De timp liber. . .: Ingeri si demoni - Dan Brown (Prima parte)

Date

Cea mai importantă instituţie de cercetare ştiinţifică din lume — Conseil Européen pour la Recherche Nucléaire (CERN), din Elveţia — a reuşit recent să producă primele particule de antimaterie. Antimateria este identică cu materia obişnuită, cu excepţia faptului că este formată din particule a căror sarcină electrică este opusă celei din materia „normală”. Antimateria este cea mai puternică sursă de energie cunoscută, randamentul său de eliberare a energiei fiind de 100% (fisiunea nucleară oferă un randament de 1,5%). Nu poluează, nu emană radiaţii, iar un strop poate alimenta cu energie întregul oraş New York timp de o zi. Există totuşi un revers. Antimateria este extrem de instabilă: explodează la contactul cu absolut orice, chiar şi cu aerul. Un singur gram de antimaterie are energia unei bombe nucleare de 20 de kilotone — de mărimea celei care a distrus oraşul Hiroshima. Până de curând au fost obţinute doar cantităţi infime din acest tip de substanţă (câţiva atomi o dată). Dar CERN a pus la punct recent un nou decelerator de antiprotoni, un dispozitiv avansat, capabil să producă antimaterie în cantităţi mult mai mari. Se ridică însă o întrebare: va reuşi această substanţă extrem de instabilă să salveze lumea, sau va fi folosită la crearea celei mai distructive arme care a existat vreodată pe Terra?

Nota autorului Toate operele de artă, tunelurile şi obiectivele arhitecturale din Roma, menţionate în această carte, sunt reale (ca şi amplasamentul lor). Toate există şi în momentul de faţă. Confreria Illuminati este, de asemenea, reală.

Prolog

Fizicianului Leonardo Vetra îi mirosea a carne arsă şi ştia că este vorba de propria carne. Îşi îndreptă ochii îngroziţi spre silueta întunecată, aplecată asupra sa: — Ce vrei? — La chiave, răspunse vocea răguşită. Parola. — Dar... eu nu... Intrusul apăsă din nou, înfigând obiectul incandescent mai adânc în pieptul lui Vetra. Carnea arsă sfârâi. În chinurile agoniei, fizicianul urlă: — Nu există parolă! Apoi, încet, simţi cum alunecă spre nefiinţă. Chipul de deasupra îl ţintui cu privirea: — Ne avevo paura. Mi-era teamă de asta. Vetra se forţă să rămână conştient, dar negura îl înconjura din toate părţile. Singura lui alinare era faptul că atacatorul nu va reuşi niciodată să obţină ceea ce voia. O clipă mai târziu însă, silueta masivă scoase la iveală un pumnal şi-l apropie de faţa lui. Lama înaintă. Atent. Cu precizie chirurgicală. — Pentru numele lui Dumnezeu! urlă Vetra. Dar era prea târziu.

1 Sus, în capătul treptelor marii piramide de la Gizeh, o fată izbucni în râs şi-l strigă: — Robert, grăbeşte-te! Ştiam eu că trebuia să mă fi măritat cu un bărbat mai tânăr! Surâsul ei avea ceva magic. Se străduia să ţină pasul cu ea, dar îşi simţea picioarele ca de piatră. — Aşteaptă-mă, o imploră. Te rog... Urcând, privirea i se înceţoşă. În urechi îi răsuna un bubuit. „Trebuie s-o ajung!” Dar când privi din nou în sus, femeia dispăruse. În locul ei se afla un bătrân cu dinţii putrezi. Omul se holbă la el, întinzându-şi buzele într-o strâmbătură cum nu-i mai fusese dat să vadă. Apoi izbucni un strigăt de suferinţă, ce străbătu deşertul. Robert Langdon se trezi brusc din coşmarul său. Telefonul de lângă pat suna. Buimac, ridică receptorul: — Alo? — Îl caut pe Robert Langdon, rosti o voce de bărbat. Langdon se ridică în capul oaselor şi încercă să-şi limpezească mintea:

— Eu sunt... Robert Langdon. Apoi îşi miji ochii la cadranul ceasului digital. Era 5.18 dimineaţa. — Trebuie să vorbesc imediat cu dumneavoastră. — Cine e acolo? — Numele meu este Maximilian Kohler. Sunt specialist în fizica particulelor discrete. — Specialist în... ce? Langdon se chinuia să se concentreze. Sunteţi sigur că l-aţi nimerit pe acel Langdon care vă trebuie? — Sunteţi profesor de iconologie religioasă la Harvard University. Aţi scris trei cărţi despre simbolistică şi... — Dumneavoastră ştiţi cât este ceasul? — Vă rog să mă scuzaţi. Trebuie să vedeţi însă ceva şi nu putem discuta despre acest lucru la telefon. Un oftat, în semn de înţelegere, zbură de pe buzele lui Langdon. Chestia asta i se mai întâmplase. Când scrii cărţi despre simboluri religioase, trebuie să te aştepţi la telefoane venite de la diverşi habotnici care nu vor decât să le explici ultimul semn pe care l-au primit ei de la Dumnezeu. Luna trecută, o stripteuză din Oklahoma îi promisese cea mai tare partidă de sex din viaţa lui, cu condiţia să vină şi să verifice autenticitatea unei cruci care apăruse printr-un miracol pe aşternutul de pe patul ei. „Giulgiul de la Tulsa”, îl numise Langdon. Acum încercă să fie politicos, în ciuda orei nepotrivite: — De unde aveţi numărul meu de telefon? — De pe World Wide Web. Site-ul cărţii dumneavoastră. Langdon se încruntă. Era al naibii de sigur că pe site-ul acela nu apărea numărul lui de telefon de acasă. Evident că individul minţea. — Trebuie să discut cu dumneavoastră, insistă omul. Am să vă plătesc bine. Langdon se înfurie: — Îmi pare râu, dar eu chiar... — Dacă plecaţi imediat, puteţi fi aici înainte de... — Nu plec nicăieri! E ora cinci dimineaţa! Trânti receptorul şi se prăbuşi la loc în pat. Închise ochii, încercând să adoarmă din nou. Degeaba. Visul îi stăruia în minte. Fără tragere de inimă, îşi puse halatul şi coborî la parter. Robert Langdon străbătu în picioarele goale camerele pustii ale casei sale în stil victorian din Massachusetts şi îşi pregăti remediul-ritual împotriva insomniei: o cană mare, aburindă, de Quik Nestlé. Luna de aprilie îşi filtra razele prin ferestrele largi şi dansa pe covorul oriental. Colegii lui glumeau adesea, spunând că locuinţa lui Langdon semăna mai degrabă cu un muzeu de antropologie decât cu o casă. Pe rafturi se îngrămădeau artefacte religioase din lumea întreagă — o ekuaba din Ghana, un crucifix din aur din Spania, un idol cicladic din Marea Egee şi chiar un boccus rar din Borneo, simbolul tinereţii

veşnice, purtat de războinicii băştinaşi. Langdon se aşeză pe un cufăr Maharishi din alamă şi, delectându-se cu aroma ciocolatei calde, îşi privi chipul oglindit în fereastră. Imaginea era distorsionată şi palidă... ca o fantomă. „O fantomă îmbătrânită”, îşi spuse, amintindu-şi cu durere că spiritul său tânăr vieţuia într-o carapace muritoare. Deşi nu era o frumuseţe în sensul clasic al termenului, la cei patruzeci şi cinci de ani ai săi Langdon avea ceea ce colegele lui numeau o putere de atracţie „erudită” — tuşe argintii în părul castaniu bogat, ochi albaştri pătrunzători, o voce surprinzător de profundă şi zâmbetul deschis, nepăsător, al unui licean sportiv. Fiindcă făcea scufundări încă din şcoală, Langdon avea şi astăzi trupul unui înotător, un trup musculos, înalt de un metru optzeci, a cărui formă avea grijă s-o menţină zilnic făcând câte cincizeci de ture de bazin în piscina universităţii. Prietenii îl consideraseră dintotdeauna un fel de enigmă, un om prins la răscrucea dintre secole. Uneori putea fi văzut întins pe iarbă, în blugi, discutând cu studenţii despre istoria religiei sau despre grafica pe calculator; alteori apărea, cu sacoul Harris şi vesta în culori vii, în paginile revistelor de artă sau la inaugurarea vreunei expoziţii la care fusese invitat să conferenţieze. Deşi un profesor sever, adept al disciplinei stricte, Langdon era primul care îmbrăţişase ceea ce el numea „arta pierdută a distracţiei adevărate”. Preţuia şi exploata timpul liber cu un fanatism molipsitor, cu care îşi câştigase o primire frăţească în rândul studenţilor săi. Porecla sa din campus — „Delfinul” — făcea referire atât la firea-i prietenoasă, cât şi la legendara lui abilitate de a se scufunda şi a depăşi astfel întreaga echipă adversă, într-un meci de polo pe apă. În vreme ce stătea cu privirile pierdute în întunericul de afară, liniştea din casă fu din nou întreruptă, de această dată, de zbârnâitul faxului. Prea obosit pentru a se mai enerva, Langdon clătină din cap, resemnat. „Oamenii lui Dumnezeu! îşi spuse. Sunt peste două mii de ani de când Îl tot aşteaptă pe Mesia, şi încă sunt al naibii de insistenţi!” Sfârşit de oboseală, îşi duse cana goală în bucătărie şi se îndreptă cu paşi lenţi spre biroul lambrisat cu stejar. Faxul primit aştepta în tăviţa lui. Oftând, ridică hârtia şi o privi. Instantaneu, îl izbi un val de greaţă. Imaginea de pe pagină era aceea a unui cadavru uman. Trupul era complet gol, iar capul îi fusese răsucit atât de rău, încât faţa era acum orientată complet spre spate. Pe pieptul victimei se zărea o arsură teribilă. Omul fusese însemnat... înfierat cu un singur cuvânt. Un cuvânt pe care Langdon îl cunoştea bine. Foarte bine. Continuă să privească literele înflorite, nevenindu-i încă să creadă:

— Illuminati, bâigui, simţindu-şi inima bubuind în piept. Dar nu se poate... Cu mişcări lente, aproape temându-se de ceea ce avea să descopere, Langdon roti faxul cu o sută optzeci de grade şi privi din nou foaia întoarsă acum cu susul în jos. Într-o fracţiune de secundă, simţi că nu mai are aer. Parcă îl lovise un camion. Abia crezându-şi ochilor, roti faxul din nou, citind cuvântul normal şi apoi iarăşi cu susul în jos: — Illuminati..., şopti el. Înmărmurit, se prăbuşi într-un fotoliu şi rămase o clipă nemişcat, năuc. După un timp, observă ledul roşu ce clipea pe marginea aparatului. Oricine ar fi fost cel care trimisese faxul era încă pe fir... aşteptând să îi vorbească. Langdon continuă să privească mult timp luminiţa ce licărea. Apoi, tremurând, ridică receptorul.

2 — V-am câştigat acum atenţia? întrebă omul, când Langdon răspunse într-un târziu. — Da, domnule, al naibii să fiu dacă nu...! Poate vreţi să-mi explicaţi. — Am încercat să vă spun şi mai devreme. Vocea era rigidă, aproape mecanică: Sunt fizican. Conduc un institut de cercetări. A avut loc o crimă. Aţi văzut cadavrul. — Cum m-aţi găsit? întrebă Langdon, abia reuşind să se concentreze. Mintea îi fierbea de când văzuse imaginea aceea. — V-am spus deja. World Wide Web. Site-ul cărţii dumneavoastră, The Art of the Illuminati. Langdon încercă să-şi adune gândurile. Cartea lui era complet necunoscută în cercurile literare obişnuite, dar on-line stârnise ceva vâlvă. Şi totuşi, afirmaţia individului nu era adevărată. — Pagina aceea nu conţine informaţii de contact, replică el. Sunt sigur de asta. — Oamenii din laboratorul nostru se pricep foarte bine să extragă informaţii utile de pe Web. Langdon era sceptic: — Se pare că laboratorul dumneavoastră ştie cam multe despre

Web. — E şi cazul, răspunse celălalt. Doar noi l-am inventat. Ceva din vocea omului îi spunea lui Langdon că individul nu glumea. — Trebuie să vă văd, insistă acesta. E o problemă, nu o putem discuta la telefon. Laboratorul meu se află doar la o oră de zbor de Boston. În lumina palidă a biroului său, Langdon studie din nou faxul. Imaginea era copleşitoare, constituind, poate, descoperirea epigrafică a secolului — un unic simbol ce îi confirma un deceniu de cercetări. — E urgent, insistă vocea de la celălalt capăt al firului. Langdon nu-şi putea desprinde privirea de pe însemn, citindu-l şi răscitindu-l de zeci de ori: Illuminati. Munca lui se bazase dintotdeauna pe echivalentul simbolic al fosilelor — vechi documente şi înscrisuri istorice — dar imaginea din faţa ochilor lui era actuală. Se simţea ca un paleontolog ce se pomeneşte faţă-n faţă cu un dinozaur... viu. — Mi-am luat libertatea de a trimite un avion după dumneavoastră, spuse vocea. Va ajunge la Boston în douăzeci de minute. Langdon îşi simţi gura iască. „Un zbor de-o oră...” — Vă rog să-mi iertaţi îndrăzneala... Dar chiar am nevoie de dumneavoastră aici. Privi din nou faxul — un mit străvechi confirmat în alb şi negru. Implicaţiile erau cutremurătoare. Privirea îi rătăcea absentă dincolo de fereastră. Primele raze ale zorilor se strecurau printre mestecenii din curtea lui, dar priveliştea părea în dimineaţa asta oarecum schimbată. Cuprins de o bizară combinaţie de spaimă şi entuziasm, Langdon ştia că nu are de ales: — Aţi câştigat, rosti el. Spuneţi-mi unde aterizează avionul.

3 La mii de kilometri depărtare, doi oameni se întâlniseră. Încăperea era întunecată. Medievală. Din piatră. — Benvenuto, spuse unul din ei, cel care stătea aşezat în umbră, ferit de privirile celuilalt. Ai reuşit? — Si, răspunse silueta întunecată. Perfettamente. Cuvintele răsunaseră la fel de dur ca zidurile din piatră. — Şi, fără îndoială, nu există nici un dubiu asupra responsabilului? — Bineînţeles. — Superb. Ai adus ce ţi-am cerut? Ochii ucigaşului străluceau, negri ca ţiţeiul. Scoase la vedere un dispozitiv electronic greu şi-l aşeză pe masă. Omul din umbră păru mulţumit: — Te-ai descurcat bine.

— E o onoare să servesc confreria, replică ucigaşul. — Etapa a doua va începe curând. Du-te şi odihneşte-te! În noaptea asta vom schimba lumea.

4 Maşina lui Robert Langdon ţâşni din Tunelul Callahan şi rulă pe latura estică a portului Boston, spre Aeroportul Logan. Cercetă instrucţiunile primite şi văzu că trebuie s-o ia pe Aviation Road şi coti la stânga, dincolo de vechea clădire Eastern Airlines. La trei sute de metri mai jos pe drumul de acces, pe fondul întunecat se înălţa un hangar. Un „4” uriaş se zărea pe zidurile lui. Langdon opri în parcare şi coborî din maşină. Un individ rotund la faţă, într-o salopetă albastră de zbor, ieşi din spatele hangarului: — Robert Langdon? întrebă el. Vocea îi era prietenoasă şi avea un accent pe care Langdon nu-l putea localiza. — Eu sunt, răspunse, în vreme ce încuia portiera. — Perfectă sincronizare! Tocmai am aterizat. Urmaţi-mă, vă rog! În vreme ce ocoleau clădirea, Langdon îşi simţi trupul tensionat. Nu era obişnuit să primească apeluri telefonice criptice şi nici să aibă întâlniri secrete cu necunoscuţi. Neştiind la ce să se aştepte, se îmbrăcase ca pentru o oră de curs obişnuită: pantaloni din stofă, de culoare kaki, pulover pe gât şi un sacou Harris din tweed. Mergând, se gândi iarăşi la faxul din buzunar, încă neputând să creadă că imaginea era reală. Pilotul păru că-şi dă seama de neliniştea lui: — Sper că zborul nu e o problemă pentru dumneavoastră, nu-i aşa? — Deloc, replică el. „Cadavrele care au diverse însemne sunt, într-adevăr, o problemă pentru mine. Cu zborul mă mai descurc.” Omul îl conduse până la capătul hangarului, pe care îl ocoliră intrând pe pistă. Langdon stătu locului şi se holbă la aparatul de zbor. — O să zburăm cu asta? Individul rânji: — Vă place? — Dacă-mi place? izbucni Langdon, după un lung moment. Ce dracu’ mai e şi asta? Aeronava era uriaşă. Amintea oarecum de navetele spaţiale, cu excepţia vârfului, care îi fusese retezat, capătul devenind perfect plat. Parcată aşa, pe pistă, părea o enormă pană. Iniţial, Langdon crezu că

visează. Vehiculul părea la fel de apt de zbor ca un camion. Aripile erau, practic, inexistente — două cioturi micuţe la capătul fuzelajului. O pereche de eleroane dorsale ieşeau în relief la pupa. Restul avionului era fuselaj — aproape şaptezeci de metri de la o extremitate la cealaltă — fără ferestre, fără nimic, doar tablă goală. — Două sute cincizeci de mii de kilograme capacitatea rezervorului, exclamă pilotul, ca un tată care se mândreşte cu fiul său nou-născut. Funcţionează cu hidrogen lichid. Fuzelajul are o matrice de titaniu cu fibră de carbură de siliciu. Are un raport impuls/greutate de 20:1; majoritatea turboreactoarelor ating 7:1. Probabil că directorul e într-o grabă nebună să vă vadă; nu trimite prea des băieţaşul ăsta mare. — Chestia asta chiar zboară? întrebă Langdon. Pilotul zâmbi şi, conducându-l spre aparat, răspunse: — O, da! Arată cam ciudat, ştiu, dar mai bine v-aţi obişnui cu el. În cinci ani de-acum încolo, n-o sa mai vedeţi decât copilaşi dintr-ăştia: TCMV — Transportoare Civile de Mare Viteză. Laboratorul nostru este printre primele care au unul în dotare. „Trebuie să fie un laborator dat naibii”, îşi spuse Langdon. — Ăsta e un prototip de Boeing X-33, continuă pilotul, dar mai există zeci de alte tipuri: National Aero Space Plane al americanilor, ruşii au Scramjet-ul, britanicii au HOTOL... Viitorul e deja aici, numai că-i mai trebuie ceva timp pentru a ajunge în sectorul public. Vă puteţi lua la revedere de la turboreactoarele obişnuite. Langdon privi aeronava îngrijorat: — Cred că eu aş prefera un turboreactor obişnuit. Pilotul îi făcu semn spre scară: — Pe aici, domnule Langdon. Aveţi grijă unde puneţi piciorul! Câteva minute mai târziu, Langdon stătea în cabina goală. Pilotul îl instalase pe bancheta din faţă, îi încheiase centura de siguranţă şi dispăruse undeva, spre botul aeronavei. Cabina semăna surprinzător de mult cu aceea a unui avion de linie de mari dimensiuni; singura excepţie era lipsa ferestrelor, care îi dădea lui Langdon o stare neplăcută. Toată viaţa suferise de o claustrofobie moderată, urmarea unui incident din copilărie peste care nu trecuse niciodată. Aversiunea sa pentru spaţiile închise nu constituia câtuşi de puţin un handicap, dar era mereu un motiv de frustrare, fiindcă se manifesta în moduri insidioase. Evita sporturile în incinte, precum squash sau racquetball şi plătise cu largă inimă bani grei pentru casa lui în stil victorian, spaţioasă, cu încăperi înalte, deşi ar fi putut beneficia de locuinţele de serviciu ale universităţii. Adesea îşi spunea că pasiunea lui pentru lumea artei se născuse în copilărie din dragostea pe care o resimţea pentru spaţiile largi ale sălilor de muzeu. Motoarele începură să huruie undeva sub el, trimiţând vibraţii

adânci în fuzelaj. Langdon îşi înghiţi nodul din gât şi aşteptă. Simţea că aeronava începuse să ruleze. Deasupra sa răsuna în surdină o melodie country. Pe peretele alăturat, un telefon sună de două ori. Langdon ridică receptorul: — Alo? — Călătoriţi confortabil, domnule Langdon? — Deloc. — Relaxaţi-vă! Ajungem într-o oră. — Ajungem unde anume? întrebă el, dându-şi seama că habar n-avea încotro se îndreptau. — La Geneva. Laboratorul e în Geneva. — Geneva! repetă Langdon, simţindu-se deja puţin mai bine. În statul New York, spre nord... Am nişte rude pe lângă lacul Seneca. Nu ştiam că în Geneva există vreun laborator de fizică. Pilotul începu să râdă: — Nu Geneva din statul New York, domnule Langdon! Geneva din Elveţia. Cuvântul pătrunse în mintea lui mai greu. — Elveţia? Langdon simţi cum inima i-o ia razna: Parcă aţi spus că laboratorul e la numai o oră distanţă! — Aşa şi e, domnule Langdon. Avionul ăsta prinde 15 Mach!

5 Pe o stradă aglomerată din Europa, ucigaşul se strecură prin mulţime. Era un bărbat puternic. Întunecat şi viguros. Uimitor de agil. Muşchii îi erau încă încordaţi de emoţia întâlnirii. „A mers bine”, îşi spuse. Deşi cel care-l angajase nu-şi arătase niciodată faţa, ucigaşul se simţea onorat că se aflase în prezenţa lui. Să fi trecut într-adevăr numai cincisprezece zile de când omul îl contactase pentru prima dată? Ucigaşul îşi amintea perfect fiecare cuvânt rostit atunci... — Numele meu este Janus, spusese cel care îl sunase. Într-un fel, suntem înrudiţi. Avem acelaşi duşman. Am auzit că talentele dumitale sunt de închiriat. — Depinde pe cine reprezinţi, replicase el. Omul îi spusese. — Asta ar trebui să fie vreo glumă? — Văd că ai auzit despre noi, răspunsese celălalt. — Desigur. Confreria e legendară. — Şi totuşi te îndoieşti că sunt cine spun că sunt. — Toată lumea ştie că fraţii au dispărut. — Un şiretlic iscusit. Cel mai periculos duşman este acela de care nimeni nu se teme.

Ucigaşul era sceptic: — Confreria mai rezistă? — Mai ascunsă ca niciodată. Rădăcinile noastre s-au infiltrat pretutindeni... chiar şi în sacra fortăreaţă a celui mai aprig duşman al tău. — Imposibil. Ei sunt invulnerabili. — Rădăcinile noastre ajung departe. — Nimeni nu ajunge chiar atât de departe. — În foarte scurt timp, mă vei crede. O demonstraţie incontestabilă a puterii confreriei s-a produs deja. Un singur act de trădare, o dovadă. — Ce-aţi făcut? Omul îi spusese. Ochii ucigaşului se căscaseră, nevenindu-i să creadă: — Imposibil! A doua zi, ziarele din întreaga lume aveau acelaşi titlu. Acum ucigaşul credea. După cincisprezece zile, credinţa sa devenise fermă, fără nici o umbră de îndoială. „Confreria există. În seara asta va ieşi din nou la lumină pentru a-şi arăta puterea.” Străbătând străzile, ochii lui negri sclipeau prevestitori. Una dintre cele mai secrete şi mai temute confrerii care a existat vreodată pe faţa Pământului îi solicitară serviciile. „Au făcut o alegere înţeleaptă”, îşi spuse în sine. Era vestit pentru două lucruri: pentru discreţie şi, mai cu seamă, pentru cât de bine ştia să ucidă. Până acum, îi servise cu onoare. Săvârşise crima cerută şi-i adusese lui Janus obiectul solicitat. Acum depindea de Janus să-şi folosească puterea pentru a amplasa obiectul. Amplasarea... Ucigaşul se întreba cum va reuşi Janus să îndeplinească o sarcină atât de dificilă. Era evident că omul avea relaţiile sale în interior. Puterea confreriei părea nemărginită. „Janus... îşi zise ucigaşul. Un nume de cod, fireşte. Să fie cumva o aluzie la zeul cu două feţe al romanilor... sau, poate, la satelitul lui Saturn? Nu că ar conta... Janus deţine o putere extraordinară şi mi-a demonstrat-o mai presus de orice îndoială.” Mergând, ucigaşul şi-i imagină pe strămoşii săi zâmbindu-i din ceruri. Astăzi ducea bătălia lor, îl înfrunta pe acelaşi duşman cu care ei luptaseră secole de-a rândul, începând cu veacul al unsprezecelea... când armatele cruciate ale inamicului îi prădaseră pentru prima dată ţara, îi schingiuiseră şi îi omorâseră poporul, declarându-l necurat, distrugându-i templele şi zeii. Strămoşii săi închegaseră o oştire mică, dar mortală, pentru a se apăra. Soldaţii ei deveniseră cunoscuţi în regiune ca „protectori” — călăi iscusiţi care cutreierau ţara, măcelărind orice duşman pe care-l întâlneau. Erau renumiţi nu doar pentru asasinatele lor monstruoase, ci şi pentru că-şi sărbătoreau măcelurile lăsându-se pradă unor transe induse de narcotice. Preferatul lor era un drog puternic, căruia îi spuneau haşiş.

Pe măsură ce faima lor se răspândea, lumea începuse să-i cunoască sub un alt nume: Hassassin, adică „adepţii haşişului”. Treptat, termenul Hassassin devenise un sinonim al morţii în aproape toate limbile pământului. Cuvântul este folosit şi astăzi, dar — la fel ca arta omorului — vocabula a evoluat. Acum se pronunţă asasin.

6 Şaizeci şi patru de minute mai târziu, neîncrezător şi uşor ameţit, Robert Langdon coborî din aeronavă pe pista însorită. Un vânt răcoros îi mişcă reverele sacoului de tweed. Spaţiul larg deschis era minunat. Pretutindeni în jur, văile înverzite erau mărginite de creste înzăpezite. „Visez, îşi spuse în sinea lui, şi imediat am să mă trezesc.” — Bine aţi venit în Elveţia! îi strigă pilotul, încercând să acopere huruitul motoarelor HEDM, ce continuau să se rotească în spatele lor. Langdon îşi privi ceasul: era 7.07. — Tocmai am traversat şase fuse orare, adăugă pilotul. Aici e puţin trecut de ora 13. Langdon îşi potrivi ceasul. — Cum vă simţiţi? — Ca şi cum aş fi mâncat spumă poliuretanică, răspunse el, frecându-şi stomacul. Omul încuviinţă: — Rău de înălţime. Am zburat la 2 000 de metri; acolo eşti cu treizeci la sută mai uşor decât pe pământ. Noroc că am avut un drum scurt. Dacă ne-am fi dus la Tokyo, ar fi trebuit să urcăm sus de tot, cu încă 1 500 de metri. Acolo să vezi cum ţi se întoarce totul pe dos înăuntru! Langdon înclină din cap şi-şi spuse că e norocos. Una peste alta, zborul fusese unul cât se poate de obişnuit. Lăsând la o parte acceleraţia strivitoare de la decolare, cursa fusese banală — mici turbulenţe ocazionale, câteva modificări de presiune la urcare, dar nimic care să sugereze că străbătuseră spaţiul cu uluitoarea viteză de 18 000 de kilometri pe oră. Câţiva tehnicieni se apropiară pe pistă pentru a lua în primire aeronava. Pilotul îl însoţi pe Langdon până la un Peugeot negru aflat în parcarea de lângă turnul de control. Câteva clipe mai târziu, rulau pe şoseaua care şerpuia în vale. În depărtare se zărea un mănunchi de clădiri. Pe lângă maşină, câmpia înverzită părea că aleargă nebuneşte. Langdon privi nevenindu-i să creadă cum pilotul acceleră până la 170 de kilometri pe oră. „Ce-o avea tipul ăsta de se grăbeşte în asemenea hal?” se întrebă el. — Cinci kilometri până la laborator. Ajungem acolo în două minute.

Langdon căută în zadar centura de siguranţă. „De ce nu în trei, dar să ajungem totuşi în viaţă?” Maşina continua să gonească. — Vă place Reba? se interesă pilotul, îndesând o casetă în casetofonul de bord. O voce de femeie începu să cânte: „Doar teama de-a rămâne singur...” „Ce teamă?” se întrebă Langdon, cu gândurile aiurea. Colegele îl tachinau adesea că extinsa lui colecţie de obiecte de muzeu nu era altceva decât o jalnică încercare de a umple o casă goală, o casă care, insistau ele, resimţea din greu lipsa unei femei. Langdon râdea de fiecare dată, reamintindu-le că în viaţa lui existau deja trei iubiri: simbolistica, polo-ul pe apă şi burlăcia — ultima oferindu-i libertatea de a călători oriunde în lume, de a se culca oricât de târziu dorea şi de a se bucura de serile liniştite acasă, cu un coniac şi-o carte bună. — Suntem ca un mic orăşel aici, răsună vocea pilotului, smulgându-l din gândurile sale. N-avem doar laboratoare, ci şi magazine, un spital, ba chiar şi un cinematograf. Langdon înclină din cap şi privi spre conglomeratul de clădiri ce se înălţa în faţa lor. — De fapt, adăugă pilotul, aici avem cea mai mare maşinărie din lume. — Adevărat? întrebă el, scrutând împrejurimile. — N-o s-o vedeţi aici, afară, domnule. E îngropată la şase niveluri în subteran. Langdon nu mai avu timp să întrebe altceva. Fără nici un avertisment, pilotul călcă dur frâna. Pneurile scrâşniră şi maşina opri brusc în dreptul unei gherete ranforsate. Pe peretele ei scria: „SECURITÉ. ARRETEZ.” Langdon simţi cum îl copleşeşte un val de panică, dându-şi seama unde se află: — Dumnezeule! Nu mi-am luat paşaportul! — Nu e nevoie de nici un paşaport, îl asigură pilotul. Avem în sensul ăsta un aranjament cu guvernul elveţian. Langdon privi uluit cum pilotul îi întinse santinelei o cartelă de identitate, pe care acesta o trecu printr-un dispozitiv electronic de identificare. O luminiţă verde începu să clipească. — Numele pasagerului? — Robert Langdon. — Al cui invitat este? — Al directorului. Paznicul îşi arcui sprâncenele, se întoarse şi verifică o coală de hârtie, confruntând-o cu datele de pe monitorul computerului său. Apoi se răsuci din nou către ferestruică: — Şedere plăcută, domnule Langdon! Maşina demară, accelerând pentru încă vreo 200 de metri într-un giratoriu ce ducea spre intrarea principală în clădire. În faţa lor se

înălţa o structură rectangulară, ultramodernă, din oţel şi sticlă. Langdon admiră şocantul design transparent al construcţiei; fusese dintotdeauna pasionat de arhitectură. — Catedrala de Sticlă, îi explică pilotul. — O biserică? — La naiba, nu! Uite că biserică n-avem! Fizica este religia pe-aici. Ia numele Domnului în deşert cât vrei, râse el, dar nu defăima vreun quarc sau vreun mezon. Langdon aşteptă buimac până ce pilotul luă o curbă şi opri maşina în faţa clădirii de sticlă. „Quarci şi mezoni? Fără control la frontieră? Avioane care zboară cu Mach 15? Da’ cine dracu’ sunt tipii ăştia?” Pe placa de granit de pe faţada clădirii se afla răspunsul: (CERN) Conseil Européen pour la Recherche Nucléaire. — „Cercetări Nucleare”? întrebă Langdon, convins că a tradus corect. Pilotul nu răspunse. Era aplecat în faţă, micşorând volumul casetofonului: — Aici coborâţi. Directorul vă aşteaptă la intrare. Langdon observă un bărbat aflat într-un scaun cu rotile, care tocmai ieşea din clădire. Părea a avea puţin peste şaizeci de ani. Uscăţiv şi complet chel, cu mandibula pătrată, bine conturată, purta un halat alb şi pantofi speciali în picioarele înfipte ferm în suportul scaunului. Chiar de la distanţă ochii lui păreau lipsiţi de viaţă, ca două pietre cenuşii. — El este? întrebă Langdon. Pilotul îşi ridică privirea: — Măi, fir-aş al naibii! exclamă şi se întoarse spre Langdon, cu un surâs rece: Vorbeşti de lup... Neştiind la ce să se aştepte, Langdon coborî din maşină. Bărbatul în scaunul cu rotile acceleră spre el şi îi întinse o mână rece şi umedă. — Domnul Langdon? Am vorbit mai devreme la telefon. Numele meu este Maximilian Kohler.

7 Lui Maximilian Kohler, directorul general al CERN, i se spunea pe ascuns König — „Regele” — un supranume stârnit mai degrabă de teamă decât din respectul pentru persoana care îşi conducea supuşii de pe tronul său cu rotile. Deşi puţini îl cunoşteau personal, povestea oribilă a modului în care ajunsese infirm devenise deja legendă la

CERN şi erau câţiva cei care îl blamau pentru cinismul şi asprimea sa... ori pentru devotamentul ferm pe care îl arăta ştiinţei pure. Langdon se afla în prezenţa lui de numai câteva minute, dar simţea deja că directorul era un tip care ştia să păstreze distanţa. Acum trebuia, practic, să alerge pentru a ţine pasul cu scaunul electric ce rula tăcut spre intrarea principală. Scaunul în sine nu semăna cu nimic din ce ştia Langdon: era echipat cu un panou întreg de dispozitive electronice, printre care un telefon cu mai multe linii, un sistem tip pager, un monitor de computer şi chiar o cameră video mică şi detaşabilă. Centrul de comandă al “Regelui” Kohler... Langdon îl urmă printr-o uşă mecanică, în spaţiosul hol central din CERN. „Catedrala de Sticlă”, murmură ca pentru sine, ridicându-şi privirile spre cer. Deasupra, acoperişul albăstrui de sticlă sclipea în soarele amiezii, creând tipare geometrice de lumină ce confereau grandoare încăperii. Dâre drepte de umbră se întindeau ca nişte vine pe gresia albă a zidurilor şi pe podeaua de marmură. Aerul mirosea a curat, a steril. Un grup de oameni de ştiinţă trecu rapid pe lângă ei, paşii lor răsunând în imensitatea sălii. — Pe aici, vă rog, domnule Langdon. Vocea lui Kohler părea aproape computerizată, cu un accent rigid şi exact, la fel ca trăsăturile imobile ale chipului său. Directorul tuşi, apoi îşi şterse buzele cu o batistă albă, în vreme ce-l fixă pe Langdon cu ochi goi, cenuşii. — Vă rog să vă grăbiţi! Scaunul său părea că zboară pe podea. Langdon îl urmă, trecând pe lângă nenumărate culoare ce porneau din holul principal. Fiecare culoar fremăta de activitate. Savanţii care îl zăreau pe Kohler se opreau şi priveau surprinşi, fixându-l pe Langdon de parcă s-ar fi întrebat cine-o fi de beneficiază de o astfel de companie. — Îmi este jenă să recunosc, începu Langdon, încercând să facă puţină conversaţie, dar n-am auzit niciodată de CERN. — Nu mă surprinde, răspunse directorul scurt, cu un aer competent şi rece. Majoritatea americanilor nu consideră Europa ca fiind liderul mondial în cercetarea ştiinţifică; pentru ei, noi suntem doar un pitoresc district comercial — o idee bizară, dacă ţinem seama de naţionalităţile unor oameni ca Galileo, Einstein sau Newton. Langdon nu ştia ce ar trebui să răspundă, aşa că scoase faxul din buzunar: — Omul din fotografie... aţi putea să... Kohler îl întrerupse scurt cu un gest al mâinii: — Vă rog! Nu aici! Vă conduc la el acum. Apoi, întinzând mâna: Poate ar trebui să iau eu asta. Langdon îi înmână hârtia şi-l urmă tăcut.

Kohler coti brusc la stânga şi intră pe un culoar larg, decorat cu numeroase distincţii şi diplome. O placă mai mare decât celelalte domina intrarea, iar Langdon încetini pentru a citi literele de bronz: „Premiul ARS ELECTRONICA Pentru Inovaţie Culturală în Era Digitală Acordată lui Tim Berners Lee şi CERN pentru crearea WORLD WIDE WEB.” „Măi, să fiu al naibii! îşi spuse. Deci, tipul ăsta nu glumea!” El îşi închipuise dintotdeauna că Web-ul era o invenţie americană. Şi totuşi, cunoştinţele lui în domeniu se limitau la site-ul cărţii sale şi la ocazionalele vizite on-line în Luvru sau în El Prado, pe vechiul său Macintosh. — Web-ul, spuse Kohler tuşind din nou şi ştergându-şi gura cu batista albă, s-a născut aici ca o reţea internă de site-uri, care le-a permis lucrătorilor din diverse departamente să-şi împărtăşească unii altora realizările zilnice. Desigur, lumea întreagă trăieşte cu impresia că Web-ul este o tehnologie americană. — Şi de ce nu clarificaţi situaţia? spuse Langdon, urmându-l. Kohler ridică din umeri, aparent dezinteresat de problemă: — O neînţelegere minoră cu privire la o tehnologie minoră. CERN este mult mai mult decât o reţea globală de computere. Oamenii noştri de ştiinţă realizează miracole aproape în fiecare zi. Langdon îi aruncă o privire întrebătoare. „Miracole?” Termenul nu făcea în mod cert parte din vocabularul celor care frecventau departamentul de ştiinţe de la Harvard. „Miracolele” erau lăsate în seama Facultăţii de Teologie. — Păreţi sceptic, interveni Kohler. Credeam că sunteţi specialist în simbolistica religioasă. Nu credeţi în miracole? — Nu mi-am format încă o opinie cu privire la miracole. „Mai ales cu privire la cele care se petrec într-un laborator ştiinţific!” — Poate că „miracole” este un cuvânt ales greşit. Încercam doar să vorbesc pe limba dumneavoastră. — Pe limba mea? întrebă Langdon, simţindu-se dintr-o dată foarte prost. N-aş vrea să vă dezamăgesc, domnule, dar eu studiez simbolistica religioasă. Sunt universitar, nu preot. Kohler încetini brusc şi se întoarse spre el, cu privirea uşor îmblânzită: — Desigur. Ce greşeală din partea mea! Omul nu trebuie să aibă neapărat cancer pentru a-i studia simptomele. Langdon nu mai auzise o astfel de remarcă. În vreme ce continuau să înainteze, Kohler încuviinţă, înclinând din cap: — Bănuiesc că noi doi ne vom înţelege perfect, domnule Langdon.

El însă se îndoia oarecum. În vreme ce se grăbeau, Langdon începu să audă un huruit puternic undeva, în faţă. Cu fiecare pas sunetul era tot mai puternic, reverberând prin zidurile înconjurătoare; părea a veni de la capătul culoarului pe care mergeau. — Ce este asta? întrebă într-un târziu, fiind nevoit să strige pentru a se face auzit. Parcă se apropiau de un vulcan în erupţie. — Camera de cădere liberă, spuse Kohler, a cărui voce cavernoasă se auzea cu uşurinţă în vacarm, dar el nu mai oferi alte explicaţii. Langdon nu mai întrebă nimic. Era extenuat, iar Maximilian Kohler nu părea câtuşi de puţin interesat în a câştiga vreun premiu pentru ospitalitate. Mai bine să se gândească la motivul care îl adusese aici. Illuminati. Era de presupus că, undeva, în această uriaşă instituţie, se afla un cadavru... un cadavru însemnat cu un simbol pentru care făcuse cu avionul 4 500 de kilometri ca să-l vadă. Apropiindu-se de capătul culoarului, huruitul devenise aproape asurzitor, trimiţându-şi vibraţiile prin tălpile lui Langdon. Cotiră urmând culoarul şi la dreapta apăru o galerie de vizionare. În peretele curbat erau încastrate patru ferestre de sticlă groasă, asemenea hublourilor unui submarin. Langdon se opri şi se apropie pentru a privi printr-una dintre ele. Profesorul Robert Langdon văzuse câteva lucruri ciudate în viaţa lui, dar ăsta le depăşea pe toate. Clipi des, întrebându-se dacă nu cumva are halucinaţii. Dincolo de hublou se deschidea o enormă încăpere circulară. În interiorul ei, plutind de parcă ar fi fost complet lipsiţi de greutate, se aflau oameni. Trei. Unul îi făcu semn cu mâna şi execută o tumbă în aer. „Dumnezeule! exclamă în sinea lui. Cred că sunt în ţara lui Oz!” Podeaua încăperii era formată dintr-o reţea strânsă, ca o plasă de sârmă. Sub ea se zărea silueta tremurândă a unui uriaş propulsor metalic. — Camera de cădere liberă, spuse Kohler, oprindu-se pentru a-l aştepta. Paraşutism în interior, fără paraşută. Pentru eliberarea stresului. Este un tunel de vânt vertical. Langdon continua să privească uluit. Una dintre cele trei persoane, o femeie obeză, reuşi să se apropie de fereastră. Era purtată de colo-colo de curenţii de aer, dar îi zâmbi lui Langdon şi-i făcu semn că totul e-n regulă, ridicându-şi pumnii strânşi, cu degetele mari în sus. Surâse şi el anemic şi-i întoarse gestul, întrebându-se dacă femeia ştia că acesta era un simbol falic antic al virilităţii masculine. Femeia obeză, observă Langdon, era singura dintre cei trei care purta ceva ce semăna cu o paraşută în miniatură. Bucata de ţesătură flutura deasupra ei ca o jucărie. — La ce foloseşte paraşuta aceea mică? întrebă. Abia dacă are un

metru în diametru. — Pentru fricţiune, răspunse Kohler. Îi diminuează viteza de deplasare, astfel ca propulsorul s-o poată menţine în aer. Apoi, pornind iarăşi în lungul coridorului, adăugă: Un metru pătrat de sarcină la frânare încetineşte un corp în cădere cu aproape douăzeci la sută. Langdon încuviinţă maşinal. N-avea de unde să ştie cà, mai târziu, în acea seară, într-o ţară aflată la sute de kilometri depărtare, această informaţie avea să îi salveze viaţa.

8 Când ieşiră din clădirea principală a CERN în lumina aspră a soarelui elveţian, Langdon se simţi ca întors brusc acasă. Scena din faţa lui părea un campus universitar american. Un dâmb înverzit cobora spre o pajişte întinsă, pe care pilcuri de arţari punctau mici cvartale formate din alei şi dormitoare din cărămidă. Indivizi cu figuri savante, cu teancuri de cărţi în braţe, intrau şi ieşeau din diversele clădiri. Parcă pentru a accentua atmosfera studenţească, doi hipioţi cu părul lung aruncau un disc Frisbee de la unul la altul, pe fondul Simfoniei a patra a lui Mahler ce răzbătea pe fereastra deschisă a unui dormitor. — Acestea sunt locuinţele de serviciu ale institutului, îi explică directorul, în vreme ce accelera pe o alee dintre clădiri. Avem aici peste trei mii de fizicieni. La CERN lucrează mai mult de jumătate din numărul total al specialiştilor în fizica particulei din toată lumea — cele mai strălucite minţi de pe Terra — germani, japonezi, italieni, olandezi, tot ce vreţi. Fizicienii noştri reprezintă peste cinci sute de universităţi şi şaizeci de naţionalităţi. Langdon era copleşit: — Şi cum comunică între ei? — În engleză, fireşte. Limba universală a ştiinţei. El, unul, auzise că matematica era limbajul universal al ştiinţei, dar era prea obosit pentru a mai discuta problema, aşa că se mulţumi să urmeze conştiincios scaunul cu rotile. La jumătatea drumului, un tânăr le tăie calea, alergând. Tricoul lui proclama: „N-ai TGCU, n-ai glorie!” Langdon privi în urma lui, dezorientat: — TGCU? — Teoria Generală a Câmpului Unificat, replică directorul. Teoria a tot ce există. — Înţeleg, spuse Langdon, fără a înţelege însă ceva. — Sunteţi familiarizat cu fizica particulelor, domnule Langdon? — Sunt familiarizat cu fizica generală — corpuri în cădere, chestii

de genul ăsta. Anii săi de paraşutism îi conferiseră un profund respect pentru extrema forţă a acceleraţiei gravitaţionale. — Fizica particulelor studiază atomii, nu-i aşa? Kohler clătină din cap: — Atomii sunt ca nişte planete în comparaţie cu ceea ce analizăm noi. Munca noastră se axează pe nucleul atomului — abia a zece mia parte din întreg. Tuşi din nou şi reluă cu un aer bolnav: Cei care lucrează la CERN încearcă să găsească răspunsuri la aceleaşi întrebări pe care omul şi le-a pus încă de la începutul existenţei sale. De unde venim? Din ce suntem constituiţi? — Şi răspunsurile se află într-un laborator de fizică? — Păreţi surprins. — Sunt. Mie întrebările îmi par mai degrabă spirituale. — Domnule Langdon, toate întrebările au fost iniţial spirituale. Încă de la începutul lumii, spiritualitatea şi religia au fost chemate să completeze ceea ce ştiinţa nu putea înţelege. Răsăritul şi apusul Soarelui erau odinioară puse pe seama lui Helios şi a carului său înflăcărat. Cutremurele şi inundaţiile erau considerate furii ale lui Poseidon. Ştiinţa a dovedit între timp că acei zei erau doar nişte falşi idoli. În curând va demonstra că toţi zeii sunt nişte falşi idoli. Ştiinţa oferă astăzi răspunsuri la aproape toate întrebările omului. Au mai rămas doar câteva nelămurite, şi acestea sunt cele de tip ezoteric. De unde venim? Ce căutăm aici? Care este sensul vieţii şi al universului? Langdon era înmărmurit: — La aceste întrebări încearcă CERN să răspundă? — Vă corectez. La aceste întrebări răspunde. Între ei se lăsă un moment de tăcere. În vreme ce-şi continuau drumul printre clădirile rezidenţiale, un disc Frisbee plană pe deasupra şi se opri deodată, chiar în faţa lor. Kohler îl ignoră, fără a se opri. O voce răsună peste pajişte: — S'il vous plaît! Langdon îşi întoarse privirea. Un bătrânel cu parul alb, într-un tricou pe care scria: „College Paris”, îi făcu semn cu mâna. Langdon ridică discul şi i-l aruncă omului. Bătrânul îl prinse cu un deget şi jonglă cu el de câteva ori înainte de a-l expedia peste umăr, spre partenerul său. — Merci! îi strigă apoi. — Felicitări! spuse Kohler. Tocmai v-aţi jucat cu un laureat al Premiului Nobel, Georges Charpak, inventatorul camerei proporţionale multicablu. Langdon dădu din cap: „Ziua mea norocoasă!” După încă trei minute, ajunseră în sfârşit la destinaţie: o clădire masivă, bine întreţinută, înconjurată de un pâlc de plopi de munte. Comparativ cu celelalte dormitoare, aceasta părea mai luxoasă. Pe

plăcuţa de piatră de la intrare scria: „Clădirea C”. „Imaginativ nume”, îşi spuse Langdon. În ciuda lipsei de creativitate cu care fusese botezată, Clădirea C avea un stil arhitectural pe gustul lui Langdon: conservator şi solid. Faţada din cărămidă roşie era încadrată de torsade simetrice din piatră şi traversată de o balustradă ornată. Apropiindu-se de intrare, cei doi trecură pe sub un portic format din două coloane de marmură. Cineva lipise pe una din ele un bileţel: “ACEASTĂ COLOANĂ ESTE IONICĂ.” „Graffiti de fizician?” chicoti Langdon în sinea sa. — Mă simt uşurat să văd că şi cei mai străluciţi fizicieni greşesc uneori. Kohler îşi ridică ochii spre el: — Ce vreţi să spuneţi? — Cel care a scris bileţelul acela s-a înşelat. Coloana aceea nu este ionică. Toate coloanele ionice au o grosime uniformă. Aceasta este îngustată spre vârf, deci e dorică — echivalentul ei grecesc. O greşeală des întâlnită. Kohler nu zâmbi: — Autorul a vrut să facă o glumă, domnule Langdon. Ionic înseamnă „ceva care conţine ioni” — particule încărcate electric. Majoritatea obiectelor conţin ioni. Langdon privi din nou coloana şi oftă. *** Încă se mai simţea caraghios când ieşi din ascensor, la ultimul etaj al Clădirii C, urmându-l apoi pe Kohler de-a lungul unui coridor bine întreţinut. Decorul era surprinzător — stil colonial francez tradiţional: un divan din lemn de cireş, vază de porţelan şi lemnărie sculptată. — Ne place ca oamenii noştri de bază să se simtă bine, explică directorul. — Evident, murmură Langdon pentru sine. Deci, omul din poza venită pe fax locuia aici? Era unul dintre angajaţii dumneavoastră de prim rang? — Exact. A lipsit de la întrevederea cu mine astăzi dimineaţă şi nu a răspuns la mesajele pe pager. Am venit aici pentru a-l căuta şi l-am găsit mort în sufrageria lui. Langdon simţi un fior, amintindu-şi că urma să vadă un cadavru. Stomacul lui nu fusese niciodată prea rezistent — o slăbiciune pe care o descoperise student la Arte fiind, când profesorul îi informase că Leonardo da Vinci dobândise o precizie atât de mare în redarea formelor umane graţie cadavrelor exhumate şi disecării musculaturii lor.

Kohler îl conduse spre capătul culoarului, unde se zărea o singură uşă. — Şopronul, cum aţi spune dumneavoastră în America, spuse Kohler, ştergându-şi o broboană de sudoare de pe frunte. Pe uşa de stejar, plăcuţa anunţa: ,,Leonardo Vetra”. — Leonardo Vetra ar fi împlinit cincizeci şi opt de ani săptămâna viitoare. A fost unul dintre cei mai străluciţi savanţi ai vremurilor noastre. Moartea sa este o pierdere grea pentru ştiinţă. Pentru o clipă, lui Langdon i se păru că observă o umbră de emoţie pe chipul împietrit al lui Kohler. Dar la fel de repede pe cât apăruse, aceasta dispăru. Directorul scoase din buzunar un inel cu numeroase chei şi începu să caute printre ele. Lui Langdon îi trecu prin minte un gând ciudat: clădirea părea pustie. — Dar unde sunt ceilalţi? Lipsa oricărei activităţi nu era deloc un lucru de aşteptat, ţinând cont că urmau să pătrundă la locul unei crime. — Angajaţii sunt în laboratoare, spuse Kohler, găsind în sfârşit cheia potrivită. — Mă refeream la poliţie. Au plecat deja? Kohler se opri, cu cheia pe jumătate în broască: — Poliţia? — Poliţia, încuviinţă Langdon, privindu-l pe director în ochi. Mi-aţi trimis un fax despre o omucidere. Cu siguranţă, aţi chemat poliţia! — Cu siguranţă, nu am chemat-o. — Poftim? Privirea directorului se ascuţi: — Situaţia este complexă, domnule Langdon. — Dar... bâigui el cu un amestec de teamă şi nedumerire, cu certitudine mai ştie şi altcineva despre această crimă! — Da. Fiica adoptivă a lui Leonardo. Şi ea este fizician aici, la CERN, împărţind acelaşi laborator cu tatăl ei. Sunt colegi. Domnişoara Vetra a fost plecată săptămâna asta, pentru studii pe teren. Am anunţat-o cu privire la decesul tatălui ei şi se întoarce chiar acum. — Dar un om a fost asasi... — Va avea loc şi o anchetă oficială, îl întrerupse Kohler, ferm. În mod cert însă, aceasta va presupune o percheziţie în laboratorul lui Vetra — un spaţiu pe care el şi fiica lui îl considerau numai al lor. În consecinţă, vom aştepta până la sosirea domnişoarei Vetra. Cred că îi datorez măcar această măruntă dovadă de discreţie. Kohler răsuci cheia în broască. Uşa se deschise. Un val de aer îngheţat răbufni în hol şuierând, izbindu-l pe Langdon în faţă şi silindu-l să se tragă înapoi, uluit. Dincolo de prag se afla o lume nepământească. Apartamentul era parcă scufundat într-o ceaţă albă, deasă. Vălătucii se roteau în jurul mobilierului şi învăluiau încăperea într-o pâclă opacă.

— Dar ce...? îngână Langdon. — Sistemul de răcire cu freon, veni răspunsul lui Kohler. Am răcit apartamentul pentru a conserva cadavrul. Langdon îşi încheie nasturii sacoului. „Mă aflu în ţara lui Oz, îşi spuse. Şi mi-am uitat acasă condurii fermecaţi.”

9 Cadavrul aflat pe podea în faţa lui Langdon era de-a dreptul hidos. Leonardo Vetra era întins pe spate, gol-puşcă, iar pielea lui avea o nuanţă gri-albăstruie. Oasele gâtului îi ieşiseră în afară, în locul unde fuseseră rupte, iar capul îi era răsucit cu 180 de grade. Faţa nu i se vedea, fiind lipită de podea. Omul zăcea într-o băltoacă de urină îngheţată, iar părul din jurul organelor genitale era acoperit cu cristale de gheaţă. Simţind că îl cuprinde un val de greaţă, Langdon îşi îndreptă privirea spre pieptul victimei. Deşi se uitase de vreo zece ori pe faxul cu rana perfect simetrică, arsura era mult mai impresionantă în realitate. Carnea arsă, umflată, era marcată clar, simbolul detaşându-se fără urmă de dubiu. Oare fiorii ce-i străbăteau acum trupul erau cauzaţi de frigul din încăpere sau de semnificaţia incredibilă a imaginii pe care o avea acum în faţa ochilor?

Inima îi bătea nebuneşte în vreme ce înconjură cadavrul, citind cuvântul şi de jos în sus, uluit de simetria perfectă. Acum, că îl avea chiar în faţa ochilor, simbolul i se părea cu atât mai greu de conceput. — Domnule Langdon? Langdon nu îl auzi. Se afla deja într-o altă lume... o lume a sa, în care istoria, mitul şi realitatea se îmbinau, copleşitoare. În mintea lui, rotiţele se învârteau frenetic. — Domnule Langdon! reluă Kohler. Tot nu ridică ochii. Acum era însă prezent, concentrat la maximum: — Cât de informat sunteţi din acest punct de vedere? — Ştiu numai ce am putut citi pe website-ul dumneavoastră. Termenul Illuminati înseamnă „cei iluminaţi”; este numele unei confrerii foarte vechi.

Langdon încuviinţă: — Aţi mai auzit numele şi înainte? — Nu; acum l-am văzut însemnat pe domnul Vetra. — Şi aţi căutat pe Internet ceva despre el. — Da. — Fără îndoială, au apărut sute de referinţe. — Mii, răspunse Kohler. Cele de pe site-ul dumneavoastră conţineau referinţe de la Harvard, Oxford, de la o editură prestigioasă şi de la o serie de alte publicaţii în domeniu. Ca om de ştiinţă, îmi dau seama că o informaţie nu poate fi mai valoroasă decât sursele din care provine, iar referinţele dumneavoastră păreau autentice. Langdon nu-şi putea lua încă ochii de la cadavru. Kohler îl privea aşteptând probabil ca oaspetele său să-i ofere ceva lămuriri cu privire la ceea ce aveau în faţă. Acesta privi însă în jur, în încăperea îngheţată. — N-am putea discuta în altă parte, într-un loc mai cald? întrebă. — Camera asta e perfectă, replică directorul, uitând parcă de frig. Vom vorbi aici. Langdon se încruntă. Istoria confreriei Illuminati nu era câtuşi de puţin o chestiune simplă. „O să mor îngheţat încercând s-o explic.” Privi din nou arsura, cuprins din nou de sfială şi de neîncredere. Deşi referirile la simbolul Illuminati erau des întâlnite în simbolistica modernă, nici un specialist nu-l văzuse în realitate vreodată. Vechile documente îl descriau ca pe o ambigramă — adică un cuvânt ce putea fi citit în ambele sensuri. Şi, cu toate că ambigramele erau frecvent întâlnite în simbolistică — svastica, yin-yang, crucea simplă, steaua iudaică — ideea că un cuvânt putea fi transpus într-o ambigramă părea de-a dreptul imposibilă. Specialiştii în simbolistica modernă încercaseră ani de-a rândul să scrie cuvântul Illuminati într-o formă perfect simetrică, dar eşuaseră în mod lamentabil. De aceea, majoritatea universitarilor consideră în prezent că existenţa simbolului nu e altceva decât un mit. — Deci, cine sunt Illuminati? întrebă Kohler. „Asta este întrebarea”, îşi spuse Langdon în sinea lui, apoi îşi începu explicaţiile cu voce tare: — Încă de la începuturile istoriei, între ştiinţă şi religie s-a creat o prăpastie adâncă. Savanţi de renume precum Copernic... — Au fost ucişi, replică directorul. Asasinaţi de Biserică fiindcă au dezvăluit unele adevăruri ştiinţifice. Dintotdeauna religia a persecutat ştiinţa. — Da, însă în secolul al XVI-lea, o grupare din Roma a trecut la contraatac. Unele dintre cele mai luminate minţi ale Italiei — fizicieni, matematicieni, astronomi — au început să se întâlnească în secret, pentru a-şi împărtăşi îngrijorarea cu privire la învăţăturile false propovăduite de Biserică. Aceşti oameni se temeau că monopolul religiei asupra „adevărului” ameninţă cunoaşterea ştiinţifică

pretutindeni în lume. Ei au fondat prima „bancă de creiere” a planetei şi s-au autointitulat „cei iluminaţi”. — Illuminati. — Exact. Cele mai luminate minţi ale Europei... devotate revelării adevărului ştiinţific. Kohler asculta în tăcere. — Desigur, reluă Langdon, Biserica Catolică îi vâna fără cruţare, astfel că savanţii îşi puteau asigura supravieţuirea numai graţie unor rituri ultrasecrete. Vestea s-a răspândit în „subteranele” lumii academice, iar treptat confreria a primit în rândurile sale învăţaţi din toate ţările Europei. Aceştia se întruneau în mod regulat în Roma, într-o ascunzătoare ultrasecretă pe care o numeau „Biserica Iluminării”. Kohler tuşi, schimbându-şi poziţia în scaun. — Mulţi dintre Illuminati, continuă Langdon, voiau să combată tirania Bisericii prin acte de violenţă, dar cel mai respectat reprezentant al lor i-a convins să se răzgândească. El era pacifist şi unul dintre cei mai de seamă savanţi ai tuturor timpurilor. Langdon era sigur că directorul ştia despre cine vorbeşte; chiar şi oamenii obişnuiţi erau familiarizaţi cu astronomul arestat şi aproape executat de Biserică fiindcă afirmase că Soarele, nu Pământul se afla în centrul sistemului solar. Deşi informaţiile aduse în sprijinul ideii sale erau copleşitoare, astronomul a fost aspru pedepsit deoarece a susţinut că Dumnezeu plasase omenirea altundeva decât în centrul universului creat de El. — Numele lui era Galileo Galilei, preciză Langdon. — Galilei? — Da. Galilei era un Illuminatus. Şi, totodată, un catolic fervent. El a încercat să îmblânzească poziţia Bisericii faţă de ştiinţă, proclamând că aceasta din urmă nu numai că nu subminează poziţia lui Dumnezeu, ci o consolidează. Galilei a scris la un moment dat că, privind prin telescopul său, a putut auzi glasul lui Dumnezeu în muzica sferelor. El a susţinut că religia şi ştiinţa nu sunt inamici, ci, mai degrabă, aliaţi — două limbi ce spun aceeaşi poveste, a simetriei şi a echilibrului... rai şi iad, zi şi noapte, rece şi cald, Dumnezeu şi Satan. Atât ştiinţa cât şi religia se regăsesc în simetria divină, în continua luptă dintre lumină şi întuneric. Langdon făcu o pauză, bătând din picioare pentru a se încălzi. Kohler rămase nemişcat în scaunul său. — Din nefericire, continuă profesorul, unificarea dintre ştiinţă şi religie nu era nici pe departe ceea ce dorea Biserica. — Bineînţeles că nu. O asemenea unificare ar fi redus la zero pretenţia Bisericii că ea constituie unica modalitate prin care omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu. Astfel, Biserica l-a judecat pe Galilei ca eretic, l-a găsit vinovat şi l-a condamnat la arest la domiciliu permanent. Cunosc bine istoria ştiinţifică, domnule Langdon. Dar toate acestea s-au petrecut cu secole în urmă. Ce legătură au ele cu

Leonardo Vetra? „Întrebarea de un milion de dolari”. Langdon trecu la miezul problemei: — Arestarea lui Galilei a declanşat revolta în rândul confreriei. Au fost comise unele greşeli, iar Biserica a descoperit identitatea a patru Illuminati, pe care i-a prins şi i-a interogat. Cei patru nu au dezvăluit însă nimic... nici chiar sub tortură. — Tortură? Langdon încuviinţă: — Au fost însemnaţi cu fierul roşu. De vii. Pe piept. Cu simbolul crucii. Ochii lui Kohler se măriră şi se îndreptară pieziş către trupul lui Vetra. — Apoi cei patru savanţi au fost ucişi, iar cadavrele lor au fost aruncate pe străzile Romei, ca un avertisment pentru cei care ar fi dorit să se alăture confreriei. Cu Biserica pe urmele lor, restul membrilor au fugit din Italia. Langdon făcu o pauză pentru a da mai multă greutate spuselor sale şi îşi aţinti privirile în ochii goi ai lui Kohler: — Illuminati au intrat într-o totală ilegalitate şi au început să se amestece cu alte grupări fugare, victime ale epurărilor catolice: mistici, alchimişti, ocultişti, musulmani, evrei. Cu timpul, au început să atragă noi membri şi astfel a luat fiinţă o confrerie nouă. Întunecată. Profund anticreştină. Forţa noilor Illuminati a crescut, bazată pe ritualuri misterioase, practicate în cel mai mare secret, şi pe jurământul că într-o zi vor răzbi din nou la suprafaţă şi-şi vor lua revanşa asupra Bisericii Catolice. Puterea lor a devenit atât de mare, încât Biserica i-a considerat la un moment dat cea mai periculoasă grupare anticreştină de pe faţa Pământului; Vaticanul a denunţat confreria ca fiind Shaitan. — Shaitan? — Un termen islamic. Înseamnă „duşman”... duşmanul lui Dumnezeu. Biserica a ales un nume islamic fiindcă limba musulmanilor era considerată necurată. Langdon ezită o clipă, apoi reluă: — Shaitan se află la originea unui cuvânt prezent în multe limbi care se vorbesc azi pe Terra: Satan. O grimasă străbătu chipul directorului. Vocea lui Langdon răsună aspru: — Domnule Kohler, nu ştiu cum a apărut semnul acesta pe pieptul angajatului dumneavoastră... şi nici de ce... dar avem în faţă simbolul de mult pierdut al celui mai vechi şi mai puternic cult satanic din lume.

