în continuare după ea lanţul de fier şi pironul cu care le legase Umbridge de perete, zbu¬rau de-a lungul holului către proprietarii lor; o luară la stân¬ga, coborâră scările ca vântul şi se opriră brusc în faţa geme¬nilor, cu lanţul zăngănind pe podeaua cu dale de piatră.
― Nu o să ne mai vedem, îi spuse Fred profesoarei Umbridge, trecându-şi un picior peste coada de mătură.
― Da, nu te obosi să ţii legătura cu noi, zise George încălecându-şi mătura.
Fred se uită la elevii strânşi acolo, la mulţimea tăcută atentă.
― Dacă vrea cineva să cumpere o mlaştină portabilă, aşa cum v-a fost prezentată sus, veniţi la numărul nouăzeci şi trei, pe Aleea Diagon ― Weasley Bing-Bong, zise el tare. Noul nostru sediu!
― Reduceri speciale pentru elevii de la Hogwarts care jură că vor folosi produsele noastre pentru a scăpa de hoaşca asta bătrână, adăugă George, arătând spre profesoara Umbridge.
― OPRIŢI-I! urlă Umbridge, dar era prea târziu.
Când Detaşamentul Inchizitorial se apropie de ei, Fred şi George se ridicară de la podea, ţâşnind la patru metri înăl¬ţime, cu pironul atârnând periculos dedesubt. Fred se uită în partea cealaltă a sălii, la strigoiul care plutea la nivelul lui deasupra mulţimii.
― Peeves, fă-i viaţa iad din partea noastră.
Şi Peeves, pe care Harry nu îl văzuse niciodată ascultând un ordin de la vreun elev, îşi dădu jos pălăria în formă de clopot şi făcu o plecăciune în timp ce Fred şi George dădeau un ocol, în aplauzele tumultoase ale elevilor de dedesubt, şi zburau ca vântul pe uşa dublă deschisă, în asfinţitul glorios.


CAPITOLUL XXX
GRAWP

Episodul fugii lui Fred şi George pentru câştigarea inde¬pendenţei fu repovestit atât de des pe parcursul următoarelor câteva zile, încât Harry îşi dădu seama că avea să intre în scurt timp în istoria Hogwarts-ului: într-o săptămână, chiar şi cei care nu fuseseră martori erau aproape convinşi că îi vă¬zuseră pe gemeni năpustindu-se pe mături asupra lui Umbridge şi aruncând în ea cu bombe cu miros de baligă înainte să ţâşnească pe uşa dublă. Imediat după plecarea lor, se iscă un val de discuţii, în care elevii se gândiră să le urmeze exem¬plul. Harry auzi adeseori elevi spunând lucruri de genul, "Se¬rios, uneori îmi vine să mă urc pe mătură şi să plec de aici", sau, "Încă o lecţie ca asta şi e foarte posibil să trec la procedeul Weasley. "
Fred şi George avuseseră grijă ca nimeni să nu-i uite prea curând. În primul rând, nu lăsaseră instrucţiuni pentru cum să facă să dispară mlaştina care acum stăpânea holul de la eta¬jul cinci al aripii de est. Umbridge şi Filch fuseseră observaţi încercând diferite metode de a o îndepărta, dar fără succes. Până la urmă, zona fusese închisă cu un cordon şi Filch, scrâşnind mânios din dinţi, primise îndatorirea de a-i duce pe elevi cu barca la clasele lor. Harry era convins că profesorii ca McGonagall sau Flitwick ar fi putut să elimine mlaştina într-o clipă, dar, exact ca şi în cazul Artificiilor Sălbatice Weasley, preferau s-o vadă pe Umbridge chinuindu-se.
Apoi mai erau două găuri mari, în formă de mături, în uşa de la biroul lui Umbridge, prin care trecuseră cele două Măturinuri ale lui Fred şi George pentru a se reîntâlni cu stăpânii lor. Filch pusese o nouă uşă şi dusese Fulgerul lui Harry la închisori unde, se zvonea, Umbridge postase un trol de pază înarmat. Totuşi, problemele ei erau departe de a fi rezolvate.
Inspiraţi de exemplul lui Fred şi George, un număr mare de elevi se întreceau acum pentru postul rămas liber de scandalagii şefi. Deşi se pusese o uşă nouă, cineva izbutise să strecoare un Niffler cu botul păros în biroul lui Um¬bridge, iar acesta rătăcise locul în căutarea obiectelor strălu¬citoare, sărise pe Umbridge la intrarea ei şi încercase să-i roadă inelele de pe degetele butucănoase. Pe holuri erau azvârlite atât de des bombe cu miros de baligă şi bile mizere, încât apăruse o nouă modă: elevii aruncau asupra lor Vraja Cap-în-Bulă înainte să iasă din clase, ceea ce le asigura o rezervă de aer curat, deşi îi făcea pe toţi să arate ca şi când ar fi purtat pe cap acvarii sferice cu susul în jos.
Filch pândea pe holuri având în mână o cravaşă pregătită şi dorindu-şi cu disperare să-i prindă pe răufăcători, însă pro¬blema era că erau atât de mulţi, încât nu ştia niciodată în ce parte să o ia. Detaşamentul Inchizitorial încerca să îl ajute, dar membrilor li se tot întâmplau lucruri ciudate. Warrington, din echipa de vâjthaţ a Viperinilor, apăru în aripa spitalului cu o boală oribilă de piele, care îl făcea să arate ca şi când ar fi fost acoperit de fulgi de porumb; Pansy Parkinson, spre bucuria lui Hermione, lipsi la toate orele ziua următoare pentru că îi crescuseră coarne.
Între timp, se descoperi exact câte cutii cu gustări reuşiseră să vândă Fred şi George înainte să plece de la Hogwarts. Umbridge nu trebuia decât să intre în clasă pentru ca elevii strânşi acolo să leşine, să vomite, să facă o febră periculoasă sau să le curgă sânge din ambele nări. Urlând de furie şi de frustrare, Umbridge încercă să depisteze sursa acestor simptome misterioase, dar elevii îi spuseră încăpăţânaţi că sufereau de "umbridgită". După ce trimise în detenţie patru clase la rând, nereuşind să le descopere secretul, fu obligată să renunţe şi să le permită elevilor care sângerau, leşinau, transpirau şi vomitau să iasă în cârduri.
Dar nici măcar cei care foloseau cutiile cu gustări nu puteau concura cu maestrul haosului, Peeves, care părea să fi luat foarte în serios cuvintele de despărţire ale lui Fred. Râzând ca un nebun, zbura prin şcoală, ridicând mese, ţâşnind din tablă, răsturnând statui şi vaze. De două ori o închise pe Doamna Norris într-o armură, din care fusese sal¬vată, mieunând din toate puterile, de către îngrijitorul su¬părat. Peeves spărgea felinare şi sufla peste lumânări, jongla cu torţe aprinse pe deasupra capetelor elevilor care ţipau, făcea ca stivele de pergamente aranjate cu grijă să se răstoarne în şemineuri sau să zboare pe geam; inunda etajul doi când smulgea toate robinetele din băi, arunca un sac cu tarantule în mijlocul Marii Săli la micul dejun şi, de fiecare dată când avea chef de o pauză, petrecea ore în şir zburând după Umbridge, scoţând limba şi făcând zgomote de fiecare dată când vorbea.
Nici unul dintre profesori, în afară de Filch, nu părea să se deranjeze să o ajute. Într-adevăr, la o săptămână după plecarea lui Fred şi George, Harry o văzu pe profesoara McGonagall trecând pe lângă Peeves, care era hotărât să slăbească un candelabru de cristal, şi ar fi putut să jure că o auzise spunându-i strigoiului cu jumătate de gură, "Se deşurubează în sens invers."
Pentru a pune capac la toate, Montague încă nu îşi revenise după sejurul în toaletă; rămase confuz şi dezorientat, iar părinţii săi fură văzuţi într-o marţi dimineaţa venind pe aleea din faţă şi părând extrem de supăraţi.
― Oare ar trebui să spunem ceva? zise Hermione pe un ton îngrijorat, lipindu-şi obrazul de fereastra clasei de Farmece, astfel încât să-i vadă intrând pe domnul şi doam¬na Montague. Despre ce i s-a întâmplat? În caz că ar ajuta-o pe doamna Pomfrey să-l vindece?
― Sigur că nu, o să-şi revină, spuse Ron indiferent.
― Oricum, alte probleme pentru Umbridge, nu-i aşa? zise Harry pe un ton mulţumit.
El şi Ron atinseră amândoi cu baghetele ceştile de ceai pe care trebuiau să le farmece. Ceştii lui Harry îi crescură patru picioare foarte scurte, care nu ajungeau la birou şi se zbăteau inutil în aer. Ceştii lui Ron îi crescură patru picioare fusiforme, foarte subţiri, care o ridicară cu mare greutate de pe birou, tremurară câteva clipe, iar apoi se pliară, făcând ceaşca să se crape la jumătate.
― Reparo, spuse Hermione repede, refăcând ceaşca lui Ron cu o fluturare de baghetă. Se prea poate, dar ce se întâmplă dacă Montague rămâne afectat pe viaţă?
― Cui îi pasă? zise Ron enervat, în timp ce ceaşca sa se ridica iar nesigură, cu genunchii tremurându-i foarte tare. Montague nu ar fi trebuit să încerce să ia atâtea puncte de la Cercetaşi, nu-i aşa? Dacă vrei să-ţi faci griji pentru cineva, Hermione, fă-ţi pentru mine!
― Pentru tine? zise ea, prinzându-şi ceşcuţa, în timp ce aceasta traversa veselă biroul pe patru picioruşe zdravene mlă¬dioase, şi punând-o la loc în faţa ei. De ce ar trebui să-mi fac griji pentru tine?
― Când în sfârşit următoarea scrisoare de la mama o să treacă de procesul de verificare al lui Umbridge, spuse Ron cu amărăciune, ridicându-şi acum ceaşca, în timp ce picioarele sale fragile încercau slăbite să îi susţină greutatea, o să am mari probleme. Nu m-aş mira să mai fi trimis o Urlătoare.
― Dar...
― Eu voi fi de vină că au plecat Fred şi George, o să vezi, spuse Ron sumbru. O să spună că ar fi trebuit să-i împiedic să plece, că ar fi trebuit să mă agăţ de capetele măturilor lor şi să mă ţin de ele, sau ceva de genul ăsta... da, eu voi fi de vină pentru tot.
― Păi, chiar dacă va spune asta, va fi foarte nedrept, nu ai fi putut să faci nimic! Însă sunt sigură că nu o va spune. Dacă au într-adevăr un magazin pe Aleea Diagon, înseamnă că au plănuit-o mai de mult.
― Da, dar aici mai e ceva, cum au făcut rost de spaţiu? zise Ron, lovindu-şi ceaşca atât de tare cu bagheta, încât picioarele îi cedară din nou şi ceaşca rămase zvâcnind în faţa lui. E cam ciudat, nu-i aşa? Vor avea nevoie de o mulţime de galioni ca să îşi permită să plătească chiria pe un spaţiu din Aleea Diagon. Mama va vrea să ştie ce au făcut ca să pună mâna pe asemenea cantităţi de aur.
― Ei bine, da, şi mie mi-a trecut prin minte, spuse Her¬mione, dându-i voie ceşcuţei ei să alerge în cercuri strânse în jurul celei a lui Harry, ale cărei picioare butucănoase încă nu puteau să atingă biroul. Mă întreb dacă nu cumva Mundungus i-a convins să vândă bunuri furate sau să facă vreun alt lucru îngrozitor.
― În nici un caz, spuse Harry scurt.
― De unde ştii? întrebară Ron şi Hermione într-un glas.
― Pentru că...
Harry ezită, însă până la urmă se părea că sosise momen¬tul să mărturisească. Nu avea nimic de câştigat dacă tăcea şi dacă asta i-ar fi făcut pe alţii să creadă că Fred şi George erau hoţi.
― Pentru că de la mine au aurul. Le-am dat câştigurile de la turnir anul trecut în iunie.
Urmă o clipă de tăcere din cauza şocului, apoi ceaşca lui Hermione alergă peste marginea biroului şi se făcu bucăţi pe podea.
― Vai, Harry, nu-i adevărat! zise ea.
― Ba da, este adevărat, spuse Harry arţăgos. Şi nu-mi pare rău. Nu aveam nevoie de aur şi or să se priceapă de minune să conducă un magazin de glume.
― Dar este grozav! spuse Ron încântat. Numai tu eşti de vină, Harry ― mama nu mai poate să dea deloc vina pe mine! Pot să-i spun?
― Păi, presupun că aşa ar fi cel mai bine, acceptă Harry, mai ales dacă crede că primesc ceaune furate sau ceva de genul ăsta.
Hermione nu zise nimic până la sfârşitul orei, dar Harry avea o vagă bănuială că autocenzura ei avea să cedeze cât de curând. Într-adevăr, după ce plecară din castel în pauză şi rămăseseră în lumina slabă a soarelui de mai, Hermione îl fixă pe Harry cu privirea şi deschise gura cu un aer hotărât.
Harry o întrerupse înainte ca ea să aibă timp să vorbească.
― Nu mai are nici un sens să mă cicăleşti, e bun făcut, zise el decis. Fred şi George au aurul ― se pare că au şi cheltuit o parte din bani ― iar eu nu pot să-l iau înapoi şi nici nu vreau. Aşa că nu-ţi răci gura de pomană, Hermione.
― Nu vroiam să zic nimic despre Fred şi George! spuse ea pe un ton jignit.
Ron pufni neîncrezător şi Hermione îi aruncă o privire dispreţuitoare.
― Vorbesc serios! zise ea supărată. De fapt, vroiam să-l întreb pe Harry când se întoarce la Plesneală, ca să-l roage să mai facă ore de Occlumanţie!
Lui Harry i se făcu inima cât un purice. După ce epuiza¬seră subiectul plecării spectaculoase a lui Fred şi George, ceea ce însemnase câteva ore bune, Ron şi Hermione voi¬seră să audă noutăţi despre Sirius. Având în vedere că Harry nu le împărtăşise motivul pentru care dorise să discute cu acesta, îi fusese greu să se gândească la ce avea să le spună; ajunsese să le zică, sincer, că Sirius voia ca Harry să continue orele de Occlumanţie. Şi o regreta încă de atunci; Hermione nu vroia să schimbe subiectul şi se tot întorcea la el exact când Harry se simţea mai nepregătit.
― Nu poţi să-mi spui că nu mai ai vise ciudate, zise acum Hermione, pentru că Ron mi-a spus că iar ai bombănit în somn azi-noapte.
Harry îi aruncă o privire mânioasă lui Ron. Acesta avu delicateţea de a se arăta stânjenit de ceea ce făcuse.
― Doar ai bombănit puţin, bâigui el, cerându-şi scuze. Ceva de genul "puţin mai încolo".
― Am visat că mă uitam la voi cum jucaţi vâjthaţ, minţi Harry pe un ton brutal. Încercam să te fac să te întinzi puţin mai încolo, ca să prinzi balonul.
Lui Ron i se înroşiră urechile. Harry simţi un fel de plăcere răzbunătoare; bineînţeles, nu asta visase.
Noaptea trecută trecuse iarăşi coridorul până la Departamentul Misterelor. Trecuse prin camera circulară, apoi prin încăperea plină de clinchete şi lumini jucăuşe, până când se trezise din nou într-o cameră întunecată, plină cu rafturi pe care erau aranjate sfere de sticlă pline de praf.
Se dusese direct la rândul numărul nouăzeci şi nouă, o luase la dreapta şi fugise de-a lungul lui... probabil că atunci gândise cu voce tare... puţin mai încolo... pentru că simţea că jumătatea sa reală se străduia să se trezească... iar înainte să fi ajuns la capătul şirului, se trezise iar întins în pat, holbându-se la pânza baldachinului.
― Încerci să îţi blochezi mintea, nu-i aşa? zise Hermione, uitându-se fix la Harry. Continui cu Occlumanţia?
― Sigur că da, spuse Harry, prefăcându-se jignit de această întrebare, însă fără să i se uite în ochi.
Era atât de curios faţă de ce se ascundea în acea cameră cu sfere de sticlă pline de praf, încât chiar îşi dorea ca vise¬le să continue.
Problema era că, rămânând mai puţin de o lună până la examene şi fiecare clipă liberă fiind dedicată recapitulării, mintea sa părea atât de plină de informaţii, încât, când se ducea la culcare, îi era foarte greu să adoarmă; iar când adormea, creierul său prea aglomerat îi oferea aproape în fiecare noapte vise idioate despre examene. De asemenea, bănuia că partea aceea a minţii sale ― partea care vorbea adeseori cu vocea Hermionei ― se simţea foarte vinovată acum, când hoinărea pe holul la capătul căreia se afla uşa neagră, şi căuta să îl trezească înainte să ajungă la destinaţie.
― Ştii, spuse Ron, ale cărui urechi erau încă roşii, dacă Montague nu îşi revine înainte de meciul Viperinilor cu Astropufii, avem şanse să luăm cupa.
― Da, presupun că da, spuse Harry, bucuros să schimbe subiectul.
― Adică, am câştigat o dată, am pierdut o dată... dacă Viperinii pierd în faţa Astropufilor sâmbăta viitoare...
― Da, aşa e, zise Harry, fără să ştie cu ce anume era de acord.
Cho Chang tocmai traversase curtea, hotărâtă să nu privească.

*

Ultimul meci din sezonul de vâjthaţ, Cercetaşii contra Ochii-de-Şoim, urma să aibă loc în ultimul week-end din mai. Deşi Viperinii fuseseră învinşi la mustaţă de Astropufi la ultimul lor meci, Cercetaşii nu îndrăzneau să creadă în victorie, mai ales din cauza randamentului execrabil al lui Ron ca portar (deşi bineînţeles că nu i-o spunea nimeni).
― Mai nepriceput de atâta nu pot să fiu, nu-i aşa? le zise el sumbru lui Harry şi Hermione la micul dejun, în dimineaţa dinaintea meciului. Acum nu mai avem nimic de pierdut, nu?
― Ştii, spuse Hermione, în timp ce ea şi Harry se îndreptau spre stadion puţin mai târziu în mijlocul unei mulţimi foarte nerăbdătoare, cred că Ron ar putea să se descurce mai bine fără Fred şi George prin apropiere. Nu prea au avut niciodată încredere în el.
Luna Lovegood îi depăşi, având un şoim viu cocoţat pe creştet.
― Vai, am uitat! spuse Hermione, urmărind cum şoimul dădea din aripi, în timp ce Luna trecea senină pe lângă un grup de Viperini care râdeau şi o arătau cu degetul. O să joace şi Cho, nu-i aşa?
Harry, care uitase de asta, se mulţumi să mormăie.
Găsiră locuri în ultimul rând al tribunelor. Era o zi fru¬moasă şi senină; Ron nu şi-ar fi putut dori una mai potrivită, iar Harry se trezi sperând, împotriva logicii, ca Ron să nu le dea ocazia Viperinilor să mai scandeze iar refrenul "Weasley e al nostru rege".
Lee Jordan, care fusese foarte abătut de când Fred şi George plecaseră, era ca de obicei comentatorul.
În timp ce echipele apăreau repede pe teren, spuse numele jucători cu ceva mai puţină patimă.
― ... Bradley... Davies... Chang, zise el, iar Harry simţi cum îi tresare stomacul, care însă nu se făcu cât o nucă, ci mai degrabă scoase un ghiorţăit slab când Cho ieşi pe teren, cu o adiere înfiorându-i părul negru, strălucitor.
Nu mai era sigur ce anume vroia să se întâmple, în afara faptului că nu mai suporta alte certuri. Chiar şi când o văzu vorbind entuziasmată cu Roger Davies, în timp ce se pregăteau să se urce pe mături, nu simţi decât o gelozie trecătoare.
― Jocul începe! spuse Lee. Davies, căpitanul Ochilor-de-Şoim, ia imediat balonul, îl menţine în posesie, trece de Johnson, trece de Bell, trece şi de Spinnet... se îndreaptă direct spre poartă! O să arunce... şi... şi... şi înscrie, încheie Lee, cu o înjurătură puternică.
Harry şi Hermione murmurară dezaprobator alături de restul Cercetaşilor. Cum era de aşteptat, ca la un semn, Viperinii din tribunele de pe partea cealaltă începură să cânte:

Weasley nimic nu poate să apere, Măcar un cerc să blocheze nu poate...

― Harry, zise o voce răguşită în urechea lui Harry. Hermione...
Harry se uită în jur şi văzu chipul enorm şi bărbos al lui Hagrid postat între locurile lor. Se părea că se strecurase de-a lungul rândului din spate, pentru că elevii din primul şi al doilea an pe lângă care tocmai trecuse păreau ciufuliţi şi apla¬tizaţi. Din cine ştie ce motiv, Hagrid era aplecat, de parcă şi-ar fi dorit să nu fie văzut, deşi tot era cu vreun metru jumătate mai înalt decât toţi ceilalţi.
― Auziţi, şopti el, puteţi să veniţi cu mine? Acum? Cât se uită ceilalţi la meci?
― Ăă... nu poate să mai aştepte, Hagrid? întrebă Harry. Până se termină meciul?
― Nu, spuse Hagrid. Nu, Harry, trebuie să fie acum... cât se uită toţi în altă parte... te rog.
Lui Hagrid îi curgea puţin sânge din nas şi avea ambii ochi vineţi. Harry nu îl mai văzuse de când se întorsese la şcoală; arăta de-a dreptul jalnic.
― Sigur, zise Harry imediat, sigur că venim.
El şi Hermione se întoarseră de-a lungul rândului lor, provocând multe mormăituri nemulţumite din partea elevilor care fură nevoiţi să se ridice din cauza lor. Cei din rândul lui Hagrid nu se plângeau, ci doar încercau să se facă cât puteau de mici.
― Vă sunt recunoscător, sincer, spuse Hagrid când ajun¬seră împreună la scări uitându-se neliniştit în jur, în timp ce coborau spre peluza de dedesubt. Tot ce sper e să nu ne vadă când plecăm.
― Te referi la Umbridge? zise Harry. Nu o să ne vadă, are lângă ea tot Detaşamentul Inchizitorial, n-ai văzut? Probabil că se aşteaptă să fie probleme la meci.
― Da, păi, ceva probleme n-ar strica, zise Hagrid, oprin¬du-se pentru a se uita peste marginea tribunelor şi a se asi¬gura că fâşia de peluză dintre ei şi coliba sa era liberă. Ne-ar mai da puţin timp.
― Ce este, Hagrid? zise Hermione, uitându-se la el cu o expresie îngrijorată, în timp ce traversau grăbiţi peluza, îndreptându-se către marginea pădurii.
― Veţi... veţi vedea imediat, spuse Hagrid, uitându-se peste umăr când auzi o explozie de urale dinspre tribunele din spatele lor. Hei, a înscris cineva?
― Trebuie să fie cei de la Ochi-de-Şoim, spuse Harry cu voce aprinsă.
― E bine... e bine... spuse Hagrid distrat. Asta e bine...
Trebuiră să alerge ca să ţină pasul cu el, în timp ce traver¬sau peluza, uitându-se în jur la fiecare pas. Când ajunseră la coliba sa, Hermione se duse automat către uşa de la intrare. Hagrid însă trecu pe lângă ea şi porni către umbra copacilor de la marginea pădurii, unde ridică o arbaletă sprijinită de un copac. Când îşi dădu seama că nu mai erau cu el, se întoarse.
― Mergem pe aici, zise el, întorcând brusc capul în spate.
― În Pădure? zise Hermione perplexă.
― Da, spuse Hagrid. Hai, repede, înainte să fim depistaţi!
Harry şi Hermione se uitară unul la altul, apoi se aple¬cară şi intrară la adăpost printre copaci, în urma lui Hagrid, care se îndepărta deja de ei cu paşi mari, în obscuritatea aceea verde, cu arbaleta pe braţ. Harry şi Hermione aler¬gară ca să-l ajungă din urmă.
― Hagrid, de ce eşti înarmat? zise Harry.
― E doar o precauţie, spuse Hagrid, ridicând din umerii săi masivi.
― În ziua când ne-ai arătat Thestralii nu ţi-ai luat arbale¬ta, spuse Hermione timid.
― Nu, mă rog, atunci nu mergeam atât de mult în interi¬or, zise Hagrid. Şi, oricum, asta era înainte ca Firenze să plece din Pădure, nu-i aşa?
― De ce s-au schimbat lucrurile după plecarea lui Firenze? întrebă Hermione curioasă.
― Pentru că ceilalţi centauri s-au supărat pe mine, de asta, spuse Hagrid încet, uitându-se în jur. Înainte erau... mă rog, nu pot să spun că prietenoşi... dar ne înţelegeam. Ei îşi vedeau de ale lor, dar apăreau mereu, dacă vroiam să vor¬besc cu ei. Acum nu mai e aşa.
Oftă adânc.
― Firenze a spus că s-au supărat pe el pentru că s-a dus să lucreze pentru Dumbledore, zise Harry, împiedicându-se de o rădăcină ieşită în afară şi ocupat să urmărească chipul lui Hagrid.
― Da, spuse Hagrid apăsat. Păi, supăraţi e puţin spus. De-a dreptul foc şi pară. Dacă nu aş fi intervenit, presupun că l-ar fi omorât în bătaie pe Firenze...
― L-au atacat? spuse Hermione şocată.
― Da, spuse Hagrid aspru, croindu-şi drum printre nişte ramuri joase. Sărise pe el juma' de herghelie.
― Şi tu i-ai oprit? zise Harry, uimit şi impresionat. De unul singur?
― Ba bine că nu, doar nu puteam să stau şi să mă uit cum îl omoară, nu? zise Hagrid. Noroc că treceam pe acolo, sin¬cer... şi am crezut că Firenze o să-şi amintească de asta înainte să-mi trimită avertismente idioate! adăugă el păti¬maş, pe neaşteptate.
Harry şi Hermione se uitară unul la altul surprinşi, dar Hagrid, încruntându-se, nu zise mai multe.
― Oricum, adăugă el, respirând ceva mai greoi decât de obicei, de atunci ceilalţi centauri sunt foc de supăraţi pe mine, şi problema e că au o mare influenţă în Pădure... sunt cele mai deştepte creaturi de aici.
― De asta suntem aici, Hagrid? întrebă Hermione. Din cauza centaurilor?
― A, nu, zise Hagrid, clătinând din cap dezaprobator, nu, nu din cauza lor. Păi, sigur, ei ar putea să complice proble¬ma, da... dar o să vedeţi imediat la ce mă refer.
Se cufundă într-o tăcere misterioasă şi o luă puţin înainte, făcând un singur pas pentru trei de-ai lor, aşa că le fu foarte greu să ţină ritmul.
Cărarea devenea din ce în ce mai sălbatică şi copacii creşteau atât de aproape unii de alţii, cu cât mergeau mai în interiorul Pădurii, încât era la fel de întuneric ca la apus. În scurt timp erau departe de luminişul unde le arătase Hagrid Thestralii, dar Harry nu fu neliniştit până când Hagrid se îndepărtă subit de cărare şi începu să şerpuiască printre copaci către inima întunecată a Pădurii.
― Hagrid! zise Harry, croindu-şi drum cu greu prin tufele dese, peste care Hagrid păşise fără probleme şi amintindu-şi foarte clar ce păţise data trecută, când se depărtase de cărarea din Pădure. Unde mergem?
― Încă puţin, zise Hagrid peste umăr. Hai, Harry... tre¬buie să fim uniţi.
Era o mare provocare să ţină pasul cu Hagrid, din cauza ra¬murilor sau desişurilor de spini printre care Hagrid trecea la fel de uşor ca şi când ar fi fost nişte pânze de păianjen, dar care le agăţau robele lui Harry şi Hermione, încurcându-i ade¬seori atât de tare, încât trebuiau să se oprească în loc câteva minute, ca să se elibereze. Braţele şi picioarele lui Harry fură cât de curând acoperite de mici tăieturi şi zgârieturi. Acum avansaseră atât de mult în interiorul Pădurii, încât uneori tot ce vedea Harry din Hagrid pe întuneric era o siluetă masivă şi neagră. Toate sunetele păreau ameninţătoare în tăcerea densă. O rămurică ruptă răsuna puternic şi cea mai mică miş¬care, deşi ar fi putut fi făcută de o vrăbiuţă nevinovată, îl făcea pe Harry să se uite prin întuneric după făptaş. Îi trecu prin minte că până atunci nu mai reuşise să meargă atât de mult în interiorul Pădurii fără să întâlnească vreo altă fiinţă; lipsa lor i se păru oarecum de rău augur.
― Hagrid, putem să ne aprindem baghetele? zise Hermio¬ne încet.
― Ăă... În ordine, îi şopti Hagrid. De fapt...
Se opri brusc şi se întoarse; Hermione intră direct în el şi căzu pe spate. Harry o prinse chiar înainte să atingă pământul.
― Poate că ar fi bine să ne oprim aici pentru o clipă, ca să pot să... vă prezint faptele, zise Hagrid. Adică, înainte să ajungem acolo.
― Perfect! zise Hermione, în timp ce Harry o punea pe picioare.
Murmurară amândoi "Lumos!" şi li se aprinseră vârfurile baghetelor. Chipul lui Hagrid apăru în întuneric la lumina celor două raze tremurânde şi Harry observă din nou că părea neliniştit şi trist.
― În ordine, zise Hagrid. Păi... ştiţi... ideea este că...
Trase aer în piept.
― Mă rog, este foarte posibil să fiu dat afară zilele astea, zise el.
Harry şi Hermione se uitară unul la celălalt şi apoi la el.
― Dar ai rezistat până acum... Începu Hermione. Ce te face să crezi că...
― Umbridge crede că eu i-am pus Nifflerul ăla în birou.
― Şi aşa şi este, spuse Harry, înainte să se poată abţine.
― Nu, da' de unde! spuse Hagrid indignat. Dacă are legă¬tură cu creaturile magice, ea crede că are automat legătură şi cu mine. Ştiţi că de când m-am întors caută un prilej ca să scape de mine. Eu nu vreau să plec, bineînţeles, dar dacă nu ar fi... mă rog... circumstanţele speciale pe care sunt pe cale să vi le explic, aş pleca chiar acum, înainte să apuce să mă dea afară în faţa întregii şcoli, cum a făcut cu Trelawney.
Şi Harry, şi Hermione scoaseră nişte zgomote de protest, dar Hagrid îi opri cu o mişcare a mâinii sale enorme.
― Nu e sfârşitul lumii, o să pot să-l ajut pe Dumbledore după ce o să plec, pot să fiu de ajutor şi în Ordin. Iar voi o aveţi pe Grubbly-Plank ― o să treceţi fără probleme de examene...
Vocea îi tremură, iar uriaşul amuţi.
― Nu vă faceţi griji pentru mine, spuse el repede, când Hermione încercă să-i atingă braţul.
Îşi scoase imensa batistă pătată din buzunarul vestei şi se şterse la ochi.
― Fiţi atenţi, nu v-aş spune toate astea dacă nu aş fi nevoit. Ştiţi, dacă plec... ei bine, nu pot să plec fără... fără să-i spun cuiva... pentru că o să am nevoie de ajutorul vostru. Şi de al lui Ron, dacă o să vrea.
― Sigur că o să te ajutăm, spuse Harry imediat. Ce vrei să facem?
Hagrid îşi trase nasul cu putere, şi fără să spună nimic, îl bătu pe Harry pe umăr cu o forţă atât de mare, încât Harry fu aruncat într-un copac.
― Ştiam eu că o să fiţi de acord, zise Hagrid în batistă, n-o să uit... niciodată... păi... hai... Încă puţin pe aici... aveţi grijă, sunt urzici...
Merseră în tăcere timp de alte cincisprezece minute; Harry deschise gura ca să întrebe cât mai aveau de mers, când Hagrid întinse mâna dreaptă ca să le facă semn să se oprească.
― Cu mare grijă, zise el încet. Acum, foarte încet...
Merseră înainte şi Harry văzu că se aflau în faţa unei movile mari şi netede, aproape la fel de înaltă ca Hagrid, pe care, cu un fior de groază, o confundă cu bârlogul unui ani¬mal enorm. Copacii fuseseră smulşi de la rădăcină peste tot în jurul movilei, astfel încât un loc viran înconjurat de mormane de trunchiuri şi tufişuri care formau un fel de gard sau baricadă, dincolo de care stăteau acum Harry, Her¬mione şi Hagrid.
― Doarme, şopti Hagrid.
Într-adevăr, Harry auzi un huruit ritmat în depărtare, rare suna ca zgomotul făcut de nişte plămâni enormi. Se uită cu coada ochiului la Hermione, care privea movila cu gura puţin deschisă. Părea complet îngrozită.
― Hagrid, zise ea într-o şoaptă abia audibilă peste zgo¬motul creaturii adormite, cine e?
Lui Harry i se păru ciudată această întrebare. Întrebarea la care se gândise el era "Ce e chestia asta?".
― Hagrid, ne-ai spus... zise Hermione, cu bagheta tremu¬rându-i acum în mână, ne-ai spus că nici unul nu a vrut să vină!
Harry îşi mută ochii de la ea la Hagrid şi apoi, când pri¬cepu, se uită înapoi la movilă, cu un mic icnet de groază.
Marea movilă de pământ pe care el, Hermione şi Hagrid ar fi putut să stea fără probleme se mişca încet în sus şi în jos, o dată cu respiraţia ei joasă şi aspră. Nu era deloc o mo¬vilă. Era spatele încovoiat al cuiva care era evident un...
― Păi... aşa e... nu a vrut să vină, spuse Hagrid disperat. Dar a trebuit să-l aduc, Hermione, a trebuit!
― Dar de ce? întrebă Hermione, gata să plângă. De ce... poftim... vai, Hagrid!
― Am ştiut că, dacă îl aduc, zise Hagrid, şi el în pragul lacrimilor, şi... şi îl învăţ să fie puţin mai manierat... o să pot să-l duc afară şi să le arăt tuturor că e inofensiv!
― Inofensiv! spuse Hermione sfredelitor, iar Hagrid îi făcu disperat semn cu mâinile să coboare vocea, în timp ce creatura imensă din faţa lor mormăia răsunător şi se mişca în somn. El te-a rănit în tot acest timp, nu-i aşa? De asta eşti plin de răni!
― Nu e conştient de puterea lui! spuse Hagrid sincer. Şi evoluează, acum nu se mai opune aşa tare...
― Deci, de asta ţi-au trebuit două luni ca să te întorci acasă, spuse Hermione tulburată. Ah, Hagrid, de ce l-ai adus dacă nu vroia să vină? Nu ar fi fost mai fericit cu ai lui?
― Îşi băteau toţi jos de el, Hermione, pentru că e foarte mic! zise Hagrid.
― Mic? spuse Hermione. Mic?
― Hermione, nu puteam să-l las, spuse Hagrid, cu lacri¬mile şiroindu-i acum pe chipul învineţit, până în barbă. Ştii... e fratele meu!
Hermione se holbă la el, cu gura deschisă.
― Hagrid, când spui "frate", zise Harry rar, vrei să spui... ?
― Mă rog... frate vitreg, se corectă Hagrid. Se pare că mama mea şi-a găsit un alt uriaş după ce l-a părăsit pe tata şi l-a avut pe Grawp, aici de faţă...
― Grawp? zise Harry.
― Da... păi, asta se aude când îşi spune numele, spuse Hagrid neliniştit. Nu prea vorbeşte în engleză... am încercat să-l învăţ... oricum, se pare că maică-sii nu i-a plăcut de el mai mult decât i-a plăcut de mine. Ştiţi, cu femeile de uriaş, ceea ce contează e să ai copii mari, iar el a fost mereu puţin în dezavantaj ca uriaş... are doar cinci metri jumătate...
― O, da, micuţ! spuse Hermione, cu un fel de sarcasm isteric. De-a dreptul minuscul!
― Îl băteau toţi... pur şi simplu nu am putut să-l las...
― Madame Maxime a vrut să-l aduceţi înapoi? întrebă Harry.
― Ea... păi, şi-a dat seama că era foarte important pentru mine, zise Hagrid, frângându-şi mâinile enorme. Dar... dar s-a cam săturat de el după o vreme, trebuie să recunosc... aşa că ne-am despărţit pe drumul spre casă... Însă mi-a promis că nu va spune nimănui...
― Cum Dumnezeu l-ai adus fără să observe nimeni? zise Harry.
― Păi, de asta a durat atât de mult, să ştii, spuse Hagrid. Nu puteam călători decât noaptea, prin ţinuturi pustii, după cum ştiţi. Sigur, se pricepe destul de bine la călătorit, dar tot a vrut să se întoarcă.
― Ah, Hagrid, de ce Dumnezeu nu l-ai lăsat? spuse Her¬mione, aşezându-se sfârşită pe un copac smuls şi îngropân¬du-şi chipul în mâini. Ce ai de gând să faci cu un uriaş vio¬lent, care nici măcar nu vrea să fie aici?
― Păi, să ştii că "violent" e cam mult spus, zise Hagrid, frângându-şi în continuare mâinile. Recunosc că mi-a dat doi-trei pumni când a fost prost dispus, dar e mai bine, mult mai bine, se linişteşte mai repede.
― Atunci pentru ce sunt frânghiile alea? întrebă Harry.
Tocmai observase câteva funii groase cât nişte puieţi care se întindeau din jurul trunchiurilor celor mai mari copaci din apropiere până la locul unde Grawp stătea ghemuit pe pământ, cu spatele spre ei.
― Trebuie să-l ţii legat? întrebă Hermione sfârşită.
― Păi... da... zise Hagrid neliniştit. Ştii, e aşa cum v-am zis, nu îşi cunoaşte propria forţă.
Harry înţelese acum de ce vieţuitoarele lipseau cu desăvârşire în această parte a Pădurii.
― Bun, şi ce vrei să facem eu, Harry şi Ron? întrebă Her¬mione speriată.
Harry şi Hermione schimbară nişte priviri distruse, pri¬mul dându-şi seama stânjenit că îi promisese deja lui Hagrid că avea să facă orice îl ruga.
― Despre... despre ce este vorba, mai exact? întrebă Hermione.
― Nu despre mâncare sau altceva de genul ăsta! zise Hagrid entuziasmat. Poate să-şi facă singur rost, nici o pro¬blemă. Păsări, căprioare şi altele de genul ăsta... nu, de com¬panie are nevoie. Să ştiu eu că există cineva care are în con¬tinuare puţină grijă de el... să înveţe, mă-nţelegeţi.
Harry nu zise nimic, ci se întoarse să se uite iar la forma imensă care dormea pe pământ în faţa lor. Spre deosebire de Hagrid, care arăta doar ca un om mai mare, Grawp era diform într-un mod straniu. Ceea ce Harry considerase un bolovan mare acoperit de muşchi în stânga movilei mari de pământ fu indicat acum drept capul lui Grawp. Era mult mai mare ca proporţie faţă de corp decât capul unui om, aproape rotund şi acoperit de un păr des, cu bucle mici, de culoarea ferigii. Marginea unei urechi mari, cărnoase, era vizibilă pe capul, care părea să stea, oarecum ca al unchiu¬lui Vernon, direct pe umeri, cu o porţiune mică sau inexis¬tentă de gât. Spatele, sub ceea ce părea să fie o salopetă murdară, maronie, formată din piei de animale cusute neglijent, era foarte lat; şi în timp ce Grawp dormea, haina părea puţin întinsă la cusăturile cam din topor ale pieilor. Picioarele îi erau strânse sub corp. Harry văzu tălpile unor ţurloaie enorme, murdare, goale şi mari cât nişte sănii, aşezate unul pe altul pe pământul din pădure.
― Vrei să-l învăţăm noi, spuse Harry pe o voce seacă.
― Acum înţelegea foarte bine avertismentul lui Firenze. Încercarea lui nu are succes. Ar fi bine să renunţe. Bineîn¬ţeles, celelalte creaturi care trăiau în Pădure trebuie să fi au¬zit de încercările inutile ale lui Hagrid de a-l învăţa engleză pe Grawp.
― Da, chiar dacă doar vorbiţi puţin cu el, zise Hagrid plin de speranţă. Pentru că bănuiesc că, dacă poate vorbi cu oamenii, o să înţeleagă mai bine că toţi îl plăcem şi că vrem să rămână.
Harry se uită la Hermione, care îi întoarse privirea prin¬tre degetele care îi acopereau faţa.
― Te face să ţi-l doreşti pe Norbert, nu-i aşa? zise el, iar ea râse foarte tulburată.
― Ia ziceţi, o s-o faceţi? zise Hagrid, care nu părea să fi auzit ce spusese Harry.
― O să... zise Harry, legat deja de promisiunea sa. O să încercăm, Hagrid.
― Ştiam că pot să contez pe voi, Harry, spuse Hagrid, zâmbind înduioşător şi ştergându-şi din nou faţa cu batista. Nu vreau să vă ocupaţi prea des de asta... ştiu că aveţi de dat examene... dacă aţi putea doar să daţi o fugă până aici cu Pelerina Invizibilă, cam o dată pe săptămână, şi să discutaţi puţin cu el. Hai să-l trezesc acum, să vă prezint...
― A, nu! zise Hermione, ridicându-se brusc. Hagrid, nu, nu-l trezi, zău, nu e nevoie...
Dar Hagrid trecuse deja peste trunchiul mare de copac din faţa lor şi se îndrepta spre Grawp. Când ajunse la doi metri şi jumătate de el, ridică de pe jos o cracă lungă, ruptă, le zâmbi liniştitor peste umăr lui Harry şi Hermione, iar apoi îl împunse cu putere pe Grawp în mijlocul spatelui, cu vârful crăcii.
Uriaşul scoase un răcnet care răsună peste tot în Pădurea tăcută; păsările din vârfurile copacilor din apropiere pără¬siră ciripind ramurile pe care stătuseră şi zburară de acolo. Între timp, în faţa lui Harry şi Hermione, giganticul Grawp se ridica de pe solul care se cutremură când puse o mână enormă pe el, ca să se ridice în genunchi. Întoarse capul ca să vadă cine îl deranja şi de ce.
― E totul bine, Grawpy? zise Hagrid, cu o veselie forţată în voce, dându-se înapoi cu craca lungă ridicată, gata să-l împungă iar pe Grawp. Ai dormit bine, da?
Harry şi Hermione se dădură înapoi cât putură, rămânând cu ochii pe uriaş. Grawp îngenunche între doi copaci pe care nu îi dezrădăcinase încă. Copiii se uitară în sus la chipul său uimitor de mare, care semăna cu o lună plină gri în bezna groasă din luminiş. Era ca şi când trăsăturile îi fuseseră cio¬plite pe o sferă imensă de piatră. Nasul era gros şi fără formă, iar gura strâmbă şi plină de nişte dinţi galbeni, diformi, mari cât nişte jumătăţi de cărămidă; ochii, mici după standardele uriaşilor, erau căprui-verzi, şterşi, iar în momentul acela întredeschişi de somn. Grawp îşi ridică pumnul murdar, cu articulaţii mari cât mingile de crichet, îl duse la ochi, se frecă fur¬tunos, apoi, pe neaşteptate, se ridică în picioare cu o viteză şi o agilitate surprinzătoare.
― Vai de mine! o auzi Harry pe Hermione chiţăind îngro¬zită lângă el.
Copacii de care erau prinse frânghiile din jurul încheieturilor şi gleznelor lui Grawp scârţâiră ameninţător.
Era, aşa cum spusese Hagrid, înalt de cel puţin cinci metri şi jumătate. Privind adormit în jur, Grawp întinse o mână cât o umbrelă de plajă, înşfăcă un cuib de pasăre de pe ramurile din vârf ale unui pin înalt şi îl întoarse cu susul în jos cu un răcnet de nemulţumire, pentru că nu exista nici o pasăre în el; ouăle căzură ca nişte grenade şi Hagrid îşi acoperi capul cu mâinile, ca să se apere.
― Oricum, Grawp, strigă Hagrid, uitându-se speriat în sus, în caz că mai cădeau şi alte ouă, am adus nişte prieteni ca să te cunoască. Ţii minte, ţi-am zis că s-ar putea să o fac. Ţii min¬te când am zis că trebuie să plec într-o mică excursie şi să-i las pe ei să aibă grijă de tine pentru o vreme? Ţii minte, Grawpy?
Dar Grawp scoase doar un alt răcnet jos; era greu de spus dacă asculta ce-i zicea Hagrid sau dacă recunoştea într-adevăr sunetele pe care le scotea acesta ca fiind cuvinte. Acum înşfă¬case vârful pinului şi îl trăgea spre el, evident din simpla plă¬cere de a vedea cât o să se balanseze când avea să-i dea drumul.
― Hai, Grawpy, nu face asta! strigă Hagrid. Aşa i-ai scos pe ceilalţi...
Şi, într-adevăr, Harry văzu pământul din jurul rădăcinilor copacului începând să se crape.
― Ţi-am făcut rost de companie! strigă Hagrid. Însoţitori, fii atent! Uită-te în jos, clovn mare ce eşti, ţi-am adus nişte prieteni!
― Ah, Hagrid, nu o face, gemu Hermione, dar Hagrid îşi ridicase deja craca şi îl împunse din nou pe Grawp în genunchi.
Uriaşul dădu drumul vârfului copacului, care se balansă periculos, răspândind peste Hagrid o ploaie de ace de pin, după care se uită în jos.
― El, spuse Hagrid, ducându-se grăbit la locul unde erau Harry şi Hermione, este Harry, Grawp! Harry Potter! S-ar putea să vină să te vadă dacă eu o să plec, ai înţeles?
Uriaşul realiză abia atunci că Harry şi Hermione erau acolo. Îl urmăriră cu sufletul la gură cum îşi coborî capul mare ca un bolovan, ca să se uite nedumerit la ei.
― Şi ea este Hermione, da? Her...
Hagrid ezită. Întorcându-se spre Hermione, zise:
― Te superi dacă îţi zice Hermy, Hermione? E un nume prea greu de ţinut minte pentru el.
― Nu, nu, deloc, chiţăi Hermione.
― Ea este Hermy, Grawp! O să vină şi ea la tine! Nu-i aşa că e drăguţă? Doi prieteni cu care să poţi să... GRAWPY, NU!
Mâna lui Grawp ţâşni din senin spre Hermione; Harry o înşfăcă şi o trase înapoi după un copac, astfel încât pumnul lui Grawp zgârie trunchiul, dar nu prinse nimic.
― RĂULE CE EŞTI! îl auziră ţipând pe Hagrid, în timp ce Hermione se agăţă de Harry după copac, tremurând şi scâncind. EŞTI UN BĂIAT FOARTE RĂU! NU E BINE SĂ ÎNŞFACI ― AU!
Harry îşi scoase capul de după trunchi şi îl văzu pe Hagrid întins pe spate, cu mâna la nas. Grawp, părând să nu mai fie interesat, se îndreptase şi trăgea iar de pin cât de mult îi permitea.
― Bun, zise Hagrid aspru, ridicându-se, ţinându-se cu o mână de nasul, care îi sângera şi cu cealaltă încleştată pe arbaletă, ei bine... gata... l-aţi cunoscut şi... şi acum o să ştie cine sunteţi, când o să vă întoarceţi. Da... păi...
Se uită în sus la Grawp, care acum trăgea de pin cu o expresie de plăcere relaxată pe chipul său ca de bolovan; rădăcinile scârţâiau, în timp ce le smulgea din pământ.
― Păi, presupun că e de ajuns pentru o zi, spuse Hagrid. Ne... ăă... ne întoarcem acum, da?
Harry şi Hermione încuviinţară din cap. Harry îşi puse iar arbaleta pe umăr, ţinându-se încă de nas, şi îi conduse din nou printre copaci.
Nimeni nu vorbi pentru o vreme, nici măcar când auziră bufnitura din depărtare care însemna că Grawp smulsese în sfârşit pinul. Chipul lui Hermione era palid şi avea o expre¬sie rigidă. Harry nu ştia ce să spună. Ce Dumnezeu avea să se întâmple când avea să afle cineva că Hagrid îl ascunsese pe Grawp în Pădurea Interzisă? Şi promisese că el, Ron şi Hermione aveau să continue încercările complet inutile ale lui Hagrid de a-l civiliza pe uriaş. Cum putea Hagrid, chiar şi cu puterea sa nemăsurată de a se amăgi că monştrii cu colţi erau extrem de inofensivi, să îşi imagineze că Grawp va putea vreodată să ajungă să se înţeleagă cu oamenii?
― Staţi puţin, zise Hagrid brusc, exact când Harry şi Hermione treceau cu greu de un petic de troscot des din spatele lui.
Scoase o săgeată din tolba de pe umăr şi şi-o puse în arbaletă. Harry şi Hermione îşi ridicară baghetele; acum, că se opriseră din mers, şi ei auziră diverse mişcări prin apropiere.
― Ah, fir-aş să fiu, zise Hagrid încet.
― Hagrid, credeam că ţi-am spus că nu mai eşti binevenit aici, zise o voce joasă de bărbat.
Trunchiul gol al unui bărbat păru să plutească pentru o clipă spre ei în lumina slabă, verde şi nelămurită; apoi văzu că bărbatul era lipit de corpul unui cal roib. Acest centaur avea un chip mândru, cu pomeţii bine conturaţi şi cu părul lung şi negru. Ca şi Hagrid, era înarmat; avea pe umăr o tolbă plină de săgeţi şi un arc.
― Ce mai faci, Magorian? spuse Hagrid obosit.
Copacii din spatele centaurilor foşniră şi apărură alţi patru sau cinci centauri în spatele lui. Harry îl recunoscu pe Bane, cel negru şi bărbos, pe care îl întâlnise cu aproape patru ani în urmă, în aceeaşi noapte când îl cunoscuse pe Firenze. Bane nu dădea nici un semn că îl mai văzuse vreo¬dată pe Harry.
― Aşa, zise el, cu o inflexiune răutăcioasă în glas, înainte de-a se întoarce imediat spre Magorian. Credeam că am căzut de acord asupra a ceea ce vom face dacă acest om se va mai arăta în Pădure?
― Acum sunt "acest om", da? spuse Hagrid. Doar pentru că v-am împiedicat pe toţi să curmaţi o viaţă?
― Nu ar fi trebuit să te bagi, Hagrid, zise Magorian. Obiceiurile noastre nu sunt şi ale voastre, la fel ca legile noastre. Firenze ne-a trădat şi ne-a dezonorat.
― Nu ştiu cum aţi ajuns la concluzia asta, spuse Hagrid agasat. Nu a făcut nimic altceva decât să îl ajute pe Albus Dumbledore...
― Firenze a intrat în slujba oamenilor, spuse un centaur cenuşiu cu un chip aspru şi foarte ridat.
― În slujba! zise Hagrid usturător. Doar îi face o favoare lui Albus Dumbledore...
― Le transmite oamenilor cunoştinţele şi secretele noastre, zise Magorian încet. Nu există nici o posibilitate de a îndrepta o asemenea ruşine.
― Dacă ziceţi voi, spuse Hagrid, ridicând din umeri. Dar eu, unul, cred că faceţi o mare greşeală...
― Ca şi tine, omule, spuse Bane, te întorci aici, în Pădurea noastră, deşi te-am avertizat...
― Acum, ia ascultă-mă tu pe mine, spuse Hagrid mânios. Să mă scuteşti cu pădurea "noastră", dacă nu te superi. Nu voi decideţi cine vine şi cine pleacă de-aici...
― La fel cum nici tu nu decizi, Hagrid, spuse Magorian calm. Astăzi te las să treci, pentru că eşti însoţit de tinerii tăi...
― Nu sunt ai lui! îl întrerupse Bane dispreţuitor. Sunt elevi, Magorian, de la şcoală! Probabil că au profitat deja de învăţămintele trădătorului Firenze.
― Cu toate acestea, spuse Magorian potolit, uciderea mânjilor este o crimă îngrozitoare ― nu ne atingem de nevi¬novaţi. Astăzi, Hagrid, treci. Însă de acum înainte, sta departe de acest loc. Ai pierdut prietenia centaurilor când l-ai ajutat pe trădătorul Firenze să scape de noi.
― Doar n-o să fiu ţinut departe de Pădure de o mână de catâri bătrâni ca voi! spuse Hagrid tare.
― Hagrid, zise Hermione pe o voce subţire şi îngrozită, în timp ce Bane şi centaurul gri loveau pământul cu copita, hai să mergem, te rog, hai să mergem!
Hagrid merse înainte, cu arbaleta încă ridicată şi cu ochii aţintiţi ameninţător asupra lui Magorian.
― Ştim ce ţii în Pădure, Hagrid! strigă Magorian după ei, în timp ce centaurii ieşeau din câmpul vizual. Şi toleranţa noastră este din ce în ce mai scăzută!
Hagrid se răsuci pe călcâie, dând toate semnele că vroia să se întoarcă imediat spre Magorian.
― O să-l toleraţi atâta timp cât o să fie aici, e Pădurea lui la fel cum e şi a voastră! strigă el, în timp ce Harry şi Hermione se împingeau amândoi cu toată puterea în haina de moleschm a lui Hagrid, încercând să-l facă să meargă înainte.
Încruntându-se în continuare, uriaşul se uită în jos; expresia i se schimbă într-o uşoară uimire când îi văzu pe amândoi împingându-l; părea să nu o fi simţit.
― Liniştiţi-vă, voi doi, spuse el, întorcându-se ca să meargă mai departe, în timp ce ei gâfâiau în urma lui. Nişte catâri bătrâni şi afurisiţi, nu-i aşa?
― Hagrid, spuse Hermione pe nerăsuflate, ocolind peticul de urzici pe unde trecuseră la dus, dacă centaurii nu vor oameni în Pădure, nu văd cum vom putea eu şi Harry să...
― A, aţi auzit ce au zis, spuse Hagrid scurt, nu le fac rău mânjilor ― cu alte cuvinte, copiilor. Oricum, nu putem să îi lăsăm să ne manipuleze.
― Frumoasă încercare, îi şopti Harry lui Hermione, care arăta descurajată.
Până la urmă ajunseră iar pe cărare şi, după alte cinci¬sprezece minute, copacii începură să se rărească; vedeau din nou petice de cer albastru senin şi, din depărtare, auzeau sunetele clare ale uralelor şi strigătelor.
― Asta a fost un alt gol? întrebă Hagrid, oprindu-se la adă¬postul copacilor când stadionul de vâjthaţ apăru la orizont. Sau credeţi că s-a terminat meciul?
― Nu ştiu, zise Hermione abătută.
Harry văzu că arăta şi mai rău; avea părul plin de rămurele şi frunze, robele erau rupte în mai multe locuri şi avea numeroase zgârieturi pe faţă şi mâini. Ştia că şi el tre¬buia să arate tot cam la fel.
― Ştiţi, eu cred că s-a terminat! spuse Hagrid, uitându-se încă spre stadion. Uite, ies deja oameni. Dacă vă grăbiţi, o să puteţi să vă pierdeţi în mulţime şi nimeni nu o să-şi dea seama că nu aţi fost acolo!
― Bună idee, spuse Harry. Păi... atunci ne vedem mai târ¬ziu, Hagrid.
― Nu-mi vine să cred, spuse Hermione pe o voce foarte tulburată, în clipa în care Hagrid nu-i mai puteai auzi. Nu îmi vine să cred. Nu-mi vine să cred, sincer.
― Linişteşte-te, spuse Harry.
― Să mă liniştesc! zise ea cu patimă. Un uriaş! Un uriaş în Pădure! Şi se presupune că noi o să-l învăţăm engleză! Bineînţeles, în ideea că o să trecem de o herghelie de centauri criminali la dus şi la întors! Nu ― îmi ― vine ― să ― cred!
― Încă nu trebuie să facem nimic, încercă Harry să o li¬niştească, vorbindu-i încet, în timp ce se alăturau unui şuvoi de Astropufi vorbăreţi, care se întorceau la castel. Nu ne roagă să facem nimic, în afară de cazul în care e dat afară, şi e posibil ca asta să nici nu se întâmple.
― Ah, las-o baltă, Harry! spuse Hermione furioasă, oprindu-se locului, astfel încât cei din spatele ei trebuiră să cotească pentru a o evita. Sigur că o să fie dat afară şi, sinceră să fiu, după ce am văzut, cine o poate condamna pe Umbridge?
Urmă o pauză timp, în care Harry se uită urât la ea, iar ochii fetei se umplură încet de lacrimi.
― Nu ai vorbit serios, zise Harry încet.
― Nu... ei bine... aşa e... nu am vorbit serios, zise ea, ştergându-se supărată la ochi. Dar de ce trebuie să-şi complice viaţa în halul ăsta ― şi pe a noastră?
― Nu ştiu...