10

Aleea era îngustă şi pustie. Hassassin-ul mergea repede acum, ochii săi negri sclipind la gândul celor ce vor urma. Apropiindu-se de destinaţie, ultimele cuvinte ale lui Janus îi stăruiau încă în minte: „Faza a doua începe curând. Odihneşte-te!” Hassassin-ul zâmbi mulţumit. Nu dormise deloc toată noaptea, dar somnul era ultimul lucru la care se gândea acum; somnul era pentru cei slabi. El era un luptător, la fel ca înaintaşii lui, iar poporul din care făcea parte nu dormea niciodată, dacă bătălia începuse. Această bătălie începuse în mod cert, iar el avusese onoarea de a vărsa primii stropi de sânge, însă acum, înainte de a trece din nou la treabă, avea la dispoziţie două ore pentru a-şi sărbători victoria recentă. „Somnul...? Dar există metode mult mai bune de relaxare...” Apetitul pentru plăcerile hedoniste îi fusese transmis de aceiaşi înaintaşi. Strămoşii lui se delectau cu haşiş, dar el prefera un alt tip de răsplată. Se mândrea cu trupul său — o maşinărie perfect reglată, letală, pe care, în ciuda trecutului, refuza s-o polueze cu narcotice. El îşi dezvoltase o dependenţă mai ademenitoare... o recompensă mult mai sănătoasă şi mai satisfăcătoare decât drogurile. Simţind crescând în el senzaţia de familiară anticipaţie, Hassassin-ul grăbi paşii pe alee. Ajunse la o uşă şi sună. O fantă se deschise şi doi ochi căprui îl studiară cu atenţie. Apoi uşa se deschise. — Bine ai venit! îi ură femeia bine îmbrăcată şi îl pofti într-o încăpere cu mobilier impecabil, slab iluminată. În aer plutea un parfum scump, combinat cu o aromă de mosc. — Oricând eşti gata, adăugă ea şi îi întinse un album cu fotografii. Sună-mă când te-ai hotărât. Apoi dispăru. Hassassin-ul zâmbi. Aşezându-se pe divanul elegant, cu albumul în poală, simţi crescând în el o foame carnală. Deşi poporul lui nu sărbătorea Crăciunul, aşa îşi închipuia el că trebuie să se simtă copiii creştini în faţa cadourilor de sub brad, pregătindu-se să descopere minunile ascunse în pachete. Deschise albumul şi studie fotografiile. Toate fanteziile sexuale din viaţa lui îl priveau din paginile acelea: „Marisa: o zeiţă italiană. Aprigă. O tânără Sophia Loren. Sachiko: o gheişă niponă. Mlădioasă. Fără îndoială, talentată. Kanara: o splendoare neagră. Atletică. Exotică.” Examină de două ori întregul album şi se hotărî. Apăsă butonul de pe masa alăturată. Un minut mai târziu, femeia care îl întâmpinase reveni. El îi arătă ce a ales. — Urmează-mă, spuse ea, surâzând. După încheierea aranjamentelor financiare, femeia dădu un telefon. După alte câteva minute, îl conduse pe o scară din marmură ce se deschidea într-un coridor luxos. — Uşa aurie din capăt, îi indică ea. Ai gusturi costisitoare.

„Ar fi şi cazul, îşi spuse el. Sunt un cunoscător.” Hassassin-ul străbătu coridorul ca o panteră care anticipează un dejun copios, îndelung aşteptat. Când ajunse în faţa uşii, zâmbi în sinea lui: era întredeschisă, ademenitoare. Împinse uşor şi uşa se dădu de perete fără zgomot. Văzându-şi alegerea, îşi dădu seama că nu greşise deloc. Era exact aşa cum ceruse el: goală, întinsă pe spate, iar braţele îi erau legate de capătul patului cu şnururi groase de catifea. Traversă încăperea şi îşi trecu degetul întunecat peste abdomenul de un alb mat. „Seara trecută am ucis, îşi şopti sieşi. Iar tu eşti recompensa mea.”

11 — Satanic? Kohler îşi şterse gura şi se răsuci în scaunul său: Acesta este simbolul unui cult satanic? Langdon se plimba prin cameră cu paşi rapizi, pentru a se încălzi: — Illuminati erau satanici, dar nu în sensul modern al termenului. Apoi îi explică pe scurt că, pentru majoritatea oamenilor, cultele satanice sunt nişte grupări ce-l venerează pe diavol; totuşi, în trecut, sataniştii erau oameni educaţi, care se afirmau ca adversari ai Bisericii. Shaitan. Zvonurile despre sacrificii de animale, magie neagră şi ritualuri de adorare a pentagramei nu erau altceva decât minciuni răspândite de Biserică pentru a-şi susţine atacurile împotriva acestor adversari. Cu timpul însă, dorind să-i depăşească pe Illuminati, alţi adversari ai Bisericii au început să creadă aceste minciuni şi să le pună în practică. Astfel s-a născut satanismul modern. Kohler îl întrerupse brusc: — Toate astea sunt poveşti vechi. Eu vreau să ştiu cum a ajuns simbolul ăsta aici. Langdon trase adânc aer în piept: — Simbolul în sine a fost creat de un artist Illuminati anonim din secolul al XVI-lea, ca un tribut adus pasiunii pentru simetrie a lui Galilei — un fel de emblemă sacră a confreriei. Membrii acesteia au păstrat simbolul secret, plănuind să-l dezvăluie numai atunci când vor fi acumulat suficientă putere pentru a ieşi din nou la suprafaţă şi a-şi duce la îndeplinire obiectivul fundamental. — Aşadar, simbolul acesta înseamnă că Illuminati au ieşit din nou la lumină? întrebă Kohler, care părea neliniştit. Langdon se încruntă: — Ar fi imposibil, spuse el. Există un capitol al istoriei Illuminati despre care nu v-am vorbit încă. Vocea lui Kohler deveni mai nerăbdătoare: — Iluminaţi-mă!

Langdon îşi frecă palmele una de alta, frunzărind mintal sutele de documente pe care le citise sau pe care le scrisese el însuşi despre confrerie: — Illuminati erau, în esenţă, nişte supravieţuitori. Când au fugit din Roma, au străbătut Europa în căutarea unui loc sigur, în care să se poată regrupa. Treptat, au fost integraţi într-o altă organizaţie secretă... o confrerie a unor maeştrii cioplitori din Bavaria: francmasonii. — Masonii? se miră Kohler. Langdon încuviinţă, câtuşi de puţin surprins de faptul că directorul auzise de acest nume: — Confreria masonilor are în prezent peste cinci milioane de membri în lumea întreagă, jumătate dintre aceştia locuind în Statele Unite ale Americii, iar mai mult de un milion în Europa. — În mod cert masonii nu sunt satanişti! reluă Kohler, afişând dintr-o dată un aer sceptic. — Sigur că nu! Masonii au căzut în plasa propriei bunăvoinţe. După ce i-au adăpostit pe savanţii fugari în secolul al XVII-lea, aproape fără ştirea lor au devenit un front de luptă al confreriei Illuminati. Membrii acesteia au crescut ca număr, ocupând treptat poziţii tot mai înalte în ierarhia lojilor. Pe ascuns, şi-au refăcut confreria ştiinţifică în centrul organizaţiei masonice — un fel de societate secretă într-o altă societate secretă. Apoi Illuminati s-au folosit de sistemul mondial de interconexiuni al lojilor masonice pentru a-şi extinde influenţa. Langdon îşi umplu plămânii cu o gură bună de aer îngheţat, înainte de a continua în grabă: — Extirparea catolicismului era scopul principal al confreriei Illuminati. Membrii ei considerau că dogmele superstiţioase propovăduite de Biserică reprezintă cel mai mare pericol pentru omenire. Ei se temeau că, dacă religia continua să promoveze un mit pios ca fiind realitatea şi adevărul absolut, progresul ştiinţific ar fi încetat şi omenirea ar fi fost condamnată la un viitor de neîntrerupte şi absurde războaie religioase. — Păi cam aşa ceva se întâmplă azi în lume! Langdon se încruntă, preocupat. Kohler avea dreptate. Războaiele religioase erau încă la ordinea zilei. „Dumnezeul meu este mai bun decât Dumnezeul tău.” Se pare că existase întotdeauna o strânsă corelaţie între credincioşii fanatici şi numărul ridicat de cadavre. — Continuaţi! — Illuminati au devenit tot mai puternici în Europa, reluă Langdon după ce-şi adună gândurile, şi au început să se orienteze spre America, unde mulţi dintre cei aflaţi în posturi guvernamentale înalte erau masoni — George Washington, Benjamin Franklin — oameni cinstiţi, cu frica lui Dumnezeu, care nu aveau habar despre puterea deţinută de Illuminati în cadrul masoneriei. Membrii confreriei au contribuit la fondarea unor bănci, uzine şi universităţi, pentru a-şi finanţa planul:

crearea unui unic stat global, un fel de Nouă Ordine Mondială laică. Kohler nu schiţă nici un gest. — O Nouă Ordine Mondială, repetă Langdon, bazată pe iluminismul ştiinţific. Ei au numit-o Doctrina Luciferică. Biserica a pretins că Lucifer este o referire la diavol, dar confreria a insistat că termenul era folosit în sensul său literal din limba latină, acela de „aducător de lumină” sau Illuminator. Kohler oftă, iar vocea lui răsună dintr-o dată solemn: — Domnule Langdon, vă rog să staţi jos! Profesorul se aşeză pe colţul unui fotoliu acoperit de un strat de gheaţă, iar Kohler îşi apropie scaunul de el. — Nu sunt sigur că am înţeles tot ce mi-aţi explicat, dar un lucru l-am priceput în mod cert. Leonardo Vetra era unul dintre cei mai buni profesionişti ai CERN. Totodată, îmi era prieten. Vreau să mă ajutaţi să-i localizez pe aceşti Illuminati. Langdon nu ştia cum ar trebui să-i răspundă: — Să-i localizaţi pe Illuminati? „Sper că glumeşte!” — Mi-e teamă, domnule, că acest lucru va fi, practic, imposibil. — Ce vreţi să spuneţi? întrebă directorul, sumbru. Doar nu... — Domnule Kohler... Langdon se aplecă spre el, neştiind cum să-l facă să înţeleagă ceea ce avea de gând să-i spună: Încă n-am încheiat relatarea despre confrerie. În ciuda aparenţelor, este foarte greu de crezut că simbolul acesta a fost aplicat aici de Illuminati. De peste o jumătate de secol nu a mai fost înregistrată nici o dovadă a existenţei lor şi majoritatea specialiştilor consideră că Illuminati au dispărut de mulţi ani. Brusc se aşternu tăcerea. Kohler privea prin ceaţa alburie cu un amestec de stupefacţie şi furie: — Cum naiba îmi puteţi spune că gruparea aceasta a dispărut, când numele său este însemnat pe pieptul omului ăstuia?! Langdon îşi pusese şi el aceeaşi întrebare toată dimineaţa. Apariţia ambigramei era ceva incredibil; toţi specialiştii în simbolistică vor fi uluiţi. Şi totuşi, profesionistul din Langdon îşi dădea seama că reapariţia simbolului nu dovedea absolut nimic referitor la Illuminati. — Simbolurile, explică el, nu confirmă în nici un caz prezenţa celor care le-au creat iniţial. — Ce ar trebui să înţeleg eu din chestia asta? — Că atunci când organizaţii ca Illuminati sucombă, simbolurile lor rămân... şi pot fi preluate de alte grupuri. Procesul se numeşte transfer şi este frecvent în simbolistică. Naziştii au preluat svastica de la hinduşi, creştinii au adoptat forma de cruce de la egipteni, iar... — În această dimineaţă, îl întrerupse Kohler, când am tastat „Illuminati” pe Internet, au apărut mii de referinţe actuale. Se pare că mulţi oameni cred că grupul este încă activ. — Tipi care cred în teoria conspiraţiei! replică Langdon.

Totdeauna se simţise agasat de noianul de teorii despre conspiraţii care circulau în cultura modernă de masă. Presa se dădea în vânt după titluri apocaliptice, iar autoproclamaţii „specialişti în culte” încă mai agitau gogoriţa milenaristă, inventând poveşti conform cărora Illuminati erau bine mersi, organizându-şi Noua Ordine Mondială. Recent, prestigiosul New York Times dezvăluise apartenenţa masonică a numeroase personalităţi ale lumii — Sir Arthur Conan Doyle, ducele de Kent, Peter Sellers, Irving Berlin, Prinţul Philip, Louis Armstrong, plus o pleiadă de magnaţi actuali ai finanţelor şi industriei. Kohler arată furios spre trupul lui Vetra: — Ţinând seama de această dovadă, poate că fanii conspiraţiilor au dreptate. — Îmi dau seama cum par lucrurile, răspunse Langdon pe un ton cât mai diplomatic. Şi totuşi, o explicaţie mult mai plauzibilă ar fi aceea că o altă organizaţie a preluat simbolul Illuminati şi îl foloseşte în propriile scopuri. — Ce scopuri? Ce dovedeşte această crimă? „Bună întrebare!” îşi spuse Langdon. El, unul, nu-şi putea da seama de unde reapăruse simbolul acum, după patru sute de ani. — Tot ceea ce vă pot spune este că, dacă Illuminati ar fi încă activi — lucru de care mă îndoiesc profund — în nici un caz nu ar fi implicaţi în moartea lui Leonardo Vetra. — Nu? — Nu. Chiar dacă militau pentru abolirea creştinismului, Illuminati îşi manifestau puterea prin mijloace financiare şi politice, nicidecum prin acte teroriste. În plus, confreria avea un cod moral strict cu privire la cei pe care-i considera duşmani. Membrii ei îi apreciau pe oamenii de ştiinţă în cel mai înalt grad. În nici un caz nu ar fi ucis un savant ca Leonardo Vetra. Ochii lui Kohler îi aruncară o privire îngheţată: — Poate am omis să menţionez că Vetra nu era câtuşi de puţin un savant obişnuit. Langdon suspină răbdător: — Domnule Kohler, sunt sigur că Leonardo Vetra era un om strălucit din multe puncte de vedere, dar realitatea este că... Fără nici un avertisment, Kohler îşi roti scaunul şi ţâşni afară din încăpere, lăsând în urmă, pe culoar, o dâră de ceaţă alburie. „Pentru numele lui Dumnezeu!” bombăni Langdon şi se luă după el. Kohler îl aştepta într-un alcov, la capătul culoarului: — Acesta este biroul lui Leonardo, spuse el, arătând spre o uşă glisantă. Poate când îl veţi vedea, vă veţi schimba părerea. Şi, cu un oftat greu, deschise uşa. Langdon aruncă o privire înăuntru şi instantaneu simţi cum i se face părul măciucă. „Sfântă Maică a lui Iisus!” murmură ca pentru sine.

12 Într-o altă ţară, un tânăr paznic aştepta răbdător în faţa unui set scump de monitoare video, privind crâmpeiele ce i se derulau în faţa ochilor — imagini în direct preluate de sute de camere video fără fir, care supravegheau uriaşul complex. Imaginile se succedau într-o procesiune neîntreruptă. Un culoar cu decoraţiuni scumpe. Un birou personal. O bucătărie de dimensiuni industriale. Pe fondul imaginilor, paznicul se strădui să-şi adune gândurile. Se apropia de sfârşitul turei şi totuşi era încă vigilent. Serviciul era o onoare pentru el. Iar într-o zi, îşi va primi răsplata finală. În vreme ce visa cu ochii deschişi, una dintre imagini deveni de-a dreptul alarmantă. Deodată, cu un reflex ce-l surprinse chiar şi pe el, mâna i se întinse şi apăsă scurt un buton de pe panoul de control. Imaginea îngheţă. Cu nervii întinşi la maximum, se aplecă spre monitor pentru a privi mai îndeaproape. Cifra de pe ecran arăta că imaginea era transmisă de camera video cu numărul 86 — o cameră care ar fi trebuit să supravegheze un coridor. Dar ceea ce se vedea pe monitor nu era, în mod cert, un coridor.

13 Langdon privea incredul încăperea din faţa lui: — Dar ce este aici? În ciuda valului plăcut de aer cald care îl întâmpină, păşi cu emoţie peste prag. Fără a-i răspunde, Kohler îl urmă în birou. Langdon cercetă încăperea, neştiind ce să creadă: în interiorul ei se afla cel mai bizar amestec de artefacte pe care îl văzuse vreodată. Pe peretele îndepărtat, dominând întregul spaţiu, trona un imens crucifix din lemn, a cărui origine profesorul o situă aproximativ în Spania secolului al XIV-lea. Deasupra acestuia, suspendat de tavan, se afla un minimodel metalic al sistemului solar. La stânga lui se zărea un tablou în ulei reprezentând-o pe Fecioara Maria, iar alături se întindea un tabel periodic al elementelor chimice. Pe peretele lateral, alte două crucifixuri din alamă flancau un portret al lui Albert Einstein, pe care se putea citi celebrul său citat: „Dumnezeu nu joacă zaruri cu universul”. Langdon făcu încă un pas, privind în jur cu uluire. O Biblie legată în piele era aşezată pe biroul lui Vetra, lângă un model din plastic al atomului şi o replică în miniatură a celebrului Moise al lui Michelangelo. „Ăsta da eclectism!” îşi spuse el. Aerul cald era plăcut, dar aspectul

încăperii îi dădu din nou fiori pe şira spinării. Avea impresia că e martorul ciocnirii dintre doi titani ai filozofiei... o încleştare nedecisă a două forţe contrare. Citi în grabă titlurile cărţilor de pe un raft: Particula Dumnezeu, Tao în fizică, Dumnezeu: dovada. La unul din capetele raftului se afla înscris un citat: „ADEVĂRATA ŞTIINŢĂ ÎL DESCOPERĂ PE DUMNEZEU AŞTEPTÂND ÎN SPATELE FIECĂREI UŞI — PAPA PIUS AL XXII-LEA.” — Leonardo era preot catolic, spuse Kohler. — Preot?! Parcă aţi spus că era fizician! — Era şi una, şi alta. Au existat în decursul istoriei oameni de ştiinţă religioşi; Leonardo a fost unul dintre ei. Pentru el, fizica era „legea naturală a lui Dumnezeu”; susţinea că mâna Domnului este vizibilă în întreaga ordine firească a lumii şi spera ca, prin ştiinţă, să poată demonstra existenţa lui Dumnezeu. El însuşi se considera un teo-fizician. „Teo-fizician?” Pentru Langdon acesta era un oximoron de-a dreptul imposibil. — Fizica particulelor, reluă Kohler, a înregistrat în ultima vreme câteva descoperiri zguduitoare, ale căror implicaţii sunt de ordin spiritual. Leonardo a fost autorul multora dintre ele. Langdon îl cerceta tăcut pe directorul CERN, încă străduindu-se să înţeleagă ceva din cele ce-l înconjurau: — Spiritualitate şi fizică?! De-a lungul carierei sale studiase istoria religiei şi, dacă în acest domeniu exista o temă recurentă, nu putea fi alta decât faptul că, încă din prima zi, ştiinţa şi religia erau aidoma apei şi uleiului... imiscibile... inamici declaraţi. — Vetra se afla în linia întâi a cercetărilor legate de fizica particulelor, continuă Kohler. Începuse să îmbine ştiinţa şi religia, demonstrând că se completează una pe cealaltă în moduri încă nebănuite. El a numit acest domeniu nou-născut „Noua Fizică”. Directorul luă un volum de pe raft şi i-l întinse lui Langdon, care citi pe copertă: Dumnezeu, Miracolele şi Noua Fizică de Leonardo Vetra. — Domeniul este restrâns, continuă Kohler, dar oferă răspunsuri noi la întrebări vechi — întrebări despre originea universului şi despre forţele care interconectează totul. Leonardo credea că toate cercetările lui au capacitatea de a converti milioane de oameni la un mod de viaţă spiritual. Anul trecut a dovedit fără urmă de îndoială existenţa unei forţe energetice care ne uneşte pe toţi. De fapt, a demonstrat că suntem cu toţii legaţi în mod fizic unii de alţii... că moleculele din trupul dumneavoastră se îmbină cu cele din corpul meu... că pe toţi ne animă una şi aceeaşi forţă universală. Langdon era descumpănit. „Şi puterea lui Dumnezeu ne va uni pe toţi!”

— Aşadar, domnul Vetra a descoperit o modalitate de a demonstra că toate particulele sunt interconectate? — A demonstrat-o în mod clar. Un articol recent din revista Scientific American a afirmat că „Noua Fizică” este o cale spre Dumnezeu mai directă decât religia. Acum era limpede; gândurile lui Langdon zburară la crezul antireligios al confreriei Illuminati şi, fără tragere de inimă, sondă pentru câteva momente imposibilul. Dacă organizaţia era încă activă, l-ar fi ucis oare membrii ei pe Vetra pentru a-l împiedica să-şi comunice maselor mesajul religios? Dar alungă repede acest gând. „Absurd! Confreria e deja istorie, e demult apusă. Orice specialist ştie asta!!” — Vetra avea numeroşi duşmani în lume ştiinţifică, reluă Kohler. Mulţi puritani ai ştiinţei îl dispreţuiau — chiar şi aici, la CERN. Ei considerau că utilizarea fizicii analitice pentru susţinerea principiilor religioase constituia o trădare de la principiile ştiinţei. — Dar savanţii de astăzi nu sunt ceva mai puţin defensivi cu privire la Biserică? Kohler pufni dezgustat: — De ce-am fi? Poate că azi învăţaţii nu mai sunt arşi pe rug, dar dacă socotiţi că Biserica şi-a schimbat poziţia cu privire la ştiinţă, întrebaţi-vă de ce jumătate din şcolile din ţara dumneavoastră nu predau teoria evoluţionistă. Întrebaţi-vă de ce Coaliţia Creştină din SUA întreţine cel mai puternic lobby împotriva progresului ştiinţific în lume. Bătălia dintre religie şi ştiinţă este crâncenă încă, domnule Langdon. S-o fi mutat ea de pe câmpul de luptă în consiliile de administraţie, dar a rămas la fel de aprigă. Kohler avea dreptate. Chiar săptămâna trecută, membri ai Facultăţii de Teologie de la Harvard pătrunseseră în clădirea Facultăţii de Biologie, protestând împotriva faptului că în programa universitară fusese introdusă ingineria genetică. Preşedintele Departamentului de Biologie, reputatul ornitolog Richard Aaronian, îşi apărase programa atârnând la fereastra biroului său un afiş uriaş. Pe acesta era reprezentat „peştele” creştin modificat, cu patru picioare subţirele — un tribut, susţinuse Aaronian, adus primelor vieţuitoare acvatice care evoluaseră pe uscat. Sub desenul peştelui, în locul numelui Iisus era scris: „DARWIN”. Un piuit ascuţit despică aerul şi Langdon privi în jur. Kohler începu să butoneze dispozitivele electronice ale scaunului său, scoase un pager din suport şi citi mesajul: — Bun! Este fiica lui Leonardo. Domnişoara Vetra soseşte chiar acum la eliport. O vom întâmpina acolo. Cred că ar fi mai bine ca ea să nu urce aici şi să-şi vadă tatăl în acest fel. Langdon încuviinţă. Ar fi fost un şoc prin care nici un copil n-ar trebui să treacă. — O voi ruga pe domnişoara Vetra să ne explice la ce proiect lucra împreună cu tatăl ei... Poate că aşa vom înţelege de ce a fost ucis.

— Credeţi că a fost asasinat din cauza activităţii sale? — Posibil. Leonardo mi-a spus că lucra la ceva extraordinar. Numai atât mi-a dezvăluit. Devenise foarte secretos cu privire la proiectul său. Avea un laborator personal şi pretindea izolare totală, iar eu i-am acordat-o bucuros, cunoscându-i capacităţile. În ultimul timp activitatea sa consuma cantităţi uriaşe de electricitate, dar m-am abţinut să-i pun vreo întrebare. Kohler îşi întoarse scaunul către uşă, apoi adăugă: — Trebuie să mai ştiţi încă un lucru înainte de a părăsi acest apartament. Langdon nu era sigur că vrea să-l mai audă. — Asasinul a furat ceva de la Vetra. — Ceva? — Urmaţi-mă! Directorul intră din nou în încăperea cufundată în ceaţa albă. Langdon îl urmă, neştiind la ce să se aştepte. Oprindu-se la câţiva centimetri de cadavru, Kohler îi făcu semn să se apropie. Profesorul se execută, simţind cum stomacul îi urcă în gât la mirosul urinei îngheţate. — Priviţi-i faţa! „Să-i privesc faţa? Parcă ziceai că a fost furat ceva!” Ezitând, Langdon îngenunche. Încercă să privească faţa cadavrului, dar capul fusese răsucit cu 180 de grade, astfel că faţa era orientată spre covor. Luptându-se cu handicapul său, Kohler se aplecă şi întoarse cu grijă ţeasta îngheţată a victimei. Cu un pârâit puternic, chipul mortului deveni încet vizibil, schimonosit în chinurile agoniei. Kohler îl menţinu astfel câteva clipe. — Sfinte Iisuse! exclamă Langdon, trăgându-se înapoi îngrozit. Faţa lui Vetra era complet acoperită de sânge. Un singur ochi de culoarea alunelor îl privea fără viaţă. Cealaltă orbită era sfâşiată şi goală. — I-au furat ochiul?!

14 Langdon ieşi din Clădirea C, mulţumit că se află din nou în aer liber, departe de apartamentul lui Vetra. Lumina soarelui atenua imaginea orbitei goale, care i se înfipsese în minte. — Pe aici, vă rog, îl îndemnă Kohler, pornind pe o alee în pantă. Scaunul electric părea să accelereze fără efort. Domnişoara Vetra va sosi dintr-un moment în altul. Profesorul grăbi pasul. — Aşadar... reluă Kohler. Încă vă mai îndoiţi de implicarea confreriei Illuminati?

Langdon nu mai ştia ce să creadă. Afilierea religioasă a victimei era deconcertantă şi totuşi el nu putea renunţa la multitudinea de dovezi şi mărturii istorice pe care le studiase. Şi apoi... mai era şi ochiul acela lipsă... — Încă îmi păstrez părerea, spuse el cu mai multă tărie în glas decât intenţionase, că Illuminati nu sunt responsabili pentru această crimă. Lipsa ochiului este dovada. — Cum? — Mutilarea la întâmplare este foarte... ne-Illuminati. Specialiştii în problema cultelor se confruntă cu desfigurări nesistematice în cazul sectelor marginale, lipsite de experienţă — fanatici care comit acte de terorism aleatorii — dar Illuminati au avut dintotdeauna un comportament deliberat. — Deliberat? Extirparea cu precizie chirurgicală a unui glob ocular nu este un act deliberat? — Nu transmite nici un mesaj clar. Nu serveşte unui scop înalt. Scaunul lui Kohler se opri brusc în vârful colinei şi savantul se întoarse: — Domnule Langdon, credeţi-mă, ochiul acela lipsă serveşte într-adevăr unui scop înalt... foarte înalt. În vreme ce traversau deluşorul înverzit, zumzăitul unei elice de elicopter începu să se facă auzit dinspre vest. Imediat apăru şi aeronava, străbătând în zbor valea ce se deschidea în faţa lor. Încetinind brusc, se poziţionă deasupra unui eliport marcat pe iarbă. Langdon îl privi detaşat, mintea lui rotindu-se la fel de rapid ca palele elicei, întrebându-se dacă o noapte bună de somn îi va limpezi gândurile. Se cam îndoia însă. Elicopterul ateriză, iar pilotul sări şi începu să descarce bagajele. Multe: saci de pânză, sacoşe de vinil, butelii de oxigen şi lăzi cu ceva ce semăna a echipament sofisticat de scafandru. Langdon era nedumerit: — Acesta este bagajul domnişoarei Vetra? strigă el, încercând să se facă auzit peste huruitul elicei. Kohler încuviinţă din cap şi răspunse pe acelaşi ton: — Se afla în apele Insulelor Baleare, pentru cercetări biologice. — Parcă spuneaţi că este fizician! — Este. Bio-fizician. Studiază modul în care sunt interconectate sistemele vii. Activitatea ei este în strânsă legătură cu aceea pe care tatăl ei o desfăşura în domeniul fizicii particulelor. Recent domnişoara Vetra a infirmat una dintre teoriile fundamentale emise de Einstein, utilizând camere video sincronizate la nivel atomic pentru a studia un banc de ton. Langdon îl privi atent pe Kohler, încercând să sesizeze nuanţa ironică. „Einstein şi peştii?” Începuse deja să se întrebe dacă nu cumva

pilotul prototipului X-33 îl lăsase din greşeală pe o altă planetă. O clipă mai târziu, Vittoria Vetra coborî din elicopter şi Robert Langdon îşi dădu seama că surprizele zilei nu luaseră sfârşit. Îmbrăcată într-un şort kaki şi o bluză albă fără mâneci, Victoria Vetra nu avea deloc aerul unui fizician studios, cum îşi imaginase el. Zveltă şi graţioasă, era înaltă, cu pielea măslinie şi părul lung, negru, zburlit de rotorul elicopterului. Chipul ei îşi arăta fără reţinere originea italiană; fără a fi o frumuseţe ieşită din comun, avea trăsături pline, ferme, care chiar şi de la douăzeci de metri distanţă emanau o senzualitate crudă. În curentul de aer stârnit de elicopter, hainele i se lipeau de trup, accentuându-i bustul suplu şi sânii mici. — Domnişoara Vetra este o femeie cu o forţă personală de excepţie, spuse Kohler, simţind probabil fascinaţia cu care o privea Langdon. Petrece luni întregi lucrând în sisteme ecologice periculoase. Este vegetariană convinsă şi un veritabil guru în Hatha yoga pentru cei de la CERN. „Hatha yoga?” Vechea artă budistă a gimnasticii meditative părea o bizară specialitate pentru fiica fiziciană a unui preot catolic. Langdon o privi cum se apropie. Era evident că plânsese, iar în ochii ei nisipii, profunzi, se citeau emoţii pe care el nu le putea identifica. Totuşi, se apropie de ei cu mişcări hotărâte. Avea picioare puternice, atletice, care parcă emanau sănătoasa luminiscenţă a trupului mediteranean, scăldat din belşug în soare. — Vittoria, începu Kohler. Sincerele mele condoleanţe! Este o pierdere teribilă pentru ştiinţă... pentru noi toţi cei de aici, de la CERN. Tânăra îşi înclină fruntea. Când vorbi, vocea ei era catifelată, rostind cuvintele într-o engleză uşor guturală, cu accent: — Aţi aflat cine este autorul? — Încă ne străduim să aflăm. Vittoria se întoarse spre Langdon, cu mâna întinsă: — Numele meu este Vittoria Vetra. Sunteţi de la Interpol, bănuiesc. Profesorul îi strânse mâna, vrăjit de profunzimea privirilor ei umede: — Robert Langdon, se recomandă, neştiind ce altceva să mai spună. — Domnul Langdon nu reprezintă autorităţile, interveni Kohler. Este un specialist din SUA şi a venit pentru a ne ajuta să aflăm cine se face vinovat de toate aceste lucruri. Vittoria părea nesigură: — Şi poliţia? Kohler icni, fără a răspunde. — Unde este trupul său? întrebă tânăra. — Avem grijă de el. Minciuna sfruntată îl luă pe Langdon prin surprindere. — Vreau să-l văd. — Vittoria, o întrerupse directorul, tatăl tău a fost asasinat în mod

brutal. Mai bine să ţi-l aminteşti aşa cum era în viaţă. Tânăra dădu să spună ceva, dar câteva voci ce răsunară din depărtare o întrerupseră: — Hei, Vittoria! Bine ai revenit acasă! Câţiva angajaţi ce treceau prin apropiere îi făceau semne bucuroase. — Ai mai infirmat vreo teorie a lui Einstein? întrebă unul dintre ei. — Tatăl tău trebuie să fie mândru, adăugă un altul. Vittoria le răspunse stânjenită la salut şi apoi se răsuci spre Kohler. Pe chipul ei se oglindea nedumerirea: — Adică nimeni nu ştie încă? — Am considerat că discreţia se impune. — Nu le-ai spus oamenilor că tata a fost asasinat? Glasul ei neîncrezător devenea acum furios. Vocea lui Kohler deveni la rândul ei dură: — Poate ai uitat, domnişoară Vetra, că imediat ce aş fi anunţat vestea uciderii tatălui dumitale, ar fi început o anchetă aici, la CERN. Inclusiv o examinare amănunţită a laboratorului său. M-am străduit totdeauna să respect intimitatea tatălui dumitale. Leonardo mi-a dezvăluit numai două lucruri cu privire la proiectul vostru actual. Unu: că are capacitatea de a atrage pentru CERN contracte de concesionare în valoare de milioane de euro în următorii zece ani. Doi, că nu este gata încă pentru a fi prezentat publicului, fiindcă tehnologia comportă anumite riscuri. Ţinând seama de aceste două aspecte, nu doresc ca nişte străini să se vânture prin laboratorul lui şi să-i fure munca sau să-şi rişte viaţa acolo, învinovăţind apoi CERN. Am fost suficient de explicit? Victoria îl privi în ochi, fără a răspunde. Langdon sesiză însă respectul ei reţinut şi faptul că aproba logica lui Kohler. — Înainte de a le raporta ceva autorităţilor, continuă directorul, trebuie să ştiu la ce lucraţi împreună. Vreau să ne conduci în laborator. — Laboratorul nu este relevant, replică Vittoria. Nimeni nu ştia cu ce ne ocupăm. Experimentul nu poate avea nici o legătură cu uciderea tatălui meu. Kohler oftă adânc: — Dovezile sugerează altceva. — Dovezile? Ce dovezi? Directorul îşi duse iarăşi batista la gură: — Va trebui să ai încredere în mine. Dar din privirea arzătoare a Victoriei se vedea clar că nu are.

15 Langdon mergea tăcut în urma Vittoriei şi a lui Kohler, înapoi în

clădirea principală, unde începuse strania sa vizită la CERN. Picioarele Vittoriei aveau o mişcare fluidă — ca a unui înotător olimpic — o forţă născută fără îndoială din flexibilitatea şi controlul oferite de yoga. O auzea respirând lent, ritmat, de parcă încerca într-un fel să-şi filtreze durerea. Ar fi vrut să-i spună ceva, să o asigure de simpatia lui; şi el simţise golul adânc lăsat de moartea neaşteptată a unui părinte. Îşi amintea mai cu seamă înmormântarea, cenuşie şi ploioasă. La două zile după ce împlinise doisprezece ani. Casa era plină de bărbaţi de la birou, în costume întunecate, bărbaţi care îi strângeau mâna prea tare când îl salutau. Toată lumea murmura cuvinte ca „stres” şi „cardiac”. Mama lui glumea, printre lacrimi, spunând că reuşise totdeauna să urmărească mersul acţiunilor la Bursă după pulsul soţului ei. Odată, când tatăl lui trăia încă, Langdon îşi auzise mama implorându-l să „se mai oprească şi să miroasă trandafirii”. În acel an, de Crăciun, îi cumpărase tatălui său un trandafir micuţ din sticlă. Era cel mai delicat şi cel mai frumos lucru pe care îl văzuse el vreodată... razele soarelui se oglindeau în sticlă şi desenau pe perete un curcubeu în mii de culori. „E minunat”, spusese tatăl lui deschizând cadoul, şi-l sărutase pe Langdon pe frunte. Apoi aşezase trandafirul cu grijă pe un raft înalt, prăfuit, în cel mai întunecat colţ al sufrageriei. Câteva zile mai târziu, Langdon se urcase pe un taburet, luase trandafirul şi-l înapoiase magazinului. Tatăl lui nu observase niciodată lipsa micului bibelou. Zgomotul unui ascensor îl readuse în prezent. Vittoria şi Kohler se aflau în faţa lui, în pragul liftului. El ezită o clipă în faţa uşilor deschise. — S-a întâmplat ceva? întrebă Kohler, mai degrabă nerăbdător decât îngrijorat. — Absolut nimic, răspunse Langdon, apropiindu-se lent de cutia înghesuită. Folosea lifturile numai când era absolută nevoie; prefera spaţiile larg-deschise ale scărilor. — Laboratorul doctorului Vetra se află în subteran, explică directorul. „Minunat!” îşi spuse păşind în ascensor şi simţind un val de aer îngheţat venind din puţul maşinăriei. Uşile se închiseră şi liftul începu să coboare. — Şase etaje, adăugă Kohler cu o voce goală, ca un dispozitiv mecanic. Langdon îşi imagină întunecimea puţului gol de sub ei şi se strădui să alunge imaginea, studiind cifrele luminate ce indicau etajele parcurse; în mod ciudat însă, nu erau decât două afişaje: PARTER şi LHC. — Ce înseamnă LHC? întrebă, încercând să nu pară agitat. — Large Hadron Collider. Un accelerator de particule. „Accelerator de particule?” Langdon auzise vag despre un ase-

menea dispozitiv — prima dată la un dineu cu câţiva colegi la Dunster House, în Cambridge. Un prieten de-al lor, un fizician pe nume Bob Brownell, sosise la întrevedere în culmea furiei: — Ticăloşii l-au anulat! strigase el. — Ce au anulat? întrebaseră toţi ceilalţi. — SASC-ul! — Ce anume? — Superacceleratorul de Superconducţie! Cineva ridicase din umeri: — Nu ştiam că tipii de la Harvard construiesc unul. — Nu cei de la Harvard! Statele Unite! Urma să fie cel mai puternic accelerator de particule din întreaga lume! Unul dintre cele mai importante proiecte ştiinţifice ale secolului! Două miliarde de dolari s-au băgat în el şi Senatul anulează proiectul! Idioţi cu Biblia-n mână! Când reuşise să se calmeze, Brownell le explicase că un accelerator de particule era un tub larg, circular, în interiorul căruia erau accelerate particule subatomice. Magneţii amplasaţi în tub se activau şi se dezactivau într-o succesiune rapidă, pentru a împinge particulele de colo-colo, până ce atingeau viteze uluitoare. Aceste particule extrem de rapide circulau în tub cu viteze de peste 290 000 de kilometri pe secundă! — Dar asta înseamnă aproape la fel de repede ca viteza luminii! exclamase unul dintre profesori. — Exact! Şi Brownell continuase, explicându-le că, accelerând două particule în direcţii opuse în interiorul tubului, oamenii de ştiinţă le puteau descompune în părţile lor componente, studiind astfel, la nivel elementar, particulele fundamentale ale materiei. — Acceleratoarele de particule, adăugase Brownell, sunt esenţiale pentru viitorul ştiinţei. Ciocnirile din interiorul lor ne ajută să înţelgem componentele fundamentale ale universului. „Poetul Casei”, un tip tăcut pe nume Charles Pratt, nu păruse deloc impresionat. — Mie îmi pare, spusese el, o abordare neanderthaliană a ştiinţei. .. ca şi cum ai zdrobi două ceasuri unul de altul pentru a afla cum funcţionează. Brownell azvârlise furculiţa din mână şi ieşise valvârtej din încăpere. „Aşadar CERN are un accelerator de particule? se întrebă Langdon. Un tub circular în care se buşesc particule. Oare de ce-l îngropaseră sub pământ?” Când ascensorul se opri, Langdon aşteptă cu nerăbdare să simtă pământul solid sub picioare, dar când uşile se deschiseră, bucuria îi dispăru brusc. În faţa lui se desfăşura o altă lume, stranie şi necunoscută. Culoarul se întindea parcă la infinit în ambele direcţii, la stânga şi la

dreapta. Era un tunel de ciment cu pereţi netezi, suficient de larg pentru a lăsa să treacă un camion de mare tonaj. Deşi bine iluminat în dreptul lor, culoarul se cufunda într-o beznă adâncă în depărtare. Un curent de aer umed sufla din întunecimea acestuia, parcă pentru a nu te lăsa să uiţi că te afli în măruntaiele Pământului. Langdon aproape că putea simţi greutatea solului şi a rocilor îngrămădite deasupra capului său. Pentru o clipă, avea din nou nouă ani... iar bezna îl împingea înapoi... Înapoi spre cele cinci ore de întuneric total, zdrobitor, care încă îl mai bântuiau. Strângând din pumni, se chinui să revină în prezent. Tăcută, Vittoria coborî din lift şi porni fără ezitare pe culoarul întunecat, mult înaintea lor. Deasupra, becurile fluorescente prindeau viaţă pentru a-i lumina paşii. „Efectul e neliniştitor, îşi spuse Langdon, ca şi cum tunelul ar fi viu... şi-i anticipează fiecare mişcare.” Porni după ea împreună cu Kohler, fără a o ajunge din urmă. În spatele lor, luminile se stingeau automat. — Acceleratorul de particule, întrebă el, este pe undeva în acest tunel? — Acolo e, răspunse Kohler cu un gest neglijent spre stânga, unde de-a lungul peretelui se zărea un tub cromat, lucios. Langdon privi tubul, derutat: — Ăsta e acceleratorul? Dispozitivul nu semăna deloc cu ce-şi imaginase el. Era perfect drept, cam de un metru în diametru, şi se întindea în plan orizontal pe întreaga lungime vizibilă a tunelului, pierzându-se apoi în întuneric. „Seamănă mai degrabă cu o instalaţie sanitară sofisticată”, îşi spuse în sinea lui şi adăugă cu voce tare: — Credeam că acceleratoarele de particule sunt circulare. — Şi acceleratorul acesta este circular, preciză Kohler. Pare drept, dar nu-i decât o iluzie optică. Circumferinţa tunelului este atât de mare, încât curbura e imperceptibilă, ca şi aceea a Pământului. Langdon era năucit. „Chestia asta e un cerc?” — Dar... probabil că trebuie să fie imens! — LHC este cel mai mare dispozitiv din lume. Acum îşi amintea când pilotul îi spusese ceva despre o maşinărie uriaşă îngropată sub pământ. „Dar...” — Are peste opt kilometri în diametru... şi e lung de douăzeci şi şapte. Langdon simţi că ameţeşte. „Douăzeci şi şapte de kilometri?” Se holbă neîncrezător la director şi apoi privi culoarul întunecat din faţa lui: — Tunelul acesta are douăzeci şi şapte de kilometri lungime? Kohler înclină din cap: — Are o formă perfect circulară. Se extinde pe sub Franţa şi apoi revine aici, în acest loc. Particulele accelerate înconjoară tubul de peste zece mii de ori într-o secundă, înainte de a se ciocni.

Profesorul simţi cum i se înmoaie genunchii: — Vreţi să spuneţi că, de fapt, CERN a excavat milioane de tone de pământ doar pentru a ciocni nişte particule îngrozitor de mici? — Uneori, pentru a descoperi adevărul, e nevoie să mutăm munţii din loc.

16 La sute de kilometri distanţă de CERN, o voce răsună într-un radioemiţător: — Gata, am ajuns pe coridor. Tehnicianul care supraveghea monitoarele video apăsă un buton al transmiţătorului său. — Trebuie să cauţi camera video 86. Locul ei este în capătul celălalt al coridorului. Urmă o linişte îndelungă şi tehnicianul îşi tamponă sudoarea de pe frunte. Într-un târziu, radioemiţătorul său clipi. — Camera nu se află aici, rosti vocea. Văd unde a fost fixată, dar probabil că a luat-o cineva. Tehnicianul oftă din greu: — Mulţumesc. Aşteaptă o clipă, te rog! Cu acelaşi oftat, privi bancul de monitoare video din faţa lui. Zone extinse ale complexului erau deschise publicului şi se mai întâmplase şi altă dată să lipsească vreo cameră video, de obicei furată de amatorii de suveniruri originale. Dar imediat ce era scoasă din incintă, semnalul se pierdea, iar monitorul corespunzător se stingea. Perplex, tehnicianul îşi aţinti privirea spre monitorul aferent: camera numărul 86 transmitea însă o imagine foarte clară. „Dacă a fost furată, se întreba el, cum de mai primim semnal?” Ştia însă că explicaţia nu putea fi decât una singură: camera se afla încă în interiorul complexului; cineva pur şi simplu o mutase. „Dar cine? Şi de ce?” După ce studie îndelung monitorul, ridică radioemiţătorul: — Există ceva dulapuri pe scara aceea? Vreun cabinet sau vreo nişă întunecată? — Nu. De ce? răsună vocea de la celălalt capăt, nedumerită. Tehnicianul se încruntă: — N-are importanţă. Mulţumesc pentru ajutor. Apoi închise emiţătorul şi îşi muşcă buzele, gânditor. Ţinând seama de dimensiunile reduse ale camerei şi de faptul că era fără fir, omul îşi dădea seama că ea putea transmite din absolut orice loc din interiorul complexului — o serie de treizeci şi două de clădiri lipite unele de altele, întinse pe o rază de aproape un kilometru. Singurul indiciu era acela că, probabil, camera fusese amplasată într-un loc întunecat.

Desigur, asta nu îi ajuta prea mult. În complex se aflau nenumărate locuri întunecoase — dulapuri administrative, conducte de încălzire, şoproane pentru unelte de grădinărit, şifoniere şi chiar un labirint de tuneluri subterane. Ar fi fost nevoie de săptămâni întregi pentru a localiza videocamera 86. „Dar asta este cea mai măruntă dintre problemele mele”, îşi spuse tehnicianul. Lăsând la o parte enigma privind amplasarea camerei video, apăruse o altă chestiune, mult mai îngrijorătoare. Tehnicianul privi imaginea transmisă de camera pierdută. Era un obiect staţionar. Un dispozitiv care părea modern, ceva ce el nu mai văzuse niciodată până acum, iar la baza lui clipea un echipament electronic. Deşi tehnicianul trecuse prin antrenamente riguroase care-l pregătiseră pentru situaţii tensionate, acum simţi cum pulsul i se accelerează. Îşi spuse însă că nu are rost să intre în panică; trebuia să existe o explicaţie. Obiectul părea prea mic pentru a reprezenta un pericol major. Şi totuşi, prezenţa lui în cadrul complexului era îngrijorătoare. Chiar foarte îngrijorătoare. „Şi tocmai azi!” bombăni el. Securitatea fusese totdeauna o problemă de prim rang pentru patronul său, dar astăzi, mai mult decât în oricare altă zi în ultimii doisprezece ani, constituia o chestiune de importanţă extremă. Tehnicianul privi mult timp obiectul necunoscut şi simţi parcă norii negri care anunţau furtuna adunându-se. Apoi, simţind broboane de transpiraţie rece, îi telefonă superiorului său.

17 Nu mulţi copii pot spune că îşi amintesc ziua în care şi-au cunoscut tatăl, dar Vittoria era unul dintre aceştia. Avea opt ani şi trăia acolo unde locuia de când se ştia, la Orfanatrofio di Siena, un orfelinat catolic de lângă Florenţa, abandonată de părinţii pe care nu-i cunoscuse niciodată. Ploua în ziua aceea. Călugăriţele o chemaseră de două ori la masă, dar, ca întotdeauna, se prefăcea că nu auzise. Stătea în curte, privind picăturile de ploaie... simţindu-le cum îi cad pe trup... Încercând să ghicească unde va ateriza următoarea. Călugăriţele o chemaseră din nou, spunându-i că o pneumonie putea tăia din rădăcină curiozitatea pentru natură a unui copil mult prea încăpăţânat. „Nu vă aud”, spuse ea. Era udă până la piele când preotul cel tânăr se apropiase de ea. Nu-l cunoştea. Probabil că era nou acolo. Vittoria se aştepta s-o înhaţe şi s-o târască înăuntru. Dar nu. Spre marea ei mirare, se aşeză şi el lângă ea, cu sutana ajungându-i într-o băltoacă.

— Aud că pui o mulţime de întrebări, începuse tânărul preot. Vittoria îşi arcuise sprâncenele: — E rău să pui întrebări? — Păi, cred că nu, râse el. — Ce faci aici, afară? — Ce faci şi tu... mă întreb de ce cad picăturile de ploaie. — Eu nu mă întreb de ce cad! Eu ştiu deja! Preotul o privise, uimit: — Chiar ştii? — Sora Francisca spune că picăturile de ploaie sunt lacrimile îngerilor care cad pentru a ne spăla de păcate. — Oh! exclamase el cu un aer surprins. Deci, aşa se explică! — Ba nu! Picăturile de ploaie cad fiindcă totul cade. Totul cade, nu numai ploaia! Preotul se scărpinase în cap, cu o figură perplexă: — Ştii, tânără domnişoară, ai dreptate! Totul cade. Probabil că gravitaţia e de vină. — Ce? — Adică nu ai auzit încă despre gravitaţie? — Nu. Preotul clătinase din cap cu tristeţe: — Păcat! Gravitaţia ne răspunde la o sumedenie de întrebări. — Ce e gravitaţia? întrebase Vittoria cu un viu interes. Spune-mi! Dar preotul clipise ştrengăreşte: — Ce-ar fi dacă ţi-aş spune la cină? Tânărul cleric era Leonardo Vetra. Deşi urmase cu brio cursurile universitare de fizică, simţise o altă chemare şi intrase apoi la seminar. Leonardo şi Vittoria deveniseră cu timpul cei mai buni prieteni în lumea solitară a călugăriţelor şi a regulamentelor stricte. Fetiţa îl făcea să râdă, iar el o luase sub aripa lui, învăţând-o că lucrurile frumoase, precum curcubeul şi râurile, pot avea mai multe explicaţii. Îi povestea despre planete, despre stele şi lumină, despre natura întreagă văzută atât prin ochii lui Dumnezeu, cât şi prin cei ai ştiinţei. Inteligenţa şi curiozitatea înnăscute ale Vittoriei o transformaseră într-o elevă strălucită, iar Leonardo o trata ca pe o fiică. Şi fetiţa era fericită; niciodată nu cunoscuse bucuria de a fi avut un tată. În vreme ce toţi ceilalţi adulţi îi răspundeau la întrebări cu o palmă peste mână, Leonardo petrecea ore întregi cu ea, arătându-i cărţile lui. Chiar o întreba ce crede ea, ce idei are, iar Vittoria se ruga ca tânărul preot să nu mai plece niciodată. Într-o zi însă, cel mai rău coşmar al ei devenise realitate. Părintele Leonardo îi spusese că trebuie să părăsească orfelinatul. — Mă mut în Elveţia. Am obţinut o bursă pentru a studia fizica la Universitatea din Geneva. — Fizica? strigase Vittoria. Eu credeam că Îl iubeşti pe Dumnezeu! — Îl iubesc, şi încă mult de tot. De aceea vreau să studiez căile Sale

divine. Legile fizicii sunt pânza pe care Domnul a întins-o pentru a-Şi crea capodopera. Fetiţa era distrusă. Dar părintele Leonardo mai avea o veste: vorbise cu superiorii lui şi aceştia îi spuseseră că nu au nimic împotrivă s-o adopte. — Ai vrea să te adopt? o întrebase el. — Ce înseamnă să mă adopţi? Leonardo îi explicase. Vittoria îi sărise în braţe şi rămăsese agăţată de el cinci minute, plângând cu lacrimi de bucurie: — Oh, da! Da! Da! Apoi tânărul preot îi spusese că trebuie să plece singur pentru o vreme şi să aranjeze noua casă din Elveţia, dar promisese că peste şase luni va trimite pe cineva s-o ia. Fusese cea mai lungă aşteptare din viaţa Vittoriei, dar Leonardo îşi ţinuse promisiunea. Cu cinci zile înainte de a noua ei aniversare, fetiţa se mutase la Geneva. Acolo mergea ziua la Şcoala Internaţională, iar seara învăţa cu tatăl ei. Trei ani mai târziu, Vetra fusese angajat la CERN. Vittoria şi Leonardo se mutaseră într-o veritabilă ţară a minunilor, aşa cum nici nu visase ea vreodată. Vittoria Vetra îşi simţea trupul amorţit în vreme ce străbătea tunelul LHC, zărindu-şi imaginea oglindită în tubul cromat. Absenţa tatălui devenise aproape palpabilă. În mod obişnuit, trăia într-o stare de calm profund, în armonie cu lumea din jur. Acum însă, dintr-o dată, nimic nu mai avea sens. Ultimele trei ore fuseseră ca un vârtej. Era ora 10 dimineaţa în Insulele Baleare, când telefonase Kohler: „Tatăl tău a fost asasinat. Vino acasă imediat.” În ciuda căldurii intense a soarelui, trupul îi îngheţase până la oase, tonul plat, lipsit de orice emoţie a lui Kohler fiind la fel de dureros ca vestea însăşi. Acum revenise acasă. „Acasă la cine?” Unica lume pe care o cunoştea de la vârsta de doisprezece ani, CERN, îi părea deodată străină. Tatăl ei, omul care îi schimbase viaţă, nu mai exista. „Respiră adânc”, îşi spuse, însă nu reuşea să-şi liniştească gândurile. Întrebările se succedau mai repede, tot mai repede. „Cine îl ucisese pe tatăl ei? De ce? Cine era «specialistul» acesta american? De ce insista Kohler să vadă laboratorul?” Directorul spusese că existau dovezi ce sugerau că asasinarea tatălui ei avea legătură cu proiectul lor actual. „Ce dovezi? Nimeni nu ştia la ce lucrăm! Şi chiar dacă ar fi aflat cineva, pentru ce să-l ucidă?” Apropiindu-se de laborator, îşi dădu brusc seama că avea să dezvăluie cea mai mare reuşită a tatălui ei, în lipsa lui. Îşi imaginase acest moment cu totul altfel. Îşi închipuise cum Leonardo avea să-i cheme pe cei mai de seamă oameni de ştiinţă în laborator, cum avea să le arate descoperirea sa, privindu-le uimirea întipărită pe feţe. Apoi avea să radieze de mândrie părintească, explicându-le că proiectul se bazase pe o idee a Vittoriei... că fiica sa avusese un rol esenţial în această realizare. „Trebuia să împărtăşim acest moment împreună!”

Dar iat-o acum aici, singură. Fără colegi. Fără chipuri fericite. Doar un american necunoscut şi Maximilian Kohler. „Maximilian Kohler. Der König.” Nici în copilărie omul nu-i plăcuse. Deşi în cele din urmă ajunsese să-i respecte inteligenţa ascuţită, comportamentul lui rece i se păruse dintotdeauna inuman — total opus tatălui său. Kohler iubea ştiinţa pentru logica ei imaculată; Leonardo — pentru miracolul ei spiritual. Şi totuşi, în mod straniu, totdeauna păruse că există între cei doi bărbaţi un respect reciproc, de la sine-înţeles. „Geniile, îi explicase cineva odată, acceptă geniul necondiţionat.” „Geniu, îşi spuse. Tatăl meu... Tata. Mort.” Drumul spre laboratorul lui Leonardo Vetra era un culoar lung, steril, pavat în întregime cu faianţă albă. Lui Langdon i se părea că pătrunde într-un soi de spital de nebuni subteran. Pe pereţii coridorului se aflau zeci de imagini în alb şi negru, înrămate. Deşi întreaga lui carieră fusese dedicată studierii imaginilor, cele de aici îi erau absolut necunoscute. Păreau nişte negative haotice, pline de dungi şi spirale. „Artă modernă? se întrebă. Viziunea lui Jackson Pollok despre amfetamine?” — Modele de dispersie, spuse Vitoria, care observase nedumerirea lui. Reprezentări computerizate ale ciocnirilor dintre particule. Aceea este particula Z, adăugă ea, arătând spre o urmă slabă, aproape invizibilă în haosul din desen. Tata a descoperit-o cu cinci ani în urmă. Energie pură, masă zero. Este, poate, cea mai mică particulă din natură. Materia nu e altceva decât energie conservată. „Materia este energie?” Langdon clătină sceptic din cap. „Sună a filozofie Zen!” Privi dâra subţire din fotografie şi se întrebă ce-ar zice colegii lui de la Harvard, de la departamentul de fizică, dacă le-ar povesti că şi-a petrecut sfârşitul de săptămână hălăduind prin cel mai mare accelerator de particule, admirând particula Z. — Vittoria, spuse Kohler în vreme ce se apropiau de impozanta uşă de oţel a laboratorului. Ar trebui să ştii că am venit aici în această dimineaţă, căutându-l pe tatăl tău. — Serios? replică ea, cu faţa uşor îmbujorată. — Da. Şi imaginează-ţi uimirea mea când am constatat că aţi înlocuit sistemul standard de securitate CERN cu altceva. Kohler arătă spre complexul dispozitiv electronic montat lângă uşă. — Îmi cer scuze. Ştii cât ţinea tata la intimitate. Voia ca nimeni în afara noastră să nu aibă acces în laborator. — Bine. Deschide uşa. Vittoria rămase un moment nemişcată. Apoi, trăgând adânc aer în piept, se apropie de mecanismul de pe perete. Langdon nu era deloc pregătit pentru cele ce urmară. Vittoria veni lângă dispozitiv şi îşi alinie cu grijă ochiul drept în faţa unei lentile asemănătoare cu un telescop. Apoi apăsă un buton. În interiorul dispozitivului se auzi un clic. Un fascicul îngust de lumină

oscilă înainte şi înapoi, scanându-i globul ocular ca o maşină de copiat. — Este un scaner de retină, explică ea. Securitate infailibilă. Autorizat pentru numai două retine: a mea şi a tatălui meu. Robert Langdon înţelese în sfârşit, oripilat. Chipul lui Leonardo Vetra îi reveni în minte în cele mai mici şi mai teribile detalii: faţa însângerată, unicul ochi de culoarea alunei şi orbita goală. Încercă să nege adevărul evident, dar apoi îl văzu... Dedesubtul scanerului, pe plăcile albe de faianţă... câţiva stropi mici de un roşu intens. Sânge uscat. Vittoria, slavă Domnului, nu-l observă. Uşa de oţel se deschise şi intrară. Kohler îl fixă pe Langdon cu o privire dură ca piatra. Mesajul era clar: „Aşa cum ţi-am spus... ochiul lipsă serveşte un scop înalt.”

18 Mâinile femeii erau legate, cu încheieturile vineţii şi umflate din cauza strânsorii. Hassassin-ul cu pielea măslinie şedea întins lângă ea, istovit, admirându-şi premiul nud. Se întrebă dacă nu cumva somnul ei era doar un truc, o încercare jalnică de a evita să-l mai servească. Dar nu-i păsa. Fusese răsplătit îndeajuns. Sătul, se ridică în capul oaselor. În ţara lui, femeile erau obiecte. Slabe. Instrumente ale plăcerii. Mărfuri de comercializat, ca şi vitele. Şi ştiau care le este locul. Dar aici, în Europa, femeile afişau o forţă şi o independenţă care îl amuzau şi-l excitau totodată. A le sili să i se supună era totdeauna o bucurie pentru el. Acum, în ciuda satisfacţiei pe care o simţea în vintre, simţea cum în el creşte o altă poftă. Ucisese noaptea trecută, ucisese şi mutilase, iar pentru el moartea era ca heroina... fiecare doză îi ostoia apetitul doar temporar, făcându-l să jinduiască apoi la mai mult. Entuziasmul se topise. Pofta revenise. Hassassin-ul o studie pe femeia de lângă el. Trecându-şi palma peste gâtlejul ei, se simţi iarăşi excitat, ştiind că îi poate lua viaţa într-o clipită. Şi ce-ar fi contat? Era o fiinţă subumană, o unealtă a plăcerii şi a servirii. Degetele lui puternice îi înconjurară gâtul, savurând pulsul fragil al sângelui în vine. Apoi, rezistând dorinţei, îşi trase braţul înapoi. Avea altele de făcut. Trebuia să servească o cauză mult mai înaltă decât propria dorinţă. Ridicându-se din pat, savură onoarea îndatoririi ce-i revenea. Încă nu-şi putea imagina puterea influenţei omului numit Janus şi a confreriei pe care acesta o conducea. Şi, în mod minunat, confreria îl alesese pe el. Într-un fel oarecare, aflaseră despre ura lui... şi despre talentele sale. Cum... n-avea să afle niciodată. „Rădăcinile lor ajung

departe.” Şi acum îi acordaseră lui onoarea supremă. El avea să fie vocea şi braţul lor. Asasinul şi mesagerul lor. Cel pe care poporul lui îl numea Malak al-haq — „Îngerul Adevărului”.

19 Laboratorul lui Vetra avea un aer extrem de futurist. De un alb imaculat, plin de computere şi echipamente electronice specializate, părea un fel de sală de operaţii. Langdon se întrebă ce secrete ar putea ascunde această încăpere, pentru a justifica mutilarea unui om. Kohler părea neliniştit, ochii săi căutând pretutindeni semne ale unei pătrunderi forţate. Dar laboratorul era pustiu. Vittoria se mişca încet... ca şi cum laboratorul i se părea străin acum, în lipsa tatălui ei. Privirea lui Langdon poposi imediat în centrul încăperii, unde o serie de mici piloni se înălţau din podea. Ca un Stonehenge în miniatură, vreo zece coloane din oţel polizat formau un cerc în mijlocul laboratorului; fiecare era înalt de aproximativ un metru, amintind de suporturile pe care muzeele etalau pietrele preţioase. Micii piloni aveau însă în mod cert o cu totul altă destinaţie. Fiecare susţinea un fel de conteiner gros, transparent, cam de mărimea unui tub de mingi de tenis. Toate conteinerele păreau goale. Kohler le privi, părând nedumerit, şi decise să le ignore deocamdată. — A fost furat ceva? o întrebă pe Vittoria. — Furat? Cum? Scanerul de retină nu permite decât accesul nostru. — Uită-te în jur! Vittoria oftă şi privi încăperea timp de câteva momente, apoi ridică din umeri: — Totul este exact aşa cum lasă tata întotdeauna. Un haos ordonat. Kohler analiză situaţia, ca şi cum s-ar fi întrebat cât de tare o poate forţa pe Vittoria... cât de mult îi poate spune. În aparenţă, hotărî să renunţe pentru moment. Mutându-şi scaunul spre centrul încăperii, studie ciudata îngrămădire de conteinere. — Secretele, spuse în cele din urmă, constituie un lux pe care nu ni-l mai putem permite. Vittoria încuviinţă, părând dintr-o dată copleşită de emoţii, de parcă ar fi năpădit-o un val de amintiri. „Mai las-o un minut!” îl îndemnă Langdon în sinea lui. Ca şi cum s-ar fi pregătit pentru ceea ce urma să le dezvăluie, Vittoria închise ochii şi inspiră adânc. Încă o dată. Şi iar. Şi iar... Langdon o privi, dintr-o dată îngrijorat. „Oare se simte bine?” Privi spre Kohler: directorul părea liniştit, de parcă acest ritual îi era

cunoscut. După zece secunde, Vittoria deschise, în sfârşit, ochii. Metamorfoza era incredibilă. Vittoria Vetra se transformase complet. Buzele ei pline erau relaxate, umerii coborâţi, iar ochii aveau o privire limpede şi fermă. Parcă şi-ar fi realiniat fiecare muşchi din trup, pentru a accepta noua situaţie. Mânia şi frustrarea fuseseră ascunse oarecum sub un calm profund. — Cu ce să încep...? rosti ea. — Cu începutul. Spune-ne despre experimentul la care lucra tatăl tău. — Armonizarea ştiinţei cu religia a fost visul de o viaţă al tatălui meu. Spera să poată demonstra că ştiinţa şi religia sunt două domenii perfect compatibile — două abordări diferite, menite să identifice acelaşi adevăr. Vittoria făcu o pauză, de parcă nici ei nu-i venea să creadă ce avea să spună, apoi reluă: Şi recent... a conceput o modalitate de a face acest lucru. Kohler rămase tăcut, iar ea continuă: — A imaginat un experiment care, spera el, ar fi soluţionat unul dintre cele mai grave conflicte din istoria ştiinţei şi a religiei. Langdon se întrebă la ce conflict s-o fi referind; doar erau atât de multe! — Creaţionismul, declară Vittoria. Disputa referitoare la modul în care a apărut universul. „Oh, exclamă Langdon în sinea lui. ACEA dispută!” — Biblia, desigur, afirmă că Dumnezeu a creat universul, îşi continuă tânăra explicaţiile. Dumnezeu a spus: „Să fie lumină!” şi tot ceea ce se vede a apărut din neant. Din nefericire, una dintre legile fundamentale ale fizicii susţine că din nimic nu poate fi creată materie. Langdon citise despre acest antagonism. Ideea că Dumnezeu crease „ceva din nimic” contravenea total legilor fizicii moderne şi, prin urmare, susţineau oamenii de ştiinţă, Geneza era absurdă din punct de vedere ştiinţific. — Domnule Langdon, spuse Vittoria întorcându-se spre el, bănuiesc că sunteţi familiarizat cu teoria Big Bangului. — Mai mult sau mai puţin. Din câte ştia el, Big Bangul era singurul model acceptat de lumea ştiinţifică pentru crearea universului. Deşi n-o înţelegea prea bine, ştia că, în conformitate cu această teorie, un unic punct de energie intens focalizată a erupt într-o explozie cataclismică şi, prin expansiunea sa, a format universul. Sau cam aşa ceva. Vittoria reluă: — Când Biserica Catolică a propus teoria Big Bangului, în 1927... — Poftim? o întrerupse Langdon, neputându-se stăpâni. Vrei să spui că Big Bangul a fost o idee catolică? Vittoria păru surprinsă de întrebarea lui: — Desigur. A fost propusă de un călugăr catolic, pe nume Georges Lemaître, în 1927. — Dar eu ştiam... bâigui el. Oare nu astronomul american Edwin

Hubble a propus teoria Big Bangului? Kohler îşi arcui sprâncenele: — Iarăşi acea aroganţă a americanilor! Hubble şi-a publicat ideile în 1929, la doi ani după Lemaître. Langdon se încruntă la rândul lui. „Telescopul se numeşte Hubble, domnule! N-am auzit niciodată de vreun telescop Lemaître!” — Domnul Kohler are dreptate, reluă Vittoria. Ideea i-a aparţinut domnului Lemaître. Hubble doar a confirmat-o, strângând dovezile concrete care demonstrau că Big Bangul era plauzibil din punct de vedere ştiinţific. — Oh! exclamă Langdon, întrebându-se dacă „adoratorii” lui Hubble de la Departamentul de Astronomie al Universităţii Harvard menţionau vreodată numele lui Lemaître în lucrările lor. — Aşadar, atunci când Lemaître a propus teoria Big Bangului, oamenii de ştiinţă au pretins că ideea era din cale-afară de ridicolă. Materia, susţinea fizica, nu poate fi creată din nimic. Astfel că, atunci când Hubble a şocat lumea demonstrând în mod ştiinţific că teoria era corectă, Biserica a triumfat, susţinând că acest fapt constituie o dovadă că Biblia este corectă din punct de vedere ştiinţific. Adevărul divin. Langdon încuviinţă tăcut, înclinând din cap, şi deveni mai atent. — Desigur, savanţilor nu le-a plăcut faptul că Biserica se folosea de descoperirile lor pentru a promova religia, aşa că au matematizat imediat teoria, au eliminat orice nuanţă religioasă şi şi-au însuşit-o. Din păcate pentru ştiinţă, ecuaţiile sale au chiar şi astăzi o gravă deficienţă, pe care Biserica o arată adesea cu degetul. — Singularitatea! mormăi Kohler, rostind cuvântul ca şi cum acesta ar fi fost chinul vieţii lui. — Da, singularitatea. Momentul exact al creaţiei. Secunda zero. Se uită la Langdon: Nici chiar astăzi ştiinţa nu poate înţelege clipa iniţială a creaţiei. Ecuaţiile noastre explică în mod eficient „copilăria” universului, dar, cu cât avansăm mai departe în timp, apropiindu-ne de momentul zero, matematica nu mai face faţă şi totul devine lipsit de înţeles. — Corect, declară Kohler cu o voce tăioasă, iar Biserica susţine că această deficienţă nu-i altceva decât o dovadă a implicării miraculoase a lui Dumnezeu. Te rog să revii la esenţă, Vittoria! Expresia de pe chipul ei deveni, brusc, rece: — Esenţa este că tatăl meu a crezut dintotdeauna în implicarea lui Dumnezeu în Big Bang. Cu toate că ştiinţa era incapabilă să înţeleagă momentul divin al creaţiei, tata spera că într-o zi va reuşi acest lucru. Ori de câte ori aveam îndoieli, obişnuia să-mi fluture chestia asta în faţa ochilor, adăugă ea, arătând un memento prins pe perete în faţa biroului lui Vetra. Langdon citi:

„ŞTIINŢA ŞI RELIGIA NU SUNT INAMICI, DOAR CĂ ŞTIINŢA ESTE PREA TÂNĂRĂ PENTRU A ÎNŢELEGE.” — Tata voia să aducă ştiinţa la un nivel mai înalt, astfel încât să poată susţine ideea de Dumnezeu. Îşi trecu o mână prin păr, cu un aer melancolic, şi reluă: — Şi-a propus să realizeze ceea ce nici unui om de ştiinţă nu i-a trecut nici măcar prin minte până acum. Ceva pentru care nimeni nu avea tehnologia necesară. Se întrerupse, parcă neştiind cum să rostească următoarele cuvinte: A conceput un experiment menit să demonstreze că Geneza a fost posibilă. „A demonstrat Geneza? se întrebă Langdon. Fiat lux? Materie din nimic?” Privirea lui Kohler era sfredelitoare: — Poftim? — Tata a creat un univers... din nimic. Capul directorului zvâcni: — Ce?! — Mai mult decât atât, a recreat Big Bangul. Kohler părea gata să sară din scaunul său, iar Langdon nu mai ştia ce să creadă. „A creat un univers? A refăcut Big Bangul?” — La o scară mult mai mică, fireşte, continuă Vittoria, vorbind ceva mai repede acum. Procesul a fost neaşteptat de simplu. A accelerat două fascicule ultrafine de particule în direcţii opuse în cadrul acceleratorului. Cele două fascicule s-au ciocnit frontal la viteze enorme, comprimându-şi întreaga energie într-un singur punct minuscul. A obţinut astfel o densitate energetică extremă. Şi tânără începu să înşire o serie de unităţi de măsură, iar ochii directorului deveneau din ce în ce mai mari. Langdon se străduia să priceapă ceva. „Aşadar, Leonardo Vetra a simulat punctul unic de energie comprimată din care se pare că a explodat universul.” — Rezultatul, explica Vittoria mai departe, a fost de-a dreptul magnific. Când va fi publicat, va zdruncina fizica modernă din temelii. Acum rostea cuvintele mai rar, de parcă ar fi savurat impactul uriaş al descoperirii: Pe neaşteptate, în interiorul acceleratorului, în acest punct de energie intens focalizată, de nicăieri şi din nimic au început să apară particule de materie. Kohler nu schiţă nici o mişcare, privea doar încremenit. — Materie, repetă Vittoria. Ivindu-se de nicăieri. Un incredibil spectacol de artificii subatomice. A creat un univers la scară foarte mică. Tata a demonstrat astfel nu numai că materia poate fi creată din nimic, ci şi că Big Bangul şi Geneza pot fi explicate acceptând prezenţa unei enorme surse de energie. — Adică Dumnezeu? întrebă Kohler. — Dumnezeu, Buddha, Forţa, Iehova, singularitatea, punctul unic —

cum vrei să-i spui, rezultatul e acelaşi. Ştiinţa şi religia susţin acelaşi adevăr: energia pură este „părintele” creaţiei. Când vorbi, în sfârşit, vocea directorului suna sumbru: — Vittoria, ajută-mă să înţeleg bine. Spui că tatăl tău a creat materie... din nimic? — Da! declară ea şi arătă spre conteinere. Iată dovada. În aceste recipiente se află probele de materie creată. Kohler tuşi din nou şi se apropie de recipiente ca un animal precaut, care înconjoară cu paşi temători ceva ce simte că poate fi periculos. — Cu certitudine îmi scapă ceva, rosti el. Cum îţi închipui tu că va crede cineva că în aceste recipiente se află materia pe care a creat-o tatăl tău? Pot fi aici particule de oriunde altundeva. — De fapt, răspunse Vittoria cu siguranţă în glas, nu pot fi de oriunde altundeva. Particulele astea sunt unice. Sunt un tip de materie care nu există nicăieri altundeva pe Pământ. Prin urmare, au fost create! Trăsăturile directorului se întunecară: — Ce vrei să spui prin „tip” de materie? Există doar un singur tip de materie şi... Kohler îşi înghiţi restul cuvintelor. Vittoria îl privea triumfătoare: — Aţi susţinut chiar dumneavoastră seminarii despre ea! în univers există două tipuri de materie. Un fapt dovedit ştiinţific. Apoi, întorcându-se spre Langdon, adăugă: Domnule profesor, ce spune Biblia despre Creaţie? Ce a creat Dumnezeu? Langdon se simţea ciudat, neînţelegând ce legătură avea întrebarea ei cu fizica: — Păi, Dumnezeu a creat... lumina şi întunericul, raiul şi iadul... — Exact! A creat totul în perechi opuse. Echilibru perfect. Apoi, răsucindu-se din nou spre Kohler: Domnule director, ştiinţa susţine acelaşi lucru ca şi religia, că Big Bangul a creat totul în univers în perechi opuse. — Inclusiv materia însăşi, şopti Kohler ca pentru sine. — Şi când tatăl meu a realizat experimentul, s-au format două tipuri de materie. Langdon se întrebă ce-o fi însemnând asta. „Leonardo Vetra a creat opusul materiei?” Kohler părea furios acum: — Substanţa la care te referi există numai în alte părţi ale universului. În mod cert, nu pe Pământ. Şi nici măcar în galaxia noastră! — Exact! Iar aceasta este o dovadă că particulele din recipientele noastre au fost create. — Vittoria, replică directorul, doar nu vrei să spui că în recipientele de aici se găsesc mostre reale! — Ba da. Şi, privind mândră spre conteinere, declară: Domnule director, aveţi în faţa dumneavoastră primele eşantioane de antima-

terie din lume!

20 „Faza a doua”, îşi spuse Hassassin-ul, strecurându-se prin tunelul întunecat. Torţa din mâna sa era în plus, inutilă, iar el ştia acest lucru. Dar era necesară pentru efect. Efectul era totul. Frica, învăţase el, era un aliat preţios. „Frica te slăbeşte mai repede decât războiul însuşi.” Nu exista nici o oglindă în tunel, în care să-şi poată admira deghizarea, dar din umbra aruncată pe zid de roba sa fluturândă îşi putea da seama că e perfectă. Să încerce să se topească în peisaj făcea parte din plan... din perversitatea planului. Nici în cele mai frumoase visuri ale lui nu-şi imaginase că va juca un asemenea rol. Cu două săptămâni în urmă ar fi spus că sarcina care-l aştepta la capătul tunelului e imposibilă; o misiune sinucigaşă: să intri cu mâinile goale în cuşca leului. Dar Janus schimbase definiţia imposibilului. Îi împărtăşise numeroase secrete Hassassin-ului în ultimele două săptămâni... printre care şi existenţa acestui tunel. Foarte vechi, dar încă practicabil. În vreme ce se apropia de inamic, se întreba dacă într-adevăr ceea ce-l aştepta înăuntru avea să fie aşa de uşor cum îi promisese Janus care îl asigurase că din interior cineva se va ocupa de toate aranjamentele necesare. „Cineva din interior! Incredibil!” Cu cât se gândea mai mult, cu atât îşi dădea seama că nu-i decât o joacă de copii. — Wahad... tintain... thalatha... arbaa, murmură în arabă apropiindu-se de capătul tunelului. Unu... doi... trei... patru...

21 — Cred că aţi auzit despre antimaterie, nu-i aşa, domnule Langdon? Vittoria îl studia atentă, pielea ei măslinie contrastând puternic pe fundalul alb al laboratorului. El ridică ochii şi dintr-o dată se simţi aiurea: — Mda. Adică... oarecum. Un zâmbet firav flutură pe buzele ei: — Vă uitaţi la Star Trek! — Păi, roşi el, studenţilor mei le place... Apoi, încruntându-se: Cu antimaterie, parcă, este alimentată USS Enterprise. — Toate romanele şi filmele ştiinţifico-fantastice de bună calitate îşi au rădăcinile în ştiinţa adevărată.

— Aşadar, antimateria este reală?! — Absolut. În natură totul are opusul său. Protonii au ca opus electronii, quarcii superiori au quarcii inferiori. Există o simetrie cosmică la nivel subatomic. Antimateria este yin, materia e yang. Ecuaţiile fizicii sunt astfel echilibrate. Langdon îşi aminti despre credinţa lui Galilei în dualitate. — Oamenii de ştiinţă ştiau încă din 1918, reluă Vittoria, că la Big Bang au fost create două tipuri de materie. Unul este cel pe care-l vedem aici, pe Pământ, în roci, copaci, oameni etc. Celălalt este opusul său — la fel cu materia obişnuită, dar cu sarcinile particulelor inversate. Kohler interveni, ieşind parcă dintr-o negură deasă. Vocea lui avea dintr-o dată o nuanţă nesigură: — Dar există bariere tehnologice uriaşe, care nu permit stocarea antimateriei. Cum rămâne cu neutralizarea? — Tata a pus la punct un sistem vacuum cu polaritate inversată pentru a extrage pozitronii de antimaterie din accelerator înainte de ca aceştia să se descompună. — Dar vidul ar extrage şi materia. Nu există nici o modalitate de a separa cele două tipuri de particule. — Există: tata a aplicat un câmp magnetic. Materia a migrat spre dreapta, iar antimateria spre stingă, fiindcă au polaritate opusă. Pentru un moment, zidul de îndoială al lui Kohler păru că stă să se năruiască. Privi uluit spre Vittoria şi, dintr-o dată, căzu pradă unui acces de tuse. — Incredi... bil, şopti el ştergându-şi gura, şi totuşi... Chiar dacă vacuum-ul ar funcţiona, conteinerele astea sunt constituite din materie. Antimateria nu poate fi stocată în recipiente confecţionate din materie! Cele două ar reacţiona instantaneu, cu... — Eşantionul nu atinge conteinerul, îl întrerupse Vittoria, parcă aşteptându-se la această remarcă. Antimateria este „suspendată”. Recipientele se numesc „capcane de antimaterie” fiindcă „prind” efectiv particulele în centrul lor, suspendându-le la o distanţă sigură de pereţii laterali şi de fund. — Suspendată? Dar... cum? — Între două câmpuri magnetice intersectate. Iată, priveşte! Vittoria străbătu încăperea şi luă în braţe un dispozitiv electronic masiv, care îi amintea lui Langdon de un soi de armă laser din desenele animate: o ţeavă groasă ca de tun, cu un vizor în partea de sus şi nişte chestii electronice dedesubt. Vittoria îl alinie în planul unuia dintre recipiente, privi prin vizor şi calibră nişte rotiţe, apoi se trase într-o parte, invitându-l pe Kohler să se uite. Acesta o privi siderat: — Aţi colectat cantităţi vizibile? — Cinci mii de nanograme. O plasmă lichidă ce conţine milioane de pozitroni.

— Milioane? Dar nicăieri nu au fost detectate mai mult de câteva particule! — Xenon, explică Vittoria. Tata a accelerat fasciculul printr-un jet de xenon, extrăgând electronii. A insistat să menţinem strict secretă procedura exactă, dar vă pot spune că implică injectarea simultană de electroni în accelerator. Langdon se simţea pierdut, întrebându-se dacă nu cumva cei doi vorbeau în vreo limbă străină. Cutele de pe fruntea lui Kohler se adânciră. Brusc, icni, de parcă fusese izbit de un glonţ: — Tehnic vorbind, asta ar însemna... — Da. O cantitate destul de mare, încuviinţă Vittoria. Directorul îşi întoarse din nou privirile spre recipient. Părând nesigur şi neîncrezător, se aplecă în scaun şi îşi lipi ochiul de vizor. Privi ceva timp fără să spună nimic. Când, în cele din urmă, se desprinse de aparat, fruntea îi era acoperită cu broboane de sudoare şi cutele îi dispăruseră: — Dumnezeule... ai reuşit! şopti. — Tata a reuşit! — Eu... eu nu ştiu ce să spun. Vittoria se întoarse spre Langdon: — Vreţi să vă uitaţi şi dumneavoastră? Neştiind la ce să se aştepte, Langdon se apropie. De la jumătate de metru distanţă, conteinerul părea gol. Chestia dinăuntru, ce-o fi fost ea, era infinitezimală. Îşi lipi ochiul de vizor şi, după un moment de ajustare, imaginea deveni clară. Şi atunci văzu. Obiectul nu stătea pe fundul recipientului, aşa cum se aşteptase el, ci plutea în mijlocul lui, suspendat — o globulă tremurătoare de lichid asemănător mercurului. Plutind ca printr-o minune, lichidul se răsucea în gol, vălurele metalice tulburându-i suprafaţa. Fluidul îi amintea de un filmuleţ pe care-l văzuse demult, în care o picătură de apă plutea la acceleraţie gravitaţională zero. Deşi ştia că globula aceea era microscopică, îi putea zări fiece unduire, în vreme ce mingiuţa de plasmă se rotea lent, în suspensie. — Pluteşte, şopti el. — Aşa să facă! izbucni Vittoria. Antimateria este extrem de instabilă. Din punct de vedere energetic, este imaginea în oglindă a materiei, aşa încât, dacă vin în contact, cele doua se anihilează reciproc instantaneu. Izolarea antimateriei de materie constituie o provocare dificilă, desigur, fiindcă pe Pământ totul e constituit din materie. Eşantioanele trebuie stocate fără a atinge absolut nimic... nici măcar aerul. Langdon era uluit. „Ce înseamnă să lucrezi în vid!” — Capcanele acestea de antimaterie, îi întrerupse Kohler uimit, trecându-şi un deget alburiu peste marginea unuia din recipiente... Au

fost concepute de tatăl tău? — De fapt, au fost concepute de mine, spuse Vittoria cu modestie. Kohler îşi ridică ochii spre ea. — Tata a produs primele particule de antimaterie, dar nu-şi dădea seama cum le poate stoca. Eu i-am sugerat aceste conteinere: înveliş ermetic nanocompozit, cu electromagneţi opuşi la capete. — Se pare că geniul tatălui tău a fost molipsitor. — Nu chiar. Am preluat ideea din natură. Sepia cuirasat îşi imobilizează prada între tentacule folosind descărcări nematocistice. Am utilizat şi eu acelaşi principiu. Fiecare conteiner are doi electromagneţi, câte unul la fiecare capăt; câmpurile magnetice create, de sens opus, se întâlnesc în centrul recipientului şi menţin antimateria acolo, suspendată în vid. Langdon privi din nou conteinerele. Antimaterie plutind în vacuum, fără a atinge nimic. Kohler avea dreptate: era genial. — Unde este sursa de alimentare a electromagneţilor? întrebă directorul. — În pilonul de sub conteiner. Recipientele sunt înşurubate într-un suport care le încarcă în mod continuu, astfel încât electromagneţii sunt activi tot timpul. — Şi dacă nu mai sunt activi? — Evident, antimateria nu mai stă suspendată, atinge fundul recipientului şi asistăm la o anihilare. Langdon ciuli urechile: — Anihilare? Cuvântul nu-i plăcea câtuşi de puţin. Vittoria părea însă netulburată: — Da. Dacă antimateria intră în contact cu materia, ambele sunt distruse instantaneu. Fizicienii numesc acest proces „anihilare”. — Oh! făcu Langdon. — E cea mai simplă reacţie din natură. O particulă de materie şi una de antimaterie se combină şi formează două particule noi, numite fotoni. Un foton este o mică izbucnire de lumină. Profesorul auzise despre fotoni; ştia că sunt particule de lumină — cea mai pură formă de energie. Se abţinu să întrebe despre modul în care căpitanul Kirk folosea torpilele fotonice împotriva klingonienilor, însă îşi exprimă o altă nedumerire: — Aşadar, dacă antimateria cade, vedem o mică izbucnire de lumină? Vittoria ridică din umeri: — Depinde ce înţelegem prin „mică”. Iată, daţi-mi voie să vă arăt! Întinse mâna după un recipient şi începu să-l deşurubeze din suportul lui. Pe neaşteptate, Kohler scoase un strigăt de spaimă şi se repezi în faţă, lovind-o peste mână: — Vittoria! Ai înnebunit?!

22 În mod greu de crezut, Kohler se ridicase, clătinându-se pentru câteva momente pe picioarele lui subţiratece. Faţa îi era albă ca varul: — Vittoria! Doar nu vrei să scoţi conteinerul acela! Langdon îi privea tăcut, surprins de panica neaşteptată a directorului. — Cinci sute de nanograme! exclamă Kohler. Dacă întrerupi câmpul magnetic... — Domnule director, nu este absolut nici un pericol, îl asigură Vittoria. Fiecare conteiner are o baterie de siguranţă, pentru situaţiile în care este desprins de sursa de alimentare. Eşantionul rămâne suspendat, chiar dacă iau recipientul de pe suport. Kohler o privi nesigur. Apoi, ezitând încă, reveni în scaunul său. — Bateriile se activează în mod automat, continuă Vittoria, când recipientul este desprins din alimentator şi funcţionează timp de douăzeci şi patru de ore. Sunt ca un rezervor suplimentar de benzină. Apoi se întoarse spre Langdon, sesizând nedumerirea acestuia: — Antimateria are câteva caracteristici neobişnuite, care îi conferă un grad înalt de periculozitate. Se consideră că o mostră de zece miligrame — cât volumul unui fir de nisip — conţine tot atâta energie cât două sute de tone metrice de combustibil convenţional. Langdon simţi iar că ameţeşte. — Aceasta este sursa energetică a viitorului, continuă Vittoria, de o mie de ori mai puternică decât energia nucleară. Randament total, sută la sută. Fără reziduuri. Fără iradiere. Fără poluare. Câteva grame pot alimenta un oraş mare timp de o săptămână. „Câteva grame?” Langdon se trase încet mai departe de pilonii cu recipiente. — Nu vă îngrijoraţi! Aceste eşantioane sunt doar fracţiuni de gram — milionimi. Relativ inofensive. Întinse din nou mâna după un recipient şi-l deşurubă din locaşul lui. Kohler tresări, dar nu spuse nimic. Când conteinerul se desprinse de pilon, se auzi un bip scurt şi la baza recipientului se aprinse un afişaj electronic. Cifrele roşii clipeau, pornind numărătoarea inversă de la douăzeci şi patru de ore: 24.00.00... 23.59.59... 23.59.58... Langdon studie cronometrul şi decise că semăna îngrijorător de mult cu ceasul unei bombe. — Bateria, explica Vittoria în continuare, funcţionează douăzeci şi patru de ore încheiate înainte de a se descărca. Poate fi reîncărcată

Prin amplasarea conteinerului înapoi pe pilon. A fost concepută ca o măsură de siguranţă, dar este utilă şi în cazul unui transport. — Pentru transport? spuse Kohler, năuc. Adică scoţi chestiile astea din laborator? — Sigur că nu! Dar mobilitatea ne permite să le studiem. Vittoria îi conduse până în capătul laboratorului, unde trase o cortină, lăsând să se vadă o fereastră; dincolo de ea se întindea o altă încăpere. Pereţii, podeaua şi plafonul acesteia erau placate în întregime cu oţel. Camera îi amintea lui Langdon de rezervorul unui petrolier cu care călătorise odată în Papua —Noua Guinee pentru a studia tatuajele populaţiei Hanţa. — Acesta este un bazin de anihilare, declară Vittoria. — Voi chiar studiaţi anihilările? întrebă Kohler. — Tata era fascinat de fizica Big Bangului — cantităţi uriaşe de energie din fragmente minuscule de materie. Tânăra deschise un sertar de oţel de sub fereastră, puse înăuntru conteinerul cu antimaterie şi apoi închise sertarul la loc, apăsând după aceea o manetă aflată alături. După o clipă, conteinerul apăru de cealaltă parte a ferestrei, alunecând lin pe podeaua metalică, până ce se opri în mijlocul încăperii. — Veţi vedea acum, le spuse ea cu un zâmbet rigid, prima dumneavoastră anihilare materie-antimaterie. Câteva milionimi de gram, un eşantion foarte mic. Langdon privi recipientul de pe podeaua uriaşului bazin de anihilare. Kohler se întoarse şi el spre fereastră, părând destul de neîncrezător. — Fireşte, continuă Vittoria, ar trebui să aşteptăm douăzeci şi patru de ore până ce bateria s-ar descărca, dar sub podeaua acestei încăperi se află magneţi al căror câmp pătrunde prin conteiner şi deplasează antimateria din centrul acestuia. Iar când materia şi antimateria se ating... — Anihilare, şopti Kohler. — Şi încă un lucru! Antimateria eliberează energie pură: o conversie de sută la sută a masei în fotoni. Aşa că vă rog să nu priviţi eşantionul în mod direct. Acoperiţi-vă ochii! Langdon era precaut de felul lui, dar acum i se părea că Vittoria exagerează. „Să nu privesc direct la conteiner?” Obiectul acela se afla la peste treizeci de metri distanţă, în dosul unul perete extrem de gros de plexiglas armat. În plus, mostra din recipient era invizibilă, microscopică. „Să-mi acopăr ochii? Dar câtă energie poate produce frântura aceea...?” Vittoria apăsă pe buton. În clipa aceea, Langdon simţi că a orbit brusc. Un punct de lumină intensă izbucni în conteiner şi apoi explodă cu o undă de şoc ce radie în toate direcţiile, orbitoare, izbindu-se de fereastră cu o forţă ca de tunet. Lumina străluci pentru un moment, arzându-i ochii şi apoi se

retrase, absorbită parcă în sine, prăbuşindu-se într-o scânteiere ce se topi într-o clipă în neant. Langdon se dădu înapoi, împleticindu-se şi clipi des, încercând să-şi recapete vederea. Când reuşi, privi printre pleoapele strânse în camera de anihilare. Conteinerul de pe podea dispăruse. Vaporizat! Nu mai era nici urmă de el. — D... Doamne! bâlbâi el. Vittoria clătină din cap cu un aer trist: — Exact asta a spus şi tata.

23 Kohler privea fix în camera de anihilare, cu o expresie de stupoare totală. Alături de el, Langdon arăta de-a dreptul înmărmurit. — Vreau să-mi văd tatăl! ceru Vittoria. Eu v-am arătat laboratorul. Acum vreau să-l văd pe tata. Kohler se întoarse spre ea, lent, de parcă n-ar fi auzit-o: — De ce aţi aşteptat atât de mult? Trebuia să-mi fi spus imediat despre această descoperire. Tânăra îl privi fix. „Câte motive o mai fi vrând?” — Domnule director, putem vorbi despre asta mai târziu. Acum vreau să-mi văd tatăl. — Ştii ce implică această tehnologie? — Sigur că ştiu! Venituri pentru CERN. Mari. Dar acum vreau să... — De aceea aţi păstrat secretul? o întrebă Kohler, în mod clar pentru a-i distrage atenţia. Vă era teamă că eu şi consiliul vom vota pentru brevetarea lui? — Ar trebui brevetat, replică Vittoria, simţindu-se atrasă în discuţie. Antimateria constituie o tehnologie importantă. Dar e şi periculoasă. Eu şi tata mai aveam nevoie de timp pentru a îmbunătăţi procedurile de lucru şi pentru a le conferi mai multă siguranţă. — Cu alte cuvinte, nu aveaţi încredere că eu şi consiliul vom pune prudenţa ştiinţifică înaintea lăcomiei financiare. Vittoria era surprinsă de indiferenţa din tonul directorului: — Au fost şi alte probleme, răspunse ea. Tata avea nevoie de timp pentru a prezenta antimateria într-o lumină potrivită. — Ce vrei să spui? „Tu cam ce crezi că vreau să spun?” — Materie creată din energie... Ceva creat din nimic... Practic, am dovedit că Geneza a fost posibilă din punct de vedere ştiinţific. — Aşadar, nu voia ca implicaţiile religioase ale descoperirii sale să se piardă într-un val de pragmatism? — Este un fel de a spune. — Dar tu? Preocupările Vittoriei vizau o cu totul altă direcţie. Orientarea

comercială era critică pentru succesul pe piaţă al oricărei noi surse energetice. Deşi avea un potenţial uriaş, conferit de randamentul său ridicat şi de lipsa de poluare, tehnologia bazată pe antimaterie risca — dacă ar fi fost dezvăluită prematur — să fie denigrată de mediile politice care atacaseră anterior energia nucleară şi pe cea solară. Energia nucleară fusese utilizată înainte de a se fi luat toate măsurile necesare de siguranţă şi, drept urmare, se înregistraseră accidente. Energia solară fusese pusă în aplicare înainte de a fi destul de eficientă şi mulţi oameni îşi pierduseră banii. Ambele tehnologii aveau acum o reputaţie proastă şi abia dacă mai supravieţuiau. — Interesele mele, explică Vittoria, nu sunt tot atât de înalte ca armonizarea ştiinţei cu religia. — Protejarea mediului, sugeră Kohler. — O sursă nelimitata de energie. Fără a secătui solul. Fără poluare. Fără radiaţii. Tehnologia bazată pe folosirea antimateriei ar putea salva planeta. — Sau ar putea-o distruge, ricana directorul. Depinde de cine şi pentru ce o foloseşte. Vittoria simţi un frison când trupul infirm al lui Kohler tremură scurt, apoi acesta, după o scurtă pauză, întrebă: — Cine mai ştia despre antimaterie? — Nimeni. Ţi-am mai spus asta. — Atunci, de ce crezi că a fost ucis tatăl tău? Vittoria se crispă la auzul acestei întrebări: — N-am idee. Avea duşmani aici, la CERN, ştii asta, dar asasinarea lui n-a avut nimic de-a face cu antimateria. Ne-am jurat unul altuia să mai păstrăm secretul pentru câteva luni, până ce aveam să fim gata. — Şi eşti sigură că tatăl tău şi-a respectat promisiunea? Vittoria se înfuriase: — Tata a respectat jurăminte şi promisiuni mult mai grele decât asta! — Iar tu n-ai spus nimănui? — Bineînţeles că nu! Kohler răsuflă greu, apoi vorbi rar, ca şi cum şi-ar fi ales cuvintele cu grijă: — Să presupunem totuşi că cineva a aflat. Şi să mai presupunem că a reuşit cineva să intre aici, în laborator. Ce crezi că ar fi putut căuta? Avea tatăl tău notiţe aici? Vreo documentaţie cu privire la procesul tehnologic? — Domnule director, am avut suficientă răbdare. Acum vreau şi eu nişte răspunsuri. Tot îmi vorbeşti despre o intrare prin efracţie, dar ai văzut scanerul de retină. Tatăl meu a fost foarte atent cu privire la păstrarea secretului şi a siguranţei în laborator. — Fă-mi pe plac! izbucni Kohler, luând-o prin surprindere. Ce ar putea lipsi de aici? — N-am idee!

Vittoria cercetă încăperea cu priviri furioase. Toate eşantioanele de antimaterie se aflau la locul lor. Biroul tatălui ei era în perfectă ordine. — N-a intrat nimeni aici, declară ea în cele din urmă. Totul e în regulă aici, sus. Kohler o privi surprins: — Aici, sus? Vittoria rostise cuvântul fără a-şi da seama, instinctiv. — Da, aici, în laboratorul de sus. — Vrei să spui că aţi folosit şi laboratorul de jos? — Pentru depozitare. Kohler se întoarse spre ea, tuşind din nou: — Aţi folosit camera Haz-Mat pentru depozitare? Depozitarea a ce? „Materiale periculoase, ce altceva?!” Vittoria îşi pierduse răbdarea: — A antimateriei! Kohler se ridică, sprijinindu-se de braţele scaunului. — Mai există şi alte eşantioane? De ce mama dracului nu mi-ai spus? — Tocmai am făcut-o! Şi abia dacă mi-ai dat ocazia să vorbesc! — Trebuie să verificăm şi eşantioanele acelea. Acum! — Eşantionul, îl corectă Vittoria. E unul singur. Şi e bine. Nimeni n-ar fi putut... — Numai unul? ezită Kohler. Şi de ce nu-i aici, sus? — Tata voia să-l păstreze jos, mai adânc în subteran, ca o măsură de precauţie; este mai mare decât celelalte. Schimbul de priviri alarmate dintre director şi Langdon nu-i scăpă fizicienei. — Aţi creat un eşantion mai mare de cinci sute de nanograme? — A fost necesar, spuse Vittoria pe un ton defensiv. Trebuia să demonstrăm că pragul investiţii/randament putea fi trecut în siguranţă. Principala problemă în cazul noilor surse energetice era de fiecare dată una de tip investiţii raportate la randament: ce sumă trebuia cheltuită pentru obţinerea combustibilului. Construirea unei sonde pentru extragerea unui singur baril de ţiţei nu ar fi fost o afacere bună. Dacă aceeaşi sondă, cu un minimum de cheltuieli, putea extrage milioane de barili de petrol, atunci era cu totul altceva. Aceeaşi era situaţia şi în cazul antimateriei. Activarea a douăzeci şi cinci de kilometri de electromagneţi pentru obţinerea unei cantităţi infime de antimaterie consuma mai multă energie decât furniza antimateria respectivă. Pentru a demonstra că noua tehnologie era viabilă şi eficientă, trebuia să se creeze eşantioane mai mari. Deşi Leonardo Vetra ezitase, Vittoria îl îndemnase şi insistase pentru a obţine o mostră substanţială. Îi argumentase că, dacă vor ca antimateria să fie luată în serios, era nevoie să dovedească două lucruri. În primul rând, că puteau fi produse cantităţi eficiente din punct de vedere al costurilor. În al doilea rând, că exista posibilitatea

stocării în deplină siguranţă a eşantioanelor. Avusese câştig de cauză în cele din urmă şi tatăl ei acceptase, deşi cu inima strânsă. Insistase însă asupra necesităţii de a păstra secretul şi deplina siguranţă a mostrelor. Antimateria — insistase Vetra — trebuie depozitată în Haz-Mat, o nişă săpată în granit, cu douăzeci şi cinci de metri mai în adânc decât laboratorul principal. Eşantionul urma să fie secretul lor şi numai ei doi aveau acces la el. — Vittoria! insistă Kohler, cu vocea încordată. Cât de mare este eşantionul pe care l-aţi creat? Fiziciana simţi o plăcere răutăcioasă; ştia că răspunsul ei îl va ului chiar şi pe marele Maximilian Kohler. Văzu în faţa ochilor antimateria de dedesubt — o privelişte incredibilă. Suspendată în interiorul conteinerului, perfect vizibilă cu ochiul liber. Aceasta nu mai era o frântură microscopică, ci o picătură dolofană. Trase adânc aer în piept şi răspunse: — Un sfert de gram. Faţa lui Kohler deveni albă ca varul: — Poftim? Un sfert de gram? spuse el, pradă unui nou acces de tuse. Asta înseamnă... aproape cinci kilotone! Kilotone! Vittoria ura acest cuvânt; ea şi tatăl ei nu-l foloseau niciodată. O kilotonă era egală cu 1 000 de tone metrice de TNT. Kilotona era o măsură pentru armament. Încărcătură. Forţă distructivă. Ea şi tatăl ei vorbeau în termeni de electron-volţi şi juli — energie constructivă. — Atâta antimaterie ar putea distruge absolut totul pe o rază de un kilometru! exclamă Kohler. — Da, dacă ar fi anihilată toată odată — ceea ce n-ar face nimeni! — Cu excepţia cuiva care nu ştie. Sau dacă sursa de putere ar ceda. Directorul se îndrepta deja spre ascensor. — Tocmai de aceea tata a amplasat eşantionul în Haz-Mat, cu o sursă de putere sigură şi un sistem de securitate dublu. Kohler se întoarse spre ea, cu speranţă în priviri: — Aveţi un sistem de siguranţă suplimentar la Haz-Mat? — Da. Un al doilea scanner de retină. Kohler rosti numai două cuvinte: — Jos! Acum! Ascensorul de marfă cobora în viteză, ca o piatră. Încă douăzeci şi cinci de metri în adâncul pământului. Vittoria simţea acut spaima celor doi bărbaţi de lângă ea. Faţa, de obicei lipsită de emoţii a lui Kohler era acum încordată. „Ştiu, spuse în sinea ei, că eşantionul este uriaş, dar precauţiile pe care le-am luat sunt...” Liftul se opri.

Uşile se deschiseră şi Vittoria o luă înainte, pe culoarul slab luminat. În faţă, la capătul acestuia, se zărea o uşă uriaşă de oţel. HAZ-MAT. Scanerul de retină de lângă uşă era la fel cu cel de sus. Vittoria se apropie. Atentă, îşi alinie ochiul în dreptul lentilei. Se trase înapoi. „Ceva nu era în regulă. Lentila de obicei imaculată era pătată, mânjită cu ceva ce semăna a... sânge?” Nedumerită, se întoarse spre cei doi bărbaţi, dar privirea ei se lovi de două chipuri de ceară. Langdon şi Kohler erau albi la faţă şi priveau fix un punct aflat la picioarele ei. Vittoria le urmă privirea... în jos. — Nu! strigă profesorul, repezindu-se la ea. Dar era prea târziu. Vittoria zări obiectul de pe podea. Era ceva deopotrivă bizar şi totuşi foarte cunoscut, familiar. Totul dură doar o clipă. Apoi, cu o oroare imensă, îşi dădu seama. Holbându-se la ea de pe podea, aruncat ca un gunoi, era un ochi de om. Vittoria ar fi recunoscut culoarea aceea ca de alună oriunde.

24 Tehnicianul însărcinat cu securitatea îşi ţinu respiraţia, în vreme ce superiorul său i se aplecă peste umăr, studiind şirul de monitoare. Un minut se scurse. „Tăcerea comandantului era ceva de aşteptat”, îşi spuse tehnicianul. Superiorul lui era un om care respecta protocolul în mod ferm şi rigid. La urma urmei, nu ajunsese la comanda uneia dintre cele mai de seamă forţe de securitate din lume, vorbind mai întâi şi apoi gândind. „Dar oare la ce se gândeşte?” Obiectul pe care-l vedeau pe ecranul monitorului era un fel de conteiner — un recipient cu pereţi transparenţi. Restul era mai dificil de identificat. În interiorul conteinerului, ca prin cine ştie ce efect special, un strop de lichid cu aspect metalic părea să plutească suspendat în aer. Picătura apărea şi dispărea în luminiţa roşie, care clipocea a unui afişaj digital în continuă scădere, care făcea ca tehnicianului să i se facă pielea de găină. — Poţi să micşorezi contrastul? întrebă comandantul, luându-l pe tehnician prin surprindere. Acesta se conformă şi imaginea păru să se lumineze puţin. Comandantul se aplecă pentru a privi mai îndeaproape ceva ce devenise vizibil la baza conteinerului. Tehnicianul studie şi el noua apariţie. Lângă afişajul electronic, abia zărindu-se, se afla un acronim. Patru litere de tipar ce luceau în

izbucnirile intermitente de lumină. — Rămâi aici, zise comandantul. Nu spune nimănui nimic. Mă ocup eu de asta.

25 Haz-Mat. Cincizeci de metri în subteran. Vittoria Vetra se împletici, aproape căzând peste scanerul de retină. Simţi cum americanul se repede pentru a o prinde. Pe podea, la picioare, ochiul tatălui ei o privea. Simţi că i se taie respiraţia. „I-au scos ochiul!” Totul în jur începu să se învârtă o dată cu ea. Kohler era în spatele ei, aproape, şi vorbea. Langdon o ajută să se apropie de uşă. Ca într-un vis, se pomeni privind în scaner. Mecanismul piui. Uşa se deschise. Pe fondul terorii stârnite de ochiul tatălui ei, Vittoria simţi prima lovitură a ororii ce-o aştepta înăuntru. Când îşi plimbă privirile înceţoşate prin încăpere, îşi dădu seama că se dezlănţuie coşmarul. În faţa ei, unicul podium de reîncărcare era gol. Conteinerul dispăruse! îi scoseseră ochiul tatălui ei pentru a-l fura. Implicaţiile erau prea ample pentru a-şi da acum seama. Totul se întorsese împotriva lor. Eşantionul care urma să demonstreze că antimateria constituia o sursă de energie sigură şi viabilă fusese furat. „Dar nimeni nu ştia despre existenţa lui!” Şi totuşi, adevărul nu putea fi negat. Cineva aflase, iar Vittoria nu-şi putea imagina cine. Nici chiar Kohler, despre care se spunea că ştie tot ce mişcă la CERN, habar n-avusese de proiect, acest lucru era limpede. Tatăl ei era mort. Asasinat pentru geniul lui. Pe lângă durerea care-i încleştase inima, o noua emoţie începu să iasă la suprafaţă. Chiar mai rea. Covârşitoare. Vinovăţia. O vinovăţie incontrolabilă, copleşitoare. Ea fusese cea care-l convinsese pe Leonardo Vetra să creeze eşantionul... deşi el nu voise iniţial. Şi acum fusese ucis din această cauză. „Un sfert de gram...” La fel ca orice tehnologie — focul, praful de puşcă, motorul cu combustie internă — dacă ajungea pe mâini greşite, antimateria putea fi letală. Extrem! Antimateria era o armă mortală. Puternică şi de neoprit. Odată desprins din locaşul lui de alimentare de la CERN, conteinerul se apropia de un sfârşit inexorabil. Angrenajul se pusese în mişcare. Iar când timpul va expira... O lumină orbitoare. Un bubuit asurzitor. Incinerare instantanee. Doar explozia... şi un crater gol rămas în urmă. Un crater uriaş. Ideea că geniul paşnic al tatălui ei avea să fie utilizat ca armă de distrugere îi otrăvea sângele. Antimateria era arma ideală a teroriştilor.

Nu avea componente metalice şi deci putea fi trecută fără probleme prin detectoarele de metale, nu avea compuşi chimici şi deci câinii nu îi puteau da de urmă, nu putea fi dezactivată chiar dacă autorităţile ar fi reuşit să localizeze conteinerul. Numărătoarea inversă începuse... *** Langdon nu ştia ce altceva să facă. Îşi scoase batista şi o întinse pe podea, peste ochiul lui Leonardo Vetra. Vittoria şedea în pragul laboratorului, cu chipul descompus de panică şi durere. Încercă să se apropie din nou de ea, dar Kohler interveni: — Domnule Langdon... Cu figura lipsită de orice expresie, directorul îi făcu semn să vină mai aproape, astfel încât ea să nu-i poată auzi. Fără tragere de inimă, Langdon se supuse. — Dumneavoastră sunteţi specialistul, începu Kohler în şoaptă. Vreau să ştiu ce intenţionează ticăloşii ăştia de Illuminati să facă, o dată ce au luat antimateria. Profesorul încercă să se concentreze. În ciuda haosului creat de această situaţie, prima sa reacţie era una logică: respingere. Kohler nu făcea decât supoziţii. Supoziţii absurde. — Illuminati au dispărut, domnule director. Sunt sigur de acest lucru. Crima asta poate însemna orice — poate chiar că un alt angajat al CERN care a aflat despre descoperirea domnului Vetra a considerat proiectul prea periculos pentru a fi continuat. Kohler îl privi buimac: — Credeţi că asta e o crimă de conştiinţă, domnule Langdon?! Absurd! Cel care l-a ucis pe Leonardo nu a vrut decât un singur lucru: eşantionul de antimaterie. Şi sunt convins că au planuri mari cu el. — Vă referiţi la terorism. — Exact. — Dar Illuminati nu erau terorişti. — Spuneţi-i asta lui Leonardo Vetra. Langdon resimţi dureros adevărul ultimei afirmaţii. Fizicianul fusese însemnat cu simbolul confreriei Illuminati. „Dar de unde apăruse?” Simbolul sacru părea prea dificil de reprodus pentru ca cineva să-l folosească doar cu scopul de a-şi ascunde urmele şi a îndrepta bănuielile în altă parte. Trebuia să existe o altă explicaţie. Din nou, Langdon încercă să ia în calcul imposibilul.„Dacă Illuminati erau încă activi şi dacă ei furaseră antimateria, ce intenţionează? Către ce ţintă s-ar îndrepta?” Mintea îi oferi instantaneu răspunsul, dar partea aceea raţională din el îl alungă pe loc. Într-adevăr, confreria avea un inamic declarat, evident, dar un atac terorist pe scară largă împotriva acestui inamic era de neconceput. Da, Illuminati ucideau oameni, dar indivizi aparte, ţinte atent selectate; distrugerea în masă era cu totul altceva. Şi totuşi... un astfel de plan ar avea o semnificaţie

mai degrabă măreaţă: antimateria, cea mai de seamă realizare ştiinţifică, folosită pentru a distruge... Langdon refuză să accepte o asemenea idee absurdă. — Există, spuse el pe neaşteptate, o altă explicaţie logică, pe lângă cea a terorismului. Kohler îl privi tăcut, în mod evident curios, şi profesorul încercă să-şi pună ordine în gânduri. Illuminati deţinuseră totdeauna o putere uriaşă graţie mijloacelor financiare. Controlaseră bănci. Avuseseră în proprietate lingouri de aur. Se spusese chiar că deţinuseră cea mai valoroasă piatră preţioasă din lume, diamantul Illuminati — o nestemată perfectă, de dimensiuni uriaşe. — Banii, rosti el ferm. Antimateria ar fi putut fi furată pentru a fi comercializată. Kohler îl privi, incredul: — Scopuri financiare? Şi unde, mă rog, ar putea ei să vândă un strop de antimaterie? — Nu mă refer la eşantion, ci la tehnologie, care valorează probabil o avere. Poate că cineva a furat eşantionul pentru a-l studia şi a încerca să-i identifice tehnologia de obţinere. — Spionaj industrial? Dar bateria se descarcă în douăzeci şi patru de ore! Cercetătorii aceia ar fi făcuţi praf înainte de a apuca să studieze ceva. — Poate că o reîncarcă înainte de a exploda. Poate că vor construi un podium de alimentare ca acestea de aici, de la CERN. — În douăzeci şi patru de ore? Chiar dacă ar fi furat planurile, construirea unui reîncărcător ar dura luni de zile, nu ore! — Are dreptate, interveni Vittoria cu voce scăzută. Ambii bărbaţi se întoarseră spre ea. Fiziciana se apropie de ei, cu mersul la fel de tremurat ca şi glasul: — Are dreptate. Nimeni nu ar putea construi un alimentator în timp util; numai interfaţa ia câteva săptămâni. Filtrele de flux, servobobinele, aliajele de forţă — toate calibrate la gradientul energetic specific amplasamentului. Langdon se încruntă. Era clar: un recipient pentru antimaterie nu era ceva pe care să-l bagi pur şi simplu în priză şi gata. Odată scos din CERN, conteinerul pornise pe un drum de douăzeci şi patru de ore, cu sens unic, spre distrugere. Astfel că nu mai rămânea decât o singură, tulburătoare, concluzie. — Trebuie să chemăm Interpolul, spuse Vittoria cu o voce pe care ea însăşi abia şi-o recunoscu. Trebuie să anunţăm autorităţile. Imediat. — În nici un caz, replică directorul. Cuvintele lui o îngheţară: — Nu? Ce vrei să spui cu asta? — Tu şi tatăl tău m-aţi pus într-o situaţie extrem de dificilă. — Domnule director, avem nevoie de ajutor. Trebuie să găsim conteinerul şi să-l aducem înapoi înainte de a se întâmpla ceva. Avem

o responsabilitate! — Avem responsabilitatea de a gândi! o întrerupse Kohler cu duritate în glas. Situaţia asta ar putea avea repercusiuni foarte, foarte grave pentru CERN. — Te îngrijorează reputaţia instituţiei?! Ştii ce ar putea face conteinerul acela dintr-un oraş? Are o rază de acţiune de un kilometru! Cartiere întregi! — Poate că tu şi tatăl tău ar fi trebuit să vă gândiţi la asta înainte de a crea eşantionul. Vittoria simţi că rămâne fără aer: — Dar... dar... ne-am luat toate precauţiile necesare! — După cum se vede, nu! — Dar nimeni nu ştia despre antimaterie! Tânăra îşi dădu seama de absurditatea argumentului său; desigur că ştia cineva. Cineva aflase. Ea însă nu spusese nimănui, ceea ce însemna că existau numai două explicaţii posibile. Fie că tatăl său se destăinuise cuiva fără a-i spune ei — ceea ce nu avea nici un sens, fiindcă Leonardo era cel care insistase ca amândoi să jure că vor păstra secretul — fie că îi urmărise cineva. „Telefonul mobil, poate? Vorbiseră de câteva ori în timpul călătoriilor ei. Spuseseră oare vreodată prea multe? Posibil. Apoi, mai era şi poşta electronică. Dar fuseseră amândoi discreţi, nu-i aşa? Sistemul de securitate al CERN? Cineva îi monitorizase fără ştirea lor?” Vittoria îşi dădea seama însă că nimic din toate astea nu mai conta acum. Faptul era consumat. „Tata e mort.” Gândul îi dădu un val de energie. Îşi scoase telefonul mobil din buzunarul pantalonilor scurţi. Kohler se repezi la ea tuşind violent, cu fulgere de mânie în ochi: — Pe cine... vrei să suni? — Centrala telefonică a CERN. Să ne facă legătura cu Interpolul. — Gândeşte-te! strigă Kohler cu vocea sugrumată. Eşti chiar atât de naivă? Conteinerul poate fi acum oriunde în lume! Nici o instituţie nu se poate mobiliza suficient de repede pentru a-l găsi la timp. — Şi atunci stăm cu mâinile în sân? Vittoria nu se simţea bine sâcâind un om cu sănătatea atât de şubredă, însă directorul avea un comportament aşa de bizar, încât aproape că nici nu-l mai recunoştea. — Ba da, dar facem lucruri inteligente, replică el. Nu punem în pericol reputaţia CERN implicând nişte autorităţi care oricum nu ne pot fi de nici un ajutor. Încă nu. Deocamdată, trebuie să ne gândim bine. Vittoria ştia că există o logică în spusele directorului, dar mai ştia şi că logica, prin definiţie, era o scuză pentru lipsa de responsabilitate morală. Tatăl ei îşi dedicase viaţa respectării moralei — ştiinţă paşnică, etică, încredere în faptul că omul este în esenţă bun... Şi ea credea în aceste lucruri, dar le percepea în termeni de karma. Întorcându-se cu spatele spre Kohler, îşi deschise mobilul.

— Nu poţi face una ca asta! replică el. — Încearcă să mă opreşti! Kohler nu schiţă nici un gest. După o clipă, Vittoria îşi dădu seama de ce: aici, în subteran, telefonul nu avea semnal. Furioasă la culme, porni spre ascensor.

26 Hassassin-ul ajunse la capătul tunelului de piatră. Torţa încă mai ardea puternic, fumul ei amestecându-se cu mirosul muşchiului de pe ziduri şi cu aerul stătut. În jur domnea tăcerea. Uşa de fier care îi bloca drumul părea tot atât de veche ca şi tunelul, ruginită, dar încă solidă. Aşteptă în întuneric, încrezător. Era aproape timpul. Janus îi promisese că din interior cineva îi va deschide uşa. Hassassin-ul se minună de iscusinţa trădării. Ar fi aşteptat şi toată noaptea la această uşă pentru a-şi duce sarcina la bun sfârşit, dar ştia că nu va fi nevoie; doar lucra pentru nişte oameni hotărâţi. Câteva minute mai târziu, exact la ora stabilită, se auzi zornăitul unor chei grele de cealaltă parte a uşii: scrâşnetul metalului pe metal, în vreme ce încuietorile multiple erau descuiate. Una câte una, broaştele masive se deschiseră, scârţâind de parcă nu mai fuseseră unse de secole. În sfârşit, toate cele trei încuietori cedară. Apoi, linişte. Hassassin-ul aşteptă răbdător cinci minute, exact aşa cum i se spusese. Apoi, cu sângele pulsându-i nebuneşte, împinse. Uşa de metal se deschise.

27 — Vittoria, n-am să-ţi permit! Vocea lui Kohler hârâia şi şuiera din ce în ce mai rău, pe măsură ce ascensorul urca. Tânăra se feri de el. Voia puţină izolare, voia ceva familiar în locul ăsta care, dintr-o dată, nu mai părea familiar. Dar ştia că nu va avea parte de ele. Deocamdată, trebuia să-şi ascundă durerea şi să acţioneze. „Să ajung la un telefon.” Robert Langdon stătea alături de ea, tăcut ca de obicei. Vittoria renunţase să se mai întrebe cine o fi omul. „Un specialist?!” Kohler n-ar fi putut fi mai vag decât atât. „Domnul Langdon ne poate ajuta să-l găsim pe ucigaşul tatălui tău.” Până acum nu îi fusese de nici un ajutor. Compasiunea şi amabilitatea sa păreau reale, însă individul

ascundea în mod clar ceva. De fapt, amândoi ascundeau, nu numai el. Kohler îi vorbea iarăşi: — Ca director al CERN, sunt răspunzător pentru viitorul ştiinţei. Dacă transformi această situaţie într-un incident internaţional şi CERN are de suferit... — Viitorul ştiinţei? izbucni Vittoria. Chiar crezi că ai să scapi de responsabilitate negând că antimateria provine de la CERN? Chiar ai de gând să ignori vieţile pe care le punem în pericol? — Nu noi le punem în pericol, o corectă Kohler. Tu le-ai pus. Tu şi tatăl tău. Tânăra îşi întoarse privirile. — Cât despre periclitarea vieţilor, reluă directorul, exact despre asta este vorba, despre viaţă. Ştii că tehnologia de obţinere a antimateriei are implicaţii enorme pentru viaţa pe Pământ. Dacă CERN va fi distrus de scandalul iscat, toată lumea va avea de pierdut. Viitorul omenirii este hotărât în locuri precum CERN, de savanţi ca tine şi ca tatăl tău, care lucrează pentru a soluţiona problemele viitorului. Vittoria mai auzise tirada despre „ştiinţa ca Dumnezeu” a lui Kohler şi niciodată nu se lăsase impresionată. Ştiinţa însăşi cauzase jumătate din problemele pe care acum încerca să le rezolve. „Progresul” era cea mai rea boală a Mamei Terra. — Dezvoltarea ştiinţifică implică riscuri, peroră Kohler în continuare, şi întotdeauna a fost aşa. Programele spaţiale, cercetările genetice, medicina — greşeli se fac în toate domeniile. Ştiinţa trebuie să supravieţuiască propriilor erori, cu orice preţ. Pentru binele tuturor. Vittoria era uimită de abilitatea directorului de a cântări argumentele morale cu o pură detaşare ştiinţifică. Intelectul său părea a nu avea absolut nimic în comun cu spiritul, cu eul său. — Crezi cumva că institutul pe care îl conduci este atât de necesar pentru viitorul planetei, încât ar trebui să renunţăm la orice responsabilitate morală? — Nu vorbi despre morală cu mine! Aţi depăşit o limită atunci când aţi creat acel eşantion şi aţi pus în pericol întreaga instituţie. Eu încerc să protejez nu numai locurile de muncă ale celor trei mii de angajaţi ai noştri, ci să apăr şi reputaţia tatălui tău. Gândeşte-te la el. Un om ca Leonardo Vetra nu merită să rămână în conştiinţa oamenilor ca inventatorul unei arme de distrugere în masă. Vittoria simţi ca săgeţile directorului şi-au atins ţinta. „Eu sunt cea care l-a convins pe tata să creeze eşantionul. Vina este a mea!” Când uşa se deschise, Kohler încă mai vorbea. Vittoria ieşi din lift, îşi scoase telefonul şi încercă din nou. Tot n-avea semnal. „La naiba!” Se îndrepta spre uşă. — Vittoria, opreşte-te! strigă directorul cu un şuier astmatic şi se grăbi s-o urmeze. Ia-o mai încet! Trebuie să discutam.

— Basta di parlare! — Gândeşte-te la tatăl tău! Ce ar face el? Tânăra nu se opri. — Vittoria, n-am fost întrutotul sincer cu tine. Parcă fără voia ei, paşii i se răriră. — Nu ştiu ce-a fost în mintea mea, continuă directorul. Încercam doar să te protejez. Spune-mi ce vrei. Trebuie să colaborăm. Vittoria se opri, dar nu întoarse capul: — Vreau să găsim antimateria. Şi vreau să aflu cine mi-a ucis tatăl. Kohler oftă: — Vittoria, ştim deja cine l-a ucis pe tatăl tău. Îmi pare rău. Acum, tânăra se întoarse: — Poftim? — Nu ştiam cum să-ţi spun. Este greu să... — Ştii cine l-a ucis pe tatăl meu? — Avem o idee bine fondată, da. Ucigaşul a lăsat în urmă un fel de carte de vizită. Din acest motiv l-am chemat pe domnul Langdon. Grupul care a revendicat asasinatul este specialitatea domniei sale. — Grupul? Un grup terorist? — Vittoria, au furat un sfert de gram de antimaterie! Tânăra îşi întoarse privirile spre profesorul care aştepta în celălalt capăt al încăperii. Totul părea să capete sens acum. „Asta explică în parte secretomania lor.” Era uimită că nu-şi dăduse seama mai devreme. La urma urmei, Kohler chemase autorităţile. Pe cele potrivite. Acum părea clar. Robert Langdon era american, un tip conservator, dintr-o bucată şi, în mod evident, inteligent. „Ce altceva ar fi putut fi?” Dintr-o dată, simţi un val de speranţă şi se întoarse spre el: — Domnule Langdon, vreau să ştiu cine l-a ucis pe tatăl meu. Şi mai vreau să ştiu dacă agenţia dumneavoastră poate găsi antimateria. — Agenţia mea? bâigui profesorul. — Eşti de la CIA, presupun. Kohler interveni: — Domnul Langdon este profesor de istoria artei la Universitatea Harvard. Vittoria simţi cum un val de gheaţă o cuprinde. — Profesor de... artă? — Este specialist în simbolistica diverselor culte. Vittoria, credem că tatăl tău a fost ucis de un cult satanic. Fiziciana auzi cuvintele, însă sensul lor părea să nu-i pătrundă în minte. „Un cult satanic!” — Grupul care revendică responsabilitatea se autointitulează Illuminati. Vittoria se uita când la unul, când la altul, întrebându-se dacă totul nu era cumva doar un soi de glumă perversă: — Illuminati? Acei Illuminati din Bavaria?