Weasley e al nostru rege,
Weasley e al nostru rege,
N-a lăsat balonul să intre,
Weasley e al nostru rege...

― Şi mi-aş dori să nu mai cânte melodia aia idioată, spuse Hermione distrusă. Nu s-au umflat destul în pene?
Un val de elevi urca peluza în pantă dinspre stadion.
― Ah, hai să intrăm, înainte să ne întâlnim cu Viperinii, zise Hermione.

Weasley tot poate să apere,
Mereu lângă cercuri e,
De asta Cercetaşii vor toţi să cânte,
Weasley e al nostru rege.

― Hermione... spuse Harry rar.
Cântecul era din ce în ce mai tare, dar nu venea dinspre mulţimea de Viperini îmbrăcată în verde şi argintiu, ci din¬spre o masă de roşu şi auriu care se apropia încet de castel, ducând pe umeri o siluetă solitară.

Weasley e al nostru rege,
Weasley e al nostru rege,
N-a lăsat balonul să intre,
Weasley e al nostru rege...

― Nu se poate, zise Hermione cu o voce stinsă.
― BA DA! zise Harry tare.
― HARRY! HERMIONE! strigă Ron, fluturând în aer cu¬pa argintie de vâjthaţ şi părând în al nouălea cer. AM REUŞIT! AM CÂŞTIGAT!
Îi zâmbiră, în timp ce trecu pe lângă ei. La uşa de intrare în castel era mare învălmăşeală şi Ron se lovi cu capul de pra¬gul de sus, dar nimeni nu încercă să-l dea jos. Cântând în con¬tinuare, mulţimea se înghesui în holul de intrare şi dispăru. Harry şi Hermione îi urmăriră pe elevi zâmbind, până când se estompară şi ultimele acorduri din "Weasley e al nostru rege". Apoi se întoarseră unul spre celălalt, şi le pieri zâmbetul.
― Îi dăm veştile mâine, da? zise Harry.
― Da, bine, spuse Hermione obosită. Eu nu mă grăbesc.
Urcară treptele împreună. Din uşa de la intrare se uitară amândoi înapoi ca din reflex la Pădurea Interzisă. Harry nu era sigur dacă i se părea sau nu, dar avu impresia că vede un nor mic de păsări ţâşnind în sus, pe deasupra copacilor din zare, aproape ca şi cum copacul în care îşi făcuseră cuib tocmai fusese smuls din rădăcini.


CAPITOLUL XXXI
N.O.V.-URILE

Euforia lui Ron pentru că-i ajutase pe Cercetaşi să câştige la mustaţă Cupa la vâjthaţ era atât de mare, încât ziua următoare nu putu să facă nimic. Tot ce vroia era să discute despre meci, astfel încât lui Harry şi Hermione le fu foarte greu să găsească un prilej ca să îi spună de Grawp. Nu că vre¬unul dintre ei s-ar fi chinuit din răsputeri; nici unul nu era dor¬nic să fie cel care avea să-l aducă pe Ron cu picioarele pe pământ într-un mod atât de brutal. Având în vedere că era o nouă zi frumoasă şi caldă, îl convinseră să meargă cu ei să recapituleze sub fagul de pe marginea lacului, unde erau mai puţine şanse să fie auziţi decât în camera de zi. La început Ron nu fu foarte entuziasmat de această idee ― se simţea foarte bine când era bătut pe umăr de fiecare Cercetaş care trecea pe lângă scaunul lui, precum şi de izbucnirile ocazionale din "Weasley e al nostru rege" ― dar după o vreme fu de acord că nişte aer proaspăt avea să-i facă bine.
Îşi împrăştiară cărţile la umbra fagului şi se aşezară, în timp ce Ron le descria primul gol salvat al meciului, proba¬bil pentru a treizecea oară.
― Vreau să spun că luasem deja un gol dat de la Davies, aşa că nu eram tocmai încrezător, dar nu ştiu, când Bradley a ve¬nit spre mine, ca din senin, mi-am zis poţi să o faci! Şi am avut cam o secundă pentru a hotărî în ce parte să zbor, ştiţi, pentru că părea să ţintească spre inelul din dreapta ― în dreapta mea, evident, şi în stânga lui ― dar am avut un sentiment straniu că se prefăcea. Aşa că am riscat şi ara zburat în stânga ― în dreapta lui, vreau să spun ― şi ― ei bine ― aţi văzut ce s-a întâmplat, încheie el modest, dându-şi părul pe spate, fără să fie nevoie, făcându-i să arate ca şi când tocmai ar fi fost bătut de vânt şi uitându-se în jur, ca să vadă dacă îl auziseră cei care erau cel mai aproape de ei ― un grup de Astropufi din anul trei. Şi apoi, când Chambers a venit spre mine cu vreo cinci minute mai târziu... ce e? întrebă Ron, oprindu-se la jumătatea propoziţiei din cauza expresiei de pe chipul lui Harry. De ce zâmbeşti?
― Nu zâmbesc, spuse Harry repede, şi se uită în jos la no¬tiţele sale de la Transfigurare, încercând să pară cât mai serios.
Adevărul era că Ron tocmai îi amintise foarte tare lui Harry de un alt jucător de vâjthaţ care stătuse cândva chiar sub acest copac, ciufulindu-şi părul.
― Mă bucur că am câştigat, atâta tot.
― Da, spuse Ron rar, savurând cuvintele, am câştigat. Ai văzut expresia de pe chipul lui Cho când Ginny a prins hoţoaica aia chiar sub nasul ei?
― Presupun că a plâns, nu-i aşa? zise Harry cu amărăciune.
― Păi, da, însă de supărare, nu de altceva... zise Ron şi se încruntă puţin. Dar ai văzut-o când şi-a aruncat mătura după ce a aterizat, nu-i aşa?
― Ăă... făcu Harry.
― Păi, de fapt... nu, Ron, zise Hermione, cu un oftat adânc, punându-şi cartea deoparte şi uitându-se la el cu părere de rău. Adevărul este că singura parte din meci pe care am văzut-o eu şi Harry a fost primul gol al lui Davies.
Părul proaspăt ciufulit al lui Ron păru să se pleoştească de dezamăgire.
― Nu v-aţi uitat, zise el sfârşit, uitându-se când la unul, când la altul. Nu m-aţi văzut când am apărat toate golurile alea?
― Păi... nu, spuse Hermione, întinzând o mână împăciui¬toare spre el. Dar, Ron, nu am vrut să plecăm ― am fost nevoiţi!
― Da? zise Ron, a cărui faţă începuse să se înroşească. Cum aşa?
― Din cauza lui Hagrid, spuse Harry. S-a hotărât să ne spună de ce e plin de vânătăi de când s-a întors de la uriaşi. A vrut să mergem cu el în Pădure, nu am avut de ales, ştii cum e. Oricum...
Povestea fu istorisită în cinci minute, la sfârşitul cărora indignarea lui Ron fusese înlocuită de o expresie de neîncredere totală.
― A adus unul cu el şi l-a ascuns în pădure?
― Da, spuse Harry sumbru.
― Nu, zise Ron, ca şi când, dacă ar fi spus-o atunci, nu mai putea să fie adevărat. Nu, nu se poate.
― Ei bine, uite că se poate, spuse Hermione cu fermitate. Grawp are cam cinci metri jumătate înălţime, îi place să dezrădăcineze pini înalţi de aproape şapte metri şi mă ştie sub numele de Hermy.
Ron râse neliniştit.
― Şi Hagrid vrea ca noi să... ?
― Îl învăţăm engleză, da, zise Harry.
― Şi-a pierdut minţile, spuse Ron, pe un ton de admiraţie amestecată cu teamă.
― Da, zise Hermione enervată, dând o pagină din Trans¬figurarea semiavansată şi uitându-se urât la o serie de dia¬grame care arătau transformarea unei bufniţe într-un binoclu de operă. Da, încep să cred că aşa este. Dar, din păcate, ne-a pus pe mine şi pe Harry să i-o promitem.
― Păi, o să trebuiască să vă încălcaţi promisiunea şi gata, spuse Ron hotărât. Adică, hai să fim serioşi... avem de dat examene şi mai avem atâtica ― ridică mâna, arătând cum degetul mare şi arătătorul aproape că se atingeau ― până să fim daţi afară. Şi de fapt... Îl mai ţineţi minte pe Norbert? Îl mai ţineţi minte pe Aragog? Ne-a fost vreodată bine când am avut de-a face cu amicii monstruoşi ai lui Hagrid?
― Ştiu, doar că... am promis, zise Hermione cu o voce mică.
Ron îşi netezi iar părul, căzut pe gânduri.
― Păi, oftă el, Hagrid încă nu a fost dat afară, nu-i aşa? A re¬zistat până acum, poate că o să reziste până se termină semestrul şi nu o să mai trebuiască să avem nici o treabă cu Grawp.

*

Domeniul din jurul castelului strălucea în lumina soare¬lui, de parcă ar fi fost proaspăt pictat; cerul senin îşi zâmbea lui însuşi în lacul de un luciu lin; peluzele verzi de satin făceau din când în când valuri din cauza unei adieri. Sosise luna iunie, dar pentru cei din anul cinci asta însemna un singur lucru: venise în sfârşit timpul N.O.V.―urilor.
Profesorii nu le mai dădeau teme; orele erau dedicate recapitulării acelor subiecte despre care profesorii credeau că aveau cea mai mare probabilitate de fi date la examen. Atmosfera concentrată şi înfrigurată alunga din mintea lui Harry aproape orice altceva în afară de N.O.V.―uri, deşi se întreba din când în când, în timpul orelor de Poţiuni, dacă Lupin îi spusese vreodată lui Plesneală că trebuia să-l înveţe pe Harry Occlumanţie în continuare. Dacă o făcuse, atunci Plesneală îl ignorase pe Lupin cu desăvârşire, la fel cum îl ignora acum pe Harry. Asta era perfect pentru Harry; era şi aşa destul de ocupat şi încordat fără să mai aibă ore în plus cu Plesneală şi, spre uşurarea lui, Hermione era mult prea preocupată ca să îl cicălească din cauza Occlumanţiei; petre¬cea mult timp murmurând singură şi nu mai pregătise haine pentru spiriduşi de zile întregi.
Nu era singura persoană care se purta ciudat pe măsura se apropiau N.O.V.-urile. Ernie Macmillan adoptase obi¬ceiul enervant de a-i interoga pe ceilalţi în privinţa programelor de recapitulare.
― Câte ore credeţi că recapitulaţi pe zi? îi întrebă el pe Harry şi Ron când erau la coadă în faţa clasei de Ierbologie, cu o scânteiere dementă în ochi.
― Nu ştiu, spuse Ron. Câteva.
― Mai multe sau mai puţine de opt?
― Presupun că mai puţine, spuse Ron, oarecum alarmat.
― Eu fac opt, spuse Ernie, umflându-şi pieptul. Opt sau nouă. Fac o oră zilnic înainte de micul dejun. Opt ore în medie. Pot să fac zece într-o zi bună, la sfârşit de săptămână. Luni am făcut nouă ore şi jumătate. Marţi nu a fost aşa de bine ― doar şapte ore şi un sfert. Apoi miercuri...
Harry îi fu deosebit de recunoscător profesoarei Lăstar pentru că îi zori să intre în sera numărul trei chiar în momentul acela, obligându-l pe Ernie să îşi întrerupă recitalul. Între timp, Draco Reacredinţă găsise un nou mod de a genera panică.
― Bineînţeles că nu contează ce ştii, fu el auzit spunându-le tare lui Crabbe şi Goyle în faţa clasei de Poţiuni, cu câteva zile înainte de începerea examenelor, ci pe cine ştii. Ei bine, tata este prieten de ani întregi cu şeful comisiei examenelor vrăjitoreşti ― bătrâna Griselda Marchbanks ― care a venit la noi la cină şi aşa mai departe...
― Crezi că e adevărat? le şopti Hermione alarmată lui Harry şi Ron.
― Oricum, nu avem ce face, chiar dacă ar fi, spuse Ron sumbru.
― Nu cred că este adevărat, spuse Neville încet din spatele lor. Pentru că Griselda Marchbanks este o prietenă a mătuşii mele şi nu a vorbit niciodată de familia Reacredinţă.
― Cum e, Neville? întrebă Hermione imediat. E dură?
― Sincer să fiu, seamănă cu bunica, zise Neville pe o voce supusă.
― Dar faptul că o cunoşti nu îţi va dăuna, nu-i aşa? îi spuse Ron încurajator.
― A, nu cred că o să conteze, zise Neville, parcă şi mai amărât. Bunica îi spune tot timpul profesoarei Marchbanks că nu sunt la fel de bun ca tata... mă rog, v-aţi dat seama cum e la Sf. Mungo.
Neville se uită fix la podea. Harry, Ron şi Hermione se priviră, dar nu ştiură ce să spună. Era pentru prima dată că Neville recunoştea că se întâlniseră la spitalul vrăjitorilor.
Între timp, printre elevii din anul cinci şi şapte se dez¬voltase o piaţă neagră înfloritoare a ajutoarelor pentru concentrare, agilitate mintală şi atenţie. Harry şi Ron fură foarte tentaţi de o sticlă din elixirul pentru creier al lui Baruffio, care le fu oferit de Eddie Carmichael, din anul şase de la Ochi-de-Şoim, care jura că numai datorită lui luase cele nouă N.O.V.-uri cu "Remarcabil" vara trecută şi dădea o jumătate de litru cu doar doisprezece galioni. Ron îl asigură pe Harry că avea să-i dea banii înapoi pentru jumă¬tatea sa în clipa în care pleca de la Hogwarts şi îşi lua o sluj¬bă, însă, înainte să încheie afacerea, Hermione confiscase deja sticla de la Carmichael şi vărsase conţinutul la closet.
― Hermione, vroiam să cumpăr asta! strigă Ron.
― Fii serios! se răţoi ea. Ai putea să iei şi pudra din gheară de dragon a lui Harold Dingle şi să termini cu toate.
― Dingle are pudră din gheară de dragon? făcu Ron entuziasmat.
― Acum nu mai are, zise Hermione. Am confiscat-o şi pe aia. Să ştii că nimic din toate astea nu funcţionează.
― Gheara de dragon funcţionează, zise Ron. Se zice că e incredibilă, cică îţi ridică creierul la un nivel superior, atingi apogeul deşteptăciunii pentru câteva ore ― Hermione, lasă-mă să iau un vârf, hai, nu are ce să-mi facă rău...
― Ba chestia asta poate, să ştii, zise Hermione sumbru. Am verificat-o şi de fapt sunt excremente uscate de Doxii.
Această informaţie anulă dorinţa lui Harry şi Ron de stimulanţi pentru creier.
Primiră orarele examenelor şi detaliile procedurii pentru N.O.V.-uri în timpul următoarei ore de Transfigurare.
― După cum vedeţi, le spuse profesoara McGonagall ele¬vilor, în timp ce îşi copiau datele şi orele examenelor de pe tablă, N. O. V.-urile voastre se întind pe parcursul a două săp¬tămâni consecutive. Veţi da examenele scrise dimineaţa şi pe cele practice după-amiaza. Examenul practic de Astronomie va avea loc noaptea, bineînţeles. Acum trebuie să vă previn că pe lucrările voastre au fost aruncate cele mai intransigente Vrăji Antitrişat. Penele autorăspuns sunt interzise în sala de examen, la fel ca şi globurile aminteşte-ţi-tot, butonii-fiţucă detaşabili şi cerneala autocorectoare. Mi-e teamă că în fiecare an se găseşte cel puţin un elev care crede că poate să încalce regulile comisiei examenelor vrăjitoreşti. Tot ce pot să sper este că nu va fi vorba de un Cercetaş. Noua noastră... direc¬toare ― profesoara McGonagall pronunţă cuvântul cu aceeaşi expresie pe chip pe care o avea mătuşa Petunia când privea un fir de praf deosebit de enervant ― i-a rugat pe şefii caselor să le spună elevilor lor că trişatul va fi pedepsit foarte sever, pentru că, desigur, rezultatele examenelor vor reflecta noul regim din şcoală al doamnei directoare...
Profesoara McGonagall oftă uşor; Harry văzu cum i se dilatară nările nasului ascuţit.
― Totuşi, acesta nu este un motiv pentru care să nu daţi tot ce puteţi. Trebuie să vă gândiţi la viitorul vostru.
― Vă rog, doamnă profesoară, spuse Hermione, cu mâna ridicată, când vom primi rezultatele?
― Veţi primi o bufniţă pe parcursul lunii iulie, spuse pro¬fesoara McGonagall.
― Perfect, zise Dean Thomas şoptit, nu trebuie să ne mai facem griji din cauza asta până la vacanţă.
Harry se imagină în dormitorul său din Aleea Bosche¬telor peste şase săptămâni, aşteptând rezultatele de la N.O.V.-uri. Ei bine, îşi zise el, cel puţin avea să ştie că va primi cu siguranţă o scrisoare în vara aceea.
Primul examen, cel la Teoria Farmecelor, fu programat pentru luni dimineaţa. Harry fu de acord să o asculte pe Her¬mione duminică după prânz, dar regretă aproape imediat; era foarte agitată şi îi tot smulgea cartea din mână, ca să verifice dacă răspunsese bine, ajungând să îl lovească puternic în nas cu marginea ascuţită a Realizărilor în fermecare.
― De ce nu te asculţi singură? zise el hotărât, dându-i cartea înapoi, cu lacrimi în ochi de durere.
Între timp, Ron citea notiţele pe doi ani de la Farmece cu degetele băgate în urechi, mişcând din buze fără să scoată un sunet; Seamus Finnigan stătea întins pe spate pe podea, recitând definiţia unui Farmec Substanţial, în timp ce Dean îl verifica după Manualul standard de vrăji, nivelul 5; Parvati şi Lavender, care exersau Farmecele de Mişcare de bază, îşi făceau penarele să se întreacă în jurul marginii mesei.
Cina fu un eveniment tăcut în seara aceea. Harry şi Ron nu prea vorbiră, ci mâncară cu poftă, după ce învăţaseră pe rupte toată ziua. Hermione, pe de altă parte, îşi tot punea deoparte cuţitul şi furculiţa şi se arunca sub masă după ghiozdan, din care înşfăca o carte ca să verifice vreo dată sau cifră. Ron tocmai îi spunea că ar trebui să mănânce liniştită, ca să poată dormi la noapte, când furculiţa îi căzu printre degetele amorţite şi ateriză cu un zăngănit puternic pe farfurie.
― Vai, Dumnezeule, zise ea încet, holbându-se spre holul de intrare. Ei sunt? Ăia sunt examinatorii?
Harry şi Ron se întoarseră repede în loc. Dincolo de uşile Marii Săli o văzură pe Umbridge stând cu un grup mic de vrăjitori şi vrăjitoare care păreau mai bătrâni decât lumea. Harry fu mulţumit să vadă că Umbridge era neliniştită.
― Să mergem să ne uităm mai de aproape? spuse Ron.
Harry şi Hermione încuviinţară din cap şi se apropiară grăbiţi de uşa dublă dinspre holul de la intrare, încetinind în timp ce păşeau peste prag pentru a trece ca în transă pe lângă examinatori. Harry îşi zise că profesoara Marchbanks era vrăjitoarea micuţă, cocoşată şi cu un chip atât de ridat, încât arăta ca şi când ar fi fost acoperit de pânze de păianjen; Umbridge vorbea cu ea respectuos. Profesoara Marchbanks părea puţin surdă; îi răspundea profesoarei Umbridge foarte tare, având în vedere că erau la doar treizeci de centimetri depărtare.
― Drumul a fost plăcut, drumul a fost plăcut, l-am mai făcut de o grămadă de ori până acum! zise ea nerăbdătoare. Ei bine, nu am mai vorbit de mult cu Dumbledore! adăugă ea, uitându-se prin sală, ca şi când ar fi sperat ca acesta să apară subit dintr-un dulap de mături. Presupun că habar nu ai unde e, nu-i aşa?
― Câtuşi de puţin, zise Umbridge, aruncându-i o privire răuvoitoare lui Harry, Ron şi Hermione, care acum zăboveau la capătul scărilor, în timp ce Ron se prefăcea că îşi leagă şireturile. Dar îndrăznesc să spun că Ministerul Magiei îi va da de urmă cât de curând.
― Mă îndoiesc, strigă micuţa profesoară Marchbanks, poate doar dacă vrea el să fie găsit! Ştiu eu... a dat chiar cu mine examenele T.V.E.E. la Transfigurare şi Farmece... a făcut cu bagheta nişte lucruri pe care nu le mai văzusem niciodată până atunci.
― Da... mă rog... zise profesoara Umbridge, în timp ce Harry, Ron şi Hermione urcau scara de marmură mişcân¬du-şi picioarele cât de încet puteau. Daţi-mi voie să vă arăt cancelaria. Îndrăznesc să spun că v-ar prinde bine un ceai după drum.
Fu o seară oarecum ciudată. Toată lumea încerca să reca¬pituleze câte ceva în ultimul moment, dar nimeni nu părea să aibă succes. Harry se duse la culcare devreme, dar apoi rămase treaz ore întregi sau cel puţin aşa i se păru. Îşi aminti de consilierea profesională şi de declaraţia lui McGonagall, că îl va ajuta să devină Auror, chiar dacă ăsta era ultimul lucru pe care avea să-l facă. Îşi dorea să fi vorbit de o ambiţie mai accesibilă, acum că sosise timpul examenelor. Ştia că nu era singurul care nu dormea, dar nici unul dintre ceilalţi nu vorbi şi până la urmă adormiră pe rând.
Nici unul dintre elevii din anul cinci nu fu prea vorbăreţ la micul dejun din ziua următoare: Parvati exersa în şoaptă incantaţii, în timp ce solniţa din faţa ei zvâcnea; Hermione recitea atât de repede din Realizări în fermecare încât ochii păreau să îi fie în ceaţă; Neville tot scăpa cuţitul şi furculiţa, şi dărâma borcanul de marmeladă.
După ce micul dejun se termină, cei din anii cinci şi şapte se învârtiră prin holul de la intrare, în timp ce ceilalţi elevi se- duceau la ore; apoi, la nouă jumătate, fură chemaţi, clasă după clasă, înapoi în Marea Sală, care fusese rearanjată exact aşa cum o văzuse Harry în Pensiv când tatăl său, Sirius şi Plesneală îşi dăduseră N.O.V.-urile. Cele patru mese ale caselor fuseseră scoase şi înlocuite cu multe mese de o per¬soană, toate aşezate înspre masa profesorilor din capătul sălii, unde profesoara McGonagall stătea cu faţa la ei. După ce se aşezară toţi şi se făcu linişte, ea zise "Puteţi să începeţi", şi întoarse o clepsidră imensă, aflată pe biroul de lângă ea, pe care se mai găseau pene, călimări şi perga¬mente de rezervă făcute sul.
Harry îşi întoarse foaia cu subiectul, cu inima bătându-i cu putere ― la trei rânduri în dreapta sa şi cu patru locuri mai în faţă, Hermione scria deja ― şi îşi coborî privirea asupra primului subiect: a) Recitaţi incantaţia şi b) Descrieţi mişcarea de baghetă necesară pentru a face obiectele să zboare.
Harry îşi aminti brusc de o bâtă care zbură mult în aer şi se lovi cu putere de capul tare al unui trol... surâzând, se aplecă peste foaie şi începu să scrie.

*

― Păi, n-a fost chiar aşa de greu, nu-i aşa? întrebă Hermione neliniştită în holul de intrare două ore mai târ¬ziu, ţinând încă strâns în mână lucrarea. Nu sunt sigură că am scris cât ştiam la Farmece de Înveselire, pur şi simplu nu am mai avut timp. Aţi scris de Contrafarmecul pentru Sughiţuri? Nu eram sigură dacă să o fac, mi s-a părut prea mult... iar la întrebarea douăzeci şi trei...
― Hermione, spuse Ron aspru, am mai vorbit despre asta... nu refacem fiecare examen după aceea, este şi aşa destul de rău că trebuie să le susţinem.
Cei din anul cinci luară prânzul cu restul şcolii (cele patru mese ale caselor reapăruseră la ora amiezii), apoi merseră în camera mică de lângă Marea Sală, unde trebuiau să aştepte examenul practic. În timp ce erau chemate grupuri mici de elevi în ordine alfabetică, cei care rămâneau în urmă murmu¬rau incantaţii şi exersau mişcări de baghetă, împungându-se din greşeală din când în când în spate sau în ochi.
Fu strigat numele lui Hermione. Tremurând, fata ieşi din cameră cu Anthony Goldstein, Gregory Goyle şi Daphne Greengrass. Elevii care fuseseră deja testaţi nu se mai întor¬ceau după aceea, aşa că Harry şi Ron habar nu aveau cum se descurcase Hermione.
― O să se descurce, ţii minte că a luat o sută douăzeci la sută la unul dintre testele noastre de Farmece? zise Ron.
Zece minute mai târziu profesorul Flitwick strigă:
― Parkinson, Pansy ― Patil, Padma ― Patil, Parvati ―Potter, Harry.
― Succes, zise Ron încet, iar Harry intră în Marea Sală, strângând atât de tare bagheta, că îi tremură mâna.
― Domnul profesor Tofty este liber, Potter, chiţăi profe¬sorul Flitwick, care stătea chiar lângă uşă.
Îi făcu semn lui Harry către cel mai bătrân şi mai chel dintre examinatori, care stătea la o măsuţă în colţul înde¬părtat, aproape de profesoara Marchbanks, aflată la jumă¬tatea testării lui Draco Reacredinţă.
― Potter, da? spuse profesorul Tofty, consultându-şi no¬tiţele şi uitându-se la Harry peste ochelarii cu rame subţiri când acesta se apropie. Celebrul Potter?
Harry îl văzu cu coada ochiului pe Reacredinţă aruncân¬du-i o privire usturătoare; paharul de vin pe care îl făcuse să plutească Reacredinţă căzu pe jos şi se făcu zob. Harry nu putu să nu surâdă; profesorul Tofty îi întoarse surâsul încurajator.
― Asta este, zise el pe o voce tremurătoare de bătrân, nu e cazul să ai emoţii. Acum, te rog să iei acest suport de ou şi să-l pui să facă nişte tumbe.
Per ansamblu, lui Harry i se păru că merse destul bine. Vraja de Plutire fu evident mai bună decât cea a lui Reacredinţă, deşi îşi dorea să nu fi încurcat incantaţia de schimbare a culorii cu Vraja de Creştere, căci şobolanul pe care ar fi trebuit să-l facă portocaliu se umflă într-un mod şocant şi ajunse cât un bursuc, înainte Harry să îndrepte greşeala. Se bucură că Hermione nu fusese în sală în clipa aceea şi că nu îl bătu la cap mai târziu. Însă lui Ron putea să-i spună; acesta făcuse o farfurie întinsă să se transforme într-o ciupercă mare şi habar nu avea cum se întâmplase.
Nu avură timp să îşi tragă sufletul în seara aceea; se duseră direct în camera de zi după cină şi se cufundară în recapitularea pentru Transfigurare din ziua următoare. Harry se duse la culcare cu capul plin de scheme şi teorii de vrăji complexe.
Uită definiţia unei Vrăji de Transformare în timpul lucrării scrise din dimineaţa următoare, dar i se păru că partea practică ar fi putut merge mult mai rău. Cel puţin făcuse întreaga iguană să dispară, în timp ce biata Hannah Abbot se pierduse cu totul la masa învecinată şi reuşise cumva să îşi multiplice dihorul într-un cârd de păsări flamin¬go, făcând ca examinatorul ei să aştepte zece minute, până când păsările fură prinse şi scoase din sală.
Avură examenul la Ierbologie miercuri (cu excepţia unei muşcături superficiale din partea unei flori de priboi cu colţi, lui Harry i se păru că se descurcase destul de bine), urmat de Apărarea contra Magiei Negre. Aici, pentru prima oară, Harry fu convins că va lua examenul. Nu avu nici o problemă cu întrebările scrise şi în timpul examenului prac¬tic se delectă de-a dreptul, făcând toate contrablestemele şi vrăjile defensive chiar în faţa lui Umbridge, care privea calmă de lângă uşa dublă ce dădea în holul de intrare.
― Ah, felicitări! strigă profesorul Tofty, care îl examina iar pe Harry, când acesta făcu o Vrajă perfectă de Alungare a unui Bong. Într-adevăr, foarte bine! Ei bine, cred că asta este tot, Potter... doar dacă...
Se aplecă puţin înainte.
― Am auzit, de la bunul meu prieten Tiberius Ogden, că poţi crea un Patronus? Pentru un punct în plus... ?
Harry ridică bagheta, se uită direct la Umbridge şi şi-o imagină concentrată.
― Expecto patronum!
Cerbul său argintiu ţâşni din vârful baghetei şi merse în galop de la un capăt la altul al sălii. Toţi examinatorii se uitară în jur pentru a-i urmări drumul, iar după ce animalul se dizolvă în ceaţa argintie, profesorul Tofty aplaudă entuzi¬asmat cu mâinile sale noduroase, cu venele bine conturate.
― Minunat! zise el. Foarte bine, Potter, poţi să pleci!
Când Harry trecu pe lângă Umbridge, lângă uşă, li se întâlniră privirile. În colţurile gurii ei mari şi subţiri exista un surâs răuvoitor, dar lui nu îi pasă. În cazul în care nu se înşela (iar dacă da, nu avea de gând să îi spună nimănui), tocmai luase un "Remarcabil" la N. O. V.
Vineri, Harry şi Ron avură o zi liberă în timp ce Hermione dădu examen la Runele Antice, şi, având în vedere că aveau tot sfârşitul de săptămână înaintea lor, îşi permiseră să facă o pauză de recapitulări. Se întinseră şi căscară în dreptul ferestrei deschise, prin care intra aerul cald de vară, în timp ce jucau şahul vrăjitorilor. Harry îl văzu pe Hagrid în depărtare, predând unei clase la marginea Pădurii. Încercă să-şi dea seama ce creaturi examinau ―crezu că erau unicorni, pentru că băieţii păreau să stea puţin mai în spate ― când se deschise gaura portretului şi Hermione trecu prin ea, părând foarte prost dispusă.
― Cum a fost la Rune? zise Ron, căscând şi întinzându-se.
― Am tradus greşit ehwaz, zise Hermione mânioasă. În¬seamnă parteneriat, nu apărare; l-am încurcat cu eihwaz.
― Mă rog, zise Ron leneş, este o singură greşeală, nu-i aşa, tot o să iei...
― Ah, taci din gură! zise Hermione supărată. Poate să fie greşeala care face diferenţa între un examen luat şi unul picat. Mai mult, cineva a mai pus un Niffler în biroul lui Umbridge. Nu ştiu cum au trecut de uşa aia nouă, dar toc¬mai am fost acolo şi Umbridge urlă din toţi rărunchii ― se pare că a încercat s-o muşte de picior...
― Foarte bine, ziseră Harry şi Ron într-un glas.
― Nu este foarte bine! zise Hermione cu patimă. Crede că Hagrid e de vină, ţineţi minte? Şi nu vrem ca Hagrid să fie dat afară!
― Acum predă; nu poate să dea vina pe el, spuse Harry, făcând un gest spre fereastră.
― Ah, Harry, eşti atât de naiv uneori. Tu chiar crezi că Umbridge va aştepta să aibă dovezi? zise Hermione, din cale-afară de nervoasă, după care se duse ca o furtună spre dormitorul fetelor, trântind uşa după ea.
― O fată de zahăr, cu o fire atât de dulce, spuse Ron foarte încet, împingându-şi regina ca să-i ia unul dintre caii lui Harry.
Proasta dispoziţie a Hermionei dură cea mai mare parte a sfârşitului de săptămână, deşi lui Harry şi Ron le fu uşor să o ignore, având în vedere că petrecură aproape toată sâmbăta şi duminica recapitulând la Poţiuni pentru luni ― examenul pe care Harry îl aşteptase fără nici o tragere de inimă ― şi despre care era sigur că va pune capăt ambiţiilor sale de a deveni Auror. Într-adevăr, lucrarea i se păru grea, deşi se gândi că ar fi putut să ia note maxime la întrebarea despre Polipoţiune; putu să-i descrie efectele cu exactitate, după ce o băuse în anul doi fără să aibă voie.
Examenul practic de după-amiază nu fu atât de rău pe cât se aşteptase. Dat fiind că Plesneală lipsi de la eveniment, descoperi că fu mult mai relaxat decât de obicei când făcu poţiunea. Neville, care stătea foarte aproape de Harry, părea la rândul lui mai fericit decât îl văzuse Harry vreodată la orele de Poţiuni. Când profesoara Marchbanks zise, "Îndepărtaţi-vă de ceaune, vă rog, examenul a luat sfârşit", Harry astupă ter¬mosul cu mostra, simţind că, deşi nu era posibil să nu fi obţinut o notă bună izbutise, cu puţin noroc, să nu pice.
― Mai sunt doar patru examene, zise Parvati Patil sfârşită, în timp ce se îndreptau spre camera comună a Cercetaşilor.
― Doar! spuse Hermione tăios. Eu am Aritmanţie şi pro¬babil că este cea mai grea materie dintre toate!
Nimeni nu fu atât de nesăbuit încât să-i dea o replică, aşa că nu putu să-şi verse nervii pe nici unul dintre ei şi se mulţumi să se certe cu nişte elevi din primul an pentru că râdeau prea tare în camera de zi.
Harry decise să se comporte bine la examenul de Grijă faţă de Creaturile Magice de marţi, ca să nu îl dezamăgească pe Hagrid. Examenul practic avu loc după-amiaza pe peluza de la marginea Pădurii Interzise, unde elevilor li se ceru să identifice corect Knarlul ascuns printre doisprezece arici (şmecheria era să le oferi lapte pe rând: Knarlii, fiinţe extrem de suspicioase, ai căror spini aveau multe proprietăţi magice, o luau de obicei razna din cauza a ceea ce lor li se părea o tentativă de a-i otrăvi); apoi să arate mânuirea corectă a unui Apărarc; să hrănească şi să cureţe un Crab de Foc fără să aibă parte de arsuri grave; şi să aleagă, dintr-o varietate de mâncăruri, regimul pe care i l-ar prescrie unui unicorn bolnav.
Harry îl văzu pe Hagrid uitându-se neliniştit pe fereastra colibei sale. Când examinatorul lui Harry, de data acesta o vrăjitoare scundă şi dolofană, îi zâmbi şi îi spuse că putea să plece, îi făcu semn lui Hagrid că totul era bine, înainte să se întoarcă la castel.
Lucrarea teoretică de la Astronomie de miercuri dimi¬neaţa decurse destul de bine. Harry nu fu convins că nime¬rise corect numele tuturor ciclurilor lunare ale lui Jupiter, dar cel puţin era sigur că nici unul dintre ele nu era acoperit de o gaiţă. Trebuiră să aştepte până seara examenul practic de Astronomie; în schimb, după-amiaza fu dedicată Prezi¬cerilor despre Viitor.
Chiar şi după aşteptările modeste ale lui Harry la Preziceri despre Viitor, examenul decurse foarte rău. Ar fi putut la fel de bine să încerce să vadă imagini mişcătoare pe birou decât în globul de cristal care se încăpăţâna să rămână pustiu; se pierdu cu totul la cititul în frunze de ceai, declarând că se părea că profesoara Marchbanks va întâlni cât de curând un străin brunet, rotund şi slinos, după care puse capac întregu¬lui fiasco, încurcând linia vieţii cu cea a minţii în palma ei şi informând-o că ar fi trebuit să moară marţea trecută.
― Păi, eram pregătiţi să picăm la asta, zise Ron sumbru când coborâră scara de marmură.
Tocmai îl făcuse pe Harry să se simtă puţin mai bine, spunându-i că îi descrisese examinatorului cu lux de amă¬nunte un bărbat urât, cu un neg pe nas, din globul său de cristal, doar pentru a-şi ridica privirea şi a descoperi că descrisese reflecţia examinatorului.
― Nu ar fi trebuit să fi ales cursul ăsta de la bun început, spuse Harry.
― Totuşi, cel puţin acum putem să renunţăm la el.
― Da, spuse Harry. Nu mai trebuie să ne prefacem că ne pasă ce se întâmplă când se împrietenesc prea tare Jupiter cu Uranus.
― Şi de acum înainte, nu îmi mai pasă dacă în frunzele mele de ceai scrie "mori, Ron, mori" ― nu mă uit la ele decât când sunt la gunoi, acolo unde le e locul.
Harry râse tocmai când Hermione se apropie în fugă din spatele lor. Harry se opri imediat din râs, ca să n-o supere.
― Cred că am făcut bine la Aritmanţie, spuse ea, iar Harry şi Ron răsuflară amândoi uşuraţi. Mai avem să ne uităm peste hărţile cerului înainte de cină...
Când ajunseră în vârful Turnului de Astronomie la ora unsprezece, descoperiră că era o noapte perfectă pentru privit cerul: senină şi fără strop de vânt. Domeniul era scăl¬dat în lumina argintie a lunii şi aerul era puţin cam răcoros. Fiecare dintre ei îşi pregăti telescopul şi, când profesoara Marchbanks dădu semnalul, începură să umple harta goală a cerului pe care o primiseră.
Profesoara Marchbanks şi profesorul Tofty se plimbară printre ei, urmărindu-i cum notau poziţiile precise ale stelelor şi ale planetelor pe care le observau. Era o linişte totală, în afară de foşnitul pergamentelor, de scârţâitul ocazional al unui telescop când era fixat pe suport şi de scri¬jelitul multor pene. Trecu o jumătate de oră, apoi o oră; pătrăţelele de lumină aurie reflectată care dansau dedesubt, pe pământ, începură să dispară, în timp ce sfeşnicele care luminau ferestrele castelului se stingeau.
Însă, după ce Harry completă constelaţia Orion pe harta sa, uşa dublă de la intrarea în castel se deschise direct sub parapetul unde se afla, astfel încât lumina se revărsă pe treptele de piatră până peste peluză. Harry se uită în jos, în timp ce schimba puţin poziţia telescopului, şi văzu cinci sau şase siluete alungite mergând pe iarba bine luminată, înainte ca uşa să se închidă şi domeniul să redevină o mare de întuneric.
Harry se uită iar prin telescop şi reglă claritatea, examinând acum planeta Venus. Se uită la hartă ca să noteze planeta, dar ceva îi atrase atenţia; oprindu-se cu pana suspendată deasupra pergamentului, scrută domeniul întunecat şi văzu şase siluete traversând peluza. Dacă nu s-ar fi mişcat, şi dacă lumina lunii nu le-ar fi argintat creştetele, nu le-ar fi putut deosebi de pământul întunecat pe care mergeau. Chiar şi de la distanţa aceasta, Harry avu sentimentul bizar că recunoştea mersul persoanei celei mai bondoace dintre ele, care părea să con¬ducă grupul.
Nu pricepea de ce ieşea Umbridge la plimbare după mie¬zul nopţii, şi nu oricum, ci însoţită de cinci persoane. Apoi cineva tuşi în spatele lui, iar el îşi aminti că era în mijlocul unui examen. Uitase cu totul de poziţia lui Venus. Lipin¬du-şi ochiul de telescop, o regăsi şi fu iar pe cale să o noteze pe hartă când, cu urechile ciulite după orice sunet, auzi un ciocănit în depărtare care răsună pe domeniul pustiu, ur¬mat imediat de lătratul înăbuşit al unui câine mare.
Ridică privirea, cu inima bătându-i cu putere. Ferestrele lui Hagrid erau luminate şi oamenii pe care îi observase traver¬sând peluza erau acum conturaţi în dreptul lor. Uşa se des¬chise şi Harry văzu limpede şase siluete bine definite trecând pragul. Apoi uşa se închise din nou şi se făcu linişte.
Harry se simţi foarte neliniştit. Se uită în jur, ca să vadă dacă Ron sau Hermione observaseră şi ei acelaşi lucru, dar profesoara Marchbanks trecu chiar în clipa aceea prin spatele lui şi, nevoind să pară că se uita pe furiş la lucrările altora, Harry se aplecă grăbit peste harta sa celestă şi pretinse că adăuga date, în timp ce se uita de fapt la coliba lui Hagrid. Acum siluetele se mişcau dintr-un capăt în altul al colibei, întunecând temporar ferestrele.
Simţi ochii profesoarei Marchbanks aţintiţi pe ceafa lui şi îşi lipi iar ochiul de telescop, uitându-se la luna a cărei poziţie o înregistrase cu o oră înainte, dar, când profesoara Marchbanks se îndepărtă, auzi un răcnet dinspre coliba din depărtare, care răsună în noapte, ajungând direct în vârful Turnului de Astronomie. Mai mulţi elevi din jurul lui Harry îşi abandonară telescoapele şi priviră în schimb spre coliba lui Hagrid.
Profesorul Tofty tuşi încă o dată scurt şi sec.
― Hai, încercaţi să vă concentraţi, fetelor şi băieţilor, zise el cu blândeţe.
Cei mai mulţi se întoarseră la telescoape. Harry privi în stânga. Hermione se uită încremenită la coliba lui Hagrid.
― Ăă ― mai aveţi douăzeci de minute, spuse profesorul Tofty.
Hermione tresări şi se întoarse imediat la harta celestă; Harry îşi coborî privirea spre a lui şi observă că notase greşit planeta Venus, confundând-o cu Marte. Se aplecă să o corecteze.
Se auzi un BANG puternic dinspre domeniu. Mai mulţi strigară "Au!", căci se loviră cu capătul telescopului peste nas când se grăbiră să vadă ce se întâmpla dedesubt.
Uşa lui Hagrid se deschise la perete şi ceilalţi îl văzură foarte bine la lumina care se revărsa din colibă, o siluetă masivă, răcnind şi agitându-şi pumnii, înconjurată de şase oameni, care, judecând după firele de lumină roşie pe care le aruncau asupra ei, păreau să încerce s-o Împietrească.
― Nu! strigă Hermione.
― Draga mea! spuse profesorul Tofty pe un ton scanda¬lizat. Suntem la un examen!
Însă nimeni nu mai era atent câtuşi de puţin la hărţile cerului. Încă zburau raze de lumină roşie lângă coliba lui Hagrid, şi totuşi, păreau să ricoşeze din el; Hagrid era încă în picioare, nemişcat, şi se lupta din câte vedea Harry. Pe domeniu răsunară strigăte şi urlete, iar un bărbat strigă:
― Fii raţional, Hagrid!
Hagrid răcni:
― La naiba cu raţiunea, nu mă lua aşa, Dawlish!
Harry văzu mica siluetă a lui Colţ cum încerca să-l apere pe Hagrid, sărind întruna pe vrăjitorii din jurul lui, până când una dintre Vrăjile de Împietrire îl atinse şi căzu la pământ. Hagrid scoase un urlet de furie, îl ridică în aer pe vinovat şi îl aruncă; bărbatul zbură la vreo doi metri şi nu se mai ridică. Hermione icni, acoperindu-şi gura cu ambele mâini; Harry se uită la Ron şi văzu că şi el părea speriat. Nici unul dintre ei nu îl mai văzuse vreodată pe Hagrid supărat de-adevăratelea.
― Uite! chiţăi Parvati, care se apleca peste parapet şi arăta spre poalele castelului, unde se deschisese iar uşa de la intrare.
Pe domeniul întunecat se revărsă un nou val de lumină şi o singură umbră lungă, neagră, străbătea acum peluza.
― Haideţi! zise profesorul Tofty neliniştit. Să ştiţi că mai aveţi doar şaisprezece minute!
Însă nimeni nu îi acordă nici cea mai mică atenţie: o urmăreau cu toţii pe persoana care alerga spre încăierarea care se încinsese lângă coliba lui Hagrid.
― Cum îndrăzniţi? strigă silueta, în timp ce fugea. Cum îndrăzniţi!
― E McGonagall! şopti Hermione.
― Lăsaţi-l în pace! Lăsaţi-l în pace, am spus! se auzi vocea profesoarei McGonagall în noapte. Din ce motiv îl atacaţi? Nu a făcut absolut nimic ca să justifice o asemenea...
Hermione, Parvati şi Lavender ţipară toate trei. Siluetele din jurul colibei lui Hagrid aruncară nu mai puţin de patru Vrăji de Împietrire asupra profesoarei McGonagall. La jumătatea distanţei dintre colibă şi castel, razele roşii se întâlniră asupra ei; pentru o clipă deveni luminoasă şi radie o culoare roşie, stranie, apoi căzu imediat la pământ, pe spate, se lovi de sol cu putere şi nu se mai mişcă.
― Himere sălbatice! strigă profesorul Tofty, care părea să fi uitat şi el cu totul de examen. Fără nici un avertisment! Ce comportament barbar!
― LAŞILOR! urlă Hagrid.
Vocea ajunse limpede până în vârful turnului, şi alte câte¬va lumini se aprinseră la loc în castel. LAŞI AFURISIŢI! LUAŢI ASTA, ŞI ASTA...
― Vai de mine... icni Hermione.
Hagrid le dădu doi pumni masivi atacatorilor care se aflau cel mai aproape de el; judecând după prăbuşirea lor imediată, îşi pierduseră cunoştinţa. Harry îl văzu pe Hagrid aplecându-se şi crezu că fusese până la urmă învins de vrajă. Dar, din contră, în clipa următoare Hagrid se ridică din nou în picioare, având în spate ceea ce părea să fie un sac ― abia pe urmă Harry realiză că avea pe umeri trupul inert al lui Colţ.
― Prindeţi-l, prindeţi-l! strigă Umbridge, dar ultimul aju¬tor care îi rămăsese părea foarte reticent să intre în raza de acţiune a pumnilor lui Hagrid.
Mai mult, se dădea înapoi aşa de repede, încât se împie¬dică de unul dintre colegii lui care îşi pierduseră cunoştinţa şi căzu. Hagrid se întorsese deja şi o luase la fugă avându-l pe Colţ atârnat după gât. Umbridge aruncă o ultimă Vraja de Împietrire după el, dar îl rată, iar Hagrid, alergând cu viteză maximă spre porţile îndepărtate, dispăru în noapte.
Urmă o tăcere cutremurătoare, care dură un minut cât o veşnicie, în timp ce toţi se uitau cu gura căscată spre dome¬niu. Apoi vocea profesorului Tofty spuse şters:
― Ăă... mai aveţi cinci minute.
Deşi umpluse doar două treimi din harta cerului, Harry îşi dorea cu disperare ca examenul să se termine. Când în sfârşit acest lucru se întâmplă, el, Ron şi Hermione îşi băgară grăbiţi telescoapele în huse şi coborâră în fugă scara în spirală. Nici unul dintre elevi nu se ducea la culcare; vor¬beau toţi cu voce tare şi plini de entuziasm, la capătul scărilor, despre scena la care fuseseră martori.
― Femeia aia malefică! icni Hermione, aproape sugru¬mată de furie. Să încerce să îl ia pe Hagrid prin surprindere în toiul nopţii!
― E evident că a vrut să evite încă o scenă ca aceea cu Trelawney, spuse Ernie Macmillan cu înţelepciune, alăturân¬du-li-se pe furiş.
― Hagrid s-a descurcat bine, nu? spuse Ron, mai degrabă alarmat decât impresionat. Cum de au ricoşat de pe el toate vrăjile alea?
― Probabil că de la sângele de uriaş, spuse Hermione tul¬burată. Este foarte greu să împietreşti un uriaş, sunt ca trolii, foarte rezistenţi... dar biata doamnă profesoară McGonagall... patru Vrăji de Împietrire direct în piept şi nu mai e nici ea tocmai tânără, nu-i aşa?
― Groaznic, groaznic, spuse Ernie, clătinând dezaproba¬tor din cap. Ei bine, eu mă duc să mă culc. Noapte bună.
Elevii din jurul lor se îndepărtau încet, vorbind în continuare înfriguraţi despre ceea ce văzuseră.
― Cel puţin nu au reuşit să-l ducă pe Hagrid în Azkaban, zise Ron. Presupun că s-a dus să i se alăture lui Dumble¬dore, nu-i aşa?
― Cred că da, spuse Hermione, gata să se pună pe plâns. Ah, e îngrozitor, chiar am crezut că Dumbledore se va întoarce cât de curând, dar acum l-am pierdut şi pe Hagrid.
Se târâră înapoi în camera de zi a Cercetaşilor, pe care o găsiră plină. Agitaţia de pe domeniu alertase câţiva oameni, care se grăbiseră să-şi trezească prietenii. Seamus şi Dean, care sosiseră înaintea lui Harry, Ron şi Hermione, le povesteau acum tuturor ce văzuseră şi auziseră din vârful Turnului de Astronomie.
― Dar de ce să-l dea afară pe Hagrid acum? întrebă Ange¬lina Johnson, clătinând din cap. Nu este aceeaşi situaţie ca la Trelawney; a predat mult mai bine ca de obicei anul ăsta!
― Umbridge îi urăşte pe semioameni, spuse Hermione cu amărăciune, prăbuşindu-se pe un scaun. A vrut dintotdeau¬na să-l dea afară pe Hagrid.
― Şi a crezut că Hagrid îi punea Nifflerii în birou, inter¬veni Katie Bell.
― Ah, la naiba, zise Lee Jordan, acoperindu-şi gura. Eu i-am pus Niffleri în birou. Fred şi George mi-au lăsat câţiva; i-am făcut să intre plutind pe fereastra ei.
― Oricum l-ar fi dat afară, spuse Dean. Era prea apropiat de Dumbledore.
― Aşa este, zise Harry, cufundându-se într-un fotoliu de lângă cel al lui Hermione.
― Sper doar că profesoara McGonagall e teafără, zise Lavender cu ochii în lacrimi.
― Au adus-o înapoi la castel, am văzut pe fereastra de la dormitor, zise Colin Creevey. Nu arăta foarte bine.
― O s-o vindece doamna Pomfrey, spuse Alicia Spinnet hotărâtă. Până acum nu a dat greş cu nimeni.
Se făcu aproape patru dimineaţa înainte să se elibereze camera de zi. Harry era perfect treaz; îl măcina imaginea lui Hagrid alergând în noapte; era atât de supărat pe Umbridge, încât nu putea să găsească o pedeapsă destul de aspră pentru ea, deşi sugestia lui Ron de a o servi ca mân¬care unui Homar Exploziv cu capă era demnă de admiraţie. Adormi contemplând planuri de răzbunare teribile şi se trezi trei ore mai târziu, simţindu-se extrem de obosit.
Ultimul examen, cel la Istoria Magiei, urma să aibă loc abia după-amiază. Harry şi-ar fi dorit mult să se culce la loc după micul dejun, însă contase pe dimineaţa aceea pentru o mică recapitulare de ultimă oră, aşa că stătu cu capul în mâini lângă o fereastră din camera de zi, încercând din răsputeri să nu adoarmă, cât timp citi o parte din stiva de notiţe de un metru înălţime pe care i le împrumutase Hermione.
Cei din anul cinci intrară în Marea Sală la ora două şi se aşezară în faţa subiectelor de examen puse cu faţa în jos. Harry se simţea epuizat. Nu vroia decât să termine cu asta, ca să poată să se ducă la culcare; a doua zi, el şi Ron aveau să se ducă pe terenul de vâjthaţ, să zboare pe mătura lui Ron şi să se bucure fiindcă scăpaseră de recapitulare.
― Întoarceţi subiectele, zise profesoara Marchbanks din faţa sălii, întorcând clepsidra uriaşă. Puteţi să începeţi.
Harry se uită fix la prima întrebare. Trecură câteva secunde până când îşi dădu seama că nu înţelesese un cuvânt; atenţia îi fu atrasă de o viespe care zumzăia lângă una dintre ferestrele înalte. Încet, fără tragere de inimă, începu să scrie răspunsul.
Îi era foarte greu să îşi amintească numele şi încurca datele întruna. Pur şi simplu sări peste întrebarea numărul patru (După părerea ta, legislaţia baghetelor a condus sau a contribuit la prevenirea mai eficientă revoltelor goblinilor din secolul al optsprezecelea?), cu gândul că se va întoarce la ea la sfârşit, dacă va mai avea timp. Ştiuse întrebarea numărul cinci (Cum a fost încălcat Statutul de Tăinuire în 1749 şi ce măsuri au fost luate pentru a împiedica repetarea acestui fapt?), dar îl măcina bănuiala că sărise peste nişte elemente importante; avea impresia că vampirii apăreau şi ei pe undeva prin poveste.
Căută mai încolo o întrebare la care să poată răspunde cu siguranţă şi ochii i se fixară asupra întrebării numărul zece: Care au fost circumstanţele care au condus la formarea Confederaţiei Internaţionale a Vrăjitorilor şi de ce vrăjitorii din Liechtenstein au refuzat să facă parte din ea?
Ştiu asta, îşi zise Harry, deşi creierul îi era adormit şi vlă¬guit. Vedea imaginea titlului, scris de Hermione: Formarea Confederaţiei Internaţionale a Vrăjitorilor... Citise notiţele cu pricina chiar în dimineaţa aceea.
Începu să scrie, ridicându-şi ochii din când în când ca să se uite la clepsidra mare de pe biroul de lângă profesoara Marchbanks. Stătea chiar în spatele lui Parvati Patil, al cărei păr lung şi negru cădea până peste spătar. O dată sau de două ori se trezi uitându-se la reflexele aurii care străluceau pe el când îşi mişca puţin capul, şi trebui să şi-l clatine el însuşi ca să se limpezească.
... primul Mugwump suprem al Confederaţiei Internaţionale a Vrăjitorilor a fost Pierre Bonaccord, dar numirea sa a fost contes¬tată de comunitatea vrăjitorească din Liechtenstein, pentru că...
Peste tot în jurul lui Harry, penele scrijeleau pe perga¬mente ca nişte şobolani care scormoneau şi zgâriau. Soarele îi bătea cu putere în ceafă. Ce făcuse Bonaccord de-i jignise pe vrăjitorii din Liechtenstein? Harry avea impresia că era ceva în legătură cu trolii... se uită iar în gol la capul lui Parvati. Dacă ar putea să practice Legilimanţia, să deschidă o ferea¬stră în ceafa ei şi să vadă ce făcuseră trolii ca să creeze o pră¬pastie între Pierre Bonaccord şi Liechtenstein...
Harry închise ochii şi îşi ascunse chipul în mâini, astfel încât roşul aprins al pleoapelor sale se făcu negru şi rece. Bonaccord dorise să oprească vânarea trolilor şi le conferise drepturi... dar Liechtenstein avea probleme cu un trib de troli de munte deosebit de sângeroşi... asta era.
Deschise ochii; îl usturară şi-i lăcrimară când văzu perga¬mentul alb, strălucitor. Încet, scrise două rânduri despre troli, iar apoi le reciti. Nu părea ceva foarte informativ şi detaliat, şi totuşi, era convins că notiţele lui Hermione despre Confederaţie se întindeau pe pagini întregi.
Închise ochii din nou, încercând să le vadă, să-şi aducă aminte... Confederaţia avusese prima întâlnire în Franţa, da, scrisese deja despre asta...
Goblinii încercaseră să vină, dar fuseseră excluşi... scrisese şi despre asta...
Nimeni din Liechtenstein nu voise să vină...
Gândeşte-te, îşi spuse el, cu chipul în mâini, în timp ce în jurul lui penele scrijeleau răspunsuri interminabile, iar nisipul se scurgea în clepsidra din faţă...
Mergea iar de-a lungul coridorului răcoros şi întunecat către Departamentul Misterelor, cu paşi hotărâţi şi con¬secvenţi, luând-o din când în când la fugă, decis să ajungă în sfârşit la destinaţie... Uşa neagră se deschise în faţa lui ca de obicei, iar el se trezi în camera circulară cu multe uşi...
Traversă imediat podeaua de piatră şi trecu de a doua uşă... pe pereţi şi pe podea erau petice jucăuşe de lumină şi se auzea clinchetul acela mecanic, dar nu avea timp să exploreze, trebuia să se grăbească...
Parcurse în fugă distanţa până la a treia uşă, care se deschise de perete ca celelalte... Iarăşi era într-o clădire de mărimea unei catedrale, plină de rafturi şi sfere de sticlă... acum inima îi bătea foarte repede... de data acesta avea să ajungă acolo... În dreptul numărului nouăzeci şi şapte, o luă la stânga şi merse grăbit pe coridorul încadrat de două rânduri...
Dar chiar la capăt văzu o siluetă doborâtă, formă neagră, care se mişca la podea ca un animal rănit... stomacul lui Harry se strânse de frică... şi de bucurie...
O voce îi părăsi buzele ― o voce stridentă, rece, golită de orice bunătate umană...
― Ascultă-mă... hai, îndreapt-o în jos... eu nu o pot atin¬ge... dar tu poţi...
Silueta neagră de pe podea se mişcă puţin. Harry văzu o mână albă cu degete lungi, care ţineau strâns o baghetă ridicându-se în continuarea propriului braţ... auzi vocea stri¬dentă şi rece spunând "Crucio!"
Bărbatul de pe podea scoase un strigăt de durere şi încer¬că să se ridice, dar căzu pe spate, zvârcolindu-se. Harry râse. Ridică bagheta, blestemul se destrămă, iar silueta gemu şi rămase nemişcată.
― Lordul Cap-de-Mort aşteaptă...
Foarte încet, cu braţele tremurându-i, bărbatul de pe podea îşi ridică umerii cu câţiva centimetri şi îşi înălţă capul. Chipul îi era pătat de sânge şi totuşi, rigid şi sfidător...
― Va trebui să mă omori, şopti Sirius.
― Fără îndoială că o voi face până la urmă, spuse vocea rece. Dar mai întâi mi-o vei aduce, Black... crezi că asta de până acum a fost durere? Mai gândeşte-te... avem ore întregi înainte şi nu e nimeni care să te audă ţipând...
Dar cineva ţipă când Cap-de-Mort îşi coborî iar bagheta; cineva urlă şi căzu de pe un birou fierbinte pe podeaua rece de piatră; Harry se trezi când se lovi de pământ, ţipând în continuare, cu cicatricea arzându-l, în timp ce Marea Sală exploda peste tot în jurul lui.