Kohler o privi încremenit: — Adică ai auzit despre ei? Tânăra simţi cum lacrimi de frustrare îi împânzesc ochii: — Illuminati din Bavaria: Noua Ordine Mondială. Jocurile pe computer ale lui Steve Jackson. Jumătate dintre băieţii de aici le joacă pe Internet. Dintr-o dată vocea i se frânse: Dar nu înţeleg... Kohler îi aruncă lui Langdon o privire nedumerită, iar acesta încuviinţă: — Un joc popular. O veche confrerie care pune stăpânire pe planetă. Semiistoric. Nu ştiam că a ajuns şi în Europa. — Ce tot vorbiţi acolo? izbucni ea. Illuminati? E doar un joc pe computer! — Vittoria, interveni Kohler, Illuminati este grupul care a revendicat uciderea tatălui tău. Încercând din toate puterile să-şi reţină lacrimile, tânăra se strădui să se controleze şi să evalueze situaţia în mod logic. Dar cu cât se concentra mai tare, cu atât înţelegea mai puţin. Tatăl ei fusese asasinat. La CERN se înregistrase o gravă încălcare a securităţii. Undeva în lume se afla o bombă cu ceas, iar ea era responsabilă pentru acest lucru. Şi, în plus, directorul apelase la un profesor de artă pentru a-i ajuta să localizeze o confrerie legendară a sataniştilor. Dintr-o dată, se simţi singură. Dădu să plece, dar Kohler îi tăie calea şi duse o mână la buzunar. Scoţând o coală de hârtie mototolită, i-o întinse. Vittoria se trase înapoi îngrozită, la vederea faxului. — L-au marcat, şopti directorul. I-au înfierat pieptul.

28 Secretara Sylvie Baudeloque era deja îngrozită. Se foia fără astâmpăr în faţa biroului gol al lui Kohler. „Pe unde naiba umblă omul ăsta? Şi ce să fac eu?” Ziua fusese una foarte bizară. Desigur, orice zi de lucru pentru Maximilian Kohler putea deveni stranie, dar directorul fusese azi într-o formă de zile mari. — Găseşte-mi-l pe Leonardo Vetra! îi ceruse de dimineaţă, când venise la birou. Conştiincioasă, Sylvie îi trimisese apeluri pe pager, îi telefonase şi îi expediase câteva e-mail-uri. Nimic. Aşa că directorul pornise în trombă, probabil pentru a-l găsi el însuşi pe Vetra. Când revenise, după câteva ore, Kohler nu arăta deloc bine — nu că ar fi arătat vreodată cu adevărat bine, dar acum părea mai rău decât de obicei. Se încuiase în biroul său şi secretara îl auzea prin uşă folosind modemul, faxul, telefonul. Apoi plecase din nou în

aceeaşi viteză şi de atunci nu se mai întorsese. Sylvie se hotărâse să ignore aceste toane, considerându-le doar un alt episod din melodrama kohleriană, dar începu să se îngrijoreze când directorul nu revenise pentru injecţiile zilnice; starea sănătăţii sale impunea administrarea unui tratament regulat şi ori de câte ori directorul se abătea de la el, rezultatele erau dintre cele mai neplăcute: şoc respirator, accese de tuse şi o alergătură nebună a personalului sanitar. Uneori Sylvie îşi spunea că Maximilian Kohler dorea să se omoare. Se gândi să-l cheme pe pager, dar ştia că orgoliul lui nu accepta dădăceala. Săptămâna trecută se înfuriase atât de rău când un colaborator îi arătase puţină compasiune, încât se ridicase pe picioarele-i tremurânde şi aruncase cu o mapă în capul omului. „Regele” Kohler putea fi surprinzător de agil când era pissé. În momentul de faţă însă, grija pentru sănătatea lui Kohler trecuse pe planul al doilea, fiind înlocuită de o problemă mult mai presantă. Cu cinci minute în urmă o sunase o centralistă agitată, care îi spusese că are un apel urgent pentru director. — Nu este disponibil, replicase Sylvie. Apoi centralista CERN îi spusese de la cine era apelul, iar secretara râsese cu jumătate de gură: — Şi identitatea apelantului poate fi confirmată...? înţeleg. Bine. Îmi poţi spune despre ce este...? Auzind răspunsul, Sylvie oftă: — Nu. În regulă. Spune-i să aştepte. Îl voi găsi imediat pe domnul director. Da, înţeleg. Mă voi grăbi. Dar nu reuşise să-l găsească. Sunase de trei ori pe telefonul lui mobil şi de fiecare dată primise acelaşi mesaj: „Abonatul contactat nu este în zona de acoperire”. „În afara zonei? Dar cât de departe putuse să plece?” Aşa că Sylvie îl apelase prin pager. De două ori. Fără răspuns. Aşa ceva nu-i stătea în fire directorului. Îi trimisese apoi un e-mail pe laptop. Nimic! De parcă omul dispăruse de pe faţa pământului. Furios, iritat, în franceză în original. „Şi eu ce fac acum?” se întrebă secretara. În afară de a pleca ea însăşi să-l caute prin tot complexul, Sylvie ştia că nu mai există decât o singură modalitate de a-l contacta. Nu va fi deloc mulţumit, însă tipul de la telefon nu era unul pe care să-l laşi să aştepte. Şi, după cum se părea, nici nu ar fi acceptat să i se spună că directorul nu putea fi găsit. Surprinsă de îndrăzneala ei, Sylvie se hotărî. Intră în biroul lui Kohler şi se apropie de o cutie de metal fixată pe zidul din spatele mesei de lucru. O deschise, studie o clipă butoanele şi îl găsi repede pe cel bun. Apoi trase adânc aer în piept şi luă microfonul.

29 Vittoria nu-şi amintea cum ajunseseră în liftul principal, dar acolo erau. Urcau. Kohler se afla în spatele ei, respirând din ce în ce mai greu. Privirea îngrijorată a lui Langdon trecea parcă prin ea fără a o vedea. Îi luase faxul din mână şi-l pusese în buzunarul hainei, departe de ochii ei, dar imaginea îi rămăsese încă vie în memorie. Lumea Vittoriei părea să se piardă undeva în neguri. „Papa!” Mintea îi zbură la el; pentru o clipă, în oaza liniştită a amintirilor, Vittoria era din nou împreună cu tatăl ei. Avea nouă ani şi se rostogolea la vale pe o coastă de deal, printre flori de colţ, cerul elveţian boltindu-se deasupra ei: — Papa! Papa! Leonardo Vetra râdea alături de ea: — Ce este, îngeraş? — Papa! chicotise ea, cuibărindu-se lângă el. Întreabă-mă ce materie am! — Dar ne distrăm atât de bine, drăguţa mea! De ce să-ţi amintesc acum de şcoală? — Tu întreabă-mă! — Bine! Ce materie ai? Vittoria începuse imediat să râdă: — Ce materie? Toate materiile! Totul e materie! Pietrele! Copacii! Atomii! Chiar şi bursucii! Totul e materie! El începuse să râdă: — Tu ţi-ai dat seama de asta? — Sunt deşteaptă, nu? — Mica mea Einstein! Vittoria însă se încruntase: — Avea un păr caraghios! I-am văzut fotografia. — Da, dar mintea îi era ascuţită. Ţi-am povestit ce a demonstrat el, nu-i aşa? — Tată! exclamase ea, cu ochii măriţi de teamă. Nu! Ai promis! — E = mc2! o gâdilase el, jucăuş. E = mc2. — Nu vreau matematică! Ţi-am spus, doar! Urăsc matematica! — Mă bucur c-o urăşti. Fiindcă fetele nu au voie să înveţe matematica. Vittoria încremenise: — N-au voie? — Desigur că nu. Toată lumea ştie asta. Fetele se joacă cu păpuşi. Băieţii învaţă matematică. Fetiţele nu au nici o treabă cu matematica. Nici măcar nu-mi este permis să stau de vorbă cu ele despre matematică. — Ce?! Dar asta nu-i drept!

— Regulile sunt reguli. Nici un pic de matematică pentru fetiţe. Vittoria îi aruncase o privire teribilă: — Dar păpuşile sunt plicticoase! — Îmi pare rău. Ţi-aş putea povesti despre matematică, dar, dacă aş fi prins... Şi Leonardo Vetra aruncase priviri temătoare în jur, spre dealurile pustii. Vittoria se uitase şi ea atentă în lături şi apoi şoptise: — Bine, povesteşte-mi încet. Hurducăitul liftului o trezi din reverie. Vittoria deschise ochii. Tatăl ei dispăruse. Realitatea năvăli din nou în conştiinţa ei, ca o gheară de gheaţă. Ridică ochii spre Langdon. Compasiunea din privirile lui semăna cu atingerea caldă a unui înger păzitor, mai cu seamă pe fondul imaginii reci a lui Kohler. Un unic gând începu să-i sfredelească mintea, neobosit: „Unde este antimateria?” Cumplitul răspuns se afla la numai câteva clipe distanţă.

30 „Maximilian Kohler este rugat să sune imediat la biroul său.” Lumina orbitoare a soarelui îi izbi ochii atunci când uşile liftului se deschiseră şi Langdon păşi în holul principal. Înainte ca ecoul cuvintelor rostite la megafon să se stingă, toate dispozitivele electronice de pe scaunul lui Kohler începură să piuie, să ţiuie şi să bipăie simultan. Pagerul. Telefonul. Laptopul. Directorul privi cu aparentă surprindere luminiţele intermitente. Ajunsese din nou în zona de semnal. — Domnul director Kohler este rugat să sune la biroul său! Auzul numelui său la staţia de amplificare păru să-l ia prin surprindere. Înălţă ochii, cu un aer mânios, ce se transformă aproape imediat în îngrijorare. Privirile i se încrucişară cu ale lui Langdon şi ale Vittoriei. Cei trei rămaseră o clipă nemişcaţi, de parcă tensiunile dintre ei se dizolvaseră, înlocuite de o unică presimţire. Kohler îşi desprinse telefonul mobil de pe braţul scaunului. Formă un număr de interior şi îşi înăbuşi un alt acces de tuse. Vittoria şi Langdon aşteptau. — Eu sunt... Kohler, spuse directorul, cu o voce astmatică. Da? Am fost în subteran şi n-am avut semnal. Apoi ascultă câteva clipe, ochii cenuşii mărindu-i-se treptat: — Cine? Da, fă-mi legătura! Şi după o pauză, reluă: Alo? Sunt Maximilian Kohler. Director al CERN. Cu cine vorbesc? Vittoria şi Langdon priveau în tăcere, în timp ce Kohler asculta.

— Ar fi preferabil, spuse directorul în cele din urmă, să nu vorbim despre această problemă prin telefon. Vin acolo imediat. După un nou acces de tuse, continuă: Ne întâlnim... la... Aeroportul Leonardo da Vinci. În patruzeci de minute. Directorul părea că nu-şi mai poate controla respiraţia. Înecându-se, tuşind, abia reuşi să mai rostească: — Localizaţi imediat conteinerul... Vin acum. Apoi îşi închise telefonul. Vittoria se apropie de el, dar Kohler nu mai putea vorbi. Langdon privi cum tânăra deschide din nou celularul şi formează numărul infirmeriei. El însuşi se simţea ca o corabie la marginea unei furtuni: zgâlţâit, dar detaşat. „Ne întâlnim la Aeroportul Leonardo da Vinci”! Cuvintele lui Kohler îi răsunau încă în minte. Umbrele incerte care-i înneguraseră gândurile întreaga dimineaţă se concretizară instantaneu într-o imagine clară. Încă pradă unei vagi nedumeriri, simţi cum o uşă se deschide undeva în interiorul lui... ca şi cum un prag mistic ar fi fost depăşit. „Ambigrama. Preotul-om de ştiinţă ucis. Antimateria. Şi acum... ţinta.” Aeroportul Leonardo da Vinci nu putea însemna decât un singur lucru. Într-o frântură de secundă, Langdon îşi dădu seama că tocmai trecuse de cealaltă parte a barierei. Acum credea. „Cinci kilotone. Să fie lumină!” Doi infirmieri îşi făcură apariţia, alergând din celălalt capăt al bolului, în uniforme albe. Îngenuncheară lângă Kohler şi-i puseră pe faţă o mască de oxigen, în timp ce lucrătorii aflaţi în trecere se opriseră şi priveau. Directorul inspiră adânc de două ori, îşi smulse masca şi, încă gâfâind în căutarea aerului, privi spre Langdon şi Vittoria: — Roma. — Roma? întrebă ea. Antimateria se află în Roma? Cine a telefonat? Figura lui Kohler era schimonosită, iar ochii îi luceau, apoşi: — Elveţienii... Dar se sufocă şi infirmierii îi puseră din nou masca. În vreme ce se pregăteau să-l ducă spre infirmerie, Kohler apucă braţul lui Langdon. Profesorul încuviinţă cu o mişcare a capului. Ştia. — Duceţi-vă... şuieră directorul pe sub mască. Duceţi-vă... şi sunaţi-mă... Infirmierii îi împingeau deja scaunul. Vittoria rămăsese încremenită, privindu-l cum se îndepărtează. Apoi se răsuci spre Langdon: — Roma? Dar... ce era cu elveţienii? Langdon îşi puse o mână pe umărul ei, şoptind abia auzit: — Garda Elveţiană. Santinelele Cetăţii Vaticanului.

31 Avionul X-33 se înălţă şi porni spre sud, spre Roma. La bord, Langdon şedea tăcut. Ultimele cincisprezece minute se scurseseră învăluite parcă într-o ceaţă deasă. Acum, că-i relatase Vittoriei totul despre Illuminati şi despre ura acestora împotriva Vaticanului, amploarea situaţiei începuse să devină mai clară chiar şi pentru el însuşi. „Ce naiba fac eu aici? se întrebă. Ar fi trebuit să mă întorc acasă atunci când am avut ocazia!” Undeva, în adâncul său, ştia însă că această ocazie nu va mai exista. Logica îl îndemnase frenetic să plece înapoi, la Boston. Şi totuşi, interesul profesional îi înăbuşise într-un fel instinctul prudenţei. Tot ce ştiuse şi crezuse despre dispariţia confreriei se dovedea acum o strălucită înşelătorie, şi o parte din fiinţa sa voia dovezi. De asemenea, mai era şi acea problemă de conştiinţă. Kohler fiind bolnav, Vittoria rămăsese singură, iar el îşi dădea seama că, dacă informaţiile pe care le deţinea despre Illuminati îi puteau fi de vreun folos, avea obligaţia morală să nu se dea la o parte. Şi totuşi, mai era şi altceva. Deşi-i era ruşine să recunoască, vestea privind amplasarea antimateriei îi stârnise oroare nu numai prin prisma vieţilor omeneşti periclitate, ci şi din alt punct de vedere. Arta. Cea mai amplă colecţie de artă a lumii stătea acum pe o bombă cu ceas. Muzeul Vatican adăpostea, în 1 407 săli, peste 60 000 de exponate nepreţuite: Michelangelo, da Vinci, Bernini, Botticelli. „Oare, la nevoie, ar fi fost posibilă evacuarea tuturor acestor opere de artă? Aproape sigur că nu.” Multe exponate erau sculpturi, extrem de grele şi de voluminoase. Fără a mai ţine seama că unele dintre cele mai de seamă comori ale Vaticanului erau arhitecturale: Capela Sixtină, Bazilica San Pietro, celebra scară în spirală a lui Michelangelo, ce ducea spre Musèo Vaticano — nepreţuite mărturii ale geniului creator uman. „Oare cât timp a mai rămas din cele douăzeci şi patru de ore ale conteinerului?” — Îţi mulţumesc fiindcă ai venit cu mine, îi spuse Vittoria cu o voce moale. Langdon se trezi din visare şi ridică ochii. Tânăra şedea în celălalt bord. Chiar şi în lumina fluorescentă atât de „dură” din cabină, trupul ei iradia pace şi stăpânire de sine, ca o aură magnetică. Răsuflarea ei părea mai profundă acum, de parcă în ea se aprinsese o scânteie, un instinct de autoconservare, o nevoie de dreptate şi de răzbunare, alimentată de dragostea filială. Nu avusese timp să-şi schimbe pantalonii scurţi şi bluza fără mâneci cu care se întorsese din Baleare, iar acum pielea ei bronzată i se făcuse ca de găină în aerul rece al avionului. Instinctiv, Langdon îşi scoase haina şi i-o întinse.

— Cavalerism american? întrebă ea, dar acceptă sacoul şi-i mulţumi tăcut. Avionul străbătu o zonă cu turbulenţe şi Langdon simţi un fior de spaimă. Cabina lipsită de ferestre părea iarăşi mică, înghesuită, şi profesorul încercă să-şi imagineze că se află undeva, pe câmp, într-un spaţiu deschis. Încercarea era într-un fel ironică, ştia acest lucru; la urma urmei, pe câmp, într-un spaţiu deschis, se aflase atunci când se întâmplase. „Beznă care te zdrobeşte...” Îşi alungă amintirea din minte. „Nu-i decât poveste veche!” Vittoria îl privea: — Crezi în Dumnezeu, domnule Langdon? Cuvintele ei îl luară prin surprindere, iar tonul curios din vocea tinerei era chiar mai descumpănitor decât întrebarea în sine. „Ce vrea să spună? Auzi: dacă cred în Dumnezeu?” Sperase la un subiect de conversaţie mai uşor, aşa, pentru trecerea timpului în avion. „O adevărată enigmă spirituală, îşi spuse, aşa mă consideră prietenii.” Deşi studiase ani de zile religia, Langdon nu era un tip religios. Respecta puterea credinţei, atitudinea binevoitoare a Bisericii, forţa pe care religia o conferea anumitor oameni... dar suprimarea intelectuală a neîncrederii, imperativă pentru a putea „crede” cu adevărat, fusese totdeauna un obstacol de netrecut pentru mintea lui analitică. — Vreau să cred, se surprinse răspunzând. Replica Vittoriei nu avea nici o nuanţă critică sau de provocare: — Şi atunci, de ce n-o faci? — Păi, nu-i chiar atât de uşor, surise el. Credinţa impune veritabile salturi în gol ale convingerilor — acceptarea mintală a miracolelor, a Imaculatei Concepţii, intervenţiile divine... Şi apoi, mai sunt şi codurile de conduită. Biblia, Coranul, scrierile budiste... toate implică cerinţe similare — şi pedepse identice. Toate susţin că, dacă nu trăieşti conform unui cod anume de comportament, te paşte iadul. Eu nu-mi pot imagina un Dumnezeu care să acţioneze astfel. — Sper că nu le permiţi şi studenţilor să ocolească întrebările aşa cum ai făcut-o dumneata acum. Replica ei îl luase pe neaşteptate: — Poftim? — Domnule Langdon, eu nu te-am întrebat dacă crezi în ceea ce spun oamenii despre Dumnezeu. Te-am întrebat dacă dumneata crezi în Dumnezeu. E o diferenţă între cele două. Scripturile nu-s altceva decât poveşti... legende şi relatări ale încercărilor omului de a-şi satisface nevoia de a înţelege sensul lumii şi al existenţei. Nu ţi-am cerut să faci o analiză a literaturii religioase. Voiam doar să ştiu dacă tu crezi în Dumnezeu. Când te uiţi la cerul plin de stele, simţi răsuflarea divină? Eşti conştient, în interiorul fiinţei tale, că priveşti lucrarea lui Dumnezeu? Langdon cugetă câteva clipe, tăcut. — Sunt prea indiscretă, se scuză Vittoria.

— Nu, doar că... — Sunt sigură că în clasă dezbaţi împreună cu studenţii probleme de credinţă. — Nenumărate. — Şi îmi imaginez că îţi asumi de fiecare dată rolul avocatului diavolului, pentru a incita opiniile pro şi contra. — Probabil că experienţa didactică nu ţi-e străină, zâmbi Langdon. — Ba da, însă am învăţat de la un adevărat maestru. Tata putea argumenta cu aceeaşi uşurinţă pe ambele feţe ale unei benzi Mobius. Langdon râse, amintindu-şi de ingenioasa alcătuire a benzii Mobius — un inel răsucit de hârtie care, din punct de vedere tehnic, are o singură faţă; el o văzuse pentru prima dată în lucrările lui M. C. Escher. — Pot să-ţi spun o întrebare, doamnă Vetra? — Spune-mi Vittoria. „Doamnă Vetra” parcă mă îmbătrâneşte. Langdon suspină neauzit, deodată conştient de propria vârstă. — Vittoria, sunt Robert. — Spuneai ceva despre o întrebare. — Da. Ca om de ştiinţă şi fiică a unui preot catolic, ce crezi tu despre religie? Vittoria îşi dădu la o parte o şuviţă de păr de pe frunte: — Religia este ca limbajul sau vestimentaţia. Acceptăm doar variaţii uşoare de la practicile cu care am fost învăţaţi. În esenţă însă, toţi pretindem acelaşi lucru. Că viaţa are sens. Şi că îi suntem recunoscători Forţei care ne-a creat. Langdon era intrigat: — Susţii deci că religia adoptată — creştină sau musulmană, de pildă — nu depinde decât de locul în care te-ai născut? — Mi se pare evident. Uită-te la distribuţia marilor religii pe glob. — Aşadar, credinţa este întâmplătoare? — Deloc. Credinţa este universală. Modalităţile noastre specifice de a o înţelege şi transpune sunt aleatorii. Unii dintre noi se roagă lui Iisus, alţii se îndreaptă spre Mecca, o a treia categorie studiază particulele subatomice... În final însă, cu toţii căutăm Adevărul, acel adevăr care este deasupra noastră şi dincolo de noi. Langdon şi-ar fi dorit ca şi studenţii lui să se exprime la fel de clar. La naiba, şi-ar fi dorit ca el însuşi să se exprime cu aceeaşi claritate! — Dar Dumnezeu? Crezi în Dumnezeu? După un moment lung de tăcere, Vittoria răspunse: — Ştiinţa îmi spune că Dumnezeu trebuie să existe. Mintea îmi spune că niciodată n-am să-L pot înţelege. Iar inima îmi spune că nici nu trebuie s-o fac. „Mai concis de-atât nici nu se poate!” — Aşadar, crezi ca Dumnezeu este real, dar că nu-L vom putea înţelege niciodată. — O! N-o vom putea înţelege, replică ea, surâzând. Indienii voştri din America au dreptate.

— Mama Terra... — Geea. Planeta e un organism viu, iar noi toţi suntem celule, fiecare cu rolul său specific. Interconectate. Susţinându-se una pe cealaltă. Şi susţinând întregul. Privind-o Langdon simţea pâlpâind în el ceva ce nu mai simţise de multă vreme. Ochii ei aveau o limpezime ademenitoare... la fel ca puritatea ce-i răzbătea din voce. — Domnule Langdon, aş vrea să-ţi pun o altă întrebare. — Robert, o corectă el. „«Domnule Langdon» parcă mă îmbătrâneşte. Dar de fapt, chiar sunt bătrân!” — Dacă întrebarea mea nu te supără, Robert, cum de te-ai implicat în problema confreriei Illuminati? — Păi, banii au fost la mijloc. Pe chipul Vittoriei se citi dezamăgirea: — Banii? Consultanţă, vrei să spui? Langdon râse, dându-şi seama de confuzie: — Nu! M-am referit la bani ca monedă. Duse mâna la buzunar, scoase un teanc de bancnote şi extrase din el una de un dolar. — Am devenit fascinat de acest cult atunci când am aflat că moneda americană este plină de simboluri Illuminati. Ochii Vittoriei se îngustară, parcă neştiind dacă să-l ia în serios sau nu. Langdon îi întinse bancnota: — Uită-te pe spatele ei. Vezi Marea Pecete din stânga? — Te referi la piramidă? — Exact. Ştii ce legătură au piramidele cu istoria Statelor Unite? Vittoria ridică din umeri. — Exact! Absolut nici una. — Şi atunci, de ce este simbolul central al Marii Peceţi a SUA? — Asta e o poveste mai ciudată. Piramida este un simbol ocult ce reprezintă o convergenţă spre înalt, spre sursa supremă a iluminării. Vezi ce se află deasupra ei? Vittoria studie bancnota: — Un ochi într-un triunghi. — Simbolul acesta se numeşte trinacria. Ai mai văzut altundeva ochiul în triunghi? — Păi, da, spuse ea după un moment de gândire. L-am mai văzut, dar nu ştiu sigur... — Este inscripţionat pe lojele masonice din lumea întreagă. — Simbolul acesta este masonic? — Nu. Este Illuminati. Ei îl numesc „delta strălucitoare” şi îl consideră un apel la o schimbare luminată. Ochiul semnifică abilitatea confreriei de a se infiltra pretutindeni şi de a supraveghea totul. Triunghiul strălucitor reprezintă iluminarea; totodată, aşa se scrie litera grecească delta, care este simbolul matematic pentru...

— Schimbare. Tranziţie. Langdon surise: — Uitasem că discut cu un om de ştiinţă. — Vrei să spui deci că Marea Pecete a SUA este un apel la o transformare luminată, atotvăzătoare? — Unii ar numi-o Noua Ordine Mondială. Vittoria îl privi uimită, apoi ochii i se îndreptară din nou spre bancnotă: — Sub piramidă scrie Novus... Ordo... — Novus Ordo Seculorum. Înseamnă „Noua Ordine Laică”. — Laică, adică nereligioasă? — Nereligioasă, exact. Expresia arată clar obiectivul Illuminati, dar contrazice totodată textul înscris alături: In God we trust — „În Dumnezeu ne încredem.” Tânăra părea derutată: — Dar cum au ajuns simbolurile astea pe cea mai puternică monedă a lumii? — Majoritatea specialiştilor cred că a fost „opera” vicepreşedintelui Henry Wallace — un mason de rang înalt, care, în mod cert, avea relaţii strânse cu Illuminati. Dacă era un membru al confreriei sau era doar influenţat de ea, nimeni nu ştie. Dar Wallace a fost cel care i-a sugerat preşedintelui alcătuirea Marii Peceţi. — Cum? Şi de ce ar fi acceptat preşedintele să... — Preşedintele în cauză era Franklin D. Roosevelt. Wallace i-a spus doar că Novum Ordum Seculorum se traduce prin New Deal. Vittoria părea sceptică: — Şi Roosevelt n-a mai arătat simbolul nimănui înainte de a cere Trezoreriei să-i imprime pe bancnote? — N-a fost nevoie. El şi Wallace se aveau ca fraţii. — Ca fraţii? — Uită-te într-o carte de istorie, zâmbi Langdon. Franklin D. Roosevelt era un bine cunoscut mason.

32 Langdon îşi ţinu răsuflarea în vreme ce avionul X-33 coborî în spirală deasupra Aeroportului internaţional „Leonardo da Vinci”. Vittoria şedea în faţa lui, cu ochii închişi, ca şi cum s-ar fi străduit să ţină situaţia sub control. Aeronava ateriza şi se îndreptă spre un hangar particular. — Îmi pare rău pentru viteza redusă, se scuză pilotul. A trebuit să frânez; există reglementări privind zgomotul în zonele populate. Langdon îşi privi ceasul. Zburaseră timp de treizeci şi şapte de minute.

Pilotul deschise uşa: — Îmi spune şi mie cineva ce s-a întâmplat? Nici Vittoria şi nici Langdon nu-i răspunseră. — Bine, replică el, întinzându-se alene. Îmi pun muzică, dau drumul la aer condiţionat şi aştept aici. Soarele de după-amiază târzie strălucea. Langdon îşi aruncă peste umăr sacoul de tweed. Vittoria îşi ridică faţa spre cer şi trase adânc aer în piept, ca şi cum razele soarelui i-ar fi putut transmite un fel de energie supranaturală. „Ce ţi-e şi cu mediteranienii ăştia!” îşi spuse Langdon neauzit, deja asudat. — Îmi pari cam mărişor pentru desene animate! rosti Vittoria, fără a deschide ochii. — Poftim? — Ceasul de la încheietură. L-am remarcat când eram în avion. Langdon roşi uşor. Era obişnuit cu remarcele caustice la adresa ceasului său de mână. Exemplarul de colecţie cu Mickey Mouse pe cadran era un cadou primit în copilărie de la părinţi. În ciuda aspectului caraghios al şoricelului ce indica ora cu braţele întinse în lături, acesta era singurul ceas pe care-l purtase vreodată. Rezistent la apă şi fluorescent pe întuneric, era perfect pentru turele de bazin înot sau pentru plimbările pe aleile întunecoase ale campusului, seara. Când studenţii îi chestionau gusturile, le răspundea că purta acel ceas pentru a-şi aminti să-şi păstreze mereu inima tânără. — E ora şase. Vittoria încuviinţă în tăcere, tot cu ochii închişi: — Cred că vine legătura noastră. Langdon auzi huruitul îndepărtat al unui motor, privi spre sursa sunetului şi simţi un gol în stomac. Dinspre nord, traversând pe deasupra pistei, se apropia un elicopter. Mai călătorise odată cu elicopterul, în Valea Palpa din Anzi, pe când studia liniile de la Nazca, şi nu-i plăcuse deloc. „O cutie de pantofi zburătoare!” După o dimineaţă de drumuri cu avionul ultrarapid, sperase că Vaticanul va trimite după ei o maşină. „Ei bine, se pare că nu.” Elicopterul încetini deasupra lor, pluti la punct fix pentru câteva secunde şi apoi coborî spre pista din faţă. Era alb şi avea imprimat pe lateral un blazon — două chei încrucişate deasupra unui scut şi a coroanei papale. Langdon cunoştea bine simbolul: era sigiliul tradiţional al Vaticanului, simbolul sacru al Sfântului Scaun — de fapt, vechiul tron al Sfântului Petru. „Elicopterul sfânt”, mormăi el, privind aterizarea aeronavei. Uitase că Vaticanul dispunea de o chestie ca asta, pentru a-l transporta pe papă la aeroport, la diverse întruniri sau la palatul său de vară de la

Gandolfo. El, unul, ar fi preferat, cu siguranţă, o maşină. Pilotul sări din cockpit şi se apropie de ei. Acum Vittoria părea alarmată: — Ăsta e pilotul nostru? Langdon îi înţelegea îngrijorarea: — A zbura sau a nu zbura. Aceasta-i întrebarea. Pilotul părea desprins dintr-un vodevil. Tunica sa bufantă era dungată în auriu şi albastru strălucitor; pantalonii până la genunchi şi jambierele se încadrau în acelaşi tipar. În picioare avea încălţări late, ca nişte papuci, iar pe cap purta o beretă neagră. — Uniforma tradiţională a Gărzii Elveţiene, îi explică Langdon. Concepută de Michelangelo însuşi. Când omul se apropie, profesorul adăugă: — Trebuie să recunosc că nu e una dintre cele mai grozave creaţii ale maestrului! În ciuda aspectului său burlesc, Langdon nu se îndoia de profesionalismul pilotului, care se apropie de ei cu aceeaşi rigiditate şi demnitate ca orice căpitan al celor mai de seamă forţe aeriene din lume. Profesorul citise de multe ori despre severele cerinţe pe care trebuia să le îndeplinească o persoană pentru a deveni membru al reputatei Gărzi Elveţiene. Recrutaţi din cele patru cantoane catolice ale Elveţiei, candidaţii erau în mod obligatoriu cetăţeni elveţieni cu vârsta cuprinsă între nouăsprezece şi treizeci de ani, înalţi de cel puţin 1,70 m, pregătiţi de Armata Elveţiană şi, obligatoriu, necăsătoriţi. Acest corp militar era invidiat de toate guvernele lumii şi constituia cea mai devotată şi mai bine pregătită forţă de securitate din lumea întreagă. — Sunteţi de la CERN? întrebă pilotul când ajunse în faţa lor. Vocea lui avea inflexiuni de oţel. — Da, domnule. — Aţi sosit foarte repede, replică elveţianul, privind cu interes aeronava X-33. Apoi se întoarse spre Vittoria: Doamnă, aveţi cumva şi alte haine? — Poftim? Omul făcu semn spre picioarele ei: — Nu este permis accesul cu pantaloni scurţi în Cetatea Vaticanului. Langdon urmă privirea pilotului şi se încruntă. Uitase. Vaticanul nu accepta picioarele goale deasupra genunchiului — atât la bărbaţi, cât şi la femei. Această regulă constituia o cerinţă a respectului datorat al oraşului sfânt. — Asta-i tot ce am, răspunse Vittoria. Am venit pe fugă. Pilotul clătină din cap, vădit nemulţumit, apoi se răsuci spre Langdon: — Aveţi la dumneavoastră vreo armă? „Vreo armă?” exclamă el în sinea sa. N-am nici măcar lenjerie de schimb! Şi clătină din cap.

Omul se aplecă şi începu să-i pipăie picioarele, de la pantofi în sus. „Toma necredinciosul!” Mâinile urcau, ajungând prea aproape de zona inghinală; în cele din urmă, trecură la piept şi la umeri. În mod aparent mulţumit, elveţianul se întoarse spre Vittoria şi o măsură din ochi. Tânăra se încruntă: — Nici să nu te gândeşti! Pilotul o fixă cu o privire în mod clar menită s-o intimideze. Ea însă nu clipi. — Ce este asta? întrebă el, arătând cu mâna o umflătură în buzunarul pantalonilor ei scurţi. Vittoria scoase telefonul mobil extraplat. Elveţianul îl luă, îl butonă şi, satisfăcut că era doar un simplu telefon, i-l înapoie: — Vă rog să vă întoarceţi, îi ceru. Vittoria se supuse, întinse braţele în lateral şi se roti cu 360 de grade. Pilotul o studie cu atenţie. Pentru Langdon era deja clar că şortul şi bluza strânse pe trup ale Vittoriei nu erau umflate decât acolo unde trebuia. Se părea că şi elveţianul ajunsese la aceeaşi concluzie: — Mulţumesc. Pe aici, vă rog! Elicopterul Gărzii Elveţiene aştepta. Vittoria urcă prima, cu aerul cel mai firesc, abia oprindu-se pentru o fracţiune de secundă când trecu pe sub rotorul în mişcare. Langdon rămase puţin în urmă. — N-avem şanse să vină o maşină?! strigă el pe jumătate în glumă către elveţianul care se aşezase la comenzi. Omul nu răspunse. Langdon ştia totuşi că, ţinând seama de stilul de şofat puţin nebunesc al romanilor, zborul cu elicopterul era mai sigur. Aşa că trase adânc aer în piept şi urcă, ferindu-se când trecu pe sub elice. În vreme ce pilotul încălzea motoarele, Vittoria îi strigă: — Aţi localizat conteinerul? Elveţianul privi peste umăr, cu o expresie nedumerită: — Ce să localizăm? — Conteinerul. Aţi telefonat la CERN referitor la conteiner! Omul ridică din umeri: — N-am idee despre ce vorbiţi. Azi am fost foarte ocupaţi. Mie comandantul mi-a spus să vin să vă iau. Asta-i tot ce ştiu. Vittoria îi aruncă lui Langdon o privire preocupată: — Fixaţi-vă centurile, vă rog, le ceru pilotul. Profesorul îşi încheie centura. Micul fuzelaj părea să se strângă şi mai mult în jurul lui. Apoi, cu un huruit parcă şi mai puternic, elicopterul se ridică şi coti brusc spre nord, spre Roma. „Roma... caput mundi”, locul în care a domnit odinioară Cezar, unde a fost crucificat Sfântul Petru. Leagănul civilizaţiei moderne. Şi în inima ei... o bombă cu ceas.

33 Văzută din avion, Roma e un labirint — un labirint indescifrabil de drumuri vechi, şerpuind printre clădiri, fântâni şi ruine. Elicopterul Vaticanului păstră o altitudine scăzută în timp ce traversa spre nord-vest, prin stratul de smog aruncat de traficul constant. Langdon privi în jos, spre furnicarul de motorete, autocare şi automobile Fiat mişunând în toate direcţiile. „Koyaanisqatsi”, îşi spuse, amintindu-şi termenul prin care indienii Hopi defineau „viaţa neechilibrată”. Vittoria stătea tăcută alături de el. Elicopterul viră, înclinându-se. Simţind cum stomacul îi ajunge în gât, Langdon continuă să privească în jos. Undeva, în zare, se zăreau ruinele Colosseumului. Acest amfiteatru, crezuse el dintotdeauna, era una dintre marile ironii ale istoriei. Devenită în prezent un demn simbol al culturii şi civilizaţiei umane, arena fusese construită pentru a găzdui timp de secole o serie de ceremonii barbare — prizonieri sfâşiaţi de lei înfometaţi, armate de sclavi luptându-se până la moarte, violuri în grup ale prizonierelor capturate de pe tărâmuri îndepărtate, decapitări şi castrări publice. „Era un fel de ironie a sorţii — sau, poate, dimpotrivă — faptul că arena Colosseumului servise ca model pentru stadionul de fotbal al Universităţii Harvard, unde în fiecare toamnă erau reînviate vechile tradiţii sălbatice... cohorte de suporteri pasionaţi, cerând zdrobirea echipei rivale, Yale.” În vreme ce elicopterul înainta spre nord, Langdon zări Forumul Roman — inima Romei precreştine. Coloanele golaşe păreau nişte pietre funerare stinghere într-un cimitir pe care metropola din jur reuşise, nu se ştie cum, să nu-l înghită. Spre vest, valea largă a Tibrului schiţa meandre uriaşe traversând oraşul. Chiar de sus se vedea că apa e adâncă. Vârtejurile create din loc în loc erau maronii, pline de aluviuni aduse de ploile abundente. — Drept în faţă, spuse pilotul, urcând ceva mai sus. Vittoria şi Langdon se aplecară în scaune şi o văzură imediat. Ca un munte ridicându-se dintre ceţurile dimineţii, o cupolă uriaşă se înălţa deasupra stratului de smog alburiu: Bazilica San Pietro. — Ei, pe asta Michelangelo chiar a reuşit-o! îi spuse Langdon Vittoriei. Până acum nu mai văzuse bazilica din avion. Faţada de marmură strălucea intens în soarele după-amiezei. Decorat cu 140 de statui reprezentând sfinţi, martiri şi îngeri, uriaşul edificiu era larg cât două terenuri de fotbal puse cap la cap şi lung cât şase. Interiorul său putea adăposti 60 000 de oameni... de peste o sută de ori mai mulţi decât întreaga populaţie a Vaticanului, cea mai mică ţară din lume. Incredibil totuşi, nici chiar o construcţie atât de impresionantă nu lăsa în umbră piaţa care o înconjura. O vastă întindere de granit,

Piazza San Pietro constituia o uimitoare oază largă în mijlocul aglomeraţiei din Roma. În faţa bazilicii, mărginind piaţa elipsoidală, 284 de coloane formau patru arce concentrice, aparent scăzând treptat în înălţime — un artificiu arhitectural menit să amplifice grandoarea pieţei. Privind magnificul ansamblu din faţa lui, Langdon se întrebă ce-ar spune Sfântul Petru dacă ar mai fi astăzi aici. Sfântul murise în chinuri cumplite, crucificat cu capul în jos, chiar în acest loc. Acum odihnea în cel mai sacru mormânt, adânc în măruntaiele pământului, exact sub cupola centrală a bisericii. — Cetatea Vaticanului, rosti pilotul pe un ton care nu părea nicidecum ospitalier. Langdon privi spre bastionul de piatră ce se ivise în faţa lor — fortificaţii impenetrabile în jurul complexului de clădiri... bizare metereze pământeşti de apărare a unei lumi spirituale a secretelor, puterii şi misterului. — Uite! Vittoria îl prinse pe Langdon de braţ, arătându-i cu gesturi repezi ceva în Piazza San Pietro, aflată chiar sub ei. Profesorul îşi lipi obrazul de fereastră şi privi în jos. — Acolo, insistă ea, cu degetul întins. Zona din spate a pieţei părea un fel de parcare în care se înghesuiau vreo zece camioane şi tiruri. Pe acoperişul fiecăruia se înălţau farfurii uriaşe ale antenelor de satelit. Toate erau inscripţionate cu nume familiare: Televisor Europea, Video Italia, BBC, United Press Internaţional. Langdon privea derutat, întrebându-se dacă nu cumva ştirea despre antimaterie devenise deja publică. Vittoria părea brusc încordată. — De ce e atâta presă aici? întrebă ea. Ce s-a întâmplat? Pilotul se întoarse şi aruncă o privire mirată peste umăr: — Ce s-a întâmplat? Dar nu ştiţi? — Nu! replică ea cu duritate în glas. — Il Conclavo! începe în aproximativ o oră. Lumea întreagă e cu ochii pe noi. Il Conclavo! Cuvântul îi răsună îndelung în urechi, înainte de a-l izbi ca un buldozer în piept. “Il Conclavo. Conclavul de la Vatican.” Cum de uitase? Era doar cea mai importantă ştire a zilei! Cu cincisprezece zile în urmă, după un mandat de doisprezece ani, extrem de popular în lumea întreagă, papa se stinsese din viaţă. Toate ziarele din lume publicaseră articole despre infarctul fatal al suveranului pontif survenit în somn — un deces neaşteptat, despre care se şoptea că ar fi fost cam suspect. Acum însă, conform tradiţiei, la cincisprezece zile după trecerea papei la cele veşnice, la Vatican urma să aibă loc Il Conclavo — ceremonia sacră în cursul căreia 165 de

cardinali din lumea întreagă — cei mai puternici oameni ai creştinătăţii — se reuneau în Cetatea Vaticanului pentru a alege un nou suveran pontif. „Toţi cardinalii din lume se află aici, astăzi”, îşi spuse Langdon, în vreme ce elicopterul zbura pe deasupra bazilicii. Sub el, cetatea papală se întindea între zidurile ei fortificate. „Întreaga structură de putere a Bisericii Catolice stă pe o bombă cu ceas.”

34 Cardinalul Mortati îşi lăsă privirile să lunece pe bolta decorată a Capelei Sixtine, încercând să găsească un moment de tăcută meditaţie. În jur se auzea murmurul cardinalilor din lumea întreagă. Prelaţii sporovăiau la lumina sfeşnicelor, şoptind entuziasmaţi şi consultându-se unii cu alţii în cele mai diverse limbi ale planetei, predominante fiind engleza, italiana şi spaniola. Lumina în interiorul capelei era de obicei delicată — razele piezişe ale soarelui pătrunzând în interior asemenea unor irizări venite din paradis — dar nu şi astăzi. Aşa cum cerea tradiţia, toate ferestrele capelei fuseseră acoperite cu draperii de catifea neagră. Astfel, nimeni din interior nu putea trimite semnale sau comunica în vreun fel cu exteriorul. În consecinţă, capela era învăluită într-un întuneric întrerupt doar de licărul luminărilor... o lumină tremurătoare ce părea să-i purifice pe toţi cei pe care-i atingea, conferindu-le o aură fantomatică... aidoma sfinţilor. „Ce privilegiat sunt, îşi spuse Mortati, fiindcă voi conduce acest Sfânt Conclav.” Cardinalii care aveau peste optzeci de ani nu mai erau eligibili pentru scaunul pontifical şi nu participau la conclav; la cei şaptezeci şi nouă de ani ai săi, Mortati era cel mai vârstnic dintre prelaţii prezenţi la Vatican şi de aceea fusese desemnat să conducă lucrările. Respectând tradiţia, cardinalii se reuniseră cu două ore înainte de conclav pentru a sporovăi unii cu ceilalţi şi a schimba impresii de ultim moment. La ora 19 urma să sosească şi şambelanul defunctului papă, care avea să rostească rugăciunea de deschidere, părăsind apoi capela. Garda Elveţiană va încuia după aceea uşile, închizându-i pe cardinali înăuntru şi sigilând astfel conclavul. Astfel va începe cel mai vechi şi cel mai secret ritual politic din lumea întreagă. Uşile Capelei Sixtine nu se vor mai deschide decât atunci când cardinalii vor fi decis care dintre ei va fi următorul papă. Conclavul! Chiar şi numele avea un înţeles tainic. Con clave înseamnă literal „încuiat cu cheia”. Cardinaliilor nu le era permis nici cel mai vag contact cu lumea de afară: nici un telefon, nici un mesaj, nici o şoaptă prin uşile închise, nici o influenţă din exterior. Astfel era

asigurat faptul că înalţii prelaţi vor avea Solum Deum prae oculis... „numai pe Dumnezeu în faţa ochilor”. În afara capelei, fireşte, presa aştepta, făcând supoziţii şi speculaţii cu privire la identitatea celui care va deveni păstorul miliardului de creştini catolici din lumea întreagă. Conclavurile erau adesea învăluite într-o atmosferă tensionată, de tratative politice şi nu o dată în decursul secolelor se întâmplase ca în dosul sfintelor uşi închise să aibă loc bătăi, otrăviri şi chiar asasinate. „Istorii vechi, îşi spuse Mortati. În această seară, conclavul va fi paşnic, senin, armonios şi, mai presus de toate, scurt.” Sau, cel puţin, aşa se spunea. Totuşi, între timp apăruse ceva neaşteptat. În mod ciudat, patru cardinali lipseau din capelă. Mortati ştia că toate ieşirile din Cetatea Vaticanului erau păzite şi cei patru nu puteau fi prea departe; cu toate acestea, acum, când abia dacă mai era o oră până la rugăciunea inaugurală, lipsa lor era deconcertantă. La urma urmei, absenţii nu erau nişte cardinali oarecare: erau cei patru. Cei patru aleşi. În calitatea sa de conducător al lucrărilor, Mortati trimisese deja vorbă Gărzii Elveţiene cu privire la absenţa cardinalilor, dar încă nu primise nici un răspuns. Ceilalţi prelaţi observaseră deja lipsa acestora şi acum schim-bau între ei şoapte îngrijorate. Dintre toţi cardinalii, aceştia patru ar fi trebuit să fie punctuali! Mortati începu să se teamă că totuşi seara aceasta avea să fie una lungă. Nici n-avea idee cât de lungă.

35 Din motive de securitate şi de protecţie fonică, eliportul Vaticanului este amplasat în nord-vestul cetăţii, cât mai departe posibil de San Pietro. — Terra firma, anunţă pilotul când aterizară, apoi coborî şi deschise portiera glisantă. Langdon coborî primul şi întinse mâna pentru a o ajuta pe Vittoria, dar ea sărise deja pe pistă. Fiecare muşchi din trupul ei părea pregătit pentru un unic obiectiv: găsirea antimateriei înainte de a fi prea târziu. După ce întinse un parasolar pe parbrizul elicopterului, pilotul le făcu semn să se îndrepte spre o maşinuţă electrică de golf supradimensionată, care aştepta în apropiere. Vehiculul porni silenţios, paralel cu frontiera vestică a Vaticanului — un bastion înalt de peste cincisprezece metri, suficient de gros pentru a stăvili chiar şi un atac cu tancuri. De-a lungul zidului, postaţi la intervale de cincizeci de metri, membri ai Gărzii Elveţiene supravegheau interiorul complexului. Maşinuţă viră abrupt la dreapta, pe Via della Osservatorio. Pe

indicatoare, Langdon citi: Palazzo Governatorato, Collegio Ethiopiana, Basilica San Pietro, Capella Sistina. Drumul mergea paralel cu o clădire scundă, pe care scria: Radio Vaticana. „Acesta era deci locul din care, îşi spuse Langdon, transmitea cel mai ascultat post de radio al lumii, împărtăşind cuvântul Domnului milioanelor de ascultători de pe întregul mapamond.” — Attenzione! spuse pilotul, întrând brusc într-un giratoriu. Profesorului abia îi venea să-şi creadă ochilor văzând priveliştea ce i se deschise în faţă. „Giardini Vaticani.” Inima cetăţii. Drept înainte se zărea partea din spate impunătoare a bisericii San Pietro — o imagine pe care, îşi dădu el seama, foarte puţini oameni o puteau vedea. Spre dreapta se întindea Palatul Tribunalului, luxoasa reşedinţă papală ale cărei decoraţiuni baroce puteau rivaliza numai cu cele de la Versailles. Faţada severă a palatului Governatorato, centrul administrativ al Vaticanului, rămăsese în spatele lor. Iar în faţă, spre stânga, se ridica masivul ansamblu rectangular al Musei Vaticani. Langdon ştia însă că de această dată nu va avea timp pentru a-l vizita. — De ce nu e nimeni pe aici? întrebă Vittoria, văzând aleile pustii. Elveţianul îşi privi ceasul negru, milităresc — un bizar anacronism sub mâneca bufantă a uniformei sale pitoreşti. — Cardinalii se află în Capela Sixtină, unde conclavul va începe în mai puţin de o oră. Langdon încuviinţă tăcut, amintindu-şi vag că înalţii prelaţi obişnuiau să petreacă două ore în capelă, pentru a medita şi a schimba câteva cuvinte. Răgazul era menit că reînnoade vechile prietenii şi să detensioneze viitoarele alegeri. — Dar restul localnicilor şi personalul? — Accesul lor în cetate este interzis până când se vor încheia lucrările conclavului, din motive de securitate şi discreţie. — Şi când se încheie conclavul? — Numai Dumnezeu ştie, replică elveţianul. Cuvintele lui reflectau o realitate crudă. După ce opri maşinuţa pe pajiştea din spatele bisericii San Pietro, elveţianul îi conduse spre o piaţetă placată cu marmură. Traversând-o, se apropiară de zidul posterior al bazilicii şi pătrunseră într-o curticică triunghiulară, dincolo de Via Belvedere, printr-o serie de clădiri înghesuite unele în altele. Studiind istoria artei, Langdon reţinuse suficiente noţiuni de italiană pentru a înţelege indicatoarele spre Tipografia Vaticanului, Laboratorul de Restaurare a Tapiseriilor, Oficiul Poştal şi Biserica Santa Ana. Străbătând o altă piaţetă, ajunseră în sfârşit la destinaţie. Biroul Gărzii Elveţiene se află chiar alături de Il Corpo di Vigilanza, spre nord-est de bazilică, într-o clădire joasă din piatră. Pe ambele

laturi ale intrării, ca două statui, stăteau de pază doi membri ai Gărzii Elveţiene. „La urma urmei, soldaţii ăştia nu arată chiar atât de ilar”, îşi spuse Langdon. Deşi înveşmântaţi în uniforma albastru-aurie, fiecare purta tradiţionala „lance a Vaticanului” — un fel de suliţă de doi metri cu vârful ascuţit ca o lamă — despre care se spunea că decapitase mii de mulsulmani în timpul cruciadelor din secolul al XV-lea. La apropierea celor doi necunoscuţi, paznicii înaintară cu un pas şi îşi încrucişară lănciile, blocând astfel intrarea. Unul din ei îşi îndreptă nedumerit ochii spre pilot: — I pantaloni, spuse el, arătând spre şortul Vittoriei. Pilotul le făcu semn să se retragă: — Il comandante vuole vederli subito. Paznicii se încruntară, dar făcură un pas în spate. Înăuntru era răcoare. Birourile administrative nu semănau deloc cu ce şi-ar fi imaginat Langdon. În încăperile decorate şi impecabil mobilate se aflau picturi pe care orice muzeu din lume le-ar fi expus cu dragă inimă în galeria principală. Pilotul le indică o scară abruptă: — Jos, vă rog! Langdon şi Vittoria coborâră treptele albe de marmură, printre două şiruri de sculpturi reprezentând nuduri masculine. Fiecare statuie „purta” o frunză de smochin de o nuanţă uşor mai deschisă decât restul corpului. „Marea castrare”, suspină Langdon în sinea lui. Fusese una dintre cele mai oribile tragedii ale artei renascentiste. În 1857, Papa Pius al IX-lea a decis că reprezentarea fidelă a formelor masculine riscă să corupă bunele moravuri în interiorul Vaticanului. În consecinţă, a luat o daltă şi un ciocan şi a distrus organele genitale ale tuturor nudurilor masculine din Vatican, mutilând astfel opere de Michelangelo, Bramante şi Bernini. Pentru a acoperi „cicatricele”, a folosit frunze de smochin din ipsos. Sute de sculpturi au fost astfel castrate; uneori Langdon se întreba dacă nu cumva exista pe undeva o grămada uriaşă de penisuri din marmură. — Pe aici, îi îndemnă elveţianul. Ajunseseră la capătul scărilor, în faţa unei uşi masive din oţel. Pilotul tastă un cod şi uşa se deschise. Langdon şi Vittoria intrară. Dincolo de prag se afla un haos organizat.

36 Biroul Gărzii Elveţiene.

Langdon rămase o clipă în prag, uimit de disonanţa secolelor din faţa sa. Încăperea era o bibliotecă renascentistă bogat decorată, cu rafturi încrustate, carpete orientale, tapiserii delicate... pe fondul cărora se detaşa un vălmăşag de aparate electronice de ultimă oră — şiruri de computere, faxuri, hărţi electronice ale Vaticanului şi televizoare ce transmiteau programul CNN. Bărbaţi în uniforme colorate scriau cu frenezie la computere şi ascultau atenţi în căştile lor futuriste. — Aşteptaţi aici, le spuse pilotul. Apoi se îndreptă spre celălalt capăt al camerei, unde un bărbat foarte înalt şi vânjos, într-o uniformă militară albastru-închis vorbea la un telefon mobil, stând atât de drept, încât părea aplecat pe spate. Pilotul îi spuse ceva, iar omul aruncă o privire spre Langdon şi Vittoria, apoi înclină din cap, se întoarse cu spatele şi îşi continuă convorbirea telefonică. Pilotul reveni la ei: — Comandantul Olivetti va discuta cu dumneavoastră imediat. — Mulţumim. Apoi pilotul ieşi din încăpere şi urcă scările de marmură. Langdon îl studie pe comandantul Olivetti, dându-şi seama că acesta deţinea, de fapt, comanda forţelor armate ale Vaticanului. Aşteptând alături de Vittoria, profesorul urmarea agitaţia din încăpere: ofiţerii pitoresc îmbrăcaţi alergau de colo-colo, strigând ordine în italiană. — Continua cercando! se răstea unul într-un telefon. — Probasti il museo? întreba altul. Langdon nu avea nevoie de cunoştinţe vaste de limba italiană pentru a înţelege că forţele de securitate din faţa sa se aflau în mijlocul unei intense acţiuni de căutare. Vestea rea era că, în mod evident, nu găsiseră încă antimateria. — Te simţi bine? o întrebă pe Vittoria. Fiziciana ridică din umeri, oferindu-i un surâs obosit. Când îşi termină, în sfârşit, convorbirea şi se apropie de ei, comandantul părea că devine tot mai masiv şi mai înalt cu fiecare pas pe care-l făcea spre ei. Langdon era şi el un tip înalt, deloc obişnuit să-şi privească interlocutorii de jos în sus, dar cu Olivetti situaţia se schimba. Se vedea clar că peste comandant trecuseră furtuni care îl căliseră şi-l oţeliseră. Părul său negru era tuns scurt, conform regulamentului militar, iar în ochi îi ardea acea fermitate dură pe care o oferă doar anii îndelungi de pregătire intensă. Mişcările îi erau scurte, precise şi rigide, iar casca minusculă fixată discret în spatele urechii îi dădea mai degrabă aerul unui agent al Serviciilor Secrete americane. Comandantul li se adresă într-o engleză cu accent. Vocea lui era uimitor de joasă pentru un om atât de masiv — ceva mai mult de o şoaptă, însă în ea răsuna aspra eficienţă a militarului. — Bună ziua, li se adresă el. Sunt comandantul Olivetti —

Comandante Principale al Gărzii Elveţiene. Eu i-am telefonat directorului dumneavoastră. — Mulţumim pentru că ne-aţi primit, răspunse Vittoria, privind în sus spre el. Comandantul nu îi răspunse. Le făcu semn să-l urmeze şi-i conduse printre aparatele electronice spre o uşă laterală: — Intraţi! le spuse, deschizându-le uşa. Langdon şi Vittoria se pomeniră într-o cameră de control întunecată, în care un perete întreg de monitoare video oferea imagini în alb-negru ale diverselor locaţii din complex. Un tânăr stătea pe scaun şi urmărea imaginile atent. — Fuori! i se adresă Olivetti. Tânărul se ridică şi ieşi. Comandantul se apropie de unul dintre monitoare şi arătă spre el, apoi se întoarse spre oaspeţii săi: — Această imagine provine de la o cameră video ascunsă undeva în Cetatea Vaticanului. Aş vrea o explicaţie. Langdon şi Vittoria priviră monitorul, tresărind. Imaginea era clară. Fără umbră de îndoială. Era conteinerul cu antimaterie al CERN. În interiorul lui, o picătură licăritoare de lichid metalizat plutea ameninţătoare, iluminată de clipitul ritmic al ceasului digital. În mod straniu, zona din jurul conteinerului părea cufundată într-o beznă totală, ca şi cum antimateria s-ar fi aflat într-un dulap sau într-o cameră obscură. În partea de sus a monitorului licărea un text suprapus: „Tansmisie directă — Camera numărul 86”. Vittoria privi ceasul digital al conteinerului pentru a vedea cât timp a mai rămas. — Mai puţin de şase ore, murmură ea privindu-l pe Langdon. Profesorul îşi verifică ceasul de la mână: — Aşadar, avem timp până la... Dar se opri, înghiţindu-şi cu greu nodul din gât. — Miezul nopţii, sfârşi Vittoria fraza în locul lui. Miezul nopţii! Aşadar omul nostru are ceva fler dramatic. Cel care furase conteinerul calculase totul cu precizie. O presimţire sumbră îl cuprinse pe Langdon, dându-şi seama că se afla chiar în „punctul fierbinte”. Şoapta lui Olivetti părea acum mai degrabă un şuierat: — Acest obiect aparţine instituţiei dumneavoastră? — Da, domnule, încuviinţă Vittoria. A fost furat de la noi. Conţine o substanţă extrem de combustibilă, numită antimaterie. Olivetti părea neafectat: — Cunosc bine substanţele pirotehnice, doamnă Vetra, dar n-am auzit până acum de antimaterie. — Este o tehnologie nouă. Trebuie s-o localizăm imediat sau să evacuam Vaticanul. Comandantul închise ochii şi apoi îi redeschise cu mişcări lente,

deliberate, de parcă astfel ar fi putut schimba cele rostite de Vittoria. — Să evacuăm? Ştiţi ce eveniment urmează să aibă loc aici, în această seară? — Da. Iar vieţile cardinalilor dumneavoastră sunt în pericol. Avem la dispoziţie aproximativ şase ore. Aţi înregistrat ceva progrese în privinţa localizării conteinerului? — Încă n-am început să căutăm. Vittoria simţi că se sufocă: — Poftim? Dar i-am auzit clar pe oamenii dumneavoastră vorbind despre căutarea... — Căutăm ceva, da, dar nu conteinerul dumneavoastră. Ce caută oamenii mei nu vă priveşte pe dumneavoastră. — Aşadar, nici măcar n-aţi început să căutaţi conteinerul? Ochii păreau să i se afunde lui Olivetti în orbite; omul avea o privire la fel de animată ca aceea a unei insecte. — Doamna Vetra, da? Permiteţi-mi să vă explic ceva. Directorul instituţiei dumneavoastră a refuzat să-mi ofere telefonic orice detalii cu privire la acest obiect, exceptând faptul că trebuie să-l găsesc imediat. Suntem însă extrem de ocupaţi şi nu-mi pot oferi luxul de a dedica un dispozitiv de forţe unei situaţii, înainte de a avea informaţii concrete despre ea. — În acest moment există o singură informaţie relevantă, domnule, replică Vittoria — şi anume că peste şase ore, acest conteiner va şterge Vaticanul de pe faţa pământului. Olivetti nu se clinti. Când vorbi, tonul său avea un aer uşor dojenitor: — Doamnă Vetra, trebuie să mai ştiţi ceva. În ciuda aparenţelor arhaice ale Vaticanului, toate intrările, publice şi private, sunt echipate cu cele mai sofisticate echipamente de supraveghere existente la ora aceasta în lume. Dacă cineva ar fi încercat să intre cu vreun dispozitiv exploziv, ar fi fost imediat detectat. Avem scanere de izotopi radioactivi şi filtre olfactive concepute de specialiştii americani pentru detectarea celor mai slabe urme de substanţe combustibile şi toxice. Avem de asemenea cele mai avansate detectoare de metale şi scanere cu raze X. — Impresionant, replică Vittoria, cu aceeaşi răceală în glas ca a lui Olivetti. Din păcate, antimateria nu este radioactivă, are semnalul chimic al hidrogenului pur, iar conteinerul este din plastic. Nici unul dintre dispozitivele dumneavoastră nu l-ar fi putut detecta. — Dar obiectul dumneavoastră are o sursă de energie, spuse comandantul, arătând spre afişajul electronic de la baza conteinerului. Chiar şi cea mai slabă urmă de nichel-cadmiu ar fi înregistrată ca... — Şi bateriile sunt tot din plastic. Evident că răbdarea lui Olivetti era pe sfârşite: — Baterii din plastic??! — Gel polimeric electrolitic cu teflon.

Comandantul se aplecă spre ea, pentru a-şi accentua parcă avantajul pe care i-l oferea înălţimea: — Signorina, Vaticanul primeşte zeci de ameninţări cu bombă în fiecare lună. Eu, personal, i-am instruit pe absolut toţii membrii Gărzii Eveţiene în privinţa explozibililor moderni. Sunt perfect conştient că nu există în lume nici o substanţă capabilă să producă distrugerile despre care mi-aţi vorbit, cu excepţia focoaselor nucleare cu miezul combustibil cât o minge de baseball. Vittoria îl ţintui cu o privire intensă: — Natura are încă multe mistere nedezvăluite. — Vă pot întreba cine sunteţi dumneavoastră mai exact? se interesă Olivetti, aplecându-se mai mult spre ea. Care este funcţia dumneavoastră la CERN? — Fac parte din personalul superior de cercetare şi sunt reprezentantul CERN la Vatican în cazul acestei crize. — Scuzaţi-mi lipsa de politeţe, dar dacă avem de-a face într-adevăr cu o criză, de ce stau eu de vorbă cu dumneavoastră, şi nu cu directorul instituţiei? Şi cum vă permiteţi să intraţi în Cetatea Vaticanului în pantaloni scurţi? Langdon oftă adânc. Abia dacă-i venea să creadă că, în aceste circumstanţe, omului îi mai ardea de respectarea codului vestimentar. Dar apoi îşi spuse că, dacă nişte penisuri de piatră puteau corupe bunele moravuri ale rezidenţilor Vaticanului, picioarele în pantaloni scurţi ale Vittoriei Vetra reprezentau cu certitudine o ameninţare la adresa securităţii naţionale! — Domnule comandant, interveni el, încercând să dezamorseze ceea ce părea a fi o a doua bombă gata să explodeze. Numele meu este Robert Langdon. Sunt profesor de simbolistică în SUA şi nu am nici o legătură cu CERN. Am văzut însă o demonstraţie a puterii distructive a antimateriei şi susţin afirmaţia doamnei Vetra cu privire la primejdia extremă. Avem motive să credem că acel conteiner a fost amplasat în interiorul complexului de un cult antireligios, cu intenţia de a zădărnici conclavul. Olivetti se întoarse, privind în jos spre Langdon: — Vasăzică, am în faţa mea o femeie în pantaloni scurţi care-mi spune că un strop de lichid o s-arunce Vaticanul în aer şi un profesor american care pretinde că suntem ameninţaţi de un cult antireligios. Şi ce anume vă aşteptaţi să fac eu acum? — Să găsiţi conteinerul, replică Vittoria. Imediat. — Imposibil. Dispozitivul acela ar putea fi oriunde. Cetatea Vaticanului este imensă. — Camerele video nu sunt echipate cu senzori GPS? — De obicei nu sunt furate. Ne-ar trebui zile întregi pentru a localiza camera dispărută. — N-avem la dispoziţie zile întregi! Avem numai şase ore!

— Şase ore până când se va întâmpla ce, doamnă Vetra? o interogă Olivetti, dintr-o dată cu un alt ton, apoi arătă cu degetul spre imaginea de pe ecran. Până când cifrele acelea ajung la zero? Până când Vaticanul va dispărea? Credeţi-mă, nu sunt blând cu cei care se interferează în sistemul meu de securitate. Şi nici nu-mi plac maşinăriile care apar în mod misterios în interiorul complexului. Sunt preocupat. Este datoria mea să fiu preocupat. Dar ce mi-aţi spus dumneavoastră aici mi se pare inacceptabil. Langdon interveni brusc, aproape pe negândite: — Aţi auzit de Illuminati! Masca de obicei dură a comandantului începu să cedeze. Ochii lui îşi schimbară culoarea parcă, asemenea unui rechin gata de atac. — Vă previn: n-am timp pentru asemenea chestii! — Aşadar, aţi auzit despre Illuminati. Ochii lui Olivetti erau tăioşi ca nişte pumnale: — Sunt un apărător devotat al Bisericii Catolice. Desigur că am auzit despre Illuminati. Au dispărut de decenii bune. Langdon îşi băgă mâna în buzunar şi scoase faxul cu imaginea trupului înfierat al lui Leonardo Vetra, pe care i-l întinse comandantului. — Am studiat Confreria Illuminati, spuse în timp ce Olivetti privea faxul. Îmi este greu să accept faptul că această grupare este încă activă, şi totuşi apariţia simbolului combinată cu bine cunoscutul legământ al confreriei împotriva Cetăţii Vaticanului m-a determinat să-mi schimb convingerile. — O farsă realizată pe computer, replică Olivetti şi-i întinse faxul înapoi. Langdon îl privi, uluit: — O farsă?! Priviţi simetria! Dintre toţi oamenii, dumneavoastră în primul rând ar trebui să vă daţi seama că autenticitatea acestui... — Exact autenticitatea lipseşte aici. Poate că doamna Vetra nu v-a informat, dar oamenii de ştiinţă de la CERN critică de zeci de ani politica Vaticanului. În mod regulat ne cer să retractăm teoria creaţionistă, să prezentăm scuze oficiale pentru Galilei şi Copernic şi să renunţăm la critica împotriva cercetărilor pe care le considerăm imorale sau periculoase. Care din următoarele scenarii vi se pare mai plauzibil — acela care susţine că un cult satanic vechi de patru sute de ani a renăscut, beneficiind de o armă avansată de distrugere în masă ori cel care afirmă că vreun farsor de la CERN încearcă să întrerupă, cu o înşelătorie bine executată, un important eveniment al Vaticanului? — Trupul din fotografia aceea, interveni Vittoria cu o voce arzătoare, este al tatălui meu. Asasinat. Credeţi că eu aş numi asta o glumă? — Nu ştiu, doamnă Vetra. Dar ştiu că, până când nu voi primi nişte răspunsuri logice, raţionale, în nici un caz nu voi da alarma. Vigilenţa şi discreţia sunt îndatoririle mele... astfel încât activităţile spirituale să se poată desfăşura aici în cele mai bune condiţii. Mai cu seamă astăzi.

— Cel puţin, amânaţi conclavul, sugeră Langdon. — Să-l amân? izbucni Olivetti, cu ochii ieşindu-i aproape din orbite. Câtă aroganţă din partea dumneavoastră! Un conclav nu-i un meci din liga americană de base-ball care să poată fi amânat din cauza ploii! Este un eveniment sacru, cu un ritual şi o procedură stricte. Las la o parte faptul că un miliard de catolici din lumea întreagă îşi aşteaptă suveranul. Îl las la o parte şi pe acela că presa din sute de ţari aşteaptă afară. Protocoalele pentru alegerea unui nou suveran pontif sunt sfinte — nu pot fi modificate! Din 1179, con-clavurile au rezistat cutremurelor de pământ, foametei şi chiar ciumei. Credeţi-mă, nici acesta de astăzi nu va fi anulat din cauza unui om de ştiinţă asasinat şi a unei picături de Dumnezeu ştie ce! — Duceţi-mă la persoana responsabilă pentru acest eveniment, îi ceru Vittoria. — Eu sunt aceea. — Nu. Cineva din rândurile clerului, insistă ea. Pe fruntea lui Olivetti, vinele începură să se umfle. — Clerul nu mai este aici. Cu excepţia Gărzii Elveţiene, la ora aceasta, în Cetatea Vaticanului, nu mai este prezent decât Colegiul Cardinalilor. Iar acesta se află în Capela Sixtină. — Dar şambelanul? întrebă Langdon brusc. — Cine? — Şambelanul defunctului papă, repetă Langdon cu siguranţă în glas, rugându-se în sinea sa ca memoria să nu-i joace vreo festă. Îşi amintea că citise la un moment dat despre ciudatul transfer de autoritate în cadrul Vaticanului, o dată cu decesul unui papă. Dacă memoria nu-l înşela, în timpul interimatului, puterea deplină îi revenea asistentului personal al ultimului papă — şambelanul său — care supraveghea lucrările conclavului până la alegerea unui nou suveran pontif. — Cred că şambelanul este persoana responsabilă în momentul de faţă, adăugă Langdon. — Il camerlengo? se răsti Olivetti. Şambelanul este doar un preot. Nici măcar n-a fost canonizat încă! Este doar camerierul defunctului papă! — Dar se află aici. Iar dumneavoastră sunteţi în subordinea lui. Olivetti îşi încrucişă braţele: — Domnule Langdon, într-adevăr, regulamentul prevede că şambelanul deţine autoritatea executivă pe durata conclavului, dar numai pe motivul că, nefiind eligibil pentru scaunul pontifical, poate asigura corectitudinea alegerilor. Este ca atunci când preşedintele dumneavoastră moare, iar unul dintre ajutoarele sale îi ia locul temporar în Biroul Oval. Il camerlengo este tânăr, iar cunoştinţele sale în ceea ce priveşte problemele de securitate — şi nu numai — sunt extrem de limitate. Aşa că, din toate punctele de vedere, eu sunt şeful aici.

— Duceţi-ne la el, îi ceru Vittoria din nou. — Imposibil. Conclavul începe în patruzeci de minute. Il camerlengo se află în biroul papei, se pregăteşte. Nu intenţionez în nici un caz să-l deranjez pentru o problemă de securitate. Vittoria dădu să-i răspundă, dar se opri când auzi o bătaie în uşă. Olivetti se duse să deschidă. Un paznic în uniformă de gală şedea în prag, arătând spre ceasul de la mână: — É l'ora, comandante. Olivetti îşi verifică şi el ceasul, apoi înclină din cap şi se întoarse spre Langdon şi Vittoria, ca un judecător care se întreabă ce verdict să dea. — Urmaţi-mă! Traversând centrul de comandă, îi conduse într-o cămăruţă cu pereţi de sticlă, lipită de zidul din spate: — Biroul meu. Încăperea nu avea nimic special — un birou plin de acte, dulapuri, scaune, un răcitor de apă. — Mă întorc în zece minute, le spuse. Vă sugerez să folosiţi acest timp pentru a hotărî cum anume veţi proceda mai departe. Vittoria se repezi la el: — Dar nu puteţi pleca pur şi simplu! Conteinerul este... — N-am timp pentru aşa ceva! Poate că ar trebui să vă reţin până la terminarea lucrărilor conclavului, când voi avea într-adevăr timp. — Signore! insistă paznicul, arătând din nou cu degetul spre ceas. Spazzare di capella. Olivetti încuviinţă şi dădu să plece. — Spazzare di capella? întrebă Vittoria. Vă duceţi să măturaţi capela? Comandantul se întoarse, sfredelind-o cu privirea. — Căutăm microfoane, doamnă Vetra — o problemă de discreţie. Oricum, nu-i ceva pe înţelesul dumneavoastră, adăugă el, făcând un semn spre picioarele ei în pantaloni scurţi. Cu aceasta, trânti uşa în urma lui, zăngănind pereţii de sticlă ai cămăruţei, scoase o cheie din buzunar şi încuie uşa dintr-o mişcare. — Idiota! strigă Vittoria. Nu ne poţi lăsa aici! Afară, Olivetti îi spuse ceva paznicului, iar acesta dădu din cap în semn că a înţeles. Când comandantul părăsi centrul de comandă, paznicul se răsuci spre ei cu braţele încrucişate la piept; la şold i se vedea un revolver masiv. „Perfect, mormăi Langdon. Al naibii de perfect!”

37

Vittoria se încruntă la gardianul aflat dincolo de uşa încuiată a biroului lui Olivetti. Acesta se încruntă şi el la ea, uniforma lui colorată nepotrivindu-se câtuşi de puţin cu aerul ameninţător din privirile sale. „Che fiasco! îşi spuse ea. Să fim ţinuţi prizonieri de un tip înarmat, în pijama!” Langdon era tăcut, iar Vittoria spera că-şi storcea creierul său de Harvard pentru a găsi o modalitate de a-i scoate din impas. Din privirea lui însă îşi putea da seama că era mai degrabă şocat decât gânditor; îi părea rău că-l implicase atât de mult în această problemă. Primul ei instinct fusese acela de a-şi scoate telefonul mobil şi a-l suna pe Kohler, dar ştia că ar fi fost o prostie. În primul rând, paznicul ar intra probabil şi i-ar lua telefonul. În al doilea rând, dacă astmul lui Kohler îşi urma cursul obişnuit, în mod cert directorul nu ar fi în stare să ia nici o măsură. Nu că ar fi ajutat la ceva, de altfel! Olivetti nu părea dispus să creadă pe nimeni pe cuvânt la ora actuală. „Aminteşte-ţi! se îndemnă în sinea ei. Aminteşte-ţi soluţia pentru această încercare!” „Să-ţi aminteşti” — ăsta era unul din „trucurile” budiştilor. În loc să se străduiască să caute soluţia unei probleme practic imposibile, Vittoria îi cerea propriei minţi să-şi „amintească” acea soluţie. Ideea că odată ştiuse răspunsul respectiv îi inducea în subconştient gândul că acesta exista deja... eliminând astfel sentimentul de neajutorare. Tânără utilizase frecvent acest proces pentru a rezolva diverse probleme ştiinţifice pe care ceilalţi savanţi le credeau imposibil de rezolvat. În momentul de faţă însă, trucul nu părea să funcţioneze, aşa că Vittoria începu să-şi evalueze opţiunile... şi necesităţile. Trebuia să avertizeze pe cineva. Cineva în complexul acesta al Vaticanului trebuia s-o ia în serios. Dar cine? Camerlengo? Cum? Era închisă în cutia asta de sticlă cu o singură ieşire! „Mijloace, îşi spuse. Întotdeauna există mijloace. Mai cercetează o dată împrejurimile.” Instinctiv, îşi coborî umerii, îşi relaxă privirea şi inspiră de trei ori, profund. Simţi cum bătăile inimii i se potolesc, iar muşchii i se destind. „Bun, lasă-ţi mintea liberă... Care sunt aspectele pozitive ale situaţiei de faţă? Care sunt atuurile mele?” Odată relaxată, mintea analitică a Vittoriei Vetra devenea o forţă redutabilă. În numai câteva secunde, îşi dădu seama că prizonieratul constituia tocmai calea lor de scăpare. — Eu dau un telefon, rosti brusc cu voce tare. — Voiam şi eu să-ţi sugerez să-l suni pe Kohler, dar... — Nu pe Kohler. Pe altcineva. — Pe cine? — Il camerlengo. Langdon o privi nedumerit: — Îi telefonezi şambelanului? Cum?

— Olivetti a spus că il camerlengo se află în biroul papei. — Şi ştii numărul de telefon personal al papei? — Nu, dar nu voi suna de pe telefonul meu. Şi făcu semn spre un aparat telefonic complicat de pe biroul comandantului, ticsit de butoane pentru numere de urgenţă, apoi adăugă: — Şeful securităţii trebuie să aibă o linie telefonică directă cu biroul papal. — Da, dar mai are şi un culturist înarmat, postat la nici doi metri distanţă. — Noi suntem însă încuiaţi aici. — Asta am observat-o şi eu! — Voiam să spun că paznicul este încuiat afară. Ne aflăm în biroul personal al lui Olivetti. Crezi că mai are şi altcineva o cheie? Langdon privi soldatul înarmat: — Sticla asta mi se pare cam subţire, iar pistolul lui e cam prea mare! — Şi ce-o să facă, o să mă-mpuşte fiindcă dau un telefon? — Naiba ştie! Locul ăsta e ciudat şi după cum au decurs lucrurile până acum... — Ori încerc, îl întrerupse Vittoria, ori ne vom petrece următoarele cinci ore şi patruzeci şi opt de minute într-o închisoare a Vaticanului. Cel puţin aşa vom avea un loc cu vizibilitate bună când antimateria va exploda! Langdon păli: — Dar paznicul îl va anunţa pe Olivetti în clipa în care vei pune mâna pe telefon. În plus, aparatul ăsta are vreo douăzeci de butoane şi nu văd să scrie undeva cui corespunde fiecare. O să le încerci pe toate în speranţa că-l vei nimeri repede pe cel bun? — Nu! replică ea, îndreptându-se deja spre telefon. Doar pe unul singur. Vittoria ridică receptorul şi apăsă primul buton de sus. — Numărul unu. Fac pariu pe unul din dolarii aceia ai tăi cu simboluri Illuminati că butonul ăsta face legătura cu biroul papei. Ce altceva ar putea fi mai important pentru comandantul Gărzii Elveţiene? Langdon nu mai avu timp să-i răspundă. Paznicul de la uşă începu să bată în geam cu patul armei, făcându-i semne să lase telefonul. Vittoria îi făcu cu ochiul ştrengăreşte. Soldatul părea gata să explodeze de furie. Langdon se depărtă de uşă, Întorcându-se spre Vittoria: — Sper din tot sufletul să ai dreptate, fiindcă tipul ăsta nu pare deloc vesel! — La naiba! exclamă Vittoria. Mi-a răspuns robotul! — Robotul?! Papa are un robot telefonic? — Nu era biroul papei, răspunse ea şi închise. Era meniul săptămânal pentru şeful bucătăriei. Langdon îi surâse paznicului de afară, care aţintea spre ei o privire

sumbră, în timp ce-l apela pe Olivetti de pe telefonul său mobil.

38 Centrala telefonică a Vaticanului este amplasată în Ufficio di Comun-icazione, în spatele Oficiului Poştal — o cămăruţă în care se află o centrală Corelco 141 cu opt linii. Aici sunt preluate peste două mii de apeluri telefonice zilnic, majoritatea acestora fiind trecute în mod automat prin sistemul de înregistrare a informaţiilor. În această seară, unicul operator se delecta cu o ceaşcă de ceai tare. Se simţea mândru ştiind că era unul dintre foarte puţinii angajaţi prezenţi acum în Cetatea Vaticanului. Desigur că această cinste era oarecum diminu-ată de prezenţa Gărzii Elveţiene la uşa centralei. „Mă escortează până şi la baie, îşi spuse operatorul. Ah, ce neplăceri trebuie să îndurăm în numele Sfântului Conclav!” „Din fericire, în seara aceasta avea de prelucrat puţine apeluri. Sau poate din nefericire”, cugetă el. În ultimul timp, lumea părea din ce în ce mai puţin interesată de activitatea Vaticanului. Numărul telefoanelor primite de la diversele mijloace de informare în masă scăzuse simţitor şi chiar fanaticii sunau mai rar. Biroul de presă sperase ca evenimentul din această seară să schimbe oarecum situaţia. Din păcate însă, cu toate că Piazza San Pietro era plină de maşini ale presei, majoritatea păreau a aparţine mass-media italiene şi europene. Erau prezente doar câteva reţele de radio şi televiziune internaţionale, care îşi trimiseseră, fără îndoială, i giornalisti secundari. Operatorul sorbi din ceaşca sa, întrebându-se cât de mult avea să dureze conclavul de data aceasta. „Până pe la miezul nopţii”, presupuse el. În ultima vreme, aproape toţi cei din interiorul Vaticanului ştiau cine este favoritul pentru scaunul papal, cu mult înainte de începerea conclavului, aşa încât procesul devenise mai degrabă un fel de ritual de trei-patru ore decât nişte alegeri propriu-zise. Desigur, în rândul cardinalilor puteau apărea disensiuni de ultimă oră, care riscau să prelungească ceremonia până în zori... sau chiar mai mult. Conclavul din 1831 durase cincizeci şi patru de zile. „Seara asta va fi altfel”, îşi spuse operatorul; zvonurile spuneau că acest conclav avea să fie aproape o formalitate. Zbârnâitul unei linii interioare de pe panoul centralei telefonice îl smulse din visare. Omul privi luminiţa roşie şi se scărpină nedumerit în creştet. „Ciudat, exclamă ca pentru sine. Linia zero. Cine să sune astăzi, din interior, la biroul de informaţii? Şi cine să fie acolo, acum?” — Città del Vaticano, prego? rosti cu voce tare, ridicând receptorul. Vocea de la celălalt capăt vorbea precipitat în italiană. Operatorul recunoscu vag accentul obişnuit al Gărzii Elveţiene — o italiană fluentă cu inflexiuni franco-elveţiene. Apelantul nu făcea însă în nici un caz

parte din Garda Elveţiană. La auzul vocii de femeie, operatorul se ridică brusc în picioare, aproape răsturnându-şi ceaşca de ceai. Privi din nou linia telefonică: nu greşise. O derivaţie. Apelul venea din interior. „O femeie în Cetatea Vaticanului? În seara asta?” Femeia vorbea repede şi era furioasă. Operatorul petrecuse ani îndelungi la telefon şi ştia când avea de-a face cu un pazzo. Individa asta nu părea deloc trăsnită. Avea un ton precipitat, dar raţional. Calm şi eficient. Omul îi ascultă cererea uluit. — Il camerlengo? întrebă el, încercând să-şi dea seama de unde provenea apelul. Dar nu vă pot face legătura... da, ştiu că se află în biroul papei, dar... Cine spuneaţi că sunteţi dumneavoastră...? Şi vreţi să-l avertizaţi cu privire la... Operatorul asculta din ce în ce mai alarmat: — Toată lumea este în pericol? Cum asta? Şi de unde sunaţi? Poate că ar trebui să vă fac legătura cu Garda... Omul îşi întrerupse brusc fraza, apoi reluă: — Unde spuneţi că vă aflaţi? Unde? Ascultă răspunsul înmărmurit, apoi luă o hotărâre: — Rămâneţi pe fir, vă rog! Lăsând linia în aşteptare înainte ca femeia să poată replica, apelă biroul comandantului Olivetti pe linia directă. „În nici un caz femeia aceea nu se poate afla în...” La celălalt capăt al firului cineva răspunse imediat: — Per l'amore di Dio! răsună vocea feminină, deja familiară. Fă-mi odată legătura aceea! Uşa centrului de comandă al Gărzii Elveţiene se deschise şi oamenii se traseră rapid în lături, făcându-i loc comandantului Olivetti, care năvăli ca o rachetă. Mergând către biroul său, comandantul îşi dădu seama că paznicul nu-l minţise: Vittoria Vetra vorbea la telefonul său personal. „Che coglioni che ha questa! înjură în sinea lui. La dracu’ cu toate astea!” Livid, se repezi la uşă şi înfipse cheia în broască şi dădu uşa de perete: — Ce faci acolo? zbieră. Vittoria îl ignoră. „Da, spunea ea în receptor. Şi trebuie să atenţionez...” Olivetti îi smulse telefonul din mână şi-l duse la ureche: — Cine dracului e-acolo? Pentru o frântură de secundă, umerii comandantului căzură. — Da, camerlengo, spuse apoi în receptor. Corect, signore... dar problemele de securitate impun... desigur că nu... Am reţinut-o aici pentru... Cu certitudine, însă... Da, domnule, replică el după o

îndelungată tăcere. Îi aduc imediat.

39 Palatul Apostolic este un conglomerat de clădiri în apropiere de Capela Sixtină, în colţul de nord-est al Cetăţii Vaticanului. Oferind o privelişte largă asupra celebrei Piazza San Pietro, palatul găzduieşte apartamentele pontificale şi biroul papei. Vittoria şi Langdon străbătură un lung coridor rococo, urmându-l pe comandantul Olivetti, a cărui ceafă pulsa ritmic de furie. După ce urcară trei şiruri de trepte, intrară pe un culoar slab luminat. Lucrările de artă expuse pe pereţi erau copleşitoare — busturi delicate, tapiserii, frize — opere valorând sute de mii de dolari. Conduşi de Olivetti, ocoliră o fântână arteziană de alabastru, pătrunseră într-un alcov şi se apropiară de una din cele mai mari uşi pe care le văzuse Langdon în viaţa lui. — Ufficio di Papa, declară el, aruncându-i Vittoriei o privire acidă. Fără a clipi, ea întinse mâna pe lângă comandant şi ciocăni cu putere în uşă. „Biroul papei”, îşi spuse Langdon, aproape fără a-i veni să creadă că se află în faţa uneia din cele mai sacre încăperi din lume. — Avanti! strigă cineva dinăuntru. Când uşa se deschise, Langdon îşi puse mâna streaşină la ochi: lumina soarelui era orbitoare. Încet, reuşi să-şi focalizeze privirea. Biroul papei semăna mai degrabă cu o sală luxoasă de bal. Podeaua uriaşă de marmură roşie era încadrată de ziduri decorate cu fresce pitoreşti. Un candelabru enorm domina încăperea, iar şirul de ferestre boltite oferea o panoramă extraordinară asupra pieţei scăldate în soare. „Dumnezeule, murmură Langdon, asta zic şi eu cameră cu privelişte!” În cealaltă parte a încăperii, un bărbat stătea la un birou sculptat şi scria de zor. — Avanti, striga el din nou, lăsând stiloul jos şi făcându-le semn să înainteze. Olivetti se apropie cu mersul lui milităresc. — Signore, spuse pe un ton de scuză, no ho potuto... Bărbatul îi făcu semn să tacă, se ridică şi îşi studie vizitatorii. Il camerlengo nu semăna deloc cu imaginea clericilor fragili, vârstnici şi senini pe care Langdon şi-i imagina bătând culoarele Vaticanului. Nu avea în mână vreun şirag de mătănii sau un crucifix. Nu purta o robă ornată, ci doar o sutană simplă, neagră, care îi scotea în evidenţă silueta solidă. Părea a avea spre patruzeci de ani — abia un copil după standardele Vaticanului. Chipul lui radia o frumuseţe surprinzătoare, cu

un smoc des de păr castaniu şi ochi verzi ce străluceau atât de viu, încât păreau a fi iluminaţi de însăşi energia universului. Când şambelanul se apropie, Langdon observă însă în privirea lui o oboseală extremă — ca a unui suflet ce trecuse prin cele mai grele cincisprezece zile ale vieţii sale. — Sunt Carlo Ventresca, spuse omul într-o engleză perfectă, şambelanul fostului papă. Vocea îi era amabilă şi modestă, cu o vagă tonalitate italiană. — Vittoria Vetra, se prezentă fiziciană, făcând un pas înainte şi întinzându-i mâna. Vă mulţumesc că ne-aţi primit. Olivetti tresări dur când şambelanul strânse mâna femeii. — Dumnealui este Robert Langdon, continuă Vittoria, istoric al religiilor de la Universitatea Harvard. — Padre, şopti acesta, cu cel mai bun accent italian, aplecându-şi fruntea. — Nu, nu, insistă camerlengo, ridicându-l de umeri. Biroul Sfinţiei Sale nu-mi conferă şi mie sfinţenie. Eu sunt doar un preot, un şambelan care-şi face datoria la vreme de nevoie. Langdon îşi îndreptă spatele. — Vă rog să luaţi loc, îi îndemnă omul Bisericii, trăgând câteva scaune în jurul biroului. Vittoria şi Langdon se aşezară, Olivetti preferă să rămână în picioare. Camedengo se aşeză în spatele biroului, îşi încrucişă mâinile, oftă şi aşteptă, cu ochii aţintiţi la vizitatorii săi. — Signore, spuse comandantul, ţinuta femeii este vina mea. Eu... — Nu ţinuta dumneaei mă interesează acum, interveni şambelanul, cu oboseală în glas. Când însă operatorul Vaticanului îmi telefonează cu o jumătate de oră înainte de începerea conclavului pentru a-mi spune că o femeie sună din biroul dumneavoastră pentru a mă atenţiona cu privire la o ameninţare gravă despre care nu am fost informat — ei, asta chiar mă interesează! Olivetti încremenise, cu pieptul arcuit, ca un soldat la inspecţie. Langdon se simţea hipnotizat de prezenţa şambelanului. Deşi tânăr şi foarte obosit, preotul avea aerul unui erou mitic, radiind carismă şi autoritate. — Signore, interveni comandantul, tot cu un ton de scuză în glas, dar la fel de ferm, nu trebuie să vă îngrijoraţi dumneavoastră pentru problemele de securitate. Aveţi alte responsabilităţi. — Sunt perfect conştient de responsabilităţile mele. Ştiu, de asemenea, că, în calitate de direttore intermediario, îmi revine şi responsabilitatea pentru binele şi siguranţa tuturor participanţilor la acest conclav. Spuneţi-mi ce se întâmplă! — Situaţia este sub control. — Aparent, nu. — Părinte, interveni Langdon întinzându-i faxul mototolit, priviţi! Comandantul Olivetti făcu un pas înainte, încercând să ia el hârtia:

— Părinte, vă rog să nu vă tulburaţi... Şambelanul luă faxul, ignorându-l pe Olivetti pentru o vreme. Privi imaginea cadavrului lui Leonardo Vetra şi respiraţia i se acceleră: — Ce este aceasta? — Acela este tatăl meu, spuse Vittoria cu o voce tremurândă. A fost preot şi totodată om de ştiinţă. A fost asasinat noaptea trecută. Expresia şambelanului se îndulci pe loc: — Copilul meu drag, exclamă el privind-o. Îmi pare atât de rău! Apoi se închină şi studie din nou faxul, cu ochii plini de groază: — Dar cine ar fi...? Şi această arsură de pe... Şambelanul îşi întrerupse fraza şi apropie hârtia de ochi, pentru a vedea mai bine. — Scrie Illuminati, explică Langdon. Nu mă îndoiesc că sunteţi familiar-izat cu acest nume. O expresie stranie se aşternu pe figura preotului: — Am auzit numele, într-adevăr, însă... — Illuminati l-au ucis pe Leonardo Vetra pentru a fura o nouă invenţie pe care el... — Signore, obiectă Olivetti, e absurd! Illuminati? evident că totul este doar o farsă bine pusă la punct! Camerlengo cântări pentru o clipă cuvintele comandantului, apoi se întoarse şi-l aţinti pe Langdon cu o privire atât de grea, încât profesorul simţi că nu mai are aer: — Domnule Langdon, mi-am petrecut întreaga viaţă în sânul Bisericii Catolice. Cunosc bine datele despre Illuminati... şi legenda simbolurilor înfierate. Totuşi, trebuie să vă previn că sunt un om al prezentului. Creştinătatea are destui duşmani reali, fără a mai fi nevoie să reînvie fantomele trecutului. — Simbolul este autentic, replică Langdon, poate pe un ton puţin prea defensiv, şi roti faxul în faţa şambelanului. Văzând simetria perfectă, acesta rămase tăcut. — Nici chiar computerele moderne, adăugă profesorul, nu au reuşit să creeze o ambigramă simetrică a acestui cuvânt. Camerlengo îşi încrucişă mâinile şi păstră din nou tăcerea o vreme: — Illuminati au dispărut, spuse în cele din urmă. Acum mult timp. Aceasta este realitatea istorică. Langdon încuviinţă: — Ieri aş fi fost de acord cu dumneavoastră. — Ieri? — Înainte de evenimentele petrecute azi. Cred că Illuminati au ieşit la suprafaţă pentru a-şi duce la îndeplinire un vechi legământ. — Iertaţi-mă, vă rog. Cunoştinţele mele despre istorie scârţâie puţin. Despre ce legământ vorbiţi? Langdon trase adânc aer în piept: — Distrugerea Cetăţii Vaticanului. — Distrugerea Vaticanului? repetă şambelanul, părând mai degrabă

nedumerit decât înspăimântat. Dar aşa ceva ar fi imposibil! Vittoria clătină din cap: — Mi-e teamă că mai avem şi alte veşti rele.

40 — Este adevărat? întrebă şambelanul, privind uimit când la Vittoria, când la Olivetti. — Signore, interveni acesta, recunosc că există aici un fel de dispozitiv. Este vizibil pe unul dintre monitoarele noastre, dar în ceea ce priveşte afirmaţiile doamnei Vetra despre forţa distructivă a acelei substanţe, pur şi simplu nu pot... — Aşteaptă o clipă, îl întrerupse preotul. Adică puteţi vedea lucrul acela? — Da, signore. Prin camera mobilă numărul 86. — Şi atunci, de ce nu l-aţi recuperat? — Ar fi foarte dificil, signore. Olivetti îşi menţinu postura rigidă în vreme ce-i explică şambelanului situaţia. Camerlengo ascultă în tăcere, iar Vittoria aproape că-i simţea cum creşte îngrijorarea. — Sunteţi sigur că obiectul se află în interiorul Vaticanului? Poate că cineva a scos-o din complex şi transmite din altă parte. — Imposibil, răspunse Olivetti. Zidurile exterioare sunt ecranate electronic pentru protejarea comunicărilor din interior. Semnalul nu poate proveni decât din interior; altfel nu l-am recepţiona. — Şi, presupun, interveni camerlengo, că acum căutaţi această cameră dispărută cu toate forţele de care dispuneţi. Comandantul clătină din cap: — Nu, signore. Localizarea camerei ar putea dura sute de ore de muncă. În prezent avem alte probleme de securitate şi, cu tot respectul pe care i-l datorez doamnei Vetra, picătura de lichid despre care vorbeşte este foarte mică. Nu poate avea forţa explozivă pe care o pretinde dumneaei. Răbdarea Vittoriei ajunsese la limită: — Picătura aceea este suficientă pentru a nimici întreaga Cetate a Vaticanului! N-aţi ascultat nici un cuvânt din ce v-am spus? — Doamnă, replică Olivetti cu o răceală de oţel în glas, am o bogată experienţă în domeniul explozibililor. — Experienţa dumneavoastră este rămasă în urmă! În ciuda aspectului meu exterior, care văd că vă deranjează, lucrez ca fizician principal la cea mai de seamă instituţie de cercetări sub-atomice a lumii. Eu însămi am conceput conteinerul care împiedică Eşantionul de antimaterie să explodeze chiar în acest moment. Şi vă previn că, dacă

nu găsiţi acel recipient în următoarele şase ore, paznicii dumneavoastră nu vor mai avea ce păzi aici, decât o gaură mare în pământ! Olivetti se răsuci spre camerlengo, cu ochii scânteind de furie: — Signore, conştiinţa nu-mi permite să mai accept aşa ceva. Timpul dumneavoastră este irosit de nişte farsori. Illuminati?! O picătură ce ne va distruge pe toţi?! — Basta! Şambelanul rostise cuvântul cu voce joasă, şi totuşi acesta părea să mai zăbovească încă în cameră. După un moment de tăcere, preotul continuă: — Periculos sau nu, Illuminati sau nu, lucrul acela, indiferent ce-o fi el, n-ar trebui să se afle în interiorul Vaticanului... cu atât mai mult în preajma conclavului. Vreau să-l găsiţi şi să-l îndepărtaţi! Organizaţi imediat căutările! Comandantul însă insistă: — Signore, chiar dacă aş folosi toţi oamenii de care dispun, ar putea dura zile întregi pentru a găsi camera lipsă. De asemenea, după ce am vorbit iniţial cu doamna Vetra, mi-am trimis unul dintre subordonaţi să consulte cel mai avansat ghid de balistică pe care îl avem, pentru a vedea ce spune acesta despre o substanţă numită antimaterie. Nu a găsit însă nici o menţiune. Nici una. „Prostănac încrezut! îşi zise Victoria. Un ghid de balistică? Într-o enciclopedie ai încercat? La litera A!” Olivetti încă mai vorbea: — Signore, dacă sugeraţi o cercetare amănunţită a întregului complex al Vaticanului, trebuie să obiectez. — Comandante, replică şambelanul cu mânie în glas. Îţi amintesc că atunci când mi te adresezi mie, te adresezi, de fapt, funcţiei pe care o reprezint. Îmi dau seama că nu-mi iei poziţia în serios, şi totuşi, conform legii, eu conduc aici. Iar dacă nu greşesc, cardinalii se află în siguranţă în Capela Sixtină, astfel încât problemele de securitate vor fi minime până la începerea conclavului. Nu înţeleg totuşi de ce ezitaţi să căutaţi acel dispozitiv. Dacă nu v-aş cunoaşte, aş putea crede că puneţi conclavul în pericol în mod intenţionat. Olivetti îl privi furibund: — Cum îndrăzniţi!? L-am servit pe papă timp de doisprezece ani! Şi pe papa dinaintea lui alţi paisprezece! Din 1483 Garda Elveţiană a... Staţia de emisie-recepţie pe care o avea la centură începu să hârâie sonor, întrerupându-l: — Comandante? Olivetti apăsă scurt o tastă: — Sono occupato! Cosa vuoi?! — Scusi, continuă vocea. Vă sun din biroul de comunicaţii. Am considerat că trebuie să vă informez: am primit o ameninţare cu bombă. Olivetti nu părea câtuşi de puţin îngrijorat.

— Păi, ocupaţi-vă! Urmaţi procedura obişnuită. — Aşa am făcut, domnule, dar apelantul... Nu v-aş fi deranjat, domnule comandant, dar cel care ne-a sunat a menţionat substanţa pe care mi-aţi spus s-o caut în ghid. Antimateria. Cei din încăpere schimbară priviri înmărmurite. — A menţionat... ce? bâlbâi Olivetti. — Antimateria, domnule. În timp ce încercam să identificăm locul apelului, am mai făcut câteva cercetări. Informaţiile despre antimaterie sunt... hm, sincer, sunt îngrijorătoare. — Parcă spuneai că ghidul de balistică nu menţionează acea substanţă. — Am găsit ceva pe Internet. „Aleluia!” îşi zise Vittoria. — Substanţa pare a fi foarte explozivă, continuă subordonatul lui Olivetti. Este greu de crezut că această informaţie este corectă, însă se spune aici că, la cantităţi egale, antimateria are o încărcătură explozivă de aproximativ o sută de ori mai mare decât cea a unui focos nuclear. Comandantul se încovoie; parcă vedeai un munte prăbuşindu-se. Sentimentul de triumf al Victoriei dispăru instantaneu sub privirea îngrozită a şambelanului. — Aţi localizat apelul? se bâlbâi Olivetti. — N-am reuşit. E un celular puternic încriptat. Liniile SAT sunt interschimbate, astfel că triangulaţia a fost eliminată. Semnăturile IF sugerează că apelantul se află undeva, în Roma, dar nu avem cum să aflăm mai multe. — A făcut vreo cerere? întrebă comandantul, cu voce moale. — Nu, domnule. Doar ne-a avertizat că în interiorul complexului se află ascunsă acea antimaterie. Părea surprins că nu ştiam încă. M-a întrebat dacă am văzut-o deja. Dumneavoastră mi-aţi spus despre antimaterie, aşa că am decis să vă anunţ. — Ai procedat corect. Cobor într-un minut. Anunţă-mă imediat dacă sună din nou. Urmă un scurt moment de pauză, apoi soldatul reluă în aparat: — Apelantul e încă pe fir, domnule. Olivetti arăta de parcă tocmai ar fi fost electrocutat. — Adică linia e încă deschisă? — Da, domnule. Încercăm de zece minute să localizăm apelul, dar nu obţinem decât indicii vagi. Probabil ştie că nu-l putem identifica, fiindcă refuză să închidă înainte de a vorbi cu il camerlengo. — Fă-mi legătura, interveni şambelanul. Acum! Olivetti se întoarse spre el: — Părinte, nu! Un negociator specializat al Gărzii Elveţiene este mult mai indicat pentru această sarcină. — Acum! Comandantul dădu ordinele necesare. După o clipă, telefonul de pe biroul şambelanului Ventresca începu

să sune. Preotul apăsă rapid tasta pentru teleconferinţe: — Pentru numele lui Dumnezeu, cine te crezi?

41 Vocea care răsună din difuzorul telefonului era rece, metalică, debordând de aroganţă. Toţi cei din încăpere ascultau atenţi. Langdon încercă să-i identifice accentul. „Din Orientul Mijlociu, poate?” — Sunt mesagerul unei vechi confrerii, anunţă vocea, într-o cadenţă stranie. O confrerie pe care aţi nedreptăţit-o vreme de secole. Sunt mesagerul Frăţiei Illuminati. Langdon simţi cum muşchii i se contractă, în vreme ce ultimele dubii i se spulberau. Pentru o frântură de secundă puse stăpânire pe el aceeaşi combinaţie de emoţie, incitare şi spaimă brută care îl copleşise dimineaţă, când văzuse pentru prima dată ambigrama. — Ce vrei? întrebă camerlengo. — Sunt reprezentantul oamenilor de ştiinţă. Oameni care, ca şi voi, caută răspunsuri. Răspunsuri referitoare la destinul omului, la rolul şi la creatorul lui. — Oricine ai fi, îl întrerupse şambelanul, eu... — Silenzio! Ai face mai bine să asculţi. De două mii de ani Biserica voastră a dominat această căutare a adevărului. V-aţi strivit opoziţia sub minciuni şi profeţii întunecate. Aţi manipulat adevărul pentru a servi scopurilor voastre, i-aţi asasinat pe cei ale căror descoperiri vă contraziceau planurile. Sunteţi surprinşi cumva că aţi devenit acum ţinta oamenilor ilumi-naţi din întreaga lume? — Oamenii iluminaţi nu recurg la şantaj pentru a-şi susţine cauza. — Şantaj?! Cel de la telefon izbucni în râs. Ăsta nu e şantaj! Nimicirea Vaticanului nu este negociabilă. Am aşteptat patru sute de ani ziua asta. La miezul nopţii, cetatea voastră va fi distrusă. Nu puteţi face nimic pentru a împiedica acest lucru. Olivetti se repezi la microfonul telefonului: — Accesul în oraş e imposibil! N-aveaţi cum să fi amplasat explozibil aici! — Vorbele tale sunt pline de credinţa ignorantă a unui membru al Gărzii Elveţiene. Eşti, poate, vreunul dintre ofiţeri? Cu certitudine trebuie să ştii că în decursul secolelor Illuminati s-au infiltrat în cele mai elitiste organizaţii de pe glob! Chiar crezi că Vaticanul este imun? „Iisuse, îşi spuse Langdon, au un om înăuntru!” Nu mai era câtuşi de puţin un secret că infiltrarea constituia principala armă şi specialitate a confreriei; Illuminati pătrunseseră în rândurile masonilor, în interiorul marilor reţele bancare, în organismele guvernamentale. Churchill însuşi declarase odată în faţa reporterilor că, dacă spionii englezi ar fi reuşit să se infiltreze în armata nazistă în măsura în care o

făcuseră Illuminati în Parlamentul Britanic, războiul s-ar fi încheiat în mai puţin de-o lună. — Asta nu-i decât o cacealma nu prea reuşită! izbucni Olivetti. Este imposibil ca influenţa voastră să fie atât de puternică. — De ce? Fiindcă Garda Elveţiană veghează? Fiindcă păzeşte toate colţişoarele lumii voastre închise? Dar ce-aveţi de zis despre cei din Garda Elveţiană? Nu sunt şi ei oameni? Chiar credeţi că sunt gata să-şi dea viaţa pentru povestea cu tipul care mergea pe apă? Cum altfel credeţi că a ajuns conteinerul acela în cetatea voastră? Şi cum v-au dispărut în după-amiaza asta patru dintre cele mai preţioase bunuri pe care le aveţi? — Patru bunuri? lătră Olivetti. Ce vrei să spui? — Unu, doi, trei, patru. Încă nu le-aţi simţit lipsa? — Ce naiba tot vorbeşti acolo...? Dar Olivetti îşi înghiţi brusc restul cuvintelor şi căscă ochii mari, de parcă ar fi primit un pumn în plex. — Ţi-a căzut fisa! replică apelantul. Să-ţi citesc numele lor? — Ce se întâmplă aici? întrebă camerlengo, privind nedumerit în jur. Insul de la telefon râse: — Ofiţerul nu te-a informat încă? Ce păcătos! Dar nu mă surprinde. Cu atâta orgoliu pe capul lui! Îmi închipui ce ruşine-i e să-ţi spună adevărul... că patru dintre cardinalii pe care a jurat să-i apere au dispărut... — De unde ai această informaţie? izbucni Olivetti. — Camerlengo, rânji apelantul, întreabă-ţi comandantul dacă toţi cardinalii sunt prezenţi în Capela Sixtină. Şambelanul se întoarse spre Olivetti, ochii săi verzi cerând o explicaţie: — Signore, şopti acesta la urechea preotului, este adevărat că patru dintre cardinali nu au ajuns încă în Capela Sixtină, dar nu trebuie să vă alarmaţi. Toţi au fost prezenţi de dimineaţă în sala de recepţie şi deci ştim că se află în siguranţă, în Cetatea Vaticanului. Chiar dumneavoastră aţi luat ceaiul cu ei, cu numai câteva ore în urmă. Pur şi simplu au întârziat la reuniunea dinaintea conclavului. Îi căutăm, dar sunt sigur că au pierdut noţiunea timpului şi sunt pe undeva, admirând operele de artă. — Admirând operele de artă? Orice urmă de calm pierise din glasul şambelanului: Locul lor era în capelă încă de acum mai bine de o oră! Langdon îi aruncă Vittoriei o privire uimită. „Cardinali lipsă? Deci, pe aceştia îi căutau ei acolo, jos?!” — Poate că inventarul nostru vă va convinge, reluă individul de la telefon. Avem aşa: cardinalul Lamassé din Paris, cardinalul Guidera de la Barcelona, cardinalul Ebner din Frankfurt... Olivetti părea că se face tot mai mic, cu fiecare nume rostit. Apelantul făcu o pauză, ca şi când s-ar fi delectat cu savoarea ultimului

nume. — Iar din Italia... cardinalul Baggia. Şambelanul se înmuie ca pânzele unei corăbii pe o mare fără vânt. Clătinându-se, se lăsă în scaunul din spatele biroului. — I preferiti, şopti stins. Cei patru favoriţi... inclusiv Baggia... cel mai probabil succesor al suveranului pontif... Cum e posibil? Langdon citise destul despre alegerile papale moderne pentru a înţelege disperarea din ochii şambelanului. Deşi în mod teoretic oricare dintre cardinalii cu vârsta sub optzeci de ani ar putea deveni papă, doar câţiva dintre aceştia aveau prestanţa necesară pentru a obţine majoritatea de două treimi în lupta feroce a voturilor. Aceştia erau numiţi i preferiti. Iar acum dispăruseră cu toţii! Fruntea şambelanului lucea de sudoare: — Ce intenţii ai cu aceşti oameni? — Ce intenţii crezi că am? Doar sunt un descendent al Hassassin-ului. Langdon simţi un fior; cunoştea bine acest nume. În cursul anilor Biserica îşi făcuse câţiva duşmani de moarte, iar printre aceştia se afla Hassassin, Cavalerii Templieri care fuseseră ori vânaţi, ori trădaţi de Vatican. — Eliberează-i pe cardinali, spuse camerlengo. Nu ţi-e suficientă ameninţarea de a distruge Cetatea lui Dumnezeu? — Uită-i pe cardinali. Ei sunt deja pierduţi. Fii sigur însă că moartea lor va rămâne în amintire... În amintirea a milioane de oameni. Visul fiecărui martir! O să fac din ei nişte stele ale presei. Unul câte unul. Ce rost are să schimbi lumea, dacă lumea nu se uită? Uciderile publice au ceva senzaţional în ele, nu-i aşa? Voi aţi demonstrat asta cu mult timp în urmă... Inchiziţia, torturarea Cavalerilor Templieri, cruciadele... Şi, desigur, la purga. Il camerlengo amuţise. — Nu-ţi aminteşti de la purga? Bineînţeles că nu, tu eşti doar un copil! Preoţii nu sunt istorici pricepuţi, oricum. Nu cumva fiindcă istoria îi face să se ruşineze? — La purga, se pomeni Langdon rostind cu voce tare. O mie şase sute şaizeci şi opt. Biserica a înfierat patru savanţi Illuminati cu simbolul crucii. Pentru a-i curăţa de păcate. — Cine a vorbit? întrebă vocea de la telefon, părând mai mult intrigată decât îngrijorată. Cine se mai află acolo? — Numele meu nu este important, spuse Langdon, încercând să-şi alunge tremurai din voce. Se simţea nedumerit şi derutat vorbind cu un Illuminati în viaţă... de parcă ar fi discutat pe viu cu George Washington. — Sunt un om de ştiinţă care a studiat istoria confreriei din care faci parte, adăugă el. — Superb! răspunse celălalt. Sunt fericit că mai există oameni în viaţă care îşi amintesc despre crimele comise împotriva noastră. — Cei mai mulţi dintre noi vă considerau dispăruţi.

— O eroare pe care frăţia a promovat-o cu susţinute eforturi. Ce altceva mai ştii despre la purga? Langdon ezită. „Ce altceva mai ştiu? Că toată situaţia de acum e o nebunie, asta ştiu!” — După ce au fost înfieraţi, cei patru savanţi au fost ucişi, iar trupurile lor au fost lăsate să putrezească în locuri publice din Roma, ca un avertisment pentru cei care-ar mai fi dorit să se alăture confreriei. — Exact. Iar noi vom face la fel. Qui pro quo. Consideraţi-o o răzbunare simbolică pentru asasinarea fraţilor noştri. Cei patru cardinali ai voştri vor muri, câte unul în fiecare oră, începând cu ora opt. Până la miezul nopţii, lumea întreagă se va fi cutremurat. Langdon se apropie de telefon: — Chiar intenţionaţi să-i înfieraţi şi să-i ucideţi pe cei patru? — Istoria se repetă, nu-i aşa? Desigur, noi vom da dovadă de ceva mai multă eleganţă şi îndrăzneală decât Biserica. Voi obişnuiaţi să ucideţi pe ascuns, aruncând cadavrele când nu se uita nimeni. Atâta laşitate! — Ce vrei să spui? întrebă Langdon. Că îi veţi înfiera şi ucide în public? — Exact! Numai că... depinde ce înţelegi prin „public”. Văd că azi puţini oameni mai vin la biserică. Langdon înţelese: — Îi veţi ucide în biserici? — Ca un gest de amabilitate. Aşa Dumnezeu le va putea trimite sufletele în rai mai repede. Mi se pare just. Fireşte, presa se va bucura şi ea de spectacol, îmi închipui. — E o cacealma! interveni Olivetti, cu vocea din nou calmă. Nu poţi ucide un om în biserică, aşteptându-te să scapi cu faţa curată pe urmă. — Cacealma? Ne mişcăm printre gărzile voastre elveţiene aidoma unor fantome, răpim patru cardinali din cetatea voastră atât de bine păzită, amplasăm un dispozitiv letal în inima celui mai sfânt dintre templele voastre şi voi credeţi că asta e o cacealma?! Când vom începe să ucidem şi victimele vor fi găsite, presa va da năvală. Până la miezul nopţii toată lumea va afla despre cauza Illuminati. — Şi dacă amplasăm forţe de ordine în toate bisericile? replică Olivetti. Individul râse: — Mi-e teamă că natura prolifică a religiei voastre va face imposibilă o astfel de misiune. Ai mai ţinut socoteala în ultima vreme? Sunt peste patru sute de biserici catolice în Roma. Catedrale, biserici, tabernacole, abaţii, mânăstiri, schituri, şcoli parohiale... Duritatea de pe chipul lui Olivetti persista. — Peste nouăzeci de minute începe, reluă omul cu un ton de finalitate în glas. Unul la fiecare oră. O progresie matematică a morţii. Acum trebuie să plec.

— Aşteaptă! ceru Langdon. Spune-mi despre simbolurile cu care intenţionaţi să-i înfieraţi pe cei patru. Ucigaşul părea amuzat: — Presupun că ştii deja care vor fi aceste simboluri. Sau eşti cumva vreun sceptic? Dar le vei vedea curând — ca o dovadă că vechile legende sunt adevărate. Langdon îşi simţea capul învârtindu-se; ştia exact ce voia să spună individul. Îşi aminti de arsura de pe pieptul lui Leonardo Vetra. Tradiţia Illuminati menţiona cinci simboluri. „Au mai rămas patru simboluri şi avem patru cardinali lipsă.” — Am jurat, interveni şambelanul, să aduc un nou papă în seara asta. Am jurat în faţa lui Dumnezeu. — Camerlengo, se auzi vocea apelantului, lumea nu are nevoie de un nou papă. După miezul nopţii, acesta nu va mai avea ce să păstorească, decât un morman de ruine. Biserica Catolică e terminată. Dominaţia voastră asupra lumii a luat sfârşit. În încăpere domni tăcerea pentru câteva clipe. Şambelanul părea cuprins de o tristeţe sinceră: — Te înşeli. Biserica înseamnă mai mult decât piatră şi mortar. Nu poţi şterge pur şi simplu două mii de ani de credinţă... indiferent despre ce credinţă este vorba. Nu poţi zdrobi credinţa, distrugând doar manifestările ei pământeşti. Biserica Catolică va supravieţui cu sau fără cetatea Vaticanului. — O minciună nobilă. Dar nu e decât o minciună. Amândoi ştim adevărul. Ia spune-mi, de ce este Vaticanul o fortăreaţă? — Oamenii Domnului trăiesc într-o lume periculoasă. — Dar cât de tânăr eşti? Vaticanul e o cetate fortificată, fiindcă jumătate din averea Bisericii Catolice este adăpostită între zidurile sale — picturi rare, sculpturi, giuvaeruri nepreţuite, cărţi de valoare... Apoi mai sunt lingourile de aur şi documentele imobiliare din seifurile Băncii Vaticanului... Estimări din interior cifrează valoarea activelor voastre la 48,5 miliarde de dolari. Ce mai cuib pe care staţi! Mâine totul va fi cenuşă. Active lichidate. Veţi fi faliţi! Nici măcar oamenii în sutană nu pot accepta să muncească pe gratis. Veridicitatea acestor afirmaţii părea să se oglindească în privirile şocate ale comandantului şi ale şambelanului. Langdon nu ştia ce anume e mai uluitor — că Biserica Catolică avea atâţia bani sau că Illuminati aflaseră despre ei. Il camerlengo suspină adânc: — Credinţa, nu banii constituie coloana vertebrala a acestei biserici. — Alte minciuni! Anul trecut aţi cheltuit 183 de milioane de dolari în încercarea de a vă susţine diocezele din lumea întreagă. Participarea la slujbele religioase a înregistrat un minimum absolut, scăzând cu patruzeci şi şase de procente în ultimul deceniu. Donaţiile sunt pe jumătate din cât erau cu numai şapte ani în urmă. Tot mai puţini băieţi

vin să urmeze cursurile seminariilor. Deşi nu vreţi să recunoaşteţi, Biserica voastră moare. Consideraţi asta o şansă de a se stinge cu un bum! Olivetti făcu un pas înainte. Avea acum un aer mai puţin combativ, de parcă ar fi realizat, în sfârşit, realitatea cu care se confrunta. Părea un om care caută cu disperare o ieşire. Orice ieşire: — Şi dacă o parte din lingourile acelea ar veni să finanţeze cauza voas-tră? — Nu ne insulta pe amândoi! — Avem bani. — Şi noi. Mai mulţi decât îţi poţi închipui. Langdon îşi aminti despre presupusele comori ale confreriei — vechile averi ale masonilor bavarezi, ale clanurilor Rothschild, Bilderberger, legendarul diamant Illuminati... — I preferiti, interveni şambelanul rugător, schimbând subiectul. Cruţă-i. Sunt bătrâni. Sunt... — Sunt fecioarele sacrificate! râse necunoscutul. Spune-mi chiar crezi că sunt virgini? Vor chelălăi mieluşeii când vor fi ucişi? Sacrifici vergini nell' altare di scienza. Şambelanul rămase tăcut multă vreme: — Sunt oameni credincioşi, răspunse el, în cele din urmă. Nu se tem de moarte. Individul rânji: — Şi Leonardo Vetra era un om credincios şi totuşi am văzut frica în ochii lui, noaptea trecută. O frică pe care am exterminat-o. Vittoria, care tăcuse până în acel moment, ţâşni deodată în picioare, cu trupul încordat de ură: — A sino! Era tatăl meu! Un chicot răzbătu din telefon: — Tatăl tău? Dar ce-i asta? Vetra avea o fiică? Ar trebui să ştii că tăticuţul tău a scâncit la sfârşit ca un ţânc. Jalnic! Un individ patetic! Vittoria se trase înapoi, ca izbită de cuvintele asasinului. Langdon se îndreptă spre ea, dar tânăra îşi regăsi echilibrul şi îşi aţinti ochii întunecaţi asupra telefonului: — Jur pe viaţa mea că, înainte de ivirea zorilor, te voi găsi. Vocea i se ascuţi, ca o rază laser: Iar când te voi găsi... Hassassin-ul izbucni într-un râs grosolan: — O femeie de spirit! Sunt excitat. Poate că, înainte de finele acestei nopţi, te voi găsi eu. Iar când te voi găsi... Cuvintele străpunseseră aerul ca o lamă. Apoi legătura se întrerupse.

42

Cardinalul Mortati era lac de sudoare în roba sa neagră. Nu numai că în Capela Sixtină era deja cald ca într-o saună, dar mai rămăseseră doar douăzeci de minute până la deschiderea conclavului şi încă nu avea nici o veste despre cei patru cardinali care lipseau. În absenţa lor, şoaptele de nedumerire schimbate de ceilalţi prelaţi între ei se transformaseră în îngrijorare vădită. Mortati nu-şi putea imagina unde ar putea fi chiulangiii. „Cu il camerlengo, poate?” Ştia că şambelanul se întreţinuse cu cei patru la un ceai intim în cursul după-amiezei, dar asta fusese cu câteva ore în urmă. „Să fie oare bolnavi? Au mâncat ceva ce nu le-a priit?” Mortati se cam îndoia. Chiar aflaţi pe patul de moarte, i preferizi ar fi făcut tot posibilul pentru a fi aici. Şansa de a fi ales pontif suprem i se oferea unui cardinal doar o dată în viaţă — iar în cele mai multe cazuri niciodată — iar legile Vaticanului spuneau că, pentru a fi eligibil, un cardinal trebuia neapărat să se afle în interiorul Capelei Sixtine în momentul votului. Deşi aceştia erau cei patru preferiti, puţini cardinali mai aveau dubii în privinţa celui ce avea să devină următorul papă. În ultimele cincisprezece zile se înregistrase o veritabilă avalanşă de faxuri şi telefoane în care se discuta problema potenţialilor candidaţi. Aşa cum era obiceiul, fuseseră aleşi patru prelaţi preferaţi, fiecare dintre aceştia îndeplinind cerinţele tradiţionale de eligibilitate: să fie vorbitor de italiană, spaniolă şi engleză. Să nu aibă secrete ci un trecut fără pată. Să aibă o vârstă cuprinsă între şaizeci şi cinci şi optzeci de ani. Ca de obicei, unul dintre preferiti se detaşase de ceilalţi trei în opiniile colegiului elector. Acesta era cardinalul Aldo Baggia, din Milano. Trecutul său personal şi religios nepătat, combinat cu excelenta stăpânire a limbilor străine şi cu abilitatea de a transmite mesajul spiritual îi conferise calitatea de favorit. „Dar unde naiba este acum?” se întrebă Mortati. Venerabilul prelat era iritat de absenţa celor patru în primul rând fiindcă lui îi revenise sarcina de a conduce lucrările conclavului. Cu o săptămână în urmă, Colegiul Cardinalilor îl alesese în unanimitate pentru funcţia de Mare Elector — maestrul de ceremonii al conclavului. Deşi şambelanul ocupa în acest moment cea mai înaltă treaptă în cadrul Bisericii, acesta era doar un preot şi nu cunoştea bine complexitatea procesului electiv, astfel că se impusese alegerea unui cardinal care să conducă ceremonia din interiorul Capelei Sixtine. Cardinalii glumeau adesea spunând că a fi ales Mare Elector era cea mai crudă onoare a creştinătăţii. Cel care primea această responsabilitate pierdea dreptul de a mai candida la alegerile respective şi, totodată, era obligat să petreacă mult timp în zilele dinaintea conclavului, studiind Universi Dominici Gregis pentru a se familiariza cu subtilităţile ritualurilor secrete ale conclavului şi a asigura astfel buna desfăşurare a procesului electiv. Totuşi, Mortati nu avea resentimente; ştia că alegerea sa fusese

una logică. Pe lângă faptul că era cel mai vârstnic cardinal, fusese totodată un apropiat al defunctului papă, ceea ce-l ridicase în ochii celorlalţi. Cu toate că se încadra încă în limitele de vârstă, era prea „copt” pentru a fi un candidat serios. La şaptezeci şi nouă de ani, trecuse deja pragul tacit dincolo de care colegiul mai putea avea încredere că starea lui de sănătate ar fi făcut faţă programului de lucru riguros pe care îl presupunea pontificatul. În mod obişnuit, papa lucra paisprezece ore pe zi, şapte zile pe săptămână, şi se stingea extenuat, în medie, după 6,3 ani de serviciu. O glumă care circula în rândul cardinalilor spunea că papalitatea era „cea mai rapidă cale spre rai” pentru un cardinal. Mulţi credeau că Mortati ar fi putut deveni papă cu câţiva ani în urmă, dacă ar fi fost mai puţin deschis la minte. Când era vorba despre candidatura la scaunul pontifical, de bază era o sfântă treime: conservatorism, conservatorism, conservatorism. Lui Mortati i se păruse întotdeauna o ironie amuzantă faptul că ultimul papă, Domnul să-l odihnească! se dovedise surprinzător de liberal, o dată ce preluase funcţia supremă. Sesizând poate că lumea modernă se îndepărtează de Biserică, pontiful operase numeroase deschideri, relaxând poziţia Bisericii faţă de ştiinţă şi chiar donând bani pentru anumite cauze ştiinţifice. Din fericire, aceasta a constituit pentru el o sinucidere politică. Catolicii conservatori l-au declarat „senil”, în vreme ce puritanii ştiinţei l-au acuzat că încearcă să extindă influenţa Bisericii şi acolo unde nu-i era locul. — Aşadar, unde sunt cei patru? Mortati se întoarse. Unul dintre cardinali îl bătea pe umăr: — Domnia ta ştii unde sunt, nu-i aşa? Mortati încercă să nu se arate prea îngrijorat: — Poate că se află încă la şambelan. — La ora aceasta? Ar fi complet neobişnuit, replică omul neîncrezător. Să fi pierdut il camerlengo noţiunea timpului? Mortati se îndoia cu siguranţă, dar nu spuse nimic. Era conştient că majoritatea cardinalilor nu-i acorda şambelanului o importanţă prea mare, considerându-l prea tânăr pentru a-l sluji pe papă atât de îndeaproape. Lui i se părea că mulţi erau, de fapt, invidioşi, dar el îl admira pe tânărul preot, aprobându-l tacit pe ultimul papă fiindcă îi acordase funcţia de camerlengo. Cind privea în ochii şambelanului, Mortati nu vedea decât convingere şi ştia că, spre deosebire de majoritatea cardinalilor, el punea credinţa şi Biserica pe primul plan, înaintea politicilor meschine. Il camerlengo era cu adevărat un om al lui Dumnezeu. Pe parcursul mandatului său, devotamentul ferm şi neclintit de care dăduse dovadă tânărul prelat devenise legendar; mulţi i-l atribuiau întâmplării miraculoase din copilăria lui... o întâmplare care ar fi lăsat urme adânci în inima oricărui om. „Miracolul şi minunea lui”, gândea Mortati, dorindu-şi adesea ca şi în copilăria lui să se fi petrecut o

întâmplare din care se putea naşte o credinţă atât de fermă. Din nefericire pentru Biserică, Mortati ştia că il camerlengo nu va deveni papă niciodată. Accederea la scaunul pontifical implica un anumit nivel de ambiţie politică — un lucru care-i lipsea tânărului şambelan; de multe ori refuzase propunerile papei de a-i oferi funcţii clericale mai înalte, spunând că preferă să slujească Biserica şi credinţa ca un om simplu. — Şi acum ce facem? întrebă cardinalul, bătându-l din nou pe umăr. — Poftim? — Au întârziat! Noi ce facem acum? — Ce putem noi să facem? replică bătrânul. Să aşteptăm. Şi să avem credinţă. Părând profund nemulţumit de răspunsul primit, cardinalul se retrase din nou în întunericul capelei. Mortati rămase locului o clipă, ştergându-şi fruntea de sudoare şi încercând să-şi limpezească gândurile. „Într-adevăr, ce vom face?” Îşi îndreptă privirile dincolo de altar, spre celebra frescă a lui Michelangelo, Judecata de Apoi. Lucrarea nu-i oferi însă nici un răspuns. Era o ilustrare cutremurătoare, înaltă de un metru şi jumătate, a lui Iisus Hristos împărţind omenirea în drepţi şi păcătoşi şi azvârlindu-i pe ultimii în iad: cărnuri sfârtecate, trupuri arzând şi chiar unul dintre rivalii artistului, reprezentat cu urechi de măgar. Guy de Maupassant scrisese odată că fresca semăna cu un desen de bâlci realizat de un cărbunar ignorant. Iar cardinalul Mortati împărtăşea opinia scriitorului.