CAPITOLUL XXXII
IEŞIREA DIN FOC

― Nu mă duc... nu e nevoie să mă duc în aripa spitalului... nu vreau...
Bâiguia în timp ce încerca să se îndepărteze de profe¬sorul Tofty, care se uita la Harry foarte îngrijorat, după ce îl ajutase şi îl dusese în holul de intrare, în timp ce toţi ele¬vii din jur se holbau la ei.
― Sunt... sunt bine, domnule, bolborosi Harry, ştergându-şi sudoarea de pe faţă. Sincer... doar am adormit... am avut un coşmar...
― Tensiunea examenelor, spuse vrăjitorul bătrân cu com¬pasiune, bătându-l pe Harry pe umăr. Se mai întâmplă, tinere, se mai întâmplă! Acum, un pahar de apă răcoritor şi poate că vei reuşi să te întorci în Marea Sală, ce zici? Examenul aproape că s-a încheiat, dar crezi c-ai putea să termini fără probleme ultimul răspuns?
― Da, spuse Harry înfrigurat. Adică... nu... am făcut... am făcut cam tot ce am putut, cred...
― Foarte bine, foarte bine, zise vrăjitorul bătrân cu blân¬deţe. Mă duc să îţi iau lucrarea şi te sfătuiesc să te duci fru¬muşel şi să te întinzi.
― Aşa voi face, spuse Harry, încuviinţând din cap cu putere. Vă mulţumesc mult.
În clipa în care călcâiele bătrânului dispărură dincolo de pragul Marii Săli, Harry urcă în fugă scara de marmură, alergă atât de repede de-a lungul holurilor, încât portretele pe lângă care trecu murmurară nişte reproşuri, mai urcă nişte etaje şi până la urmă intră ca un uragan pe uşa dublă a aripii spitalului, făcând-o pe doamna Pomfrey ― care îi dă¬dea să înghită lui Montague un lichid albastru strălucitor cu lingura ― să ţipe speriată.
― Potter, ce naiba faci?
― Trebuie să o văd pe doamna profesoară McGonagall, îngăimă Harry, cu răsuflarea tăiată. Acum... este urgent!
― Nu este aici, Potter, zise doamna Pomfrey cu tristeţe. P fost transferată în dimineaţa asta la Sf. Mungo. Patru Vrăji de Împietrire direct în piept la vârsta ei? Este un miracol că nu au omorât-o.
― A... plecat? zise Harry şocat.
Se sună de pauză în afara salonului şi auzi obişnuitul zgo¬mot îndepărtat al elevilor care se revărsau pe holurile de deasupra şi dedesubtul lui. Rămase perfect nemişcat, uitân¬du-se la doamna Pomfrey. Groaza i se cuibărea în suflet.
Nu mai avea cui să spună. Dumbledore plecase, Hagrid la fel, dar îşi imaginase mereu că profesoara McGonagall va fi acolo, irascibilă şi intransigentă, de acord, dar putându-se baza pe ea, prezentă întotdeauna unde era nevoie...
― Nu mă mir că eşti şocat, Potter, zise doamna Pomfrey, cu un fel de aprobare aprigă pe chip. De parcă unul dintre ei ar fi putut să o Împietrească pe Minerva McGonagall la lumina zilei! Laşitate, asta a fost... o laşitate de ultimă speţă... dacă nu mi-ar păsa de ce aţi păţi voi, elevii, fără mine, aş demisiona în semn de protest.
― Da, spuse Harry cu o voce albă.
Ieşi ca în transă din aripa spitalului, pe coridorul aglomerat unde rămase, strivit de mulţime, cu panica luând proporţii în corpul său, ca un fum otrăvitor, astfel încât mintea i se înceţoşa, iar el nu îşi dădea seama ce trebuia să facă...
Ron şi Hermione, zise o voce din mintea sa.
Fugea iar, dându-i la o parte pe elevi, ignorându-le protestele furioase. Coborî ca vântul două etaje şi ajunse în capul scării de marmură, când îi văzu apropiindu-se grăbiţi de el.
― Harry! zise Hermione imediat, părând foarte speriată. Ce s-a întâmplat? Ai păţit ceva? Eşti bolnav?
― Unde ai fost? întrebă Ron.
― Veniţi cu mine, zise Harry repede. Hai, trebuie să vă spun ceva.
Îi conduse pe coridorul de la primul etaj, uitându-se pe uşi, şi găsi în cele din urmă o clasă liberă în care se năpusti, închizând uşa după Ron şi Hermione imediat după ce intra¬ră şi lipindu-se de ea, cu faţa spre interior.
― Cap-de-Mort l-a prins pe Sirius.
― Poftim?
― Cum de... ?
― Am văzut. Chiar acum. Am adormit în timpul exa¬menului.
― Dar... dar unde? Cum? spuse Hermione, albă ca varul.
― Nu ştiu cum, spuse Harry. Dar ştiu exact unde. Există o cameră în Departamentul Misterelor plină de rafturi înţesate cu nişte mingiuţe de sticlă, iar ei sunt la capătul rândului nouăzeci şi şapte... Încearcă să-l folosească pe Sirius ca să ia cine ştie ce de-acolo... Îl torturează... au spus că până la urmă o să-l omoare!
Harry descoperi că îi tremurau vocea şi genunchii. Se duse spre o bancă şi se aşeză, încercând să se controleze.
― Cum ajungem acolo? îi întrebă el.
Urmă o clipă de tăcere. Apoi Ron zise:
― Să... să ajungem acolo?
― Să ajungem la Departamentul Misterelor, ca să-l salvăm pe Sirius! zise Harry tare.
― Dar, Harry... zise Ron încet.
― Ce? Ce e? spuse Harry.
Nu înţelegea de ce se uitau amândoi cu gura căscată la el, ca şi când le-ar fi cerut ceva iraţional iraţional.
― Harry, zise Hermione destul de speriată... ăă... cum... cum a ajuns Cap-de-Mort în Ministerul Magiei fără să-şi dea nimeni seama că e acolo?
― De unde să ştiu eu? făcu Harry. Întrebarea este cum o să ajungem noi acolo!
― Dar... Harry, gândeşte-te puţin, spuse Hermione făcând un pas spre el, este ora cinci după-amiaza... Ministerul Ma¬giei trebuie să fie plin de angajaţi... cum ar fi putut să intre Cap-de-Mort şi Sirius fără să fie văzuţi? Harry... probabil că sunt cei mai căutaţi vrăjitori din lume... Crezi că ar putea să intre neobservaţi într-o clădire plină de Aurori?
― Nu ştiu, Cap-de-Mort a folosit o Pelerină Invizibilă sau ceva de genul ăsta! strigă Harry. Oricum, Departamentul Misterelor a fost pustiu de fiecare dată când am fost...
― Tu nu ai fost niciodată acolo, Harry, spuse Hermione încet. Doar ai visat locul ăla, atâta tot.
― Nu sunt vise normale! îi strigă Harry în faţă, ridicându-se, făcând un pas spre ea şi vrând să o scuture. Atunci cum ex¬plici ce s-a întâmplat cu tatăl lui Ron, ce a fost toată povestea aia, cum de am ştiut ce a păţit?
― Are dreptate, spuse Ron încet, uitându-se la Hermione.
― Dar este pur şi simplu atât de... atât de puţin probabil! spuse Hermione disperată. Harry, cum Dumnezeu ar fi putut să-l prindă Cap-de-Mort pe Sirius, când el a fost tot timpul ăsta în Casa Cumplită?
― Sirius ar fi putut să cedeze şi să vrea să iasă la aer, spuse Ron îngrijorat. De foarte mult timp îşi doreşte cu disperare să iasă din casa aia...
― Dar de ce, insistă Hermione, de ce Dumnezeu ar vrea Cap-de-Mort să îl folosească pe Sirius ca să ia arma aia, sau ce-o fi?
― Nu ştiu, ar putea să existe o grămadă de motive! se răsti Harry la ea. Poate că lui Cap-de-Mort pur şi simplu nu-i pasă dacă Sirius e rănit sau nu...
― Ştii ceva, tocmai mi-a venit o idee, spuse Ron, coborân¬du-şi vocea. Fratele lui Sirius a fost un Devorator al Morţii, nu este aşa? Poate că i-a spus lui Sirius secretul pentru a lua arma!
― Da... şi de asta Dumbledore îşi doreşte atât de mult ca Sirius să fie închis tot timpul, spuse Harry.
― Ascultaţi-mă, îmi pare rău, strigă Hermione, dar nici unul dintre voi nu gândeşte logic şi nu avem nici o dovadă, absolut nici o dovadă că Sirius şi Cap-de-Mort sunt într-adevăr acolo...
― Hermione, i-a văzut Harry! spuse Ron, contrând-o pe neaşteptate.
― În ordine, spuse ea, speriată şi totuşi hotărâtă, dar tre¬buie să spun că...
― Ce?
― E vorba de tine... şi nu te critic, Harry! Dar... într-un fel... cum să zic, nu crezi că ai un fel de... de... problemă cu salvatul oamenilor? zise ea.
Harry se uită urât la ea.
― Cum adică, o "problemă cu salvatul oamenilor"?
― Păi... ai... continuă Hermione, mai neliniştită ca nicio¬dată. Adică... anul trecut, de exemplu... În lac... În timpul turnirului... nu ar fi trebuit să... vreau să spun că nu ar fi tre¬buit s-o salvezi pe micuţa Delacour... te-a luat puţin... valul...
Corpul lui Harry fu cuprins de un fior de mânie fierbinte şi usturător. Cum putea să-i amintească tocmai acum de gafa aceea?
― Mă rog, a fost foarte frumos din partea ta, spuse Her¬mione repede, de-a dreptul îngrozită de expresia de pe chi¬pul lui Harry, toţi au fost de acord că ai făcut o faptă mi¬nunată...
― Foarte amuzant, spuse Harry cu o voce tremurândă, pentru că îmi amintesc perfect cum Ron mi-a zis că am pier¬dut timpul făcând pe eroul... asta crezi că se întâmplă acum? Crezi că vreau să fac iar pe eroul?
― Nu, nu, nu! spuse Hermione înspăimântată. Nu cred asta deloc!
― Ei bine, zi ce ai de zis, pentru că pierdem timpul! strigă Harry.
― Încerc să-ţi spun... Cap-de-Mort te cunoaşte, Harry! A dus-o pe Ginny în Camera Secretelor ca să o ademenească acolo, aşa procedează, ştie că eşti... că eşti genul de per¬soană care i-ar veni în ajutor lui Sirius! Dacă nu încearcă decât să te atragă în Departamentul Mis... ?
― Hermione, nu contează dacă a făcut-o ca să mă aducă sau nu acolo. Au dus-o pe McGonagall la Sf. Mungo şi n-a mai rămas nimeni din Ordin la Hogwarts căruia să-i putem spune. Dacă nu mergem, Sirius e mort!
― Dar, Harry, dacă visul tău a fost... a fost doar atât, un vis?
Harry scoase un răcnet de frustrare. Hermione se îndepărtă de el cu un pas, din cale-afară de speriată.
― Nu înţelegi! strigă Harry la ea. Nu am coşmaruri, nu visez! Pentru ce crezi că a fost toată povestea cu Occlumanţia, de ce crezi că a vrut Dumbledore să mă împiedice să văd toate astea? Pentru că sunt REALE, Hermione. Sirius este captiv, l-am văzut. L-a prins Cap-de-Mort şi nu mai ştie nimeni altcineva, iar asta înseamnă că suntem singurii care îl pol salva, şi dacă nu vrei să o faci, foarte bine, mă duc singur, ai înţeles? Şi dacă îmi aduc bine aminte, n-ai avut nimic împotriva "problemei mele cu salvatul oamenilor" când te-am salvat pe tine de Dementori, sau ― se întoarse spre Ron ― când am salvat-o pe sora ta de Vasilisc...
― Eu nu am zis niciodată că aş avea ceva împotrivă! spuse Ron cu patimă.
― Dar, Harry, tocmai tu ai spus-o, zise Hermione aprigă, Dumbledore a vrut să înveţi să îţi închizi mintea faţă lucrurile astea. Dacă ai fi făcut Occlumanţie cum trebuie, ai mai fi văzut niciodată...
― DACĂ TU CREZI CĂ O SĂ MĂ PORT CA ŞI CÂND NU AM VĂZUT NIMIC...
― Sirius ţi-a zis că nu există nimic mai important decât sil înveţi să îţi blochezi mintea!
― EI BINE, CRED CĂ AR ZICE ALTCEVA, DACĂ AR ŞTI CE AM VĂZUT...
Uşa clasei se deschise. Harry, Ron şi Hermione întoarseră imediat. Ginny intră cu un aer curios, urmată de Luna, care arăta ca de obicei de parcă ar fi plutit înăuntru din greşeală.
― Bună, zise Ginny nesigură. Am recunoscut vocea Harry. De ce ţipi?
― Nu e treaba ta, spuse Harry aspru.
Ginny ridică din sprâncene.
― Nu e nevoie să vorbeşti pe tonul ăsta cu mine, spuse ea calmă, doar mă întrebam dacă pot să te ajut.
― Ei bine, nu poţi, spuse Harry scurt.
― Să ştii că eşti cam nepoliticos, zise Luna senină.
Harry înjură şi se întoarse cu spatele. Ultimul lucru din lume pe care şi-l dorea acum era o conversaţie cu Luna Lovegood.
― Stai, spuse Hermione brusc. Stai... Harry, chiar ne pot ajuta.
Harry şi Ron se uitară la ea.
― Fii atent, Harry, continuă fata, trebuie să stabilim dacă Sirius a părăsit cu adevărat sediul.
― Ţi-am spus, am văzut...
― Harry, te implor, te rog frumos! spuse Hermione disperată. Te rog, hai să verificăm dacă Sirius nu-i acasă, înainte să o luăm la goană spre Londra. Dacă descoperim că nu e acolo, atunci jur că nu o să încerc să te opresc. Vin şi eu, o să... o să fac orice ca să încerc să-l salvez.
― Sirius este torturat ACUM! strigă Harry. Nu avem timp de pierdut.
― Dar dacă este o păcăleală a lui Cap-de-Mort, Harry? Trebuie să verificăm, n-avem încotro.
― Cum? întrebă Harry. Cum să verificăm?
― O să trebuiască să folosim focul lui Umbridge ca să vedem dacă îl putem contacta, spuse Hermione, absolut în¬grozită de acest gând. O s-o atragem iar pe Umbridge în altă parte, dar ne trebuie oameni care să stea de pază, şi exact la asta or să ne ajute Ginny şi Luna.
Deşi era evident că se chinuia să înţeleagă ce se întâmpla, Ginny zise imediat, "Da, o facem", după care Luna întrebă:
― Când spui "Sirius", te referi la Stubby Boardman?
Nimeni nu îi răspunse.
― În ordine, îi spuse Harry agresiv lui Hermione, în ordine, dacă găseşti un mod ca s-o facem repede, sunt de acord, dacă nu, mă duc chiar în clipa asta la Departamentul Misterelor.
― La Departamentul Misterelor? zise Luna, uşor surprinsă. Dar cum vrei să ajungi acolo?
Harry o ignoră din nou.
― Bine, spuse Hermione, frângându-şi mâinile şi plim¬bându-se încolo şi încoace printre bănci. Bine... păi... unul dintre noi trebuie să meargă, să o găsească pe Umbridge şi... şi s-o trimită într-o direcţie greşită, ca să fie departe de birou. Ar putea să-i spună, ştiu eu, că Peeves face ceva îngrozitor, ca de obicei...
― O fac eu, spuse Ron imediat. O să-i spun că Peeves dis¬truge sala de Transfigurare sau altceva de genul ăsta. Sala e la câţiva kilometri depărtare de biroul ei. Dacă stau să mă gândesc mai bine, probabil că l-aş putea convinge pe Peeves să o facă, dacă o să mă întâlnesc cu el pe drum.
Faptul că Hermione nu zise nimic despre distrugerea sălii de Transfigurare indica gravitatea situaţiei.
― Bine, zise ea încruntată, continuând să se plimbe. Acum, trebuie să-i ţinem pe elevi departe de biroul ei în timp ce intrăm, altfel sigur o să ne pârască vreun Viperin.
― Luna şi cu mine putem să stăm la capetele holului, spuse Ginny prompt, şi să le spunem celorlalţi să nu meargă pe acolo, pentru că cineva a răspândit un gaz sugrumător.
Hermione păru surprinsă de cât de repede îi venise această minciună lui Ginny; aceasta ridică din umeri şi zise:
― Fred şi George plănuiau să o facă înainte să plece.
― Bine, spuse Hermione. Atunci, Harry, noi doi o să fim sub Pelerina Invizibilă şi o să ne furişăm în birou. În felul ăsta o să poţi vorbi cu Sirius...
― Nu este acolo, Hermione!
― Vreau să spun că o să poţi să verifici dacă Sirius este sau nu acasă, în timp ce eu o să stau de pază. Nu cred că trebui să fii singur acolo, Lee a dovedit deja că fereastra este sigură, trimiţând Nifflerii pe-acolo.
Cu toată furia şi nerăbdarea, Harry înţelese că Hermione se oferise să meargă cu el în biroul lui Umbridge în semn de solidaritate şi loialitate.
― Îţi... mă rog, îţi mulţumesc, bâigui el.
― În ordine, dar, chiar dacă facem toate astea, nu cred că o să putem să avem la dispoziţie mai mult de cinci minute, spuse Hermione, uşurată că Harry dădea semne să fi acceptat planul. Nu dacă o să dăm peste Filch şi nenorocitul ăla de Detaşament Inchizitorial care bântuie peste tot.
― Cinci minute vor fi de ajuns, spuse Harry. Hai, să mergem...
― Acum? spuse Hermione şocată.
― Sigur că acum! spuse Harry supărat. Ce credeai, că o să aşteptăm până după cină? Hermione, Sirius este torturat chiar în clipa asta!
― Aha, în... În regulă, spuse ea disperată. Du-te, ia-ţi Pele¬rina Invizibilă şi ne întâlnim la capătul holului lui Umbridge, da?
Harry nu răspunse, ci ţâşni din cameră şi începu să-şi croiască drum prin mulţimea care se învârtea pe coridor. Două etaje mai sus, se întâlni cu Seamus şi Dean, care îl salutară jovial şi îi spuseră că plănuiau o sărbătorire a sfârşitului examenelor până a doua zi dimineaţă în camera de zi. Harry abia dacă îi auzi. Trecu prin gaura portretului, în timp ce ei încă se certau asupra a câte Berizero avea nevoie să ia de pe piaţa neagră şi ieşi pe aceeaşi gaură, având în geantă Pelerina Invizibilă şi cuţitul lui Sirius, înainte ca ei să fi observat că îi părăsise.
― Harry vrei să participi şi tu cu un galion? Harold Dingle zice că ar putea să ne vândă nişte whisky-foc...
Dar Harry alerga deja iar pe coridor, iar câteva minute mai târziu sări ultimele trepte ca să li se alăture lui Ron, Hermi¬one, Ginny şi Luna, strânşi la capătul holului lui Umbridge.
― Le-am luat, gâfâi el. Aşa, sunteţi gata?
― În ordine, şopti Hermione în timp ce un grup de elevi gălăgioşi din anul şase trecu pe lângă ei. Ron, tu du-te şi fă-o pe Umbridge să plece... Harry şi cu mine o să ne ascundem sub Pelerină şi o să aşteptăm până când o să avem cale liberă...
Ron se îndepărtă, părul său roşu aprins fiind vizibil chiar şi la capătul holului; între timp, capul la fel de colorat al lui Ginny se mişca printre elevii care se împingeau în jurul lor, mergând în direcţia cealaltă, urmat de capul blond al Lunei.
― Treci aici, şopti Hermione, apucându-l pe Harry de încheietură şi trăgându-l înapoi într-o nişă unde se afla un bust oribil de piatră al unui vrăjitor medieval, care vorbea singur pe o coloană. Eşti... eşti sigur că eşti bine, Harry? Încă eşti foarte palid.
― Sunt bine, spuse el scurt, scoţând repede Pelerina Invizibilă din ghiozdan.
Adevărul era că îl durea cicatricea, însă nu atât de tare încât să bănuiască faptul că Sirius primise deja o lovitură fatală de la Cap-de-Mort; îl duruse mult mai tare atunci când Cap-de-Mort îl pedepsise pe Avery...
― Vino, zise el. Aruncă Pelerina Invizibilă peste amândoi şi rămaseră locului cu urechile ciulite, încercând să des¬luşească şi altceva în afară de bombănelile în latină ale bus¬tului din faţa lor.
― Nu puteţi să mergeţi pe aici! le striga Ginny celorlalţi. Nu, îmi pare rău, o să trebuiască să ocoliţi pe scara circu¬lară, cineva a răspândit gaz sugrumător pe-aici...
Auziră câţiva elevi care se plângeau, iar o voce morocănoasă zise:
― Eu nu văd nici un gaz.
― Asta pentru că este incolor, spuse Ginny pe o voce dis¬perată şi convingătoare, dar, dacă vrei să treci prin el, n-ai decât, atunci o să avem cadavrul tău ca dovadă pentru următorul idiot care n-o să ne creadă.
Încet, mulţimea se rări. Vestea despre gazul sugrumător părea să se fi răspândit; elevii nu o mai luau pe acolo. Când în sfârşit zona din jur fu destul de liberă, Hermione zise încet:
― Cred că mai bine de atât nu o să fie, Harry. Hai, să mergem.
O luară înainte, acoperiţi de pelerină. Luna stătea cu spatele la ei, la capătul îndepărtat al holului. Când trecură pe lângă Ginny, Hermione şopti:
― Bravo... nu uita de semnal.
― Care este semnalul? şopti Harry, în timp ce se apropi¬au de uşa lui Umbridge.
― Refrenul "Weasley e al nostru rege", cântat tare, dacă văd că vine Umbridge, răspunse Hermione, în timp ce Harry băga lama cuţitului în crăpătura dintre uşă şi perete.
Încuietoarea se deschise, iar ei intrară în birou. Pisoii de prost gust stăteau tolăniţi în lumina de după-amiază târzie care le încălzea farfuriile, dar în rest biroul era la fel de inert şi pustiu ca data trecută. Hermione răsuflă uşurată.
― Am crezut că ar putea să fi pus încă o măsură de sigu¬ranţă după al doilea Niffler.
Îşi dădură jos Pelerina; Hermione se duse repede la fe¬reastră şi rămase într-un unghi mort, cercetând domeniul cu bagheta scoasă. Harry se năpusti spre şemineu, făcând nişte flăcări verzi ca smaraldul să prindă viaţă acolo. Îngenunche repede, îşi băgă capul în focul jucăuş şi strigă:
― Numărul doisprezece, Casa Cumplită!
Capul începu să i se învârtească exact ca şi când s-ar fi dat jos dintr-o maşină a unui parc de distracţii, deşi genunchii îi rămaseră lipiţi de podeaua rece a biroului. Ţinu ochii bine închişi din cauza cenuşii care vâjâia şi, când se opri din în¬vârtit, îi deschise şi se trezi uitându-se la bucătăria lungă şi rece din Casa Cumplită.
Nu era nimeni acolo. Se aşteptase la asta, şi totuşi, nu era pregătit pentru valul incandescent de panică şi groază care păru să-i cuprindă stomacul când văzu camera pustie.
― Sirius? întrebă el. Sirius, eşti aici?
Vocea îi răsună în toată camera, însă nu primi nici un răspuns, în afara unui zgomot mic de picioare târşâite din dreapta focului.
― Cine-i acolo? strigă el, întrebându-se dacă nu era doar un şoarece.
Kreacher, Spiriduşul de casă, apăru pe furiş în câmpul lui vizual. Arăta de-a dreptul încântat dintr-un motiv anume, deşi părea să fi suferit de curând nişte răni destul de grave la ambele mâini, acoperite de bandaje.
― Este capul tânărului Potter în foc, informă Kreacher bu¬cătăria goală, aruncând cu coada ochiului priviri ciudat de tri¬umfătoare spre Harry. Oare de ce a venit, se întreabă Kreacher?
― Unde e Sirius, Kreacher? întrebă Harry.
Spiriduşul de casă chicoti răguşit.
― Stăpânul a ieşit, Harry Potter.
― Unde s-a dus? Unde s-a dus, Kreacher?
Kreacher se mulţumi să râdă.
― Te avertizez! spuse Harry, fiind perfect conştient că po¬sibilitatea de a-l pedepsi pe Kreacher era aproape nulă de pe poziţia pe care era. Dar Lupin? Ochi-Nebun? Oricare dintre ei, e vreunul dintre ei aici?
― Nu e nimeni, în afară de Kreacher! spuse Spiriduşul vesel şi, întorcându-se cu spatele la Harry, începu să meargă încet spre uşa de la capătul bucătăriei. Kreacher crede că va pălăvră¬gi puţin cu stăpâna sa, acum, da, nu a mai avut ocazia de mult timp, stăpânul lui Kreacher l-a ţinut departe de ea...
― Unde s-a dus Sirius? strigă Harry după spiriduş. Krea¬cher, s-a dus la Departamentul Misterelor?
Kreacher încremeni. Harry abia putea să distingă ceafa ca¬pului său chel prin pădurea de picioare de scaune din faţa lui.
― Stăpânul nu îi spune bietului Kreacher unde se duce, spuse Spiriduşul încet.
― Dar ştii! strigă Harry. Nu-i aşa? Ştii unde este!
Urmă o clipă de tăcere, apoi Spiriduşul râse mai tare decât până atunci.
― Stăpânul nu se va mai întoarce de la Departamentul Misterelor! zise el vesel. Kreacher şi stăpâna sa sunt din nou singuri!
Şi se târî înainte şi dispăru pe uşa către hol.
― Eşti un... !
Însă înainte să poată rosti o singură înjurătură sau insultă, Harry simţi o durere puternică în creştet; inhală o grămadă de cenuşă şi, înecându-se, se trezi tras înapoi printre flăcări, până când ajunse brusc să se uite în sus la chipul lat şi palid al profesoarei Umbridge, care îl scosese din foc, trăgându-l de păr şi dându-i acum capul pe spate cât putea de mult, de parcă ar fi vrut să-i taie gâtul.
― Crezi, şopti ea, dând capul lui Harry chiar şi mai pe spate, astfel încât el se uita la tavan, că după doi Niffleri aveam de gând să mai las o fiinţă mică, mizerabilă şi afurisită să intre în biroul meu fără să aflu? Am pus Vrăji cu Senzori Antifurt peste tot în jurul pragului după ce a intrat ultimul băiat nesăbuit. Ia-i bagheta, răcni ea la cineva pe care Harry nu îl văzu, dar simţi o mână cotrobăind în buzunarul de la piept al robei şi scoţându-i bagheta. Şi pe a ei.
Harry auzi zgomotul unei încăierări lângă uşă şi ştiu că şi lui Hermione i se luase bagheta cu forţa.
― Vreau să ştiu ce cauţi în biroul meu, spuse Umbridge, scuturând pumnul cu care îl ţinea de păr pe Harry, astfel încât băiatul se cutremură.
― Încercam... să îmi iau Fulgerul! spuse el răguşit.
― Mincinosule, zise profesoara şi-l scutură iar de cap. Ful¬gerul tău este pus sub pază strictă la închisori, aşa cum bine ştii, Potter. Erai cu capul în focul meu. Cu cine comunicai?
― Cu nimeni... spuse Harry, încercând să se elibereze. Simţi cum mai multe fire de păr i se desprind de pielea capului.
― Mincinosule! strigă Umbridge.
Îl aruncă de lângă ea, făcându-i să se lovească de birou. Acum o văzu pe Hermione pironită de perete de către Milicent Bulstrode. Reacredinţă stătea sprijinit pe pervaz şi rânjea, în timp ce arunca în sus bagheta lui Harry cu o mână şi o prindea la loc.
Afară era agitaţie şi intrară mai mulţi Viperini masivi, ţinându-i strâns pe Ron, Ginny, Luna şi ― spre uimirea totală a lui Harry ― pe Neville, care era fixat de gât de Crabbe şi părea să fie într-un pericol iminent de a se sufoca. Toţi patru aveau căluşuri în gură.
― I-am prins pe toţi, spuse Warrington, împingându-l pe Ron cu putere în cameră. Asta, îl împunse el pe Neville cu un deget gros, a încercat să mă împiedice să o prind pe ea ― arătă spre Ginny, care încerca să o lovească în tibie pe fata masivă de la Viperini care o ţinea ― aşa că l-am adus şi pe el.
― Bravo, bravo, spuse Umbridge, urmărind cum se zbătea Ginny. Ei bine, se pare că Hogwarts va fi în curând o zonă fără alde Weasley, nu-i aşa?
Reacredinţă râse tare şi linguşitor. Umbridge zâmbi larg, mulţumită şi se aşeză pe un fotoliu acoperit cu pânză de bumbac, privindu-şi prizonierii ca o broască râioasă într-un strat de flori.
― Aşa, deci, Potter zise ea, ai pus oameni să stea de pază în jurul biroului meu şi l-ai trimis pe clovnul ăsta ― făcu un semn cu capul spre Ron, iar Reacredinţă râse chiar şi mai tare ― să-mi spună că strigoiul genera haos în sala de Trans¬figurare, când eu ştiam foarte bine că era ocupat cu mur¬dăritul cu cerneală al tuturor lentilelor telescoapelor din şcoală. Tocmai primisem această informaţie de la domnul Filch. Evident, era foarte important pentru tine să vorbeşti cu cineva. Cu Albus Dumbledore? Sau cu hibridul ăla de Hagrid? Mă îndoiesc că e vorba de Minerva McGonagall, am înţeles că este încă prea bolnavă ca să poată vorbi.
Reacredinţă şi alţi câţiva membri ai Detaşamentului Inchizitorial râseră şi acum, Harry realiză că era atât de plin de furie şi de ură, încât tremura.
― Nu este treaba dumneavoastră cu cine vorbesc, se răsti el.
Faţa vlăguită a lui Umbridge păru să se încordeze.
― Foarte bine, spuse ea pe vocea ei cea mai periculoasă şi dulce. Foarte bine, domnule Potter... Ţi-am oferit şansa să îmi spui de bunăvoie. Ai refuzat. Nu am altă variantă decât să te oblig. Draco, cheamă-l pe profesorul Plesneală.
Reacredinţă băgă bagheta lui Harry în buzunarul robei ieşi din cameră zâmbind batjocoritor, dar Harry abia dacă observă. Tocmai îşi dăduse seama de ceva; nu îi venea să creadă că fusese atât de prost ca să uite. Crezuse că toţi membrii Ordinului, toţi cei care ar fi putut să-l ajute să-l salveze pe Sirius, erau plecaţi ― dar se înşelase. Mai există un membru al Ordinului Phoenix la Hogwarts ― Plesneală.
În birou era o linişte întreruptă doar de fojgăielile şi încăierările care erau rezultatul eforturilor Viperinilor de a-i ţine sub control pe Ron şi pe ceilalţi. Lui Ron îi sângera buza pe covorul lui Umbridge, în timp ce încerca să scape din strân¬soarea lui Warrington; Ginny încă se străduia să o calce pe picior pe fata din anul şase care o ţinea strâns de antebraţe; Neville se învineţea din ce în ce mai tare, pe când trăgea de braţele lui Crabbe; iar Hermione încerca, în van, să scape de Mlilicent Bulstrode. Luna, însă, stătea inertă lângă cel care o capturase, uitându-se în gol pe fereastră, de parcă ar fi fost oarecum plictisită de ce se întâmpla.
Harry se uită iar la Umbridge, care îl privea cu atenţie. Îşi menţinu deliberat expresia calmă şi neutră în timp ce pe holul de afară se auzeau paşi şi Draco Reacredinţă revenea în cameră, deschizându-i uşa lui Plesneală.
― Aţi vrut să mă vedeţi, doamnă directoare? zise Ples¬neală, uitându-se în jur la toate perechile de elevi care se zbăteau cu o indiferenţă desăvârşită.
― A, domnule profesor Plesneală, spuse Umbridge, zâmbind larg şi ridicându-se. Da, aş mai vrea o sticluţă de Veritaserum, cât poţi de repede, te rog.
― Mi-aţi luat ultima sticluţă ca să-l interogaţi pe Potter, zise el, cercetând-o calm de sub claia de păr negru şi slinos. Doar n-aţi folosit-o pe toată. V-am spus că trei picături sunt de ajuns.
Umbridge roşi.
― Poţi să mai faci, nu-i aşa? spuse ea cu un glas mai copilăros şi mai dulce, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când era mânioasă.
― Desigur, spuse Plesneală, strângând din buze. Dar e nevoie de un ciclu de lună plină pentru maturare, aşa că probabil că va fi gata peste vreo lună.
― O lună? ţipă Umbridge, umflându-se ca o broască râioasă. O lună? Dar îmi trebuie astă-seară, Plesneală! Tocmai am aflat că Potter îmi foloseşte focul pentru a vorbi cu una sau multe persoane neidentificate!
― Serios? spuse Plesneală, dând primul semn de oarecare interes, în timp ce se uita la Harry. Ei bine, nu mă mir. Potter nu a dat niciodată semne că i-ar plăcea să respecte regulamentul şcolar.
Ochii săi reci şi negri erau aţintiţi asupra ochilor lui Harry, care îi întâlni privirea fără să crâcnească, concen¬trându-se din răsputeri asupra a ceea ce văzuse în vis, dorind ca Plesneală să îi citească gândurile, să înţeleagă...
― Vreau să-l interoghez! strigă Umbridge supărată, iar Plesneală îşi dezlipi privirea de pe Harry şi se uită la chipul ei care tremura de furie. Vreau să îmi dai o poţiune care să îl oblige să îmi spună adevărul!
― V-am spus deja, spuse Plesneală calm, că nu mai am rezerve de Veritaserum. Dacă nu cumva vreţi să-l otrăviţi pe Potter ― şi vă asigur că v-aş înţelege întru totul dacă aţi face-o ― nu vă pot ajuta. Singura problemă este că majoritatea veni¬nurilor acţionează prea repede pentru a-i da timp victimei să spună adevărul.
Plesneală se uită iar la Harry, care se holbă la el, dornic să continue cu orice preţ comunicarea fără cuvinte.
Cap-de-Mort l-a prins pe Sirius în Departamentul Misterelor, îşi zise el disperat. Cap-de-Mort l-a prins pe Sirius ―
― Eşti în perioadă de probă! urlă profesoara Umbridge. iar Plesneală se uită din nou la ea, cu sprâncenele puţin ridicate. Nu vrei să mă ajuţi! Mă aşteptam la ceva mai mult. Lucius Reacredinţă mi-a vorbit mereu în termeni elogioşi de tine! Acum ieşi din biroul meu!
Plesneală făcu o plecăciune ironică şi se întoarse să plece. Harry ştiu că ultima şansă de a anunţa Ordinul despre ce se întâmpla ieşea în clipa aceea pe uşă.
― L-a prins pe Amprentă! strigă el. L-a prins pe Amprentă la locul ascunzătorii!
Plesneală se oprise, cu mâna pe clanţa uşii lui Umbridge.
― Amprentă? urlă profesoara Umbridge, uitându-se nedumerită de la Harry la Plesneală. Cine sau ce este Amprentă? Unde se ascunde? La ce se referă, Plesneală?
Plesneală se uită la Harry. Chipul îi era impenetrabil. Harry nu-şi dădu seama dacă înţelesese sau nu, dar nu îndrăzni să vorbească mai clar de faţă cu Umbridge.
― Habar n-am, spuse Plesneală cu răceală. Potter, când o să vreau să strige cineva prostii după mine, o să-ţi dau o esenţă de pălăvrăgit. Şi, Crabbe, mai slăbeşte puţin strân¬soarea. Dacă se sufocă Poponeaţă, o să fie nevoie de o gră¬madă de hârţoage şi mă tem că va trebui să menţionez epi¬sodul la referinţe, dacă te vei angaja vreodată.
Închise uşa după el cu o bufnitură, lăsându-l pe Harry într-o stare şi mai avansată de sfâşiere lăuntrică decât înainte; Plesneală fusese ultima sa speranţă. Se uită la Umbridge, care părea să se simtă la fel ca el; pieptul i se mişca de furie şi frustrare.
― Foarte bine, zise ea şi îşi scoase bagheta. Foarte bine... nu am altă soluţie... aceasta este mai mult decât o problemă de disciplină şcolară... este o problemă de securitate a Ministerului... da... da...
Părea să se convingă pe ea însăşi de ceva. Îşi muta greutatea de pe un picior pe altul, agitată, holbându-se la Harry, dând cu bagheta în palma liberă şi respirând greoi. În timp ce o privea, Harry se simţi total neputincios fără baghetă.
― Mă obligi, Potter... eu nu vreau să o fac, spuse Umbridge, mişcându-se în continuare pe loc, dar uneori circumstanţele justifică metoda... sunt sigură că domnul ministru va înţelege că nu am avut de ales...
Reacredinţă o privea cu o expresie hămesită pe chip.
― Blestemul Cruciatus ar trebui să-ţi dea drumul la limbă, spuse Umbridge încet.
― Nu! strigă Hermione. Doamnă profesoară Umbridge, este ilegal.
Dar Umbridge nu o băgă în seamă. Avea pe chip o expre¬sie răutăcioasă, nerăbdătoare şi entuziasmată, pe care Harry nu o mai văzuse până atunci. Îşi ridică bagheta.
― Domnul ministru nu ar vrea să încălcaţi legea, doamnă profesoară Umbridge! strigă Hermione.
― Pe Cornelius nu îl poate atinge ceea ce nu ştie, spuse Umbridge, gâfâind puţin, în timp ce îşi aţintea bagheta pe rând către diferite părţi ale corpului lui Harry, parcă încer¬ca să ghicească unde avea să-l doară cel mai mult. Nu a aflat niciodată că eu le-am ordonat vara trecută Dementorilor să se ducă după Potter, şi cu toate astea a fost încântat să aibă ocazia să îl exmatriculeze.
― Dumneavoastră aţi fost? icni Harry. Dumneavoastră i-aţi trimis pe Dementori după mine?
― Cineva trebuia să facă ceva, zise Umbridge, în timp ce bagheta se aţinti asupra frunţii lui Harry. Toţi spuneau că ar trebui să fii redus cumva la tăcere ― să fii discreditat ― dar eu am fost cea care chiar a făcut ceva în privinţa asta... dar ai ieşit şi din asta, nu-i aşa, Potter? Însă nu şi azi, nu şi de data asta...
Şi, trăgând aer în piept, strigă:
― Cruc...
― NU! ţipă Hermione cu o voce răguşită, din spatele lui Milicent Bulstrode. Nu! Harry, trebuie să-i spunem!
― În nici un caz! urlă Harry, uitându-se la ceea ce se vedea din Hermione.
― Trebuie, Harry, oricum o să te oblige să o spui, ce... ce mai contează?
Şi Hermione începu să plângă încet pe roba lui Milicent Bulstrode. Milicent renunţă imediat la încercarea de a o strivi de perete şi se dădu din faţa ei, scârbită.
― Măi, măi, măi! spuse Umbridge triumfătoare. Micuţa domnişoară Întreabă-Tot o să ne dea nişte răspunsuri! Hai, fetiţo, hai!
― Hermione... nu! strigă Ron prin căluş.
Ginny se holba la Hermione, de parcă nu ar mai fi văzut-o niciodată până atunci. Neville, care se străduia să-şi recapete suflul, se uita şi el la ea. Dar Harry tocmai observase ceva. Deşi Hermione plângea disperată în mâini, nu se vedea nici urmă de lacrimi.
― Îmi... îmi pare rău oameni buni, spuse ea. Dar... nu mai suport...
― Aşa, fetiţo haide, spuse Umbridge, apucând-o pe Her¬mione de umeri, aruncând-o în fotoliul liber de pânză de bumbac şi aplecându-se peste ea. Ia zi... cu cine comunica Potter?
― Păi, înghiţi Hermione în sec... păi, încerca să-i vor¬bească domnului profesor Dumbledore.
Ron încremeni, cu ochii mari; Ginny nu mai încercă să calce pe picioarele Viperinului care o ţinea captivă; până şi Luna păru puţin surprinsă. Din fericire, atenţia lui Umbridge şi a favoriţilor ei se concentrase exclusiv asupra lui Hermione, fără să pentru a mai observa aceste semne suspecte.
― Dumbledore? zise Umbridge entuziasmată. Înseamnă că, ştiţi unde e Dumbledore?
― Păi... nu, plânse Hermione. Am încercat la "Ceaunul crăpat" de pe Aleea Diagon şi la "Trei mături", chiar şi la "Capul de mistreţ"...
― Proasto, Dumbledore nu o să stea într-un bar, în timp ce îl caută tot Ministerul! strigă Umbridge, având dezamă¬girea înscrisă pe fiecare trăsătură.
― Dar... trebuia să-i spunem ceva foarte important! se văită Hermione, ţinându-şi mâinile şi mai lipite de faţă, dar nu de suferinţă, după cum Harry ştia, ci ca să ascundă absenţa prelungită a lacrimilor.
― Da? spuse Umbridge, redevenind interesată. Ce vroiaţi să-i spuneţi?
― Vroiam... vroiam să-i spunem că e gata! spuse Her¬mione cu sughiţuri.
― Ce e gata? întrebă Umbridge, care o apucă iar pe Hermione de umeri şi o scutură puţin. Ce e gata, fetiţo?
― Ar... arma, spuse Hermione.
― Arma? Arma? spuse Umbridge, şi ochii părură să-i iasă din orbite de entuziasm. Aţi creat un fel de metodă de opunere? O armă pe care să puteţi să o folosiţi împotriva Ministerului? La ordinele profesorului Dumbledore, desigur?
― D-d-da, făcu Hermione. Dar a trebuit să plece înainte să fie gata, a... a... acum i-am terminat-o şi nu p-p-putem să-l găsim şi s-s-să-i spunem!
― Ce fel de armă este? întrebă Umbridge severă, având mâinile mici şi butucănoase încleştate încă pe umerii lui Hermione.
― Noi n-n-nu înţelegem de fapt despre ce este vorba, spuse Hermione, trăgându-şi nasul cu putere. Noi d-d-doar am făcut ce ne-a zis d-d-domnul profesor Dumbledore.
Umbridge se îndreptă, arătând foarte bucuroasă.
― Du-mă la armă, spuse ea.
― Nu vreau să le arăt şi... lor, spuse Hermione sfredelitor, uitându-se în jur la Viperini printre degete.
― Nu tu pui condiţiile, spuse profesoara Umbridge cu asprime.
― Bine, spuse Hermione, plângând din nou în mâini. Bine... n-au decât s-o vadă, sper să o folosească împotriva dumneavoastră! De fapt, mi-aş dori să invitaţi foarte foarte multă lume să vină s-o vadă! As-asta meritaţi. Ah, cât mi-ar plăcea ca toa... toată şcoala să ştie unde este, şi cum să o folosească, şi atunci, dacă o să-i supăraţi pe unii dintre ei, or să poată s-să vă vină de hac!
Aceste cuvinte avură un impact considerabil asupra lui Umbridge: femeia aruncă priviri rapide şi suspicioase în jur, către Detaşamentul ei Inchizitorial, cu ochii exoftalmici oprindu-se pentru o clipă asupra lui Reacredinţă, care era prea tare de cap ca să îşi ascundă expresia de nerăbdare şi de lăcomie care îi apăruse pe chip.
Umbridge o contemplă pe Hermione clipe în şir, iar apoi îi vorbi cu o voce pe care o credea cât se poate de mămoasă.
― În ordine, draga mea, hai să mergem doar noi două... şi o să-l luăm şi pe Potter, da? Hai, ridică-te.
― Doamnă profesoară, spuse Reacredinţă entuziasmat, doamnă profesoară, cred că ar trebui să vină şi o parte din Detaşament cu dumneavoastră, ca să aibă grijă de...
― Sunt un reprezentant oficial şi capabil al Ministerului, Reacredinţă, chiar crezi că nu pot să mă descurc singură cu doi adolescenţi fără baghetă? întrebă Umbridge tăios. Ori¬cum, se pare că arma asta nu trebuie văzută de restul elevilor. Veţi rămâne aici până când mă voi întoarce şi aveţi grijă ca nici unul dintre ei ― gesticulă spre Ron, Ginny, Neville şi Luna ― să nu scape.
― În ordine, spuse Reacredinţă, îmbufnat şi dezamăgit.
― Voi doi puteţi să o luaţi înaintea mea şi să îmi arătaţi drumul, spuse Umbridge, arătând cu bagheta spre Harry şi Hermione. Conduceţi-mă.