43 Langdon stătea nemişcat în faţa unei ferestre blindate şi privea aglomerarea de furgonete şi trailere ale presei din Piazza San Pietro. Incredibila convorbire telefonică îl lăsase năuc... oarecum aerian; parcă nu mai era el însuşi. Aidoma unui şarpe din tenebrele uitate ale istoriei, Illuminati reveniseră la viaţă şi se încolăciseră în jurul unui vechi duşman. Fără revendicări. Fără negocieri. Doar răzbunare. Diavolesc de simplu. Sufocant. O răzbunare pregătită timp de 400 de ani. Ca şi cum, după secole de persecuţie, ştiinţa contraataca. Aşezat la biroul său, il camerlengo privea fix telefonul. Olivetti rupse primul tăcerea. — Carlo, i se adresă el pe numele de botez, mai degrabă ca un prieten îngrijorat decât ca un ofiţer la datorie. De douăzeci şi şase de ani mi-am dedicat viaţa apărării acestui locaş. Se pare că astăzi m-am dezonorat. Şambelanul clătină din cap:

— Noi doi Îl servim pe Dumnezeu în moduri diferite, dar slujirea Lui aduce totdeauna onoare. — Evenimentele astea... nu-mi pot imagina cum... o asemenea situaţie... Olivetti părea copleşit: — Îţi dai seama că nu avem decât o singură posibilitate de acţiune. Eu sunt responsabil pentru securitatea Colegiului Cardinalilor. — Mă tem că responsabilitatea aceasta îmi aparţine mie, signore! — Atunci oamenii tăi vor asigura imediat evacuarea. — Signore? — Celelalte opţiuni pot fi aplicate mai târziu — căutarea acestui dispozitiv, a cardinalilor lipsă şi a răpitorilor. Acum însă, ceilalţi cardinali trebuie puşi la adăpost. Caracterul sacru al vieţilor omeneşti este mai presus de orice. Oamenii aceia constituie însăşi fundaţia Bisericii noastre. — Sugeraţi să anulăm chiar acum conclavul? — Avem de ales? — Dar cum rămâne cu datoria dumneavoastră de a oferi lumii un nou papă? Tânărul şambelan suspină şi se întoarse spre fereastră, privind oraşul ce se întindea în zare: — Sfinţia Sa mi-a spus odată că papa este un om prins între două lumi... lumea reală şi cea divină. Şi m-a avertizat că, dacă o ignoră pe cea reală, nici o Biserică nu poate supravieţui pentru a se bucura de lumea divină. Dintr-o dată, vocea lui părea a transmite o înţelepciune prea profundă pentru anii şambelanului: — Lumea reală se bazează pe noi în seara aceasta. Am face o mare greşeală dacă am ignora-o. Orgoliul şi tradiţiile nu ne pot umbri raţiunea. Olivetti încuviinţă, impresionat: — V-am subestimat, signore. Şambelanul părea că nu-l auzise, privirile sale continuând să rătăcească pe fereastră. — Voi vorbi deschis, signore. Lumea reală este lumea mea. Eu am de-a face zi de zi cu hidoşenia ei, astfel încât ceilalţi să-şi poată urma aspiraţiile pure. Permiteţi-mi să vă ofer sfaturile mele în situaţia actuală. Pentru asta am fost pregătit. Deşi valoroase, instinctele dumneavoastră... s-ar putea dovedi dezastruoase. Preotul se întoarse. Olivetti inspiră adânc şi continuă: — Evacuarea Colegiului Cardinalilor din Capela Sixtină ar fi cea mai proastă decizie pe care am putea-o adopta acum. Il camerlengo nu părea indignat, ci doar confuz: — Şi ce sugerezi? — Să nu le spunem nimic cardinalilor. Să sigilăm conclavul. Astfel vom avea timp pentru a încerca şi alte opţiuni.

Şambelanul îl privi cu un aer tulbure: — Adică să încui întregul Colegiu al Cardinalilor deasupra unei bombe cu ceas? — Da, signore. Deocamdată. Mai târziu, dacă va fi nevoie, ne vom ocupa de evacuare. — Amânarea ceremoniei chiar înainte de a începe ar stârni numeroase întrebări, însă după ce uşile se vor închide, nimeni nu va mai putea interveni. Procedurile obişnuite obligă... — Lumea reală, signore! În această seară ne aflăm în lumea reală! Ascultaţi-mă bine, îi ceru Olivetti, vorbind de această dată cu tonul autoritar al militarului. Ar fi o nesăbuinţă să deplasăm prin Roma o sută şaizeci şi cinci de cardinali nepregătiţi şi neprotejaţi. Am risca să provocăm temeri şi chiar panică în rândul unor oameni foarte bătrâni şi, sincer să fiu, un infarct fatal în această lună a fost suficient. „Un infarct fatal”! Cuvintele comandantului îi reamintiră lui Langdon de titlurile pe care le citise în ziare împreună cu un grup de studenţi: „Papa a suferit un infarct şi a decedat în somn”. — În plus, continuă Olivetti, Capela Sixtină este o fortăreaţă. Deşi nu ne lăudăm cu acest lucru, structura este puternic armată şi poate rezista la orice atac, cu excepţia celui cu rachete. În această după-amiază am cercetat fiece colţişor al capelei, în căutarea microfoanelor şi a altor dispozitive de ascultare. Capela este curată, sigură şi sunt convins că antimateria nu se află înăuntru. Pe moment, nu există loc mai sigur pentru Colegiul Cardinalilor. Dacă se va ajunge la aşa ceva, vom putea discuta mai târziu despre evacuarea de urgenţă. Langdon era impresionat. Logica rece şi inteligentă a lui Olivetti îi amintea de Kohler. — Domnule comandant, interveni Vittoria, cu vocea încordată, mai există şi alte probleme. Nimeni n-a mai creat până acum o cantitate atât de mare de antimaterie. Nu pot decât să estimez raza ei de acţiune. Zona adiacentă a Romei poate fi şi ea în pericol. Dacă recipientul se află în subteran sau într-una dintre clădirile centrale, efectul în afara acestor ziduri ar putea fi minim, însă dacă a fost amplasat în apropiere... În această clădire, de exemplu... Şi Vittoria nu-şi mai sfârşi ideea, mulţumindu-se să-şi îndrepte privirile îngrijorate spre mulţimea adunată în Piazza San Pietro. — Sunt perfect conştient de responsabilităţile mele faţă de lumea de afară, replică Olivetti. Protecţia acestui sanctuar a fost datoria mea timp de peste două decenii. Nu am nici cea mai vagă intenţie de a permite detonarea antimateriei. Şambelanul ridică ochii spre el: — Crezi că o poţi găsi? — Daţi-mi voie să discut posibilităţile de acţiune cu câţiva dintre specialiştii mei. Dacă întrerupem alimentarea electrică în întregul Vatican, vom putea elimina zgomotul de fundal, obţinând un mediu de

lucru suficient de clar pentru a recepta ceva din câmpul magnetic al conteinerului. Vittoria îl privi mai întâi surprinsă, apoi chiar impresionată: — Vreţi să stingeţi lumina în toată cetatea Vaticanului? — Poate. Nu ştiu încă dacă este posibil, dar aş vrea să cercetez această opţiune. — Cardinalii s-ar întreba, fireşte, ce anume s-a întâmplat. Olivetti clătină din cap: — Conclavul se desfăşoară la lumina luminărilor; cardinalii nici nu şi-ar da seama. După încuierea uşilor, vom putea întrerupe energia electrică în întregul perimetru, cu câteva mici excepţii, şi vom începe căutarea. O sută de oameni pot acoperi o arie mare în cinci ore. — Patru ore! îl corectă Vittoria. Trebuie să duc conteinerul înapoi la CERN. Detonarea nu poate fi evitată dacă nu reîncarc bateriile. — Nu le puteţi reîncărc a aici? — Interfaţa e prea complexă. Dacă aş fi putut, aş fi adus-o cu mine. — Atunci, patru ore, spuse Olivetti încruntat. Suficient timp. Panica nu ajută la nimic. Signore, aveţi la dispoziţie zece minute. Duceţi-vă în capelă şi sigilaţi conclavul. Lăsaţi-le oamenilor mei timpul necesar pentru a-şi face treaba. Când ne vom apropia de ora critică, vom lua şi deciziile care se cuvin. Langdon se întrebă cât de aproape de „ora critică” intenţiona comandantul să ajungă. Şambelanul nu părea convins: — Dar colegiul va întreba despre i preferiti... mai cu seamă despre Baggia... va vrea să ştie unde sunt. — Va trebui să născociţi ceva, signore. Spuneţi-le că le-aţi oferit celor patru un ceai care nu le-a priit. Preotul îl privi, oripilat: — Să stau la altarul Capelei Sixtine şi să mint în faţa Colegiului Cardinalilor?!! — Pentru siguranţa lor. Una bugia veniale. O minciună nevinovată. Datoria dumneavoastră este aceea de a menţine calmul. Iar acum vă rog să mă scuzaţi, fiindcă trebuie să începem. Olivetti pornise deja spre uşă, dar il camerlengo interveni: — Comandante, nu putem pur şi simplu să le întoarcem spatele celor patru cardinali dispăruţi. Ofiţerul se opri în pragul uşii. — Baggia şi ceilalţi trei se află în prezent în afara sferei noastre de influenţă. Trebuie să renunţăm la ei... pentru binele general. Militarii numesc acest lucru triere. — Vrei să spui abandonare! Vocea lui Olivetti deveni din nou ca de oţel: — Dacă ar exista vreo posibilitate, signore, una cât de mică, pentru a-i găsi pe cei patru cardinali, mi-aş da viaţa în acest scop. Totuşi... continuă el arătând cu mâna spre fereastra prin care ultimele raze ale

soarelui aureau marea de acoperişuri a Romei, căutarea a patru oameni într-un oraş cu cinci milioane de locuitori este peste puterile mele. Nu voi irosi un timp preţios pentru a-mi linişti conştiinţa cu o acţiune inutilă.îmi pare rău. Vittoria interveni, pe neaşteptate: — Dar dacă l-am prinde pe asasin, nu l-aţi putea determina să vorbească? Olivetti o privi încruntat: — Soldaţii nu-şi pot permite să fie sfinţi, doamnă Vetra. Credeţi-mă, înţeleg foarte bine dorinţa dumneavoastră de a-l prinde pe acest individ. — Nu este doar o dorinţă personală. Ucigaşul ştie unde se află anti-materia... şi cei patru cardinali. Dacă l-am putea găsi într-un fel... — Să cădem de bună voie în plasa lui? Credeţi-mă, dacă aş lăsa Vaticanul neprotejat pentru a supraveghea sutele de biserici din Roma aş proceda exact aşa cum speră Illuminati că voi face... irosind timp şi forţe preţioase sau, mai rău, lăsând Banca Vaticanului complet neapărată. Fără a-i mai menţiona pe ceilalţi cardinali. Omul avea dreptate. — Dar poliţia din Roma? întrebă şambelanul. Am putea alerta forţele civile. Să apelăm la ajutorul lor pentru a-l găsi pe răpitor. — O altă greşeală, ripostă Olivetti. Ştiţi ce părere au despre noi carabinierii romani. N-am obţine decât ajutorul şovăitor al câtorva Oameni, care ar „vinde” imediat ştirea presei internaţionale. Exact ceea ce vor duşmanii noştri. Oricum, vom fi nevoiţi în curând să tratăm cu mass-media. „Voi face din cardinalii voştri stele ale presei, îşi aminti Langdon cuvintele asasinului. Trupul primului cardinal va apărea la ora opt. Apoi, câte unul în fiecare oră. Presa se va delecta.” Il camerlengo vorbea din nou, cu o uşoară iritare în voce: — Comandante, nu putem accepta cu conştiinţa curată să nu facem nimic pentru cardinalii dispăruţi! Olivetti îi întoarse o privire îngheţată: — Rugăciunea Sfântului Francisc, signore... V-o amintiţi? Tânărul preot rosti scurta rugăciune, cu durere în glas: — Dumnezeule, dă-mi puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba! — Credeţi-mă: acesta este unul dintre lucrurile acelea. Şi, în clipa următoare, ieşi din încăpere.

44 Birourile centrale ale British Broadcast Corporation (BBC) se află în Londra, puţin la vest de Piccadily Circus. Centrala telefonică începu să

sune şi o tânără aspirantă la funcţia de redactor ridică receptorul. — BBC, spuse ea, strivindu-şi chiştocul de Dunhill. Vocea de la aparat era aspră, cu un accent care amintea de Orientul Mijlociu: — Am o poveste de care postul voastru ar putea fi interesat. Tânăra luă un pix şi o coală de hârtie: — Privitor la...? — Alegerile papale. Fata se încruntă îngrijorată. BBC difuzase cu o zi în urmă un scurt reportaj preliminar, iar audienţa fusese medie. Publicul nu prea mai era interesat de Vatican. — Care-i ideea? — Aveţi în Roma un reporter care se ocupă de alegeri? — Cred că da. — Trebuie să vorbesc direct cu el. — Îmi pare rău, dar nu vă pot da numărul fără a şti cât de cât... — Asupra conclavului planează o ameninţare. Asta-i tot ce vă pot spune. Tânăra continua să ia notiţe, apoi întrebă: — Numele dumneavoastră? — Numele meu nu are nici o relevanţă. Ziarista nu era deloc surprinsă: — Şi aveţi dovezi în sprijinul acestei afirmaţii? — Am. — Aş fi bucuroasă să le aud, însă politica postului nostru nu ne permite să comunicăm numerele de telefon ale reporterilor noştri decât dacă... — Înţeleg. Voi suna la un alt post de televiziune. Vă mulţumesc pentru timpul dumneavoastră. La rev... — Aşteptaţi un moment! Puteţi rămâne pe fir? Tânăra îl lăsă în aşteptare şi îşi întinse gâtul, gânditoare. Arta identificării potenţialilor farsori nu era câtuşi de puţin o ştiinţă perfectă, dar individul de la telefon tocmai trecuse cele două teste tacite ale BBC referitoare la autenticitatea unei surse telefonice: refuzase să-şi spună numele şi era nerăbdător să încheie convorbirea. Ţicniţii şi cei avizi de glorie de obicei insistau şi se văicăreau. Din fericire pentru ea, reporterii trăiau cu eterna spaimă a ratării unei ştiri de senzaţie, aşa că rareori se supărau fiindcă le făcea legătura cu vreun megaloman. Irosirea a cinci minute din timpul unui reporter era ceva scuzabil; ratarea unui titlu-bombă, nu. Căscând alene, deschise computerul şi tastă „Vatican” într-un motor de căutare. Când văzu numele reporterului care se ocupa de alegerile papale, chicoti în sinea ei. Era un tip nou, venit de curând de la o fiţuică murdară din Londra şi care urma să se ocupe de unele dintre subiectele mondene ale BBC. Acum era, probabil, plictisit de moarte, aşteptând o noapte întreagă

pentru a înregistra spotul vieţii lui, zece secunde în direct. În mod cert avea să-i fie recunoscător fiindcă-i întrerupea monotonia aşteptării. Tânăra copie numărul de telefon al reporterului de la Vatican şi apoi, aprinzându-şi o altă ţigară, i-l comunică anonimului de la celălalt capăt al firului.

45 — Nu va reuşi, spuse Vittoria, plimbându-se de colo-colo prin biroul papei. Chiar dacă o echipă a Gărzii Elveţiene va reuşi să filtreze interferenţele, va trebui să se afle practic deasupra conteinerului pentru a reuşi să detecteze vreun semnal de la acesta. Şi asta numai dacă recipientul este accesibil — neizolat de alte bariere. Dacă e închis în vreo cutie metalică, undeva, într-una dintre clădirile astea? Sau dacă e ascuns într-o conductă metalică de aerisire? Detectarea lui ar fi imposibilă. Şi dacă în Garda Elveţiană s-a infiltrat într-adevăr cineva din afară? Cine ne poate asigura de corectitudinea căutărilor? Şambelanul părea vlăguit: — Şi ce propuneţi, doamnă Vetra? „Dar nu e evident?” îi veni ei să strige, înfuriată. Dar se mulţumi să explice: — Propun, domnule, să luaţi imediat şi alte măsuri de precauţie. Putem spera, prin absurd, că rezultatele căutărilor vor fi pozitive. Totuşi, priviţi pe fereastră. Îi vedeţi pe toţi acei oameni? Şi clădirile acelea de dincolo de piaţă? Maşinile presei? Turiştii? Probabil că se află cu toţii în raza de acţiune a exploziei. Trebuie să faceţi ceva acum! Il camerlengo înclină uşor din cap. Vittoria se simţea frustrată. Olivetti îi convinsese pe toţi că timpul era suficient, dar ea ştia că, dacă vestea despre situaţia Vaticanului se răspândea, în numai câteva minute întreaga zonă avea să devină un furnicar de oameni. Mai văzuse o asemenea situaţie o dată, în faţa Parlamentului Elveţian. În timpul unei ameninţări cu bombă, complicată cu o luare de ostateci, mulţimea se adunase în jurul clădirii, pentru a vedea ce se mai întâmplă. În ciuda avertismentelor poliţiei cu privire la pericolul la care se expun, oamenii veneau în număr tot mai mare. Nimic nu atrage interesul mulţimilor mai mult decât tragedia umană. — Signore, insistă Vittoria, omul care mi-a ucis tatăl se află pe aici, pe undeva. Fiecare celulă din trupul meu ar vrea să pornească imediat în urmărirea lui. Şi totuşi, eu stau în acest birou... fiindcă am o responsabilitate faţă de dumneavoastră. Şi faţă de ceilalţi. Sunt vieţi omeneşti în pericol, signore. Mă auziţi? Şambelanul nu-i răspunse. Vittoria îşi auzea inima bubuindu-i în piept. „De ce nu poate Garda

Elveţiană să-l localizeze pe blestematul acela care a sunat? Asasinul este cheia! El ştie unde se află antimateria... el ştie unde sunt cardinalii! Prinde ucigaşul şi totul e rezolvat!” Tânăra îşi dădu seama că riscă s-o ia razna — o situaţie stranie, pe care şi-o amintea vag din copilărie, din anii de orfelinat: o frustrare pentru abordarea căreia nu avea instrumentele necesare. „Ai instrumente, îşi spuse, întotdeauna ai instrumentele necesare.” Fără rost, însă. Gândurile i se învălmăşeau în minte, sugrumând-o. Ea era un cercetător, un om care soluţiona cele mai diverse probleme. Aceasta era însă o problemă fără soluţie. „Ce date îţi trebuie? Ce vrei?” Se îndemnă să inspire adânc, dar pentru prima dată în viaţa ei, nu reuşi. Se sufoca. Langdon simţea că-i vuieşte capul şi că se află undeva, la limita dintre raţional şi iraţional. Privi spre Vittoria şi spre camerlengo, dar peste chipurile lor se suprapuneau imagini terifiante: explozii, îmbulzeala presei, camere de filmat, patru trupuri umane înfierate. Satan... Lucifer... Aducătorul de lumină... Satan... Îşi scutură capul pentru a scăpa de imaginile de coşmar. „Terorism bine calculat”, îşi aminti el, încercând să se agaţe de elementele raţionale. „Haos planificat!” Mintea îi zbură la un seminar pe care îl audiase cândva la Radcliffe, pe când studia simbolismul pretorian; de atunci percepţia despre terorism i se schimbase în mod radical. — Terorismul, afirmase profesorul, are un unic scop. Care este acesta? — Uciderea oamenilor nevinovaţi? sugeră un student. — Incorect. Moartea este doar un produs secundar al terorismului. — O etalare a forţei? — Nu. Convingerile slabe nu există. — Provocarea terorii? — Exact. Simplu spus, obiectivul terorismului este acela de a crea teroare, frică. Teama subminează încrederea în autorităţi. Slăbeşte duşmanul din interior... cauzând mişcări de masă. Terorismul nu este o expresie a furiei, ci o armă politică. Elimină faţada de infailibilitate a unui guvern şi ai distrus încrederea poporului. „Pierderea încrederii... a credinţei...” Asta să fie totul? Langdon se întreba cum va reacţiona lumea creştină la vederea cardinalilor mutilaţi aidoma unor câini. Dacă puterea credinţei nu-l putea apăra pe un slujitor al Domnului de uneltele Satanei, ce speranţe mai puteau avea restul oamenilor? Capul profesorului se învârtea mai rău acum... voci slabe se războiau în mintea lui: „Credinţa nu te apără. Medicamentele şi airbag-urile... astea sunt lucrurile care te apără. Dumnezeu nu te apără. Inteligenţa, da. Iluminarea. Încrede-te în ceva care dă rezultate palpabile. Cât de mult a trecut de când n-a mai mers nimeni pe apă? Miracolele moderne aparţin ştiinţei... computere, vaccinuri, staţii spaţiale... chiar şi miracolul divin al creaţiei. Materie din nimic... Într-un laborator. Cine

mai are nevoie de Dumnezeu? Nu! Ştiinţa e noul dumnezeu!” Vocea ucigaşului îi răsuna în minte: „La miezul nopţii... o progresie matematică a morţii... sacrifici vergini nell' altare di scienza.” Apoi brusc, ca o mulţime împrăştiată de bubuitul unei arme, vocile se stinseră. Robert Langdon sări în picioare. Scaunul în care stătuse se răsturnă cu zgomot pe podeaua din marmură. Vittoria şi şambelanul se repeziră spre el: — Mi-a scăpat, şopti Langdon uluit. Era chiar în faţa ochilor mei... — Ce ţi-a scăpat? întrebă Vittoria. Langdon se întoarse spre tânărul preot: — Părinte, de trei ani înaintez petiţii acestui birou, solicitând să mi se acorde acces la Arhivele Vaticanului. Am fost refuzat de şapte ori. — Domnule Langdon, îmi pare rău, dar nu mi se pare un moment potrivit pentru o asemenea solicitare. — Am nevoie de acces imediat. Cei patru cardinali dispăruţi. Cred că-mi voi putea da seama unde anume vor fi ucişi. Vittoria se holbă la el, sigură că nu înţelesese bine. Şambelanul avea o privire tulbure, ca şi cum fusese ţinta unei glume crude: — Vă aşteptaţi cumva să cred că această informaţie se află undeva, în arhivele noastre? — Nu pot promite că o voi identifica în timp util, dar dacă-mi veţi permite să intru... — Domnule Langdon, eu trebuie să ajung în Capela Sixtină în patru minute. Arhivele se află de cealaltă parte a Cetăţii Vaticanului. — Vorbeşti serios, nu-i aşa? interveni Vittoria, privindu-l pe Langdon adânc în ochi şi resimţindu-i parcă entuziasmul. — Nu prea e momentul pentru glume! replică el. Tânăra se întoarse spre şambelan: — Părinte, dacă există o şansă... o şansă cât de mică pentru a afla unde anume se vor petrece acele asasinate, vom putea încercui zonele şi... — Dar arhivele? insistă preotul. Cum ar putea conţine ele vreun indiciu? — Ar dura prea mult să vă explic. Dar dacă am dreptate, am putea folosi aceste informaţii pentru a-l prinde pe Hassassin. Il camerlengo îl privi de parcă voia să-l creadă, dar nu putea. — Cele mai sacre codice ale creştinismului se află în arhivele acelea. Comori pe care eu însumi nu sunt demn să le admir. — Sunt conştient de acest lucru. — Accesul este permis numai prin decret scris al curatorului şi al Consiliului Bibliotecarilor din Vatican. — Sau, insistă Langdon, prin mandat papal. Aşa scria în fiecare răspuns negativ pe care curatorul mi l-a trimis. Şambelanul încuviinţă tăcut: — Nu vreau să fiu nepoliticos, dar, dacă nu mă înşel, mandatul papal este eliberat în acest birou. Din câte ştiu eu, în această seară

dumneavoastră sunteţi responsabil aici. Şi ţinând seama de circumstanţe... Preotul scoase un ceas din buzunarul sutanei şi îl privi. Când îi vorbi, Langdon nu sesiză în ochii lui decât profundul adevăr: — Domnule profesor, sunt gata să-mi dau viaţa în această zi pentru salvarea Bisericii. Credeţi cu adevărat că acel document se află aici? Şi că ne poate ajuta să identificăm cele patru biserici? — N-aş fi solicitat accesul în mod repetat, dacă n-şi fi fost convins. Italia este destul de departe de Statele Unite pentru a călători aici aşa, de-un moft, pe un salariu de profesor. Documentul la care mă refer este un vechi... — Vă rog, îl întrerupse şambelanul. Iertaţi-mă! În acest moment mintea mea nu mai poate procesa alte detalii. Ştiţi unde sunt amplasate arhivele? Langdon simţi un val de emoţie: — În spatele Porţii Santa Ana. — Impresionant! Majoritatea specialiştilor sunt convinşi că se află dincolo de uşa secretă de după Tronul Sfântului Petru. — Nu. Acolo este Archivio della Reverenda di Fabbrica di San Pietro. O eroare frecventă. — Un bibliotecar docent îi însoţeşte totdeauna pe cei care intră, fără excepţie. În această seară nu se mai află aici nici un docent. Dumneavoastră îmi cereţi, de fapt, acces liber. Nici cardinalii noştri nu intră singuri acolo. — Voi da dovadă de cel mai înalt respect şi de grijă atentă faţă de documentele dumneavoastră. Bibliotecarii nu vor vedea nici o urmă a trecerii mele prin arhive. Undeva deasupra lor, clopotele Bazilicii San Pietro începură să sune. Şambelanul îşi verifică din nou ceasul: — Trebuie să plec. După un moment de tăcere, îl măsură din ochi pe Langdon şi adăugă: Voi trimite un membru al Gărzii Elveţiene să vă aştepte la arhive. Vă acord încrederea mea totală, domnule Langdon. Duceţi-vă! Profesorul rămăsese fără glas. Tânărul preot părea să iradieze acum o stranie siguranţă de sine. Întinse mâna şi-i strânse umărul lui Langdon cu o forţă surprinzătoare: — Vreau să găsiţi ceea ce căutaţi. Repede!

46 Arhivele Secrete ale Vaticanului sunt situate la capătul îndepărtat al Curţii Borgia, pe culmea unei coline ce urcă de la Poarta Santa Ana. Ele adăpostesc peste douăzeci de mii de volume şi se spune că aici se află adevărate comori, precum jurnalele lipsă ale lui Leonardo da Vinci

şi chiar cărţile nepublicate vreodată ale Bibliei. Langdon străbătu în viteză Via della Fondamenta spre arhive, încă nevenindu-i să creadă că va fi primit înăuntru. Vittoria mergea alături de el, ţinând pasul cu uşurinţă. Părul ei cu miros de migdale flutura lin în vânt, iar Langdon îi inspira parfumul. Gândurile începură să i-o ia razna şi se strădui să le aducă pe făgaşul normal: — Îmi spui şi mie ce căutăm? întrebă ea. — O cărticică scrisă de un tip pe nume Galilei. — Dar ştiu că nu te încurci! Ce-i în ea? — Se presupune că în cuprinsul ei se află ceva numit il segno. — „Semnul?” — Semnul, indiciul, semnalul... depinde cum traduci. — Semnul pentru ce? — Pentru o locaţie secretă. Confreria Illuminati fondată de Galilei trebuia să se apere de Vatican şi de aceea au stabilit aici, în Roma, un loc secret de întrunire, pe care l-au numit Biserica Iluminării. — Cam obraznic să numeşti „biserică” un bârlog satanist! Langdon clătină din cap: — Grupul înfiinţat de Galileo nu era câtuşi de puţin satanist. Din el făceau parte savanţi care visau la iluminarea ştiinţifică. Locul de întrunire era doar unul în care să se poată reuni în siguranţă pentru a discuta despre subiectele interzise de Vatican. Deşi se ştie că acest bârlog secret a existat, nimeni n-a aflat, nici până în ziua de azi, unde anume era el situat. — Se pare că Illuminati ştiau să păstreze un secret! — Cu certitudine! De fapt, niciodată n-au dezvăluit cuiva din afara confreriei unde anume se reuneau. Această precauţie le asigura protecţia, dar totodată ridica o dificultate când se punea problema recrutării de noi membri. — Nu se puteau dezvolta dacă nu-şi făceau publicitate, conchise Vittoria, mintea şi paşii ei păstrând ritmul perfect. — Exact. Vestea despre confreria lui Galilei a început să se răspândească pe la 1630, iar numeroşi savanţi din lumea întreagă porneau în veritabile pelerinaje secrete spre Roma, sperând să devină membri Illuminati... dornici să poată privi prin telescopul lui Galilei şi să ia cunoştinţă de ideile maestrului. Din păcate însă, ca urmare a acelei discreţii extreme, când ajungeau în Roma, oamenii de ştiinţă nu ştiau încotro să se îndrepte sau cu cine să vorbească fără a se trăda. Illuminati voiau noi membri, dar nu-şi puteau permite să rişte făcându-şi cunoscut locul de întrunire. — Pare a fi o situazione senza soluzione. — Exact! O fundătură. — Şi atunci, ce-au făcut? — Erau oameni de ştiinţă: au studiat problema şi au găsit soluţia. Una cu adevărat strălucită. Illuminati au creat un fel de hartă ingenioasă, care îi îndruma pe savanţi spre sanctuarul lor.

Dintr-o dată pe chipul Vittoriei se aşternu o expresie sceptică: — Săgeţi desenate pe zidurile caselor? întrebă ea, încetinin-du-şi paşii. — Oarecum, însă mult mai subtil. Harta consta într-o serie de indicii disimulate, amplasate în diverse locuri publice din oraş. Un indiciu te îndrumă spre următorul... şi apoi spre celălalt... şi aşa mai departe, iar în final ajungeai la sanctuarul Illuminati. Vittoria îl privi incredulă: — Parcă ar fi o căutare a comorilor. Langdon râse uşor: — Într-un fel, da, este. Illuminati numeau acest şir de indicii „Calea Iluminării” şi toţi cei care doreau să se alăture confreriei erau nevoiţi s-o urmeze până la capăt. Ca un fel de test. — Dar dacă Vaticanul ar fi vrut să-i găsească, n-ar fi fost suficient să urmeze pur şi simplu seria de indicii? — Nu. Calea era ascunsă. Ca un joc de puzzle construit în aşa fel încât doar anumiţi oameni să poată identifica indiciile, aflând astfel unde anume era ascunsă Biserica Iluminării. Confreria a dorit ca acest test să constituie, oarecum, o iniţiere, funcţionând nu doar ca o măsură de siguranţă, ci şi ca un element de triere, prin care doar cei mai iscusiţi savanţi să ajungă la sanctuar. — Nu-mi vine să cred! În secolul al XVII-lea, clericii erau printre cei mai educaţi şi cei mai cultivaţi oameni din lume. Dacă aceste indicii erau amplasate în locuri publice, cu certitudine la Vatican existau persoane capabile să le identifice. — Sigur, replică Langdon, dacă ei ar fi ştiut despre acele indicii. Dar nu ştiau. Şi nu le-au remarcat niciodată, fiindcă Illuminati le-au conceput în aşa fel încât clericii să nu-şi poată da seama ce sunt. Au folosit o metodă numită în simbolistică „disimulare”. — Camuflaj! Langdon era impresionat: — Cunoşti termenul! — Dissimulazione. Cea mai bună metodă de apărare a naturii. Încearcă să remarci un peşte-trompetă care înoată în sus înotând vertical printre alge! — Bun! reluă profesorul. Illuminati au utilizat acelaşi concept: au creat indicii care se pierdeau pe fundalul vechii Rome. Nu puteau folosi ambigrame sau simboluri ştiinţifice, fiindcă ar fi fost evidente şi de aceea au apelat la un artist membru al confreriei — acelaşi maestru anonim care concepuse ambigrama-simbol "Illuminati” — şi i-au cerut să realizeze patru sculpturi. — Patru sculpturi Illuminati? — Da, lucrări care să respecte două principii directoare. În primul rând, statuile urmau să arate la fel ca restul operelor de artă din Roma... astfel încât Vaticanul să nu bănuiască niciodată că ar aparţine confreriei. — Aşadar, artă cu specific religios.

Langdon încuviinţă, din ce în ce mai incitat, şi continuă într-un ritm accelerat: — Cel de-al doilea principiu impunea ca sculpturile să respecte patru teme specifice. Fiecare trebuia să fie un tribut adus unuia dintre cele patru elemente ale ştiinţei. — Patru elemente? Dar sunt peste o sută! — În secolul al XVII-lea nu erau atâtea, îi reaminti profesorul. Primii alchimişti credeau că întregul univers este format din numai patru elemente: Pământul, Aerul, Focul şi Apa. Crucea precreştină, ştia Langdon, era cea mai frecventă reprezentare a acestor patru elemente: patru braţe corespunzătoare aerului, focului, apei şi pământului. Dincolo de asta, de-a lungul istoriei existaseră efectiv zeci de reprezentări simbolice ale celor patru elemente — ciclurile vieţii pitagoreice, Hong-Fan-ul chinezesc, rudimentele masculin şi feminin din filozofia jungiană, cvadrantele zodiacului... Chiar şi musulmanii venerau cele patru elemente, deşi în Islam ele sunt numite „pătrate, nori, fulgere şi valuri”. Lui Langdon însă îi stârnise fiori totdeauna modul modern de aplicare a elementelor primordiale — cele patru grade mistice de iniţiere absolută ale masonilor: Pământul, Aerul, Focul şi Apa. Vittoria părea uluită: — Aşadar, acest artist Illuminati a realizat patru opere de artă cu aspect religios, dar care erau, de fapt, un tribut adus Pământului, Aerului, Focului şi Apei? — Exact, răspunse Langdon, cotind pe Via Sentinel spre arhive. Lucrările se pierdeau în marea de opere de artă religioasă din Roma. Donându-le anonim anumitor biserici şi apoi uzând de influenţa lor politică, membrii confreriei au facilitat amplasarea sculpturilor în patru biserici atent alese de ei. Fiecare statuie constituia un indiciu... sugerând subtil direcţia către următoarea biserică... unde aştepta un alt indiciu. Totul funcţiona ca o cale ascunsă, disimulată sub forma artei religioase. Dacă un candidat Illuminati putea găsi prima biserică şi indiciul pentru elementul Pământ, îl putea urma până la Aer, de acolo la Foc, apoi la Apă şi, în cele din urmă, la Biserica Iluminării. Vittoria părea din ce în ce mai derutată: — Şi toate astea au ceva de-a face cu prinderea asasinului Illuminati? Langdon surise, scoţându-şi asul din mânecă: — Oh, da! Illuminati numeau aceste patru biserici cu un termen special: Altarele Ştiinţei. — Îmi pare rău, dar asta nu-mi spune nim... Vittoria se întrerupse brusc şi, după o clipă, exclamă: — L' altare di scienza? Asasinul Illuminati ne-a avertizat că-i va sacrifica pe cei patru cardinali pe altarele ştiinţei! — Patru cardinali. Patru biserici. Patru altare ale ştiinţei. Tânara îl privi împietrită:

— Vrei să spui că acele patru biserici în care vor fi sacrificaţi cardinalii sunt aceleaşi patru care marchează vechea Cale a Iluminării? — Aşa cred. — Dar de ce să ne fi oferit ucigaşul acest indiciu? — De ce nu? îi replică Langdon. Foarte puţini istorici ştiu ceva despre cele patru sculpturi. Chiar şi mai puţini sunt de părere că ele există cu adevărat. Iar amplasarea lor a rămas secretă timp de patru sute de ani! Nu mă îndoiesc că actualii Illuminati au considerat că pot păstra secretul încă cinci ore. În plus, ei nu mai au nevoie acum de acea cale! Ascunzătoarea secretă a dispărut, probabil, de mult. Astăzi trăiesc şi ei în lumea modernă. Se întrunesc în consiliile de administraţie ale băncilor, cinează la cluburi selecte, se relaxează pe terenuri de golf private... În seara asta, vor să-şi facă public secretul. Acesta este momentul lor. Marea dezvăluire. Langdon se temea însă că această dezvăluire va avea o simetrie aparte, despre care încă nu pomenise nimic. „Cele patru simboluri.” Asasinul jurase că fiecare cardinal va fi înfierat cu un simbol diferit. „Ca dovadă că vechile legende sunt adevărate”, spusese el. Legenda celor patru ambigrame era la fel de veche ca şi confreria însăşi: pământul, aerul, focul, apa — patru cuvinte desenate perfect simetric. Exact ca şi termenul Illuminati. Fiecare cardinal urma să fie înfierat cu unul din anticele elemente ale ştiinţei. Zvonul că aceste patru simboluri nu erau în italiană, ci în engleză constituia încă un punct de controversă în rândul istoricilor. Engleza părea o deviere aleatorie de la limba lor maternă... iar Illuminati nu făceau nimic la întâmplare. Langdon coti pe aleea ce ducea spre clădirea arhivelor. Imagini fantomatice i se perindau prin minte. Urzeala Illuminati începea să-şi dezvăluie grandoarea. Confreria jurase să rămână în subteran cât timp va fi nevoie, acumulând suficientă putere şi forţă de influenţă pentru a putea reieşi la suprafaţă fără teamă şi a-şi duce cauza la îndeplinire în văzul întregii lumi. Deja Illuminati nu se mai ascundeau. Erau gata să-şi arate puterea, confirmând faptul că mitul devenise realitate. Iar în această seară avea loc marea inaugurare. — Iată şi escorta noastră, spuse Vittoria, arătând spre un soldat al Gărzii Elveţiene care alerga de-a latul unei peluze, spre uşa clădirii. Când îi văzu, soldatul se opri brusc şi se holbă la ei, întrebându-se parcă dacă nu cumva are halucinaţii. Fără un cuvânt, se răsuci cu spatele la ei şi îşi scoase staţia de emisie-recepţie. Aparent nevenindu-i să creadă, întrebă ceva prin intermediul aparatului. Lătratul furios care se auzea din staţie era indescifrabil pentru Langdon, dar mesajul era clar. Soldatul ridică din umeri, închise staţia şi se întoarse spre ei, cu o expresie nemulţumită. Nimeni nu rosti o vorbă când ei intrară în clădire. Trecând prin patru uşi de oţel şi alte două parolate, coborâră o scară lungă şi ajunseră într-un hol cu două încuietori cu cifru. Dincolo de o altă serie de porţi electronice îi aştepta un culoar lung, la capătul căruia se aflau

două uşi masive de stejar, duble. Soldatul se opri, îi privi din nou şi, bombănind abia auzit, se apropie de o cutie metalică fixată în zid. O descuie, o deschise şi tastă un cod. Uşile începură să bâzâie şi încuietoarea cedă. Elveţianul se întoarse spre ei şi le adresă primele cuvinte: — Arhivele se află dincolo de această uşă. Mi s-a ordonat să vă escortez până aici şi să mă întorc pentru o altă misiune. — Plecaţi? întrebă Vittoria. — Garda Elveţiană nu are acces la Arhivele Secrete. Dumneavoastră vă aflaţi aici numai deoarece comandantul meu a primit un ordin direct în acest sens de la camerlengo. — Dar noi cum vom mai ieşi? — Securitate monodirecţională. Nu veţi avea nici o problemă. Aceasta fiind toată conversaţia, soldatul se răsuci pe călcâie şi porni înapoi pe culoar. Vittoria mai comentă ceva, dar Langdon n-o auzi. Nu mai vedea decât uşile duble din faţa lui, întrebându-se ce secrete şi ce mistere se aflau dincolo de ele.

47 Deşi ştia că nu are mult timp la dispoziţie, şambelanul Carlo Ventresca mergea cu paşi rari. Avea nevoie să rămână puţin singur pentru a-şi aduna gândurile înaintea rugăciunii de deschidere. Se întâmplaseră atât de multe! Traversând singur coridoarele ce duceau spre aripa de nord, încercările ultimelor cincisprezece zile apăsau încă greu asupra umerilor săi. Îşi urmase îndatoririle sfinte până la ultima literă. Conform legilor Vaticanului, după moartea papei, şambelanul trebuia să confirme personal decesul, plasându-şi degetele pe carotida pontifului, ascultându-i răsuflarea şi apoi strigându-l pe nume de trei ori. Legea nu permitea o autopsie. Apoi sigilase dormitorul papal, distrusese inelul pontifical în formă de peşte, împrăştiase cerneala folosită la sigiliile papale şi organizase ceremonia funerară. Odată rezolvate aceste lucruri, începuse pregătirile pentru conclav. „Conclavul, îşi spuse. Ultimul obstacol!” Una dintre cele mai vechi tradiţii ale creştinătăţii. În prezent, fiindcă rezultatul ajunsese să fie cunoscut de obicei chiar dinainte de începerea conclavului, întregul proces era criticat ca fiind demodat — mai degrabă o comedie burlescă decât o alegere propriu-zisă. Totuşi, şambelanul ştia că aceasta era doar o neînţelegere. Conclavul nu se rezuma doar la o alegere, ci era un transfer antic, mistic, de putere. Tradiţia era atemporală... discreţia extremă, bucăţelele de hârtie împăturite, arderea voturilor, amestecul unor vechi substanţe, semnalele de fum...

Străbătând Logiile Papei Grigore al XIII-lea, şambelanul se întrebă dacă Mortati intrase deja în panică. Remarcase, fără îndoială, absenţa celor patru preferiti. În lipsa lor, votarea putea dura toată noaptea. Numirea lui Mortati ca Mare Elector fusese o alegere bună; cardinalul era deschis la minte şi nu se sfia să-şi spună răspicat părerea. În seara aceasta, conclavul va avea nevoie mai mult ca oricând de un lider. Când ajunse în capătul Scării Regale, il camerlengo se opri o clipă cu senzaţia că se află în faţa provocării vieţii lui. Putea auzi chiar şi de aici forfota din Capela Sixtină — conversaţiile tensionate dintre cei o sută şaizeci şi cinci de cardinali. „O sută şaizeci şi unu de cardinali!”, se corectă el. Pentru o clipă, simţi cum se prăbuşeşte spre iad, printre oameni urlând, înghiţit de flăcări, pe sub pietrele şi sângele care curgeau din cer. Apoi, tăcere. Când copilul îşi reveni, se afla în Rai. Totul în jurul lui era alb. Lumina era pură şi orbitoare. Deşi unii ar fi putut spune că un copil de zece ani nu are cum să înţeleagă ce e raiul, micul Carlo Ventresca înţelegea foarte bine. Iar acum era în Rai. „Unde altundeva ar fi putut fi?” În unicul deceniu petrecut de el pe Pământ, copilul simţise deja măreţia lui Dumnezeu — sunetul tunător al orgii, cupolele avântate spre cer, glasurile unite în cântec, vitraliile strălucind în auriu. Mama lui Carlo, Măria, îl ducea la slujbă în fiecare zi. Biserica era casa lui. — De ce venim noi la slujbă chiar în fiecare zi? întrebase Carlo odată, deşi frecvenţa nu-l deranja câtuşi de puţin. — Fiindcă aşa I-am promis lui Dumnezeu, îi răspunsese mama lui. Şi o promisiune făcută lui Dumnezeu este cea mai importantă dintre toate promisiunile. Niciodată să nu-ţi încalci cuvântul dat Domnului. Carlo îi promisese că n-o va face niciodată. O iubea pe mama lui mai mult decât pe oricine pe lume. Ea era îngerul lui sfânt. Uneori îi spunea Maria benedetta — „Maria cea binecuvântată” — deşi ei nu-i plăcea deloc. Îngenunchea şi el alături când ea se ruga, simţindu-i parfumul dulce al trupului şi ascultându-i murmurul vocii, în timp ce-şi rotea rozariul: „Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te lui Hristos pentru noi, păcătoşii. Acum şi-n ceasul morţii noastre. Amin!” — Unde este tatăl meu? o întreba Carlo câteodată, deşi ştia că tatăl lui murise înainte ca el să se nască. — Dumnezeu este tatăl tău acum, îi răspundea ea de fiecare dată. Eşti un copil al Bisericii. Lui Carlo îi plăcea asta. — Ori de câte ori ţi-e teamă, spunea ea, aminteşte-ţi că acum Dumnezeu este Tatăl tău. El te va apăra şi va veghea asupra ta totdeauna. Domnul are planuri mari cu tine, Carlo. Băieţelul ştia că mama lui are dreptate; deja Îl putea simţi pe Dumnezeu în sângele lui. „Sânge...

Sânge curgând din cer!” Linişte. Şi apoi, Raiul. Acest Rai — îşi dăduse Carlo seama când luminile orbitoare se stinseseră — era, de fapt, secţia de terapie intensivă a Spitalului Santa Clara, de lângă Palermo. Carlo fusese unicul supravieţuitor al unui atac terorist cu bombă, ce distrusese capela în care el şi mama lui participau la slujbă în timpul vacanţei. Treizeci şi şapte de oameni muriseră, inclusiv mama lui. Ziarele numiseră supravieţuirea lui „Miracolul Sfântului Francisc”. Pentru un motiv necunoscut, cu doar câteva clipe înaintea exploziei, Carlo plecase de lângă mama lui şi intrase într-un alcov mai ferit, pentru a privi o tapiserie care-l înfăţişa pe Sfântul Francisc. „Dumnezeu m-a chemat acolo, îşi spusese el în cele din urmă. El a vrut să mă salveze.” Durerea era chinuitoare. Încă o măi vedea pe mama lui îngenuncheată, trimiţându-i un sărut din vârful degetelor. Apoi, cu un zgomot asurzitor, trupul ei plăcut mirositor fusese sfârtecat. Încă mai simţea gustul răului uman. Sângele curgea din cer. Sângele mamei lui! Binecuvântata Maria! „Dumnezeu te va apăra şi va veghea asupra ta totdeauna”, îi spusese ea. „Dar unde e Dumnezeu acum?!” Apoi, ca o întruchipare lumească a adevărului rostit de mama lui, un preot venise la spital. Nu era un preot oarecare. Un episcop! Şi se rugase pentru Carlo. Miracolul Sfântului Francisc! Când copilul îşi revenise, preotul aranjase ca el să locuiască într-o mică mânăstire de pe lângă catedrala în care predica episcopul. Astfel, Carlo trăise şi învăţase împreună cu călugării, ba chiar devenise băiatul de altar al protectorului său. Episcopul îi sugerase să urmeze şcoala publică, dar copilul refuzase. Nicăieri nu ar fi putut fi mai fericit decât în noua lui casă. Acum ştia cu adevărat că trăieşte în casa Domnului. În fiecare seară, Carlo se ruga pentru mama lui. „Dumnezeu m-a salvat pentru un motiv. Care este acel motiv?” se întreba el. Când împlinise şaisprezece ani, conform legii italiene trebuia să facă doi ani de armată. Episcopul îi explicase că, dacă ar intra la seminar, ar fi scutit de această îndatorire. Dar Carlo îi răspunsese că, deşi avea de gând să urmeze seminarul, voia să înţeleagă mai întâi ce e răul. Episcopul nu înţelesese. Dacă avea să-şi petreacă viaţa în sânul Bisericii, luptând împotriva răului, încercase băiatul să-i explice, trebuia mai întâi să-l înţeleagă. Şi ce loc ar fi fost mai potrivit pentru a înţelege răul, decât armata? Armata folosea arme şi bombe. Şi o bombă o ucisese pe binecuvântata lui mamă! Episcopul încercase să-l convingă să se răzgândească, dar Carlo era

hotărât. — Ai grijă, fiul meu, îi spusese preotul. Şi aminteşte-ţi că Biserica te aşteaptă la întoarcere. Cei doi ani de armată fuseseră cumpliţi. Băiatul îşi petrecuse copilăria în linişte şi în reculegere. În armată însă, nu exista linişte. Zgomot continuu. Maşinării uriaşe pretutindeni. Nici o clipă de pace sufletească. Deşi soldaţii participau la slujba religioasă o dată pe săptămână, Carlo nu simţea prezenţa lui Dumnezeu în nici unul dintre colegii săi; minţile lor erau prea pline de haos pentru a-L zări pe Domnul. Băiatul ura această nouă viaţă a sa şi voia să plece acasă. Dar era hotărât să reziste în continuare. Trebuia să înţeleagă răul. Refuzase să tragă cu arma, aşa că militarii îl învăţaseră să piloteze un elicopter sanitar. Carlo ura zgomotul şi mirosurile, dar cel puţin aşa se ridica în văzduh şi putea fi mai aproape de mama lui din ceruri. Când i se spusese că antrenamentul de pilot includea şi salturi cu paraşuta, simţise că-l cuprinde groaza. Şi totuşi, nu avusese de ales. „Dumnezeu mă va apăra”, se încurajase el. Prima lui săritură cu paraşuta fusese cea mai incitantă şi mai plină de entuziasm experienţă pe care o trăise în viaţa lui. Parcă zbura împreună cu Dumnezeu. Carlo nu se mai sătura acum... liniştea... plutirea... chipul mamei sale întrezărit în norii alburii... „Dumnezeu are planuri mari pentru tine, Carlo!” Când revenise din armată, intrase imediat la seminar. Asta se întâmplase cu douăzeci şi trei de ani în urmă. Astăzi, în vreme ce cobora Scara Regală, şambelanul Carlo Ventresca se străduia să înţeleagă şirul de evenimente care îl adusese la această răspântie teribila. „Lasă la o parte orice temeri, se îndemnă singur, şi încredinţează această noapte în mâinile lui Dumnezeu.” Vedea deja masiva uşă de bronz a Capelei Sixtine, vegheată de patru membri ai Gărzii Elveţiene. Soldaţii descuiară uşa şi o deschiseră. Înăuntru, toate capetele se întoarseră spre el. Il camerlengo privi marea de sutane negre şi robe roşii din faţa lui. De-abia acum înţelegea care era planul lui Dumnezeu. Soarta Bisericii era în mâinile sale. Şambelanul îşi făcu semnul crucii şi păşi peste prag.

48 Reporterul BBC Gunther Glick stătea asudând în furgoneta parcată pe latura estică a pieţii San Pietro şi-l înjura pe redactorul său. Deşi prima sa evaluare lunară fusese însoţită de superlative — muncitor, inteligent, eficient — iată-l acum, la Vatican, la „pânda-papii”. Ştia bine

că munca pentru BBC îi conferea mult mai multă credibilitate decât lucrul pentru o fiţuică precum British Tattler, totuşi nu aşa înţelegea el munca de reporter. Datoria lui era una simplă, jignitor de simplă, trebuia să stea aici, aşteptând ca o grămadă de boşorogi să-l aleagă pe următorul boşorog-şef, după care să iasă din furgoneta asta şi să înregistreze un spot „în direct” de cincisprezece secunde, având Vaticanul pe fundal. „Grozav!” Lui Glick încă nu-i venea să creadă că BBC-ul încă mai trimitea reporteri în teren pentru o asemenea bufonerie. „Vezi cumva şi vreuna dintre marile reţele de televiziune americane aici în seara asta? La naiba, nu!” Fiindcă băieţii cei mari ştiau să-şi facă treaba. Ei se uitau la CNN, făceau un scurt rezumat şi apoi îşi filmau reportajul „în direct” în faţa unui ecran gol, peste care suprapuneau apoi nişte imagini mai vechi, pentru a-i da o tuşă realistă. MSNBC folosea chiar vânt şi ploaie artificială în studio, conferind reportajelor acea autenticitate de la faţa locului. Telespectatorii nu mai vor adevăr; tot ce doresc e cât mai multă distracţie. Glick privi prin parbriz, simţindu-se cu fiecare minut ce trecea tot mai deprimat. Fortăreaţa imperială a Vaticanului se înălţa în faţa lui, parcă pentru a-i arăta ce puteau realiza oamenii când îşi puneau ceva în minte cu adevărat. — Eu ce-am realizat în viaţa mea? se întrebă el cu glas tare. Nimic! — În cazul ăsta, renunţă! răsună o voce de femeie în spatele lui. Glick tresări. Uitase că nu e singur, se răsuci spre bancheta din spate, unde cameramanul său, Chinita Macri, şedea tăcută, ştergându-şi ochelarii. Totdeauna îşi ştergea ochelarii. Chinita era negresă — deşi prefera să i se spună afro-americană — puţintel cam grăsuţă şi inteligentă foc. Şi avea grijă să nu te lase să uiţi lucrul ăsta. Era o pipiţă ciudată, dar Glick o plăcea. Iar acum chiar că simţea nevoia să schimbe o vorbă cu cineva. — Care-i problema, Gunth? întreba ea. — Ce facem noi aici? Chinita continua să-şi lustruiască ochelarii: — Asistam la un eveniment interesant. — Un grup de bătrânei încuiaţi în întuneric este interesant pentru tine? — Ştii că te paşte iadul, nu-i aşa? — Sunt deja acolo! — Ia spune-mi! îl îndemnă Chinita, exact aşa cum făcea mama lui. — Vreau şi eu să las ceva în urmă, să mă fac cunoscut. — Ai scris pentru The British Tattler. — Da, dar nimic răsunător. — Ei, haide, am auzit eu că ai scris un articol exploziv despre viaţa sexuală secretă a reginei cu extratereştrii. — Mulţumesc!

— Ei, roata se întoarce! În seara asta ai să înregistrezi primele tale cincisprezece secunde de istorie. Glick mârâi. Deja putea auzi vocea crainicei de la ştiri: „Mulţumesc Gunther, excelent reportaj”. Apoi crainica avea să treacă repede la buletinul meteo. — Trebuia să fi încercat şi eu pentru postul de crainic. Macri izbucni în râs: — Fără nici un pic de experienţă? Şi cu barba asta? Las-o baltă! Glick îşi trecu mâna prin smocul de păr roşcat din bărbie: — Mi se pare că-mi dă un aer mai inteligent. Telefonul furgonetei începu să sune, îndepărtându-l de la gândurile lui negre. — Poate e de la redacţie, spuse, dintr-o dată plin de speranţă. Poate că vor un spot în direct! — Despre povestea asta? Visezi, băiete! Glick răspunse la telefon cu cea mai bună voce de crainic pe care o reuşi: — Gunther Glick, BBC, în direct de la Vatican. Individul de la celălalt capăt al firului avea un puternic accent arab. — Ascultă-mă cu atenţie, spuse acesta. Sunt pe punctul de a-ţi schimba viaţa.

49 Langdon şi Vittoria erau singuri lângă uşile duble ce duceau spre sala interioară a Arhivelor Secrete. Decoraţiunile erau un amestec bizar de covoare ce acopereau complet podeaua de marmură şi camere video ce pândeau de lângă heruvimii sculptaţi pe plafon. „Renaştere Sterilă”, numi Langdon acest stil în sinea sa. Dincolo de colonada de la intrare se vedea o placă mică de bronz: „ARCHIVIO VATICANO Curatore, Padre Jaqui Tomaso.” „Părintele Jaqui Tomaso!” Langdon recunoscu numele curatorului din scrisorile de refuz pe care le primise: „Stimate domnule Langdon, Cu regret vă scriu pentru a respinge...” Cu regret... „Aiurea!” De când preluase Jaqui Tomaso funcţia de curator, Langdon nu întâlnise nici un american noncatolic căruia să i se acorde acces la Arhivele Secrete ale Vaticanului. Il guardiàno, îl numeau istoricii. Jaqui Tomaso era cel mai dur bibliotecar din lume. Păşind pragul sălii interioare, Langdon se aştepta aproape să-l vadă pe părintele Jaqui în uniformă militară, cu casca pe cap, stând de pază cu mitraliera. Sala era însă pustie. Linişte. Lumină difuză. Archivio Vaticano! Unul dintre visurile vieţii sale.

Încă din primul moment, se simţi stânjenit, dându-şi seama ce romantic incurabil era. Imaginea pe care şi-o făurise despre această sala în atâţia ani de aşteptare era total greşită. Îşi imaginase rafturi prăfuite, pline până în tavan cu volume ferfeniţite, preoţi catalogân-du-le la lumina sfeşnicelor şi a ferestrelor cu vitralii, călugări studiind vechi pergamente... Nici pe departe! La prima vedere, încăperea părea a fi un hangar imens cu luminile stinse, în care cineva construise vreo zece terenuri de racquet-ball. Desigur, Langdon ştia ce anume erau cubiculele acelea de sticlă. Nu era deloc surprins să le vadă; umiditatea şi căldura riscau să distrugă vechile pergamente, astfel că procesul de conservare impunea incinte ca acestea — galerii etanşe ce fereau cărţile de umiditatea şi acizii prezenţi în mod natural în aer. Langdon se mai aflase de multe ori în săli ermetic închise şi niciodată nu se simţise în largul lui... nu-i plăcea ideea de a intra într-un conteiner etanş, în care nivelul oxigenului era reglat de un bibliotecar. Galeriile erau întunecate, fantomatice chiar, prost luminate de becuri slabe aşezate la capătul fiecărui şir de rafturi. În bezna fiecărui cubicul, Langdon simţea parcă stafiile uriaşe — şir după şir de rafturi încărcate de istorie. Era o colecţie dată naibii! Vittoria părea şi ea năucită. Lângă el, privea în tăcere uriaşele cuburi de sticlă. Timpul era însă scurt şi începu să caute cu privirea un catalog — un catastif masiv în care să fie înscrise toate volumele din arhivă. Nu văzu însă nimic altceva decât licărirea palidă a câtorva monitoare de computer. — Se pare că au un Biblion. Indexul este computerizat. — Asta ar grăbi mult căutările, răspunse Vittoria cu speranţă în glas. Langdon ar fi vrut să-i împărtăşească entuziasmul, dar nu reuşea. Se apropie de un monitor şi începu să tasteze câteva cuvinte. Imediat îşi văzu temerile confirmate: — Vechea metodă ar fi fost mai bună, spuse cu voce tare. — De ce? — Deoarece cărţile nu au parole de protecţie. Îmi închipui că o fiziciană ca tine nu se pricepe să spargă coduri şi parole. Vittoria clătină din cap: — Mă pricep la spart pahare, atâta tot. Langdon trase adânc aer în piept şi se întoarse spre straniul şir de galerii transparente. Se apropie de prima şi îşi lipi fruntea de sticlă. În interiorul slab luminat se zăreau câteva siluete amorfe, pe care le recunoscu drept rafturi obişnuite, suluri de pergament şi mese de studiu. Îşi ridică apoi ochii spre tăbliţele de identificare de la capătul fiecărui şir. La fel ca în orice bibliotecă, acestea indicau conţinutul respectivului şir. Langdon le trecu rapid în revistă, dân-du-le ocol pe

dinafară sticlei protectoare: „PIETRO IL ERMITO... LE CROCIATE... URBANO II... LEVANT...” — Sunt etichetate, spuse el, dar nu în ordinea alfabetică a autorilor. Nu era deloc surprins. Vechile arhive nu erau aproape niciodată aranjate alfabetic, deoarece mulţi dintre autori erau necunoscuţi. Nici titlurile nu puteau fi luate ca referinţă, fiindcă numeroase documente istorice erau doar fragmente de papirus sau epistole fără titlu. Catalogarea se făcea de cele mai multe ori cronologic. În mod bizar însă, aici lucrările nu păreau a fi aranjate în ordine cronologică. Langdon simţea cum un timp preţios se scurge în zadar: — Se pare că Vaticanul are propriul sistem. — Ce surpriză! Profesorul studie din nou etichetele. Documentele acopereau perioade de secole, dar toate cuvintele-cheie, îşi dădu el seama, erau interconectate. — Cred că avem de-a face cu o clasificare tematică. — Tematică? repetă Vittoria cu tonul incredul al omului de ştiinţă. Îmi pare ineficientă. „De fapt, îşi spuse Langdon gânditor, s-ar putea să fie cea mai iscusită clasificare pe care am văzut-o vreodată.” Totdeauna îşi îndemnase studenţii să disceamă tonurile şi aspectele generale ale unei perioade artistice, în loc să se piardă în elemente de detaliu şi date precise. Arhivele Vaticanului erau catalogate, aparent, conform aceluiaşi principiu. „Tuşe largi...” — Totul în această galerie, spuse el ceva mai încrezător, secole întregi de lucrări se referă la cruciade. Aceasta-i tema galeriei de aici. Da, totul despre cruciade se afla acolo. „Relatări istorice, epistole, lucrări de artă, informaţii socio-politice, analize moderne. Totul la un loc... facilitând o mai profundă înţelegere a subiectului. Strălucit!” Vittoria se încruntă: — Dar o anumită informaţie poate face referire la mai multe teme simultan! — De aceea au referinţe încrucişate. Şi Langdon îi arătă o serie de tăbliţe colorate, amplasate printre lucrările de pe rafturi. — Aceste semne indică documente secundare, aşezate pe alt raft decât cel corespunzător temei principale. — Perfect! exclamă ea, părând gata să renunţe. Apoi îşi puse mâinile în şold şi privi în jurul ei. După o clipă, privi spre Langdon: — Aşadar, domnule profesor, cum se cheamă chestia aceea a lui Galilei pe care o căutăm noi? Langdon nu-şi putu opri un zâmbet. Aproape că încă nu-i venea sa creadă că se afla în această încăpere. „Este aici, îşi spuse. Undeva în întuneric, mă aşteaptă.” — Vino după mine!

Şi porni cu paşi repezi de-a lungul primei galerii, examinând tăbliţele indicatoare ale tuturor rafturilor. — Îţi aminteşti când ţi-am povestit despre Calea Iluminării? Cum îşi recrutau Illuminati noii membri prin intermediul unui test complex? — Vânătoarea comorilor, da. — Problema cu care s-a confruntat confreria după amplasarea indiciilor era aceea că trebuia să spună într-un fel comunităţii ştiinţifice că această cale exista. — Logic! Altfel, nimeni n-ar fi ştiut că trebuie s-o caute. — Într-adevăr, şi chiar dacă ar fi ştiut că exista, savanţii nu ar fi avut habar de unde să înceapă. Roma e uriaşă. — Ai dreptate. Langdon trecu la cealaltă galerie, citind tăbliţele, în vreme ce vorbea. — Cu aproximativ cincisprezece ani în urmă, împreună cu câţiva istorici de la Sorbona am descoperit o serie de scrisori Illuminati în care existau numeroase referiri la il segno. — La semn. Adică anunţul despre Calea Iluminării şi despre locul în care aceasta începea. — Da. Şi de atunci, numeroşi profesionişti, printre care şi eu, au găsit alte referinţe la il segno. Astăzi este aproape unanim acceptată teoria conform căreia indiciile există şi că Galilei le-a comunicat comunităţii ştiinţifice din vremea lui, fără ca Vaticanul să aibă habar. — Cum? — Nu suntem siguri, dar cel mai probabil prin intermediul publicaţiilor tipărite. De-a lungul anilor, Galilei a publicat numeroase cărţi şi broşuri. — Pe care Vaticanul, în mod cert, le-a văzut. Pare cam riscant. — Într-adevăr. Şi totuşi, il segno a fost distribuit. — Şi nimeni nu l-a identificat? — Nu. Oricât de ciudat ar părea, peste tot acolo unde apar aluzii la il segno — jurnale masonice, vechi periodice ştiinţifice, epistole Illuminati — acestea iau de cele mai multe ori forma unui număr. — 666? Langdon zâmbi: — De fapt, 503. — Adică? — N-am reuşit să ne dăm încă seama ce înseamnă. Eu, unul, am devenit fascinat de numărul 503, încercând orice pentru a-i desluşi semnificaţia — numerologie, referinţe cartografice, latitudini. Între timp, Langdon ajunsese la capătul galeriei, o ocoli şi se grăbi să citească următorul şir de tăbliţe, continuându-şi explicaţiile: — Timp de mulţi ani, singurul indiciu părea să fie faptul că 503 începe cu cifra 5... una dintre cifrele sacre ale confreriei. Se opri. — Ceva îmi spune că recent ţi-ai dat însă seama de semnificaţie şi că de aceea ne aflăm acum aici.

— Corect, replică profesorul, mândrindu-se un moment de munca sa. Ai auzit despre o carte a lui Galilei numită Dialogo? — Desigur. Este celebră printre savanţi ca fiind cea mai tare în domeniul ştiinţei. „Cea mai tare” nu era chiar expresia pe care ar fi folosit-o Langdon, însă el ştia ce voia Vittoria să spună. Între 1630 şi 1635, Galiei intenţiona să publice o carte în care să susţină modelul heliocentric al sistemului solar, propus de Copernic, dar Vaticanul nu a permis apariţia cărţii decât cu condiţia ca savantul să includă, la fel de bine fundamentat, şi modelul geocentric a-great de Biserică — un model despre care Galilei ştia că este complet greşit. Însă nu a avut de ales şi a fost nevoit să publice cartea oferind spaţiu egal ambelor modele. — După cum probabil ştii, reluă Langdon, în ciuda acestui compromis, Diălogo a fost considerată eretică şi Vaticanul l-a condamnat pe Galilei la arest la domiciliu. — Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită! — Aşa e, surise profesorul. Totuşi, Galilei era un om tenace. În timpul acelui arest la domiciliu, a scris în taină o lucrare mai puţin cunoscută, pe care istoricii o confundă uneori cu Diălogo. Aceasta din urmă se numeşte Discorsi. — Am auzit de ea. Discurs asupra mareelor. Langdon se opri pentru o clipă, uimit că ştia despre o publicaţie obscură care trata mişcarea planetelor şi efectul ei asupra mareelor. — Ei, exclamă Vittoria, ai uitat că vorbeşti cu un fizician italian al cărui tată îl venera pe Galilei? Profesorul râse. Oricum, Discorsi nu era cartea pe care o căutau ei; concomitent cu aceasta, istoricii erau de părere că Galilei mai scrisese o altă broşură foarte puţin cunoscută, intitulată Diagramma. — Diagramma della Verità, spuse el. „Diagrama Adevărului”. — De asta n-am auzit. — Nu mă surprinde. Diagramma a fost cea mai secretă lucrare a Savantului — un fel de tratat asupra unor date ştiinţifice pe care le considera reale, dar nu avea voie să le dea publicităţii. La fel ca unele dintre manuscrisele sale anterioare, Diagramma a fost scoasă clandestin din Roma de un prieten şi publicată în taină, în Olanda. Broşura a devenit în scurt timp populară în cercurile lumii para-ştiinţifice ale vremii. Apoi Vaticanul a prins de veste şi a început o campanie de ardere a cărţilor. Vittoria îl privea intrigată: — Şi crezi că Diagramma conţinea acele indicii? Il segno? Informaţiile despre Calea Iluminării? — Prin Diagramma au fost ele comunicate celorlalţi savanţi. Sunt sigur de asta. Langdon ajunse la a treia galerie şi începu să citească şi aici tăbliţele indicatoare: — Arhiviştii caută de ani buni un exemplar din această lucrare. Dar

pe fondul arderilor ordonate de Vatican şi al rezistenţei ei scăzute, broşura a dispărut de pe faţa pământului. — „Rezistenţă scăzută”? — Arhiviştii clasifică documentele pe o scară de la unu la zece în funcţie de integritatea lor structurală. Diagramma a fost tipărită pe hârtie de rogoz — subţire ca foiţa de ţigară. Nu rezistă mai mult de un secol. — De ce n-au tipărit-o pe ceva mai rezistent? — Aşa a vrut Galilei. Pentru a-i proteja pe discipolii săi. În acest fel, savanţii prinşi cu broşura o puteau arunca pur şi simplu în apă şi cartea se dezintegra. Era o găselniţă grozavă pentru distrugerea probelor incriminatorii, însă un coşmar pentru arhivişti. Se crede că un singur exemplar din Diagramma a supravieţuit dincolo de secolul al XVIII-lea. — Numai unul? bâigui Vittoria, privind înmărmurită în jurul ei. Şi exemplarul acela se află aici? — Confiscat de Vatican din Olanda la scurt timp după moartea lui Galilei. De ani de zile solicit acces aici pentru a-l vedea — de când mi-am dat seama ce conţine. De parcă i-ar fi citit gândurile, Vittoria pătrunse între celelalte galerii, citind restul de tăbliţe indicatoare. — Mulţumesc, spuse el. Caută acele tăbliţe care au ceva de-a face cu Galilei, ştiinţă, savanţi... Vei înţelege când vei vedea. — Bine, dar încă nu mi-ai spus cum ţi-ai dat seama că în Diagramma se ascundea acea informaţie. E ceva în legătură cu numărul pe care-l tot vedeai în epistolele Illuminati, 503? — Da. Mi-a luat ceva vreme, dar într-un târziu am realizat că 503 e doar un cod. Care se referă la Diagramma. Pentru o clipă, Langdon retrăi acel moment de neaşteptată revelaţie: 16 august, cu doi ani în urmă. Stătea pe malul lacului, la nunta fiului unui coleg. În sunet de cimpoi, nuntaşii îşi făcuseră apariţia traversând lacul pe o barjă. Vasul era decorat cu flori şi ghirlande, iar la prova se vedea desenat cu vopsea un număr scris cu cifre romane: DCII. Nedumerit, Langdon îl întrebase pe tatăl miresei: — Ce înseamnă acel 602? — 602?! — DCII este numeralul roman 602, spusese el, arătând barja. Omul izbucnise în râs: — Nu e un numeral roman! E numele barjei! — DCII? — Dick şi Connie II. Langdon simţise cum i se înroşesc urechile; Dick şi Connie erau mirii. Barja fusese, în mod evident, botezată în cinstea fericitului cuplu. — Dar ce s-a întâmplat cu DCI? întrebase el. — S-a scufundat ieri în timpul repetiţiei generale. Fusese rândul lui Langdon să râdă:

— Îmi pare rău să aud asta. Apoi căzuse pe gânduri, cu ochii la barjă. „DCII, îşi spusese el, ca un QEII în miniatură.” În clipa următoare îşi dăduse seama. Acum se răsuci spre Vittoria: — Aşa cum am menţionat, 503 e un cod — un truc prin care Iluminati voiau să ascundă ceea ce, iniţial, trebuia să fie un numeral roman. Scris cu cifre romane, 503 este... — DIII. — Eşti rapidă! Te rog să-mi spui că nu faci şi tu parte dintre Illuminati! Ea râse: — Folosesc cifrele romane pentru a codifica straturile pelagice. „Desigur, mormăi Langdon neauzit, era la mintea cocoşului!” — Şi ce înseamnă DIII? — DI, DII şi DIII sunt abrevieri foarte vechi. Erau folosite de savanţii de odinioară pentru a face deosebirea între documentele lui Galilei, pentru că se făceau confuzii frecvente. Vittoria trase aer în piept: — Diàlogo... Discorsi... Diagramma. — D-l, D-2 şi D-3. Toate ştiinţifice. Toate controversate. 503 este DIII. Diagramma. Cea de-a treia carte a sa. — Dar un lucru tot nu se potriveşte. Dacă acest segno, acest indiciu, această informare despre Calea Iluminării se afla cu adevărat în Diagramma lui Galilei, cum de n-a văzut-o şi Vaticanul când a confiscat toate exemplarele? — Poate că a văzut-o, dar nu şi-a dat seama. Îţi aminteşti de indiciile Illuminati? Obiecte ascunse la vedere...? Disimulare...? Se pare că il segno era încifrat în mod similar — foarte vizibil. Invizibil însă pentru cei care nu-l căutau şi tot invizibil pentru cei care nu-l înţelegeau. — Adică? — Adică Galilei l-a ascuns bine. În conformitate cu datele istorice, il segno era reprezentat în ceea ce Illuminati numeau lingua pura. — Limba pură? — Da. — Cu alte cuvinte, matematica. — Aşa cred şi eu. Pare, totuşi, evident. La urma urmei, Galilei era om de ştiinţă şi scria pentru oamenii de ştiinţă. Matematica ar fi fost „limbajul” logic pe care l-ar fi folosit pentru a-şi codifica semnul. Broşura este intitulată Diagramma, deci diagramele matematice pot face şi ele parte din acest cod. În vocea Vittoriei se întrezărea speranţa: — Bănuiesc că Galilei a creat un soi de cod matematic pe care clerul nu l-a remarcat. — Nu pari prea convinsă. — Nu sunt fiindcă nici tu nu eşti. Dacă ai fost atât de sigur cu

privire la DIII, de ce n-ai publicat nimic referitor la acest lucru? Dacă ai fi făcut-o, cineva care ar fi avut acces la Arhivele Vaticanului, ar fi venit aici şi ar fi verificat deja Diagramma. — N-am vrut să public nimic. Am lucrat din greu pentru a descoperi acea informaţie şi... Se întrerupse, stânjenit. — Voiai gloria! — Dintr-un punct de vedere, da, spuse el, roşind uşor. Numai că... — Nu trebuie să te jenezi! Doar vorbeşti cu un om de ştiinţă! Publicăm sau pierim! Noi la CERN spunem: „Demonstrăm sau ne sufocăm”. — Nu voiam doar întâietatea. Mă îngrijora faptul că, ajunse în nişte mâini nepotrivite, informaţiile despre Diagramma ar fi riscat să dispară. — Mâinile nepotrivite fiind cele ale Vaticanului? — Nu susţin că sunt nepotrivite în sine, dar Biserica a luat totdeauna în derâdere ameninţările Illuminati. La începutul secolului XX, Vaticanul a mers până într-acolo, încât a declarat că Illuminati nu este decât produsul unei imaginaţii prea bogate. Clerul era de părere — şi, poate, pe bună dreptate — că ultimul lucru de care aveau nevoie creştinii era să afle că exista o mişcare anticreştină extrem de puternică, infiltrată în finanţe, politică şi învăţământ. „Foloseşte timpul prezent, Robert, îşi aminti el singur. EXISTĂ o forţă anticreştină foarte puternică, infiltrată în finanţe, politică şi învăţământ.” — Deci, crezi că Vaticanul ar fi ascuns toate dovezile referitoare la ameninţarea Illuminati? — Posibil. Orice ameninţare, reală sau imaginară, subminează încrederea în forţa Bisericii. — Încă o întrebare. Vittoria se întoarse spre el şi îl privi lung, de parcă ar fi fost cine ştie ce arătare: Vorbeşti serios? — Cum adică? — Adică, ăsta este planul tău de salvare în situaţia de faţă? Langdon nu-şi dădea seama dacă în ochii ei se oglindeşte doar un sentiment de milă amestecata cu amuzament sau teroare pură. — Te referi la găsirea Diagrammei? întrebă el, confuz. — Mă refer la găsirea Diagrammei, la identificarea unui semn vechi de patru sute de ani, la descifrarea unui cod matematic şi la parcurgerea unui drum marcat de un şir de vechi opere de artă pe care numai cele mai strălucite minţi ale istoriei au reuşit să le recunoască... şi toate astea în următoarele patru ore! Langdon ridică din umeri: — Sunt gata să accept şi alte sugestii.

50 Robert Langdon se afla în dreptul galeriei cu numărul 9 şi citea etichetele de pe rafturi: „BRAHE... CLAVIUS... COPERNIC... KEPLER... NEWTON...” Parcurgând numele încă o dată, brusc se simţi alarmat. „Aceştia sunt oamenii de ştiinţă... dar unde e Galilei?” Se întoarse spre Vittoria, care verifica galeria alăturată. — Am găsit tema, dar nu şi pe Galilei. — Nu, nici eu, răspunse ea în timp ce trecea la galeria următoare. Aici e! Dar sper că ţi-ai adus ochelarii, fiindcă lui îi este dedicată toată galeria asta. Profesorul se apropie în fugă, Vittoria avea dreptate. Toate tăbliţele indicatoare din galeria 10 purtau acelaşi nume: „IL PROCESSO GALILEANO”. Langdon fluieră uimit, dându-şi seama de ce savantului îi fusese dedicată o galerie întreagă. — Procesul lui Galilei! şopti el privind prin sticla protectoare rândurile de manuscrise. Cea mai scumpă şi cea mai îndelungată acţiune judiciară din istoria Vaticanului. Paisprezece ani şi şase sute de milioane de lire cheltuite! Şi totul se află aici. — „Câteva” documente juridice! — Cred că avocaţii nu s-au schimbat prea mult de-a lungul secolelor. — Nici rechinii n-au făcut-o! Langdon se apropie de un buton galben amplasat pe partea laterală a galeriei. Îl apăsă şi în interior se aprinseră un şir de becuri. Lumina era de un roşu întunecat şi transforma cubul de sticlă într-o casetă purpurie... un labirint de rafturi înalte până sub plafon. — Dumnezeule! exclamă Vittoria. Ne bronzăm sau lucrăm? — Pergamentul se decolorează şi de aceea iluminarea în galerii se face totdeauna cu lumină întunecată. — Poţi s-o iei razna acolo, înăuntru! „Sau mai rău”, îşi spuse profesorul, îndreptându-se spre unica intrare a galeriei. — Un mic avertisment: oxigenul este un oxidant puternic; prin urmare, în galerii nivelul său e foarte scăzut. În interior este un vid parţial. Respiraţia ne va fi îngreunată. — Ei, dacă nişte cardinali bătrâni supravieţuiesc, vom izbuti şi noi! „Da, să sperăm că vom fi atât de norocoşi!” Intrarea în galerie se făcea printr-o uşă electronică turnantă. Langdon remarcă dispunerea obişnuită a celor patru butoane de acces pe tocul interior al uşii, câte unul pentru fiecare compartiment. Când se apăsa pe buton, uşa era acţionată şi schiţa o jumătate de rotaţie, apoi se oprea scurt — o procedură standard, menită să menţină atmosfera din interior.

— După ce intru eu, îi explică Langdon, apasă butonul şi vino după mine. Înăuntru umiditatea este de numai opt procente, aşa că obişnuieşte-te să respiri cu gura uscată. Acestea fiind zise, păşi în compartimentul rotativ şi apăsă pe buton. Uşa bâzâi sonor şi începu să se rotească. Urmând-o, Langdon îşi pregăti corpul pentru şocul fizic pe care îl suferea întotdeauna în primele secunde petrecute într-un spaţiu închis ermetic. Intrarea într-o galerie etanşă semăna cu trecerea bruscă de la altitudine zero la şase sute de metri adâncime. Greaţa şi ameţelile erau obişnuite în aceste circumstanţe. „Vezi dublu şi pici jos”, îşi aminti el refrenul arhiviştilor. Simţi cum îi pocnesc urechile. Cu un şuierat, uşa se mai roti o dată şi încremeni. Era înăuntru. Încă din primul moment îşi dădu seama că aerul era mai rarefiat decât se aşteptase. Vaticanul îşi lua deci arhivele mai în serios decât alţii. Langdon încercă să-şi controleze senzaţia de sufocare şi îşi relaxa cutia toracică, astfel ca plămânii să i se dilate. Senzaţia de apăsare trecu repede. Iată că turele lui zilnice de bazin tot îi foloseau la ceva. Respirând mai normal acum, privi în jurul său. În ciuda pereţilor transparenţi, el resimţea anxietatea cunoscută. „Sunt închis într-o cutie, îşi spuse. Într-o cutie roşie ca sângele.” Uşa bâzâi în spatele lui şi Vittoria intră. În clipa în care păşi în galerie, ochii începură să-i lăcrimeze, iar respiraţia i se acceleră. — Ai puţină răbdare, îi spuse Langdon. Dacă ameţeşti, apleacă-te! — Mă... simt... şopti ea, de parcă... aş face scufundări... cu o proporţie greşită... de oxigen. Profesorul aşteptă ca ea să se obişnuiască, fără să se îndoiască de acest lucru. Vittoria Vetra era într-o formă fizică excepţională — spre deosebire de o fostă absolventă de la Radcliffe pe care o însoţise el odată în arhivele ermetice ale Bibliotecii Widener. La sfârşit, fusese nevoit să-i facă respiraţie gură la gură bietei femei, care aproape că-şi înghiţise proteza dentară. — Te simţi mai bine? Vittoria înclină din cap, în semn că da. — Eu am zburat cu blestematul vostru de avion spaţial, aşa că acum mă răzbun, glumi el. Ea surâse: — Touché! Langdon căută în cutia de lângă uşă şi scoase câteva mănuşi albe de bumbac. — Ţinută oficiala? întrebă Vittoria. — Pentru aciditatea pielii. Nu putem atinge vechile documente fără mănuşi. Ia-ţi o pereche! — Cât timp mai avem? întrebă ea, în vreme ce-şi punea mănuşile. Langdon îţi verifică ceasul cu Mickey Mouse: — A trecut de ora şapte.

— Trebuie să găsim chestia aceea în mai puţin de o oră. — De fapt, nu avem chiar atât de mult timp, răspunse el, arătându-i un filtru de aerisire de deasupra capului. În mod normal, când cineva se află înăuntru, curatorul pune în funcţiune sistemul de reoxigenare. Astăzi însă, nu. După douăzeci de minute, amândoi vom rămâne fără aer. Cu toată lumina roşie din încăpere, paloarea bruscă a Vittoriei era vizibilă. Profesorul zâmbi şi îşi netezi mănuşile: — Demonstrăm sau murim, doamnă Vetra. Mickey ticăie de zor!

51 Gunther Glick, reporterul BBC, se holbă timp de zece secunde la telefonul din mâna sa înainte de a-l închide. Chinita Macri îl privea lung de pe bancheta din spate a furgonetei: — Ce s-a întâmplat? Cine era? Glick se întoarse spre ea, ca un copil care tocmai a primit din greşeală o jucărie şi se teme că i-o va lua altul: — Am primit un pont, suse el. Ceva se petrece la Vatican. — Se numeşte „conclav”, ricană Chinita. Ce mai pont! — Nu, altceva. Ceva tare! „Oare informaţia primită era chiar adevărată?” Glick simţi un val de ruşine când îşi dădu seama cât de mult se ruga să fie adevărată. — Ce-ai zice dacă ţi-aş spune că patru cardinali au fost răpiţi şi urmează să fie ucişi în patru biserici diferite în seara asta? — Aş zice că ai fost luat în balon de vreun amic de la birou cu un simţ al umorului cam bizar. — Şi dacă aş mai adăuga că ni se va comunica locul exact al primei execuţii? — Aş vrea să ştiu cu cine ai vorbit. — Nu mi-a spus. — Şi dacă doar mânca rahat? Cinismul Chinitei era ceva de aşteptat, dar ea uita că ţicniţii şi mincinoşii fuseseră specialitatea lui la British Tattler, vreme de un deceniu. Or tipul care îl sunase nu era nici ţicnit, nici mincinos. Cuvintele lui erau teribil de reale. Logice: „Am să te sun din nou chiar înainte de ora opt, ca să-ţi spun unde va avea loc primul omor. Imaginile pe care le vei filma te vor face celebru.” Când Glick îl întrebase de ce-i oferă lui asemenea informaţii, răspunsul primit fusese la fel de rece ca şi accentul arab al individului: „Presa este braţul drept al anarhiei”. — Mi-a mai spus ceva, adăugă reporterul pe un ton mai ridicat. — Ce? Că Elvis Presley tocmai a fost ales papă?

— Intră, te rog, în baza de date a BBC-ului. Vreau să văd ce s-a mai scris despre tipii ăştia. — Ce tipi? — Fă-mi pe plac! Macri oftă şi făcu întocmai: — O să ne ia un minut. Mintea lui Glick o luă la galop: — Individul a vrut neapărat să ştie dacă am cu mine şi un cameraman. — Videograf! — Şi dacă putem transmite în direct. — Unu virgulă cinci trei şapte megaherzi. Despre ce-i vorba? Se auzi piuitul bazei de date. — Bun, am intrat. Ce anume căutăm? Glick îi spuse termenul. Macri ridică ochii spre el şi îl privi mirată: — Sper din tot sufletul că glumeşti!

52 Organizarea internă a galeriei 10 nu era atât de logică pe cât sperase Langdon, iar manuscrisul Diagrammei nu părea a fi aşezat alături de celelalte publicaţii similare ale lui Galilei. Fără acces la clasificarea computerizată şi fără un reper de referinţă, nu puteau face prea multe. — Eşti sigur că Diagramma se află aici? întrebă Vittoria. — Da. Apare atât în Uficcio della Propaganda delle Fede... — Bine. Dacă eşti sigur... Ea se îndreptă spre stânga, iar el la dreapta. Langdon începu să caute. Avea nevoie de toată voinţa sa pentru a nu se opri şi a citi fiecare manuscris pe lângă care trecea. Colecţia era impresionantă: Probatorul... Mesagerul înstelat... Observaţii Asupra petelor solare... Scrisoare către Marea Ducesă Christina... Apologia pro Galileo... Şi aşa mai departe. Ajunsă la capătul galeriei, Vittoria găsi ceva. Cu vocea sugrumată, strigă: — Diagramma della Verită! Langdon se repezi prin labirintul roşiatic spre ea: — Unde? Ea îi arătă şi profesorul îşi dădu imediat seama de ce nu găsise nimic mai devreme. Manuscrisul nu se afla pe vreun raft, ci într-o casetă cu volume in-folio. De obicei aşa se păstrau paginile nelegate. Eticheta de pe casetă nu lăsa loc de dubii cu privire la conţinut: „DIAGRAMMA DELLA VERITA Galileo Galilei, 1639.”

Langdon căzu în genunchi, în vreme ce inima îi bătea frenetic: — Diagramma... Bravo! Ajută-mă să scot caseta asta. Vittoria îngenunche lângă el şi împinseră amândoi. Suportul de metal pe care era aşezată caseta alunecă spre ei, scoţând la iveală partea de sus a conţinutului. — Nu e încuiată? se miră tânăra la vederea ivărului simplu. — Niciodată. Uneori documentele trebuie evacuate în mare viteză. În caz de inundaţie sau de incendiu. — Atunci, deschide-o! Langdon nu mai avea nevoie de alte îndemnuri. Visul său de o viaţă se afla chiar în faţa lui, aerul se rarefia cu fiecare clipă, aşa că nu era vreme de zăbovit. Trase ivărul şi dădu capacul la o parte. Înăuntru, pe fundul casetei, se afla un fel de buzunar din pânză groasă, neagră. Permeabilitatea la aer a pânzei era vitală pentru conservarea conţinutului. Apucând buzunărelul cu ambele mâini şi ţinându-l orizontal, Langdon îl scoase din casetă. — Mă aşteptam la un cufăr cu comori, spuse Vittoria, dar seamănă mai degrabă cu o faţă de pernă. — Vino după mine. Ţinând săculeţul în faţa lui, ca pe o ofrandă de preţ, profesorul se apropie de masa de studiu aflată în mijlocul galeriei. Deşi această amplasare centrală era menită să reducă efortul de deplasare a documentelor, cercetătorii apreciau intimitatea pe care le-o ofereau şirurile de rafturi din jur. În marile arhive ale lumii aveau loc marile descoperiri şi nici unui savant nu-i plăceau privirile curioase, peste umărul său ale rivalilor. Langdon aşeză săculeţul pe masă şi îi desfăcu şnurul. Căutând în cutia cu instrumente a arhiviştilor, găsi penseta dublată cu fetru, poreclită „chimval de deget” — o pensetă mare, prevăzută la capete cu nişte discuri. Pradă unui entuziasm ce creştea de la o secundă la alta, Langdon încercă pentru o clipă teama că se va trezi dintr-un moment în altul în biroul său de la Harvard, cu un teanc de lucrări de corectat. Inspirând adânc, deschise buzunărelul şi, cu degetele tremurându-i în mănuşile de bumbac, introduse penseta. — Linişteşte-te, şopti Vittoria. E hârtie, nu plutoniu! Langdon glisă penseta de-a lungul filelor din interior, având grijă să aplice o presiune egală. Apoi, în loc să tragă documentele afară, le ţinu în loc cu penseta şi îndepărtă săculeţul — procedura standard pentru a evita pe cât posibil vătămarea filelor. Abia după ce eliberă complet documentele şi aprinse sursa de lumină întunecată de dedesubt putu să respire din nou. Vittoria arăta ca o fantomă, învăluită în lumina stranie care venea de sub masa de sticlă. — File micuţe, şopti ea impresionată. Profesorul încuviinţă tăcut. Teancul de file semăna cu nişte foi desprinse dintr-un roman de dimensiuni foarte reduse. Cea de dea-

supra era o copertă ornamentată cu cerneală, pe care se zăreau titlul, data şi numele lui Galilei, scris chiar de mâna savantului. Într-o frântură de secundă, Langdon uită de spaţiul închis, de oboseală şi de evenimentele cumplite care îl aduseseră până aici. Nu mai putea decât să privească, fascinat. Întâlnirile de gradul trei cu istoria îl aduceau totdeauna într-o stare de tulburare reverenţioasă... de parcă l-ar fi văzut pe da Vinci trasând ultimele tuşe ale Giocondei. Papirusul îngălbenit nu lăsa loc de îndoială în privinţa vechimii şi a autenticităţii sale, dar dacă lăsai la o parte inevitabila decolorare, documentul era într-o stare extraordinară. „O uşoară albire a pigmentului. O rărire nesemnificativă a pergamentului. Dar în rest... perfect conservat.” Langdon studie scrisul ornat de pe copertă, ochii îi lăcrimau din cauza lipsei de umiditate. Vittoria nu scotea o vorbă. — Dă-mi o spatulă, te rog, îi ceru el, arătându-i o tăviţă cu instrumente de lucru din inox. Când i-o întinse, profesorul îşi trecu degetele peste ea pentru a îndepărta electricitatea statică şi, foarte atent, o introduse sub copertă. Apoi, ridicând uşor spatula, deschise volumul. Prima pagină era scrisă de mână — o caligrafie minusculă, stilizată, aproape ilizibilă. Langdon îşi dădu imediat seama că pe pagina respectivă nu erau nici diagrame, nici numere; era un eseu. — Heliocentricitatea, spuse Vittoria, traducând titlul primului in-folio, apoi parcurse repede textul. Se pare că Galilei a renunţat definitiv la modelul geocentric. Era în italiana veche totuşi, aşa că nu se aştepta la o traducere prea bună. — Las-o baltă! Noi căutăm ceva din domeniul matematicii. Limbaj pur. Folosind spatula, trecu la pagina următoare. Nici formule matematice, nici diagrame; simţi cum mâinile încep să-i transpire în mănuşi. — „Mişcarea planetelor”, traduse Vittoria titlul. Langdon se încruntă. În oricare altă zi, ar fi fost de-a dreptul încântat să poată citi totul; în mod incredibil, modelul actual al NASA privind orbitele planetare era aproape la fel cu ideile originale ale lui Galilei. — Nu e matematică, declară Vittoria. Vorbeşte aici despre mişcările retrograde şi orbitele eliptice sau ceva de genul ăsta. „Orbite eliptice!” Profesorul îşi aminti că problemele juridice serioase ale lui Galilei începuseră atunci când descrisese mişcările planetelor ca fiind eliptice. Vaticanul preamărea perfecţiunea cercului şi de aceea insistase că mişcările cereşti nu puteau fi decât circulare. Confreria lui Galilei însă considera că şi în elipsă există aceeaşi perfecţiune, apreciind dualitatea matematică a celor două puncte focale. Elipsa Illuminati este şi astăzi frecvent întâlnită în decoraţiunile masonice. — Următoarea, ceru Vittoria. Langdon întoarse pagina.

— Fazele Lunii şi mareele”, spuse ea. Fără numere, fără diagrame. O altă pagină. Nimic. Parcurseră astfel vreo zece pagini. Nimic! Nimic! Nimic! — Credeam că tipul ăsta a fost matematician! Aici e numai text! Profesorul simţi că nu mai poate respira; speranţele începuseră şi ele să dispară. În teancul de file mai rămăseseră doar câteva. — Nu-i nimic aici, conchise Vittoria. Matematică, deloc. Câteva date, câteva cifre banale, dar nimic care să semene a indicaţie. Langdon răsfoi şi ultimul in-folio şi suspină. Şi acesta era tot un eseu. — Scurtă carte! exclamă fiziciană. El încuviinţă tăcut. — Merda, cum spunem noi în Roma. „Rahat”, traduse Langdon ca pentru sine. Chipul lui oglindit în sticla mesei părea că-şi bate joc de el, ca şi imaginea reflectată dimineaţă, în fereastra casei sale. „O fantomă îmbătrânită!” — Dar trebuie să fie ceva! exclamă el şi disperarea răguşită din propria voce îl surprinse. Il segno este aici, undeva! Ştiu sigur! — Poate că ai greşit în privinţa DIII... Langdon se întoarse şi o fixă cu privirea. — Bine, cedă ea, chestia cu DIII este perfect logică. Dar poate că semnul acela nu este matematic. — Lingua pura. Ce altceva ar putea fi? — Artă? — Dar nu există nici diagrame, nici imagini în carte! — Tot ce ştiu este că lingua pura se referă la altceva decât la limba italiană. Matematica mi se părea o alegere logică. — Sunt de acord cu tine. Langdon refuza să se recunoască învins atât de repede: — Numerele sunt scrise, probabil, în cuvinte. Matematica trebuie să fie nu sub formă de ecuaţii, ci de text. — Ne va lua ceva timp să citim toate paginile acelea. — Tocmai timpul ne lipseşte. Va trebui să ne împărţim munca, conchise el, refăcând teancul iniţial de file. Eu ştiu suficientă italiană pentru a identifica numerele. Folosind spatula, tăie teancul ca pe un pachet de cărţi şi împinse primele şase pagini în faţa Vittoriei: — Trebuie să fie pe aici, pe undeva. Sunt sigur. Vittoria se aplecă şi întoarse prima filă cu mâna. — Spatula! strigă Langdon, luând un alt instrument din tăviţă şi întinzându-i-l. Foloseşte spatula! — Dar port mănuşi! bombăni ea. Ce rău le pot face? — Folseşte spatula! Vittoria se supuse. — Te simţi şi tu cum mă simt eu? — Încordat? — Nu. Fără aer. Da, şi el respira din ce în ce mai greu. Aerul se rarefia mai rapid

decât îşi închipuise. Trebuiau să se grăbească mai tare. Enigmele arhivistice nu constituiau o noutate pentru el, dar de obicei avea la dispoziţie mai mult de câteva minute pentru a le rezolva. Fără a mai rosti vreun cuvânt, se aplecă şi începu să citească prima pagină din jumătatea sa de teanc. „Arată-te, pentru numele lui Dumnezeu! Arată-te!”

53 Undeva în adâncurile Romei, umbra coborî o rampă de piatră şi intră într-un tunel subteran. Vechiul pasaj era luminat numai de torţe, aerul era greu şi înfierbântat. Undeva sus, vocile înspăimântate ale unor bătrânei strigau în van, doar ecoul le răspundea. Când coti pe culoar, îi văzu: exact la fel cum îi lăsase: patru bătrâni îngroziţi, închişi în dosul unor bare de fier ruginit, într-o nişă de piatră. — Qui êtes-vous? Cine eşti? întrebă unul dintre ei în franceză. Ce vrei să faci cu noi? — Hilfe! Ajutor! strigă altul în germană. Dă-ne drumul de aici! — Ştii cine suntem? întrebă altul într-o engleză cu accent spaniol. — Linişte! ordonă vocea aspră. Cel de-al patrulea prizonier, un italian tăcut şi gânditor, îşi aţinti privirile în ochii întunecaţi şi goi ai răpitorului, putând să jure că tot ce vedea acolo era chiar iadul. „Dumnezeu să ne ajute”, murmură ca pentru sine. Ucigaşul se uită la ceas şi apoi îşi întoarse privirea spre prizonieri. — Şi acum, spuse el, cine va fi primul?

54 În Galeria 10 a Arhivelor Vaticanului, Robert Langdon recita numere în italiană, în vreme ce parcurgea în viteză manuscrisele: „Mille... centi... uno, due, tre... cinquanta. Am nevoie de o referinţă numerică, ceva, la naiba!” Când ajunse la finele volumului, ridică spatula pentru a întoarce pagina. Încercând să alinieze lama acesteia pe fila următoare, mâna începu să-i tremure. Câteva minute mai târziu, îşi dădu seama că a renunţat la instrument, întorcând paginile cu mâna. „Ah”, exclamă în sinea lui, simţindu-se vinovat. Lipsa de oxigen îi afecta puterea de concentrare. „Se pare că mă paşte iadul arhiviştilor!” — Era şi timpul! exclamă Vittoria când îl văzu că întoarce paginile cu mâna, apoi o aruncă pe a ei şi-i urmă exemplul. — Ai găsit ceva?

Vittoria negă, clătinând din cap: — Nimic care să pară matematică pură. Citesc în viteză... dar nimic de aici nu pare a fi vreun semn sau indiciu. Langdon continua să traducă din ce în ce mai greu paginile manuscrisului. Cunoştinţele lui de italiană erau sumare, iar scrisul foarte mic şi limba veche îngreunau şi mai mult lucrurile. Vittoria ajunse la capătul teancului înaintea lui şi îl privi descurajată, apoi întoarse filele şi o luă iar de la capăt, inspectându-le încă o dată cu mai multă atenţie. Când sfârşi de citit ultima pagină, Langdon înjură în şoaptă şi privi spre fiziciană care se aplecase şi studia îndeaproape unul dintre volumele ei. — Ce s-a întâmplat? o întrebă. — Pe paginile tale sunt note de subsol? se interesă ea, fără a-i răspunde. — N-am observat vreuna. De ce? — Pe cea de aici este una. Ascunsă într-o îndoitură a hârtiei. Langdon se apropie să vadă, dar nu reuşi să distingă decât numărul paginii scris în colţul din dreapta sus: „Folio 5”. Realiză coincidenţa abia după câteva secunde şi chiar şi atunci legătura părea prea vagă. „Folio cinci. Cinci, Pitagora, pentagrame, Illuminati. Oare confreria ar fi ales pagina cinci pentru a-şi ascunde indiciul?” Prin lumina ceţoasă şi roşie care-i înconjura, profesorul sesiză o firavă rază de speranţă. — Nota aceea de subsol are ceva matematic în ea? Vittoria clătină din cap: — E numai text Un singur rând. Litere foarte mici. Aproape ilizibile. Speranţa i se nărui. — Dar trebuie să fie matematică! Lingua pura! — Da, ştiu... Totuşi, poate ar fi bine să auzi asta. În vocea ei răsunase de data aceasta un dram de entuziasm. — Citeşte! — „Calea de lumină-i aşternută, testul sfânt.” Fraza nu semăna câtuşi de puţin cu ce s-ar fi aşteptat el: — Poftim?! — „Calea de lumină-i aşternută, testul sfânt.” — „Calea de lumină”? — Asta spune! „Calea de lumină”. În vreme ce sensul cuvintelor îi pătrundea în minte, avu un brusc moment de revelaţie. „Calea de lumină-i aşternută, testul sfânt.” N-avea idee cum îi putea ajuta asta, dar fraza constituia o referire cât se poate de directă la Calea Iluminării. „Calea de lumină. Testul sfânt.” Creierul lui părea că dă rateuri, aidoma unui motor alimentat cu combustibil prost. — Eşti sigură că ai tradus corect? — Păi... ezită ea, aruncându-i o privire ciudată. Nu a fost nevoie să traduc. Fraza e scrisă în engleză.

Pentru un moment, Langdon avu impresia că acustica galeriei i-a afectat auzul: — În engleză?!! Vittoria îi împinse documentul în faţă şi profesorul citi literele minuscule din partea de jos a paginii. „The path of light is laid, the sacred test.” „Calea de lumină-i aşternută, testul sfânt.” — Engleză??! Ce caută engleza într-o carte scrisă în limba italiană? Vittoria ridică din umeri, privindu-l la fel de nedumerită: — Poate engleza reprezenta pentru ei lingua pura... Astăzi este considerată limba internaţională a ştiinţei. Noi la CERN vorbim cu toţii în engleză. — Dar cartea asta a fost scrisă în secolul al XVII-lea! argumentă Langdon. Nimeni nu vorbea engleza în Italia, nici măcar... nici măcar clerul! Abia acum realiză ceea ce spunea. Mintea lui începu să gonească: — În secolul al XVII-lea, reluă el vorbind tot mai repede, engleza nu făcea parte dintre limbile acceptate de Vatican. Clerul folosea italiana, latina, germana, ba chiar spaniola şi franceza, dar engleza le era complet străină. Oamenii Bisericii o considerau o limbă murdară, limba liber-cugetătorilor, precum Chaucer şi Shakespeare. Gândul îi zbură imediat la simbolurile Illuminati pentru Pământ, Aer, Foc şi Apă. Legendele care susţineau că acestea erau scrise în engleză căpătau acum o nouă semnificaţie. — Vrei să spui că Galilei considera engleza lingua pura fiindcă era una dintre limbile pe care Vaticanul nu le stăpânea? — Da. Sau poate că, scriind indiciul în engleză, maestrul se asigura că Vaticanul nu-l va pricepe. — Dar nici măcar nu e un indiciu! „Calea de lumină-i aşternută, testul sfânt.” Ce naiba vrea să însemne asta? „Are dreptate”, îşi spuse profesorul. Fraza nu-i ajuta în nici un fel. Dar, rostind-o iar şi iar în gând, îi veni brusc o idee. „Ei, asta ar fi de-a dreptul ciudat! îşi spuse. Să fie, oare, posibil?” — Trebuie să ieşim de aici! exclamă Vittoria cu voce sugrumată. El însă n-o auzi. „Calea de lumină-i aşternută, testul sfânt”. „The path of light is laid, the sacred test.” — E un vers în pentametru iambic! strigă el deodată, numărând din nou silabele. Cinci perechi de silabe, cele accentuate alternând cu cele neaccentuate. Vittoria îl privi, buimacă: — Un vers în ce? Pentru o frântură de secundă, Langdon se revăzu din nou pe băncile universităţii, la cursul de engleză. „Iadul pe pământ!” Vedeta echipei de base-ball a şcolii, Peter Greer, nu putea ţine minte numărul de perechi de silabe dintr-un pentametru iambic shakespearean. Profesorul, un ins agitat pe nume Bissell, se repezise la tablă şi urlase: „Penta-metru, Greer! Gândeşte-te la plăcuţa de serviciu de pe stadion!

Un penta-gon! Cinci laturi! Penta! Penta! Penta! Dumnezeule!” „Cinci perechi.” Fiecare pereche având, prin definiţie, două silabe. Nici nu-i venea că creadă că, în întreaga lui carieră, nu sesizase legătura. Pentametrul iambic era un metru simetric, bazat pe cifrele sacre ale Illuminati: 5 şi 2! „E prea mult! îşi spuse el, încercând să-şi alunge ideea din minte. E o coincidenţă fără nici o semnificaţie!” Dar gândul nu voia să plece. „Cinci... pentru Pitagora şi pentagramă. Doi... pentru dualitatea tuturor lucrurilor.” După o clipă, o altă revelaţie făcu să i se înmoaie picioarele. Datorită simplităţii sale, pentametrul iambic era adesea numit „metru pur” sau „vers pur”. La lingua pura? Acesta să fie limbajul pur la care se refereau Illuminatil „The path of light is laid, the sacred test...” — Ho-paa! exclamă Vittoria. Langdon se întoarse spre ea şi o văzu rotind pagina cu susul în jos. „O, nu din nou!” — Fraza asta nu are cum să fie o ambigramă! — Nu, nu e o ambigramă... dar este... Fără să-şi continue ideea, Vittoria se mulţumea să rotească mereu pagina cu câte nouăzeci de grade. — Este ce? — Nu e singura frază. — Mai e una? — Pe fiecare margine a paginii e scrisă câte o frază. Sus, jos, la dreapta şi la stânga. Cred că e o poezie. — Patru versuri? Galileo era poet? Dă-mi să văd! Vittoria îl ignoră, continuând să răsucească pagina: — N-am văzut versurile până acum, fiindcă sunt scrise chiar pe margini. Apoi, îşi lăsă capul pe umăr pentru a citi ultimul rând, exclamă: Ha! Ştii ce? Nici măcar nu le-a scris Galilei! — Poftim?! — Poemul este semnat John Milton. — John Milton? Contemporan cu Galilei, autorul Paradisului pierdut fusese un poet şi un savant pe care maniacii consipraţiilor îl plasaseră dintotdeauna în fruntea listei cu suspecţi Illuminati, Afilierea sa la confreria lui Galilei era un zvon pe care Langdon îl considerase dintotdeauna adevărat. Pe lângă faptul că întreprinsese în 1638 un pelerinaj la Roma pentru a se „întreţine cu bărbaţi iluminaţi”, poetul se întâlnise cu Galilei în vremea când acesta era arestat la domiciliu, întruniri ilustrate în numeroase tablouri renascentiste, printre care şi celebrul Galilei şi Milton, expus chiar şi astăzi în Museo della Signoria, în Florenţa. — Milton îl cunoştea pe Galilei, nu-i aşa? întrebă Vittoria, întinzându-i în sfârşit pagina lui Langdon. Poate că a scris poemul pentru el. Profesorul îşi încleştă dinţii şi, aşezând fila fragilă pe masă, citi

versul din partea de sus. Apoi roti pagina cu nouăzeci de grade şi trecu la rândul scris pe marginea din dreapta. O altă rotaţie şi-l citi pe cel de jos. Încă o dată, marginea din stânga. Cu o ultimă răsucire, pagina reveni în poziţia iniţială. În total, patru versuri. Primul pe care îl descoperise Vittoria era, de fapt, cel de-al treilea al poemului. Tulburat la culme, Langdon citi din nou cele patru rânduri, în sensul rotirii acelor de ceas: sus, dreapta, jos, stânga. Când isprăvi, răsuflă adânc, de această dată fără urmă de îndoială: — Ai reuşit, doamnă Vetra! Ea îi surise uşor: — Bun, acum putem ieşi naibii de aici? — Trebuie să copiez versurile astea. Am nevoie de hârtie şi de un creion. Vittoria clătină energic din cap: — Las-o baltă, profesore! N-avem timp să ne jucam de-a scribul. Mickey ticăie. Şi smulgându-i pagina din mână, porni spre uşă. Langdon sări în picioare: — Nu poţi să scoţi fila de aici! Este o... Dar Vittoria era deja afară.

55 Cei doi năvăliră în curticica aflată lângă Arhivele Secrete. Aerul curat părea ca un drog în plămânii lui Langdon. Petele roşietice care-i jucau în faţa ochilor se stinseră în scurt timp — spre deosebire de sentimentul de vinovăţie. Tocmai fusese complice la furtul unei relicve nepreţuite din cea mai bine păzită arhivă a lumii. Il camerlengo îi acordase încrederea lui deplină. — Repede, strigă Vittoria, ţinând încă fila în mână şi alergând pe Via Borgia, spre biroul lui Olivetti. — Dacă vreo picătură de apă ajunge pe pergamentul acela... — Calmează-te! Când vom descifra ghicitoarea asta, le vom putea înapoia preţiosul lor Folio 5! Langdon se grăbi pentru a ţine pasul cu ea. Pe lângă faptul că se simţea ca un infractor, era încă năucit de implicaţiile incredibile ale documentului. „John Milton era un Illuminatus. A compus un poem pe care Galilei l-a publicat în al său Folio 5... departe de ochii Vaticanului.” Ieşind din curte, Vittoria îi întinse pagina: — Crezi că poţi să descifrezi chestia asta? Sau ne-am stors creierii până acum degeaba? Profesorul luă cu grijă documentul şi, fără cea mai mică ezitare, îl puse în buzunarul de la piept al sacoului său, la adăpost de lumina zilei şi de umezeală.

— Am descifrat-o deja. Vittoria se opri brusc: — Ce-ai făcut? Langdon îşi continuă mersul alert, iar tânăra se repezi după el: — Ai citit-o doar o dată! Credeam că trebuie să fie ceva greu de descifrat! Profesorul ştia că ea are dreptate şi totuşi desluşise il segno după o singură lectură a poemului. O strofă perfectă în pentametru iambic şi primul altar al ştiinţei i se dezvăluise fără umbră de îndoială. Într-adevăr însă, uşurinţa cu care izbutise îl neliniştea. La urma urmelor, era adeptul vechii etici puritane; aproape că auzea şi acum vocea tatălui său repetând vechiul şi cunoscutul aforism: „Dacă n-a fost foarte dificil, înseamnă că ai greşit”. Acum însă, Langdon spera că zicala era falsă. — Ştiu unde se va petrece primul asasinat. Trebuie să-l anunţăm pe Olivetti. — Dar cum poţi să ştii atât de repede? Dă-mi să mai văd şi eu poemul o dată! Şi, cu mişcarea agilă a unui boxer, îşi strecură mâna în buzunarul de la pieptul lui şi scoase pergamentul. — Ai grijă! strigă el. Nu poţi să... Dar Vittoria îl ignoră. Ţinând documentul în mână şi înclinându-l pentru a prinde mai bine razele apusului, îi studie marginile fără a se opri din mers. Langdon se întinse pentru a reintra în posesia paginii, dar renunţă rapid, încântat de engleza cu accent mediteranean a Vittoriei, care rostea silabele în cadenţă perfectă cu paşii lor grăbiţi. Pentru o clipă, auzind versurile, se simţi de parcă ar fi făcut un salt înapoi în timp... ca şi când ar fi fost contemporan cu Galilei şi ar fi ascultat poemul pentru prima dată... ştiind că era, de fapt, un test, o hartă, o aluzie la cele patru altare ale ştiinţei... la cele patru indicii care marcau o cale secretă prin Roma. Poemul curgea de pe buzele Vittoriei, aidoma unei melodii: „De la al lui Sanzio pământesc cavou c-o gaură de drac, Misticele elemente-ncruciş în Roma se desfac. Calea de lumină-i aşternută, testul sfânt, Şi îngerii te-ndrume în căutarea ce ţi-ai pus în gând.” Vittoria citi strofa de două ori şi rămase apoi tăcută, de parcă aştepta ca ecoul lor să se stingă de la sine. „De la al lui Sanzio pământesc cavou”, repetă Langdon în gând. Aici, poemul era cât se poate de limpede: Calea Iluminării începea de la mormântul lui Sanzio. De acolo, de-a latul Romei, indiciile sugerau calea: „De la al lui Sanzio pământesc cavou c-o gaură de drac, Misticele elemente-ncruciş în Roma se desfac.”

„Misticele elemente...” La fel de clar: Pământul, Aerul, Focul, Apa. Elementele ştiinţei, cele patru indicii Illuminati, disimulate sub forma unor sculpturi religioase. — Primul indiciu, spuse Vittoria, pare a fi mormântul lui Sanzio. — Ţi-am zis eu că nu e chiar atât de greu! — Dar cine-i Sanzio? Şi unde e mormântul lui? Langdon surise, încântat de entuziasmul din vocea ei şi amuzat de întrebare. Era uimit cât de puţini oameni auziseră de Sanzio, numele de familie al unuia dintre cei mai celebri artişti ai Renaşterii. Prenumele lui era cunoscut în toată lumea... copilul-minune care la vârsta de douăzeci şi cinci de ani lucra deja pentru papa Iuliu al II-lea, iar când se stinsese, la numai treizeci şi opt de ani, lăsase în urmă cea mai impresionantă serie de fresce din întreaga lume. Sanzio fusese un monstru sacru al artei, iar faptul că era cunoscut doar după prenume constituia o dovadă a faimei sale, egalată doar de o elită restrânsă — oameni ca Napoleon, Michelangelo sau Iisus... şi, desigur, idoli actuali ale căror voci răsunau în căminele studenţeşti: Sting, Madonna, Jewel şi artistul cunoscut înainte sub numele Prince, care folosea acum simbolul pentru a-şi scrie numele, fapt care îl determinase pe Langdon să-l poreclească „Litera Tau Intersectată de Bastonul Hermafroditic”. — Sanzio, spuse el cu voce tare, este numele de familie al pictorului renascentist Rafael. Vittoria îl privi surprinsă: — Rafael? Celebrul Rafael? — El însuşi. — Aşadar, calea începe la mormântul lui Rafael? — De fapt, e perfect logic, îi explică Langdon, în vreme ce se îndreptau în grabă spre birourile Gărzii Elveţiene. Illuminati i-au considerat adesea pe pictorii şi pe sculptorii de excepţie membri onorifici ai confreriei lor şi probabil că au ales mormântul lui Rafael ca un tribut adus talentului său. Profesorul mai ştia şi că, la fel ca mulţi alţi reprezentanţi ai artei religioase, Rafael fusese bănuit de un ateism ascuns. Vittoria îi puse pergamentul înapoi în buzunarul sacoului: — Şi unde se află mormântul lui? — Mă crezi sau nu, răspunse el trăgând adânc aer în piept, se află în Panteon. Tânăra îi aruncă o privire sceptică: — În celebrul Panteon? — Celebrul Rafael, în celebrul Panteon. Langdon se văzu nevoit să recunoască: nici el nu s-ar fi aşteptat ca primul indiciu să fie plasat tocmai în Panteon. I s-ar fi părut mai firesc ca primul altar al ştiinţei să fie o biserică liniştită, mai izolată — ceva mai subtil. Chiar şi în secolul al XVII-lea, Panteonul, cu a lui cupolă lui uriaşă, cu domul deschis, era unul dintre cele mai cunoscute locuri din

Roma. — Dar este Panteonul cu adevărat o biserică? — E cea mai veche biserică catolică din Roma. — Şi chiar crezi că primul cardinal va fi ucis acolo? Panteonul este, probabil, una dintre cele mai aglomerate atracţii turistice ale capitalei. Langdon ridică din umeri: — Illuminati au spus că vor ca toată lumea să privească „spectacolul”. Asasinarea unui cardinal în Panteon va atrage, cu certitudine, o sumedenie de spectatori. — Dar cum îşi închipuie individul ăsta că va ucide un om acolo şi va scăpa neobservat? Ar fi imposibil! — La fel de imposibil ca răpirea a patru cardinali din Cetatea Vaticanului? Poemul este foarte explicit. — Şi eşti sigur că Rafael este înmormântat în Panteon? — I-am văzut mormântul de multe ori. Vittoria înclină din cap, părând încă neconvinsă: — Cât e ceasul? — Şapte şi jumătate. — Panteonul e departe? — Vreun kilometru şi jumătate. Avem timp. — În poem se spune „cavoul pământesc” al lui Sanzio. Chestia asta îţi sugerează ceva? — Pământesc? Nu cred că există vreun loc mai „pământesc” în Roma decât Panteonul. Numele său provine de la religia practicată iniţial aici — panteismul — venerarea tuturor zeilor, îndeosebi a zeilor păgâni ai Mamei-Terra. Pe când era student la Arhitectură, Langdon aflase cu uimire că dimensiunile sălii principale a Panteonului constituiau un tribut adus zeiţei Geea, Mama-Terra. Proporţiile sale erau atât de exacte, încât în interiorul său putea fi introdusă o sferă uriaşă, care ar fi umplut tot spaţiul disponibil, cu precizie milimetrică. — Bine, spuse Vittoria, ceva mai convinsă. Şi, „gaura de drac”? „De la al lui Sanzio pământesc cavou c-o gaură de drac...” Langdon nu mai era atât de sigur în această privinţă: — „Gaura de drac” trebuie să se refere la oculus — celebra deschidere circulară din cupola Panteonului. — Dar e o biserică! De ce i-ar spune deschiderii aceleia „gaură de drac”? Profesorul se întreba şi el acelaşi lucru. Nu mai auzise niciodată expresia „gaură de drac”, dar îşi amintea câteva cuvinte din secolul al VI-lea, care acum păreau, în mod ciudat, potrivite. Venerabilul Bede scrisese la un moment dat că deschiderea din acoperişul Panteonului fusese făcută de dracii care încercaseră să scape din clădire la sfinţirea acesteia, în timpul papei Bonifaciu al IV-lea. — Şi de ce, adăugă Vittoria, în vreme ce intrau într-o altă curte, de ce ar fi folosit Illuminati numele Sanzio, dacă pictorului i se spunea mai

cu seamă Rafael? — Pui cam multe întrebări. — Şi tata obişnuia să-mi spună asta. — Sunt două motive posibile. Unu, numele Rafael are prea multe silabe şi nu s-ar fi încadrat în pentametrul iambic al poemului. — Pare cam exagerat. — Ai dreptate. Atunci, poate că au folosit numele Sanzio pentru a face indiciul mai greu de desluşit, aşa încât numai cei cu adevărat iluminaţi să-şi dea seama că se referă la Rafael. Vittoria părea că are şi de această dată ceva de obiectat: — Sunt sigură că, în timpul vieţii lui Rafael, numele său de familie era bine cunoscut. — În mod surprinzător, nu! Folosirea exclusivă a prenumelui constituia un indiciu al statutului social. Pictorul îşi evita numele de familie, exact aşa cum fac vedetele pop în ziua de azi. Madonna, de exemplu, nu-şi foloseşte niciodată numele de familie, Ciccone. Tânăra îl privi amuzată: — Ştii care e numele de familie al Madonnei? Langdon regreta deja că a ales acest exemplu; era uimitor câte nimicuri se adunau în mintea unui om ce trăia zi de zi printre zece mii de adolescenţi! Trecuseră de ultima poartă ce ducea spre biroul Gărzii Elveţiene, când în spatele lor tună o voce: — Para! Răsucindu-se pe loc, Langdon şi Vittoria se pomeniră privind în ţeava rece a unei carabine: — Attento! exclamă Vittoria, trăgându-se înapoi. Ai grijă cu... — Non sportarti! — Soldato! Vocea răsunase din celălalt capăt al curţii, unde Olivetti tocmai ieşea din clădire: — Lasă-i în pace! Soldatul îl privi nevenindu-i să creadă: — Ma, signore, è una donna... — Treci înăuntru! îi strigă Olivetti soldatului. — Signore, non posso... — Acum! Aveţi noi ordine. Căpitanul Rocher va informa trupele în două minute. Vom organiza o căutare. Uluit, soldatul se grăbi să intre. Olivetti se apropie de Langdon, rigid şi furibund: — Arhivele noastre secrete? Vreau o explicaţie! — Avem veşti bune, replică profesorul. Ochii comandantului se îngustară: — Sper să fie al naibii de bune!