CAPITOLUL XXXIII
LUPTA ŞI ZBORUL

Harry habar nu avea ce plănuia Hermione, sau dacă avea într-adevăr un plan. Merse cu jumătate de pas în urma ei, în timp ce străbăteau coridorul şi treceau prin dreptul biroului lui Umbridge, ştiind că avea să pară foarte suspect dacă dădeau semne că nu ştiau unde merg. Nu îndrăzni să încerce să-i vorbească; Umbridge mergea în spatele lor atât de aproape, încât îi auzea respiraţia aspră.
Hermione îi conduse, coborând treptele către holul de intrare. Zgomotul vocilor ridicate şi zăngănitul tacâmurilor pe farfurii răsunară de dincolo de uşa dublă ce dădea spre Marea Sală ― lui Harry i se părea incredibil că, la şase metri depărtare, erau oameni care luau cina liniştiţi, sărbătorind sfârşitul examenelor, lipsiţi de orice grijă...
Hermione ieşi pe uşa dublă de stejar de la intrare şi coborî treptele de piatră în aerul înmiresmat al serii. Soarele apunea dincolo de vârfurile copacilor din Pădurea Interzisă şi, în timp ce Hermione mergea hotărâtă pe iarbă ― iar Umbridge alerga ca să ţină pasul cu ea ― umbrele lor lungi şi întunecate făceau valuri pe iarbă în urma lor, ca nişte pelerine.
― Este ascunsă în coliba lui Hagrid, nu-i aşa? îi susură Umbridge nerăbdătoare la ureche lui Harry.
― Nici vorbă, spuse Hermione usturător. Hagrid ar fi putut să o declanşeze din greşeală.
― Da, spuse Umbridge, al cărei entuziasm părea să creas¬că. Da, aşa ar fi făcut, bineînţeles, dobitocul ăla corcit.
Râse. Harry simţi o dorinţă puternică de-a se întoarce şi de-a o apuca de gât, dar se abţinu. Cicatricea îi zvâcnea în aerul blând al serii, dar încă nu îl ardea, aşa cum ştia că ar fi făcut-o în cazul în care Cap-de-Mort s-ar fi pregătit să ucidă.
― Aşa. Păi... unde este? întrebă Umbridge, cu o notă de nesiguranţă, în glas în timp ce Hermione continua să mear¬gă cu paşi mari spre Pădure.
― Aici, bineînţeles, spuse fata, arătând spre copacii întu¬necaţi. Trebuia să fie într-un loc unde elevii să n-o găsească din greşeală, nu-i aşa?
― Desigur, spuse Umbridge, oarecum speriată. Desigur... păi, foarte bine... mergeţi înaintea mea.
― Dacă tot o luăm înainte, puteţi să ne daţi bagheta dum¬neavoastră? o întrebă Harry.
― Nu, nu cred, domnule Potter, zise Umbridge dulce, îm¬pungându-l în spate cu ea. Mă tem că Ministerul pune mai mare preţ pe viaţa mea decât pe a voastră.
Când ajunseră în umbra răcoroasă a primilor copaci, Harry încercă să întâlnească privirea lui Hermione; să intre în Pă¬dure fără baghete i se părea cel mai nesăbuit lucru pe care îl făcuseră în seara aceea. Ea însă doar îi aruncă lui Umbridge o privire dispreţuitoare şi intră trecu de lizieră, mişcându-se atât de repede, încât lui Umbridge, cu picioarele ei scurte, îi era foarte greu să ţină pasul.
― E mult în interior? întrebă Umbridge, după ce ce roba i se rupse într-o tufă de mărăcini.
― O, da, spuse Hermione, da, este foarte bine ascunsă.
Presimţirea rea a lui Harry se accentuă. Hermione nu urma drumul pe care merseseră ca să îl viziteze pe Grawp, ci cel pe care mersese el cu trei ani în urmă, spre bârlogul monstrului Aragog. Atunci Hermione nu fusese cu el; se îndoia că ştia ce pericol se afla la capătul drumului.
― Ăă... eşti sigură că ăsta e drumul corect? o întrebă el cu subînţeles.
― O, da, spuse ea cu o voce fermă, croindu-şi drum cu mai mult zgomot decât ar fi fost nevoie.
În spatele lor, Umbridge se împiedică de un puiet căzut. Nici unul dintre ei nu se opri să o ajute să se ridice; Hermione merse mai departe, strigând tare peste umăr:
― Mai avem puţin!
― Hermione, vorbeşte mai încet, şopti Harry, grăbindu-se să o prindă din urmă. Ar putea să ne audă oricine prin locurile astea...
― Chiar vreau să fim auziţi, răspunse ea încet, în timp ce Umbridge alerga zgomotos în urma lor. O să vezi...
Mai merseră o bună bucată de vreme, până când pătrun¬seră atât de mult în Pădure, încât coroanele copacilor blocau toată lumina. Harry avea sentimentul pe care îl mai avusese şi înainte în Pădure: că era urmărit de mulţi ochi nevăzuţi.
― Cât mai trebuie să mergem? întrebă Umbridge supărată din spatele lui.
― Nu mult! strigă Hermione, în timp ce ajungeau într-un luminiş întunecat şi umed. Încă puţin...
O săgeată vâjâi prin aer şi se înfipse cu un zgomot ame¬ninţător în copacul din dreptul ei. Aerul se umplu deodată de sunetul copitelor; Harry simţi solul pădurii tremurând; Umbridge scoase un ţipăt scurt şi îl împinse în faţa ei ca pe un scut...
Se smulse de lângă ea şi se întoarse. În jur de cincizeci de centauri apărură din toate părţile, cu arcurile ridicate şi în¬tinse, îndreptate spre Harry, Hermione şi cu Umbridge. Se dădură încet în spate, către centrul luminişului, Umbridge scoţând mici icnete de groază. Harry se uită cu coada ochiu¬lui la Hermione, care avea un zâmbet triumfător.
― Cine eşti? spuse o voce.
Harry se uită în stânga. Centaurul cu un corp ca de cas¬tan, pe nume Magorian, ieşi din cerc, apropiindu-se de ei cu arcul ridicat la fel ca ceilalţi. În dreapta lui Harry, Umbridge încă suspina, cu bagheta tremurând tare, în timp ce o în¬drepta spre centaurul care se apropia.
― Te-am întrebat cine eşti, omule, spuse Magorian aspru.
― Sunt Dolores Umbridge! zise Umbridge cu o voce stri¬dentă, îngrozită. Adjunct al ministrului Magiei, director şi Mare Inchizitor la Hogwarts!
― Eşti de la Ministerul Magiei? spuse Magorian, în timp ce mulţi centauri din cercul din jur se foiau neliniştiţi.
― Exact! spuse Umbridge, cu o voce şi mai subţire, aşa că aveţi grijă! Conform legilor promulgate de Departamentul pentru Reglementarea şi Controlul Creaturilor Magice, orice atac al unor hibrizi ca voi asupra unui om...
― Cum ne-ai spus? strigă un centaur cu un aspect neîm¬blânzit, pe care Harry îl recunoscu drept Bane.
În jurul lor se auziră multe şoapte furioase şi corzi de arc întinse.
― Nu le spuneţi aşa! spuse Hermione mânioasă, dar Umbridge nu părea să o fi auzit.
Cu bagheta care îi tremura îndreptată în continuare spre Magorian, ea continuă:
― Legea cincisprezece B prevede limpede că "orice atac de către o creatură magică având o capacitate intelectuală cvasiumană şi drept urmare considerată responsabilă pen¬tru acţiunile sale...
― "Capacitate intelectuală cvasiumană"? repetă Magorian, în timp ce Bane şi ceilalţi răcneau furioşi şi râcâiau pămân¬tul cu copitele. Considerăm asta o mare insultă, omule! Din fericire, capacitatea noastră intelectuală o depăşeşte cu mult pe a voastră.
― Ce cauţi în pădurea noastră? strigă centaurul cenuşiu cu chipul aspru pe care îl văzuseră Harry şi Hermione ulti¬ma dată când veniseră în pădure. De ce eşti aici?
― Pădurea voastră? spuse Umbridge, tremurând acum nu numai de frică, ci şi de indignare, după câte se părea. Dă-mi voie să-ţi amintesc că trăiţi aici doar pentru că Ministerul Magiei vă acordă anumite zone de...
O săgeată zbură atât de aproape de capul ei, încât îi atinse părul cărunt în trecere. Femeia scoase un ţipăt asurzitor şi îşi puse mâinile pe cap, în timp ce unii centauri îşi strigau aprobarea, iar alţii râdeau zgomotos. Râsetele lor sălbatice ca un nechezat, care răsunau în luminişul slab luminat, şi priveliştea copitelor care loveau pământul compuneau un spectacol înspăimântător.
― Acum a cui pădure este, omule? răcni Bane.
― Hibrizi nenorociţi ce sunteţi! strigă ea, cu mâinile lipite ui continuare de cap. Bestii! Animale necontrolate!
― Tăceţi! strigă Hermione, dar prea târziu.
Umbridge îşi îndreptă bagheta spre Magorian şi strigă:
― Incarcerus!
Din aer ţâşniră frânghii ca nişte şerpi groşi, încolăcindu-se strâns în jurul trunchiului centaurului şi imobilizându-i braţele. Animalul scoase un urlet de furie şi se ridică în două picioare, încercând să se elibereze, în timp ce ceilalţi centauri atacau.
Harry o înşfăcă pe Hermione şi o trase în jos; stând pe burtă la pământ, trăi o clipă de groază când copitele duduiră în jurul lui, dar centaurii îi ocoliră, strigând şi urlând mânioşi.
― Nuuuuu! o auzi el ţipând pe Umbridge. Nuuuuuu... sunt director-adjunct... nu puteţi ― daţi-mi drumul, ani¬malelor... nuuuuu!
Harry văzu o străfulgerare roşie şi ştiu că Umbridge încercase să îl împietrească pe unul dintre ei; apoi ţipă foarte tare. Ridicându-şi capul cu câţiva centimetri, Harry văzu că Umbridge fusese prinsă pe la spate de Bane şi ridi¬cată mult în aer, zbătându-se şi ţipând de frică. Bagheta îi căzu din mână pe jos, iar lui Harry îi zvâcni inima în piept de bucurie. De-ar putea să ajungă la ea...
Însă, chiar când întindea o mână spre ea, copita unui centaur se lăsă pe baghetă şi o rupse în două.
― Acum! răcni o voce în urechea lui Harry, iar un braţ gros şi păros apăru ca din senin şi îl ridică în picioare.
Şi Hermione fusese ridicată. Peste corpurile şi capetele diferit colorate ale centaurilor, Harry o văzu pe Umbridge dusă de Bane printre copaci. Ţipa încontinuu, cu o voce din ce în ce mai ştearsă, până când nu o mai auziră peste tropăi¬tul copitelor din jurul lor.
― Şi aceştia? spuse centaurul cenuşiu cu chip aspru care o ţinea pe Hermione.
― Sunt tineri, zise o voce melancolică din spatele lui Harry. Nu atacăm mânji.
― Ei au adus-o aici, Ronan, răspunse centaurul care îl ţinea strâns pe Harry. Şi nu sunt atât de tineri... ăsta aproape că a ajuns la maturitate.
Îl scutură pe Harry de gulerul robei.
― Vă rog, spuse Hermione pe nerăsuflate, vă rog, nu ne atacaţi, noi nu gândim ca ea, nu suntem angajaţi la Ministerul Magiei! Am venit aici doar pentru că ara sperat că o s-o alun¬gaţi şi o să scăpăm de ea.
Harry îşi dădu seama imediat, după expresia de pe chi¬pul centaurului cenuşiu care o ţinea pe Hermione, că făcuse o mare greşeală când spusese asta. Centaurul cenuşiu îşi dădu capul pe spate, tropăind mânios, şi răcni:
― Vezi, Ronan? Au deja aroganţa neamului lor! Deci, noi trebuia să vă rezolvăm treburile murdare, da, pui de om? Trebuia să ne purtăm ca servitorii voştri, să vă alungăm duş¬manii ca nişte câini de vânătoare ascultători?
― Nu! spuse Hermione îngrozită. Vă rog... nu am vrut să spun asta! Doar am sperat că o să puteţi să... să ne ajutaţi...
Însă lucrurile păreau să meargă din rău în rău.
― Noi nu-i ajutăm pe oameni! se răsti centaurul care îl ţinea pe Harry, strângându-l mai tare şi dându-se puţin în spate, astfel încât picioarele lui Harry se ridicară pentru o clipă de la pământ. Suntem o rasă aparte şi suntem mândri de asta. Nu vă vom permite să plecaţi de-aici, ca să vă lăudaţi că v-am ascultat ordinele!
― Nu vom spune nimic de genul ăsta! strigă Harry. Ştim că nu aţi făcut-o pentru că am vrut noi...
Dar nimeni nu părea să îl asculte.
Un centaur cu barbă din rândurile din spate ale mulţimii strigă:
― Au venit aici nechemaţi, trebuie să suporte consecinţele!
Aceste cuvinte fură întâmpinate de urale de aprobare, iar un centaur gri închis strigă:
― N-au decât să i se alăture femeii!
― Aţi spus că nu le faceţi rău celor nevinovaţi! strigă Hermione, plângând acum de-adevăratelea. Nu v-am făcut nici un rău, nu ne-am folosit baghetele şi nu v-am ame¬ninţat. Nu vrem decât să ne întoarcem la şcoală, vă rog, lăsaţi-ne să ne întoarcem...
― Nu suntem toţi ca trădătorul de Firenze, pui de om! strigă centaurul cenuşiu, însoţit de un alt val de nechezaturi apro¬batoare din partea celorlalţi. Poate că ne-aţi considerat nişte cai drăguţi care vorbesc, nu? Suntem un popor străvechi, care nu va accepta invazii şi insulte din partea vrăjitorilor! Nu vă urmăm legile, nu vă recunoaştem superioritatea, suntem...
Însă Harry şi Hermione nu auziră ce altceva mai erau centaurii, pentru că în clipa aceea se iscă un zgomot zgu¬duitor la marginea luminişului, atât de tare, încât toţi, Harry, Hermione şi cei cincizeci şi ceva de centauri care um¬pluseră luminişul, se uitară în jur. Centaurul lui Harry îi dă¬du drumul pe jos, în timp ce mâinile i se duseră imediat la arc şi la tolba cu săgeţi. Şi lui Hermione i se dăduse drumul, iar Harry se grăbi spre ea, în timp ce două trunchiuri groase de copaci se despărţeau prevestind ceva de rău şi în spaţiul dintre ei apăru silueta monstruoasă a uriaşului Grawp.
Centaurii cel mai aproape de el se dădură înapoi peste cei din spatele lor; luminişul era acum o pădure de arcuri şi săgeţi care aşteptau să fie eliberate, toate îndreptate în sus, către faţa enormă şi cenuşie care acum se uita spre ei de sub acoperişul des de ramuri. Gura strâmbă a lui Grawp era căscată prosteşte; i se vedeau dinţii galbeni ca nişte cărămizi strălucind în lumina slabă. Ochii stinşi, de culoarea mâlului, se îngustară în timp ce le cerceta pe fiinţele de la picioarele sale. Trăgea după el două frânghii rupte, legate de ambele glezne.
Deschise gura şi mai larg.
― Hagger.
Harry nu ştia ce însemna "hagger", sau în ce limbă era, şi nici nu îi prea păsa; privea labele picioarelor lui Grawp, care erau lungi cam cât era Harry de înalt. Hermione îl strânse tare de braţ; centaurii erau destul de tăcuţi, uitându-se în sus la uriaşul, al cărui cap mare şi rotund se mişca dintr-o parte în alta, în timp ce continua să se uite printre ei de parcă ar fi căutat ceva ce îi căzuse din mână.
― Hagger! zise el din nou, de data asta mai insistent.
― Pleacă de aici, uriaşule! strigă Magorian. Nu eşti bine venit printre noi!
Aceste cuvinte părură să nu aibă nici un fel de efect asupra lui Grawp. Se aplecă puţin (braţele centaurilor se încordară pe arcuri), apoi răcni:
― HAGGER!
Câţiva centauri păreau îngrijoraţi. Hermione însă scoase un icnet.
― Harry! şopti ea. Cred că încearcă să spună "Hagrid"!
Chiar în acea clipă Grawp îi zări pe singurii doi oameni din marea de centauri. Îşi coborî capul cu încă vreo jumă¬tate de metru, uitându-se la ei cu atenţie. Harry o simţi pe Hermione tremurând când Grawp deschise iar gura şi spu¬se, pe o voce joasă, bubuitoare:
― Hermy.
― Dumnezeule mare, spuse Hermione, strângându-l pe Harry atât de tare de braţ, încât acesta începu să-i amor¬ţească, şi făcându-i cât pe-aici să leşine, şi-a... şi-a amintit!
― HERMY! răcni Grawp. UNDE HAGGER?!
― Nu ştiu! zise Hermione îngrozită. Îmi pare rău, Grawp, nu ştiu!
― GRAWP VREA HAGGER!
Una dintre mâinile masive ale uriaşului se întinse în jos. Hermione scoase un strigăt, fugi câţiva paşi înapoi şi căzu. Lipsit de baghetă, Harry îşi luă inima în dinţi ca să pocnească, să lovească, să muşte şi să facă tot ce era nevoie, în timp ce mâna se apropie de el şi răsturnă un centaur alb ca zăpada.
Asta aşteptaseră centaurii ― degetele întinse ale lui Grawp erau la jumătate de metru de Harry când cincizeci de săgeţi vâjâiră prin aer către uriaş, ciuruindu-i chipul enorm, făcându-l să urle de durere şi furie, şi să se îndrepte, frecându-şi faţa cu mâinile sale enorme, rupând săgeţile, dar înfundând vâr¬furile şi mai tare.
Urlă şi tropăi cu picioarele sale enorme, iar centaurii i se împrăştiară din cale; picături din sângele lui Grawp de mă¬rimea unor pietricele căzură peste Harry ca o ploaie, în timp ce o ridica în picioare pe Hermione şi fugeau amândoi cât puteau de repede ca să se adăpostească printre copaci. Când ajunseră acolo, se uitară în urmă; Grawp întindea mâna înne¬bunit după centauri, în timp ce sângele îi şiroia pe faţă; aceş¬tia se retrăgeau dezorganizaţi, galopând printre copacii din partea cealaltă a luminişului. Harry şi Hermione îl urmăriră pe Grawp răcnind iar de furie şi năpustindu-se pe urmele lor, dărâmând alţi copaci în stânga şi în dreapta în drumul său.
― O, nu, spuse Hermione, tremurând atât de tare, încât îi cedară genunchii. Vai, a fost groaznic. Şi s-ar putea să-i omoare pe toţi.
― Eu nu mi-aş face griji, sincer să fiu, spuse Harry supărat.
Sunetele centaurilor care galopau şi ale uriaşului care bolborosea deveniră din ce în ce mai estompate. În timp ce Harry le asculta, cicatricea îi zvâcni iar năprasnic, iar el fu cuprins de un val de groază.
Pierduseră foarte mult timp ― erau şi mai departe de a-l salva pe Sirius decât fuseseră când Harry avusese viziunea. Nu numai că reuşise să îşi piardă bagheta, dar erau amân¬doi blocaţi în mijlocul Pădurii Interzise, fără nici un mijloc de transport.
― Inteligent plan, se răsti el la Hermione, ca să-şi verse oful. Isteţ, nevoie mare. Acum ce facem?
― Trebuie să ne întoarcem la castel, spuse Hermione încet.
― Până o să facem asta, probabil că Sirius o să fie mort! spuse Harry, lovind furios un trunchi apropiat.
De deasupra se auziră nişte vorbe pe voci subţiri şi, când se uită în sus, Harry văzu un Apărarc supărat, flexându-şi spre el degetele lungi ca nişte rămurele.
― Păi, nu putem să facem nimic fără baghete, spuse Hermione descurajată, ridicându-se iar. Oricum, Harry, cum aveai de gând să ajungi tocmai la Londra?
― Da, tocmai asta ne întrebam şi noi, spuse o voce fami¬liară din spatele ei.
Harry şi Hermione se apropiară din reflex unul de altul şi se uitară printre copaci.
Ron apăru, cu Ginny, Neville şi Luna venind grăbiţi în urma lui. Toţi arătau jalnic ― Ginny avea mai multe zgârieturi pe toată lungimea obrazului, deasupra ochiului lui Neville se umfla o gâlmă vânătă, iar lui Ron îi sângera buza mai rău ca niciodată ― dar păreau destul de mulţumiţi de ei înşişi.
― Ia să vă aud, spuse Ron, dând la o parte o ramură joasă şi întinzându-i bagheta lui Harry, aveţi vreo idee?
― Cum aţi scăpat? întrebă Harry uluit, luându-şi bagheta de la Ron.
― Câteva Vrăji de Împietrire, una de Dezarmare. Neville a făcut o Vrajă de Oprire frumuşică, spuse Ron distrat, dându-i acum şi lui Hermione bagheta. Dar Ginny a fost cea mai bună, l-a rezolvat pe Reacredinţă ― Blestemul Gogoriţă cu Lilieci ― a fost superb, avea toată faţa plină de chestiile alea mari şi înaripate. Oricum, v-am văzut pe fereastră cum vă îndreptaţi spre pădure şi am venit după voi. Ce aţi făcut cu Umbridge?
― A fost luată, spuse Harry. De o herghelie de centauri.
― Şi pe voi v-au lăsat în urmă? întrebă Ginny uimită.
― Nu, au fost alungaţi de Grawp, spuse Harry.
― Cine e Grawp? întrebă Luna cu interes.
― Fratele mai mic al lui Hagrid, spuse Ron repede. Ori¬cum, avem altele pe cap. Harry, ce ai aflat în foc? L-a prins Ştii-Tu-Cine pe Sirius, sau... ?
― Da, zise Harry, în timp ce cicatricea îl ustura iar. Sunt sigur că Sirius e încă în viaţă, dar nu văd cum o să putem să ajungem acolo ca să-l ajutăm.
Tăcură cu toţi, relativ speriaţi; problema cu care erau confruntaţi părea de nedepăşit.
― Păi, o să trebuiască să zburăm, nu-i aşa? spuse Luna, cu o voce care avea o notă de hotărâre cum Harry nu mai auzise până atunci.
― Stai aşa, spuse Harry enervat, luând-o la rost. În primul rând, nu e cazul să te amesteci, iar în al doilea, Ron este sin¬gurul dotat cu o mătură care nu este păzită de un trol, aşa că...
― Eu am o mătură! spuse Ginny.
― Da, dar nu vii cu noi, spuse Ron supărat.
― Uite ce-i, îmi pasă de ce se întâmplă cu Sirius la fel de mult ca şi vouă! spuse Ginny enervată, astfel încât asemănarea dintre ea, Fred şi George deveni brusc evidentă.
― Eşti prea... Începu Harry, dar Ginny îl întrerupse cu vehemenţă:
― Am trei ani mai mult decât aveai tu când te-ai luptat cu Ştii-Tu-Cine pentru Piatra Filozofală, şi eu l-am blocat pe Reacredinţă în biroul lui Umbridge, atacat de gogoriţe îna¬ripate...
― Da, dar...
― Facem cu toţii parte din A. D., spuse Neville încet. Parcă trebuia să vedem cum putem lupta cu Ştii-Tu-Cine, nu-i aşa? Iar asta este prima ocazie pe care o avem ca să facem într-ade¬văr ceva ― sau totul a fost o joacă nevinovată?
― Nu, sigur că nu a fost o joacă... spuse Harry grăbit.
― Atunci ar trebui să venim şi noi, spuse Neville ferm. Vrem să ajutăm.
― Aşa este, spuse Luna, zâmbind fericită.
Privirea lui Harry o întâlni pe cea a lui Ron. Ştia că Ron se gândea la acelaşi lucru: dacă ar fi putut să aleagă orice membri pentru a încerca să-l salveze pe Sirius, nu i-ar fi ales pe Ginny, Neville şi Luna.
― Păi, oricum nu contează, spuse el printre dinţi, pentru că încă nu ştim cum să ajungem acolo...
― Credeam că am rezolvat asta, spuse Luna pe un ton care te făcea să înnebuneşti. Zburăm!
― Fii atentă, spuse Ron, de-abia reuşind să-şi controleze mânia, poate că tu ştii să zbori fără mătură, dar nouă, celorlalţi, nu pot să ne crească aripi când avem nevoie...
― Există şi alte metode de zbor, în afară de mături, spuse Luna senină.
― Presupun că o să mergem călare pe Snorco-porc? între¬bă Ron.
― Snorhacul Corn-Şifonat nu poate să zboare, spuse Luna pe o voce demnă, dar ei pot, iar Hagrid a zis că sunt foarte pricepuţi la găsirea locurilor pe care le caută cei care îi călăresc.
Harry se întoarse imediat. Între doi copaci, cu ochii sclipindu-le într-un mod straniu, se aflau doi Thestrali care urmăreau conversaţia în şoaptă, de parcă ar fi înţeles fiecare cuvânt.
― Da! zise el, apropiindu-se.
Îşi ridicară capetele ca de reptilă, dând pe spate o coamă lungă şi neagră, iar Harry întinse mâna entuziasmat şi-i mângâie grumazul lucios al celui mai apropiat; cum putuse să-i considere vreodată urâţi?
― Sunt chestiile alea ciudate ca nişte cai? spuse Ron nesi¬gur, uitându-se ceva mai la stânga Thestralului pe care îl mângâia Harry. Aia pe care nu poţi să vezi decât dacă ai văzut pe cineva că o mierleşte?
― Da, spuse Harry.
― Câţi sunt?
― Doar doi.
― Păi, avem nevoie de trei, zise Hermione, încă tulburată, dar decisă.
― De patru, Hermione, spuse Ginny, încruntându-se.
― De fapt, cred că suntem şase, spuse Luna calmă, numărând.
― Fii serioasă, nu putem să mergem toţi! spuse Harry supărat. Fiţi atenţi, voi trei ― arătă spre Neville, Ginny şi Luna ― voi nu sunteţi implicaţi în asta, nu sunteţi...
Izbucniră noi proteste. Cicatricea îl duru iar, de data asta şi mai tare. Fiecare moment de întârziere era valoros; nu aveau timp să se certe.
― În ordine, bine, e alegerea voastră, spuse el scurt, dar, dacă nu vom găsi alţi Thestrali, nu o să puteţi să...
― Ah, vor veni şi alţii, spuse Ginny încrezătoare, uitându-se, la fel ca Ron, în direcţia greşită şi părând convinsă că se uita la cai.
― Ce te face să crezi asta?
― Pentru că, în caz că nu ai observat, tu şi Hermione sunteţi plini de sânge, spuse ea calmă, şi ştim că Hagrid îi ademeneşte pe Thestrali cu carne crudă. Probabil că de asta au apărut ăştia doi.
Harry simţi că îl trage cineva de mânecă în clipa aceea. Se uită în jos şi îl văzu pe Thestralul cel mai apropiat lingându-i mâneca umezită de sângele lui Grawp.
― Bine, în ordine, spuse el, venindu-i o idee strălucită, Ron şi cu mine o să-i luăm pe ăştia doi şi o să mergem înainte, iar Hermione poate să stea aici cu voi şi o să atragă mai mulţi Thestrali...
― Eu nu rămân în urmă! spuse Hermione mânioasă.
― Nu este nevoie, spuse Luna, zâmbind. Uite, au mai ve¬nit şi alţii... cred că mirosiţi rău de tot...
Harry se întoarse: printre copaci veneau nu mai puţin de sase sau şapte Thestrali, cu aripile mari de piele strânse pe lângă corp şi cu ochii strălucindu-le în întuneric. Acum nu mai avea nici o scuză.
― Bine, spuse el mânios, atunci alegeţi câte unul şi încălecaţi.


CAPITOLUL XXXIV
DEPARTAMENTUL MISTERELOR

Harry apucă strâns coama celui mai apropiat Thestral, puse un picior pe o buturugă şi se urcă stângaci pe spatele mătăsos al calului. Acesta nu protestă, ci îşi întoarse capul, cu colţii dezveliţi, şi încercă să-i lingă roba în continuare.
Descoperi că exista un mod de a-şi fixa genunchii în spatele articulaţiilor aripilor, care îi dădea un sentiment de mai mare siguranţă, apoi se uită în jur la ceilalţi. Neville se ridicase peste spinarea următorului Thestral şi acum încerca să-şi azvârle un picior peste spatele animalului. Luna era deja pe poziţie, stând călare într-o parte şi aranjându-şi roba, ca şi când ar fi făcut asta zilnic. Însă Ron, Hermione şi Ginny, stăteau nemişcaţi pe loc, cu gura căscată şi ochii mari.
― Ce e? zise el.
― Cum naiba să ne urcăm? zise Ron cu o voce slabă. Când noi nici măcar nu-i vedem?
― Ah, e uşor, spuse Luna, coborând amabilă de pe Thestral şi ducându-se cu paşi mari spre ei. Hermione şi Ginny! Veniţi aici...
Îi trase până la ceilalţi Thestrali din jur şi-i ajută pe rând să încalece. Toţi trei părură extrem de neliniştiţi când le prinse mâinile în coama calului şi le spuse să strângă tare, înainte să se întoarcă pe spinarea bidiviului ei.
― E incredibil, murmură Ron, mişcându-şi mâna liberă cu sfială în sus şi în jos pe grumazul calului său. Incredibil... de-aş putea să-l văd...
― Zi mersi că rămâne invizibil, spuse Harry sumbru. Deci, suntem gata?
Încuviinţară toţi din cap şi Harry văzu cinci perechi de genunchi încordându-se sub robe.
― În ordine...
Se uită în jos, la ceafa neagră şi lucioasă a Thestralului său, şi înghiţi în sec.
― Aşa deci, la Londra, Ministerul Magiei, intrarea vizita¬torilor, spuse el nesigur. Ăă... dacă ştiţi... unde mergeţi...
Preţ de o clipă, Thestralul lui Harry nu făcu absolut nimic; apoi, cu o mişcare năvalnică, una care aproape că îl dădu jos, întinse ambele aripi; calul se lăsă în jos încet, apoi ţâşni în sus atât de repede şi de abrupt, încât Harry trebui să îşi încleşteze braţele şi picioarele în jurul lui ca să nu-i alunece de pe spina¬rea osoasă. Închise ochii şi îşi lipi faţa de coama mătăsoasă a calului, în timp ce treceau vijelios prin cele mai înalte ramuri ale copacilor şi zburau mai departe, spre apusul sângeriu.
Harry îşi zise că nu se mai mişcase niciodată atât de repede: Thestralul vâjâi pe deasupra castelului, aproape fără să dea din aripile mari; aerul din ce în ce mai rece îi biciuia chipul lui Harry; îşi miji ochii împotriva vântului puternic, se uită în jur şi îi văzu pe cei cinci colegi ai săi zburând în urma sa, fiecare aplecat cât putea de jos peste grumazul Thestralului, ca să se apere de curentul de aer.
Survolară domeniul de la Hogwarts şi trecură de Hogsmeade; Harry vedea munţi şi văi dedesubtul lor. În timp ce lumina zilei începea să scadă, Harry zări mici mănunchiuri de lumini când trecură pe deasupra mai multor sate, apoi un drum şerpuitor pe care o singură maşină se îndrepta spre casă printre dealuri, ca o insectă...
― Este ciudat! abia îl auzi Harry pe Ron strigând de unde¬va din spate şi îşi imagină cum trebuia să fie să goneşti la înălţimea asta fără nici un suport vizibil.
Veni şi asfinţitul: cerul prindea câte o nuanţă de mov deschis, fiind plin de stele micuţe şi argintii, iar în scurt timp doar luminile oraşelor încuiate le arătară cât de depar¬te erau de pământ sau cât de repede zburau. Braţele lui Harry erau înfăşurate strâns în jurul grumazului calului, iar băiatul îşi dori ca acesta să meargă şi mai repede. Cât timp se scursese de când îl văzuse pe Sirius zăcând pe podeaua Departamentului Misterelor? Cât mai putea Sirius să-i rezis¬te lui Cap-de-Mort? Singurul lucru de care era sigur Harry era că naşul său nici nu făcuse ce dorise Cap-de-Mort, nici nu murise, pentru că era convins că, în oricare dintre aceste vari¬ante, ar fi simţit încântarea sau mânia lui Cap-de-Mort cuprinzându-i corpul, făcându-i cicatricea să ardă la fel de dureros ca în noaptea când fusese atacat domnul Weasley.
Zburară mai departe prin întunericul tot mai dens; Harry îşi simţea faţa rigidă şi rece, picioarele îi amorţiseră de cât strânseră corpul Thestralului, însă nu îndrăznea să îşi schim¬be poziţia ca să nu alunece... Nu auzea nimic din cauza aeru¬lui care îi vâjâia în urechi, şi avea gura uscată şi îngheţată, din cauza vântului rece al nopţii. Nu mai ştia cât de mult merseră; toată încrederea îi era în animalul de sub el, care gonea hotărât în noapte, abia dând din aripi, în timp ce zbu¬ra mereu înainte.

Dacă ajungeau prea târziu...
Este încă în viaţă, se luptă, o simt...
Dacă va hotărî Cap-de-Mort că Sirius nu va ceda...
Aş şti...

Harry simţi un gol în stomac; capul Thestralului se în¬dreptă deodată spre pământ şi Harry îi alunecă pe grumaz cu câţiva centimetri. În sfârşit, coborau... i se păru că aude un strigăt din spate şi se întoarse, dar nu văzu nici urmă de corp în cădere... probabil că avuseseră toţi un şoc când se schimbase direcţia, la fel ca el.
Acum luminile puternice portocalii erau din ce în ce mai mari şi mai rotunde pretutindeni; vedeau acoperişurile clădirilor, şuvoaie de faruri ca nişte ochi luminoşi de in¬secte, pătrate gălbui care erau de fapt ferestre. Foarte brusc, din câte li se păru, goneau spre trotuar; Harry strânse Thestralul cu toată puterea, şi se pregăti pentru un impact subit, dar calul atinse solul întunecat la fel de uşor ca o umbră, iar Harry alunecă de pe spinarea sa, uitându-se în jur la strada unde zona aglomerată de trecere era încă la mică depărtare de cabina telefonică vandalizată, în lumina portocalie insi¬pidă a felinarelor.
Ron ateriză puţin mai încolo şi căzu imediat pe trotuar de pe grumazul Thestralului.
― Niciodată n-o s-o mai fac, spuse el, adunându-se de pe jos.
Dădu să se îndepărteze de Thestral, dar, neputând să-l vadă, se lovi de partea lui posterioară şi aproape că se pră¬buşi din nou.
― Absolut niciodată... a fost cea mai groaznică...
Hermione şi Ginny aterizară de-o parte şi de alta a lui: amândouă se dădură jos de pe bidiviii lor cu ceva mai multă graţie decât Ron, deşi aveau cam aceeaşi expresie uşurată că ajunseseră iar cu picioarele pe pământ; Neville sări, tre¬murând, iar Luna descălecă lin.
― Şi-acum, încotro? îl întrebă ea pe Harry cu o voce de un interes politicos, de parcă totul ar fi fost o excursie rela¬tiv interesantă.
― Aici, spuse el.
Îşi mângâie repede Thestralul, recunoscător, iar apoi îi con¬duse repede spre cabina telefonică ponosită şi deschise uşa. 1
― Hai! îi îndemnă el pe ceilalţi, când văzu că ezitau.
Ron şi Ginny intrară ascultători; Hermione, Neville şi Luna se înghiontiră în urma lor; Harry aruncă o privire înapoi, spre Thestralii care acum căutau resturi de mâncare stricată pe pasajul de trecere, apoi se înghesui în cabină lângă Luna.
― Cine e cel mai aproape de receptor să formeze şase doi patru patru doi! zise el.
O făcu Ron, cu braţul îndoit ciudat, ca să ajungă la ca¬dran; după câteva clipe se auzi o voce calmă de femeie.
― Bun venit la Ministerul Magiei. Vă rog să spuneţi cum vă numiţi şi ce doriţi.
― Harry Potter, Ron Weasley, Hermione Granger, zise Harry foarte repede, Ginny Weasley, Neville Poponeaţă, Luna Lovegood... suntem aici ca să salvăm pe cineva, dacă nu ne-o ia înainte Ministerul dumneavoastră!
― Vă mulţumesc, spuse vocea calmă de femeie. Vizitatorilor, vă rog să luaţi insignele şi să vi le prindeţi în piept de robe.
Şase insigne alunecară pe planul înclinat pe care apăreau de obicei monedele nefolosite. Hermione le luă şi i le dădu lui Harry peste capul lui Ginny, fără să spună nimic; Harry se uită la cea din vârf: Harry Potter, misiune de salvare.
― Vizitatori ai Ministerului, vi se cere să vă supuneţi unei ve¬rificări şi să vă prezentaţi baghetele pentru înregistrare la biro¬ul de securitate, care se află la capătul îndepărtat al atriumului.
― Bine! zise Harry tare, iar cicatricea îi zvâcni iar. Acum putem să mergem?
Podeaua cabinei telefonice se cutremură şi trotuarul se ridică dincolo de ferestrele ei de sticlă; Thestralii care căutau mâncare dispărură din vedere; întunericul se lăsă peste capetele copiilor şi, cu un huruit surd, aceştia coborâră în adâncul Ministerului Magiei.
O rază de lumină aurie le atinse picioarele şi, răspândin¬du-se, urcă pe corpurile lor. Harry îşi îndoi genunchii şi îşi ţinu bagheta la îndemână, foarte înghesuit, în timp ce se uita pe geam, ca să vadă dacă îi aştepta cineva în atriumul care părea complet gol. Lumina era mai slabă decât fusese în timpul zilei; nu ardeau focuri în şemineurile încastrate în pereţi, însă când liftul se opri din alunecarea lui lină, văzu că simbolurile aurii şerpuiau în continuare pe tavanul albastru închis.
― Ministerul Magiei vă doreşte o seară plăcută, spuse vocea ca femeii.
Uşa cabinei telefonice se dădu la perete; Harry ieşi, urmat de Neville şi Luna. Singurul zgomot care se auzea în atrium era şuvoiul constant de apă din fântâna aurie, unde jeturile din baghetele vrăjitoarei şi vrăjitorului, vârful săgeţii centaurului, vârful pălăriei goblinului şi ale urechilor spiriduşului de casă continuau să stropească în bazinul din jur.
― Haideţi, spuse Harry încet, iar cei şase alergară pe hol, cu Harry în frunte, trecând de fântână şi îndreptându-se către biroul la care stătuse vrăjitorul de pază care cântărise bagheta lui Harry, şi care acum era părăsit.
Harry îşi zise că ar fi trebuit să se afle un om de pază acolo. Lipsa lui era un semn de rău augur, iar impresia i se consolidă când trecură pe poarta aurie şi o luară către lif¬turi. Apăsă pe cel mai apropiat buton pe care scria "jos" şi un lift apăru huruind aproape instantaneu, grilajele aurii se dădură în lături cu un zuruit puternic, răsunător, iar ei se năpustiră înăuntru. Harry apăsă repede pe butonul cu cifra nouă; grilajele se închiseră cu o bufnitură şi liftul începu să coboare, zăngănind şi huruind. Harry nu îşi dăduse seama cât de zgomotoase erau lifturile în ziua când venise cu dom¬nul Weasley; era convins că gălăgia avea să-i trezească pe toţi oamenii de pază din clădire, şi totuşi, când liftul se opri, vocea calmă a femeii zise"Departamentul Misterelor" şi gri¬lajul se deschise. Ieşiră pe holul unde nu se mişca nimic, în afară de torţele cele mai apropiate, care pâlpâiră din cauza curentului produs de mişcarea liftului.
Harry se întoarse spre uşa neagră şi simplă. După luni de zile în care o visase, era în sfârşit acolo.
― Să mergem, şopti el, şi îi conduse pe hol, cu Luna chiar în urma lui, privind în jur cu gura întredeschisă. În ordine, fiţi atenţi, continuă el, oprindu-se din nou la doi metri de uşă. Poate că... poate că unii ar trebui să rămână aici ca să ― ca să facă de pază şi...
― Şi cum o să te anunţăm dacă vine cineva? întrebă Ginny, cu sprâncenele ridicate. Ai putea să fii la kilometri depărtare.
― Venim cu tine, Harry, spuse Neville.
― Hai să mergem mai departe, spuse Ron hotărât.
Harry tot n-ar fi vrut să-i ia pe toţi cu el, dar se părea că nu avea de ales. Se întoarse cu faţa spre uşă şi merse înainte... Exact ca în vis, uşa se deschise, iar el merse mai departe, urmat de ceilalţi.
Se aflau într-o cameră mare, circulară. Totul era negru acolo, inclusiv podeaua şi tavanul; uşi identice, fără plăcuţe şi fără clanţe se găseau la intervale fixe pe pereţii negri, iar între ele se vedeau lumânări ale căror flăcări erau albastre; lumina lor rece şi neregulată se reflecta în podeaua lucioasă de mar¬mură, lăsând impresia că dedesubt era o apă întunecată.
― Cineva să închidă uşa, murmură Harry.
Regretă că dăduse acest ordin în clipa în care Neville îl execută. Fără raza lungă de lumină dinspre holul luminat de torţe din spatele lor, locul deveni atât de întunecos, încât pentru o clipă singurele lucruri pe care le văzură fură mănunchiurile de flăcări albastre care pâlpâiau pe pereţi şi reflecţiile lor fantomatice pe podea.
În visul său, Harry traversa hotărât această cameră până la uşa de vizavi, după care ieşea liniştit. Dar aici erau vreo douăsprezece uşi. Exact în timp ce se uita la cele din faţa lui, încercând să decidă care era cea potrivită, se auzi un zgo¬mot răsunător, iar lumânările începură să se mişte într-o parte. Camera circulară se învârtea.
Hermione îl apucă pe Harry de braţ, de parcă i-ar fi fost teamă că podeaua s-ar fi putut mişca şi ea.
Timp de câteva secunde, flăcările albastre din jurul lor îşi pierdură conturul şi arătară ca nişte raze de neon, în timp ce pereţii se rotiră cu viteză; apoi, la fel de brusc cum înce¬puse, huruitul încetă şi totul redeveni inert.
În ochii lui Harry se vedeau gravate nişte dungi albastre; în afara lor, nu mai vedea nimic.
― Ce a fost asta? şopti Ron speriat.
― Cred că în felul ăsta nu ne-am dat seama pe care uşă am intrat, spuse Ginny cu o voce joasă.
Harry realiză imediat că fata avea dreptate: nu putea să identifice uşa de ieşire, după cum îi era imposibil să vadă o furnică în cadrul uşii negre ca tăciunele; iar uşa pe care tre¬buiau să meargă mai departe putea fi oricare din cele douăsprezece din jur.
― Cum o să ieşim? spuse Neville neliniştit.
― Păi, acum nu asta contează, spuse Harry hotărât, clipind des, ca să îşi şteargă dungile albastre de pe ochi, şi strângând bagheta mai tare ca niciodată. Nu o să fie nevoie să ieşim până nu o să-l găsim pe Sirius...
― Să nu te apuci să-l strigi! spuse brusc Hermione.
Harry nu avusese niciodată mai puţină nevoie de sfatul ei, căci instinctul îi spunea să fie cât mai tăcut.
― Ia zi, pe unde mergem, Harry? întrebă Ron.
― Nu... Începu Harry şi înghiţi în sec. În visele mele in¬tram pe uşa de la capătul dinspre lifturi al holului, ajun¬geam într-o cameră întunecată ― în asta ― şi apoi intram pe o altă uşă, într-o cameră oarecum... sclipitoare. Ar trebui să, încercăm nişte uşi, spuse el grăbit, voi recunoaşte drumul corect abia când îl voi vedea. Hai...
Se duse direct la uşa din faţa lui, iar ceilalţi îl urmară îndeaproape. Îşi puse mâna pe suprafaţa sa rece şi lucioasă, ridică bagheta, pregătit să atace în clipa în care ea avea să se deschidă, şi împinse.
Uşa se deschise fără probleme.
După întunericul din prima cameră, lămpile care atârnau din tavan, ţinute de nişte lanţuri aurii, lăsau impresia că aceas¬tă cameră lungă şi dreptunghiulară era mult mai luminoasă, deşi nu existau luminile scânteietoare şi pâlpâitoare pe care le văzuse Harry în vis. Locul era destul de pustiu, cu excepţia câtorva birouri, iar în mijlocul camerei exista un bazin enorm de sticlă, plin cu un lichid verde închis, destul de mare ca să poată înota în el toţi şase; în el pluteau într-o doară mai multe obiecte alb sidefii.
― Ce sunt chestiile alea? şopti Ron.
― Nu ştiu, spuse Harry.
― Sunt peşti? şopti Ginny.
― Larve Aquavirius! spuse Luna entuziasmată. Tata a zis că Ministerul creşte...
― Nu, spuse Hermione pe un ton straniu, după care se apropie şi se uită pe geamul bazinului. Sunt creiere.
― Creiere?
― Da... oare ce fac cu ele?
Harry i se alătură lângă bazin. Într-adevăr, acum că le ve¬dea de aproape, nu era nici o îndoială. Scânteind sinistru, creierele apăreau şi dispăreau, plutind în adâncul lichidului verde, ca nişte conopide vâscoase.
― Hai să plecăm de aici, spuse Harry. Nu e bine, trebuie să încercăm altă uşă.
― Şi aici sunt uşi, spuse Ron, arătând spre pereţi.
Lui Harry i se făcu inima cât un purice; cât de mare era locul ăsta?
― În visul meu, treceam din camera aceea întunecată într-o a doua, spuse el. Cred că ar trebui să ne întoarcem şi să încer¬căm de-acolo.
Aşa că reveniră grăbiţi în camera circulară şi întunecată; formele fantomatice ale creierelor pluteau acum prin faţa ochilor lui Harry, în locul flăcărilor albastre ale lumânărilor.
― Stai puţin! spuse Hermione tăios, când Luna dădu să închidă uşa de la camera creierelor. Marchează!
Trasă cu bagheta un "X" de foc care se fixă pe uşă. Imediat ce uşa se închise în urma lor, se auzi un alt huruit puternic, şi din nou peretele începu să se învârtă foarte repede, dar acum aproape în fiecare albastru pal exista o ceaţă roşu-aurie şi, după ce totul încremeni la loc, "X"-ul de foc încă ardea, arătându-le uşa pe care o încercaseră deja.
― Bună idee, spuse Harry. În ordine, hai acum să o încer¬căm pe asta...
Se apropie de uşă şi o deschise, cu bagheta încă ridicată, pe când ceilalţi rămăseseră în spatele lui.
Această cameră era mai mare decât cea dinainte, slab luminată şi dreptunghiulară, iar mijlocul era scobit, for¬mând o gaură mare de piatră, de vreo şapte metri adâncime. Stăteau la capătul a ceea ce păreau să fie nişte şiruri de bănci de piatră, care mărgineau camera şi coborau în trepte ca un amfiteatru, semănând leit cu sala unde fusese judecat Harry de Vrăjustiţie. Însă în locul unui scaun cu lanţuri era un podium ridicat chiar în mijlocul gropii, pe care se găsea o arcadă de piatră care părea atât de veche, fisurată şi în ruină, încât Harry se miră că stătea încă în picioare. Fără să fie sprijinită de vreun perete din jur, arcada era împodobită cu o draperie sau cu un văl negru şi ponosit, care, în ciuda faptului că aerul rece din jur era perfect inert, flutura foarte uşor, ca şi când tocmai ar fi fost atins.
― Cine este acolo? spuse Harry, sărind cu un rând mai jos.
Nu răspunse nimeni, însă vălul flutură şi se mişcă în con¬tinuare.
― Ai grijă! şopti Hermione.
Harry coborî rândurile unul câte unul, până când ajunse pe fundul de piatră al gropii adâncite. Paşii săi răsunară puternic, în timp ce se apropia încet de podium. Arcada în formă de arc frânt părea mult mai înaltă de unde stătea acum decât i se păruse când se uita la ea de deasupra. Şi totuşi, vălul se mişca uşor, de parcă cineva tocmai trecuse dincolo de el.
― Sirius? vorbi Harry din nou, dar de data asta mai încet, fiindcă se apropiase.
Avea ciudata impresie că se afla cineva chiar de partea cealaltă a arcadei. Strângându-şi tare bagheta, dădu ocol po¬diumului, dar nu văzu pe nimeni; în partea cealaltă nu se vedea decât vălul negru şi ponosit.
― Hai să mergem! strigă Hermione de la jumătatea trep¬telor de piatră. Nu e ce ne trebuie Harry, să mergem.
Părea speriată, mult mai speriată decât fusese în camera în care înotau creierele. Şi totuşi, lui Harry i se păru că arca¬da avea un fel de frumuseţe aparte, deşi era veche. Îl intri¬ga vălul care flutura uşor; simţea un fel de dorinţă foarte puternică de a urca pe podium şi de a trece prin el.
― Harry, hai să mergem, bine? spuse Hermione şi mai hotărâtă.
― Bine, spuse el, dar nu se mişcă.
Tocmai auzise ceva. Dinspre partea cealaltă a vălului se auzeau şoapte slabe, vorbe murmurate.
― Ce-ai spus? zise el foarte tare, astfel încât cuvintele îi răsunară peste tot în jurul băncilor de piatră.
― N-a vorbit nimeni, Harry! spuse Hermione, apropiindu-se acum de el.
― Cineva şopteşte de acolo, spuse el, îndepărtându-se de faţă şi continuând să se încrunte la văl. Tu eşti, Ron?
― Eu sunt aici, prietene, spuse Ron, apărând într-o parte a arcadei.
― Nu mai aude nimeni? întrebă Harry, pentru că şoaptele şi murmurul erau din ce în ce mai tari.
Fără să vrea cu adevărat să o facă, se trezi că pusese un picior pe podium.
― Şi eu îi aud, şopti Luna, apropiindu-se dintr-o parte a arcadei şi uitându-se la vălul care se mişca. Sunt oameni înăuntru!
― Cum adică, "înăuntru"? întrebă Hermione, sărind de pe ultima treaptă şi părând mult mai supărată decât cerea ocazia. Nu există nici un "înăuntru", e doar o arcadă, nu e loc ca să fie cineva acolo. Harry, încetează, vino încoace...
Îl apucă de braţ şi îl trase, dar el se opuse.
― Harry, se presupune că suntem aici ca să-l salvăm pe Sirius! spuse ea cu o voce subţire şi încordată.
― Sirius, repetă Harry, uitându-se în continuare fermecat la vălul care flutura încontinuu. Da...
Ceva îi reveni în sfârşit în minte; Sirius prins, legat şi torturat, iar el se holba la arcada asta...
Se îndepărtă de podium cu câţiva paşi şi îşi dezlipi ochii de pe văl.
― Hai să mergem, spuse el.
― Asta am tot încercat să îţi... mă rog, hai! spuse Hermione, ocolind prima podiumul. În partea cealaltă, Ginny şi Neville se holbau şi ei la văl, părând în transă. Fără să spună nimic, Hermione o apucă pe Ginny de braţ, Ron îl înşfăcă pe Neville de mână, şi îi conduseră hotărâţi spre cea mai joasă bancă de piatră, după care urcară înapoi până la uşă.
― Ce crezi că a fost arcada aia? o întrebă Harry pe Her¬mione, după ce se întoarseră în camera circulară întunecată.
― Nu ştiu, dar, indiferent ce-a fost, era periculoasă, spuse ea cu fermitate, trasând iar un "X" de foc pe uşă.
Din nou, peretele se roti şi apoi deveni nemişcat. Harry se apropie de o altă uşă la întâmplare şi împinse. Uşa nu se clinti.
― Ce este? spuse Hermione.
― Este... Închisă... spuse Harry, sprijinindu-se de uşă cu toată greutatea, fără s-o poată urni.
― Înseamnă că asta e uşa care trebuie, nu? spuse Ron entuziasmat, alăturându-i-se lui Harry în încercarea de a deschide uşa cu forţa. Aşa trebuie să fie!
― Daţi-vă la o parte! spuse Hermione tăios.
Îşi îndreptă bagheta către locul unde ar fi trebuit să fie în mod normal broasca şi zise "Alohomora!" Nu se întâmplă nimic.
― Cuţitul lui Sirius! spuse Harry.
Îl scoase dintr-un buzunar al robei şi îl strecură în crăpătu¬ra dintre uşă şi perete. Ceilalţi îl urmăriră nerăbdători, în timp ce el îl plimbă de sus până jos, îl scoase şi apoi se împinse iar cu umărul în uşă. Rămase la fel de bine închisă. Mai mult, când Harry se uită la cuţit, văzu că i se topise lama.
― În ordine, nu intrăm în camera asta, spuse Hermione pe un ton decis.
― Dar dacă tocmai asta e cea care trebuie? spuse Ron, uitându-se la ea cu un amestec de teamă şi dorinţă.
― Nu are cum să fie, Harry putea să treacă de toate uşile în visul lui, zise Hermione, marcând uşa cu un alt "X" de foc, în timp ce Harry îşi vâra la loc în buzunar mânerul inutil al cuţitului lui Sirius.
― Ştii ce ar putea să fie acolo? spuse Luna entuziasmată, în timp ce peretele începea să se învârtească din nou.
― Fără îndoială, ceva viermuitor, spuse Hermione încet, iar Neville râse scurt şi încordat.
Peretele se opri şi Harry, cu un sentiment de disperare crescândă, deschise următoarea uşă.
― Asta e!
O recunoscu imediat după lumina frumoasă, jucăuşă, cu scânteieri de diamant. În timp ce ochii lui Harry se obişnuiau cu strălucirea puternică, văzu mai multe ceasuri care sclipeau de pe toate suprafeţele, ceasuri mici şi mari, pendule şi cea¬suri de masă, atârnând în spaţiile dintre biblioteci sau stând pe birourile care împânzeau camera, astfel încât ticăitul acela neobosit cuprinse locul ca un fel de marş de mii de paşi minusculi. Sursa luminii jucăuşe ca de diamant era un clopot de cristal înalt, aflat la capătul îndepărtat al camerei.
― Pe aici!
Inima lui Harry bătea cu putere, acum că ştia că erau pe drumul cel bun. Îi conduse de-a lungul spaţiului îngust din¬tre şirurile de birouri, îndreptându-se, la fel ca în vis, către sursa de lumină, respectiv către clopotul de cristal ca un borcan, aproape la fel de înalt ca el, care era aşezat pe un birou şi părea plin de rafale sclipitoare de vânt.
― Vai, uite! spuse Ginny când se apropiară, arătând chiar spre centrul clopotului.
În curentul scânteietor dinăuntru plutea un ou mic, lumi¬nos ca o bijuterie. În timp ce se ridica în borcan, se sparse şi din el ieşi o pasăre colibri care fu purtată până în vârful borcanului, dar, când căzu pe pala de vânt, penele sale se acoperiră cu mâzgă şi se umeziră, iar până să fi fost purtată la loc pe fundul borcanului se închisese iarăşi în ou.
― Mergeţi mai departe! spuse Harry tăios, pentru că Ginny dădea semne că ar fi vrut să se oprească şi să urmă¬rească oul transformându-se la loc în pasăre.
― Ai pierdut timpul lângă arcada aia veche! spuse ea supărată, dar îl urmă dincolo de borcanul în formă de clopot, către singura uşă din spatele lui.
― Asta e, spuse Harry din nou, iar acum inima îi bătea atât de tare, încât avea impresia că nu mai putea să vor¬bească. Pe aici...
Se uită în jur la toţi; îşi scoseseră baghetele şi păreau dintr-o dată serioşi şi neliniştiţi. Se uită iar la uşă şi împinse. Uşa se deschise la perete.
Ajunseseră în locul căutat: un spaţiu înalt ca al unei catedrale şi plin doar de rafturi înalte, înţesate cu sfere mici şi prăfuite de sticlă. Acestea sclipeau şters în lumina care venea dinspre mai multe suporturi de lumânări puse la in¬tervale fixe de-a lungul rafturilor. La fel ca acelea aflate în camera circulară din urma lor, flăcările erau albastre. Came¬ra era foarte rece.
Harry avansă şi se uită la unul dintre culoarele întunecate aflate între două rânduri de rafturi. Nu auzea nimic şi nici nu vedea cel mai mic semn de mişcare.
― Ai spus că era rândul nouăzeci şi şapte, şopti Hermione.
― Da, şopti Harry, uitându-se acum la capătul celui mai apropiat rând.
Sub un suport de lumânări cu flăcări albastre care era prins de el strălucea cifra cincizeci şi trei.
― Cred că trebuie să o luăm la dreapta, şopti Hermione, scrutând următorul rând. Da... ăla e cincizeci şi patru...
― Pregătiţi-vă baghetele, spuse Harry încet.
Merseră pe furiş înainte, uitându-se în urma lor, în timp ce treceau pe culoare lungi de rafturi, ale căror capete erau cufundate aproape total în întuneric. Mici etichete îngăl¬benite de vreme fuseseră puse sub fiecare sferă de cristal de pe rafturi. Unele dintre ele avea o lumină stranie, lichidă; altele erau şterse şi întunecate ca nişte becuri explodate.
Trecură de rândul optzeci şi patru... optzeci şi cinci... Harry era cu urechile ciulite, după cel mai mic sunet care să indice o mişcare, dar poate că lui Sirius i se pusese căluş, sau poate că îşi pierduse cunoştinţa... sau, spuse o voce nechemată din capul său, s-ar putea să fie deja mort...
Aş fi simţit, îşi spuse el, cu inima palpitându-i acum în dreptul mărului lui Adam, aş fi ştiut deja...
― Nouăzeci şi şapte, şopti Hermione.
Rămaseră grupaţi la capătul rândului, uitându-se la culoarul de alături. Nu era nimeni acolo.
― E chiar la capăt, spuse Harry, căruia i se uscase puţin gura. Nu se vede bine de-aici.
Şi îi conduse printre şirurile suprapuse ale sferelor de sticlă, dintre care unele luminară uşor când trecură prin dreptul lor...
― Ar trebui să fie pe-aici, şopti Harry, convins că fiecare pas pe care îl făcea avea să-l apropie de silueta zdrenţăroasă a lui Sirius, aflată pe podeaua întunecată.
― Harry? spuse Hermione încet, însă el nu vru să răspundă.
Avea gura foarte uscată.
― Undeva pe... aici... spuse el.
Ajunseră la capătul rândului şi ieşiră iar lângă lumina slabă a unei lumânări. Nu era nimeni acolo. Nu era decât o tăcere prăfuită, asurzitoare.
― Ar putea să fie... şopti Harry răguşit, uitându-se de-a lungul următorului culoar. Sau poate...
Se grăbi să se uite ceva mai departe.
― Harry? făcu Hermione iar.
― Ce? se răsti el.
― Nu... nu cred că Sirius este aici.
Nu vorbi nimeni. Harry nu vru să se uite la nici unul dintre ei. Îi era rău. Nu înţelegea de ce Sirius nu era acolo. Trebuia să fie acolo. Dar aici îl văzuse...
Alergă pe culoarul de la capătul rândurilor, uitându-se de-a lungul lor. Trecu prin dreptul mai multor intervale pustii. Fugi în direcţia opusă şi trecu iar pe lângă prietenii săi, care îl urmăreau cu ochii mari. Nu se vedea nici urmă de Sirius. Şi nimic care să indice vreo luptă.
― Harry? strigă Ron.
― Cee?
Nu voia să audă ce avea de spus Ron; nu voia să îl audă spunându-i că fusese un prost, sau să-i sugereze că ar trebui să se întoarcă la Hogwarts, dar se înroşea şi simţea că ar fi vrut să se ascundă mult timp aici, în întuneric, înainte să înfrunte lumina puternică din atriumul de mai sus şi privirile acuzatoare ale celorlalţi...
― Ai văzut asta? întrebă Ron.
― Ce? zise Harry, trezindu-se la viaţă şi simţind că trebuia să dea peste un semn că Sirius fusese acolo.
Se întoarse cu paşi mari spre locul unde stăteau cu toţii, ceva mai jos, pe rândul nouăzeci şi şapte, dar îl descoperi doar pe Ron, care se holba la una dintre sferele prăfuite de pe un raft.
― Ce e? repetă Harry morocănos.
― Are... are numele tău pe ea, spuse Ron.
Harry se apropie puţin. Ron arătă spre una dintre sferele mici de sticlă, care radia o lumină lăuntrică, ştearsă, deşi era foarte prăfuită şi părea neatinsă de ani buni.
― Numele meu? zise Harry cu o voce albă.
Făcu un pas înainte. Fiind mai mic decât Ron, trebui şi îşi întindă gâtul ca să citească eticheta gălbuie, lipită pe raft chiar sub sfera prăfuită de sticlă. Cu un scris filiform, fusese trecută o dată din trecutul destul de îndepărtat, sub care stătea scris:

S. P. T lui A. P. W. B. D.
Lordul întunericului
şi (?) Harry Potter

Harry se uită la el cu ochii mari.
― Ce-i asta? întrebă Ron neliniştit. Ce caută numele tău acolo?
Se uită la celelalte etichete de pe porţiunea aceea de raft.
― Eu nu sunt aici, zise el perplex. Şi nici ceilalţi.
― Harry, nu cred că ar trebui să o atingi, spuse Hermione tăios, când el întinse mâna.
― De ce nu? zise el. Are legătură cu mine, nu?
― Nu o face, Harry, spuse Neville dintr-o dată.
Harry se uită la el. Chipul rotund al lui Neville lucea puţin de transpiraţie. Arăta de parcă nu ar fi putut să su¬porte şi mai mult suspans.
― Are numele meu pe ea, spuse Harry.
Ştiind că era imprudent, îşi lipsi degetele de suprafaţa prăfuită a sferei. Se aşteptase să fie rece, dar se înşelase. Din contră, era ca şi când ar fi stat la soare ore întregi, ca şi când ar fi fost încălzită de lumina care radia din ea. Aşteptând, sperând chiar, că avea să se întâmple ceva dramatic, ceva interesant, care să facă în aşa fel încât călăto¬ria lor să fi meritat osteneala, Harry ridică sfera de sticlă de pe raft şi se uită la ea.
Nu se întâmplă absolut nimic. Ceilalţi se strânseră în jurul lui, privind sfera, în timp ce el o elibera de pojghiţa de praf care o împovăra.
În clipa aceea, chiar din spatele lor, o voce tărăgănată spuse:
― Bravo, Potter. Acum Întoarce-te, încet şi frumos, şi dă-mi-o.


CAPITOLUL XXXV
DINCOLO DE VĂL

Mai multe siluete negre apărură din senin în jurul lor, blocându-le calea în stânga şi în dreapta; ochii le scli¬peau prin găurile din glugi. Douăsprezece vârfuri aprinse de baghete erau îndreptate direct spre inimile lor; Ginny scoase un icnet de groază.
― Dă-mi-o, Potter, repetă vocea tărăgănată a lui Lucius Reacredinţă, care întinse mâna cu palma în sus.
În stomacul lui Harry se căscă un gol teribil. Erau prinşi şi în inferioritate numerică.
― Dă-mi-o, spuse Reacredinţă din nou.
― Unde este Sirius? spuse Harry.
Mai mulţi Devoratori ai Morţii râseră; o voce aspră de femeie din mijlocul siluetelor întunecate din dreapta lui Harry spuse triumfător:
― Lordul Întunecat are mereu dreptate!
― Mereu, îngână Reacredinţă. Acum, dă-mi profeţia, Potter.
― Vreau să ştiu unde este Sirius!
― "Vreau să ştiu unde e Sirius!" îl imită femeia din stânga sa. Ea şi colegii săi, Devoratori ai Morţii, se apropiaseră atât de tare, încât ajunseseră la jumătate de metru de Harry şi de ceilalţi. Harry era orbit de lumina de la baghetele lor.
― L-aţi prins, spuse Harry, ignorând panica crescândă din pieptul său şi groaza cu care se luptase de când intrase pentru prima oară pe culoarul rândului nouăzeci şi şapte. E aici. Ştiu că e aici.
― Copilaşul s-a tlezit speliat şi a clezut că ce a visat el e adevălat, spuse femeia pe o voce oribilă, imitând un bebeluş.
Harry simţi cum Ron se agită lângă el.
― Nu face nimic, murmură el. Nu încă...
Femeia care îl imitase râse în gura mare.
― Îl auziţi? Îl auziţi? Le dă instrucţiuni celorlalţi copii de parcă ar avea de gând să se lupte cu noi!
― Vai, nu îl cunoşti pe Potter cum îl cunosc eu, Bellatrix, spuse Reacredinţă încet. Are o mare slăbiciune pentru faptele eroice; Lordul Întunecat înţelege asta. Acum, dă-mi profeţia, Potter.
― Ştiu că Sirius este aici, spuse Harry, deşi, din cauza panicii, i se strângea pieptul şi avea senzaţia că nu mai putea să respire cum trebuie. Ştiu că e la voi!
Mai râseră şi alţi Devoratori ai Morţii, deşi femeia hohoti cel mai tare.
― A sosit momentul să înveţi diferenţa dintre viaţa reală şi vise, Potter, spuse Reacredinţă. Acum dă-mi profeţia, sau vom începe să ne folosim baghetele.
― Hai, faceţi-o, spuse Harry, ridicându-şi bagheta la ni¬velul pieptului.
Şi, în timp ce o făcea, cele cinci baghete ale lui Ron, Hermione, Neville, Ginny şi Luna se ridicară de o parte şi de alta a lui. Nodul din stomacul lui Harry se strânse. Dacă Sirius nu era acolo, îşi dusese prietenii la moarte fără abso¬lut nici un motiv...
Însă Devoratorii Morţii nu atacară.
― Dă-mi profeţia şi nimeni nu va fi rănit, spuse Reacre¬dinţă calm.
Fu rândul lui Harry să râdă.
― Da, sigur! spuse el. Vă dau... profeţia, da? Şi o să ne lăsaţi să ne luăm tălpăşiţa spre casă, nu-i aşa?
Cuvintele abia îi părăsiseră buzele când femeia Devorator al Morţii strigă:
― Accio prof...
Harry era pregătit pentru ea, strigă "Protego!" înainte ca ea să fi terminat de spus vraja şi, deşi sfera de sticlă îi alune¬case până la vârful degetelor, reuşi să o ţină în continuare.
― Vai, ştie să se joace, Potter, bebeluşul mititel, spuse ea, cu ochii ei sălbatici privindu-l prin găurile din glugă. Foarte bine, atunci...
― ŢI-AM ZIS, NU! răcni Lucius Reacredinţă la femeie. Dacă o spargi... !
Mintea lui Harry lucra febril. Devoratorii Morţii voiau acesta sferă din fibre de sticlă. Pe el nu îl interesa deloc. Nu vroia decât să scape toţi cu viaţă din povestea asta, să aibă grijă ca nici unul dintre prietenii lui să nu plătească vreun un preţ cumplit pentru prostia lui...
Femeia făcu un pas înainte, se îndepărtă de colegii ei şi îşi dădu jos gluga. Azkabanul îi scofâlcise chipul lui Bellatrix Lestrange, făcându-i-l supt şi ca un craniu, însă însufleţit de o lumină înfrigurată, fanatică.
― E nevoie de muncă de convingere? spuse ea, cu pieptul ridicându-i-se şi coborându-i rapid. Foarte bine ― luaţi-o pe cea mai mică, le ordonă ea Devoratorilor Morţii de lângă ea. Să se uite în timp ce-o torturăm pe fetiţă. O s-o fac chiar eu.
Harry simţi cum ceilalţi se strânseră în jurul lui Ginny; făcu un pas într-o parte, astfel încât ajunse chiar în faţa ei, ţinându-şi profeţia la piept.
― Voi fi nevoit să o sparg, dacă ataci pe vreunul dintre noi, îi spuse el lui Bellatrix. Nu cred că şeful tău o să fie foarte mulţumit dacă te întorci fără ea, nu?
Ea nu se mişcă, ci doar se uită la el, umezindu-şi buzele subţiri cu vârful limbii.
― Aşa, spuse Harry, până la urmă, despre ce profeţie vorbim?
Îşi dădu seama că trebuia să vorbească întruna. Braţul lui Neville era lipit de al lui şi îl simţea cum tremură; simţea în ceafă respiraţia rapidă a celorlalţi. Spera că toţi se gândeau din răsputeri la diverse metode de a scăpa, pentru că mintea lui era pustie.
― Ce profeţie? repetă Bellatrix, cu zâmbetul pierindu-i de pe chip. Glumeşti, Harry Potter.
― Ba nu, nu glumesc, spuse Harry, uitându-se de la un De¬vorator al Morţii la altul şi căutând o verigă slabă, un spaţiu prin care ar fi putut să scape. De ce o vrea Cap-de-Mort?
Mai mulţi Devoratori ai Morţii şuierară.
― Îndrăzneşti să-i pronunţi numele? şopti Bellatrix.
― Da, spuse Harry, ţinând în continuare strâns globul de sticlă, şi aşteptând o nouă încercare de a-l vrăji din partea ei. Da, pot să spun fără nici o problemă Cap...
― Taci din gură! urlă Bellatrix. Îndrăzneşti să-i pronunţi numele cu buzele tale netrebnice, îndrăzneşti să îl întinezi cu limba ta de sânge semipur, îndrăzneşti să...
― Ştiai că şi el are sânge semipur? zise Harry indiferent.
Hermione scoase un mic geamăt în urechea lui.
― Cap-de-Mort? Da, mama lui a fost vrăjitoare, dar tatăl lui a fost Încuiat ― sau v-a zis că are sânge pur?
― STUPEF...
― NU!
Un jet de lumină roşie ţâşnise deja din vârful baghetei lui Bellatrix Lestrange, dar Reacredinţă o devie; vraja lui o făcu pe a ei să lovească raftul la jumătate de metru în stânga lui Harry, iar mai multe sfere de sticlă de pe el se sparseră.
Două siluete alb-sidefii ca fantomele şi fluide ca fumul se ridicară din cioburile de sticlă de pe podea şi fiecare începu să vorbească; vocile lor se luară la întrecere, astfel încât nu se auziră decât fragmente din ce spuneau peste strigătele lui Reacredinţă şi Bellatrix.
― ... de solstiţiu va sosi o nouă..., spuse silueta unui bătrân cu barbă.
― NU ATACA! AVEM NEVOIE DE PROFEŢIE!
― Îndrăzneşte... uite-l cum îndrăzneşte... urlă Bellatrix incoerent. Stă acolo... sânge semipur mizerabil...
― AŞTEAPTĂ PÂNĂ LUĂM PROFEŢIA! răcni Reacredinţă.
― ... nici unul nu va mai veni după... rosti silueta unei tinere.
Cele două siluete care ţâşniseră din sferele sparte se to¬piră şi dispărură. Nu mai rămase nimic din ele sau din case¬le lor de odinioară, în afară de nişte cioburi de sticlă pe podea. Totuşi, lui Harry îi veni o idee. Problema era cum să le-o comunice celorlalţi.
― Nu mi-aţi spus ce e atât de special la profeţia asta pe care se presupune că ar trebui să v-o dau, zise el, trăgând de timp.
Îşi mişcă piciorul puţin într-o parte, căutând să întâl¬nească piciorul altcuiva.
― Nu te ţine de bancuri cu noi, Potter, spuse Reacredinţă.
― Nu mă ţin, spuse Harry, gândindu-se pe jumătate la con¬versaţie, pe jumătate la piciorul său rătăcitor.
Apoi găsi vârful pantofului altcuiva şi călcă pe el. Icnetul subit din spatele lui îi spuse că era pantoful lui Hermione.
― Ce e? şopti ea.
― Dumbledore nu ţi-a zis niciodată că motivul pentru care porţi cicatricea aia este ascuns în măruntaiele Departamen¬tului Misterelor? zise Reacredinţă batjocoritor.
― Eu... poftim? spuse Harry, uitând cu totul de plan. Ce-i cu cicatricea mea?
― Cum? şopti Hermione din spatele lui.
― Este posibil? spuse Reacredinţă, pradă unei încântări maliţioase.
Unii dintre Devoratorii Morţii râdeau iar şi, acoperit de râsul lor, Harry îi şopti lui Hermione, mişcându-şi cât mai puţin buzele:
― Distrugeţi rafturile...
― Dumbledore nu ţi-a spus niciodată? repetă Reacredinţă. Ei bine, asta explică de ce nu ai venit mai devreme, Potter, Lordul Întunecat s-a întrebat de ce...
― ... Când spun acum...
― ... nu ai venit într-un suflet când ţi-a arătat locul unde era ascunsă în vis. S-a gândit că vei vrea să auzi cuvintele cu exactitate, din cauza curiozităţii tale instinctive...
― Zău? spuse Harry.
În spatele lui, mai degrabă o simţi decât o auzi pe Hermione transmiţându-le mesajul celorlalţi şi încercă să vorbească în continuare, ca să le distragă atenţia Devoratorilor Morţii.
― Deci, a vrut să vin să o iau, da? De ce?
― De ce? Repetă Reacredinţă încântat, nevenindu-i să creadă. Pentru că singurii oameni cărora le e permis să ia o profeţie din Departamentul Misterelor, Potter, sunt cei despre care a fost făcută profeţia, aşa cum a descoperit Lordul Întunecat când a încercat să-i folosească pe alţii ca să o fure pentru el.
― Şi de ce a vrut să fure o profeţie despre mine?
― Despre amândoi, Potter, despre amândoi... nu te-ai în¬trebat niciodată de ce a încercat Lordul Întunecat să te omoare când erai bebeluş?
Harry se uită fix la găurile prin care scânteiau ochii lui Reacredinţă. Oare profeţia fusese motivul pentru care muriseră părinţii lui, motivul pentru care purta cicatricea în formă de fulger? Oare răspunsul tuturor acestor întrebări era în mâna sa?
― Cineva a făcut o profeţie despre Cap-de-Mort şi despre mine? spuse el încet, uitându-se la Lucius Reacredinţă şi strângându-şi degetele în jurul sferei de sticlă calde pe care o ţinea în mână, ceva mai mare decât o hoţoaică şi încă aspră din cauza prafului. Şi m-a pus să vin să o iau pentru el? De ce nu a venit să o ia el însuşi?
― Să o ia singur? strigă Bellatrix, cu un hohot de râs sălbatic. Lordul Întunecat să intre în Ministerul Magiei, când ei habar n-au de întoarcerea lui? Lordul Întunecat să se deconspire în faţa Aurorilor, când în clipa asta ei îşi pierd timpul cu dragul meu văr?
― Deci, v-a pus pe voi să-i rezolvaţi treburile murdare, da? spuse Harry. Aşa cum a încercat să-l pună pe Sturgis să fure ― şi pe Bode?
― Bravo, Potter, bravo... spuse Reacredinţă rar. Lordul Întunecat ştie că nu eşti lipsit de inteli...
― ACUM! strigă Harry.
Cinci voci diferite din spatele său strigară "REDUCTO!"
Cinci blesteme zburară în direcţii diferite şi rafturile de vizavi explodară când le atinseră; structura înaltă se cutremură iar o sută de sfere de sticlă se făcură bucăţi. Apărură o mulţime de siluete alb sidefii şi plutiră pe acolo, vocile lor răsunând din cine ştie ce vremuri în furtuna de cioburi şi aşchii de lemn care cădeau acum ca o ploaie peste podea...
― FUGIŢI! strigă Harry, în timp ce rafturile se zgâlţâiau periculos şi alte sfere de sticlă cădeau de sus.
O apucă pe Hermione de robă şi o trase înainte, ţinând o mână deasupra capului, ca să se apere de bucăţile de rafturi şi de cioburi. Un Devorator al Morţii se năpusti înainte prin norul de praf şi Harry îi arse un cot în faţa mascată; ţipau cu toţii, se auzeau strigăte de durere şi bufnituri răsunătoare, în timp ce rafturile se prăbuşeau unele peste altele, lăsând totuşi să se audă fragmente din ceea ce spu¬neau clarvăzătorii eliberaţi din sfere...
Harry descoperi că aveau cale liberă şi îi văzu pe Ron, Ginny şi Luna alergând dincolo de el, cu mâinile deasupra capului; ceva tare îl lovi pe obraz, dar îşi lăsă capul în jos şi fugi mai departe; o mână îl prinse de umăr şi o auzi pe Hermione strigând "Stupefy!" Mâna îi dădu drumul imediat...
Erau la capătul rândului nouăzeci şi şapte; Harry o luă la dreapta şi goni cât îl ţineau picioarele; auzi paşi chiar în urma lui şi vocea Hermionei grăbindu-l pe Neville; drept înainte, uşa pe care intraseră era întredeschisă; Harry văzu lumina sclipitoare a borcanului în formă de clopot; se năpusti afară, strângând în continuare profeţia în mână, şi aşteptă ca ceilalţi să treacă pragul în fugă, înainte să trântească uşa după ei...
― Colloportus! făcu Hermione şi uşa se închise cu un zgo¬mot ciudat ca un lipăit.
― Unde... unde sunt ceilalţi? întrebă Harry.
Crezuse că Ron, Luna şi Ginny erau înaintea lor şi că îi aşteptau în camera asta, dar nu era nimeni acolo.
― Trebuie s-o fi luat în altă direcţie, şopti Hermione cu o expresie îngrozită.
― Ascultaţi! şopti Neville.
De dincolo de uşa pe care tocmai o ferecaseră răsunau paşi şi strigăte; Harry îşi apropie urechea de uşă ca să asculte şi îl auzi pe Lucius Reacredinţă răcnind:
― Lăsaţi-l pe Nott, lăsaţi-l, am spus. Rănile sale vor fi o nimica toată pentru Lordul Întunecat pe lângă pierderea acelei profeţii. Jugson, vino înapoi, trebuie să ne organizăm!
O să ne împărţim pe perechi şi o să căutăm. Şi nu uitaţi, purtaţi-vă cu grijă cu Potter până când avem profeţia, puteţi să-i omorâţi pe ceilalţi, dacă e nevoie. Bellatrix, Rodolphus, voi luaţi-o la stânga; Crabbe, Rabastan, luaţi-o la dreapta. Jugson, Dolohov, uşa care e drept în faţă. Macnair şi Avery, pe aici. Rookwood, acolo. Mulciber, vino cu mine!
― Ce facem? îl întrebă Hermione pe Harry, tremurând din cap până în picioare.
― Păi, în primul rând nu o să stăm aici, aşteptând să ne găsească, spuse Harry. Hai să plecăm de lângă uşa asta.
Fugiră cât putură de repede, dincolo de borcanul scân¬teietor în formă de clopot în care puiul intra şi ieşea din ouşor, către ieşirea care dădea în holul circular de la capă¬tul camerei. Aproape că ajunseseră acolo, când Harry auzi ceva mare şi greu lovindu-se de uşa pe care Hermione o ferecase prin farmec.
― Dă-te la o parte! spuse o voce dură. Alohomora!
În timp ce uşa se dădea de perete, Harry, Hermione şi Neville se aruncară sub birouri. Vedeau cum se apropiau poalele robelor celor doi Devoratori ai Morţii, care înaintau grăbiţi.
― Ar fi putut să fugă direct spre hol, spuse vocea dură.
― Verifică sub birouri, zise o alta.
Harry văzu genunchii Devoratorului Morţii îndoindu-se; scoţând bagheta de sub birou, strigă, STUPEFY!
Un jet de lumină roşie îl lovi pe cel mai apropiat Devo¬rator al Morţii; acesta căzu peste un ceas cu pendulă şi îl doborî; al doilea Devorator al Morţii însă sărise într-o parte, ca să se ferească de vraja lui Harry, şi avea bagheta îndrep¬tată spre Hermione, care se târa de sub un birou ca să ţintească mai bine.
― Abra...
Harry se năpusti pe podea şi-l prinse pe Devoratorul Morţii de genunchi, făcându-i să se prăbuşească şi să ţin¬tească aiurea. Neville răsturnă un birou în graba sa de a ajuta; şi, îndreptându-şi bagheta disperat către cei doi care se luptau, strigă:
― EXPELLIARMUS!
Şi lui Harry, şi Devoratorului Morţii le zburară baghetele din mână şi se întoarseră înapoi la intrarea în sala profe¬ţiilor; amândoi se adunară de pe jos şi se năpustiră după ele, Devoratorul Morţii în frunte, Harry în urma lui şi Neville la urmă evident îngrozit de ceea ce făcuse.
― Dă-te la o parte, Harry! strigă Neville, hotărât să îşi repare greşeala.
Harry se aruncă într-o parte, în timp ce Neville ţinti iar şi strigă:
― STUPEFY!
Jetul de lumină roşie zbură direct pe lângă umărul Devo¬ratorului Morţii şi lovi un dulap cu vitrină de pe perete, plin cu o grămadă de clepsidre de diferite forme; dulapul se des¬făcu în bucăţi, cu cioburi zburând toate părţile, apoi se ridică la loc pe perete, complet reparat, după care mai căzu o dată, şi se făcu ţăndări...
Devoratorul Morţii îşi înşfăcase bagheta care zăcea pe podea, lângă borcanul scânteietor în formă de clopot. Harry se feri în spatele unui alt birou, în timp ce bărbatul se în¬toarse; masca îi alunecase, astfel încât nu mai putea să vadă. Şi-o smulse cu mâna liberă şi strigă STUP...
― STUPEFY! ţipă Hermione, care tocmai îi ajunsese din urmă.
Jetul de lumină roşie îl lovi pe Devoratorul Morţii în coşul pieptului. Acesta încremeni, cu braţul încă ridicat, iar bagheta îi căzu pe jos zăngănind. Se prăbuşi pe spate, spre borcanul în formă de clopot. Harry aşteptă să audă un bang şi ca individul să se lovească de sticlă şi să alunece pe lângă borcan, până pe podea, însă în loc de asta capul îi trecu prin suprafaţa borcanului în formă de clopot, ca un balon de săpun, iar apoi rămase întins cu faţa în sus pe masă, cu capul în borcanul plin de un vânt scânteietor.
― Accio baghetă! strigă Hermione.
Bagheta lui Harry zbură dintr-un colţ întunecat în mâna fetei, care i-o aruncă lui Harry.
― Mersi, spuse el. În ordine, hai să plecăm de...
― Aveţi grijă! spuse Neville îngrozit.
Se holba la capul Devoratorului Morţii, aflat în borcanul în formă de clopot.
Toţi trei îşi ridicară iar baghetele, dar nici unul nu atacă: priveau cu toţii ce se întâmpla cu capul bărbatului, cu gura căscată şi uluiţi.
Capul se micşora foarte repede, iar fiind din ce în ce mai chel, părul negru şi barba nerasă se retrăgeau în craniu; obrajii deveneau netezi, craniul se rotunjea şi era acoperit de un puf ca de piersică...
Acum pe gâtul gros şi musculos al Devoratorului Morţii era cocoţat grotesc capul unui bebeluş, în timp ce creatura încer¬ca să se ridice; dar chiar sub ochii copiilor rămaşi cu gurile căscate, capul începu să se mărească până la dimensiunea dinainte; îi creştea păr un des şi negru din creştet şi bărbie...
― Este timpul, spuse Hermione pe un ton uluit. Timpul...
Devoratorul Morţii îşi scutură iar capul slut, încercând să şi-l limpezească, însă înainte să îşi vină în fire, capul începu să i se micşoreze iar până la dimensiunile pe care le avea când era un bebeluş...
Se auzi un strigăt dintr-o cameră din apropiere, urmat de o bufnitură şi un ţipăt.
― RON? strigă Harry, întorcându-se repede de la transfor¬marea monstruoasă care avea loc în faţa lor. GINNY? LUNA?
― Harry! strigă Hermione.
Devoratorul Morţii îşi scosese capul din borcanul în formă de clopot. Înfăţişarea sa era cu totul bizară: micuţul său cap de bebeluş plângea tare, în timp ce braţele sale groase se zbăteau periculos în toate părţile, ratându-l de pu¬ţin pe Harry, care se ferise. Harry ridică bagheta, dar, spre uimirea lui, Hermione îl prinse de mână.
― Nu-i poţi face rău unui bebeluş!
Nu aveau timp să dezbată acest subiect; Harry auzi alţi paşi din ce în ce mai tare dinspre Sala Profeţiei şi îşi dădu seama, prea târziu, că nu ar fi trebuit să fi ţipat şi să fi dezvăluit unde erau.
― Hai! spuse el şi lăsându-l pe urâtul Devorator al Morţii cu cap de bebeluş clătinându-se în urma lor, o luară împre¬ună la fugă către uşa care era deschisă la capătul opus al ca¬merei şi dădea spre holul întunecat.
Alergaseră până la jumătatea distanţei, când Harry văzu pe uşa deschisă încă doi Devoratori ai Morţii traversând în fugă camera neagră către ei; cotind la stânga, dădu în schimb într-un birou mic, întunecat şi înghesuit, şi trânti uşa după ei.
― Collo... începu Hermione, dar, înainte să poată finaliza vraja, uşa se dădu de perete şi cei doi Devoratori ai Morţii se năpustiră înăuntru.
Cu un urlet triumfător, strigară amândoi:
― IMPEDIMENTA!
Harry, Hermione şi Neville fură aruncaţi pe spate în aer; Neville se trezi peste birou şi dispăru din câmpul vizual; Hermione se izbi de o bibliotecă şi fu imediat bombardată de o cascadă de cărţi grele; Harry se lovi cu ceafa de pere¬tele de piatră din spatele său; în faţa ochilor îi apărură nişte luminiţe şi pentru o clipă fu prea ameţit şi derutat ca să poată reacţiona.
― L-AM PRINS! strigă Devoratorul Morţii cel mai apropi¬at de Harry. ÎNTR-UN BIROU DE LA...
― Silencio! ţipă Hermione şi vocea bărbatului se stinse.
Continuă să dea din buze prin gaura din masca sa, dar nu ieşi nici un sunet. Fu dat la o parte de celălalt Devorator al Morţii.
― Petrificus Totalus! strigă Harry, în timp ce al doilea Devorator al Morţii îşi ridica bagheta.
Braţele şi picioarele sale i se strânseră şi creatura căzu pe covor la picioarele lui Harry, rigid ca o scândură, cu faţa în jos, şi fără să se poată mişca.
― Bravo, Ha...
Însă Devoratorul Morţii pe care Hermione tocmai îl amuţise făcu brusc o mişcare amplă cu bagheta; o rază din ceea ce părea să fie un foc mov trecu de-a curmezişul peste pieptul lui Hermione. Fata scoase un mic "Ah!" de uimire şi se prăbuşi pe podea, unde rămase inertă.
― HERMIONE!
Harry căzu în genunchi lângă ea, în timp ce Neville se târa repede spre ea pe sub birou, cu bagheta ridicată în faţa lui. Devoratorul Morţii trase un şut spre capul lui Neville când apăru ― piciorul lui rupse bagheta lui Neville în două şi intră în coliziune cu faţa sa. Neville scoase un urlet de durere şi se ghemui, cu mâna la gură şi la nas. Harry se întoarse cu ba¬gheta ridicată şi văzu că Devoratorul Morţii îşi smulsese masca şi avea bagheta îndreptată direct spre el. Recunoscu chipul prelung, palid şi schimonosit din Profetul zilei: era al lui Antonin Dolohov, vrăjitorul care îi omorâse pe fraţii Prewett.
Dolohov rânji. Cu mâna liberă, arătă întâi spre profeţia pe care Harry o ţinea încă strâns în mână, spre sine, iar apoi spre Hermione. Deşi nu mai putea să vorbească, era foarte limpede la ce se referea. Dă-mi profeţia, sau o să păţeşti la fel ca ea...
― De parcă nu o să ne omori oricum, imediat după ce ţi-o dau! spuse Harry.
Un strigăt de panică din capul lui îl împiedică să gân¬dească normal: avea o mână pe umărul lui Hermione, care încă era caldă, dar nu îndrăznea să se uite la ea pe îndelete. Dă Doamne să nu fi murit, dă Doamne să nu fi murit, e vina mea dacă a murit...
― Harry, orice ai face, spuse Neville, ieşind de sub birou şi coborându-şi mâinile pentru a-şi arăta nasul spart, cu sân¬gele şiroindu-i peste gură şi bărbie, nu i-o da!
Se auzi o bufnitură dincolo de uşă şi Dolohov se uită pes¬te umăr. În prag apăruse Devoratorul Morţii cu un cap de bebeluş. Creatura plângea, rotindu-şi pumnii masivi peste tot în jur. Harry profită de ocazie:
― PETRIFICUS TOTALUS!
Vraja îl lovi pe Dolohov înainte să se poată apăra şi-l făcu să cadă în faţă peste camaradul său, rămânând amândoi rigizi ca nişte scânduri şi incapabili să se mişte un centimetru.
― Hermione, spuse Harry imediat, scuturând-o, în timp ce Devoratorul cu cap de copil dispărea iar plângând din câmpul lui vizual. Hermione, trezeşte-te...
― Ce i-a făcut? spuse Neville, târându-se de sub birou ca să îngenuncheze de partea cealaltă a lui Hermione, cu sân¬gele şiroindu-i din nasul care i se umfla rapid.
― Nu ştiu...
Neville îi căută pulsul lui Hermione.
― Are puls, Harry, sunt convins.
Harry fu cuprins de un val atât de puternic de uşurare, încât pentru o clipă se simţi zăpăcit.
― Trăieşte?
― Da, cred că da.
Urmă o pauză, timp în care Harry ciuli urechile ca să audă sunetul altor paşi, dar nu desluşi decât bâiguielile şi plânsetele Devoratorului cu cap de bebeluş din camera vecină.
― Neville, nu suntem departe de ieşire, şopti Harry. Suntem chiar lângă camera circulară... dacă ai putea să ajungi în capătul celălalt şi să găseşti uşa potrivită, înainte să vină alţi Devoratori ai Morţii, pun pariu că ai duce-o pe Hermi¬one pe hol şi până în lift... Apoi poţi să găseşti pe cineva... să dai alarma...
― Şi tu ce o să faci? spuse Neville, ştergându-şi nasul însângerat cu mâneca şi încruntându-se la Harry.
― Trebuie să îi găsesc pe ceilalţi, spuse Harry.
― Păi, o să-i găsim împreună, spuse Neville hotărât.
― Dar Hermione...
― O luăm cu noi, spuse Neville hotărât. O duc eu ― tu lupţi cu ei mai bine decât mine...
Se ridică şi-i apucă unul dintre braţele lui Hermione, uitându-se fix la Harry, care ezită, apoi apucă celălalt braţ şi îl ajută pe Neville să ridice corpul inert al lui Hermione să şi-l pună în cârcă.
― Stai puţin, spuse Harry, înşfăcând bagheta lui Hermione de pe podea şi dându-i-o lui Neville furtunos, ar fi bine s-o iei.
Neville lovi cu piciorul bucăţile rupte ale baghetei sale, în timp ce mergeau încet spre uşă.
― Bunica o să mă omoare, spuse Neville gros, cu sângele ţâşnindu-i pe nas în timp ce vorbea. Aia era vechea baghetă a tatălui meu.
Harry scoase capul pe uşă şi se uită precaut în jur. Devoratorul cu cap de copil urla şi se lovea de lucruri, distrugând ceasuri cu pendulă, răsturnând birouri, plângând şi fiind confuz, în timp ce dulapul cu vitrină despre care Harry bănuia acum că adăpostea Clepsidre ale Timpului continua să cadă, să se facă ţăndări şi să se repare pe peretele din spatele lor.
― Sigur nu o să ne vadă, şopti el. Hai... rămâi în spatele meu...
Ieşiră pe furiş din birou şi se întoarseră spre uşa ce dădea în holul negru care acum părea complet pustiu. Făcură câţiva paşi înainte, Neville clătinându-se puţin din cauza greutăţii lui Hermione; uşa Camerei Timpului se trânti în urma lor şi pereţii începură iar să se rotească. Se părea că lovitura pe care o primise la ceafă îl destabilizase puţin pe Harry; acesta îşi îngustă ochii, balansându-se puţin, până când pereţii se opriră din nou. Cu o strângere de inimă, Harry văzu că "X"-urile de foc ale lui Hermione se şterseseră de pe uşi.
― Ia zi, pe unde crezi că ar trebui să... ?
Însă înainte să se poată hotărî pe care dintre ele să încerce, o uşă din dreapta se dădu de perete şi trei siluete ţâşniră înăuntru.
― Ron! strigă Harry răguşit, alergând spre ei. Ginny, toată lumea... ?
― Harry, spuse Ron, chicotind uşor, împleticindu-se înainte apucându-l pe Harry de robe şi privindu-l în gol, aici erai... ha ha... arăţi ciudat, Harry... eşti de-a dreptul răvăşit...
Chipul lui Ron era foarte palid, iar din colţul gurii i prelingea un firişor întunecat. O clipă mai târziu îi cedară genunchii, însă se ţinu strâns în continuare de roba lui Harry, astfel încât acesta se văzu atras într-o poziţie care-l făcea să semene cu un arc.
― Ginny? zise el speriat. Ce s-a întâmplat?
Însă Ginny clătină din cap şi alunecă lângă perete, aşezându-se, gâfâind şi ţinându-se de gleznă.
― Cred că are glezna ruptă, am auzit ceva pârâind, şopti Luna, care stătea aplecată peste ea şi părea singura nevătă¬mată. Patru din ei ne-au urmărit într-o cameră plină de planete; a fost un loc foarte straniu, un timp pur şi simplu am plutit în întuneric...
― Harry, am văzut planeta Uranus de aproape! spuse Ron, chicotind în continuare uşor. Te-ai prins, Harry? Am văzut planeta Uranus... ha ha ha...
În colţul gurii lui Ron apăru un balonaş de sânge care se sparse.
― ... oricum, unul dintre ei a apucat-o pe Ginny de picior, am folosit Blestemul Reducător şi i-am aruncat-o pe Pluto drept în nas, dar...
Luna făcu un gest descurajat spre Ginny, care de-abia mai respira, cu ochii închişi în continuare.
― Şi Ron? spuse Harry temător, în timp ce Ron continua să chicotească, atârnat mai departe de roba lui Harry.
― Nu ştiu cu ce l-au lovit, spuse Luna cu tristeţe, dar a luat-o puţin razna. Abia am reuşit să-l aduc.
― Harry, spuse Ron, trăgându-i urechea acestuia aproape de gură şi chicotind ca prostul, ştii cine e fata asta, Harry? E Lunatica... Lunatica Lovegood... ha ha ha...
― Trebuie să ieşim de aici, spuse Harry hotărât. Luna, poţi s-o ajuţi pe Ginny?
― Da, spuse Luna, punându-şi bine bagheta după ureche, iar apoi înconjurând-o cu braţul pe Ginny şi ridicând-o.
― Am doar ceva la gleznă, pot să mă descurc singură! spuse Ginny iute, însă în clipa următoare căzu şi se prinse de Luna.
Harry trase braţul lui Ron peste umărul său la fel cum, cu atâtea luni în urmă, îi trăsese braţul lui Dudley. Se uită în jur: aveau o şansă de unu la doisprezece să ajungă să ni¬merească ieşirea din prima...
Îl cără pe Ron spre o uşă; erau la câţiva metri de ea, când o altă uşă din sală se deschise larg şi intrară în fugă trei Devoratori ai Morţii, cu Bellatrix Lestrange în frunte.
― Uite-i! urlă ea.
Mai multe Vrăji de Împietrire fulgerară prin cameră; Harry sparse uşa dinaintea lui ca să intre, îl aruncă fără me¬najamente pe Ron într-o parte şi se întoarse, ţinându-şi capul jos, ca să-l ajute pe Neville să intre cu Hermione. Tre¬cură toţi pragul chiar la timp pentru a putea trânti uşa în faţa lui Bellatrix.
― Colloportus! strigă Harry şi auzi trei corpuri izbindu-se de partea cealaltă a uşii.
― Nu contează! spuse o voce de bărbat. Putem să intrăm şi altfel ― I-AM PRINS, SUNT AICI!
Harry se întoarse brusc; erau iar în Camera Creierelor şi, bineînţeles, pereţii erau plini de uşi. Auzi paşi dinspre sala din spatele lor, în timp ce alţi Devoratori ai Morţii veneau în fugă pentru a li se alătura primilor.
― Luna, Neville, ajutaţi-mă!
Cei trei goniră prin cameră, ferecând uşile în drum; Harry se lovi de o masă şi se rostogoli în graba de-a ajunge la următoarea uşă:
― Colloportus!
Se auziră paşi care fugeau dincolo de uşi şi din când în când un alt corp masiv se izbea de una dintre ele, făcând-o să pârâie şi să se cutremure; Luna şi Neville vrăjeau uşile de-a lungul peretelui de vizavi, iar apoi, în timp ce Harry ajungea la capăt, o auzi pe Luna strigând:
― Collo ― aaaaaaaaargh...
Se întoarse la timp pentru a o vedea zburând; cinci Devo¬ratori ai Morţii se năpusteau înăuntru pe uşa la care Luna nu ajunsese la timp; fata se lovi de un birou, alunecă de pe el pe podea, pe partea cealaltă, unde rămase întinsă, la fel de inertă ca Hermione.
― Prindeţi-l pe Potter! urlă Bellatrix şi fugi spre el; Harry se feri de ea şi alergă înapoi spre capătul camerei; era în si¬guranţă, atâta timp cât credeau că ar putea lovi profeţia...
― Hei! spuse Ron, care se ridicase cu greu şi acum mergea spre Harry clătinându-se ca şi când ar fi fost beat şi chicotind. Hei, Harry, sunt creiere înăuntru, ha ha ha, nu-i aşa că e ciudat, Harry?
― Ron, dă-te la o parte, lasă-te în jos...
Dar Ron îşi îndreptase deja bagheta spre bazin.
― Sincer, Harry, sunt creiere ― uite ― Accio creier!
Totul păru să încremenească pentru o clipă. Harry, Ginny, Neville şi toţi Devoratorii Morţii se întoarseră fără voia lor să se uite la partea de sus a bazinului, în clipa când un creier ţâşni din lichidul verde ca un peşte jucăuş; pentru o clipă păru să rămână suspendat în aer, apoi se apropie de Ron învârtindu-se şi din el zburară un fel de panglici de imagini, desfăşurându-se ca nişte role de film...
― Ha ha ha, Harry, uită-te la el, spuse Ron, privindu-l cum îşi lepăda conţinutul. Harry, vino să-l atingi; pariez că tre¬buie să fie ciudat...
― RON, NU!
Harry nu ştia ce se putea întâmpla dacă Ron atingea tentaculele de gânduri care acum fluturau în urma creierului, dar era convins că nu avea să fie ceva de bine. Se năpusti înainte, dar Ron întinsese mâinile şi prinsese deja creierul.
În clipa în care luă contact cu pielea sa, tentaculele înce¬pură să se înfăşoare în jurul mâinilor lui Ron ca nişte frânghii.
― Harry, uite ce s-a în tâmp... Nu ― nu ― nu îmi place ― nu, opreşte-te ― opreşte-te...
Însă panglicile subţiri se învârteau acum în jurul pieptu¬lui lui Ron; trase şi încercă să le rupă, în timp ce creierul se strângea în jurul lui ca trupul unei caracatiţe.
― Diffindo! strigă Harry, încercând să taie antenele care se înfăşurau strâns în jurul lui Ron sub ochii săi, însă acestea nu se rupseră.
Ron căzu, luptându-se în continuare cu legăturile.
― Harry, îl sufocă! ţipă Ginny, imobilizată pe podea din cau¬za gleznei rupte, iar apoi un jet de lumină roşie ţâşni din una dintre baghetele Devoratorilor Morţii şi o lovi direct în faţă.
Se prăbuşi într-o parte şi rămase acolo, pierzându-şi cunoştinţa.
― STUBEFY! strigă Neville, întorcându-se şi fluturând ba¬gheta lui Hermione către Devoratorii Morţii care se apropi¬au, STUBEFY! STUBEFY!
Însă nu se întâmplă nimic.
Unul dintre Devoratorii Morţii aruncă el însuşi o Vrajă de Împietrire spre Neville; îl rată la mustaţă. Harry şi Neville erau acum singurii care se luptau cu cei cinci Devoratori ai Morţii, dintre care doi trimiteau raze de lumină ca nişte săgeţi, care nu îi nimeriră, dar lăsară urme de cratere în peretele din spatele lor. Harry o luă la fugă, în timp ce Bellatrix Lestrange se năpustea direct spre el: ţinând profeţia sus deasupra capu¬lui, alergă spre capătul camerei; nu-i trecea prin minte decât să îi îndepărteze pe Devoratorii Morţii de ceilalţi.
Se părea că tactica funcţionase; o luară la goană după el, dărâmând scaune şi mese, însă neîndrăznind să îl vrăjească, pentru a nu atinge profeţia, iar el ţâşni pe ultima uşă care mai era deschisă, cea pe care intraseră chiar Devoratorii Morţii, rugându-se în gând ca Neville să rămână cu Ron şi să găsească o cale de a-l elibera. Alergă cam un metru în interiorul noii camere şi simţi cum dispare podeaua...
Cădea din treaptă în treaptă, rostogolindu-se pe fiecare până la ultima, cu o bufnitură care îi tăie respiraţia. Ateriză pe spate în groapa cufundată unde arcada de piatră se afla pe] podium. În toată camera răsuna râsul Devoratorilor Morţii: ridică privirea şi îi văzu pe cei cinci care fuseseră în Camera Creierelor coborând spre el, în timp ce tot atâţia apărură pe alte uşi şi începură să sară rând după rând către el. Harry se ridică, deşi picioarele îi tremurau atât de tare, încât abia dacă îl susţineau: profeţia era în continuare întreagă, ca prin minu¬ne, în mâna sa dreaptă. Se dădu în spate, uitându-se în jur şi încercând să-i ţină sub ochi pe toţi Devoratorii Morţii. Picioa¬rele i se loviră de ceva tare: ajunsese la podiumul pe care se găsea arcada. Se urcă pe el cu spatele.
Devoratorii Morţii se opriră cu toţii. Unii gâfâiau la fel de tare ca el. Unul dintre ei sângera rău. Dolohov, eliberat de Blestemul Corp-Fedeleş, se uita urât, cu bagheta îndreptată direct spre chipul lui Harry.
― Potter, cursa ta a luat sfârşit, spuse tărăgănat Lucius Reacredinţă, dându-şi jos masca. Acum fii băiat cuminte şi dă-mi profeţia.
― Dă-le... dă-le drumul celorlalţi şi a ta e! spuse Harry disperat.
Câţiva Devoratori ai Morţii râseră.
― Nu eşti în situaţia de a te târgui, Potter, spuse Lucius Reacredinţă, iar chipul său palid se îmbujoră de încântare. Ştii, noi suntem zece şi tu eşti singur... sau nu te-a învăţat Dumbledore să numeri?
― Nu e sindur! strigă o voce de deasupra lor. Bai sunt şi eu! Lui Harry i se strânse inima: Neville cobora lojile de pia¬tră către ei, ţinând strâns în mână bagheta lui Hermione.
― Neville ― nu ― Întoarce-te la Ron...
― STUBEFY! strigă Neville iar, îndreptându-şi pe rând ba¬gheta către fiecare Devorator al Morţii. STUBEFY! STUBE...
Unul dintre cei mai masivi Devoratori ai Morţii îl înşfăcă pe Neville din spate, imobilizându-i braţele. Băiatul se zbătu şi dădu din picioare; câţiva Devoratori râseră.
― Ăsta-i Poponeaţă, nu? zise batjocoritor Lucius Reacre¬dinţă. Păi, bunică-ta s-a obişnuit să piardă membri ai familiei din cauza noastră... moartea ta nu va constitui un mare şoc.
― Poponeaţă? repetă Bellatrix şi un zâmbet cu adevărat malefic îi lumină chipul supt. Vai, am avut plăcerea de a-ţi cunoaşte părinţii, băiete.
― Ştiu! răcni Neville şi se zbătu atât de tare în strânsoarea celui care îl imobilizase, încât Devoratorul Morţii strigă:
― Să-l împietrească cineva!
― Nu, nu, nu, spuse Bellatrix, care părea în transă, însufleţită de entuziasm, în timp ce se uita la Harry, apoi la Neville. Nu, hai să vedem cât rezistă Poponeaţă înainte să cedeze ca părinţii lui... asta dacă nu vrea Potter să ne dea profeţia.
― Nu le-o ba! răcni Neville, care părea să-şi fi pierdut minţile, dând din picioare şi smucindu-se, în timp ce Bellatrix se apropia de el şi de cel care îl ţinea, cu bagheta ridi¬cată. NU LE-O BA; HARRY!
Bellatrix ridică bagheta.
― "Crucio!"
Neville ţipă şi îşi ridică picioarele la piept, astfel încât Devoratorul Morţii care îl imobiliza îl ţinu o clipă suspendat în aer. Devoratorul îi dădu drumul şi Neville căzu pe jos, zvârcolindu-se şi urlând de mama focului.
― Asta a fost doar de gust! spuse Bellatrix, ridicându-şi bagheta astfel încât strigătele lui Neville încetară, iar băiatul rămase plângând la picioarele ei.
Se întoarse şi se uită la Harry.
― Acum, Potter, ori ne dai profeţia, ori priveşti cum mi¬cuţul tău prieten moare în chinuri!
Harry nu trebui să se gândească; nu avea de ales. Profeţia era încinsă din cauza căldurii palmei în care o ţinuse. O întinse resemnat, iar Reacredinţă se năpusti s-o ia.
Atunci, mult deasupra lor, se mai deschiseră două uşi şi intrară în fugă alţi cinci oameni: Sirius, Lupin, Moody, Tonks şi Kingsley.
Reacredinţă se întoarse şi ridică bagheta, însă Tonks trimise o Vrajă de Împietrire direct spre el. Harry nu aştep¬tă să vadă dacă îl nimerea, ci sări de pe podium, dându-se la o parte. Atenţia Devoratorilor Morţii fu atrasă de apariţia membrilor Ordinului, care acum îi bombardau cu vrăji, în timp ce săreau din treaptă în treaptă către podeaua cufun¬dată. Printre siluete grăbite şi mulţimea de fulgere, Harry îl văzu pe Neville târându-se. Evită un alt jet de lumină roşie şi se aruncă pe burtă la podea, ca să ajungă la el.
― Eşti bine? strigă el, în timp ce încă o vrajă zbură la câţiva centimetri deasupra capetelor lor.
― Da, spuse Neville, încercând să se ridice.
― Şi Ron?
― Cned că e bine ― când am plecad încă se lubda cu creierul...
Podeaua de piatră dintre ei explodă, lovită de o vrajă şi creând un crater chiar unde fusese mâna lui Neville cu doar câteva secunde mai înainte; amândoi se îndepărtară în patru labe de locul acela, iar apoi un braţ gros apăru din senin, îl apucă pe Harry de gât şi îl ridică, astfel încât bombeurile sale abia dacă mai atingeau podeaua.
― Dă-mi-o, mârâi o voce în urechea sa, dă-mi profeţia...
Bărbatul apăsă atât de tare pe traheea lui Harry, încât acesta nu mai putea să respire. Cu ochii înlăcrimaţi, îl văzu pe Sirius duelându-se cu un Devorator al Morţii la vreo trei metri depărtare; Kingsley se lupta cu doi odată; Tonks, aflat la jumătatea lojilor de pe scări, arunca vrăji spre Bellatrix ―nimeni nu părea să-şi dea seama că Harry murea. Îşi întoarse bagheta într-o parte către agresor, dar nu avea energia necesară ca să rostească o incantaţie, iar când palma liberă a bărbatului cotrobăi după mâna în care Harry ţinea strâns profeţia...
― AARGH!
Neville ţâşnise ca din senin; neputând să rostească o vrajă, băgase lui bagheta Hermione cu putere în gaura unui ochi din masca Devoratorului Morţii. Bărbatul îi dădu dru¬mul lui Harry imediat cu un urlet de durere. Harry se întoarse repede cu faţa la el şi spuse:
― STUPEFY!
Devoratorul Morţii se prăbuşi pe spate, iar masca îi alunecă: era Macnair, aşa-zisul ucigaş al lui Buckbeak, având acum unul dintre ochi umflat şi injectat.
― Mersi! îi spuse Harry lui Neville, trăgându-l deoparte, în timp ce Sirius şi Devoratorul Morţii cu care se lupta se clătinară pe lângă ei, duelându-se atât de aprig, încât baghetele abia se mai vedeau.
Apoi piciorul lui Harry atinse ceva rotund şi tare şi alunecă. Pentru o clipă crezu că scăpase profeţia, dar apoi văzu ochiul magic al lui Moody rostogolindu-se pe podea.
Posesorul său zăcea pe o parte, sângerând la cap, iar acum atacatorul său se năpustea către Harry şi Neville: era Dolohov, al cărui chip prelung şi palid era schimonosit de bucurie.
― Tarantallegra! strigă el, cu bagheta îndreptată spre Neville, ale cărui picioare începură imediat să danseze step înfrigurate, făcându-i să-şi piardă echilibrul şi să cadă iar pe jos. Acum, Potter...
Făcu aceeaşi mişcare largă cu bagheta pe care o folosise asupra lui Hermione exact în clipa în care Harry ţipă "Protego!"
Harry simţi ceva lovindu-i faţa ca un cuţit bont; forţa cu care îl izbi îl făcu să cadă într-o parte, peste picioarele lui Neville, care se zbăteau, dar Vraja Scut oprise pericolul cel mare.
Dolohov ridică iar bagheta.
― "ACCIO PRO... "
Sirius ţâşni ca din senin, îl lovi cu umărul pe Dolohov şi îl azvârli din drum. Profeţia zbură iar până la vârful degetelor lui Harry, dar acesta reuşi să o păstreze. Acum Sirius şi Dolohov se duelau, cu baghetele mişcându-se ca nişte săbii, cu scântei zburând din vârfurile lor...
Dolohov îşi retrase bagheta ca să facă aceeaşi mişcare largă pe care o folosise asupra lui Harry şi Hermione. Ridicându-se dintr-o săritură, Harry strigă, "Petrificus Totalus!" Din nou, braţele şi picioarele lui Dolohov se strânseră şi bărbatul se prăbuşi pe spate, aterizând cu o bufnitură.
― Bravo! strigă Sirius, împingându-i capul lui Harry, în timp ce două Vrăji de Împietrire zburau spre ei. Acum, vreau să ieşi de...
Amândoi se lăsară în jos; un jet de lumină verde îl ratase de puţin pe Sirius. În partea cealaltă a camerei, Harry o văzu pe Tonks căzând de la jumătatea treptelor de piatră, silueta ei inertă rostogolindu-se de pe un bloc de piatră pe altul. Bellatrix fugi triumfătoare spre locul unde se încăie¬rară ceilalţi.
― Harry, ia profeţia, ia-l pe Neville şi fugi! strigă Sirius, năpustindu-se să-i iasă în cale lui Bellatrix.
Harry nu mai văzu ce se întâmplă după aceea: Kingsley îi apăru în faţă, blocându-i câmpul vizual, luptându-se cu Rookwood, ciupit de vărsat şi fără mască; un alt jet de lumină verde zbură peste capul lui Harry chiar în clipa când el se repezi la Neville...
― Poţi să stai în picioare? îi urlă el la ureche lui Neville, în timp ce picioarele acestuia zvâcneau şi se smuceau necon¬trolat. Ia-mă pe după gât...
Neville se conformă, iar Harry îl ridică de jos. Băiatul continuă să facă eforturi ca să nu cadă la loc, iar atunci, ca din senin, un bărbat se năpusti asupra lor: amândoi căzură pe spate, iar picioarele lui Neville începură să se mişte fre¬netic, ca ale unui cărăbuş întors pe spate, Harry ridică mâna dreaptă, ca să încerce să salveze micul glob de sticlă care era pe punctul de-a se sparge.
― Profeţia, dă-mi profeţia, Potter, i se răsti Lucius Reacredinţă la ureche, şi Harry simţi cum vârful baghetei lui Reacredinţă îl apasă tare între coaste.
― Nu, lasă-mă în pace... Neville ― prinde-o!
Harry trimise profeţia rostogolindu-se pe podea, mo¬ment în care Neville se întoarse repede pe spate, luă globul şi îl strânse la piept. Reacredinţă îşi îndreptă bagheta spre el, dar Harry îşi duse bagheta iar peste umăr şi strigă, "Impedimenta!"
Reacredinţă fu aruncat pe spate. În timp ce Harry se aduna iar de pe jos, se uită în jur şi îl văzu pe Reacredinţă izbindu-se de podiumul pe care se duelau acum Sirius şi Bellatrix. Reacredinţă îşi îndreptă din nou bagheta spre Harry şi Neville, însă, înainte să poată trage aer în piept ca să atace, Lupin sărise deja între ei.
― Harry, strânge-i pe ceilalţi şi DU-TE!
Harry îl apucă pe Neville de umerii robei şi îl ridică la nivelul primului rând de loji de piatră; picioarele lui Neville zvâcniră, se smuciră şi refuzară să îi susţină greutatea; Harry trase iar cu toată puterea şi mai urcară o treaptă...
O vrajă lovi rândul de piatră lângă picioarele lui Harry; pia¬tra se sparse, iar băiatul căzu înapoi pe treapta de dedesubt. Neville se prelinse în jos, cu picioarele zvâcnindu-i şi fluturând în continuare, dar izbuti să vâre profeţia în buzunar.
― Hai! spuse Harry disperat, trăgându-l de robă. Încearcă să te împingi în picioare...
Trase din nou cu putere şi roba lui Neville se rupse de-a lungul cusăturii din stânga. Micul glob de fibră de sticlă îi căzu din buzunar şi, înainte ca vreunul dintre ei să poată să-l prindă, fu lovit de unul dintre picioarele lui Neville, care se zbăteau; globul zbură la vreo trei metri în dreapta lor şi se făcu ţăndări pe treapta de mai jos. În timp ce amândoi se uitau la locul unde se spărsese, îngroziţi de ceea ce se întâm¬plase, iată că se ridică o siluetă alb-sidefie, cu ochii foarte mari, neobservată de nimeni altcineva în afară de ei. Harry vedea cum i se mişcau buzele, dar în bufniturile, ţipetele şi strigătele din jurul lor, nu auzi nici măcar un cuvânt din profeţie. Silueta se opri din vorbit şi se dizolvă în neant.
― Harry, îmi pane rău! strigă Neville, cu o expresie chi¬nuită, în timp ce picioarele continuau să i se zbată. Îmi pane atât de rău, Harry, n-am brut să...
― Nu contează! strigă Harry. Încearcă să stai în picioare, hai să plecăm de...
― Dubbledore! spuse Neville, cu chipul său leoarcă de su¬doare transfigurat brusc, uitându-se peste umărul lui Harry.
― Poftim?
― DUBBLEDORE!
Harry se întoarse ca să se uite în direcţia în care se holba Neville. Chiar deasupra lor, încadrat de uşa dinspre Camera Creierelor, se afla Albus Dumbledore, cu bagheta ridicată, cu chipul palid şi cu o expresie furioasă. Harry simţi cum fiecare părticică din corpul său e cuprinsă de un val de şocuri electrice ― erau salvaţi.
Dumbledore coborî grăbit treptele pe lângă Neville şi Harry, care nu se mai gândiră la plecare. Se afla deja la capătul scărilor, când cel mai apropiat Devorator al Morţii dădu cu ochii de el şi-i strigă pe ceilalţi. Unul dintre ei o luă la fugă, căţărându-se ca o maimuţă pe treptele de piatră de vizavi. Vraja lui Dumbledore îl trase înapoi la fel de lin şi uşor ca şi când l-ar fi agăţat cu o undiţă invizibilă...
O singură pereche se mai lupta, părând să nu îşi fi dat seama de noua turnură a lucrurilor. Harry îl văzu pe Sirius ferindu-se de un jet de lumină roşie al lui Bellatrix: râdea de ea.
― Hai, poţi mai bine de atât! strigă el cu o voce răsună¬toare în camera ca o grotă.
Al doilea jet de lumină îl lovi direct în piept.
Râsul nu îi pierise cu totul de pe chip, însă ochii i se măriră şocaţi.
Harry îi dădu drumul lui Neville, fără să vrea. Sări iar pe trepte în jos, scoţându-şi bagheta, în timp ce Dumbledore se întorcea şi el spre podium.
Sirius se prăvăli într-un plonjon cât o veşnicie: corpul i se arcui într-o boltă graţioasă, pe când cădea pe spate prin vălul ponosit care atârna de arcadă.
Harry văzu o expresie de teamă amestecată cu surpriză pe chipul veştejit şi altădată frumos al naşului său, în timp ce cădea prin poarta străveche şi dispărea în spatele vălului ce flutură pentru o clipă, parcă din cauza unui vânt puter¬nic, înainte de a reveni la poziţia iniţială.
Harry auzi strigătul triumfător al lui Bellatrix Lestrange, însă ştia că asta nu însemna nimic ― Sirius doar căzuse dincolo de arcadă, avea să apară în orice moment în partea cealaltă...
Însă Sirius nu mai apăru.
― SIRIUS! strigă Harry. SIRIUS!
Ajunsese la podea, respirând anevoie. Sirius trebuia să fie chiar după perdea, iar el, Harry, avea să-l tragă înapoi...
Însă când atinse solul şi fugi spre podium, Lupin îl prinse de piept, ţinându-l în loc.
― Nu poţi să faci nimic, Harry...
― Ia-i de acolo, salvează-l, abia a trecut!
― ... este prea târziu, Harry.
― Mai putem să ajungem la el...
Harry se luptă din greu şi cu sălbăticie, însă Lupin nu vroia să-i dea drumul...
― Harry, nu poţi face nimic... nimic... s-a dus.



CAPITOLUL XXXVI
SINGURUL DE CARE S-A TEMUT

― Nu s-a dus! strigă Harry.
Nu o credea; nu vroia să o creadă; şi totuşi, se luptă cu Lupin din răsputeri. Lupin nu înţelegea; oamenii se ascun¬deau după perdeaua aceea; Harry îi auzise vorbind în şoaptă când intrase pentru prima oară în cameră. Sirius se ascundea, nu voia să iasă la lumină...
― SIRIUS! urlă el. SIRIUS!
― Nu se poate întoarce, Harry, spuse Lupin, iar vocea îi tremura în timp ce se chinuia să-l ţină pe băiat. Nu se poate întoarce, pentru că a m...
― NU ― A ― MURIT! răcni Harry. SIRIUS!
În jurul lor era agitaţie ― un freamăt inutil, sporit de ful¬gerările altor vrăji. Pentru Harry erau zgomote neînsemnate, iar blestemele deviate care zburau pe lângă ei nu contau; nu mai conta nimic, în afară de faptul că Lupin trebuia să nu mai susţină că Sirius ― care era la câţiva metri de ei, dincolo de perdeaua aia veche ― nu putea să iasă în orice clipă, dându-şi părul negru din faţă şi dornic să se întoarcă în luptă.
Lupin îl târî pe băiat de lângă podium. Harry, holbându-se în continuare la arcadă, era supărat pe Sirius pentru că îl lăsa să aştepte...
Însă începu să-şi dea seama, chiar în timp ce se lupta să scape din strânsoarea lui Lupin, că Sirius nu îl mai lăsase nici¬odată să aştepte... Sirius riscase întotdeauna ca să-l vadă pe Harry, să-l ajute... dacă nu apărea pe arcada aceea când Harry îl striga de parcă viaţa lui ar fi depins de asta, singura explicaţie posibilă era că nu putea să se întoarcă... că era într-adevăr...
Dumbledore îi adunase pe majoritatea Devoratorilor Mor¬ţii rămaşi în mijlocul camerei, imobilizaţi, după câte se părea, de frânghii invizibile; Ochi-Nebun Moody se târâse până în cealaltă parte a camerei, spre locul unde zăcea Tonks, şi încer¬ca să o trezească; în spatele podiumului încă se auzeau fulgere, mormăituri şi strigăte ― Kingsley fugise să urmărească duelul lui Sirius cu Bellatrix.
― Harry?
Neville alunecase pe lojile de piatră una câte una până la locul unde era Harry. Acesta nu se mai lupta cu Lupin, care cu toate acestea îl ţinu în continuare precaut de mână.
― Harry... îmi pare tare rău... spuse Neville, încă nesigur pe picioarele şubrede. Omul acela ― Sirius Black era ― era prieten cu tine?
Harry încuviinţă din cap.
― Poftim, spuse Lupin încet şi, îndreptându-şi bagheta către picioarele lui Neville zise, "Finite".
Vraja fu ridicată: picioarele lui Neville aterizară pe podea şi rămaseră nemişcate. Lupin avea chipul palid.
― Hai ― hai să-i găsim pe ceilalţi. Unde sunt, Neville?
Lupin se întoarse dinspre arcadă când vorbi. Părea că îl doare fiecare cuvânt.
― Sunt toţi acono, spuse Neville. Ron a fost adacad de un cneier, dar cned că e bine ― şi Herbione şi-a pierdut cunoş¬tinţa, dar i-am găsid pulsul...
De dincolo de podium se auziră o pocnitură puternică şi un strigăt. Harry îl văzu pe Kingsley căzând pe jos şi-l auzi urlând de durere: Bellatrix Lestrange o luă la sănătoasa, în timp ce Dumbledore se întorcea imediat. Aruncă o vrajă spre ea, dar vrăjitoarea o devie; acum urcase deja scările până la jumătate...
― Harry ― nu! strigă Lupin, însă Harry îşi smulsese deja braţul din strânsoarea slăbită a lui Lupin.
― L-A OMORÂT PE SIRIUS! urlă Harry. EA L-A OMO¬RÂT! O S-O UCID LA RÂNDUL MEU!
Şi porni, căţărându-se pe lojile de piatră; oamenii strigau în urma sa, dar nu îi păsa. Poala robei lui Bellatrix dispăru repede mai în faţă, iar ei ajunseră înapoi în camera unde înotau creierele...
Vrăjitoarea aruncă un blestem peste umăr. Bazinul se ridică şi se răsturnă. Harry fu înconjurat de poţiunea urât mirosi¬toare dinăuntru: creierele alunecară spre el şi începură să îşi învârtă tentaculele lungi şi colorate, însă el strigă, "Hocus pocus preparatus!" şi creierele se ridicară în aer. Alunecând repede, fugi spre uşă; sări peste Luna, care gemea pe podea, pe lângă Ginny, care zise, "Harry ― ce ― ?", pe lângă Ron, care chicoti puţin, şi pe lângă Hermione, care era încă inconştientă. Deschise cu putere uşa către sala neagră, circulară, şi o văzu pe Bellatrix dispărând pe o uşă din partea cealaltă a camerei, unde se afla holul care ducea înapoi la lifturi.
Harry fugi, dar ea trântise uşa în urma ei şi pereţii înce¬puseră deja să se rotească. Din nou băiatul se trezi înconju¬rat de dungi de lumină albastră, de la candelabrul care se învârtea.
― Unde e ieşirea? strigă el disperat, în timp ce peretele se oprea iar cu un huruit. Pe unde se iese?
Camera părea să-l fi aşteptat să întrebe. Uşa din spatele său se dădu de perete şi coridorul către lifturi se întinse înaintea lui, luminat de torţe şi pustiu. O luă la fugă...
Auzi liftul zăngănind undeva deasupra; alergă de-a lungul coridorului, coti repede şi dădu cu pumnul în uşă, ca să cheme un al doilea lift. Acesta se cutremură şi hurui din ce în ce mai jos; grilajele se despărţiră şi Harry se năpusti înăuntru, apăsând pe butonul marcat "Atrium". Uşile se închiseră şi liftul începu să urce...
Ieşi din lift înainte ca grilajele să se fi deschis complet şi se uită în jur. Bellatrix aproape că ajunsese la liftul cabinei telefonice de la capătul opus al holului, dar se uită înapoi, îl văzu apropiindu-se şi trimise încă o vrajă spre el. Se feri în spatele Fântânii Frăţiei Magice: vraja vâjâi pe lângă el şi lovi porţile de aur de la capătul atriumului, care răsunară ca nişte clopote. Nu se mai auziră paşi. Bellatrix nu mai alerga.
Harry se ghemui în spatele statuilor, cu urechile ciulite.
― Arată-te, arată-te, micuţule Harry! strigă ea cu un glas de bebeluş care răsună pe podeaua lăcuită de lemn. Ia zi, de ce ai venit după mine? Credeam că eşti aici ca să îl răzbuni pe dragul meu văr!
― Aşa este! strigă Harry, iar un grup de Harry fantomatici păru să repete Aşa este! Aşa este! Aşa este! prin toată camera.
― Aaaaaa... l-ai iubit, bebeluşule Potter?
Ura crescu în pieptul lui Harry aşa cum nu i se mai întâmplase niciodată; ieşi prin surprindere de după fântână şi urlă, "Crucio!"
Bellatrix scoase un ţipăt: vraja o dăduse jos, dar nu se chirci şi nu urlă de durere cum făcuse Neville ― se ridicase deja, cu respiraţia tăiată şi fără să mai râdă. Harry se piti iar după fântâna de aur. Contravraja lovi capul vrăjitorului chipeş, care fu retezat şi ateriză la şase metri depărtare, săpând zgârieturi lungi în podeaua de lemn.
― Nu ai mai folosit niciodată un Blestem de Neiertat, nu-i aşa, băiete? strigă ea, renunţând la vocea de bebeluş. Trebuie să-ţi pui ceva în gând, Potter! Trebuie să îţi doreşti cu adevărat să provoci durere ― să te bucuri de ea ― furia simplă nu îmi face rău pentru multă vreme ― hai să-ţi arăt cum se fac, bine? O să-ţi dau o lecţie...
Harry se strecură în jurul fântânii, pe partea cealaltă, când ea strigă, "Crucio!", şi fu nevoit să se ferească din nou când bra¬ţul centaurului, cu arcul în mână, zbură şi ateriză cu o bufni¬tură pe podea, la mică distanţă de capul aurit al vrăjitorului.
― Potter, nu poţi să învingi! strigă ea.
O auzi mişcându-se spre dreapta, încercând să îl aibă în vizor. Se ascunse şi mai bine în spatele statuii, departe de vrăjitoare, ghemuindu-se după picioarele centaurului, având capul la nivelul spiriduşului de casă.
― Am fost şi sunt cel mai fidel servitor al Lordului Întu¬necat. Am învăţat magia neagră de la el şi ştiu vrăji care au o putere atât de mare, încât un prăpădit ca tine n-are ce să facă...
― Stupefy! strigă Harry.
Se dusese chiar în locul unde goblinul îi zâmbea vrăji¬torului acum decapitat şi ţintise spre spatele ei, în timp ce vrăjitoarea se uita în jurul fântânii. Bellatrix reacţionă atât de repede, încât abia avu timp să se ferească.
― Protego!
Jetul de lumină roşie, propria sa Vrajă de Împietrire, ricoşă înapoi spre el. Harry se ghemui iar după fântână şi una dintre urechile goblinului zbură în partea cealaltă a camerei.
― Potter, îţi dau o singură şansă! strigă Bellatrix. Dă-mi profeţia ― rostogoleşte-o spre mine acum ― şi s-ar putea să-ţi cruţ viaţa!
― Ei bine, o să trebuiască să mă omori, pentru că n-o mai am! răcni Harry şi, în timp ce striga la ea, îl duru fruntea fruntea. Cicatricea îl ardea iar şi simţi un val de furie care nu avea nici o legătură cu mânia.
― O ştie şi el! spuse Harry cu un râs sălbatic, pe măsura celui al lui Bellatrix. Dragul tău prieten Cap-de-Mort ştie că n-o mai am! Nu o să fie mulţumit de tine, nu-i aşa?
― Poftim? Ce vrei să spui? strigă ea, pentru prima oară cu teamă în glas.
― Profeţia s-a spart când încercam să-l urc pe Neville pe treptele alea! Ce crezi că o spună Cap-de-Mort de asta?
Cicatricea îl ustura şi îl ardea... durerea îl făcea să lăcrimeze...
― MINCINOSULE ! urlă ea, dar acum Harry îi desluşi groaza de dincolo de furie. E LA TINE, POTTER, ŞI O SĂ MI-O DAI! Accio profeţie! ACCIO PROFEŢIE!
Harry râse iar, pentru că ştia că asta o va stârni, însă du¬rerea crescu atât de tare în capul său, încât se temu să nu-i explodeze craniul. Îşi flutură mâna liberă de după goblinul cu o singură ureche şi o retrase repede, în timp ce ea tri¬mitea un alt jet de lumină verde.
― Nu am nimic aici! strigă el. Nu ai ce să chemi! S-a spart şi nu a auzit nimeni ce-a zis, să-i spui asta şefului tău!
― Nu! strigă ea. Nu este adevărat, minţi! STĂPÂNE, AM ÎNCERCAT, AM ÎNCERCAT ― NU MĂ PEDEPSI...
― Nu-ţi răci gura de pomană! ţipă Harry, cu ochii închişi din cauza durerii mai intense ca niciodată pe care i-o provo¬ca cicatricea. Nu te poate auzi de aici!
― Zău, Potter? spuse o voce rece, stridentă.
Harry deschise ochii.
Înalt, slab şi cu o glugă neagră, având chipul groaznic ca al unui şarpe, alb şi supt, uitându-se fix cu ochii săi roşii cu pupile verticale... Cap-de-Mort apăruse în mijlocul holului, cu bagheta îndreptată spre Harry, care rămase încremenit, neputând să se mişte.
― Aşa deci, mi-ai spart profeţia? întrebă Cap-de-Mort în¬cet, uitându-se la Harry cu ochii aceia roşii necruţători. Nu, Bella, nu minte... văd adevărul cum mă priveşte dinăuntrul minţii sale de doi bani... luni de pregătiri, luni de eforturi... iar Devoratorii mi l-au lăsat pe Harry Potter să îmi pună iarăşi beţe în roate...
― Stăpâne, îmi pare rău, nu am ştiut, mă luptam cu Animagusul Black! plânse Bellatrix, aruncându-se la picioa¬rele lui Cap-de-Mort, în timp ce acesta se apropia încet de ea. Stăpâne, trebuie să ştii că...
― Taci, Bella, spuse Cap-de-Mort pe un ton periculos. Mă voi ocupa imediat şi de tine. Crezi că am intrat în Ministerul Magiei ca să-ţi ascult scuzele smiorcăite?
― Dar, stăpâne ― este aici ― este dinco...
Cap-de-Mort nu îi acordă nici o atenţie.
― Nu mai am ce să-ţi spun, Potter, zise el încet. M-ai deran¬jat de prea mult timp şi de prea multe ori. ABRACADABRA!
Harry nici măcar nu deschise gura ca să se împotrivească; mintea îi era goală, iar bagheta îndreptată inutil spre podea.
Dar statuia de aur a vrăjitorului decapitat din fântână prinse viaţă, sărind din locul său pentru a ateriza cu o bufni¬tură pe podea între Harry şi Cap-de-Mort. Vraja ricoşă în piep¬tul său, iar statuia îşi întinse braţele ca să-l apere pe Harry.
― Ce... ? strigă Cap-de-Mort, uitându-se în sus şi şoptind: Dumbledore!
Harry se uită în spatele său, cu inima bătându-i cu putere. Dumbledore stătea în faţa porţilor de aur.
Cap-de-Mort ridică bagheta şi un alt jet de lumină verde vâjâi spre Dumbledore, care se întoarse şi dispăru cu o miş¬care a pelerinei: în clipa următoare, reapăru în spatele lui Cap-de-Mort şi îşi flutură bagheta către cei care rămăseseră în fântână. Celelalte statui prinseră viaţă. Statuia vrăjitoarei fugi spre Bellatrix, care ţipă şi trimise în van câteva vrăji în rafală spre pieptul ei, înainte ca statuia să se arunce asupra ei, imobilizând-o la podea. Între timp, goblinul şi Spiriduşul de casă o zbughiră către şemineurile încastrate de-a lungul peretelui şi centaurul cu un singur braţ galopă spre Cap-de-Mort, care dispăru şi se ivi din nou lângă bazin. Statuia decapitată îl împinse pe Harry în spate, departe de luptă, în timp ce Dumbledore se apropia de Cap-de-Mort şi centau¬rul de aur galopa în jurul amândurora.
― Ai fost nesăbuit că ai venit aici în seara asta, Tom, spuse Dumbledore calm. Aurorii trebuie să vină...
― Până vor veni, eu nu voi mai fi aici şi tu vei fi mort! se răsti Cap-de-Mort.
Trimise un alt blestem nimicitor spre Dumbledore, dar rată, lovind în schimb biroul paznicului, care izbucni în flăcări.
Dumbledore îşi mişcă bagheta: vraja fu atât de puternică, încât Harry, deşi apărat de straja de aur, simţi cum i se face părul măciucă când trecu pe lângă el, iar de data asta Cap-de-Mort fu nevoit să creeze din neant un scut argintiu, strălucitor, pentru a o devia. Vraja, oricare ar fi fost, nu lăsă nici o urmă vizibilă pe scut, deşi din el răsună o notă joasă, ca de gong ― un sunet ciudat, care îţi dădea fiori.
― Doar nu vrei să mă omori, Dumbledore, nu? strigă Cap-de-Mort, cu ochii roşii îngustaţi peste vârful scutului. Eşti mai presus de o asemenea sălbăticie, da?
― Ştim amândoi că există şi alte metode de a distruge pe cineva, Tom, spuse Dumbledore calm, apropiindu-se în con¬tinuare de Cap-de-Mort, de parcă n-ar fi avut nici o grijă, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic care să îi întrerupă plimbarea pe hol. Recunosc, nu mi-ar fi de ajuns doar să îţi iau viaţa...
― Nu există nimic mai rău decât moartea, Dumbledore! se răsti Cap-de-Mort.
― Te înşeli, spuse Dumbledore, apropiindu-se în continu¬are de Cap-de-Mort şi vorbind la fel de relaxat ca şi când ar fi discutat la un pahar.
Harry se sperie când îl văzu mergând neapărat, fără pro¬tecţie; vru să-i dea un avertisment, să-l prevină, dar străjerul său decapitat îl tot împingea înapoi spre perete, blocându-i orice încercare de a scăpa.
― Într-adevăr, faptul că nu ai reuşit să înţelegi că există lucruri mult mai rele ca moartea a fost întotdeauna slăbi¬ciunea ta cea mai mare...
Un alt jet de lumină verde zbură de după scutul argintiu. De data asta, fu rândul centaurului cu un singur braţ, care galopa în faţa lui Dumbledore, să primească lovitura şi să fie spulberat în mii de bucăţi, însă, înainte ca fragmentele să fi atins podeaua, Dumbledore îşi mişcă bagheta ca şi cum ar fi mânuit un bici. O flacără lungă şi subţire zbură din vârf şi se înfăşură în jurul lui Cap-de-Mort, cu tot cu scut. Pentru o clipă, se păru că Dumbledore câştigase, dar chiar atunci frânghia de foc deveni un şarpe care îşi slăbi imediat strânsoarea în jurul lui Cap-de-Mort şi se întoarse spre Dumbledore, şuierând mânios.
Cap-de-Mort dispăru, iar şarpele se ridică de pe podea, pregătit să atace...
Avu loc o explozie de foc în aer, deasupra lui Dumble¬dore, exact în clipa în care Cap-de-Mort reapăru, stând pe soclul din mijlocul bazinului unde, cu foarte puţin timp în urmă, se aflaseră cinci statui.
― Aveţi grijă! strigă Harry.
Însă, înainte să mai deschidă o dată gura, un alt jet de lumină verde zbură spre Dumbledore din bagheta lui Cap-de-Mort şi şarpele atacă...
Fawkes coborî repede în faţa lui Dumbledore, îşi deschise ciocul larg şi înghiţi întregul jet de lumină verde: izbucni într-o minge de foc şi căzu jos, mic, zbârcit şi fără să mai poată zbura. În aceeaşi clipă, Dumbledore îşi flutură bagheta cu o mişcare amplă şi fluidă, iar şarpele, care fusese cât pe-aci să-l muşte, zbură cât colo şi dispăru într-un nori¬şor de fum întunecat; apa din bazin se ridică şi îl acoperi pe Cap-de-Mort ca un înveliş din sticlă topită.
Pentru câteva clipe, Cap-de-Mort nu fu vizibil decât ca o siluetă neclară, întunecată, fără chip, scânteietoare şi de nedesluşit pe soclu, unde se chinuia să scape de masa care îl sufoca...
Apoi dispăru şi apa căzu cu zgomot înapoi în bazin, dând apoi pe din afară şi udând zdravăn podeaua lăcuită.
― STĂPÂNE! strigă Bellatrix.
Convins că totul se terminase şi că Lordul Cap-de-Mort se hotărâse să fugă, Harry dădu să iasă de după statuia-străjer , însă Dumbledore urlă:
― Rămâi unde eşti, Harry!
Pentru prima dată, Dumbledore păru speriat. Harry nu înţelegea de ce: holul era gol cu excepţia lor, a lui Bellatrix, care plângea încă imobilizată sub statuia vrăjitoarei, şi a puiului de phoenix Fawkes, care cârâia slăbit pe podea...
Apoi cicatricea lui Harry explodă, iar el ştiu că murise: era o durere dincolo de orice imaginaţie, dincolo de limita îndurării...
Nu mai era pe hol, ci era ferecat în inelele unei creaturi cu ochi roşii, legat atât de strâns, încât nu mai ştia unde se termina corpul său şi unde începea cel al creaturii: erau topiţi unul în altul, legaţi de durere, şi nu avea cum să scape...
Iar atunci creatura vorbi, folosind gura lui Harry, astfel încât băiatul simţi, în toiul chinurilor, cum i se mişcă maxilarul...
― Omoară-mă acum, Dumbledore...
Orbit şi pe moarte, cu fiecare părticică din el cerând să fie eliberată, Harry simţi cum creatura îl foloseşte din nou...
― Dacă moartea este o nimica toată, Dumbledore, omoară-l pe băiat...
Să înceteze durerea, îşi zise Harry... să ne omoare... să se termine, Dumbledore... moartea e o nimica toată pe lângă asta...
Şi o să-l revăd pe Sirius...
În timp ce inima lui Harry se umplea de emoţie, inelele creaturii slăbiră, iar durerea dispăru; Harry zăcea pe burtă pe podea, nu mai avea ochelarii pe nas şi tremura ca şi când ar fi fost întins pe gheaţă, nu pe lemn...
Pe hol răsunau voci, mai multe decât ar fi trebuit... Harry deschise ochii, văzu ochelarii pe jos, lângă călcâiele statuii decapitate care îl păzise, dar care acum zăcea pe spate, fisurată şi nemişcată. Şi-i puse la ochi şi îşi ridică puţin capul pentru a descoperi nasul coroiat al lui Dumbledore la câţiva centimetri de al său.
― Eşti bine, Harry?
― Da, spuse el, tremurând atât de tare, încât nu putea să-şi ţină capul ridicat cum trebuie. Da, sunt ― unde e Cap-de-Mort, unde ― cine sunt toţi aceşti oameni ― ce s-a... ?
Atriumul era plin de oameni; podeaua reflecta flăcările verzi ca smaraldul care prinseseră viaţă în şemineurile de-a lungul peretelui, din care ieşeau o mulţime de vrăjitoare şi vrăjitori. În timp ce Dumbledore îl ridica în picioare, Harry văzu micuţele statui de aur ale spiriduşului de casă şi go¬blinului conducându-l pe Cornelius Fudge, care părea uluit.
― A fost aici! strigă un bărbat îmbrăcat într-o robă roşie cu coadă de cal, care arăta către o movilă de dărâmături de aur din partea cealaltă a holului, unde Bellatrix zăcuse imobilizată cu doar câteva clipe mai înainte. L-am văzut, domnule Fudge, jur că era Ştii-Tu-Cine, a înşfăcat-o pe femeie şi a Dispărut!
― Ştiu, Williamson, ştiu, şi eu l-am văzut! bâigui Fudge, care purta o pijama sub pelerina în dungi şi gâfâia ca şi cum ar fi fugit câţiva kilometri buni. Pe barba lui Merlin ― aici ―aici! ― în Ministerul Magiei! ― Dumnezeule mare ― pare imposibil ― pe onoarea mea ― cum se poate aşa ceva... ?
― Dacă vrei să cobori, în Departamentul Misterelor, Cor¬nelius, spuse Dumbledore ― părând mulţumit de faptul că Harry era bine şi mergând înainte, astfel încât noii veniţi înţeleseseră pentru prima oară că era acolo (câţiva îşi ridi¬cară baghetele; alţii pur şi simplu părură uimiţi; statuile spiriduşului şi goblinului aplaudară, iar Fudge tresări atât de tare, încât picioarele sale îmbrăcate în papuci părăsiră podeaua) ― vei găsi mai mulţi Devoratori ai Morţii evadaţi şi strânşi adunaţi în Camera Morţii, legaţi de o Vrajă Antidispariţie şi aşteptând să decizi ce vrei să faci cu ei.
― Dumbledore! zise Fudge, zăpăcit de uimire. Tu ― aici ― eu ― eu...
Se uită disperat în jur la Aurorii pe care îi adusese cu el şi aproape că-i veni să le strige: Prindeţi-l!
― Cornelius, sunt pregătit să mă lupt cu oamenii tăi şi să câştig, din nou! spuse Dumbledore cu o voce răsunătoare, însă acum câteva minute ai avut dovada că de un an îţi spun un mare adevăr. Lordul Cap-de-Mort s-a întors, umbli după cine nu trebuie de douăsprezece luni şi e timpul să asculţi glasul raţiunii!
― Eu... nu... păi... bolborosi Fudge, uitându-se în jur de parcă ar fi sperat că cineva avea să îi spună ce să facă.
Nefăcând-o nimeni, zise:
― Foarte bine. Dawlish! Williamson! Duceţi-vă la Departa¬mentul Misterelor şi vedeţi... Dumbledore, tu... tu trebuie să îmi spui exact... Fântâna Frăţiei Magice ― ce s-a întâmplat acolo, adăugă el pe un ton plângăreţ, uitându-se în jur la podea, unde erau acum împrăştiate bucăţi din statuile vrăji¬toarei, vrăjitorului şi centaurului.
― Putem să discutăm după ce îl trimit pe Harry înapoi la Hogwarts, spuse Dumbledore.
― Harry ― Harry Potter?
Fudge se întoarse şi se uită la Harry, care încă stătea spri¬jinit de peretele de lângă statuia căzută, care îl protejase în timpul duelului dintre Dumbledore şi Cap-de-Mort.
― El ― aici? spuse Fudge. De ce ― ce vrea să însemne asta?
― Îţi voi explica totul, repetă Dumbledore, după ce Harry se va întoarce la şcoală.
Se îndepărtă de bazin până la locul unde se afla capul de aur al vrăjitorului. Îşi îndreptă bagheta spre el şi murmură, "Portus". Capul radie o lumină albastră şi tremură zgomotos pe podeaua de lemn pentru câteva clipe, apoi deveni iar inert.
― Stai puţin, Dumbledore! spuse Fudge, în timp ce Dum¬bledore lua capul şi se întorcea cu el la Harry. Nu ai auto¬rizaţie pentru Portalul ăla! Nu poţi să faci lucruri de genul ăsta în faţa Ministrului Magiei, nu ― nu...
Vocea îi pieri când Dumbledore îi aruncă o privire care spunea totul peste ochelarii cu lentile în formă de semilună.
― Vei ordona ca Dolores Umbridge să fie îndepărtată de la Hogwarts, zise el. Le vei spune Aurorilor tăi să nu îl mai caute pe profesorul de Grijă faţă de Creaturile Magice, astfel încât acesta să se poată întoarce la lucru. Îţi dau ― Dumbledore scoase din buzunar un ceas cu douăsprezece limbi şi-i aruncă o privire ― o jumătate de oră din timpul meu în seara asta, timp în care cred că vom reuşi să înţelegem absolut tot ce s-a întâmplat aici. După asta, voi fi nevoit să mă întorc la şcoala mea. Dacă vei mai avea nevoie de ajutorul meu, eşti, desigur, mai mult decât bine venit să mă contactezi la Hogwarts. N-ai decât să-mi scrii pe adresa direcţiunii.
Fudge făcu ochii mai mari ca niciodată. Căscase gura şi chi¬pul său rotund se îmbujoră şi mai tare sub părul ciufulit, cărunt.
― Eu ― tu...
Dumbledore îi întoarse spatele.
― Ia Portalul ăsta, Harry.
Întinse capul de aur al statuii şi Harry puse mâna pe el, fără să îi mai pese ce făcea după asta sau unde se ducea.
― Ne vedem peste o jumătate de oră, spuse Dumbledore încet. Unu... doi... trei...
Harry simţi senzaţia familiară a unui cârlig care îl trase în sus. Podeaua lustruită de lemn se făcu nevăzută sub picioarele sale; Atriumul, Fudge şi Dumbledore dispărură cu toţii, iar el zbură înainte, într-un vârtej de culori şi sunete...


CAPITOLUL XXXVII
PROFEŢIA PIERDUTĂ

Picioarele lui Harry întâlniră o suprafaţă stabilă; genunchii îi tremurară puţin şi capul de aur al vrăjito¬rului căzu pe podea cu un zgomot surd. Harry se uită în jur şi văzu că nimerise în biroul lui Dumbledore.
Totul părea să se fi reparat în absenţa directorului. Instru¬mentele delicate de argint erau din nou aşezate pe mesele cu picioare fusiforme, pufăind şi huruind ca de obicei. Portretele directorilor şi ale directoarelor dormitau în ramele lor, cu capetele atârnându-le pe spate în fotolii, sau sprijinite de mar¬ginea tabloului. Harry se uită pe geam. La orizont se vedea o linie rece de un verde palid: se apropiau zorii.
Tăcerea şi pacea, sparte doar de mormăitul sau pufnitul unui portret adormit, erau insuportabile pentru el. Dacă mediul i-ar fi putut reflecta sentimentele, portretele ar fi ur¬lat de durere. Se plimbă prin biroul tăcut, frumos, respi¬rând accelerat, încercând să nu se gândească la nimic. Însă trebuia să gândească... nu exista scăpare...
Era vina lui că Sirius murise; totul era din cauza lui. Dacă el, Harry, nu ar fi fost atât de prost ca să înghită momeala lui Cap-de-Mort, dacă nu ar fi fost atât de convins că ceea ce văzuse în vis era adevărat, dacă şi-ar fi deschis mintea şi ar fi priceput că într-adevăr Cap-de-Mort, aşa cum spusese Hermione, miza pe înclinaţia lui Harry de a face pe eroul...
Era insuportabil, nu vroia să se gândească la asta, nu putea să îndure... Înăuntrul lui se căscase un gol pe care nu vroia să îl simtă sau să îl examineze; nu vroia să fie singur în spaţiul acela mare şi tăcut, nu putea să suporte...
Un tablou din spatele lui scoase un sforăit deosebit de puternic, şi o voce calmă zise:
― A... Harry Potter...
Phineas Nigellus căscă prelung, întinzându-şi braţele şi urmărindu-i pe Harry cu ochii întredeschişi, vicleni.
― Şi ce te aduce aici în primele ore ale dimineţii? spuse Phineas până la urmă. Parcă n-avea nimeni voie aici, cu excepţia directorului de drept. Sau te-a trimis Dumbledore? Ah, nu-mi spune, continuă el şi căscă zguduitor. Un alt mesaj pentru netrebnicul meu stră-strănepot?
Harry nu putu să vorbească. Phineas Nigellus nu ştia că Sirius murise, iar Harry era incapabil să-l anunţe. Ar fi însem¬nat să facă din moartea lui Sirius o certitudine ireversibilă.
Acum se mişcară alte câteva portrete. Groaza de a fi luat la întrebări îl făcu pe Harry să traverseze camera şi să pună mâna pe clanţă.
Clanţa rămase nemişcată. Harry era închis înăuntru.
― Sper că asta înseamnă, spuse vrăjitorul corpolent, cu nasul roşu, care era atârnat pe peretele din spatele biroului directorului, că Dumbledore se va înapoia în mijlocul nostru cât de curând.
Harry se întoarse. Vrăjitorul îl privea cu un mare interes. Harry încuviinţă din cap. Apăsă iar pe clanţă, dar tot degeaba.
― Ce bine, spuse vrăjitorul. A fost foarte monoton fără el, cât se poate de monoton.
Se aşeză pe scaunul ca un tron pe care fusese pictat şi îi zâmbi binevoitor lui Harry.
― Dumbledore are o părere foarte bună despre tine, aşa cum sunt sigur că ştii, spuse el pe un ton calm. O da, te preţuieşte mult.
Acum sentimentul de vină pe care-l trăia Harry deveni şi mai intens, de-a dreptul apăsător. Nu putea să suporte, nu mai era în stare să reziste... Nu se simţise niciodată atât de captiv în propriul corp, nu îşi mai dorise niciodată cu atâta ardoare să fie altcineva, oricine...
Şemineul gol izbucni în flăcări verzi ca smaraldul, făcându-l pe Harry să sară de lângă uşă cu ochii holbaţi la bărbatul care se întrupa după grilaj. În timp ce silueta înaltă a lui Dumbledore apărea din foc, vrăjitorii şi vrăjitoarele de pe pereţii din jur se treziră brusc, mulţi dintre ei strigându-i bun venit.
― Vă mulţumesc, spuse Dumbledore cu blândeţe.
La început nu se uită la Harry, ci se duse la stinghia de lângă uşă şi îl scoase dintr-un buzunar interior al robei pe Fawkes cel micuţ, urât şi lipsit de pene, pe care îl puse uşor pe stratul de cenuşă moale de sub suportul de aur pe care stătea de obicei Fawkes cel adult.
― Ei bine, Harry, spuse Dumbledore, întorcându-se în sfârşit dinspre puiul de pasăre, vei fi mulţumit să auzi că nici unul dintre colegi nu va rămâne cu afecţiuni de durată după evenimentele din această noapte.
Harry încercă să spună, "Ce bine, " dar nu reuşi să scoată nici un sunet. Dumbledore parcă îi reamintea de numărul pagubelor pe care le făcuse, şi deşi în sfârşit îl privea direct, iar expresia sa era mai degrabă binevoitoare decât acuzatoare, Harry nu suportă să îl privească în ochi.
― Doamna Pomfrey are grijă de toţi, spuse Dumbledore. Nymphadora Tonks s-ar putea să fie nevoită să rămână puţin la Sf. Mungo, dar se pare că îşi va reveni complet.
Harry dădu din cap, cu ochii aţintiţi asupra covorului din ce în ce mai deschis la culoare, pe măsură ce afară începea să se lumineze. Era convins că toate portretele din cameră ascultau cu înfrigurare fiecare cuvânt pe care îl rostea Dum¬bledore, întrebându-se unde fuseseră şi el, şi Harry, şi de ce existaseră atâţia răniţi.
― Ştiu ce simţi, Harry, spuse Dumbledore foarte încet.
― Nu este adevărat, spuse Harry.
Vocea lui se înăspri brusc, iar el se simţi cuprins de o furie incandescentă; Dumbledore habar nu avea ce simţea.
― Vezi, Dumbledore? spuse Phineas Nigellus cu viclenie. Nu trebuie niciodată să încerci să-i înţelegi pe elevi. Nu le place nici lor. Preferă să facă pe neînţeleşii, să-şi plângă singuri de milă, să fiarbă în propriul...
― Destul, Phineas, spuse Dumbledore.
Harry se întoarse cu spatele la Dumbledore şi se uită hotărât pe fereastră. Vedea stadionul de vâjthaţ în depăr¬tare. Sirius apăruse acolo o dată, deghizat într-un câine mare şi lăţos, ca să-l poată vedea pe Harry jucând... proba¬bil că venise să vadă dacă Harry era la fel de bun ca James... Harry nu îl întrebase niciodată...
― Nu e nimic ruşinos în ceea ce simţi, Harry, spuse vocea lui Dumbledore. Dimpotrivă... faptul că simţi o astfel de durere este punctul tău forte.
Harry simţi furia incandescentă debordând, arzând în golul acela îngrozitor, umplându-i de dorinţa de a-l lovi pe Dumbledore pentru calmul său şi cuvintele sale goale.
― Punctul forte, da? spuse el, cu o voce tremurătoare, în timp ce se uita cu ochii goi la stadionul de vâjthaţ. Habar nu aveţi... nu ştiţi...
― Ce nu ştiu? întrebă Dumbledore calm.
Era prea mult. Harry se întoarse, tremurând de furie.
― Nu vreau să vorbesc despre felul cum mă simt, bine?
― Harry, faptul că suferi astfel dovedeşte că eşti om! Du¬rerea asta este un lucru cât se poate de firesc pentru toţi oamenii...
― ATUNCI ― NU ― VREAU ― SĂ ― FIU ― OM! răcni Harry.
Apucă instrumentul delicat de argint de pe masa cu pi¬cioare subţiri de lângă el şi îl aruncă în partea cealaltă a came¬rei; instrumentul se izbi de perete şi se sparse în mii de bucă¬ţele. Câteva tablouri scoaseră strigăte de supărare şi de teamă, iar portretul lui Armando Dippet spuse, "Hei, uşurel!"
― NU ÎMI PASĂ! strigă Harry la ele, înşfăcând un lunoscop şi aruncându-i în şemineu. M-AM SĂTURAT, AM VĂZUT DESTULE, VREAU SĂ SCAP, VREAU SĂ SE TER¬MINE, NU ÎMI MAI PASĂ...
Apucă masa pe care stătuse instrumentul de argint şi o aruncă la rândul ei. Masa se sfărâmă şi picioarele i se rosto¬goliră în mai multe direcţii.
― Dar îţi pasă, spuse Dumbledore.
Nu tresărise şi nu făcuse nici o mişcare pentru a-l opri pe Harry să-i demoleze biroul. Expresia îi era calmă, aproape detaşată.
― Îţi pasă atât de mult, încât ai impresia că o să mori din cauza durerii pe care ţi-o pricinuieşte.
― BA NU! strigă Harry, atât de tare, încât îl fulgeră o durere în fundul gâtului, şi pentru o clipă simţi dorinţa de a se nă¬pusti spre Dumbledore, de a-l distruge şi pe el, de a vătăma acel chip de un calm straniu, de a-l scutura, de a-l răni, de a-l face să simtă o picătură din groaza dinăuntrul lui.
― O, ba da, ba da, spuse Dumbledore şi mai calm. Acum ţi-ai pierdut mama, tatăl, şi pe cel care ţi-a fost persoana cea mai apropiată după ei. Sigur că îţi pasă.
― NU ŞTIŢI CUM MĂ SIMT! răcni Harry. DUMNEAVOAS¬TRĂ ― CARE STAŢI ACOLO ― DUMNEAVOASTRĂ...
Însă cuvintele nu mai erau de ajuns, iar distrugerea lucru¬rilor nu îl mai putea ajuta; vroia să fugă, să fugă întruna, fără să se uite înapoi. Vroia să fie într-un loc unde nu mai putea să-i vadă ochii albaştri deschis uitându-se la el, şi nici figura aia bătrânească detestabil de calmă. Fugi spre uşă, înşfăcă iar clanţa şi trase de ea.
Însă uşa nu vroia să se deschidă.
Harry se întoarse spre Dumbledore.
― Daţi-mi drumul, spuse el, tremurând din cap până în pi¬cioare.
― Nu, spuse Dumbledore potolit.
Pentru câteva clipe, se uitară unul la altul.
― Daţi-mi drumul, spuse Harry din nou.
― Nu, repetă Dumbledore.
― Dacă nu îmi daţi drumul ― dacă mă ţineţi aici ― dacă nu mă lăsaţi să...
― Chiar te rog, distruge-mi în continuare lucrurile, spuse Dumbledore senin. Îndrăznesc să spun că şi-aşa am prea multe.
Ocoli biroul şi se aşeză, privindu-l pe Harry.
― Daţi-mi drumul, spuse Harry din nou, pe o voce aproape la fel de rece şi de calmă ca a lui Dumbledore.
― Nu înainte să spun ce am de spus, zise Dumbledore.
― Credeţi... credeţi că vreau să... credeţi că dau... NU ÎMI PASĂ CE AVEŢI DE SPUS! răcni Harry. Nu vreau să aud nimic din ce aveţi de spus!
― O vei face, spuse Dumbledore pe acelaşi ton. Pentru că nu eşti nici pe departe atât de supărat pe mine pe cât ar tre¬bui să fii. Dacă m-ai ataca, aşa cum ştiu că eşti pe cale să faci, mi-aş dori să o fi meritat pe deplin.
― Despre ce vorbiţi... ?
― Este vina mea că a murit Sirius, spuse Dumbledore clar. Sau mai bine zis, este aproape numai vina mea ― nu voi fi atât de arogant încât să îmi asum responsabilitatea pentru tot. Sirius a fost un om curajos, isteţ şi energic, şi astfel de oameni nu se mulţumesc să stea acasă, ascunzându-se, când simt că alţii sunt în pericol. Cu toate acestea, nu ar fi trebuit să crezi nici o clipă că era nevoie să te duci la Departa¬mentul Misterelor în seara asta. Dacă aş fi fost sincer cu tine, Harry, aşa cum ar fi trebuit, ai fi ştiut de mult de încer¬carea lui Cap-de-Mort de a te ademeni în Departamentul Misterelor, şi nu te-ar mai fi păcălit nimeni ca să mergi acolo. Iar Sirius nu ar fi trebuit să vină după tine. Vina este a mea şi numai a mea.
Harry încă avea mâna pe clanţă, fără să-şi dea seama. Îl privea pe Dumbledore, cu respiraţia tăiată, ascultând şi înţe¬legând cu mare greutate ce i se spunea.
― Te rog să iei loc, zise Dumbledore, cu aerul că rostise un ordin, nu o rugăminte.
Harry ezită, apoi traversă încet camera, plină acum de rotiţe zimţate din argint şi de bucăţi de lemn, aşezându-se vizavi de Dumbledore.
― Să înţeleg, spuse Phineas Nigellus din stânga lui Harry, că stră-strănepotul meu ― ultimul ― a murit?
― Da, Phineas, spuse Dumbledore.
― Nu pot să cred, zise Phineas răstit.
Harry întoarse capul la timp ca să îl vadă pe Phineas plecând cu paşi mari din tablou şi ştiu că se dusese să-şi viziteze celălalt lăcaş din Casa Cumplită. Avea să treacă, poate, din portret în portret, strigându-l pe Sirius prin toată casa...
― Harry, îţi datorez o explicaţie, spuse Dumbledore. Ex¬plicaţia greşelilor unui om bătrân. Căci, vezi tu, ceea ce am făcut sau nu are toate trăsăturile neajunsurilor bătrâneţii. Tinereţea nu poate şti cum gândeşte şi cum simte bătrâ¬neţea. Dar bătrânii sunt vinovaţi dacă uită cum e să fii tânăr... şi se pare că eu am cam uitat în ultimul timp...
Acum soarele era deja pe cer; pe deasupra munţilor se întindea o margine de un portocaliu orbitor şi cerul deve¬nise incolor şi luminos. Lumina se revărsă peste Dumble¬dore, peste sprâncenele şi barba sa argintie, peste ridurile săpate adânc pe chipul său.
― Am bănuit, acum cincisprezece ani, spuse Dumbledore, când am văzut cicatricea de pe fruntea ta, ce ar putea să însemne. Am bănuit că ar putea fi indiciul unei legături între tine şi Cap-de-Mort.
― Mi-aţi mai spus asta, domnule profesor, spuse Harry scurt. Nu îi păsa dacă era nepoliticos. Nu prea îi mai păsa de nimic.
― Da, spuse Dumbledore, cu părere de rău. Da, dar vezi tu, tot de-aici trebuie să încep. Pentru că, la scurt timp după ce ai revenit în lumea magică, s-a dovedit că aveam dreptate şi că cicatricea te avertiza când se apropia Cap-de-Mort de tine sau când avea sentimente puternice.
― Ştiu, spuse Harry plictisit.
― Şi această abilitate a ta ― de a detecta prezenţa lui Cap-de-Mort, chiar şi deghizat, şi de a şti ce simte când are trăiri puternice ― a devenit tot mai pronunţată de când Cap-de-Mort s-a întors în propriul trup şi şi-a recăpătat puterile în întregime.
Harry nu se obosi să mai încuviinţeze din cap. Ştia deja toate astea.
― De curând, spuse Dumbledore, am început să mă îngri¬jorez că s-ar putea ca el, Cap-de-Mort, să îşi dea seama de existenţa acestei legături dintre voi. Şi într-adevăr, iată că a sosit momentul în care ai pătruns atât de mult în mintea şi în gândurile sale, încât ţi-a simţit prezenţa. Mă refer, desi¬gur, la noaptea când ai fost martorul atacului asupra dom¬nului Weasley.
― Da, mi-a zis Plesneală, murmură Harry.
― Domnul profesor Plesneală, Harry, îl corectă Dumble¬dore încet. Dar nu te-ai întrebat de ce nu ţi-am explicat eu însumi? De ce nu ţi-am predat eu Occlumanţie? De ce nici măcar nu m-am uitat la tine luni întregi?
Harry îşi ridică privirea. Acum văzu că Dumbledore părea trist şi obosit.
― Ba da, îngăimă el. Ba da, m-am întrebat.
― Vezi tu, continuă Dumbledore, am crezut că nu avea să treacă mult timp până când Cap-de-Mort avea să încerce să intre cu forţa în mintea ta, să te manipuleze şi să-ţi canalizeze greşit gândurile. N-am vrut să-i dau o mână de ajutor. Eram sigur că, dacă ar fi realizat care era relaţia dintre noi ― sau cum arătase cândva, mai apropiată decât cea dintre director şi elev ― ar fi profitat de acest prilej ca să te pună să mă spionezi. M-am temut de scopurile în care te-ar fi folosit, de faptul că ar fi putut încerca să te controleze. Harry, cred că am avut toate motivele să cred că s-ar fi folosit de tine în felul acesta. În rarele ocazii când am intrat în contact, mi s-a părut că am văzut ceva din el reflectându-se în ochii tăi...
Harry îşi aduse aminte de senzaţia că un şarpe adormit se înălţase în el, pregătit de atac, în acele momente când lui şi lui Dumbledore li se întâlniseră privirile.
― Controlul exercitat de Cap-de-Mort asupra ta, aşa cum s-a dovedit astă-seară, nu ar fi însemnat distrugerea mea, ci a ta. A sperat, atunci când a intrat în tine pentru scurt timp, că te voi sacrifica. Aşa că vezi tu, am încercat, îndepărtându-mă de tine, să te protejez, Harry. Greşeala unui om bătrân...
Oftă adânc. Harry ascultă tot ce i se spunea. Ar fi fost foarte bine să afle toate astea cu câteva luni în urmă, dar acum erau neînsemnate, prin comparaţie cu drama pierderii lui Sirius; nu mai conta nimic din toate astea...
― Sirius mi-a spus că l-ai simţit pe Cap-de-Mort trezindu-se în tine în aceeaşi noapte când ai avut viziunea despre atacul domnului Weasley. Mi-am dat seama imediat că se adeverea lucrul de care îmi era cel mai teamă: Cap-de-Mort realizase că putea să se folosească de tine. Încercând să te înarmez contra asaltului său asupra minţii tale, am aranjat să iei ore de Occlumanţie cu domnul profesor Plesneală.
Făcu o pauză. Harry privi cum lumina zilei, care acum aluneca uşor peste suprafaţa lustruită a biroului lui Dumbledore, sclipi pe o călimară de argint şi pe o frumoasă pană roşie. Îşi dădea seama că toate portretele din jurul lor erau treze şi ascultau înfrigurate explicaţia lui Dumbledore; auzea din când în când cum le foşneau robele, cum îşi dregeau vocile. Phineas Nigellus nu se întorsese încă...
― Domnul profesor Plesneală a descoperit, continuă Dumbledore, că de câtva timp visai uşa care dă spre Departamentul Misterelor. Cap-de-Mort, desigur, fusese obsedat de posibilitatea de a auzi profeţia încă de când şi-a recăpătat corpul; când se gândea la uşă, te gândeai şi tu, deşi nu ştiai ce însemna asta. Şi tot atunci l-ai văzut pe Rookwood, care lucra în Departamentul Misterelor înainte să fie arestat, spunându-i lui Cap-de-Mort ceea ce ştiuse dintotdeauna ― că profeţiile ţinute în Ministerul Magiei sunt foarte bine păzite. Doar oamenii la care se referă aceste profeţii le pot lua de pe rafturi fără să înnebunească: în acest caz, ori trebuia să intre însuşi Cap-de-Mort în Ministerul Magiei, şi să rişte să se deconspire în sfârşit, ori trebuia să te duci tu în locul lui. Cunoştinţele de Occlumanţie au devenit o problemă şi mai presantă.
― Dar nu am avut aşa ceva, murmură Harry.
O spuse cu voce tare, ca să încerce să scape de vina pe care o simţea: mărturisirea trebuia să uşureze apăsarea îngrozitoare care îi strângea inima.
― Nu am exersat, nu m-am obosit, aş fi putut să mă împiedic eu însumi să mai am visele alea, Hermione mi-a tot spus să o fac, iar dacă aş fi făcut-o, nu ar fi putut niciodată să îmi arate unde să mă duc, şi Sirius nu ar fi... Sirius nu ar fi...
Harry se simţi stăpânit de nevoia de a se justifica, de a explica...
― Am încercat să văd dacă Sirius chiar fusese prins, m-am dus în biroul lui Umbridge, am vorbit cu Kreacher prin foc şi el mi-a spus să Sirius nu era acolo, mi-a zis că plecase!
― Kreacher a minţit, spuse Dumbledore calm. Nu tu îi eşti stăpân, a putut să te mintă fără să fie nevoie să se pedepsească. Kreacher a vrut să te duci la Ministerul Magiei.
― M-a... m-a trimis acolo cu bună ştiinţă?
― A, da. Mă tem că Kreacher este slugă la doi stăpâni de luni de zile.
― Cum? spuse Harry nedumerit. Nu a ieşit de ani întregi din Casa Cumplită.
― Kreacher a profitat de prilejul care i-a fost oferit înainte de Crăciun, spuse Dumbledore, când Sirius se pare că i-a strigat să iasă afară. A ascultat întocmai ce i-a spus Sirius şi a interpretat totul drept un ordin de a părăsi casa. A plecat la singurul membru al familiei Black pe care îl mai respec¬ta... la verişoara lui Black, Narcissa, sora lui Bellatrix şi soţia lui Lucius Reacredinţă.
― De unde ştiţi toate astea? spuse Harry.
Inima îi bătea foarte tare. Îi era rău. Îşi aminti cum îşi făcuse griji din cauza ciudatei absenţe a lui Kreacher pe perioada Crăciunului, îşi aminti cum apăruse în pod...
― Kreacher mi-a spus totul astă-seară, zise Dumbledore. Vezi tu, când i-ai dat domnului profesor Plesneală avertis¬mentul acela încifrat, şi-a dat seama că avuseseşi o viziune cu Sirius captiv la Departamentul Misterelor. El, ca şi tine, a încercat să-l contacteze pe Sirius imediat. Ar trebui să îţi explic că membrii Ordinului Phoenix au metode de comu¬nicare mult mai demne de încredere decât focul din biroul lui Dolores Umbridge. Domnul profesor Plesneală a descoperit că Sirius era în viaţă şi în siguranţă în Casa Cumplită. Însă, după ce nu te-ai întors din călătoria în Pădure cu Dolores Umbridge, domnul profesor Plesneală a ajuns la concluzia că încă mai credeai că Sirius era prizonierul Lordului Cap-de-Mort. A alertat imediat anumiţi membri ai Ordinului.
Dumbledore oftă adânc şi continuă:
― Alastor Moody, Nymphadora Tonks, Kingsley Shacklebolt şi Remus Lupin erau la Sediu când a luat legătura cu ei. Toţi au căzut de acord să îţi vină imediat în ajutor. Domnul profesor Plesneală i-a cerut lui Sirius să rămână în urmă, pen¬tru că avea nevoie de cineva care să stea la sediu şi să-mi spună ce se întâmplase. Trebuia să sosesc şi eu acolo cât mai repede. Între timp, domnul profesor Plesneală, intenţiona să te caute în Pădure. Dar Sirius nu a dorit să rămână în urmă, în timp ce ceilalţi au plecat în căutarea ta. I-a dat lui Kreacher sarcina de a-mi spune tot ce se întâmplase. Şi exact aşa a fost. Când am sosit la Casa Cumplită, la scurt timp după ce plecaseră toţi spre Minister, Spiriduşul a fost cel care mi-a spus ― tăvălin¬du-se pe jos de râs ― unde se dusese Sirius.
― Râdea? spuse Harry cu o voce albă.
― O, da, zise Dumbledore. Vezi tu, Kreacher nu a putut să ne trădeze în totalitate. Nu este păstrătorul secretelor pentru Ordin, dar nu a putut să-i spună familiei Reacredinţă unde eram, sau să le divulge vreunul dintre planurile confi¬denţiale ale Ordinului, pe care îi era interzis să le dezvăluie. Era legat de asemenea vrăji, cu alte cuvinte, nu putea să nu asculte un ordin direct al stăpânului său, Sirius. Dar i-a dat Narcissei informaţii aparent preţioase pentru Cap-de-Mort, şi totuşi, probabil că aveau un sâmbure de adevăr, din moment ce Sirius i-a interzis să le repete.
― Cum ar fi? spuse Harry.
― Cum ar fi faptul că persoana la care Sirius ţinea cel mai mult din lume erai tu, spuse Dumbledore încet. Cum ar fi faptul că-l priveai ca pe un tată şi deopotrivă ca pe un frate. Desigur, Cap-de-Mort ştia deja că Sirius făcea parte din Ordin şi că tu aflaseşi unde era ― dar informaţia primită de la Kreacher l-a făcut să-şi dea seama că singura persoană pentru care ai fi făcut orice ca să o salvezi era Sirius Black.
Buzele lui Harry erau reci şi amorţite.
― Deci... când l-a întrebat pe Kreacher dacă Sirius era acolo în seara asta...
― Soţii Reacredinţă ― fără îndoială, conform instrucţiu¬nilor lui Cap-de-Mort ― îi spuseseră că trebuia să găsească un mod de a-l ţine departe pe Sirius după ce avuseseşi vi¬ziunea torturării lui. Atunci, dacă ai fi vrut să vezi dacă Sirius era acasă, Kreacher te-ar fi împins pe o pistă falsă. Kreacher l-a rănit ieri pe Buckbeak, Hipogriful, şi, în clipa în care ai apărut în foc, Sirius era sus şi avea grijă de el.
Harry simţi că nu mai avea aer; respiraţia îi era rapidă şi întretăiată.
― Iar Kreacher v-a spus toate astea... şi a râs? întrebă el răguşit.
― Nu a vrut să îmi spună, zise Dumbledore. Însă eu însumi sunt un practicant destul de bun al Legilimanţiei ca să ştiu când sunt minţit şi... l-am convins să îmi spună toată povestea, înainte să plec spre Departamentul Misterelor.
― Şi, şopti Harry, cu pumnii încleştaţi şi reci pe genunchi, şi Hermione ne tot spunea să fim drăguţi cu el...
― Şi avea dreptate, Harry, spuse Dumbledore. L-am aver¬tizat pe Sirius când ne-am stabilit sediul în Casa Cumplită că Kreacher trebuie tratat cu bunătate şi respect. I-am spus de asemenea că poate fi un pericol pentru noi. Nu cred că Sirius m-a luat în serios, sau că l-a privit vreodată pe Kreacher ca pe o fiinţă cu sentimente măcar apropiate de cele omeneşti...
― Să nu cumva să daţi vina ― să nu vorbiţi aşa de Sirius...
Lui Harry i se tăie respiraţia; nu mai putea să spună cuvintele cum trebuia; însă furia care i se calmase pentru scurt timp se aprinse iar în el: nu avea să îl lase pe Dumble¬dore să îl critice pe Sirius.
― Kreacher este un mincinos mizerabil, a meritat...
― Kreacher este ceea ce l-au făcut vrăjitorii să fie, Harry, spuse Dumbledore. Da, trebuie compătimit. Existenţa sa a fost la fel de nefericită ca a prietenului tău, Dobby. A fost obligat să îl asculte pe Sirius, pentru că Sirius era ultimul membru al familiei al cărei sclav era, însă nu avea senti¬mente de loialitate adevărată faţă de el. Şi oricare ar fi defectele lui Kreacher, trebuie să recunoaştem că Sirius nu i-a făcut în nici un fel viaţa mai uşoară...
― NU VORBIŢI AŞA DE SIRIUS! strigă Harry.
Era din nou în picioare, pregătit să se năpustească asupra lui Dumbledore, care era evident că nu înţelesese, cât de curajos fusese Sirius şi cât de mult suferise...
― Dar Plesneală? se răsti Harry. De el nu spuneţi nimic, nu? Când i-am zis că Sirius fusese prins de Cap-de-Mort, a râs de mine batjocoritor, ca de obicei...
― Harry, ştii că domnul profesor Plesneală nu avea încotro şi trebuia să pretindă că nu te lua în serios, de faţă cu Dolores Umbridge, spuse Dumbledore calm. Însă, aşa cum ţi-am expli¬cat, a informat Ordinul cât de repede a putut în privinţa celor spuse de tine. El a fost cel care a dedus unde plecaseşi când nu te-ai întors din Pădure. Şi tot el a fost cel care i-a dat doam¬nei profesoare Umbridge un Veritaserum fals, când a încercat să te oblige să îi spui unde era Sirius.
Harry se răzvrăti în sinea lui. Simţea o plăcere sălbatică să dea vina pe Plesneală, i se părea că îi uşura senzaţia îngro¬zitoare de vină şi vroia să îl audă pe Dumbledore fiind de acord cu el.
― Plesneală... Plesneală l-a... l-a întărâtat pe Sirius din cauza faptului că stătea în casă... l-a făcut să pară laş...
― Sirius era mult prea bătrân şi isteţ ca să se lase atins de asemenea tachinări neînsemnate, spuse Dumbledore.
― Plesneală nu mi-a mai predat Occlumanţie! se răsti Harry. M-a dat afară din birou!
― Sunt conştient de asta, spuse Dumbledore grav. Am spus deja că a fost o greşeală că nu ţi-am predat eu însumi, deşi la momentul respectiv eram sigur că nimic nu ar fi putut să fie mai periculos decât să îţi deschid mintea şi mai larg pentru Cap-de-Mort, în timp ce erai în prezenţa mea...
― Plesneală a agravat lucrurile, cicatricea mă durea întot¬deauna mai rău după orele cu el...
Harry îşi aminti ce spusese Ron referitor la asta şi con¬tinuă vehement.
De unde ştiţi că nu încerca să mă pregătească pentru Cap-de-Mort, ca să-i fie mai uşor să pătrundă în...
― Am încredere în Severus Plesneală, spuse Dumbledore simplu. Însă am uitat ― o altă greşeală a unui om bătrân ―că unele răni sunt mult prea adânci ca să se poată vindeca. Am crezut că domnul profesor Plesneală va putea să îşi înfrângă sentimentele faţă de tatăl tău ― şi m-am înşelat.
― Şi e corect? strigă Harry, ignorând chipurile scanda¬lizate şi bombănelile dezaprobatoare ale portretelor de pe pereţi. E corect ca Plesneală să îl urască pe tatăl meu, dar nu e corect ca Sirius să îl urască pe Kreacher?
― Sirius nu îl ura pe Kreacher, zise Dumbledore. Îl privea ca pe un servitor care nu merita prea mare interes sau atenţie. Indiferenţa şi ignoranţă produc de obicei mult mai multe pagube decât antipatia directă... Fântâna pe care am distrus-o astă-seară simboliza o minciună. Noi, vrăjitorii, ne maltratăm tovarăşii şi abuzăm de ei de mult prea mult timp, iar acum culegem roadele a ceea ce am sădit.
― DECI, SIRIUS A MERITAT CE A PĂŢIT, DA? strigă Harry.
― Nu am spus asta, şi nici nu mă vei auzi spunând-o vreodată, răspunse Dumbledore încet. Sirius nu a fost un om crud, era bun cu spiriduşii de casă în general. Nu îl iubea deloc pe Kreacher, pentru că era amintirea vie a casei pe care Sirius a detestat-o.
― Da, a detestat-o! spuse Harry, cu o voce spartă, întor¬cându-se cu spatele la Dumbledore şi îndepărtându-se.
Acum soarele strălucea cu putere în cameră şi ochii tuturor portretelor îl urmăreau mergând, fără să îşi dea seama ce făcea, fără să vadă biroul.
― L-aţi pus să stea închis în casa aceea şi nu i-a plăcut, de asta a vrut să iasă astă-seară...
― Încercam să-l ţin pe Sirius în viaţă, spuse Dumbledore încet.
― Oamenilor nu le place să stea închişi! spuse Harry mâ¬nios. Pe mine m-aţi ţinut închis toată vara trecută...
Dumbledore închise ochii şi îşi acoperi faţa cu mâinile sale cu degete lungi. Harry îl urmări, însă acest semn atipic de oboseală, de tristeţe sau de ce-o fi fost din partea lui Dumbledore nu îl impresionă deloc. Din contră, se simţi şi mai supărat din cauză că Dumbledore dădea semne de slăbi¬ciune. Nu trebuia să fie slab când Harry vroia să ţipe la el.
Dumbledore îşi lăsă mâinile în jos şi îl urmări pe Harry pe deasupra ochelarilor în formă de semilună.
― Harry, a sosit timpul să îţi mărturisesc ceea ce ar fi tre¬buit să-ţi spun cu cinci ani în urmă. Te rog să iei loc. Îţi voi spune totul. Nu îţi cer decât puţină răbdare. Vei avea ocazia să strigi la mine ― să faci orice vei dori ― după ce voi ter¬mina. Nu te voi opri.
Harry se uită urât la el pentru o clipă, apoi se instală din nou pe scaunul de vizavi de Dumbledore şi aşteptă.
Dumbledore se uită pentru o clipă la domeniul însorit de dincolo de fereastră, apoi îşi întoarse ochii spre Harry şi zise:
― Cu cinci ani în urmă ai sosit la Hogwarts, Harry, fiind teafăr şi în siguranţă, aşa cum plănuisem şi intenţionasem. Mă rog, nu chiar teafăr. Suferiseşi. Ştiam că aşa se va întâm¬pla, când te-am lăsat pe pragul mătuşii şi unchiului tău. Ştiam că te condamnam la zece ani sumbri şi grei.
Făcu o pauză. Harry nu spuse nimic.
― M-ai putea întreba ― şi pe bună dreptate ― de ce a tre¬buit să fie aşa. De ce nu te-ar fi putut primi o familie de vrăjitori? Multe ar fi fost foarte dornice să o facă, ar fi fost onorate şi încântate să te crească exact ca pe fiul lor. Răs¬punsul este că prioritatea mea a fost să te ţin în viaţă. Erai într-un pericol mult mai mare decât observaseră ceilalţi. Cap-de-Mort fusese biruit cu câteva ore în urmă, însă adep¬ţii săi ― dintre care mulţi sunt aproape la fel de răi ca el ―erau încă în libertate, furioşi, disperaţi şi violenţi. Am fost nevoit să iau o hotărâre, gândindu-mă şi la viitorul apropi¬at. Oare credeam că dispariţia lui Cap-de-Mort era defini¬tivă? Nu. Nu ştiam dacă aveau să treacă zece, douăzeci sau cincizeci de ani înainte să se întoarcă, dar eram sigur că o va face, şi, de asemenea, cunoscându-l bine, eram sigur că nu se va linişti până nu te va omorî. Ştiam că, poate, cunoştinţele magice ale lui Cap-de-Mort erau mai complexe decât ale oricărui vrăjitor în viaţă. Ştiam chiar că era improbabil ca cele mai ample şi puternice vrăji şi farmece de protecţie să fie invincibile, chiar dacă avea să îşi recapete cândva puterile în întregime. Însă ştiam şi care erau punctele slabe al lui Cap-de-Mort. Aşa că am luat o hotărâre. Tu aveai să fii protejat de o magie străveche, pe care el o cunoaşte, o dispreţuieşte şi, drept urmare, a subestimat-o întotdeauna ― plătind pentru asta. Mă refer, desigur, la fap¬tul că mama ta a murit ca să te salveze. Ţi-a dat o protecţie de durată la care el nu se aşteptase niciodată, o protecţie pe care o ai în sânge chiar şi-n ziua de azi. În consecinţă, m-am încrezut în sângele mamei tale. I te-am dus surorii ei, sin¬gura rudă în viaţă.
― Nu mă iubeşte, spuse Harry imediat. Nu dă doi bani pe...
― Însă te-a primit, i-o tăie Dumbledore. Poate a fost ran¬chiunoasă, mânioasă fără voia ei, sau nefericită, dar te-a primit şi, făcând-o, a pecetluit vraja pe care o aruncasem asupra ta. Sacrificiul mamei tale a făcut din legătura de sânge cea mai puternică pavăză pe care ţi-o puteam da.
― Tot nu...
― Atâta timp cât tu poţi numi casă locul unde sălăşluieşte sângele mamei tale, Cap-de-Mort nu se poate atinge de tine şi nu poate să îţi facă rău. El i-a vărsat sângele, dar trăieşte în continuare în tine şi în sora ei. Sângele ei a devenit refugiul tău. Trebuie să te întorci acolo o dată pe an, dar atâta timp cât mai poţi numi locul acela casă, atâta timp cât eşti acolo, nu îţi poate face rău. Mătuşa ta ştie asta. I-am explicat ce făcusem în scrisoarea pe care i-am lăsat-o, lângă tine, pe prag. Ştie că faptul că te-a găzduit a fost lucrul care te-a ţinut în viaţă în ultimii cincisprezece ani.
― Staţi, spuse Harry. Staţi puţin.
Îşi îndreptă spatele, uitându-se fix la Dumbledore.
― Dumneavoastră aţi trimis Urlătoarea aia. I-aţi spus să îşi amintească... era vocea dumneavoastră...
― M-am gândit, zise Dumbledore, aplecându-şi puţin capul, că avea nevoie să îşi amintească de pactul pe care îl acceptase când te-a primit. Am bănuit că atacul Dementorilor ar fi putut să o facă să realizeze pericolele pe care le implica faptul că erai fiul ei adoptiv.
― Aşa a fost, spuse Harry încet. Mă rog, mai mult pe unchiul meu decât pe ea. A vrut să mă dea afară, însă după ce a sosit Urlătoarea a spus că trebuia să rămân.
Se uită o clipă la podea, apoi zise:
― Dar ce legătură are asta cu...
Nu putu să rostească numele lui Sirius.
― Apoi, cu cinci ani în urmă, continuă Dumbledore, de parcă nu s-ar fi întrerupt din povestit, ai sosit la Hogwarts, mai puţin fericit şi îngrijit decât aş fi vrut, însă viu şi sănă¬tos. Nu erai un prinţişor răsfăţat, dar te prezentai normal, date fiind condiţiile. Până în momentul acela, planul func¬ţionase bine. Şi apoi... ei bine, cred că-ţi aminteşti de eveni¬mentele din primul tău an la Hogwarts la fel de limpede ca mine. Te-ai dovedit la înălţimea provocării pe care ai avut-o de înfruntat şi mai curând ― mult mai curând ― decât anticipasem, te-ai trezit faţă în faţă cu Cap-de-Mort. Ai supravieţuit iar. Ai făcut mai mult de atât. I-ai întârziat recăpătarea puterii şi a forţei depline. Te-ai luptat bărbăteşte. Am fost... mai mândru de tine decât poţi să îţi spun. Şi totuşi, planul acesta minunat al meu avea o fisură, spuse Dumbledore. O fisură despre care ştiam, chiar de atunci, că va strica totul. Şi totuşi, ştiind cât era de important ca planul meu să reuşească, mi-am spus că nu voi permite să fie distrus de această fisură. Numai eu puteam să o împiedic, aşa că numai eu trebuia să fiu tare. Asta a fost primul meu test, când erai în aripa spitalului, slăbit după lupta cu Cap-de-Mort.
― Nu înţeleg ce spuneţi, zise Harry.
― Nu mai ţii minte că m-ai întrebat, în timp ce erai în aripa spitalului, de ce a încercat Cap-de-Mort să te omoare când erai bebeluş?
Harry încuviinţă din cap.
― Oare ar fi trebuit să-ţi spun atunci?
Harry se uită fix în ochii albaştri ai lui Dumbledore şi nu spuse nimic, însă inima începu să-i bată năvalnic.
― Nu vezi încă fisura din plan? Nu... poate că nu. Ei bine, după cum ştii, am hotărât să nu îţi răspund. La unsprezece ani, mi-am zis, erai mult prea mic pentru a şti. Nu inten¬ţionasem niciodată să îţi spun la vârsta asta. Ar fi fost prea mult pentru tine să afli atât de repede. Ar fi trebuit să recunosc de atunci semnele pericolului. Ar fi trebuit să mă întreb de ce nu mă simţeam mai tulburat de faptul că îmi puseseşi deja întrebarea la care ştiam că va trebui să îţi dau, într-o zi, un răspuns îngrozitor. Ar fi trebuit să fi recunos¬cut că eram prea fericit la gândul că nu trebuia să o fac în ziua aceea... erai prea mic, mult prea mic. Şi aşa am ajuns în al doilea an al tău la Hogwarts. Din nou ai înfruntat provocări pe care nu le-au cunoscut nici măcar unii vrăjitori adulţi; din nou te-ai descurcat mai bine decât mi-aş fi putut imagina. Însă nu m-ai mai întrebat de ce ţi-a lăsat Cap-de-Mort acel semn. Am vorbit despre cicatricea ta, o da... am fost foarte, foarte aproape de acest subiect. Dar de ce nu ţi-am spus totul? Ei bine, mi s-a părut că la doisprezece ani, era încă prea devreme ca să primeşti o asemenea infor¬maţie, ţi-am permis să pleci de lângă mine, pătat de sânge, extenuat, dar vesel, şi dacă am avut o cât de mică nelinişte fiindcă nu ţi-am spus-o atunci, cu timpul s-a estompat. Ştii, încă erai foarte mic şi nu mi-a venit să-ţi stric noapte aia de triumf... Acum o vezi, Harry? Vezi fisura din planul meu măreţ? Căzusem în capcana pe care o prevăzusem, pe care îmi spusesem că puteam şi trebuia s-o evit.
― Nu înţe...
― Am ţinut prea mult la tine, spuse Dumbledore simplu. Am ţinut mai mult la fericirea ta decât la dezvăluirea adevă¬rului, mai mult la pacea ta sufletească decât la planul meu, mai mult la viaţa ta decât la vieţile care ar fi putut să se piardă, dacă planul meu eşua. Cu alte cuvinte, am acţionat exact aşa cum se aşteaptă Cap-de-Mort să acţionăm noi, proştii care iubesc. Exis¬tă vreun mod de apărare? Îl provoc să o facă pe oricine te-a ur¬mărit cum te-am urmărit eu ― şi te-am urmărit mai îndeaproa¬pe decât ţi-ai imaginat. Oricum, suferise şi deja prea mult. Ce îmi păsa dacă numeroşi oameni şi creaturi fără chip sau fără nume erau măcelărite într-un viitor imprecis, atâta timp cât în prezent erai viu, teafăr şi fericit? Nu visasem niciodată că voi avea de-a face cu o asemenea persoană. Şi iată că am ajuns în anul trei. Am urmărit de la distanţă cum te-ai luptat să-i înde¬părtezi pe Dementori, cum l-ai găsit pe Sirius, cum ai aflat cine era şi cum l-ai salvat. Să îţi fi spus atunci, când îţi smulseseşi tri¬umfător naşul din ghearele Ministerului? Însă acum, la vârsta de treisprezece ani, scuzele mi se împuţinau. Deşi erai mic, te dovediseşi excepţional. Aveam conştiinţa încărcată, Harry. Ştiam că momentul trebuia să vină cât de curând... Însă anul trecut ai ieşit din labirint, după ce priviseşi cum murise Cedric Diggory, după ce tu însuşi scăpaseşi cu viaţă ca prin urechile acului... Şi tot nu ţi-am spus, deşi ştiam, acum că se întorsese Cap-de-Mort, că trebuia să o fac în curând. Acum însă, în seara asta, ştiu că eşti pregătit să afli ceea ce ţi-am ascuns atât de mult timp, pentru că ai dovedit că era bine să-ţi fi transmis povara asta mai din timp. Singura mea apărare este asta. Te-am urmă¬rit cum te-ai luptat cu mai multe poveri decât oricare alt elev care a trecut vreodată prin această şcoală şi nu mi-a venit să mai adaug una ― cea mai mare dintre toate.
Harry aşteptă, dar Dumbledore nu vorbi.
― Tot nu înţeleg.
― Cap-de-Mort a încercat să te omoare când erai mic din cauza unei profeţii făcute la scurt timp înainte de naşterea ta. Ştia că profeţia fusese făcută, deşi nu-i cunoştea tot conţinutul. A vrut să te omoare când erai încă bebeluş, crezând că ar fi îndeplinit firul profeţiei. A descoperit că se înşelase, când blestemul menit să te omoare pe tine s-a întors asupra lui. Şi astfel, de când şi-a recăpătat trupul, şi mai ales după ce ai scă¬pat ca prin minune de el anul trecut, a luat hotărârea de a auzi profeţia până la capăt. Aceasta este arma pe care a căutat-o atât de asiduu de când s-a întors: să afle cum să te distrugă.
Soarele răsărise acum în toată puterea cuvântului: biroul lui Dumbledore era scăldat în el. Cutia de sticlă în care se afla sabia lui Godric Cercetaş scânteia albă şi opacă, frag¬mentele instrumentului pe care Harry îl aruncase pe jos străluceau ca nişte picături de ploaie, iar în spatele lui puiul Fawkes ciripea încet în cuibul său de cenuşă.
― Profeţia s-a făcut ţăndări, spuse Harry în gol. Îl trăgeam pe Neville în sus pe lojile din... din camera unde era arcada, i-am rupt roba şi a căzut...
― Obiectul care s-a făcut ţăndări a fost doar înregistrarea profeţiei, păstrată de Departamentul Misterelor. Însă pro¬feţia a fost făcută cuiva, iar acea persoană poate să şi-o amin¬tească perfect.
― Cine a auzit-o? întrebă Harry, deşi simţi că ştia deja răspunsul.
― Eu, spuse Dumbledore. Am auzit-o într-o seară rece, umedă, cu şaisprezece ani în urmă, într-o cameră de la etaj din hanul "Capul de mistreţ". Intrasem acolo ca să mă întâl¬nesc cu cineva care se înscrisese pentru postul de profesor de Preziceri despre Viitor, deşi materia în sine nu se potrivea deloc cu preferinţele şi ideile mele. Însă candidata era stră-strănepoata unei clarvăzătoare foarte renumite, foarte talentate, şi mi s-a părut că era o chestiune de bun-simţ să mă întâlnesc cu ea. Am fost dezamăgit. Mi se părea că nu avea strop de talent. I-am spus, sper că politicos, că nu o vedeam potrivită pentru post. M-am întors să plec.
Dumbledore se ridică şi trecu pe lângă Harry, ducându-se la dulăpiorul negru de lângă stinghia lui Fawkes. Se aplecă, trase zăvorul şi luă dinăuntru ligheanul de piatră, nu tocmai adânc, incrustat cu rune pe margini, în care Harry îşi văzuse tatăl necăjindu-l pe Plesneală. Dumbledore se întoarse la birou, puse Pensivul pe el, şi ridică bagheta la tâmplă. Din ea scoase nişte fire de gânduri argintii, ca de borangic, şi le puse în bazin. Se aşeză iar la birou şi privi pentru o clipă cum gândurile sale se învârt şi plutesc în Pensiv. Apoi, cu un oftat, ridică bagheta şi atinse cu vârful suprafaţa argintie.
Dinăuntru se ridică o siluetă înfăşurată în şaluri, cu ochii extrem de măriţi în spatele ochelarilor, care se întoarse uşor, cu picioarele în bazin. Însă când Sybill Trelawney vorbi, nu o făcu pe vocea ei obişnuită, eterică, mistică, ci pe un ton aspru, răguşit, cum Harry o mai auzise vorbind cu o altă ocazie:
― Cel care are puterea de a-l birui pe Lordul Întunecat se apropie... născut din neantul celor care l-au înfruntat de trei ori, născut la apusul lunii a şaptea... şi Lordul Întunecat îl va marca drept egalul său, însă acesta va avea puteri pe care Lordul Întunecat nu le cunoaşte... şi unul dintre ei trebuie să moară de mâna celuilalt, căci nici unul nu poate trăi în timp ce celălalt supravieţuieşte... cel cu puterea de a-l birui pe Lordul Întunecat se va naşte la apusul lunii a şaptea...
Profesoara Trelawney, care se învârtea uşor, se cufundă la loc în masa argintie de dedesubt şi dispăru.
În birou se lăsă o tăcere desăvârşită. Nici Dumbledore, nici Harry şi nici vreunul dintre portrete nu scoaseră vreun sunet. Chiar şi Fawkes amuţi.
― Domnule profesor Dumbledore? spuse Harry foarte în¬cet, căci Dumbledore, privind Pensivul în continuare, părea cu totul cufundat în gânduri. Asta... despre ce este vorba... ce-i asta?
― Este vorba, spuse Dumbledore, despre faptul că singu¬ra persoană care are şansa de a-l învinge pe Lordul Cap-de-Mort pentru totdeauna s-a născut la sfârşitul lui iulie, cu aproape şaisprezece ani în urmă. Acest băiat avea să li se nască unor părinţi care îl înfruntaseră deja pe Cap-de-Mort de trei ori.
Harry se simţi ca şi cum s-ar fi apropiat ceva de el. Îi veni iar greu să respire.
― Este vorba despre... mine?
― Partea ciudată, Harry, zise el încet, este că s-ar fi putut să nu fie deloc vorba despre tine. Profeţia lui Sybill se putea referi la doi băieţi vrăjitori, născuţi amândoi la sfârşitul lui iulie în anul acela, amândoi având părinţii în Ordinul Phoenix, ambele cupluri scăpând ca prin urechile acului de Cap-de-Mort de trei ori. Unul dintre ei, desigur, erai tu. Celălalt era Neville Poponeaţă.
― Dar atunci... atunci, de ce era numele meu pe profeţie şi nu al lui Neville?
― Înregistrarea originală a fost etichetată din nou după ce te-a atacat Cap-de-Mort când erai mic, spuse Dumbledore. Celui care avea în grijă Sala Profeţiei i s-a părut evident că Lordul Cap-de-Mort nu ar fi încercat să te omoare decât pentru că ştia că tu erai cel la care se referea Sybill.
― Atunci... s-ar putea să nu fiu eu? spuse Harry.
― Mă tem, zise Dumbledore rar, ca şi cum fiecare cuvânt ar fi necesitat un mare efort, că nu există nici o îndoială că eşti tu.
― Dar aţi spus... Neville s-a născut şi el la sfârşitul lui iulie... iar mama şi tatăl lui...
― Uiţi de următoarea parte a profeţiei, ultima trăsătură care stabilea identitatea băiatului care putea să îl biruiască pe Cap-de-Mort... Însuşi Cap-de-Mort avea să îl însemneze drept egalul său. Şi aşa s-a întâmplat, Harry. Te-a ales pe tine, nu pe Neville. Ţi-a dat cicatricea care s-a dovedit deopotrivă o binecuvântare şi un blestem.
― Dar poate că n-a ales bine! spuse Harry. Poate că a însemnat pe cine nu trebuia!
― L-a ales pe băiatul care i s-a părut că avea cele mai multe şanse de a constitui un pericol pentru el, spuse Dumbledore. Şi fii atent, Harry: nu l-a ales pe cel cu sângele pur (care, con¬form credinţei sale, este singurul tip de vrăjitor care merită să existe sau să fie cunoscut) ci pe cel cu sânge semipur, ca el. S-a văzut pe el însuşi în tine înainte să te fi văzut vreodată şi, însemnându-te cu acea cicatrice, nu te-a ucis, aşa cum intenţionase, ci ţi-a dat puteri şi un viitor care te-au ajutat să scapi de el nu o dată, ci de patru ori până acum ― un lucru pe care nu l-au reuşit nici părinţii tăi, nici ai lui Neville.
― Atunci de ce a făcut-o? spuse Harry nedumerit. De ce a în¬cercat să mă omoare când eram bebeluş? Ar fi trebuit să aş¬tepte, să vadă cine dintre mine şi Neville părea cel mai pericu¬los când eram mai mari şi să încerce abia atunci să îl omoare...
― Asta ar fi fost într-adevăr calea cea mai raţională, spuse Dumbledore, numai că informaţiile lui Cap-de-Mort despre profeţie erau incomplete. Hanul "Capul de mistreţ", pe care Sybill l-a ales pentru că era ieftin, atrage de mult nişte clienţi mai interesanţi decât "Trei mături". Aşa cum aţi aflat tu şi prietenii tăi, spre dezavantajul vostru ― şi al meu, în seara aceea ― este un loc unde se găseşte mereu cineva care trage cu urechea la ceea ce spui. Desigur, eu nici nu visasem, când am pornit să mă întâlnesc cu Sybill Trelawney, că voi auzi ceva pentru care să merite să tragi cu urechea. Marele meu noroc ― de fapt, al nostru ― a fost că cel care trăgea cu ure¬chea a fost detectat la scurtă vreme în timpul profeţiei şi dat afară din clădire.
― Atunci nu a auzit decât... ?
― Începutul, partea care prezicea naşterea în iulie a unui băiat cu părinţi care îl înfruntaseră pe Cap-de-Mort de trei ori. În consecinţă, nu a putut să îşi avertizeze stăpânul că a te ataca însemna să rişte să îţi transfere ţie puterile şi să te însemneze drept egalul lui. Deci, Cap-de-Mort nu a ştiut niciodată că uciderea ta ar putea fi periculoasă şi că ar fi înţelept să aştepte, să afle mai multe. Nu ştia că vei avea "puteri pe care Lordul Întunecat nu le cunoaşte"...
― Dar nu am! spuse Harry, cu o voce sugrumată. Nu am nici o putere în plus faţă de el, nu aş putea să mă lupt aşa cum a făcut-o el astă-seară, nu pot să controlez oameni sau ― sau să îi omor...
― Există o cameră în Departamentul Misterelor, îl întrerupse Dumbledore, care este ţinută închisă tot timpul. Conţine ceva în acelaşi timp mai bun şi mai rău decât moartea, decât inteligenţa umană, decât forţele naturii. De asemenea este, poate, cea mai misterioasă dintre multele obiecte de studiu care sunt adăpostite acolo. Puterea ţinută în acea cameră este cea pe care tu o ai, iar Cap-de-Mort nu. Acea putere te-a făcut să îl salvezi pe Sirius astă-seară. Puterea aceea te-a scăpat de controlul lui Cap-de-Mort. Până la urmă, nu a contat că nu ţi-ai putut închide mintea. Inima ta a fost cea care te-a salvat.
Harry închise ochii. Dacă n-ar fi încercat să îl salveze pe Sirius, acesta nu ar fi murit... Mai mult ca să amâne mo¬mentul când trebuia să se gândească iar la Sirius, Harry zise, fără să îi pese prea mult de răspuns:
― Sfârşitul profeţiei... era ceva despre... "nici unul nu poate trăi"...
― ... "în timp ce celălalt supravieţuieşte", încheie Dum¬bledore.
― Deci, zise Harry, cu o voce în care se ghicea din nou disperarea adâncă, asta înseamnă că... unul dintre noi tre¬buie să îl omoare pe celălalt... până la urmă?
― Da, spuse Dumbledore.
Amândoi tăcură o bună bucată de vreme. Undeva, departe de pereţii biroului, Harry auzi glasuri, poate elevi care se în¬dreptau spre Marea Sală ca să ia micul dejun mai devreme. I se părea imposibil că puteau să existe oameni care încă do¬reau mâncare, care râdeau, care nici nu ştiau şi nici nu le păsa că Sirius Black dispăruse pentru totdeauna. Sirius părea deja la milioane de kilometri depărtare; şi poate chiar ştia că Harry continua să creadă că, dacă ar fi tras vălul acela, l-ar fi descoperit uitându-se la el, salutându-i, poate, cu râsul său ca un lătrat...
― Simt că îţi mai datorez o explicaţie, Harry, spuse Dum¬bledore ezitând. Te-ai întrebat, poate, de ce nu te-am ales să fii Perfect? Trebuie să mărturisesc... că m-am gândit... că aveai şi aşa destule responsabilităţi pe care trebuia să le rezolvi.
Harry îşi ridică privirea şi văzu o lacrimă prelingându-se pe chipul lui Dumbledore în barba lui lungă şi argintie.


CAPITOLUL XXXVIII
ÎNCEPE CEL DE-AL II-LEA RĂZBOI


CEL CE NU TREBUIE NUMIT SE ÎNTOARCE

"Vineri seara, într-o scurtă declaraţie, Ministrul Magiei Cornelius Fudge a confirmat că Cel Ce Nu Trebuie Numit s-a întors în această ţară şi este din nou activ.
"Cu mare regret, trebuie să confirm că vrăjitorul care îşi spune Lordul ― mă rog, ştiţi la cine mă refer ― este în viaţă şi din nou printre noi, " a spus Fudge, părând obosit şi tulburat când li s-a adresat reporterilor. "Cu aproape la fel de mult regret anunţăm revolta în masă a Dementorilor din Azkaban, care au arătat că nu doresc să mai rămână în slujba Ministerului. Credem că Dementorii ascultă în prezent indicaţiile Lordului ― ştiţi voi. Îndemnăm populaţia magică să rămână vigilentă. Ministerul va publica în scurt timp ghiduri de apărare elementară personală sau a casei, care vor fi trimise gratis la toate casele vrăjitoreşti pe parcursul lunii următoare. "
Declaraţia Ministrului a fost întâmpinată cu groază şi panică de către comunitatea vrăjitorească, aceeaşi care nu mai devreme de miercurea trecută primea asigurări din partea Ministrului că nu exista "absolut nici un sâmbure de adevăr în zvonurile persistente că Ştim-Noi-Cine acţionează din nou în mijlocul nostru. "
Detaliile despre evenimentele care au condus la întoarcerea cu 180 de grade a Ministerului sunt neclare, deşi se crede că Cel Ce Nu Trebuie Numit şi o bandă de adepţi (cunoscuţi drept Devoratorii Morţii) au reuşit să pătrundă în Ministerul Magiei joi seara.
Albus Dumbledore, repus în drepturi ca director al şcolii Hog¬warts de Farmece şi Vrăjitorii, membru reabilitat al Confederaţiei Internaţionale de Vrăjitori şi Vrăjitor-Şef al Vrăjustiţiei, nu a fost până acum disponibil pentru a-şi spune părerea. El a insistat pe tot parcursul anului trecut că Ştim-Noi Cine nu era mort, aşa cum se credea şi se spera în general, ci recruta adepţi pentru o nouă încercare de a ajunge la putere. Între timp, "băiatul care a supravieţuit"...

― Poftim, Harry, ştiam eu că o să te implice şi pe tine într-un fel sau altul, spuse Hermione, uitându-se la el peste ziar.
Erau în aripa spitalului. Harry stătea pe patul lui Ron la picioare şi o ascultau amândoi pe Hermione citind prima pa¬gină a Profetului de duminică. Ginny, a cărei gleznă fusese vin¬decată rapid de doamna Pomfrey, era ghemuită la picioarele patului lui Hermione. Neville, al cărui nas fusese de asemenea făcut să revină la mărimea şi forma normală, stătea pe un scaun între cele două paturi; iar Luna, care venise în vizită, ţinând strâns ultimul număr al Zeflemistului, citea revista cu susul în jos şi nu părea să audă nici un cuvânt din ce zicea Hermione.
― Acum iar e "băiatul care a supravieţuit", nu? spuse Ron sumbru. Nu mai e cel care se dă mare şi se amăgeşte, nu?
Se servi cu încă un pumn de broscuţe de ciocolată din mormanul imens de pe noptiera sa, le aruncă vreo câteva lui Harry, Ginny şi Neville şi rupse ambalajul broscuţei sale cu dinţii. Încă avea urme adânci pe antebraţe, acolo unde se înfăşuraseră tentaculele creierului în jurul lui. Conform spuselor doamnei Pomfrey, gândurile puteau să facă răni mai adânci decât aproape orice altceva, deşi, de când înce¬puse să îl maseze cu cantităţi generoase din Unguentul de Uitare al doctorului Ubbly, părea să fi avut loc o ameliorare.
― Da, acum sunt foarte măgulitori în ceea ce te priveşte, Harry, spuse Hermione, cercetând articolul. "O voce singu¬ratică a adevărului... perceput ca dezechilibrat, a rămas totuşi fidel convingerii sale... obligat să suporte ridiculizări şi defăimări... " Hmmm, spuse ea încruntându-se, văd că nu menţionează faptul că ei au fost cei care te-au ridiculizat şi defăimat în Profet...
Închise puţin ochii de durere şi îşi duse mâna la coaste. Blestemul pe care îl folosise Dolohov asupra ei, deşi mai puţin eficient decât dacă ar fi putut să rostească incantaţia cu voce tare, provocase, vorba doamnei Pomfrey, "şi aşa destule pagube". Hermione trebuia să ia zilnic zece tipuri diferite de poţiuni, făcea mari progrese şi se plictisise deja de aripa spitalului.
― "Ultima încercare a Ştim-Noi-Cui de a prelua puterea, paginile 2-4. Ce ar fi trebuit să ne fi spus Ministerul, paginile 6-8, Interviu în exclusivitate cu Harry Potter, pagina 9"... Păi, spuse Hermione, împăturind ziarul şi aruncându-i într-o parte, văd că le-a dat o groază de lucruri despre care să scrie. Iar interviul acela cu Harry nu este în exclusivitate, este cel care a apărut în Zeflemist cu luni în urmă...
― Tati l-a vândut spuse Luna vag, dând o pagină a Zeflemistului. Şi a primit o sumă frumoasă pe el, aşa că o să plecăm într-o expediţie în Suedia în vara asta, ca să vedem dacă putem să prindem un Snorhac Corn-Şifonat.
Hermione păru să dea o luptă nevăzută pentru o clipă, apoi zise:
― Sună minunat.
Ginny se uită la Harry şi îşi întoarse repede privirea, zâm¬bind.
― Aşa, spuse Hermione, îndreptându-se puţin şi închi¬zând iar ochii de durere, ce se mai întâmplă prin şcoală?
― Păi, Flitwick a scăpat de mlaştina lui Fred şi George, spuse Ginny. I-au trebuit trei secunde. Însă a lăsat un mic petic sub fereastră şi l-a înconjurat cu cordoane...
― De ce? zise Hermione speriată.
― A, cică e o dovadă de magie remarcabilă, spuse Ginny, ridicând din umeri.
― Eu cred că l-a lăsat drept monument pentru Fred şi George, spuse Ron, cu gura plină de ciocolată. Mi-au trimis toate astea, ştii, îi zise lui Harry, arătând spre micul munte de broscuţe de lângă el. Cred că merge bine magazinul ăla de glume, nu?
Hermione avu o expresie dezaprobatoare şi întrebă:
― Şi acum, că s-a întors Dumbledore, s-au terminat toate problemele?
― Da, zise Neville, totul a revenit la normal.
― Presupun că Filch e mulţumit, nu? întrebă Ron, spri¬jinind de carafa cu apă o poză cu Dumbledore de la o broscuţă de ciocolată.
― Nicidecum, spuse Ginny. De fapt, este foarte, foarte nefericit...
Îşi coborî vocea până la şoaptă.
Repetă întruna că Umbridge este cel mai bun lucru de care a avut parte Hogwarts...
Toţi şase se uitară în jur. Profesoara Umbridge era întin¬să pe un pat de vizavi de ei, cu ochii în tavan. Dumbledore intrase singur în Pădure ca să o salveze de centauri; cum o făcuse ― cum ieşise dintre copaci, susţinând-o pe Umbridge fără să aibă nici măcar o zgârietură ― nimeni nu ştia, iar Umbridge nu vroia să spună. De când se întorsese la castel nu rostise un cuvânt, din câte ştiau ei. Şi nimeni nu ştia ce păţise. Părul ei de obicei curat era foarte neîngrijit, având prinse în el diverse bucăţele de rămurele şi frunze, însă alt¬fel părea nevătămată.
― Doamna Pomfrey spune că este doar în stare de şoc, şopti Hermione.
― E mai degrabă bosumflată, spuse Ginny.
― Dar dă semne de viaţă dacă faci aşa, zise Ron şi scoase nişte zgomote ca de copite cu limba.
Umbridge se ridică imediat în capul oaselor, uitându-se în jur disperată.
― S-a întâmplat ceva, doamnă profesoară? strigă doamna Pomfrey, scoţându-şi capul pe uşa de la birou.
― Nu... nu... zise Umbridge, culcându-se la loc pe perne. Nu, cred c-am visat...
Hermione şi Ginny îşi înăbuşiră râsul în aşternut.
― Apropo de centauri, zise Hermione, după ce îşi reveni cât de cât, cine e acum profesor de Preziceri despre Viitor? Rămâne Firenze?
― Trebuie, zise Harry, ceilalţi centauri nu vor să-l pri¬mească înapoi, nu?
― Se pare că el şi Trelawney vor preda amândoi, spuse Ginny.
― Pariez că Dumbledore ar fi vrut să scape de Trelawney pentru totdeauna, zise Ron, mâncând acum a paisprezecea broscuţă. După mine, materia în sine e inutilă, Firenze nu e cu mult mai priceput...
― Cum poţi să spui asta? întrebă Hermione. După ce tocmai am aflat că există profeţii adevărate?
Inima lui Harry începu să bată repede. Nu le spusese lui Ron, Hermione sau altcuiva ce cuprindea profeţia. Neville le zisese că se spărsese în timp ce Harry îl trăgea în sus pe trep¬tele din Camera Morţii, iar el nu corectase încă această impre¬sie. Nu era pregătit să le vadă mutrele când avea să le spună că trebuia să fie ori ucigaş ori victimă, că nu exista altă cale...
― Ce păcat că s-a spart, zise Hermione încet, clătinând din cap.
― Da, aşa e, spuse Ron. Totuşi, cel puţin Ştii-Tu-Cine nu a aflat ce era în ea ― unde te duci? adăugă el, părând deopotrivă surprins şi dezamăgit când Harry se ridică.
― Ăă... la Hagrid, zise Harry. Ştiţi, tocmai s-a întors şi i-am promis că mă duc să-l văd şi să-i spun ce mai faceţi voi doi.
― A, atunci e în ordine, zise Ron morocănos, uitându-se pe fereastra dormitorului la peticul luminos de cer albastru. Mi-aş dori să venim şi noi.
― Salută-l din partea noastră! strigă Hermione, în timp ce Harry se îndrepta spre capătul celălalt al salonului. Şi întrea¬bă-l ce mai face... ce mai face micul lui prieten!
Harry făcu un semn cu mâna ca să arate că auzise şi înţelesese când ieşi din salon.
Castelul părea foarte liniştit chiar şi pentru o zi de duminică. Era clar că toată lumea era afară pe domeniul însorit, bucurându-se de sfârşitul examenelor şi de perspectiva ultimelor câteva zile ale semestrului, nestingherite de reca¬pitulări sau teme. Harry merse încet pe holul pustiu, uitân¬du-se pe ferestre; văzu nişte jucători învârtindu-se prin aer deasupra stadionului de vâjthaţ şi câţiva din elevi înotând în lac, însoţiţi de caracatiţa uriaşă.
Îi era foarte greu să se hotărască dacă vroia sau nu să fie alături de oameni; ori de câte ori era în compania cuiva, vroia să plece, şi ori de câte ori era singur, vroia să fie în compania cuiva. Totuşi, se gândi că ar putea într-adevăr să se ducă în vizită la Hagrid, având în vedere că nu vorbise cu el pe îndelete de când se întorsese...
Harry abia coborâse ultima treaptă a scării de marmură către holul de intrare când Reacredinţă, Crabbe şi Goyle apărură pe o uşă din dreapta, despre care Harry ştia că ducea spre camera de zi a Viperinilor. Harry se opri locului, la fel ca Reacredinţă şi ceilalţi. Singurele sunete erau stri¬gătele, râsetele şi bâldâbâc-urile plutind în hol dinspre do¬meniu pe uşa dublă de la intrare.
Reacredinţă se uită în jur ― Harry ştiu că verifica dacă era vreun profesor pe acolo ― iar apoi se uită înapoi la Harry şi-i zise pe o voce joasă:
― Eşti mort, Potter.
Harry îşi ridică sprâncenele.
― Ciudat, zise el, atunci nu m-aş mai plimba...
Reacredinţă părea mai supărat decât îl văzuse Harry vre¬odată; simţea un fel de satisfacţie detaşată când îi vedea chipul palid, ascuţit, contorsionat de furie.
― O să plăteşti, spuse Reacredinţă, pe o voce puţin mai tare decât o şoaptă. Eu te voi face să plăteşti pentru ce i-ai făcut tatălui meu...
― Ei bine, acum sunt chiar îngrozit, spuse Harry cu sar¬casm. Presupun că Lordul Cap-de-Mort e doar o gustărică în comparaţie cu voi trei ― ce s-a întâmplat? adăugă el, căci Reacredinţă, Crabbe şi Goyle se arătară înspăimântaţi când îi auziră numele. E un amic al tatălui tău, nu-i aşa? Doar nu ţi-e teamă de el, nu?
― Te crezi grozav, Potter, spuse Reacredinţă, apropiindu-se, cu Crabbe şi Goyle flancându-l. Stai să vezi. Te prind eu. Nu poţi să-mi bagi tatăl în închisoare...
― Cred că tocmai am făcut-o, zise Harry.
― Dementorii au plecat din Azkaban, spuse Reacredinţă încet. Tata şi cu ceilalţi or să iasă într-o clipită...
― Da, presupun că or să iasă, zise Harry. Totuşi, cel puţin acum ştie toată lumea ce gunoaie sunt...
Mâna lui Reacredinţă zbură spre baghetă, dar Harry fu prea rapid pentru el; îşi scosese bagheta înainte ca degetele lui Reacredinţă să fi apucat să intre în buzunarul interior al robei.
― Potter!
Vocea răsună în holul de intrare. Plesneală venise scara care ducea în jos spre biroul său şi, când îl zări, Harry simţi un val de ură mai presus de ceea ce simţea faţă de Reacredinţă... Indiferent ce spusese Dumbledore, nu avea să-l ierte niciodată pe Plesneală... niciodată...
― Ce faci, Potter? zise Plesneală, la fel de rece ca întotdeauna, în timp ce se apropia cu paşi mari.
― Încerc să mă hotărăsc ce blestem să arunc asupra lui Reacredinţă, domnule, spuse Harry scurt.
Plesneală îl privi fix.
― Pune bagheta deoparte imediat, zise el scurt. Zece puncte de la Cerce...
Plesneală se uită spre clepsidrele uriaşe de perete şi zâmbi batjocoritor.
― Aha. Văd că n-au mai rămas puncte în clepsidra Cercetaşilor din care să pot să mai iau. În cazul acesta, Potter, pur şi simplu va trebui să...
― Adăugăm unele?
Profesoara McGonagall tocmai urcase şchiopătând pe treptele de piatră şi intrase în castel; ducea o geantă de voiaj ecosez într-o mână şi se sprijinea într-un baston cu cealaltă, dar altfel părea să fie destul de bine.
― Doamnă profesoară McGonagall! spuse Plesneală, tăindu-i calea. Văd că aţi ieşit de la Sf. Mungo!
― Da, domnule profesor Plesneală, zise profesoara McGonagall, dându-şi jos pelerina de drum de pe umeri, sunt aproape ca nouă. Voi doi, Crabbe şi Goyle...
Le făcu semn imperios să se apropie şi ei veniră, târân¬du-şi picioarele mari şi părând stânjeniţi.
― Poftim, zise profesoara McGonagall, aruncând geanta de voiaj în pieptul lui Crabbe şi pelerina lui Goyle, duceţi astea la mine în birou.
Se întoarseră şi urcară greoi scara de marmură.
― În ordine, spuse profesoara McGonagall, uitându-se în sus la clepsidrele de pe perete. Ei bine, cred că Potter şi pri¬etenii lui ar trebui să primească cincizeci de puncte de căciulă pentru că au alertat lumea în privinţa întoarcerii Ştii-Tu-Cui! Ce zici, domnule profesor Plesneală?
― Poftim? se răsti Plesneală, deşi Harry ştia că o auzise foarte bine. A... păi... presupun că da...
― Bun, cincizeci de puncte pentru Potter, pentru cei doi Weasley, Poponeaţă şi domnişoara Granger, zise profesoara McGonagall, moment în care un şuvoi de rubine căzură în bula de jos a clepsidrei Cercetaşilor. A, şi presupun că cinci¬zeci de puncte şi pentru domnişoara Lovegood, adăugă ea, şi o mulţime de safire căzură în clepsidra Ochilor-de-Şoim. Acum, cred că vroiaţi să luaţi zece puncte de la domnul Potter, domnule profesor Plesneală ― aşa că poftim...
Câteva rubine se întoarseră în jumătatea de sus, lăsând însă grosul în partea de dedesubt.
― Ei bine, Potter, Reacredinţă, cred că ar trebui să fiţi afa¬ră într-o zi atât de frumoasă, continuă vioi profesoara McGonagall.
Lui Harry nu trebui să i se spună de două ori; îşi băgă repede bagheta înapoi în buzunarul robei şi se îndreptă direct spre uşa dublă de la intrare, fără să mai arunce o privire către Plesneală şi Reacredinţă.
Soarele fierbinte îl lovi cu putere în timp ce traversa peluzele către coliba lui Hagrid. Elevii care stăteau pe iarbă, bronzându-se, vorbind, citind Profetul de duminică şi mâncând dulciuri, se uitară în sus la el când trecu pe lângă ei; unii îl strigară sau îi făcură cu mâna, fiind evident că vroiau să arate că şi ei, ca şi Profetul, hotărâseră că era un fel de erou. Harry nu le zise nimic. Habar nu avea cât ştiau din ceea ce se întâmplase cu trei zile în urmă, dar până atunci evitase să fie interogat şi prefera să fie aşa şi în continuare.
Când bătu la uşa colibei lui Hagrid, se gândi la început că uriaşul era plecat, însă chiar atunci Fang ţâşni de după colţ şi aproape că îl dădu jos de bucurie. Hagrid, deduse el, culegea fasole rapidă în grădina din spate.
― Hai noroc, Harry, zise el zâmbind, când băiatul se apropie de gard. Intră, intră, să bem o ceaşcă de suc de păpădie... Ce se mai întâmplă? îl întrebă apoi, după ce se aşezară la masa de lemn, fiecare cu câte un suc rece. Te... ăă... simţi bine, da?
Harry ştiu după expresia îngrijorată de pe chipul lui Hagrid că nu se referea la starea lui fizică.
― Sunt bine, spuse el repede, pentru că nu voia să discute despre lucrul la care ştia că se gândea Hagrid. Ia zi, unde ai fost?
― M-am ascuns în munţi, spuse Hagrid. Într-o peşteră, cum a făcut Sirius când a...
Hagrid se întrerupse, îşi drese vocea, se uită la Harry şi luă o sorbitură lungă de suc.
― Oricum, acum m-am întors, spuse el mai slab.
― Arăţi... arăţi mai bine, zise Harry, hotărât să nu-l aducă pe Sirius în discuţie.
― Poftim? spuse Hagrid, ridicând o mână masivă şi pipăindu-şi faţa. A, a, da. Păi, Grawpy e mult mai cuminte acum, mult mai cuminte. A părut de-a dreptul mulţumit să mă vadă când m-am întors, sincer să fiu. Până la urmă, e un flăcău de treabă... adevărul e că m-am gândit să încerc să-i găsesc o prietenă...
În mod normal Harry, ar fi încercat să-l convingă pe Hagrid să renunţe imediat la acest gând; perspectiva unui al doilea uriaş care să se stabilească în Pădure, poate chiar mai sălbatic şi mai violent decât Grawp, era de-a dreptul alar¬mantă, dar Harry nu reuşi să se mobilizeze ca să-şi prezinte punctul de vedere. Începea să îşi dorească să fie iar singur şi, cu gândul de a-şi grăbi plecarea, luă câteva guri mari de suc de păpădie, golindu-şi paharul pe jumătate.
― Acum ştie toată lumea că ai spus adevărul, Harry, zise Hagrid cu blândeţe şi pe neaşteptate. Cred că e ceva mai bine, nu?
Harry ridică din umeri.
― Fii atent.
Hagrid se aplecă spre el peste masă.
― L-am cunoscut pe Sirius de mult mai multă vreme decât tine... a murit în luptă, şi aşa şi-ar fi dorit să moară...
― Nu a vrut deloc să moară! zise Harry supărat.
Hagrid îşi înclină capul mare şi lăţos.
― Eu aşa cred, zise el încet. Totuşi, Harry... nu a fost nicio¬dată genul care să stea în casă şi să-i lase pe ceilalţi să se lupte. Nu şi-ar fi iertat-o niciodată, dacă nu s-ar fi dus să te...
Harry sări în picioare.
― Trebuie să mă duc să-i vizitez pe Ron şi Hermione în aripa spitalului, zise el automat.
― A, spuse Hagrid, destul de supărat. A... bine, atunci, Harry... ai grijă de tine, şi mai vino când ai o cli...
― Da... bine...
Harry se duse la uşă cât de repede putu şi o deschise; ajunse afară, la soare, înainte ca Hagrid să fi terminat să-şi ia la revedere de la el şi traversă peluza. Elevii reîncepură să-l strige când trecu pe lângă ei. Închise ochii pentru câteva clipe, dorindu-şi să dispară toţi, să poată să deschidă ochii şi să se trezească singur pe domeniu...
Cu câteva zile în urmă, înainte să se fi terminat examenele şi să fi avut viziunea pe care i-o inculcase Cap-de-Mort, ar fi dat aproape orice pentru ca lumea vrăjitorească să ştie că spunea adevărul, să creadă că se întorsese Cap-de-Mort şi să ştie că nu era nici mincinos, nici nebun. Acum, însă...
Merse puţin în jurul lacului, se aşeză pe mal, protejat de privirile trecătorilor de un mănunchi de tufişuri, se uită la suprafaţa strălucitoare, şi căzu pe gânduri...
Poate că motivul pentru care vroia să fie singur era că se simţea izolat de toţi, de când vorbise cu Dumbledore. O barieră invizibilă îl despărţea de restul lumii. Era ― fusese întotdeauna ― un om marcat. Doar că nu înţelese întotdeauna ce însemna asta...
Şi totuşi, stând aici pe marginea lacului, măcinat de greutatea groaznică a suferinţei, cu pierderea lui Sirius atât de proaspătă în suflet, nu mai putea să încerce cine ştie ce sen¬timent de teamă. Afară era soare, domeniul din jurul lui era plin de oameni care râdeau şi, chiar dacă se simţea la fel de departe de ei ca şi când ar fi aparţinut unei alte specii, îi era încă foarte greu să creadă că viaţa lui trebuia să includă o crimă sau să se termine cu ea...
Rămase acolo mult timp, uitându-se la apă, încercând să nu se gândească la naşul său şi să nu-şi amintească faptul că, vizavi de locul acela, pe malul celălalt, Sirius căzuse, încer¬când să ţină la distanţă o sută de Dementori...
Soarele apusese înainte ca el să-şi fi dat seama că era frig. Se ridică şi se întoarse la castel, ştergându-se cu mâneca la ochi.

*

Ron şi Hermione părăsiră aripa spitalului complet vinde¬caţi, cu trei zile înainte de terminarea semestrului. Her¬mione tot dădea semne că ar fi vrut să vorbească despre Sirius, dar Ron scotea tot felul de zgomote pentru a o face să tacă, de fiecare dată când îi menţiona numele. Harry tot nu era sigur dacă vroia sau nu să vorbească despre naşul său; dorinţele variau o dată cu dispoziţia sa. Însă era sigur de un lucru: oricât de nefericit era în clipa aceea, avea să îi fie foarte dor de Hogwarts peste câteva zile, când avea să se întoarcă la numărul patru de pe Aleea Boschetelor. Chiar dacă acum înţelegea exact de ce trebuia să se întoarcă acolo în fiecare vară, nu se simţea câtuşi de puţin mai bine. Într-adevăr, niciodată nu îi fusese mai mare groază de întoarcerea acolo.
Profesoara Umbridge plecă de la Hogwarts în ziua de dina¬inte de sfârşitul semestrului. Ieşi pe furiş din aripa spitalului în timpul cinei, sperând să treacă neobservată, dar, din neferi¬cire pentru ea, se întâlni pe drum cu Peeves, care profită de ultima şansă de a face aşa cum îi indicase Fred şi o alungă din castel, lovind-o pe rând cu un baston şi o şosetă plină cu cretă. Mulţi elevi ieşiră în fugă pe holul de la intrare ca s-o vadă fu¬gind pe alee şi şefii caselor încercară fără prea multă convin¬gere să-i oprească. Mai mult, profesoara McGonagall se aşeză la loc pe scaunul de la masa profesorilor, după doar câteva mustrări uşoare, şi fu auzită limpede exprimându-şi regretul că nu putea să fugă ea însăşi după Umbridge, cu atât mai mult cu cât Peeves îi împrumutase bastonul.
Sosi şi ultima seară la şcoală; cei mai mulţi terminaseră de împachetat şi coborau deja spre serbarea de sfârşit de semestru, însă Harry nici măcar nu începuse.
― Las-o pe mâine! spuse Ron, care aştepta lângă uşa dor¬mitorului lor. Hai, mor de foame...
Însă când uşa dormitorului se închise după Ron, Harry nu făcu nici un efort să împacheteze mai repede. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era să meargă la serbarea de despărţire. Era îngrijorat că Dumbledore va face vreo referire la el în discur¬sul său. Cu siguranţă, avea să menţioneze întoarcerea lui Cap-de-Mort; le vorbise despre asta şi anul trecut, până la urmă...
Harry scoase nişte robe şifonate chiar de pe fundul cufăru¬lui, ca să facă loc altora împachetate şi în clipa aceea observă un pachet ambalat neglijent într-un colţ. Nu-şi dădea seama ce căuta acolo. Se aplecă, îl scoase de sub adidaşi şi îl examină.
Realiză ce era în câteva secunde. Sirius i-l dăduse chiar lângă uşa de intrare a Casei Cumplite, la numărul dois¬prezece. "Foloseşte-o dacă ai nevoie de mine, bine?"
Harry se aşeză pe pat şi desfăcu pachetul. Din el căzu o oglindă mică, pătrată. Părea veche şi era cu siguranţă mur¬dară. Harry o ridică în dreptul feţei şi îşi văzu imaginea întorcându-i privirea.
Întoarse oglinda. Pe partea cealaltă era un bilet de la Sirius.
Aceasta este o oglindă dus-întors, iar perechea ei e la mine. Dacă ai nevoie să vorbeşti cu mine, tot ce trebuie să faci este să spui numele meu în ea; tu vei apărea în oglinda mea şi eu voi putea să vorbesc în a ta. James şi cu mine le foloseam când eram în locuri de detenţie diferite.
Inima lui Harry începu să bată repede. Îşi aminti cum îi văzuse pe părinţii săi morţi în Oglinda lui Erised cu patru ani în urmă. Avea să vorbească iar cu Sirius, chiar acum, o ştia...
Se uită în jur, ca să se asigure că nu mai era nimeni acolo; dormitorul era cât se poate de gol. Se uită iar în oglindă, o ridică în faţa chipului, cu mâinile tremurându-i, şi zise tare şi clar: "Sirius".
Respiraţia aburi suprafaţa oglinzii. Ţinu oglinda şi mai aproape, cuprins de entuziasm, însă ochii care clipeau înapoi spre el prin ceaţă erau fără îndoială ai lui.
Şterse oglinda şi vorbi iar, astfel încât fiecare silabă să răsune limpede în toată camera.
― Sirius Black!
Nu se întâmplă nimic. Chipul frustrat care îl privea din oglindă era cu siguranţă tot al lui...
Sirius nu avea oglinda la el când trecuse prin arcadă, spuse o voce mică din mintea lui Harry. De asta nu mergea...
Harry rămase nemişcat pentru o clipă, apoi azvârli oglin¬da înapoi în cufăr, unde se făcu ţăndări. Fusese convins, vreme de un minut, că avea să îl vadă pe Sirius, să îi vor¬bească din nou...
Dezamăgirea îi ardea gâtlejul; se ridică şi începu să îşi arunce lucrurile de-a valma în cufăr peste oglinda spartă...
Însă atunci îi veni brusc o idee... o idee mai bună decât o oglindă... o idee mult mai mare, mai importantă... cum de nu se gândise mai înainte la asta ― de ce nu întrebase niciodată?
Ieşi în fugă din dormitor şi coborî scara în spirală, lovin¬du-se de pereţi în timp ce alerga şi fără să se ferească; traversă ca o furtună camera pustie de zi, ieşi pe gaura portretului şi apoi o luă pe hol, ignorând-o pe Doamna Grasă, care strigă după el:
― Să ştii că serbarea trebuie să înceapă, eşti pe ultima sută de metri!
Însă Harry nu intenţiona câtuşi de puţin să se ducă la ser¬bare...
Cum era posibil ca locul să fie plin de stafii când nu aveai nevoie de una, iar acum...
Alergă în jos pe scări şi pe coridoare, dar nu întâlni pe nimeni, nici viu, nici mort. Era evident că erau toţi în Marea Sală. Se opri în faţa clasei sale de Farmece, gâfâind şi gân¬dindu-se nemângâiat că trebuia să aştepte până mai târziu, până după terminarea serbării...
Însă exact când pierduse speranţa, îl văzu ― un corp translucid, plutind în capătul opus al coridorului.
― Hei, hei, Nick! NICK!
Fantoma îşi scoase capul din perete, dând la iveală pălăria decorată cu multe pene şi capul care se clătina pe¬riculos al lui Sir Nicholas de Mimsy-Porpington.
― Bună seara, spuse el, retrăgându-şi restul corpului din pia¬tră şi zâmbindu-i lui Harry. Deci, nu sunt singurul care a întâr¬ziat? Deşi, oftă el, unul e întârziat, altul e răposat, bineînţeles...
― Nick, pot să te întreb ceva?
Pe chipul lui Nick Aproape-Făr'-de-Cap apăru o expresie deosebit de stranie, în timp ce îşi băga un deget în gulerul ţeapăn din jurul gâtului şi îl strângea puţin, părând să-şi dea timp de gândire. Se opri doar când gâtul său aproape rete¬zat păru să cedeze cu totul.
― Ăă... acum, Harry? zise el încurcat. Nu poţi să aştepţi până după serbare?
― Nu, Nick, te rog, spuse Harry, am mare nevoie să vor¬besc cu tine. Putem să intrăm aici?
Harry deschise uşa celei mai apropiate clase şi Nick-Aproape-Făr'-de-Cap oftă.
― A, în ordine, spuse el resemnat. Nu pot să pretind că nu m-am aşteptat la asta.
Harry îi ţinu uşa deschisă, dar el pluti în schimb prin perete.
― La ce te aşteptai? întrebă Harry, închizând uşa.
― Să vii să mă cauţi, spuse Nick, plutind acum până la fe¬reastră şi uitându-se afară pe domeniul care se întuneca. Se întâmplă uneori... când cineva a suferit o... pierdere.
― Păi, spuse Harry, refuzând să se abată de la idee. Ai avut dreptate, am... am venit să te caut.
Nick nu zise nimic.
― E din cauză... zise Harry, căruia i se părea mult mai ciudat decât anticipase, e din cauză că... eşti mort. Dar eşti încă aici, nu?
Nick oftă şi continuă să se uite afară.
― Aşa e, nu? îl grăbi Harry. Ai murit, dar vorbesc cu tine... poţi să te plimbi prin Hogwarts şi aşa mai departe, nu?
― Da, spuse Nick-Aproape Făr'-de-Cap încet. Merg şi vor¬besc, da.
― Deci, te-ai întors, nu? spuse Harry grăbit. Oamenii se în¬torc, nu-i aşa? Ca fantome. Nu trebuie să dispară cu totul. Nu? adăugă el nerăbdător, când Nick continuă să nu spună nimic.
Nick Aproape-Făr'-de-Cap ezită, apoi zise:
― Nu toată lumea se poate întoarce ca fantomă.
― Ce vrei să spui? zise Harry repede.
― Doar... doar vrăjitorii.
― A, zise Harry şi aproape că râse de uşurare. Păi, asta-i bine, persoana de care întreb este vrăjitor. Deci, se poate întoarce, nu?
Nick se întoarse cu spatele la fereastră şi se uită cu tristeţe la Harry.
― Nu se va întoarce.
― Cine?
― Sirius Black, zise Nick.
― Dar tu te-ai întors! spuse Harry supărat. Te-ai întors... eşti mort... şi nu ai dispărut...
― Vrăjitorii pot să lase o urmă pe pământ şi să păşească neobservaţi unde au mai păşit cândva când erau în viaţă, spuse Nick trist. Însă puţini vrăjitori aleg acest drum.
― De ce? spuse Harry. Oricum, nu contează. Lui Sirius nu o să-i pese că e ceva neobişnuit, o să se întoarcă, ştiu că o să se întoarcă!
Credea atât de mult acest lucru, încât chiar întoarse capul să se uite la uşă, convins, pentru o fracţiune de secun¬dă, că avea să-l vadă pe Sirius, alb-sidefiu şi transparent, zâmbind şi trecând prin uşă spre el.
― Nu se va întoarce, repetă Nick. Trebuia să fi... mers mai departe.
― Cum adică, "să fi mers mai departe"? zise Harry re¬pede. Unde să fi mers mai departe? Auzi, ce se întâmplă de fapt când mori? Unde te duci? De ce nu se întoarce toată lumea? De ce nu este locul ăsta plin de stafii? De ce... ?
― Nu pot să-ţi răspund, zise Nick.
― Eşti mort, nu? spuse Harry exasperat. Cine poate să răspundă la asta mai bine ca tine?
― Mie îmi era teamă de moarte, spuse Nick cu blândeţe. Am ales să rămân în urmă. Uneori mă întreb dacă nu ar fi trebuit să... mă rog, nu prea are importanţă... de fapt, nici eu nu prea mai am vreun rost. Nu ştiu nimic despre secre¬tele morţii, Harry, pentru că am ales în locul ei o imitaţie inferioară a vieţii. Cred că vrăjitorii erudiţi studiază acest subiect în Departamentul Misterelor...
― Să nu cumva să vorbeşti de locul ăla! spuse Harry aprig.
― Îmi pare rău că nu am putut să te ajut mai mult, zise Nick încet. Ei bine... scuză-mă... serbarea, ştii tu...
Şi ieşi din cameră, lăsându-l pe Harry singur, uitându-se în gol la peretele prin care dispăruse Nick.
Harry aproape că se simţi ca şi când şi-ar fi pierdut naşul din nou şi, o dată cu el, speranţa că ar putea să îl mai vadă sau să îi mai vorbească. Merse încet şi nefericit înapoi prin castel, întrebându-se dacă avea să mai fie vreodată vesel.
Dăduse colţul către holul Doamnei Grase când văzu pe cineva în faţa lui, punând un bilet pe un avizier de pe perete. Uitându-se mai bine, îşi dădu seama că era Luna. Nu exista nici un loc potrivit ca ascunzătoare prin apropiere, îi auzise fără îndoială paşii şi oricum, Harry nu mai avea destulă energie ca să evite pe cineva.
― Bună, spuse Luna vag, uitându-se la el când se îndrep¬tă cu un pas de anunţ.
― Cum de nu eşti la serbare? întrebă Harry.
― Păi, mi-am pierdut majoritatea lucrurilor, zise Luna se¬nină. Oamenii mi le iau şi le ascund. Ştii tu. Însă având în ve¬dere că este ultima seară, chiar trebuie să le recuperez, aşa că am lipit anunţuri.
Făcu un semn către avizierul pe care, într-adevăr, pusese o listă a tuturor cărţilor şi hainelor care îi lipseau, cu rugă¬mintea de a-i fi înapoiate.
În Harry se trezi un sentiment straniu; o senzaţie cu totul diferită de supărarea şi durerea care îl cuprinseseră de când murise Sirius. Trecură câteva clipe înainte să îşi dea seama că îi era milă de Luna.
― Cum de îţi ascund lucrurile? o întrebă el, încruntându-se.
― A... păi... Cred că mă consideră cam ciudată, zise ea, dând din umeri. De fapt, unii îmi spun "Lunatica" Lovegood.
Harry se uită la ea şi noul sentiment de milă crescu parcă şi mai mult.
― Asta nu este un motiv ca să-ţi ia lucrurile, spuse el. Vrei să te ajut să le găseşti?
― A, nu, spuse ea, zâmbindu-i. Se vor întoarce, aşa se întâmplă mereu până la urmă. Doar că aş fi vrut să îmi fac bagajul în seara asta. Oricum... tu de ce nu eşti la serbare?
Harry ridică din umeri.
― Pur şi simplu nu am avut chef.
― Aşa e, spuse Luna, cercetându-l cu ochii ei straniu de înceţoşaţi şi exoftalmici. Cred că n-ai avut. Bărbatul ăla pe care l-au ucis Devoratorii Morţii era naşul tău, nu-i aşa? Mi-a zis Ginny.
Harry încuviinţă scurt din cap, însă descoperi că nu îl deranja faptul că Luna vorbea despre Sirius. Tocmai îşi amintise că şi ea putea să-i vadă pe Thestrali.
― Tu ai... Începu el. Adică, pe cine... a murit vreun cunos¬cut al tău?
― Da, spuse Luna firesc, mama. Era o vrăjitoare cu totul extraordinară, să ştii, dar îi cam plăcea să facă experimente şi într-o bună zi a greşit o vrajă. Aveam nouă ani.
― Îmi pare rău, murmură Harry.
― Da, a fost groaznic, spuse Luna dezinvoltă. Şi acum mă mai întristez uneori. Însă îl am pe tata. Şi oricum, nu se poate spune că nu o s-o mai văd pe mama, nu?
― Ăă... păi nu e aşa? spuse Harry nesigur.
Ea clătină din cap nevenindu-i să creadă.
― Ah, fii serios. Şi tu i-ai auzit, chiar după văl, nu-i aşa?
― Vrei să spui că...
― În camera cu arcada. Doar se ascundeau, atâta tot. I-ai auzit.
Se uitară unul la altul. Luna zâmbea uşor. Harry nu ştiu ce să zică sau ce să gândească; Luna credea atâtea lucruri extraordinare... şi totuşi, şi el fusese convins că auzise voci de dincolo de văl.
― Eşti sigură că nu vrei să te ajut să îţi cauţi lucrurile? zise el.
― A, nu, spuse Luna. Nu, cred că o să mă duc jos, o să mănânc nişte budincă şi o să aştept să apară totul... aşa se întâmplă mereu până la urmă... bun, vacanţă plăcută, Harry.
― Da... da, şi ţie.
Se îndepărtă de el şi, în timp ce o privea, descoperi că greutatea îngrozitoare din stomacul său mai scăzuse puţin.

*

A doua zi, călătoria spre casă cu Expresul de Hogwarts fu plină de tot felul de evenimente. În primul rând, Reacredinţă, Crabbe şi Goyle, care era clar că aşteptaseră toată săptămâna să atace fără să fie văzuţi de vreun profesor, încercară să îl prindă pe Harry într-o ambuscadă la jumătatea trenului, pe când se întorcea de la toaletă. Ar fi putut să le reuşească, dacă nu ar fi ales prost locul de desfăşurare a atacului, chiar în faţa unui compartiment plin de membri A. D., care văzură pe geam ce se întâmpla şi se ridicară într-o suflare ca să-i sară în ajutor lui Harry. Când Ernie Macmillan, Hannah Abbott, Susan Bones, Justin Finch-Fletchley, Anthony Goldstein şi Terry Boot terminară de folosit o varietate de vrăji şi blesteme învăţate de la Harry, Reacredinţă, Crabbe şi Goyle semănau foarte bine cu trei limacşi uriaşi, înghesuiţi în uniformele de la Hogwarts, după care Harry, Ernie şi Justin îi ridicară, îi pu¬seră în plasa de bagaje şi îi lăsară acolo.
― Trebuie să recunosc, abia aştept să văd faţa mamei lui Reacredinţă când o să coboare din tren, spuse Ernie cu o oarecare satisfacţie, în timp ce îl privea pe Reacredinţă zvârcolindu-se deasupra lui.
Ernie nu reuşise să treacă peste modul nedemn în care Reacredinţă luase puncte de la Astropufi în timpul aparte¬nenţei sale de scurtă durată la Detaşamentul Inchizitorial.
― Dar mama lui Goyle o să fie foarte mulţumită, zise Ron, care venise să cerceteze sursa agitaţiei. Acum arată mult mai bine. Oricum, Harry, tocmai s-a apropiat căruciorul cu mân¬care, dacă vrei ceva...
Harry le mulţumi celorlalţi şi îl însoţi pe Ron înapoi în compartimentul lor, unde cumpărară un morman de prăji¬turi de ceaun şi pateuri de dovleac. Hermione citea iar Pro¬fetul zilei, Ginny făcea un test din Zeflemist şi Neville îşi mângâia planta mimbulus mimbletonia, care crescuse consi¬derabil pe parcursul anului şi acum scotea nişte hârâituri ciudate când era atinsă.
Harry şi Ron îşi petrecură cea mai mare parte a călătoriei jucând şahul vrăjitorilor, în timp ce Hermione le citea frag¬mente din Profet. Acum era plin de articole de alungat Dementorii, de încercările Ministerului de a-i găsi pe Devo¬ratorii Morţii şi de scrisori isterice, care pretindeau că au¬torul lor îl văzuse pe Lordul Cap-de-Mort trecând chiar în acea dimineaţă prin faţa casei lui...
― Încă nu a început cu adevărat, oftă Hermione sumbră, împăturind iar ziarul. Însă nu mai e mult...
― Ia uită-te, Harry, spuse Ron încet, făcând semn cu capul spre fereastra către culoar.
Harry se uită. Trecea Cho, însoţită de Marietta Edgecombe, care purta o căciulă groasă. Pentru o clipă, privirea i se întâlni cu cea a lui Cho. Fata roşi şi merse mai departe. Harry se uită la tabla de şah la timp pentru a vedea cum unul dintre pioni fu eliminat de calul lui Ron.
― Apropo, ce... ăă... ce se mai întâmplă cu voi doi?
― Nimic, spuse Harry sincer.
― Păi... am auzit că acum iese cu altcineva, zise Hermione.
Harry fu surprins să realizeze că această informaţie nu îl afectă deloc. Vremea când vroia să o impresioneze pe Cho aparţinea unui trecut care nu mai avea legătură cu el; mai nou, la fel se întâmpla cu atâtea lucruri pe care şi le dorise înainte de moartea lui Sirius... Săptămâna care se scursese de când îl văzuse pentru ultima oară părea să fi durat mult, nepermis de mult; făcea parte din două universuri, cel cu Sirius, şi cel fără.
― Mai bine că ai scăpat, prietene, spuse Ron cu convin¬gere. Adică, e destul de frumuşică şi aşa mai departe, dar ar fi de preferat cineva mai vesel.
― Probabil că e cât se poate de veselă cu altcineva, spuse Harry, ridicând din umeri.
― Cu cine e acum, de fapt? o întrebă Ron pe Hermione, dar cea care răspunse fu Ginny.
― Cu Michael Corner, zise ea.
― Michael? Bine, dar..., începu Ron, întorcându-se în sca¬un. Dar parcă tu ieşeai cu el!
― Nu mai ies, spuse Ginny hotărâtă. Nu i-a plăcut că Cercetaşii i-au bătut pe cei de la Ochi-de-Şoim la vâjthaţ şi s-a bosumflat foarte tare, aşa că i-am dat papucii. Dar s-a dus repede să o consoleze pe Cho în schimb.
Îşi scărpină nasul cu capătul penei, întoarse Zeflemistul cu susul în jos şi începu să îşi noteze răspunsurile. Ron păru extrem de încântat.
― Mă rog, întotdeauna am crezut că era cam tâmpit, spuse el, împingându-şi regina spre tura lui Harry, care tremura. Bravo ţie. Dar să alegi pe cineva mai... bun... data viitoare.
Aruncă o privire pe furiş spre Harry când vorbi.
― Păi, l-am ales pe Dean Thomas, eşti de părere că el e mai bun? întrebă Ginny vag.
― POFTIM? strigă Ron, ridicând tabla de şah dintr-un capăt.
Şmecherilă se năpusti după piese, iar Hedwig şi Pigwidgeon ciripiră şi strigară supărate de deasupra.
În timp ce trenul încetinea, apropiindu-se de King's Cross, Harry se gândi că niciodată nu îşi dorise mai puţin să coboare. Chiar se întrebă pentru o fracţiune de secundă ce s-ar fi întâmplat dacă pur şi simplu ar fi refuzat să se dea jos şi ar fi ales să rămână acolo până la întâi septembrie, când trenul avea să îl ducă înapoi la Hogwarts. Însă când locomotiva se opri cu un pufăit, dădu jos colivia lui Hedwig şi se pregăti să îşi coboare cufărul din tren, ca de obicei.
Când cel care verifica biletele le făcu semn lui Harry, Ron şi Hermione că aveau cale liberă să treacă prin bariera magică dintre peroanele nouă şi zece, găsi o surpriză aşteptându-l în partea cealaltă: un grup de oameni veniţi ca să-l întâmpine, un lucru la care nu se aşteptase câtuşi de puţin.
Îl văzu pe Ochi-Nebun Moody, arătând la fel de sinistru, cu melonul tras mult peste ochiul magic, cu degetele noduroase încleştate pe un baston lung şi cu corpul înfăşurat într-o voluminoasă pelerină de drum. Tonks era chiar în spatele lui, iar părul ei roz deschis ca cel al gumelor strălucea în lumina soarelui, filtrată prin geamurile murdare de pe tavanul gării. Purta nişte blugi foarte peticiţi şi un tricou mov aprins, pe care scria Surorile Stranii. Lângă Tonks era Lupin; avea chipul palid, părul cărunt, o haină lungă şi cu ţesătura rărită, care acoperea un pulover, şi nişte pantaloni ponosiţi. În faţa grupului erau domnul şi doamna Weasley, îmbrăcaţi în cele mai bune haine Încuiate, precum şi Fred şi George, care purtau amândoi jachete nou-nouţe dintr-un material verde-închis cu solzi.
― Ron, Ginny! strigă doamna Weasley, avansând grăbită şi îmbrăţişându-şi copiii. Ah, Harry, dragul meu, ce faci?
― Bine, minţi Harry, în timp ce femeia îl strângea tare în braţe.
Peste umărul ei îl văzu pe Ron holbându-se la noile haine ale gemenilor.
― Din ce sunt astea? întrebă el, arătând spre jachete.
― Din cea mai bună piele de dragon, frăţioare, spuse Fred, trăgându-şi puţin fermoarul. Afacerile sunt înflori¬toare şi ne-am gândit să ne răsfăţăm puţin.
― Bună, Harry, spuse Lupin, după ce doamna Weasley îi dădu drumul lui Harry şi se întoarse să o întâmpine pe Hermione.
― Bună, spuse Harry. Nu mă aşteptam să... ce faceţi toţi aici?
― Ei bine, spuse Lupin cu un surâs, ne-am gândit să avem o mică discuţie cu mătuşa şi cu unchiul tău, înainte să-i lăsăm să te ia acasă.
― Nu ştiu dacă e o idee bună, spuse Harry repede.
― A, ba cred că da, mormăi Moody, care se apropie şchio¬pătând. Ei trebuie să fie, nu, Potter?
Arătă cu degetul mare peste umăr; era limpede că ochiul său magic se uita prin ceafă şi prin melon. Harry se aplecă spre stânga cu câţiva centimetri ca să vadă spre ce arăta Ochi-Nebun şi, într-adevăr, îi zări pe cei trei membri ai familiei Dursley, care păreau de-a dreptul scandalizaţi la vederea comitetului de primire al lui Harry.
― A, Harry! spuse domnul Weasley, întorcându-se de la părinţii lui Hermione, pe care tocmai îi întâmpinase entuzias¬mat şi care acum o îmbrăţişau pe fată. Păi, ce ziceţi, o facem?
― Da, eu aşa zic, Arthur, spuse Moody.
El şi domnul Weasley traversară gara în fruntea celorlalţi, către familia Dursley, care părea să fi prins rădăcini în podea. Hermione se dezlipi delicat de mama ei ca să se ală¬ture grupului.
― Bună ziua, îi spuse domnul Weasley amabil unchiului Vernon după ce se opri în faţa lui. Poate vă amintiţi cum mă cheamă, mă numesc Arthur Weasley.
Având în vedere că domnul Weasley demolase de unul sin¬gur cea mai mare parte din sufrageria familiei Dursley cu doi ani în urmă, Harry ar fi fost foarte surprins dacă unchiul Vernon l-ar fi uitat. Într-adevăr, unchiul Vernon arboră o nuanţă mai închisă de mov şi se uită urât la domnul Weasley, însă preferă să nu spună nimic, poate şi pentru că familia Dursley era de două ori mai redusă numeric. Mătuşa Petunia părea deopotrivă speriată şi stânjenită. Se tot uita în jur, de parcă ar fi fost îngrozită de faptul că ar putea fi văzută într-o asemenea companie. Dudley, între timp, încerca să se facă mic şi neînsemnat, dar fără să izbutească.
― Ne-am gândit să vorbim puţin cu dumneavoastră despre Harry, spuse domnul Weasley, zâmbind în continuare.
Mustaţa unchiului Vernon păru să se zbârlească de indig¬nare. Poate pentru că melonul îi dădea impresia cu totul greşită că avea de-a face cu un suflet înrudit, i se adresă lui Moody.
― Nu ştiam că vă priveşte ce se întâmplă în casa mea...
― Presupun că ceea ce nu ştiai ar putea umple o biblio¬tecă, Dursley, mormăi Moody.
― Oricum, nu asta contează, interveni Tonks, al cărei păr roz o şocă pe mătuşa Petunia mai mult decât toate celelalte întâmplări, motiv pentru care închise ochii în loc să se uite la ea. Un singur lucru contează. Dacă aflăm că v-aţi purtat urât cu Harry...
― ... şi fiţi siguri că vom afla, adăugă Lupin amabil.
― Da, spuse domnul Weasley, chiar şi dacă nu o să-l lăsaţi să folosească feletonul-
― Telefonul, şopti Hermione.
― Da, dacă primim cel mai mic semn că Potter este mal¬tratat în vreun fel, nouă ne veţi da socoteală, spuse Moody.
Unchiul Vernon se umflă periculos. Sentimentul lui de revoltă atârna mai greu decât frica faţă de o mână de ciudaţi.
― Mă ameninţi, domnule? zise el atât de tare, încât trecă¬torii chiar se întoarseră să se uite la el.
― Da, te ameninţ, spuse Ochi-Nebun, mulţumit că unchiul Vernon înţelesese atât de repede acest fapt.
― Şi arăt eu a genul de om care poate fi intimidat? răcni unchiul Vernon.
― Păi... Începu Moody, dându-şi pe spate melonul şi dezvăluindu-şi sinistrul ochi magic care se învârtea.
Unchiul Vernon sări în spate îngrozit şi se lovi cu putere de un cărucior de bagaje.
― Da, trebuie să spun că da, Dursley.
Se întoarse dinspre unchiul Vernon pentru a-l suprave¬ghea pe Harry.
― Păi, Potter... strigă-ne, dacă ai nevoie de noi. Dacă nu te auzim trei zile la rând, o să trimitem pe cineva...
Mătuşa Petunia scânci înduioşător. Era cât se poate de limpede că se gândea la ce aveau să spună vecinii dacă îi vedeau pe aceşti oameni mergând pe aleea din grădină.
― Bun, asta ar fi. La revedere, Potter, spuse Moody, prinzându-l pe Harry de umăr pentru o clipă cu mâna lui noduroasă.
― Ai grijă, Harry, ţinem legătura.
― Harry, te luăm de aici cât putem de repede, şopti doam¬na Weasley, îmbrăţişându-i din nou.
― Pe curând, prietene, spuse Ron neliniştit, dând mâna cu Harry.
― Foarte pe curând, Harry, spuse Hermione sinceră. Promitem.
Harry încuviinţă din cap. Cine ştie de ce, nu găsea cuvin¬tele pentru a le spune ce însemna pentru el să-i vadă pe toţi înşiruiţi acolo, lângă el. În schimb, zâmbi, îşi ridică mâna în semn de salut, se întoarse şi ieşi în fruntea lor din gară, pe strada însorită, cu unchiul Vernon, mătuşa Petunia şi Dudley mergând grăbiţi în urma sa.
―-------------------------------------