56 Cele patru Alfa Romeo 155 T-Sparks fără numere de înmatriculare ţâşniră pe Via dei Coronari aidoma unor avioane de atac de pe pista de decolare. În maşini se aflau doisprezece membri ai Gărzii Elveţiene în civil, înarmaţi cu arme semiautomate Cherchi-Pardini, flacoane cu gaze paralizante şi dispozitive cu electroşocuri cu rază lungă de acţiune. Cei trei trăgători de elită aveau carabine cu căutare laser. Aşezat pe bancheta din faţă a primului automobil, lângă şofer, Olivetti se întoarse spre Langdon şi Vittoria. În ochii lui se citea aceeaşi furie acerbă: — M-aţi asigurat că-mi veţi da o explicaţie raţională şi acum primesc asta?! Profesorul simţea că nu are loc în maşina mică şi înghesuită. — Vă înţeleg... — Nu, nu înţelegi nimic! Olivetti nu ridicase vocea, dar tonul lui era mult mai intens: Tocmai am scos din Vatican doisprezece dintre cei mai buni oameni ai mei, chiar înainte de începerea activităţii conclavului. Am făcut asta pentru a păzi Panteonul, pe baza mărturiei unui american de care n-am auzit în viaţa mea şi care tocmai a interpretat o poezie veche de patru sute de ani. Totodată, am lăsat căutarea antimateriei pe mâinile unor ofiţeri de rang inferor. Pe Langdon îl ardeau mâinile să scoată pergamentul din buzunar şi să-l fluture în faţa comandantului, dar se abţinu şi replică: — Tot ce ştiu este că informaţia pe care am găsit-o se referă la mormântul lui Rafael, iar acest mormânt se află în Panteon. Soldatul aflat la volan înclină din cap: — Are dreptate, domnule comandant. Eu şi soţia mea... — Taci şi vezi-ţi de drum! lătră Olivetti. Apoi se întoarse din nou spre Langdon: Cum ar putea asasinul să-şi ucidă victima într-un loc atât de aglomerat şi să scape nevăzut? — Nu ştiu, dar este evident că Illuminati au resurse nebănuite. Au reuşit să pătrundă şi în CERN, şi în Vatican. E un noroc că ne-am dat seama unde va avea loc prima crimă. Panteonul e unica dumneavoastră şansă de a-l prinde pe individ. — Te contrazici! Unica şansă? Parcă spuneai că e un fel de cale, o serie de indicii. Dacă n-ai greşit cu Panteonul, înseamnă că putem urma calea aceea spre celelalte indicii! Vom avea deci patru şanse de a-l prinde pe individ. — Aşa speram şi eu, răspunse Langdon. Şi am fi avut patru şanse... cu un secol în urmă. Momentul în care îşi dăduse seama că Panteonul era primul altar al ştiinţei fusese unul dulce-amărui pentru profesor. Istoriei îi plăcea uneori să joace renghiuri crude celor care o studiau. Ar fi fost greu de crezut că, după atâţia ani, Calea Iluminării mai exista încă intactă, cu

toate statuile la locul lor; totuşi, lui Langdon i-ar fi plăcut s-o poată urma până la capăt şi să descopere ascunzătoarea confreriei. Din păcate, acesta era doar un vis irealizabil. — La sfârşitul secolului al XlX-lea, Vaticanul a ordonat îndepărtarea şi distrugerea tuturor statuilor din Panteon. Vittoria îl privi şocată: — De ce? — Statuile erau reprezentări ale zeilor olimpieni, păgâni. Din nefericire, asta înseamnă că primul nostru indiciu a dispărut... şi o dată cu el... — Orice speranţă de a mai găsi Calea Iluminării şi celelalte indicii, spuse Vittoria în locul lui. Langdon înclină din cap: — Avem o singură şansă. Panteonul. După asta, calea dispare. Olivetti se holbă la ei preţ de câteva secunde, apoi se întoarse cu faţa spre parbriz: — Trage pe dreapta! îi ceru el şoferului. Acesta viră scurt şi apăsă pe frână. Celelalte maşini din spate opriră brusc în urma lor, cu un scârţâit puternic de pneuri. — Dar ce faci? întrebă Vittoria. — Îmi fac meseria, replică Olivetti, întorcându-se din nou spre ei; vocea lui era ca de gheaţă. Domnule Langdon, când mi-ai spus că-mi vei explica situaţia pe drum, am presupus că ne vom apropia de Panteon ştiind bine ce caută oamenii mei acolo. M-am înşelat. Fiindcă, dacă vin aici îmi neglijez alte îndatoriri esenţiale şi fiindcă teoria asta a dumitale despre sacrificii ale fecioarelor şi poezii vechi mi se pare o aiureală, conştiinţa nu-mi permite să continui. Anulez imediat această misiune. Apoi scoase din buzunar staţia de emisie-recepţie şi o deschise. Vittoria se întinse peste spătarul banchetei şi-l prinse de braţ: — Nu poţi face una ca asta! Olivetti trânti staţia pe bordul maşinii şi o străfulgeră cu priviri furibunde: — Aţi fost vreodată la Panteon, doamnă Vetra? — Nu, însă... — Daţi-mi voie să vă spun ceva despre el. Panteonul este o încăpere unică. O sală circulară, construită din piatră şi ciment. Are o singură intrare. Fără ferestre. O singură intrare îngustă. Flancată permanent de nu mai puţin de patru poliţişti înarmaţi, al căror rol este să protejeze acest obiectiv de vandali, de teroriştii anticreştini şi de gunoaiele amestecate printre turişti. — Ce vreţi să spuneţi cu asta? îi spuse ea cu răceală. — Ce vreau să spun? Vreau să spun că tot ce mi-aţi povestit dumneavoastră nu are cum să aibă loc! Îmi puteţi oferi un singur scenariu plauzibil despre modul în care cineva ar putea ucide un cardinal în interiorul Panteonului? Sau cum ar putea aduce măcar un

ostatic înăuntru, trecând pe lângă paznicii înarmaţi? Nu mai vorbesc de uciderea lui şi de fuga de la locul crimei! Şi asta fără să fie observat! Olivetti se aplecă peste spătarul banchetei, izul de cafea din răsuflarea lui izbindu-l pe Langdon în faţă: — Cum, domnule Langdon? Oferiţi-mi un singur scenariu plauzibil! Profesorul avea senzaţia că maşina neîncăpătoare se strânge şi mai mult în jurul lui. „Habar n-am! Nu eu sunt asasinul! Nu ştiu cum o va face! Nu ştiu decât că...” — Un scenariu? contraatacă Vittoria. Ce părere aveţi despre asta? Asasinul vine cu un elicopter şi îi dă drumul prin deschiderea din cupolă cardinalului înfierat şi urlând de spaimă. Cardinalul se izbeşte de podeaua din marmură şi moare pe loc. Toţi cei din maşină se întoarseră spre ea. Langdon nu ştia ce să mai creadă. „Ai o imaginaţie bolnavă, cucoană, dar ştiu că eşti rapidă!” Olivetti se încruntă: — E posibil, recunosc, dar dificil să... — Sau ucigaşul îl droghează pe cardinal, continuă Vittoria, îl aduce la Panteon într-un scaun cu rotile, ca pe un turist bătrân şi infirm, intră, îi taie gâtul fără a face vreun zgomot şi apoi pleacă liniştit. Olivetti părea acum uşor descumpănit. „Nu-i rău!” îşi zise Langdon în sinea lui. — Sau, reluă ea, ucigaşul ar putea... — Suficient, replică Olivetti. V-am auzit! Comandantul trase adânc aer în plămâni, pe gânduri. Cineva bătu energic în geamul portierei şi toată lumea din maşină tresări. Era un soldat din maşinile din spate. Olivetti coborî geamul. — E totul în regulă, domnule comandant? Şi ridicându-şi mâneca pentru a-i arăta ceasul militar, adăugă: E şapte patruzeci. Avem nevoie de timp pentru a ne ocupa poziţiile. Olivetti dădu uşor din cap, dar nu răspunse, mulţumindu-se să-şi plimbe degetul pe bordul maşinii, lăsând urme în praful depus. Tăcut, îl studie pe Langdon în oglinda retrovizoare. Într-un târziu, se întoarse spre soldatul de-afară. În tonul său nu se simţea o convingere fermă: — Vreau să-l încercuiţi. Maşini în Piazza della Rotunda, Via degli Orfani, Piazza Sant' Ignacio şi Sănt' Eustachio. Nu mai aproape de două cvartale. Parcaţi, pregătiţi-vă şi aşteptaţi ordinele mele! Trei minute! — Foarte bine, domnule! Soldatul se întoarse la maşina lui. Langdon îi aruncă Vittoriei o privire de apreciere. Ea îi zâmbi şi, pentru o clipă, profesorul simţi o neaşteptată căldură, o urmă de magnetism între ei. Comandantul se întoarse spre ei şi-l ţinti pe Langdon cu privirea: — Domnule Langdon, ar fi bine ca toată chestia asta să nu ne explodeze în faţă. Profesorul surâse chinuit. „Cum ar putea exploda?”

57 Directorul CERN, Maximilian Kohler, deschise ochii animat de valul de cromolină şi leucotrienă din sângele său, care-i dilata bronhiile şi capilarele pulmonare. Respira din nou normal. Se afla într-o rezervă a infirmeriei CERN, iar scaunul său cu rotile îl aştepta lângă pat. Privi în jur, studiind halatul în care îl îmbrăcaseră. Hainele lui erau împăturite, pe un scaun alăturat. Afară se auzeau paşii unei asistente şi directorul aşteptă un lung moment, ascultând atent. Apoi, fără a face nici cel mai mic zgomot, se ridică pe marginea patului, îşi luă hainele şi, chinuindu-se să-şi mişte picioarele paralizate, se îmbrăcă şi se târî în scaunul său. Înăbuşindu-şi tusea, se apropie de uşă, acţionând scaunul manual, cu grijă să nu pornească motorul. Când ajunse în prag, întredeschise uşa şi aruncă o privire rapidă. Holul era gol. În linişte deplină, Maximilian Kohler se furişă afară din infirmerie.

58 — Şapte patruzeci şi şase de minute şi treizeci de secunde... fix. Nici atunci când vorbea în staţia de emisie-recepţie, vocea lui Olivetti nu părea să răsune mai tare decât o şoaptă. Langdon începuse deja să transpire pe bancheta din spate a maşinii parcate în Piazza de la Concorde, la trei cvartale distanţă de Panteon. Vittoria şedea lângă el, părând fascinată de Olivetti, care le transmitea oamenilor săi ultimele ordine. — Veţi intra în dispozitiv la opt punct. Întregul perimetru, lăsând liberă intrarea. Este posibil ca ţinta să vă cunoască, deci veţi fi pas visible. Fără pierderi de vieţi omeneşti. Cineva trebuie să asigure acoperişul. Ţinta e obiectivul principal. Victima e secundară. „Iisuse! exclamă Langdon neauzit, înmărmurit de nepăsarea rece cu care Olivetti le comunicase oamenilor săi că bătrânul cardinal era lipsit de importanţă. Victima e secundară.” — Repet. Acţiune fără pierderi de vieţi omeneşti. Avem nevoie de ţintă vie. Daţi-i drumul! Olivetti îşi închise staţia. Vittoria îl privi uluită, aproape furioasă: — Domnule comandant, înăuntru nu se duce nimeni? — Înăuntru? — În Panteon! Unde se presupune că va avea loc crima! — Attento! Dacă trupele mele au fost infiltrate, este posibil ca asasinul să-mi cunoască oamenii. Colegul dumneavoastră tocmai m-a avertizat că aceasta va fi unica noastră şansă de a captura ţinta. N-am de gând să sperii pe cineva punându-mi oamenii să mărşăluiască în

interior! — Dar dacă ucigaşul este deja înăuntru? Olivetti se uită la ceas: — Ţinta a fost foarte precisă: opt fix. Mai avem cincisprezece minute. — A spus că-l va ucide pe cardinal la ora opt fix, dar se poate să-l fi adus deja înăuntru, într-un fel sau altul. Dacă oamenii dumneavoastră văd ţinta ieşind, dar nu-şi dau seama că e ea? Cineva trebuie să se asigure că interiorul este curat. — Prea riscant! — Nu şi dacă persoana care intră nu poate fi recunoscută. — Deghizarea oamenilor mei cere timp şi... — Mă refeream la mine! replică Vittoria. Langdon se întoarse şi se holbă la ea. Olivetti clătină din cap: — În nici un caz! — Mi-a ucis tatăl! — Exact, deci vă poate recunoaşte. — L-aţi auzit la telefon! Nici nu-i trecuse prin minte că Leonardo Vetra avea o fiică! Aşa că, în mod cert, nu ştie cum arăt. Aş putea intra ca un turist obişnuit. Dacă văd ceva suspect, ies şi le transmit oamenilor dumneavoastră să intre. — Regret, nu pot permite aşa ceva. — Comandante? răsună o voce în staţia lui Olivetti. Avem o problemă la poziţia din nord. Fântâna ne blochează câmpul vizual. Nu putem vedea intrarea decât dacă ne deplasăm în mijlocul pieţei. Ce alegeţi? Ne vreţi „orbi” sau vulnerabili? Vittoria decise că a aşteptat destul: — Asta e! Mă duc! Deschise portiera şi coborâ. Olivetti îşi trânti staţia, sări din maşină şi se repezi spre ea. Langdon îl urmă imediat. „Ce dracu' face femeia asta?!” Comandantul se postă în faţa Vittoriei: — Doamnă Vetra, intuiţia dumneavoastră a fost corectă, dar nu pot permite unui civil să se amestece. — Să se amestece? Nu vedeţi că şi dumneavoastră acţionaţi pe bâjbâite? Lăsaţi-mă să vă ajut! — Aş vrea să pot avea un ochi în interior, dar... — Dar ce? Dar sunt femeie, asta e? Olivetti nu răspunse. — Sper că nu asta aveaţi de gând să spuneţi, domnule comandant, fiindcă ştiţi foarte bine că ideea mea este una a naibii de bună şi, dacă ţineţi cumva la vechea poveste cu rahatul macho care... — Lăsaţi-ne să ne facem meseria! — Lăsaţi-mă să vă ajut! — E prea periculos. N-am avea cum să comun icăm cu dumneavoastră. Dacă v-aş împrumuta o staţie de emisie-recepţie, imediat v-aţi

da de gol. Vittoria duse mâna la buzunarul bluzei şi scoase telefonul mobil. — O sumedenie de turişti au telefoane! Comandantul îşi încreţi fruntea, nehotărât. Vittoria deschise telefonul, prefăcându-se că formează un număr: — Bună, dragă, uite, sunt în Panteon. Ar trebui să vezi şi tu minunăţia asta! Apoi închise aparatul şi se repezi din nou la Olivetti: — Cine o să-şi dea seama? Nu implică nici un risc! Lăsaţi-mă să fiu omul vostru din interior! Apoi, arătând telefonul mobil prins de Cureaua lui, întrebă: Care e numărul dumneavoastră? Olivetti nu îi răspunse. Şoferul ascultase întreaga discuţie şi părea să aibă o idee. Ieşi din maşină şi-l trase pe comandant de-o parte. După zece secunde de conversaţie în şoaptă, Olivetti dădu din cap şi se întoarse: — Introduceţi în memoria telefonului dumneavoastră numărul ăsta. Şi începu să-i dicteze cifrele. După ce Vittoria programă numărul, îi ceru: — Acum, apelaţi-mă! Tânăra făcu întocmai şi aparatul de la brâul comandantului începu să sune. Olivetti răspunse şi şopti în receptor: — Intră în clădire, doamnă Vetra, priveşte în jur, ieşi şi apoi sună-mă pentru a-mi spune ce-ai văzut. Vittoria închise telefonul: — Mulţumesc, domnule. Langdon simţi un impuls brusc şi neaşteptat de instinct protector. — Staţi puţin, spuse el adresându-i-se lui Olivetti. O trimiteţi acolo de una singură? Vittoria se încruntă spre el: — O să mă descurc, Robert! Şoferul Gărzii Elveţiene începu să vorbească din nou cu şeful său. — E periculos! o avertiză Langdon. — Are dreptate, interveni Olivetti. Nici chiar cei mai buni oameni ai mei nu lucrează singuri. Iar locotenentul tocmai mi-a sugerat că toată mascarada asta ar fi mai convingătoare dacă aţi intra amândoi. „Amândoi? ezită Langdon. Eu, de fapt, voiam...” — Dacă veţi intra împreună, veţi părea un cuplu în vacanţă. Vă veţi putea chiar ajuta unul pe celălalt; prefer modalitatea asta. Vittoria ridică din umeri: — Bine, dar trebuie să ne mişcăm repede. „Grozavă mutare, băiete!” mormăi Langdon ca pentru sine. Olivetti începu să le dea indicaţii: — Prima stradă pe care veţi ajunge este Via degli Orfani. Luaţi-o la stânga! Duce direct la Panteon. Vă plimbaţi pe acolo două minute, cel mult. Eu rămân aici, îmi poziţionez oamenii şi aştept telefonul vostru. Nu vreau să vă las complet lipsiţi de apărare. Ştie vreunul din voi să

tragă? Şi scoase din buzunar un revolver. Lui Langdon îi sări inima din piept. „Dar n-avem nevoie de pistol!” Vittoria întinse mâna după armă: — Pot să tranchilizez o ţestoasă de la patruzeci de metri, de pe o barcă în tangaj. — Bun! Olivetti îi întinse revolverul şi adăugă: Va trebui să-l ascunzi. Tânăra îşi privi dezarmată şortul, apoi aruncă o privire spre Langdon. „Oh, nu, să nici nu te gândeşti!” Dar Vittoria se mişcă prea repede pentru a mai apuca el să îi spună ceva. Cu un singur gest, îi deschise sacoul şi dădu drumul armei într-unui dintre buzunarele de la piept. Pistolul atârna ca un pietroi, dar măcar avea consolarea că Diagramma se afla în celălalt buzunar. — Avem un aer inofensiv, decise Vittoria. Să mergem! Şi, luând braţul profesorului, pomi în josul străzii. — Braţ la braţ e bine! strigă şoferul în urma lor. Nu uitaţi, sunteţi turişti! Poate chiar proaspăt căsătoriţi. Ce-ar fi să vă ţineţi de mână? În vreme ce coteau rapid, Langdon ar fi putut să jure că zăreşte urma unui zâmbet pe chipul Vittoriei.

59 Sala de „consiliu” a Gărzii Elveţiene este situată lângă Corpo di Vigilanza şi este folosită îndeosebi pentru planificarea măsurilor de securitate în cazul diverselor evenimente publice de la Vatican şi apariţiilor papei în Piazza San Pietro. În această zi însă, destinaţia ei era cu totul alta. Cel care se adresa trupelor reunite era comandantul adjunct al Gărzii Elveţiene, căpitanul Elias Rocher — un tip vânjos, cu trăsături moi, ca de lut. Era îmbrăcat în tradiţionala uniformă albastră a ofiţerilor, la care adăugase un accent personal, o beretă roşie lăsată pe o parte. Avea o voce surprinzător de cristalină pentru un bărbat atât de solid, iar când vorbea, glasul lui răsuna cu limpezimea unui instrument bine acordat. În ciuda privirilor directe, ochii îi părea uşor înceţoşaţi, ca aceia ai unor mamifere nocturne. Subalternii îl porecliseră orso — ursul — şi uneori glumeau spunând că este „ursul care merge în umbra viperei”. Desigur, comandantul Olivetti era vipera. Rocher era la fel de periculos ca şi vipera, dar măcar îl puteai vedea apropiindu-se. Oamenii îl ascultau acum în poziţie de drepţi, fără a li se clinti vreun muşchi, deşi informaţiile care tocmai le fuseseră comunicate erau de natură să le ridice tensiunea arterială cu câteva linii, cel puţin. Tânărul locotenent Chartrand stătea undeva mai în spate, dorindu-şi să se fi aflat printre cei 99 la sută dintre candidaţii care nu

fuseseră admişi în această unitate. Avea douăzeci de ani şi era cel mai tânăr dintre oamenii de aici; se afla la Vatican abia de trei luni. La fel ca toţi ceilalţi din încăpere, fusese antrenat în cadrul Armatei Elveţiene şi trecuse printr-un program suplimentar de Ausbildung cu durata de doi ani, în Berna, înainte de a fi admis la extrem de dura prova pentru Vatican, care se desfăşurase într-o locaţie secretă, în afara Romei. Totuşi, nimic din toate aceste antrenamente nu-l pregătise pentru o asemenea criză. Iniţial, Chartrand crezuse că informarea era doar un soi bizar de exerciţiu. „Arme futuriste? Culte de mult dispărute? Cardinali răpiţi?” Apoi Rocher le arătase imaginile video cu respectiva armă. Prin urmare, nu era deloc un exerciţiu! — Vom întrerupe alimentarea cu energie electrică în anumite zone, spunea Rocher, pentru a elimina interferenţele de câmp magnetic. Ne vom deplasa în echipe de câte patru. Vom purta ochelari cu raze infraroşii. Recunoaşterea va fi făcută cu obişnuitele detectoare, recalibrate pentru fluxuri de sub trei ohmi. Aveţi întrebări? Nici una. Mintea lui Chartrand abia dacă mai ţinea pasul: — Şi dacă nu găsim arma în timp util? întrebă, aproape instantaneu dorindu-şi să n-o fi făcut. „Ursul” îi aruncă o privire îngheţată pe sub bereta sa roşie. Apoi îşi expedie oamenii cu un salut sumbru: — Viteza-ntâi, băieţi!

60 La două străzi de Panteon, Langdon şi Vittoria treceau pe lângă un şir de taxiuri parcate, ai căror şoferi moţăiau la volan. Moţăiala era tradiţională în Cetatea Eternă — aţipeala oriunde în public fiind o prelungire firească a siestei caracteristice mediteranienilor. Langdon se străduia să-şi păstreze mintea limpede, însă întreaga situaţie era prea bizară pentru logica sa. Cu şase ore în urmă, dormea dus în campusul de la Harvard. Acum se afla în Europa, prins în bătălia suprarealistă a unor vechi titani, cu o armă semiautomată în sacou şi ţinând de mână o femeie pe care de-abia o cunoscuse. Îşi îndreptă ochii spre Vittoria. Ea privea drept înainte, iar mâna ei îl ţinea strâns, cu forţa tipică unei femei independente şi hotărâte. Degetele i le învăluiseră pe ale lui cu fermitatea siguranţei de sine înnăscute. Fără ezitare. Se simţea din ce în ce mai atras de ea. „Revino-ţi!” se mustră singur. Vittoria părea să-i fi sesizat tulburarea: — Relaxează-te, îi spuse fără a-şi întoarce faţa spre el. Ar trebui să avem aerul unor proaspăt căsătoriţi.

— Sunt relaxat. — Îmi striveşti degetele! Roşind uşor, îşi mai slăbi strânsoarea. — Respiră prin ochi, îl îndemnă ea. — Poftim? — Este relaxant pentru musculatură. Se numeşte pranayama. — Piranha? — Lasă peştii! Pranayama. Dă-o-ncolo! renunţă ea. Când intrară în Piazza della Rotunda, în faţa lor apăru imediat clădirea Panteonului. Ca de fiecare dată, Langdon o privi cu o respectuoasă admiraţie. „Panteonul. Templul tuturor zeilor. Zei păgâni. Ai naturii şi ai Pământului.” Construcţia părea mai robustă decât şi-o amintea el. Coloanele verticale şi frontonul triunghiular aproape că ascundeau cupola circulară. Totuşi, inscripţia orgolioasă de deasupra intrării nu confirma faptul că se aflau acolo unde trebuie. Langdon o traduse, ca de fiecare dată, amuzat: „Marcus Agrippa, consul pentru a treia oară, a construit acest templu.” „Să nu mai amintim de modestie”, îşi spuse el, privind împrejurimile. Zona era înţesată de turişti cu camere video. Câţiva savurau cea mai bună cafea cu gheaţă din Roma, aşezaţi la mesele în aer liber ale cafenelei La Tazza di Oro. Lângă intrarea în Panteon, patru poliţişti înarmaţi vegheau, exact aşa cum spusese Olivetti. — Totul pare liniştit, constată Vittoria. Langdon încuviinţă, însă nu prea convins. Acum, că se afla aici, întregul scenariu îi părea de domeniul suprarealismului. În ciuda încrederii pe care o arătase Vittoria în raţionamentul lui, îşi dădu seama, tensionat, că datorită lui toate forţele fuseseră masate aici. Poemul Illuminati îi reveni în minte: „De la al lui Sanzio pământesc cavou c-o gaură de drac...” „DA, îşi spuse. Ăsta e locul. Mormăitul lui Sanzio!” Mai fusese aici de multe ori înainte şi, de sub oculus, admirase locul de veci al celebrului Rafael. — Cât e ceasul? întrebă Vittoria. — Şapte cincizeci. Zece minute până la primul gong! — Sper ca soldaţii aceia să-şi ştie meseria, spuse ea, privindu-i pe turiştii care intrau şi ieşeau din Panteon. Dacă se întâmplă ceva înăuntru, vom fi cu toţii în bătaia focului. Langdon oftă adânc. Simţea revolverul atârnându-i greu în buzunar. „Oare ce s-ar întâmplă dacă poliţiştii de la intrare l-ar percheziţiona şi ar găsi arma?” Dar nimeni nu-i dădu nici o atenţie; deghizarea lor era convingătoare, pesemne. — Ai mai tras vreodată şi cu altceva în afară de tranchilizante? o întrebă în şoaptă. — N-ai încredere în mine? — Să am încredere? Abia dacă te cunosc! Vittoria se încruntă: — Şi eu care credeam că suntem proaspăt căsătoriţi!

61 În Panteon, aerul era rece şi umed, mustind de istorie. Bolta semisferică se arcuia deasupra, parcă lipsită de orice greutate, deschiderea ei fiind chiar mai mare decât cea a cupolei de la San Pietro. Ca de fiecare dată, Langdon se înfioră când pătrunse în unica sală circulară, o remarcabilă îmbinare a artei cu ingeniozitatea tehnică. Deasupra lor, prin celebra deschidere rotundă din cupolă intrau razele palide ale asfinţitului. Oculus! „Gaura de drac”. Se aflau chiar sub ea. Privirile profesorului mângâiară plafonul boltit, zidurile marcate de coloane şi podeaua de marmură lustruită. Ecoul slab al paşilor şi vocile murmurate ale turiştilor creau un fond sonor delicat. Langdon îi studie pe cei zece-cincisprezece turişti ce se foiau de colo-colo în penumbră. „Eşti printre ei?” întrebă el neauzit. — Totul pare în regulă, spuse Vittoria, ţinându-l încă de mână. Profesorul înclină din cap, afirmativ. — Unde e mormântul lui Rafael? Langdon încercă să se concentreze şi privi în jur. Morminte. Altare. Pilaştri. Nişe. Făcu semn spre o capelă cu decoraţiuni deosebite, aflată la stânga lor, de cealaltă parte a sălii: — Cred că acolo e. Vittoria trecu în revistă întreaga încăpere: — Nu văd pe nimeni care să semene cu un asasin pe punctul de a ucide un cardinal. Ne uităm puţin jur? — Nu-i decât un singur loc aici în care s-ar putea ascunde un criminal. Hai să verificăm le rientranze. — Firidele? — Da. Nişele din zid. De jur împrejurul incintei, alternând cu altarele şi monumentele funerare, se aflau o serie de nişe semicirculare. Deşi nu foarte vaste, acestea erau suficient de încăpătoare pentru a permite cuiva să se ascundă în ele. Odinioară ele adăpostiseră statuile zeilor olimpieni, dar, când Vaticanul transformase Panteonul în biserică creştină, toate aceste sculpturi păgâne fuseseră distruse. Pentru Langdon era teribil de frustrant să-şi dea seama că se află în faţa primului altar al ştiinţei şi că indiciul plasat iniţial aici dispăruse. I-ar fi plăcut să ştie care dintre statui fusese indiciul şi încotro arăta ea. Ce ar fi putut fi mai incitant decât să găsească un indiciu Illuminati — o statuie care să-i arate încotro se îndrepta Calea Iluminării? Şi cine să fi fost sculptorul anonim care o realizase? — Eu mă duc în partea din stânga, spuse Vittoria. Tu ia-o la dreapta şi ne întâlnim după o sută optzeci de grade.

Langdon surâse strâmb. După ce se despărţi de ea, oroarea întregii situaţii îi reveni în minte. În vreme ce se îndrepta spre jumătatea dreaptă a circumferinţei, vocea asasinului părea să şoptească undeva, în apropierea lui: „La ora opt. Sacrificii pe altarele ştiinţei. O progresie matematică a morţii. Opt, nouă, zece, unsprezece şi apoi... miezul nopţii”. Langdon se uită din nou la ceas: 7.52. Opt minute. Când se apropie de prima firidă, trecu pe lângă mormântul unuia dintre regii catolici ai Italiei. La fel ca multe altele în Roma, sarcofagul era poziţionat puţin pieziş faţă de zid. Un grup de vizitatori părea nedumerit de acest fapt, dar profesorul nu se opri să le explice. Mormintele creştine se încadrau rareori în aliniamentul arhitectural, fiind dispuse astfel încât să privească totdeauna spre est. Era o veche superstiţie, pe care o discutase chiar luna trecută la cursul de simbolistică. — E absolut neverosimil! izbucnise o studentă din primul rând când Langdon le dezvăluise motivul orientării spre răsărit a mormintelor. De ce să prefere creştinii ca morţii lor să stea cu faţa spre soare-răsare? Doar vorbim aici despre creştinism, nu despre venerarea Zeului-Soare! Langdon zâmbise, în timp ce se plimba prin spatele catedrei, muşcând dintr-un mar. — Domnule Hitzrot! strigase apoi. Un tânăr ce moţăia undeva, în spatele sălii, sărise în picioare: — Ce? Eu? — Cine-i bărbatul îngenuncheat în faţa lui Dumnezeu? îl întrebase profesorul, indicând o reproducere a unei picturi renascentiste de pe un perete. — Păi... un sfânt. — Excelent! Şi de unde ştii că e un sfânt? — Fiindcă are o aureolă în jurul capului. — Bun! Iar această aureolă îţi spune ceva? Hitzrot zâmbise larg: — Da! Îmi aminteşti de chestiile acelea egiptene despre care am învăţat semestrul trecut. Acele... discuri solare! — Mulţumesc, Hitzrot. Culcă-te la loc! Apoi, întorcându-se cu faţa spre ceilalţi studenţi, Langdon continuase: La fel ca majoritatea simbolurilor creştine, aureolele au fost împrumutate de la antica religie egipteană, care venera Soarele. Creştinismul este plin de exemple ale adorării Soarelui. — Ce? exclamase tânără din primul rând. Mă duc în fiecare zi la biserică, dar nu văd pe nimeni venerând Soarele! — Aşa să fie? Dar pe douăzeci şi cinci decembrie ce sărbătoriţi dumneavoastră? — Crăciunul. Naşterea lui Iisus Hristos. — Şi totuşi, conform Bibliei, Iisus s-a născut în martie. Atunci, oare ce sărbătorim de fapt la sfârşitul anului? Tăcere.

— Pe douăzeci şi cinci decembrie, prieteni, reluase Langdon, îl celebrau anticii pe Sol Invictus — „Soarele Neînvins” — zi care coincidea cu solstiţiul de iarnă: acea perioadă minunată a anului în care soarele revine mai mult pe boltă, iar zilele încep să se mărească. Muşcând încă o dată din mărul său, profesorul continuase: — Religiile cuceritoare adoptă frecvent sărbătorile poporului cucerit, pentru a facilita convertirea acestuia. Procesul se numeşte „transmutare” şi e menit să-i ajute pe învinşi să se familiarizeze cu noua credinţă. Credincioşii păstrează aceleaşi date ale sărbătorilor, se roagă în aceleaşi locuri sfinte, folosesc simboluri similare... înlocuind pur şi simplu doar zeul pe care-l venerează. Acum fata din primul rând părea de-a dreptul furioasă: — Cu alte cuvinte, afirmaţi că religia creştină nu e altceva decât o adorare a Soarelui într-un alt ambalaj! — Ba deloc! Creştinismul nu s-a inspirat doar din venerarea ZeuluiSoare. Ritualul canonizării este preluat din anticul rit al zeificării al lui Euhemerus. Practica de a mânca din „carnea zeului” — Sfântă Împărtăşanie — a fost împrumutată de la azteci. Chiar şi conceptul morţii lui Iisus pentru păcatele noastre nu este pe deplin creştin: sacrificiul de sine al unui tânăr pentru a-i absolvi de păcate pe semenii săi apare în cele mai vechi tradiţii legate de Quetzalcoatl. — Şi atunci, există măcar un singur lucru original în creştinism? mârâise fata. — Foarte puţine lucruri, în orice religie, sunt cu adevărat originale. Credinţele nu se nasc din nimic, ci derivă unele din altele. Religia modernă este un colaj... o mărturie istorică a dorinţei omului de a înţelege divinul. — Păi... staţi puţin, intervenise Hitzrot, dând semne că se trezise din nou. Ştiu eu ceva original în creştinism. Ce ziceţi de imaginea noastră despre Dumnezeu? Arta creştină nu L-a reprezentat niciodată pe Dumnezeu sub forma vreunui vultur, a unui erou aztec sau a altei chestii la fel de ciudate. Totdeauna L-a portretizat cu chipul unui bătrân cu barbă albă. Aşa că, măcar imaginea noastră despre Dumnezeu este una originală, sper! Langdon surâsese: — Când primii oameni convertiţi la creştinism au renunţat la foştii lor zei — zei păgâni, romani, greci, egipteni, de care vreţi — i-au întrebat pe reprezentanţii Bisericii cum arăta noul zeu pe care urmau să-l venereze. Înţelepţi, preoţii au ales cel mai temut, mai puternic şi mai... familiar chip din întreaga istorie. Hitzrot îl privise sceptic: — Un bătrân cu barba albă, lungă? Langdon indicase o serie de reprezentări ale zeităţilor antice expuse de-a lungul peretelui. În fruntea lor se afla un bătrân cu o barbă albă, fluturândă: — Figura lui Zeus ţi se pare cumva familiară?

În clipa aceea, cursul luase sfârşit. — Bună seara, i se adresă un bărbat. Langdon tresări, amintindu-şi că se află în Panteon. Se întoarse şi dădu cu ochii de un ins bătrâior, cu o capă albastră şi o cruce roşie pe piept. Omul îi oferi un zâmbet cenuşiu şi-l întrebă într-o engleză cu un puternic accent toscan: — Sunteţi britanic, nu-i aşa? Langdon se holbă la el, nedumerit: — Nu. Sunt american. — Oh, Doamne, vă rog să mă iertaţi! Sunteţi atât de frumos îmbrăcat, că mi-am închipuit... Scuzele mele! — Vă pot ajuta cu ceva? întrebă Langdon, simţindu-şi inima în gât. — Păi, m-am gândit că eu v-aş putea ajuta pe dumneavoastră. Sunt ciceronele acestui locaş, explică omul, arătându-şi cu mândrie ecusonul emis de municipalitate. Este de datoria mea să vă fac mai interesantă vizita în Roma. „Mai interesantă?” Pentru Langdon era, oricum, suficient de interesantă. — Păreţi un om distins, continuă ghidul, fără îndoială mai interesat de cultură decât majoritatea celor de aici. V-aş putea oferi câteva informaţii istorice despre această construcţie fascinantă. Langdon surise politicos: — Amabil din partea dumneavoastră, dar eu sunt însumi istoric de artă şi... — Superb! Ochii bătrânelului se luminară, de parcă ar fi dat peste cufărul cu comori: Atunci, nu mă îndoiesc că ideea mea vi se pare excelentă. — Cred că aş prefera să... — Panteonul, începu omul să peroreze, a fost construit de Marcus Agrippa în anul 27 î.Hr. — Da, îl întrerupse Langdon, şi a fost reconstruit de Adrian în 119 d.Hr. — A fost cea mai mare arenă de sine-stătătoare, până în 1960, când a fost construit stadionul Superdome din New Orleans! Langdon suspină; individul era de neoprit. — Iar un teolog din secolul al cincilea a numit Panteonul „Casa Diavolului”, avertizând că deschiderea din cupolă constituia locul de intrare al demonilor. Profesorul nu-l mai asculta. Ridică ochii spre oculus şi îşi aminti scenariul imaginat de Vittoria... un cardinal înfierat care se prăbuşea prin deschidere şi lovindu-se de podeaua de marmură, mort. „Ei, ăsta da eveniment mediatic!” Instantaneu, începu să se uite în jur după reporteri. Nu se vedea nici unul. Trase adânc aer în piept şi îşi spuse că scenariul era unul absurd. Logistica necesară unei asemenea

cascadorii era inimaginabilă. Porni mai departe pentru a continua inspectarea firidelor, dar ghidul se ţinea după el, ca un căţeluş lihnit. „Să nu uit vreodată, îşi spuse Langdon, că nimic nu poate fi mai rău decât un împătimit istoric al artei.” În cealaltă parte a incintei, Vittoria îşi conducea propriile investigaţii. Rămânând singură pentru prima dată de când aflase că tatăl ei fusese ucis, începu să simtă crunta realitate a ultimelor opt ore cum se strânge sufocant în jurul ei. Leonardo Vetra fusese ucis cu cruzime, pe neaşteptate. Aproape la fel de dureros era gândul că realizarea tatălui ei fusese pângărită, transformată în armă a teroriştilor. O copleşea sentimentul de vinovăţie, fiindcă ea era cea care concepuse sistemul de transport al antimateriei... conteinerul aflat acum undeva, în Cetatea Vaticanului. În încercarea de a-şi ajuta tatăl, devenise complicea celor care declanşaseră acest haos. În mod straniu, singurul lucru care părea normal acum în viaţa ei era prezenţa acelui individ complet necunoscut: Robert Langdon. În ochii lui îşi găsea un inexplicabil refugiu... ca în armonia oceanului pe care-l lăsase în urmă dimineaţă. Era bucuroasă că el se afla aici. Pe lângă faptul că reprezenta pentru ea o sursă de speranţă şi de încredere, Langdon folosise mintea aceea ascuţită a lui pentru a le oferi o şansă, unică, de a-l prinde pe asasinul tatălui ei. Vittoria se străduia să respire adânc, în vreme ce inspecta nişele; se simţea copleşită de gândurile de răzbunare care o bântuiseră pe întreaga durată a zilei. Ea, o susţinătoare ferventă a dreptului la viaţă al tuturor făpturilor, voia moartea ucigaşului. Oricât de rea i-ar fi devenit astfel karma, tot nu ar fi fost în stare să întoarcă resemnată şi celălalt obraz. Alarmată şi tensionată, simţea cum ceva neobişnuit îi fierbe în sângele ei italian... şoaptele strămoşilor sicilieni care-şi apărau onoarea familiei cu orice preţ. „Vendetta”, îşi aminti ea, înţelegând pentru prima dată spiritul înaintaşilor ei. Gândul răzbunării îi dădu noi aripi. Se apropia, în sfârşit, de mormântul lui Rafael. Chiar de la distanţă se vedea că monumentul era cu totul şi cu totul special. Spre deosebire de celelalte, sicriul era protejat de o apărătoare din plexiglas. Prin acest ecran transparent, se vedea partea din faţă a sarcofagului: „RAFFAELLO SANZIO, 1483 — 1520.” Vittoria privi cu atenţie mormântul şi după aceea citi plăcuţa informativă aşezată alături. Apoi o mai citi o dată. Şi încă o dată. O clipă mai târziu, o luă la fugă strigând în gura mare: — Robert! Robert!

62 Langdon îşi continua cu greu cercetările în jumătatea sa de Panteon, urmat îndeaproape de neobositul ghid şi de explicaţiile neîntrerupte ale acestuia: — Îmi dau seama că sunteţi cu adevărat pasionat de aceste firide! exclamă el la un moment dat, părând încântat. Vă daţi seama că grosimea inegală a zidurilor, mai mică în partea de sus, face bolta să pară lipsită de greutate? Langdon dădu maşinal din cap, pregătindu-se să controleze o altă nişă. Brusc, cineva îl înhăţă de umăr. Era Vittoria. Gâfâia şi îl trăgea de braţ. După teroarea întipărită pe chipul ei, lui Langdon nu îi veni în minte decât un singur lucru: găsise un cadavru. — Ah, soţia dumneavoastră! exclamă ghidul, evident bucuros să aibă un nou client. Apoi, arătând spre pantalonii ei scurţi şi spre ghetele cu care era încălţată: Ei, la dumneavoastră se vede că sunteţi din America! — Sunt italiancă! Zâmbetul ghidului se stinse: — Oh, Doamne! — Robert, şopti Vittoria, trăgându-l de-o parte, astfel încât să nu-i audă ghidul. Dă-mi Diagramma lui Galilei. Trebuie s-o văd! — Diagramma? Bătrânelul se repezi din nou între ei: Dar ştiu că vă pricepeţi la istorie! Din păcate, acel document nu este disponibil, fiind păstrat în arhivele secrete ale Va... — Ne puteţi scuza un moment? îl rugă Langdon, nedumerit de panica din glasul Vittoriei. Apoi o împinse într-o margine a sălii şi scoase fila din buzunar. — Ce s-a întâmplat? — Ce dată poartă chestia asta? întrebă ea, studiind pergamentul. Ghidul se apropiase iar de ei, cu ochii lipiţi de document şi cu gura căscată de uimire: — Dar ăsta nu e... chiar... — E o reproducere pentru turişti, minţi Langdon. Vă mulţumim pentru ajutor. Vă rog, eu şi soţia mea vrem să vorbim o clipă între patru ochi. Ghidul se retrase doi paşi, fără a-şi lua privirea de la pergament. — Data, insistă Vittoria. Când a publicat Galilei...? Profesorul îi arătă cifrele romane de pe marginea inferioară a filei: — Asta-i data publicării. Ce s-a întâmplat? — 1639? — Da. Ce nu e în regulă? Chipul Vittoriei se întunecă: — Avem probleme, Robert. Probleme mari. Datele nu se potrivesc.

— Ce date nu se potrivesc? — De pe mormântul lui Rafael. Pictorul a fost îngropat aici abia în 1759. La un secol după ce Diagramma a fost publicată. Langdon rămase cu ochii aţintiţi la ea, încercând să pătrundă sensul cuvintelor rostite. — Ba nu, spuse el. Rafael a murit în 1520, cu mult înainte de publicarea Diagrammei. — Da, dar a fost îngropat aici mult mai târziu! — Nu înţeleg ce vrei să spui. — Tocmai am citit. Trupul lui Rafael a fost adus în Panteon în 1758 — un tribut istoric adus oamenilor de seamă ai Italiei. Când îşi dădu seama de sensul cuvintelor ei, Langdon simţi cum îi fuge pământul de sub picioare. — Când a fost scris poemul acela, continuă Vittoria, mormântul lui Rafael se afla în altă parte. Pe atunci, Panteonul nu avea nimic de-a face cu Rafael Sanzio! — Dar... asta înseamnă... se bâlbâi profesorul. — Da, înseamnă că am venit unde nu trebuie! Langdon simţi că ameţeşte. „Imposibil! Eram sigur că...” Vittoria ţâşni de lângă el şi se repezi la ghid, trăgându-l de braţ: — Signore, scuzaţi-ne! Unde era trupul lui Rafael în secolul al XVII-lea? — La Ur... Urbino, bâigui omul, năucit. Acolo unde s-a născut! — Imposibil! Altarele Illuminati ale ştiinţei se aflau toate în Roma! exclamă Langdon. Sunt sigur de asta! — Illuminati? bălmăji ghidul, holbându-se din nou la pergamentul din mâna profesorului. Dar cine sunteţi voi, oameni buni? Vittoria prelua iniţiativa: — Căutăm ceva ce se numeşte cavoul pământesc al lui Sanzio. Aici, în Roma. Ne puteţi spune unde ar fi? Ghidul o privi, confuz: — Acesta este singurul mormânt din Roma al lui Rafael. Langdon încerca să gândească, dar mintea refuza să-l mai ajute. Dacă mormântul pictorului nu se afla în 1655 în Roma, atunci la ce se referea poemul? „Al lui Sanzio pământesc cavou c-o gaură de drac.” „Ce naiba poate fi asta? Gândeşte!” — A mai existat un artist pe nume Sanzio? întrebă Vittoria. — Eu nu mai ştiu altul, răspunse ghidul. — Dar o altă personalitate, din orice alt domeniu? Un om de ştiinţă, un poet sau un astronom pe care să-l fi chemat Sanzio? Bătrânelul arăta de parcă ar fi vrut s-o rupă la fugă de-acolo: — Nu, doamnă. Singurul Sanzio de care am auzit a fost Rafael, arhitectul. — Arhitect? Dar credeam că a fost pictor! — A fost şi una, şi alta, desigur. La fel ca Michelangelo, ca da Vinci...

Langdon nu ştia dacă spusele ghidului sau mormintele bogat decorate din jur îl ajutaseră să-şi dea seama, dar oricum, nu asta conta. Important era că ideea îi venise. „Sanzio fusese arhitect!” De aici, gândurile începură să i se înşiruie în mod logic. În Renaştere, arhitecţii aveau două scopuri în viaţă: preamărirea lui Dumnezeu prin intermediul bisericilor construite şi glorificarea mai-marilor zilei prin mormintele impresionante pe care le concepeau. „Cavoul lui Sanzio. Aşa să fie, oare?” Imaginile se succedau mai repede acum în mintea lui. Mona Lisa lui da Vinci. Nuferii lui Monet. David al lui Michelangelo. Cavoul pământesc al lui Sanzio... — Sanzio a proiectat cavoul! spuse Langdon cu voce tare. — Poftim? — Poemul nu se referă la locul în care a fost înmormântat Rafael, ci la un mormânt conceput de el. — Despre ce vorbeşti acolo? — Am interpretat indiciul în mod greşit. Nu locul de îngropăciune al artistului trebuie să-l căutăm, ci un mormânt pe care el l-a proiectat pentru altcineva. Nu pot să cred că m-am înşelat atât de rău! Jumătate din sculpturile realizate în Roma în epocile renascentistă şi barocă erau destinate monumentelor funerare. Rafael a proiectat probabil sute de cavouri! adăugă el, fără a-şi putea stăpâni un zâmbet. Vittoria nu părea deloc veselă: — Sute? — Oh! făcu Langdon, revenit cu picioarele pe pământ. — Şi e vreunul dintre ele „pământesc”, profesore? Dintr-o dată, începu să se simtă stingherit; ştia jenant de puţine lucruri despre opera lui Rafael. Cu Michelangelo era altceva, dar operele lui Rafael nu-l pasionaseră deloc. Abia dacă ştia vreo două dintre cele mai celebre monumente funerare ale sale, însă nici despre acestea nu era foarte sigur cum arată. Parcă sesizând complexele lui Langdon, Vittoria se întoarse spre ghid, care începuse deja să se depărteze cu paşi mici, îl prinse de braţ şi-l trase înapoi: — Am nevoie de un mormânt, îi spuse. Proiectat de Rafael. Un mormânt care să poată fi considerat „pământesc”. Bătrânelul părea acum de-a dreptul nefericit: — Un mormânt conceput de Rafael? Nu ştiu... A proiectat atât de multe... Şi probabil că vă referiţi la o capelă realizată de el, nu la un mormânt. Arhitecţii proiectau totdeauna capelele împreună cu mormintele. Langdon îşi dădu seama că omul avea dreptate: — Există capele sau monumente funerare concepute de Rafael care să poată fi considerate „pământeşti”?

Ghidul ridică din umeri: — Îmi pare rău. Nu ştiu la ce vă referiţi. Termenul „pământesc” nu descrie nimic din ceea ce ştiu eu. Iar acum, ar trebui să plec. Vittoria îl înhăţă din nou de braţ şi citi primul vers al poemului de pe pergament: — „De la al lui Sanzio pământesc cavou c-o gaură de drac.” Cuvintele astea vă spun ceva? — Absolut nimic. Bărbia lui Langdon zvâcni în sus; pe moment, uitase partea a doua a versului. „Gaură de drac?!” — Da! se repezi el la ghid. Asta e! Există vreo capelă proiectată de Rafael care să aibă o deschidere în plafon, un oculus? — Din câte ştiu eu, Panteonul este unic din acest punct de vedere. Dar... — Dar ce? exclamară Vittoria şi Langdon la unison. Bătrânelul înclină capul şi făcu un pas spre ei: — O „gaură de drac”? murmură ca pentru sine, gânditor. „Gaură de drac”... Asta înseamnă cumva... buco diàvolo! — Exact, încuviinţă Vittoria. — Păi, este o expresie pe care n-am mai auzit-o cam de mult. Dacă nu mă înşel, buco diàvolo se referă la ceva subteran, la... — La o criptă, adică? sări Langdon. — Da, dar la un tip anumit de criptă. Cred că „gaură de drac” este un termen vechi care desemna o vastă incintă funerară amplasată într-o capelă... sub un alt mormânt. — Ca un osuar? întrebă profesorul recunoscând imediat construcţia la care se referea ghidul. — Exact! Acesta e cuvântul pe care îl căutam! Langdon rămase o clipă pe gânduri. Osuarele constituiseră o ieftină soluţionare ecleziastică a unei dileme neplăcute. Atunci când o biserică îi cinstea pe cei mai de seamă enoriaşi ai ei, oferindu-le morminte impresionante în interiorul sfântului locaş, adesea ceilalţi membri ai familiei solicitau, la rândul lor, să fie înmormântaţi alături de cei dragi, asigurându-şi astfel un loc de veci râvnit de mulţi alţii. Dacă însă biserica nu avea spaţiu sau fonduri suficiente pentru a construi morminte luxoase pentru întreaga familie, apela adesea la săparea unui osuar — o nişă în podea, lângă mormântul principal, unde erau îngropaţi membrii mai puţin merituoşi ai respectivei familii. Osuarul era apoi acoperit cu echivalentul renascentist al unui chepeng. Deşi convenabile, osuarele au ieşit rapid din uz din cauza duhorii care pătrundea uneori în catedrală. „Gaură de drac...”, îşi spuse Langdon din nou. El, unul, nu auzise termenul niciodată; acum însă, părea să se potrivească de minune. Inima continua să-i bată cu putere. „De la al lui Sanzio pământesc cavou c-o gaură de drac.” O singură întrebare mai rămăsese nelămurită:

— Rafael a proiectat vreun mormânt care să aibă o astfel de gaură de drac? Ghidul se scarpină în cap: — Păi... Îmi pare rău, dar... nu-mi vine în minte decât unul singur. „Numai unul?” Profesorul nici nu şi-ar fi putut dori un răspuns mai bun. — Unde? strigă Vittoria. Omul le aruncă o privire ciudată: — Se numeşte Capela Chigi. Este mormântul lui Agostino Chigi şi al fratelui său, ambii bogaţi patroni ai artelor şi ai ştiinţei. — Ai ştiinţei?! exclamă Langdon. — Unde? Dar ghidul ignoră întrebarea Vittoriei, din nou bucuros să fie de ajutor: — Cât despre faptul că mormântul acesta este sau nu „pământesc”... nu ştiu. Cu certitudine însă, este... cum să spun eu... differénte. — Diferit? repetă Langdon. Cum anume? — Nu se încadrează în peisaj. Rafael a fost doar arhitectul monumentului. Decoraţiunile interioare au fost realizate de un alt sculptor. Nu-mi pot aminti numele lui. Langdon era numai urechi. „Un maestru Illuminati anonim, poate?” — În orice caz, cel care a realizat interiorul a dat dovadă de o crasă lipsă de gust, continuă ghidul. Dio mio! Atrocità! Cine ar vrea să fie îngropat sub pyramides? — Piramide? întrebă Langdon, crezând că nu a auzit bine. În capelă sunt piramide? — Da, ştiu, oribil, nu-i aşa? Vittoria îl înşfăcă din nou de braţ: — Signore, unde se află această Capelă Chigi? — Cam la doi kilometri nord de aici, în Biserica Santa Maria del Popolo. — Mulţumim, răsuflă Vittoria, uşurată. Hai să... — Hei, o întrerupse ghidul. Tocmai mi-am amintit ceva. Ce prost sunt! — Vă rog, nu ne spuneţi că v-aţi înşelat! — Nu, dar trebuia să-mi fi dat seama mai devreme. Capela Chigi nu s-a numit totdeauna aşa. Iniţial, era cunoscută sub numele Capella della Terra. — „Capela Terrei”? întrebă Langdon. — Sau, spuse Vittoria pornind deja spre uşă, Capela Pământului! Ieşind în fugă în Piazza della Rotunda, Vittoria Vetra scoase telefonul din buzunar: — Domnule comandant Olivetti! Am greşit locul!

— Aţi greşit? bâigui militarul. Cum adică? — Primul altar al ştiinţei este la Capela Chigi! — Unde? Vocea lui Olivetti era furioasă acum. Dar domnul Langdon a spus... — La Santa Maria del Popolo. Doi kilometri spre nord. Trimiteţi-vă oamenii acolo imediat! Avem patru minute! — Dar oamenii mei sunt pe poziţii aici! N-am cum să... — Mişcaţi-vă! Şi închise telefonul. În urma ei, Langdon ieşi din Panteon, năuc. Vittoria îl prinse de mână şi-l trase spre şirul de taxiuri aparent lipsite de şoferi, care aşteptau lângă bordură. Ajunseră la ele, bătu cu pumnul în capota primului şi şoferul sări în sus, deşteptat brusc din moţăială. Tânăra deschise portiera din spate şi-l împinse pe Langdon înăuntru, aruncându-se şi ea apoi pe banchetă: — Santa Maria del Popolo! anunţă ea. Presto! Buimac şi pe jumătate speriat, şoferul călcă pe pedala de acceleraţie.

63 Gunther Glick preluase controlul computerului de la Chinita Macri, care şedea acum ghemuită pe bancheta din spate a furgonetei BBC, privind derutată peste umărul colegului ei. — Ţi-am spus eu! exclamă Glick, apăsând câteva taste. British Tattler nu e singurul ziar care publică articole despre indivizii ăştia! Macri se aplecă, să vadă mai bine. Glick avea dreptate. Baza de date a BBC arăta că, în ultimii zece ani, reţeaua difuzase şase reportaje despre Confreria Illuminati. „Măi să fie!" exclamă ea pentru sine. — Şi cine sunt cei care au făcut reportajele astea? Nişte coategoale? — BBC nu angajează coate-goale. — Ba te-a angajat pe tine! — Nu pricep de ce eşti atât de sceptică. Există numeroase documente istorice despre Illuminati. — Ca şi despre vrăjitoare, OZN-uri şi monstrul din Loch Ness! Glick citi lista de articole şi de reportaje. — Ai auzit cumva de un tip pe nume Winston Churchill? — Parcă! ricană Chinita Macri. — BBC a realizat cu ceva timp în urmă un documentar istoric despre viaţa lui Churchill. Apropo, omul era un catolic convins. Ştiai că în 1920 a dat publicităţii o declaraţie prin care condamna Confreria Illuminati şi-i avertiza pe britanici cu privire la o conspiraţie mondială împoriva moralităţii? Macri îl privi neîncrezătoare:

— Unde a publicat-o? În British Tattler? — În London Herald, zâmbi Glick. Pe 8 februarie 1920. — Nu cred! — Delectează-ţi ochii! Macri se apropie pentru a privi mai bine. "London Herald, 8 februarie 1920. N-aş fi zis!" — Ei, Churchill era paranoic! — Poate, dar nu era singurul, răspunse Glick, citind mai departe. Se pare că preşedintele SUA, Woodrow Wilson, a vorbit de trei ori la radio în 1921 şi acuza controlul crescând al Illuminati asupra sistemului bancar american. Vrei un citat din transcrierea emisiunii radiofonice? — Nu ţin neapărat. Dar Glick i-l oferi, oricum: — Uite ce spunea: „Este o forţă atât de bine organizată, atât de subtilă şi de răspândită, încât nimeni nu îndrăzneşte s-o critice pe faţă". — N-am auzit niciodată de aşa ceva. — Poate fiindcă în 1921 erai doar o puştoaică. — Merci de compliment! Macri primise lovitura din plin. Ştia că începea să-şi arate vârsta. La patruzeci şi trei de ani, cârlionţii ei negri şi deşi aveau multe fire cărunte, iar ea era prea orgolioasă pentru a le vopsi. De la mama ei, o femeie de credinţă baptistă, învăţase respectul şi mulţumirea de sine. „Când eşti o femeie de culoare, obişnuia mama ei să spună, nu trebuie să te ascunzi. Încearcă şi în ziua aia ai murit. Ţine capul sus, zâmbeşte larg şi lasă-i pe toţi să se întrebe ce secret ştii de eşti veselă mereu." — Dar de Cecil Rhodes ai auzit? o întrebă Glick. — Bancherul britanic? — Da, cel care a fondat bursele Rhodes. — Să nu-mi spui că şi el... — Illuminati. — Aiurea! — Ba BBC! 16 noiembrie 1984. — BBC a scris că, de fapt, Cecil Rhodes era membru al Confreriei Illuminati? — Exact. Şi în conformitate cu reţeaua noastră, Bursele Rhodes sunt, de fapt, nişte fonduri înfiinţate cu secole în urmă, pentru a recruta cele mai luminate minţi ale lumii. — E ridicol! Unchiul meu a fost bursier Rhodes! — Ca şi Bill Clinton! îi făcu Glick cu ochiul. Macri începea să se înfurie. Niciodată nu-i plăcuseră articolele alarmiste, în goană după senzaţional. Totuşi, ştia destule despre BBC pentru a-şi da seama că fiecare reportaj difuzat era înainte atent documentat şi verificat. — Uite ceva ce n-o să uiţi uşor: BBC, 5 martie 1998. Chris Mullin, membru al unui comitet parlamentar, le-a cerut tuturor parlamentarilor

masoni să-şi declare această afiliere. Da, Chinita Macri îşi amintea. În cele din urmă, solicitarea i-a inclus, pe lângă parlamentari, pe poliţişti şi pe judecători. — Care a fost motivul? întrebă ea. Glick citi: — „... Îngrijorarea că facţiuni secrete ale masoneriei exercită un control substanţial asupra organismelor politice şi financiare." — Aşa e. — A stârnit ceva zarvă. Masonii din Parlament s-au înfuriat. Aveau şi de ce! Cei mai mulţi s-au dovedit oameni de bună-credinţă, care s-au alăturat masonilor din dorinţa de a încheia nişte relaţii şi în scopuri caritabile, fără a avea vreo idee cu privire la afilierile trecute ale organizaţiei. — Presupusele afilieri. — Cum o fi! Uită-te la chestia asta! o îndemnă Glick. Unele relatări stabilesc o legătură între Illuminati şi Galileo Galilei, Guerenet-ii din Franţa şi Alumbrados din Spania. Ba chiar cu Karl Marx şi Revoluţia Rusă! — Istoriei îi place să se rescrie, uneori. — Bun, vrei ceva de actualitate? Priveşte aici! O referire la Illuminati într-un număr recent al Wall Street Journal. — Chiar aşa? — Ia ghiceşte care este, în prezent, cel mai popular joc pe computer în America? — Ia-te după Pamela Anderson! — Nu, dar eşti pe-aproape. Jocul se numeşte Illuminati: Noua Ordine Mondială. Macii citi peste umărul lui Glick: „Firma Steve Jackson Games a dat o nouă lovitură... o aventură cvasiistorică în care o antică frăţie satanistă din Bavaria încearcă să pună stăpânire pe lumea întreagă. Puteţi găsi jocul on-line la..." Dintr-o dată, simţi că i se face rău: — Şi ce au tipii ăştia, Illuminati, împotriva creştinismului? — Nu numai împotriva creştinismului, o corectă Glick, ci împotriva religiei în general. Deşi de la individul care tocmai mi-a telefonat am înţeles că tipii chiar au o fixaţie cu Vaticanul. — Ei, haide, ce naiba! Doar nu crezi cu adevărat că insul chiar e cine ţi-a spus că e! — Un mesager al Confreriei Illuminati? Gata să ucidă patru cardinali? Nu cred, ci sper din tot sufletul!

64 Taxiul străbătu cei doi kilometri pe Via della Scrofa în nici două

minute şi opri pe latura sudică a Pieţei del Popolo cu puţin înainte de ora opt. Langdon îi dădu şoferului mai mulţi dolari decât făcea drumul, fără a mai aştepta restul, şi coborî însoţit de Vittoria. Piaţa era pustie; doar o mână de localnici se veseleau la o masă a Cafenelei Rosati — un loc frecventat de literaţii italieni. O pală de vânt aduse aroma pastelor şi a cafelei espresso. Langdon încă nu-şi revenise după greşeala pe care o făcuse la Panteon. O singură privire în jur îi stârni însă acum cel de-al şaselea simţ. Piaţa părea a iradia un subtil aer Illuminati. Pe lângă faptul că avea o formă perfect eliptică, în centrul ei se înălţa un obelisc egiptean — o coloană rectangulară de piatră cu vârful piramidal. Amintire a jafurilor din vremea Romei imperiale, obeliscurile puteau fi zărite în numeroase locuri din Roma şi erau numite de simbolişti „Piramide Înălţate" — extensii spre cer ale sacrei conformaţii piramidale. În vreme ce studia monolitul, Langdon îşi simţi privirile atrase de altceva din fundal. Ceva mult mai interesant: — De data asta, chiar am nimerit locul, îi spuse el Vittoriei. Uită-te acolo! Şi-i arătă impunătoarea Porta del Popolo, un arc de piatră ce străjuia piaţa de secole. Chiar în centru, în partea cea mai înaltă a porţii, se vedea o inscripţie: — Ţi se pare familiară? Vittoria privi simbolul gravat: — O stea strălucind deasupra unei grămezi triunghiulare de pietre? — O sursă de lumină deasupra unei piramide. Ea se întoarse spre el, cu ochii măriţi de uimire: — La fel ca... Marele Sigiliu al Statelor Unite? — Exact! Simbolul masonic de pe bancnota de un dolar. Vittoria trase adânc aer în piept, cercetând piaţa din priviri: — Şi unde-i biserica aceea? Biserica Santa Maria del Popolo părea o navă de război aterizată din greşeală acolo, aşezată pieziş la baza unei coline, în colţul sud-estic al pieţei. Construită în secolul al Xl-lea, aspectul ei era urâţit şi de schelăria ridicată pe faţadă. Langdon încercă să-şi pună ordine în gânduri, în vreme ce alergau spre intrare. Chiar era posibil ca în biserică să aibă loc o crimă? Ar fi vrut ca Olivetti să-şi aducă mai repede oamenii; în buzunar, revolverul îi atârna mai greu şi parcă nelalocul lui. Scările de la intrare erau în ventaglio — ca un evantai ospitalier — o ironie a sorţii în acest caz, fiindcă erau blocate de schele, materiale de construcţie şi un panou pe care scria: „Construzione. Non entrare." Langdon îşi dădu seama că, închisă pentru renovare, biserica era locul perfect pentru ucigaş — spre deosebire de Panteon. Aici nu avea nevoie de nici un truc, nici de o strategie ingenioasă; doar de a găsi o

cale de acces. Vittoria se strecură fără să ezite printre schele şi urcă treptele. — Vittoria! o strigă el. Dacă individul e încă înăuntru... Dar ea părea să nu-l fi auzit, apropiindu-se de uşa închisă a locaşului. Langdon se grăbi pe urmele ei. Înainte de a apuca să-i mai spună ceva, ea puse mâna pe mâner şi împinse. Uşa nu se clinti. — Trebuie să mai fie o intrare! — Probabil, spuse Langdon, dar Olivetti va ajunge şi el într-un minut. E prea periculos să intrăm singuri. Ar trebui să supraveghem biserica de aici până când... Vittoria se întoarse spre el, fulgerându-l cu privirea: — Dacă mai există o intrare, înseamnă că mai există şi o ieşire! Iar dacă tipul ăsta dispare, suntem fungito! Profesorul ştia suficientă italiană pentru a înţelege că avea dreptate. Aleea din dreapta bisericii era îngustă şi întunecată, mărginită de ziduri înalte de o parte şi de alta. Duhnea a urină — o miasmă obişnuită într-un oraş în care barurile erau de douăzeci de ori mai numeroase decât toaletele publice. Amândoi o luară la fugă pe aleea fetidă. După vreo cincisprezece metri, Vittoria îl prinse de braţ şi-i făcu semn. Langdon văzuse şi el. Drept în faţă se zărea o uşă de lemn, cu balamale mari — obişnuita porta sacra, intrarea destinată doar clericilor. Multe dintre aceste intrări auxiliare ieşiseră din uz cu ani buni în urmă, pe măsură ce noi clădiri fuseseră construite în apropiere. Vittoria se repezi la uşă, dar se opri brusc cu ochii fixaţi pe clanţă şi cu o expresie perplexă pe figură. Langdon ajunse şi el şi văzu mânerul inelar ciudat, în locul unde, în mod normal, ar fi trebuit să fie clanţa. — Un annulus, şopti el. Apoi întinse mâna, prinse inelul metalic şi, fără să facă zgomot, îl trase spre el. Se auzi un clic şi atât. Vittoria tresări. La fel de tăcut, Langdon roti inelul în sensul acelor de ceasornic. Degeaba. Încruntându-se, încercă şi în sens invers, tot fără nici un rezultat. Vittoria privi în faţa lor, pe alee: — Crezi că mai există vreo intrare? Nu credea. Majoritatea catedralelor renascentiste erau construite pentru a servi la nevoie drept fortăreţe în cazul unui atac, aşa încât erau prevăzute cu cât mai puţine căi de acces. — Dacă mai există o intrare, spuse el, probabil că e ascunsă undeva, în partea din spate — mai degrabă o portiţă de scăpare decât o intrare propriu-zisă. Vittoria pornise deja. Langdon o urmă în timp ce înaintau în semiobscuritatea aleii. Zidurile se înălţau vertical pe lângă ei. Undeva, un clopot începu să bată. Ora opt...

De timp liber. . .

duminică, 15 august 2010

Ingeri si demoni - Dan Brown (Prima parte)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu