Un yankeu la curtea regelui Arthur - Mark Twain (Prima parte)

PREFAŢĂ

Neîmblânzitele legi şi obiceiuri pomenite în această poveste aparţin istoriei, ca şi întâmplările alese pentru a le ilustra. Nu susţin morţiş că aceste legi şi obiceiuri au existat aievea în Anglia veacului al VI-lea. Nu – eu susţin doar atâta: de vreme ce ele au existat în civilizaţia engleză şi în alte civilizaţii în timpuri mai apropiate de noi – bănuiala că fiinţau încă din veacul al VI-lea nu trebuie socotită ca o încercare de a defăima veacul respectiv. Ba chiar avem dreptul să credem că lipsa, în timpurile acelea îndepărtate, a unora dintre legile şi obiceiurile de care va fi vorba aici, a fost împlinită, cu vârf şi îndesat, de alte legi şi obiceiuri încă mai rele.
În această carte nu ne-am învrednicit să lămurim definitiv dacă regii au sau nu vreun drept de a cârmui – drept – care să fie de origine dumne¬zeiască. Treaba asta e greu al dracului de limpezit. În schimb, din cele ce veţi vedea, ar apărea vădit şi indiscutabil că acela care cârmuieşte o naţi¬une trebuie să fie înzestrat cu un caracter falnic şi cu o nemaipomenită iscusinţă. La fel, pare a se vădi că nimeni altcineva decât dumnezeirea însăşi n-ar putea alege fără greş pe cârmuitori şi, prin urmare, numai dumnezeirea s-ar cădea a face alegerea. Ba mai reiese, ca o deducţie indiscutabilă, că Dumnezeu este într-adevăr acela care alege pe cârmui¬tori, aşa cum s-a şi pretins de către mulţi deştepţi. Toate acestea aşa mi-au apărut şi eu aş fi continuat să cred că aşa sunt, dacă nu aş fi dat peste doamna de Pompadour, peste lady Castlemaine şi peste alţi cârmu¬itori de acest soi, care îţi încurcă socotelile, nepotrivindu-se deloc cu păre¬rile strămoşeşti aici înfăţişate. Văzându-mă la strâmtoare, am preferat s-o iau pe altă cale în cartea de faţă – care trebuie să apară neapărat la toamnă – zicându-mi că numai după aceea, câştigând experienţă, mă voi putea încumeta să rezolv pro¬blema regilor într-o altă carte. De bună sea¬mă, trebuie rezolvată şi eu nu am ceva mai bun de făcut la iarnă.
Autorul

CUVÂNT LĂMURITOR

La castelul Warwick dădui peste străinul acela năstruşnic, despre care am de gând să vă vorbesc aici. Omul mă atrase prin trei lucruri: printr-o simplitate candidă, printr-o uimitoare familiaritate cu armurile străvechi şi prin tovărăşia-i odihnitoare – căci, într-adevăr, el duse tot greul conversaţiei. Aşa cum li se cam întâmplă celor modeşti – ne nime¬rirăm amândoi în coada turmei, care era condusă prin castel, şi omul îndată se apucă să-mi povestească o seamă de lucruri interesante. Pe când îmi vorbea aşa de ademenitor, domol şi curgător, părea că alunecă pe nesimţite din lumea şi din vremurile noastre în vremuri îndepărtate şi într-o ţară străveche şi uitată. Treptat, îmi urzi o asemenea vrajă, în¬cât mi se păru şi mie că umblu printre stafiile, umbrele, praful şi muce¬ga¬iul unei antichităţi înceţoşate, stând de vorbă cu moaştele acelor vremi. Îmi vorbea de sir Bedivere, de sir Bors de Ganis, de sir Launcelot al Lacului, de sir Galahad şi de toate celelalte nume vestite ale Mesei Rotunde, întocmai cum aş vorbi eu despre cei mai apropiaţi prieteni sau duşmani ai mei, ori despre nişte vecini cărora le ştiu şi dinţii din gură. Şi, vai, ce înfăţişare de om bătrân căpăta, nemaipomenit de bătrân, stafidit, uscat şi mucegăit – pe măsură ce-şi depăna firul poveştilor. Pe neaşteptate, se întoarse spre mine şi mă întrebă, aşa cum cineva ţi-ar vorbi despre ploaie şi vreme bună sau despre oricare subiect banal:
— Ai auzit despre transmigraţia sufletelor? Ştii ceva despre trans¬mutaţia epocilor şi a trupurilor?
Îi spusei că n-am habar, dar îl interesă atât de puţin răs¬punsul meu – aşa cum ni se întâmplă la toţi când discutăm despre vreme – încât nici nu băgă de seamă dacă am scos vreo vorbă. Urmă o clipă de tăcere, curmată numaidecât de bâzâiala ghidului pe care-l plătisem ca să ne explice ciudă¬ţeniile castelului.
— O străveche cămaşă de zale din veacul al VI-lea. E din epoca regelui Arthur şi a Mesei Rotunde. Se spune că ar fi aparţinut cavale¬rului sir Sagramor-cel-chinuit-de-dor. Obser¬vaţi, vă rog, gaura rotundă din inelele zalei, chiar în dreptul inimii. Nu i se ştie provenienţa. Se bă¬nuieşte că a fost făcută de un glonţ, după inventarea armelor de foc – poate aşa, în batjocură – de către soldaţii lui Cromwell.
Cunoştinţa mea zâmbi – nu cu un zâmbet modern, ci cu unul care nu mai era la modă de multe veacuri – şi şopti, mai mult pentru el:
— Luaţi aminte! Am fost de faţă la săvârşirea faptei. Apoi, după o pau¬ză, adăugă: Eu însumi am găurit zalele.
Vorbele lui parcă mă curentară. Până să-mi vin în fire, omul dis¬păruse.
Am petrecut toată seara la gura sobei, într-o încăpere a hanului "Armele lui Warwick", legănat în visarea vremurilor străbune, în timp ce ploaia răpăia în fereastră şi vântul şuiera peste streşini şi pe la colţurile casei. Din când în când, mă afundam în citirea vechii şi încântătoarei cărţi a lui sir Thomas Malory şi mă hrăneam din îmbelşugatul său ospăţ de minună¬ţii şi aventuri, respiram aroma numelor învechite şi iarăşi visam. Cum miezul nopţii se apropia cu încetineală, am mai citit o poveste înainte de a mă băga în pat – povestea care urmează aici, şi anume:

Cum răpus-a sir Launcelot doi uriaşi şi slobozit-a un castel

"Mai pre urmă ieşitu-i-au împotrivă doi uriaşi întrarmaţi până în dinţi şi spăimântând cu buzduganele, Launcelot îşi ridică pavăza şi, ferindu-se într-o parte de loveala unuia, îi reteză capul. Văzând seme¬nul său această prăpădenie, tare se spăimântă şi plecă a fugi ca un nebun, de frica tăierii. Iară sir Launcelot se porni după dânsul cu toată vârtutea, îl păli în umăr şi îi reteză mijlocul. Apoi, sir Launcelot intrat-a în castel, întâmpinat de-o spuză de doamne şi domniţe, rânduite pe trei şiraguri, carele cu toatele îngenuncheară înaintea lui, mulţămind lui Dumnezeu Savaot şi lui sir Launcelot pentru izbăvirea dintru atâtea nevoi. Iani socotiţi, luminate stăpâne – au fost zicând ele – mai toate fost-am roabele acestor uriaşi, vreme de şapte ani, şi lucrat-am tot soiul de ţesături spre a ne ţine zilele, şi doară noi suntem cu toatele de stirpe veche şi falnică. Binecuvântat fie ceasul în care ai venit pre lume, lumi¬nate stăpâne, că inima te-a tras spre cea mai de fală ispra¬vă, hărăzită vreunui cavaler în lumea aceasta, drept care stăm a da mărturie preste veacuri trăitoare! Cu toatele rugămu-ne ţie a ne destăinui numele-ţi spre a da de veste prietenilor cine slobozitu-ne-a dintru robie. Mândre domniţe – zis-a el – sir Launcelot al Lacului mă cheamă! Iară apoi îşi luă rămas bun de la ele, lăsându-le în grija Domnului. Îndată, încălecă şi multe ţări neprietene şi sălbatice străbătu el călare, trecând preste multe ape şi văi, dară negăsind să-şi hodinească oasele. Mai pre urmă soarta îndreptatu-l-a, o dată cu căderea nopţii, la o curte mândră şi acolo dădu preste o bătrână de neam mare, care-l găzdui cu dragă ini¬mă şi îi îndestulă cu de-ale mâncării şi pre el, şi armăsarul. Iară când se făcu vremea, gazda îl pofti să se culce în iatacul de sus, deasupra porţii. Îndată, sir Launcelot îşi lepădă armele, îşi aşeză la îndemână armura, se urcă în pat şi pe loc îl fură somnul. Curândă vreme după aceea, sosi un călăreţ şi bătu înfierbântat la poartă. Auzindu-l, sir Launcelot se sculă, se uită pre fereastră şi în bătaia lunii – măre! – văzu trei cavaleri care veneau întins spre cavalerul dintâi, cu toţii de-a-ncăla¬relea. Iară cei trei călă¬reţi năpustitu-s-au asupra celui stingher, trăgân¬du-şi spadele, măcar că acesta se întoarse vitejeşte înspre dânşii şi începu a se apăra cu toată nădejdea. De bună samă – gândit-a singur cu capul său sir Launcelot – cuvine-se a sări într-ajutor celui în nevoie, că nevrednic ar fi din parte-mi a lăsa trei cavaleri a se abate într-unul singur, carele de s-ar prăpădi, pieirii sale m-aş socoti părtaş. Ci el din gândul său nu s-a lăsat şi nice din altele ale cugetului şi de sârg îşi puse armura şi se duse la fereastră, pogorându-se pre cearşaful ce-l înnodă şi-l agăţă de prichici, şi aşa se pomeni el în faţa celor patru cavaleri. Zis-a cu glas tunător sir Launcelot: Întoarceţi-vă de către el faţa şi băteţi-vă cu mine, domniile voastre, cavalerilor! Iară cei trei cavaleri se învârtejiră, lăsându-l pe sir Kay, şi veniră asupra lui sir Launcelot. Şi amarnic se loviră, că cei trei descălecară şi se înfierbân¬tară, ascuţind armele asupra lui sir Launcelot şi înconjurându-l din toate părţile. Văzând sir Kay înfierbântarea, sări într-ajutorul lui sir Launcelot, dară acesta a fost zicând: Nu, luminate cavalere, nu am nevoie de ajutor de la domnia ta, iară de vrei a şti de ajutorul meu, lasă-mi-i pe samă! Sir Kay, călcându-şi pre inimă, făcu voia cavalerului şi se trase la o parte. Apoi, pe loc, sir Launcelot intră cu spada într-înşii şi din şase lovituri îi dărâmă la pământ! Cei trei într-un glas se rugară: Prea mărite cavalere, iată ne închinăm ţie, de vreme ce eşti un viteaz fără seamăn! Iară sir Launcelot a fost zicând: Voi, domnilor, să ştiţi că nu mie mi se cade a primi închinarea voastră, ci dumnealui, comisului sir Kay, iară numai pre temeiul acestui legământ vă dau zile de ia mine, şi altminteri nu! Prea mărite – zis-au ei – anevoie şi cu silă am face-o, că pre sir Kay până aici l-am hăituit şi de n-ai fi stătut tu înainte, l-am fi răpus de istov, deci nu se cade nouă a ne închina lui! Volnici sunteţi a cumpăni cu mintea întreagă – zis-a sir Launcelot – că voi îmbiaţi în acest ceas cu zilele în mână şi dacă este a vă închina cuiva, apoi numai lui sir Kay vă veţi închina! Prea mărite – au fost ei zicând – pentru hălă¬duinţa zilelor noastre îţi vom împlini porunca! Dacă-i aşa – zis-a sir Launcelot – pasă de duceţi-vă duminica ce vine, când cad Rusaliile, la curtea craiului Arthur, ca să vă închinaţi crăiesei Guenever. Toţi trei vă veţi închina milosârdiei şi mărinimiei Gueneverei, dându-i de veste că sir Kay v-a trimis la picioarele ei, ca pre nişte oameni prinşi, ce ai crăie¬sei sunteţi. A doua zi, sir Launcelot se sculă în faptul zilei şi-l lăsă pe sir Kay dor¬mind; iară sir Launcelot luă platoşa şi pavăza lui sir Kay şi se înfieră cu ele şi aşa se duse la grajd şi îi luă şi calul, zise rămas bun gazdei şi purcese la drum. Curândă vreme după aceea, se trezi sir Kay şi tare îi simţi lipsa, apoi oblici că el îi lăsase armura şi calul în schim¬bul alor sale. Iară acum, pre cinstea mea, mare voie rea va căşuna el la curtea regelui Arthur, căci faţă de dânsul se vor semeţi cavalerii de acolo socotind că eu sunt acela şi amăgiţi din cale-afară vor fi! Iară eu, mulţumită platoşei şi pavezei sale, am credinţa că voi călări în tihnă. Mai apoi, purcese la drum sir Kay, după ce mulţămi gazdei sale."
Când lăsai din mână cartea, auzii o bătaie la uşă şi străinul cu pricina intră în odaie. Îi oferii o pipă şi un scaun, având grijă să se simtă ca la el acasă. L-am mai îmbărbătat cu un pahar de whisky scoţian, fierbinte, i-am mai dat unul şi apoi încă unul – tot sperând să-i aud povestea. După al patrulea argument de felul ăsta, omul se porni singur să povestească, într-un chip simplu şi firesc:

POVESTEA STRĂINULUI

Sunt american. M-am născut şi am fost crescut la Hartford, în statul Connecticut – ştii, pe malul râului, la ţară. Aşa că sunt yankeu get-beget, din tălpi şi până-n creştet – şi încă unul practic. Ba, şi nesentimental, după câte mi se pare, care va să zică lipsit de poezie. Aşa e! Tata a fost potcovar, unchiu-meu doctor de cai, iar eu, pentru început, am făcut şi una şi alta. Apoi, m-am dus la o mare fabrică de armament şi mi-am învăţat adevărata meserie. I-am deprins toate chichiţele. Am învăţat să fabric de toate: puşti, revolvere, tunuri, cazane, maşini şi tot felul de maşinării care scutesc omul de oboseală. Ba, mai puteam probălui tot ce-ţi pofteşte inima – orice lucru din lume, de te miri ce. Şi dacă nimeni nu se pricepea cum să fabrice mai iute un lucru, eu eram gata să născocesc o cale nouă şi asta cât ai clipi. Aşa am ajuns contramaistru-şef, având vreo două mii de oameni sub conducerea mea.
Înţelegeţi, de ce un om ca mine trebuia să fie bătăios nevoie mare şi să aibă de furcă, ba cu unii, ba cu alţii. Când ai două mii de oameni colţoşi sub conducerea ta, distracţii de-astea găseşti berechet. Eu, unul, ştiu că găseam. În cele din urmă, însă, mi-am găsit naşul şi mi-am încasat porţia. A fost o neînţelegere pe care un individ, cu numele de Hercule, a tranşat-o cu ranga. M-a întins lat, cu o lovitură în căpăţână, de mi-au trosnit toate oasele şi încheieturile ţestei; parcă s-au făcut talmeş-balmeş şi nu-şi mai găsea nici una locuşorul. Apoi, totul s-a cufundat în beznă, n-am mai simţit nimic şi n-am mai ştiut ce-i cu mine – cel puţin, o bucată de vreme. Când mi-am venit în fire, şedeam întins pe iarbă, sub un stejar, şi în faţa ochilor se întindea o privelişte largă şi frumoasă, de ţară, pe care o admiram de unul singur. Adică singur de tot nu eram, căci se mai afla pe-acolo un individ călare, care se zgâia la mine de pe spinarea calului, unul care parcă atunci ieşise dintr-o carte cu poze. Purta din tălpi şi până-n creştet o armură de fier, din acelea de pe vremuri; pe cap, avea un coif ca un butoiaş, cu o deschizătură în dreptul ochilor; şi mai avea o pavăză, o spadă şi o suliţă grozavă. Calul purta şi el armură şi un corn de oţel care-i apăra fruntea şi mai avea un valtrap straşnic de mătase roşie şi verde, cu ţarţamuri, care-l acoperea de sus până jos, aproape de pământ, ca un baldachin.
— Luminate cavalere, nu ţi-i pohta a?..., îmi zise omul acela.
— Pohtă – poftă, de ce?
— A ne încrucişa spadele pentru ţară, pentru o jupâniţă au pentru...
— Ce tot îndrugi acolo? l-am repezit eu. Ia şterge-o înapoi la circul tău, ori chem sergentul!
Ei, şi ce credeţi că-i trece prin minte individului? Se dă îndărăt vreo trei sute de paşi şi apoi odată-l văd că-şi face vânt înspre mine, de-i sfârâiau calului copitele. Se năpusteşte cu butoiaşul aplecat până la grumazul calului, ţintind drept înainte, cu suliţa aia lungă până la cer. Văzând că ia lucrurile în serios, până să mă ajungă el, eu mă şi căţărai în copac.
Omul susţinea, nici mai mult şi nici mai puţin, că sunt proprietatea lui, captivul suliţei sale. Argumentul lui cântărea cam greu – şi pe deasupra avea o tonă de avantaje – făcându-mă să chibzuiesc că-i mai sănătos să-i bat în strună. Aşadar, am căzut la învoială ca să merg pe lângă el, iar el să nu se atingă de mine. M-am dat jos din copac şi am pornit-o, mergând alături de calul său. Pot spune că a fost o plimbare plăcută. Treceam prin dumbrăvi şi peste pâraie pe care nu-mi amin¬team să le fi văzut vreodată – ceea ce mă încurca şi mă punea pe gânduri. Şi totuşi n-am dat de nici un circ şi nici de mama circului. Aşa că am renunţat la gândul că ar fi un om de la circ şi mi-am zis că scăpase de la balamuc. Dar nici de balamuc n-am dat. Nu mai ştiam ce să cred, zău aşa! L-am întrebat dacă mai e mult până la Hartford şi omul mi-a răspuns că n-a auzit niciodată de o asemenea localitate. Mi-am zis că minte, dar am lăsat să treacă de la mine. Peste un ceas, am zărit în depărtare un oraş moţăind într-o vale, lângă un râu şerpuitor, iar dincolo, pe un deal, o mare fortăreaţă cenuşie, cu turnuri şi turnuleţe. Pân-aici nu mai văzusem d-alde astea decât prin poze.
— Bridgeport, nu-i aşa? l-am întrebat, arătând cu degetul.
— Camelot, îmi răspunse el.
Străinul meu dădea semne că-l fură somnul. Se surprinse clipocind şi zâmbi – cu zâmbetul lui duios şi vetust – zicând:
— Văd că nu mai pot continua povestirea, dar hai cu mine. Am scris-o toată şi, dacă-ţi place, poţi s-o citeşti în voie.
În odaia sa, el adăugă:
— Mai întâi, am scris nişte însemnări zilnice, apoi cu timpul, după ani de zile, am luat însemnările şi am alcătuit din ele o carte. Vai, cât amar de vreme trecut-a de atunci!
Mi-a întins manuscrisul şi mi-a arătat locul de unde să încep lectura.
— Începe de aici, mi-a zis. Ce e mai înainte, ţi-am şi povestit.
Îl toropise somnul. În timp ce mă îndreptam spre uşă, l-am auzit bolborosind în clipoceala lui:
— Îţi urez cale bună, luminate cavaler!
M-am aşezat la gura sobei şi am cercetat comoara. Prima parte – cea mai voluminoasă – era scrisă pe pergament şi gălbejită de vreme. Am cercetat o filă, mai stăruitor, şi am văzut că era un palimpsest. Sub scrisul vechi şi tulbure al istoricului yankeu se întrezăreau urmele unui scris şi mai vechi, şi mai nelămurit – cuvinte şi fraze latineşti, fără îndoială frânturi din străvechi legende călugăreşti. Am răsfoit până la locul indicat de străin şi am început să citesc cele ce urmează:

CAPITOLUL I
Camelot

Camelot, Camelot! îmi zisei în sinea mea. Parcă n-am mai auzit de numele ăsta. Pesemne că aşa-i spune ospiciului."
Într-adevăr, dădusem peste o privelişte văratică, deosebit de gin¬gaşă şi tihnită, fermecătoare ca un vis şi stingheră ca o zi de duminică. Aerul te îmbăta cu miresmele florilor, cu bâzâitul gâzelor şi ciripitul pă¬sărelelor. Nu se vedea ţipenie de om. Şi nici urmă de căruţe. Nicăieri, nici un semn de viaţă, nici o mişcare. Drumul părea o potecă şerpui¬toare, cu urme de copite, şi ici-colo zăreai câte-o dâră de roţi prin iarbă – roţi cu şine late cât palma.
Deodată, se ivi un boţ de fată – să tot fi avut vreo zece ani – subţi¬rică şi frumuşică tare, cu o cascadă de păr auriu, ce i se revărsa pe umeri. Pe cap purta o cunună de maci roşii ca focul, o găteală cum nu se poate mai ademenitoare. Mergea agale, cu inimă uşoară. Chipul nevinovat îi oglindea senină¬tatea sufletului. Omul de la circ n-o luă în seamă; parcă nici n-o văzuse. Iar ea – ea nu se sperie deloc de travestiul lui fantastic, de parcă ar fi fost obişnuită să vadă de-alde ăştia în fiece zi. Trecea pe lângă noi aşa nepăsătoare, ca şi cum ar fi trecut pe lângă o pereche de boi. Numai când, din întâmplare, mă băgă în seamă, numai atunci se petrecu ceva mai deosebit. Fata îşi ridică braţele spre cer şi rămase încremenită. Rămase aşa cu gura căscată şi cu ochii holbaţi, părând nedumerirea în persoană. Ce mai, era trăsnită de uimire şi de frică! Şi aşa rămase, ca vrăjită şi scoasă din minţi, privindu-ne până ce cotirăm pe după colţul unei păduri şi ne pierdu din ochi. Că ea fusese uluită privindu-mă pe mine, în loc s-o mire însoţitorul meu – iată ceva peste puterile înţelegerii mele, o întâmplare căreia nu-i puteam da de rost. Mă zgândărea faptul că fata părea a mă socoti pe mine bun de arătat la panoramă, trecând cu vederea că ea era mult mai indicată decât mine. Ce să spun, pentru o fiinţă atât de fragedă, se arăta de o mărinimie uimitoare şi mi-a dat mult de gândit. Am mers mai departe, plutind ca prin vis.
Când ne apropiarăm de oraş, se iviră unele semne de viaţă. Din când în când, treceam prin faţa vreunui bordei prăpădit, acoperit cu stuf, având în preajmă mici ogoare şi petece de grădină, cultivate ca vai de lume.
Ni se arătară şi oameni, bărbaţi vânjoşi, cu plete lăţoase şi neţesălate, ce le atârnau peste ochi şi-i făceau să semene cu dobitoacele. Şi ei, şi femeile lor, purtau mai toţi cămăşi din pânză groasă de in, ce le treceau peste genunchi, iar în picioa¬re aveau un fel de opinci grosolane. Mulţi aveau câte o zgardă de fier. Băieţaşii şi fetiţele umblau goi puşcă – dar nimeni nu părea să se mire. Cu toţii se zgâiau la mine, îndrugau câte ceva, dădeau fuga în colibe şi-şi chemau tot neamul ca să caşte gura ca la urs. Dar nici unul nu-l băga în seamă pe însoţitorul meu, decât doar ca să-l salute cu plecăciune, necă¬pătând nici un răspuns pentru osteneală.
În oraş se aflau câteva case de piatră mai arătoase, dar fără ferestre, prefirate prin sălbăticia de bordeie acoperite de stuf. Străzile erau nişte biete ulicioare, întortocheate şi nepietruite. Haite de câini şi puzderie de copii goi se jucau la soare, dând locului viaţă şi larmă. Porcii scurmau pământul, grohăiau şi se fâţâiau de colo până colo, grozav de mulţumiţi, iar o scroafă se bălăcea într-o băltoacă puturoasă, drept în mijlocul căii principale, şi îşi alăpta urmaşii. Deodată, răsu¬nară sunetele îndepărtate ale unei fanfare militare, apoi sunetele se apropiară din ce în ce. De după o cotitură se ivi o cavalcadă falnică, şerpuind în soare şi luându-mi ochii cu coifurile-i strălucitoare, cu panaşe şi zale scânteietoare, cu flamuri fluturânde, cu tunicile acelea scurte, făcute din brocarturi scumpe, cu valtrapurile bogate ale cailor, şi cu suliţe aurite la vârf – făcându-şi vitejeşte drum prin noroaie, printre porci şi printre ţânci goi şi câinii care se zbenguiau prin faţa colibelor pricăjite. Ne luarăm şi noi după acest alai, apucând pe o ulicioară întortocheată, apoi pe alta, urcând şi iar urcând până ce ajunserăm, în cele din urmă, pe creasta dealului, bătută de vânturi, unde se înălţa castelul cel uriaş. Îndată se auzi un schimb de chemări din trâmbiţe, iar după aceea călăreţii parlamentară cu ostaşii, care străjuiau pe ziduri, îmbrăcaţi în zale şi cu coifuri, învârtindu-se de colo până colo, cu halebarda la umăr, sub fâlfâitul flamurilor, care aveau pe ele chipul unui balaur fioros. Apoi, porţile cele mari se dădură în lături, podişca mişcătoare se lăsă în jos şi căpetenia cavalcadei intră în cetate, pe sub arcadele încrun¬tate. Păşind în urma lor, curând ne aflarăm şi noi într-o curte mare şi pietruită, cu turnuri şi turnuleţe ce se înălţau în văzduhul azuriu pe toate patru laturile. Împrejurul nostru, toţi descălecau şi începeau să-şi facă temenele, iscându-se multă tevatură şi alergătură încoace şi încolo şi o veselă vânzoleală de culori ce se mişcau şi se amestecau, toate acestea alcătuind o larmă, o învălmăşeală şi o zăpăceală din cele mai plăcute.

CAPITOLUL II
Curtea regelui Arthur

Cum îmi veni la îndemână, mă dădui mai la o parte şi bătui pe umăr un moşneag care îmi părea un om de rând, întrebându-l cu plan şi în mare taină:
— Amice! Fii bun şi spune-mi: eşti de la ospiciu ori ai venit pe aici doar în vizită? Poate vrei să vezi pe cineva?
Mă privi prosteşte şi zise:
— Maică Precistă, mărite cavaler, înspre nefirească soco¬tinţă pare-mi-se a-ţi căta vorbele...
— Lasă, i-am spus. Văd bine că eşti un pacient de pe aici.
Mă depărtai de dânsul, chibzuind şi căutând să dau peste un om în toate minţile, care să mă lumineze. Peste câteva clipe, crezui că am dat peste un astfel de om, aşa că-l trăsei mai la o parte şi-i şoptii la ureche:
— Oare nu l-aş putea vedea o clipă pe gardianul-şef, doar o clipă?
— Rogu-vă, nu mă smintiţi!
— Cum? De ce să te smintesc?
— Nu mă stingheriţi de la treabă, dacă vă sunt mai pe plac vorbele acestea. Apoi îi dădu înainte, spunându-mi că este ajutor de bucătar şi n-are vreme de flecărit, deşi altă dată i-ar face mare plăcere, ba chiar l-ar unge la inimă dacă ar afla de unde mi-am făcut rost de asemenea straie. Plecând, el îmi arătă cu degetul un flăcău, spunându-mi că acesta n-are nici o treabă şi este tocmai nimerit pentru ce căutam eu. Fără îndoială că şi flăcăul se uita după mine. Era un băiat subţiratic şi zvelt, îmbrăcat într-un tricou de culoarea racului, ce-l făcea să semene cu un morcov îngemănat. Restul veşmintelor îi erau din mătase albastră, cu dantele gingaşe şi tot felul de zorzoane. Avea plete lungi şi bălaie şi purta pe cap o tichie de atlaz roz-alb, cu pană, trasă ştrengăreşte pe-o ureche. După privirile ce le arunca părea băiat de viaţă, iar după înfăţişare tare mulţumit de sine. Era drăgălaş să-l pui în ramă, nu alta. Băiatul se apropie, mă cercetă din cap până în picioare, cu o curiozitate plină de zâmbete şi neobrăzare. Îmi spuse că mă căuta cu dinadinsul şi mă încunoştinţă că este paj.
— Las-o încolo – îi zisei – ce-i aia paj? Ai grija pajiştilor, ca să tai frunze la câini?
Cuvintele erau cam tari, recunosc, dar intrase strechea în mine. Totuşi, cuvintele mele nu-l atinseră câtuşi de puţin. Parcă nici nu-i trecea prin cap că-l jignisem. În timp ce ne plimbam, vorbea şi râdea fericit şi nepăsător, aşa cum sunt îndeobşte băieţandrii, şi numaidecât ne împrietenirăm la toartă. Îmi punea tot soiul de întrebări despre mine şi despre straiele mele, dar nici n-aştepta să-i răspund, pălăvrăgind mai departe, de parcă ar fi uitat că-mi pusese întrebarea. Toate astea până ce, în treacăt, îmi spuse că s-a născut la începutul anului 513.
La auzul acestor vorbe mă trecură nişte fiori de gheaţă, chiar prin şira spinării. Mă oprii şi-i zisei, cu un glas cam stins:
— Mi se pare că nu am auzit prea bine. Mai spune-mi o dată – şi mai rar: ce an zici că era?
— 513!
— 513? Pari mai tânăr! Zău, dragul meu, ţine seama că ai a face cu un biet străin, fără prieteni pe aici. Fii sincer şi nu-ţi bate joc de mine. ia spune-mi: eşti în toate minţile?
Mă asigură că este.
— Da' oamenii de aici sunt şi ei în toate minţile?
Îmi zise că da.
— Va să zică nu suntem la ospiciu? Vreau să spun, acolo unde sunt aduşi nebunii pentru a fi lecuiţi?
Îmi zise că nu.
— Ei, comedie, atunci să ştii că ori eu sunt smintit, ori mi s-a întâmplat ceva la fel de groaznic ca şi sminteala. Ia spune-mi acum, pe faţă şi cinstit, unde mă aflu?
— La curtea regelui Arthur.
Aşteptai o clipă, lăsând ca ideea asta să mă pătrundă şi să mă zgâlţâie bine, apoi îi zisei:
— Şi, mă rog, după câte ştii tu, în ce an ne aflăm acuma?
— În anul 528, ziua de 19 iunie.
Îmi simţii inima zdrobită de jale şi abia îi putui şopti:
— Gata. S-a zis! N-o să-mi mai revăd niciodată prietenii – niciodată. Trebuie să treacă mai bine de o mie trei sute de ani până să se nască.
Fără să ştiu anume pentru ce, îi dădui totuşi crezare. Sim¬ţeam ceva în mine care era pornit să-i dea crezare – poate conştiinţa mea, dacă se putea vorbi de aşa ceva. În schimb, raţiunea mea refuza să creadă cele ce îmi spunea flăcăuaşul. Într-adevăr, raţiunea pe dată începu să mi se răzvrătească şi să protesteze. Era şi firesc. Şi eu nu mai ştiam cum s-o potolesc. Îmi dădui seama că mărturiile celorlalţi oameni de acolo nu-mi vor sluji la nimic, căci raţiunea era gata să-mi spună că ei sunt smintiţi şi le-ar fi respins mărturiile, lăsându-mă mai departe în dubiu. Dar deodată, ca prin farmec, găsii cheia. Ştiam că singura eclipsă totală de soare, din prima jumătate a veacului al VI-lea, se produsese la 21 iunie 528, anno do¬mini, stil vechi şi începuse la ora 12 şi 3 minute, ziua. Ştiam, de asemenea, că nu se prevăzuse nici o eclipsă totală de soare în anul care, pentru mine, era cel adevărat – adică anul 1879. Deci, dacă reuşeam să-mi stăpânesc neliniştea şi curiozitatea, ferindu-le să-i vină de hac bietei mele inimi – şi asta numai timp de patruzeci şi opt de ore, de-aici înainte – aveam putinţa de a mă încredinţa dacă flăcăuaşul spunea sau nu adevărul.
De aceea, fiind un om practic din Connecticut, mi-am alungat din minte toată îndoiala, aşteptând ziua şi ceasul soro¬cit, iar până atunci mi-am zis că-i mai bine să mă ocup de împrejurările în care mă aflam. Asta – ca să trag toate foloasele de pe urma lor, şi încă în modul cel mai rentabil. Fiecare lucru la rândul lui: asta mi-i deviza. Trebuie să-ţi joci cartea până-n pânzele albe, chiar dacă ai în mână doar perechi şi-un valet. De aceea, am luat imediat două hotărâri, zicându-mi: dacă mă aflu tot în secolul al XIX-lea şi sunt printre nebuni, neputând scăpa de ei, atunci trebuie să fac aşa ca să învârt pe degete întreg ospiciul şi să ştiu tot ce se petrece aici; dacă, dimpotrivă, mă aflu într-adevăr în secolul al VI-lea, cu atât mai bine: nici că se poate o ocazie mai avantajoasă pentru mine. Straşnic prilej de combinaţii şi învârteli, în cazul ăsta. Ei, da, în cazul ăsta, mă făceam forte ca în trei luni să pun stăpânire pe întreaga ţară, căci, pe bună dreptate – îmi ziceam eu – eram omul cel mai cult din regat, cu un avans de mai bine de o mie trei sute de ani asupra celorlalţi. Aşa mi-am zis, că doar eu nu sunt un fârţingău care-şi pierde vremea, mai ales după ce am luat o hotărâre şi am găsit o treabă de pus la cale. Astfel că i-am spus pajului:
— Ascultă, dragul meu Clarence – te pomeneşti că aşa te cheamă! – te-aş ruga să mă pui niţeluş la curent cu cele ce se petrec pe aici. Dacă nu te superi, cum se numeşte arătarea care m-a adus pe mine aici?
— Vorbeşti de stăpânul meu şi al domniei tale? Iaste viteazul cavaler şi marele lord sir Kay, comisul, frate de lapte cu prea înălţatul nostru crai.
— Foarte bine! Dă-i înainte şi spune-mi tot.
Mi-a înşirat o poveste lungă, dar partea care prezenta un interes imediat pentru mine era următoarea: băiatul susţinea că eu sunt prizonierul lui sir Kay şi că, la vremea cuvenită, potrivit datinei, voi fi azvârlit într-o temniţă înspăimântătoare şi ţinut acolo la tain de pâine şi apă, până ce mă vor răscumpăra prietenii – dacă nu cumva voi putrezi mai înainte. Am priceput că cea de a doua ipoteză avea şanse mai serioase, dar nu mi-am pierdut vremea cu socoteli de astea, ştiind că orice clipă este foarte preţioasă. Pajul îmi mai spuse că la ceasul acela cina era tocmai pe sfârşite, în sala cea mare, şi că îndată ce vor începe conversaţiile şi zaiafetul, sir Kay va da poruncă să fiu adus acolo ca să mă arate regelui şi iluştrilor săi cavaleri, care cu toţii şed în jurul Mesei Rotunde. Sir Kay se va făli cu isprava de a fi pus mâna pe mine şi va umfla puţintel lucrurile. Ar însemna însă că n-am cei şapte ani de-acasă dacă l-aş corecta cumva; ba mi-aş primejdui şi mai mult capul. După ce se va isprăvi cu această prezentare a mea, zdup! – în temniţă. Clarence mă asigură că va găsi totuşi mijlocul să mă viziteze din când în când, ca să mă îmbărbăteze, şi mă va ajuta să dau de veste prietenilor.
Asta-i bună! Să dau de veste prietenilor! Îi mulţumii în sec, că – de! – n-aveam încotro. În clipa aceea, se ivi un lacheu care mă anunţă că sunt chemat şi Clarence mă con¬duse înăuntru, trăgându-mă mai la o parte şi aşezându-se lângă mine.
Ce să vă spun! Era un spectacol tare curios şi interesant. Mă pomenisem într-o sală uriaşă şi destul de goală – da, goală şi plină de contraste izbitoare. Te uimea cât de înaltă era! Atât de înaltă, încât flamurile atârnate de grinzile şi bârnele arcuite parcă pluteau în lumina asfinţitului. La cele două capete ale sălii, sus de tot, se zărea câte o galerie cu balustradă de piatră, într-una şezând muzicanţii, într-alta nişte femei înveşmântate în culori pestriţe, care te lăsau cu gura căscată. Pardoseala era din lespezi mari de piatră, alcătuind pătrate albe şi negre. Vremea o tocise de atâta umblet şi avea nevoie de reparaţii. Cât despre podoabe, zău dacă găseai ceva ca lumea, deşi pe pereţi atârnau câteva tapiserii uriaşe, socotite probabil opere de artă. Înfăţişau scene din bătălii şi caii semănau grozav cu cei pe care copiii îi plăsmuiesc din hârtie sau îi plămădesc din turtă dulce. Oamenii din tapiserii purtau nişte platoşe solzoase, iar solzii erau închipuiţi prin nişte găurele, aşa încât păreau aidoma unor pesmeciori muiaţi în punch. Se mai afla acolo un cămin destul de încăpător ca să poţi face un bivuac într-însul, iar părţile laterale şi creştetul căminului, întocmite din piatră înflorată, aveau înfăţişarea unor porţi de catedrală. Oşteni de strajă, cu platoşe şi coifuri, neavând altă armă decât halebarda, stăteau de-a lungul pereţilor, încremeniţi ca nişte statui, şi chiar aşa arătau.
În mijlocul acestei pieţi publice, cu arcade şi bolţi, se lăfăia o masă de stejar, căreia i se zicea Masa Rotundă. Era cuprinzătoare cât arena unui circ şi în jurul ei şedeau puzderie de oameni, îmbrăcaţi în culori atât de pestriţe şi bătătoare la ochi, încât te apuca durerea de cap, numai cât te uitai la ei. Îşi păstrau pe cap pălăriile împănoşate şi numai când vreunul dintre dânşii voia să se adreseze direct regelui îşi ridica niţeluş pălăria, exact în clipa în care începea să vorbească.
Îndeletnicirea de căpetenie le era băutura. Beau din nişte coarne de bou, iar câte unii mai morfoleau bucăţi de pâine sau rodeau oasele ciozvârtelor. Câini erau berechet, în medie câte doi de fiecare cap de om, şi potăile stăteau la pândă până li se arunca câte un os pe care vreun comesean îl isprăvise de ros. Să fi văzut cum se repezeau dulăii în iureş după os! Veneau val-vârtej, în brigăzi şi divizii, încăierându-se în lege şi umplând tot locul cu învălmăşeala lor tumultuoasă. Vedeai numai capete care se înfigeau asupra prăzii, trupuri învârtejite şi cozi fluturânde. Furtuna de lătrături şi schelălăituri acoperea un răstimp toate conversaţiile convivilor, ceea ce nu era nici o pagubă, căci bătăliile javrelor se dovedeau mult mai intere¬sante. Uneori, bărbaţii se ridicau în picioare ca să privească mai bine şi puneau rămăşaguri, iar femeile şi muzicanţii se aplecau peste balustradă în acelaşi scop. Din când în când, fremătau cu toţii de desfătare. În cele din urmă, dulăul învin¬gător se tolănea tihnit, cu prada între labe, mârâia şi rodea osul, mânjind cu grăsime pardoseala, aşa cum făceau în alte părţi încă vreo cincizeci de dulăi. Iar restul curtenilor se întor¬ceau la îndeletnicirile şi desfătările de mai înainte.
Îndeobşte, după vorbă şi port, oamenii aceştia păreau gra¬ţioşi şi curtenitori şi lesne puteai observa atenţia şi seriozitatea cu care ascultau ei ori de câte ori li se povestea ceva, indiferent ce – fireşte, în pauzele dintre bătăliile dulăilor. La fel de vădit era că ei alcătuiau o liotă de oameni copilăroşi şi nevinovaţi, trântind cele mai sfruntate minciuni. Şi asta cu cea mai blajină şi mai cuceritoare naivitate, fiind bucuroşi şi gata oricând să asculte – la rândul lor – minciunile altora, ba chiar să le şi creadă. Nu-ţi venea uşor să ţi-i închipui amestecaţi în fapte crude şi înfricoşătoare şi, totuşi, ei îndrugau la poveşti în care pomeneau ca nimica de vărsări de sânge şi de cazne – şi asta cu o desfătare atât de sinceră, încât mă făceau şi pe mine să uit de a mă mai înfiora.
Am văzut că nu eram singurul prizonier de-acolo. Să fi fost încă vreo douăzeci, dacă nu mai mult. Nenorociţii! Cei mai mulţi dintre dânşii fuseseră aşa de schilodiţi, ciumpăviţi şi stâlciţi, că te lua groaza văzându-le pe păr, pe faţă şi pe veşminte, sângele închegat în zgănci şi zgrunţuri negre. De bună seamă că mai erau cotropiţi de grele dureri şi sufereau din pricina istovirii, a foamei şi setei. Şi nimeni nu se îndurase măcar să le spele rănile şi nu îi miluise cu vreun balsam alinător. Totuşi, nu-i auzeai deloc gemând sau văicărindu-se şi nu-i vedeai dând semne de nelinişte sau cârtind cât de cât. Fără să vreau, mă năpădi gândul: "Nemernicii! Când le-a venit la îndemână, s-au purtat şi ei la fel cu alţii! Acum, le-a venit rândul şi nu se aşteaptă la un tratament mai bun, aşa că resemnarea lor filozofică nu este dovada vreunei pregătiri sufleteşti, a vreunei tării intelectuale, a vreunui raţionament, ci doar o simplă rezistenţă animalică. Sunt ca nişte piei-roşii albe!"

CAPITOLUL III
Cavalerii Mesei Rotunde

Sporovăiala de la Masa Rotundă consta mai mult din monologuri – un soi de dări de seamă asupra aventu¬rilor în care fuseseră capturaţi prizonierii, iar prietenii şi susţinătorii acestora, ucişi şi jefuiţi de cai şi armuri. Îndeobşte – pe cât mi-am putut da eu seama – aventurile acelea, pline de omoruri, nu erau expediţii întreprinse pentru a răzbuna jigniri, nici pentru a pune capăt unor vechi certuri sau unor neînţelegeri iscate din senin. Nu! De obicei erau nişte sim¬ple dueluri între străini – dueluri între oameni care nici măcar nu fuseseră prezentaţi unul altuia şi între care nu exista nici o pricină de jignire. Este drept că de multe ori îmi fusese şi mie dat să văd cum doi băieţi, care nu se cunoşteau şi se întâlneau doar din întâmplare, se ameninţau într-un glas: "Las' că-ţi arăt eu ţie! Am să te zvânt în bătăi!" şi treceau pe loc la fapte. Până atunci însă, îmi închipuisem că astea se întâmplă doar între copii, fiind tocmai semnul şi dovada copilăriei. Dar iată că acolo dădusem peste cogeamite găligani – oameni în toată firea – care se ţineau de asemenea isprăvi şi se făleau cu ele, chiar când îmbătrâneau. Totuşi, era ceva foarte simpatic în fiinţele acelea cu suflet simplu, ceva atrăgător şi plăcut; mi se părea că nu găseşti în grădiniţa aceea de copii, ca să zic aşa, nici atâtica creier cât îi nevoie pentru momeala de la undiţă. După câtva timp, însă, nici nu te mai sinchiseai, căci îţi dădeai seama că într-o astfel de societate nici nu-i nevoie de creier şi dacă oamenii ar fi avut creier – asta le-ar fi încurcat, stânjenit şi chiar stricat simetria vieţii lor şi poate le-ar fi făcut imposibilă existenţa.
Mai de pe fiecare chip desprindeai o nobilă bărbăţie. Pe unele vedeai chiar o anumită distincţie şi blândeţe, care înlătu¬rau clevetirile răutăcioase şi le făceau să amuţească. În ţinuta cavalerului căruia îi ziceau sir Galahad, stăruiau o bunătate şi o puritate nespus de nobile, de asemenea şi în înfăţişarea regelui, iar măreţie şi prestanţă găseai în statura uriaşă şi în portul trufaş al lui sir Launcelot al Lacului.
Tocmai în clipa aceea se petrecu un incident, aţintind toate privirile asupra acestui sir Launcelot. La semnul făcut de un fel de maestru de ceremonii, şase sau opt dintre prizo¬nieri se ridicară, veniră în grup şi îngenuncheară pe daliile de piatră şi ridicându-şi braţele înspre galeria unde se aflau doamnele, se rugară a li se îngădui să vorbească reginei. Doamna, care şedea la locul cel mai de vază, în buchetul acela de femei înghesuite ca la o expoziţie de flori şi cusături ţărăneşti, încuviinţă din cap. Atunci purtătorul de cuvânt al prizonierilor declară că el şi cu semenii lui sunt în mâinile ei, întru iertare, răscumpărare, captivitate sau moarte, şi că aşa cum va hotărî dânsa, după bunu-i plac, aşa va fi. Îi mai spuse că ei o făceau la porunca lui sir Kay, comisul, ai cărui prizo¬nieri erau, întrucât el îi învinsese pe câmpul de luptă într-o bătălie crâncenă şi asta singur, numai prin tăria şi vitejia lui.
Mirarea şi uimirea se aşternură pe feţele tuturor celor din sală. Zâmbetul plin de recunoştinţă al reginei pieri la auzul numelui lui sir Kay. Regina părea tare dezamăgită. Pajul îmi şopti la ureche, pe un ton şi cu cuvinte de curată batjocură:
— Aolio! tocmai sir Kay! O, cât iaste fără de cale şi fără de cuviinţă! Să fiu albie de porci, dacă iaste cu putinţă una ca asta! Două mii de ani, se va căzni încă necurata scornire a oamenilor ca să-l blagoslovească pe comis cu o asemenea basnă!
Toate privirile îl iscodiră aprig pe sir Kay, dar el fu la înălţime. Se ridică şi îşi jucă ca un maestru cartea – şi luă toate levatele. Spuse că va povesti întocmai cele petrecute, fără să pună nimic de la el.
— Iară de veţi chibzui că se cade cuiva cinstire şi slavă pentru isprăvile acestea – zise el – atunci cinstire şi slavă veţi hărăzi aceluia carele iaste cel mai vârtucios, viteazul ale cărui mâini au purtat pavăza şi au tăiat cu paloşul pre neprietenii creştinătăţii, iară acesta nu-i altul decât însuşi cavalerul care şade colo! Şi, spunând acestea, îl arătă pe sir Launcelot. Zău, i-a lucrat în foi de viţă şi bine le-a făcut!
Apoi, sir Kay îşi urmă povestirea şi le spuse cum sir Launcelot, în căutare de aventuri – cu puţină vreme înainte – ucisese dintr-o singură lovitură de spadă şapte uriaşi şi dez¬robise o sută patruzeci şi două de fecioare. Dar sir Launcelot nu s-a mulţumit cu atâta şi, căutând alte aventuri, a dat peste dânsul (sir Kay), care se lupta deznădăjduit cu nouă cavaleri străini şi pe loc el a luat pe seama sa lupta şi i-a înfrânt pe toţi cei nouă. Şi le mai povesti cum, în noaptea aceea, sir Launcelot se trezi, fără să facă vreun zgomot, şi îşi puse platoşa lui sir Kay, luându-i şi calul şi o porni în ţări îndepărtate, unde învinse şaisprezece cavaleri într-o crâncenă bătălie şi pe alţi treizeci şi patru într-alta. Şi pe toţi aceştia, ca şi pe primii nouă, îi puse să jure că vor veni călări, de duminica Rusaliilor, la curtea regelui Arthur şi se vor preda în mâinile reginei Guenever, drept prizonieri ai comisului sir Kay, pradă a vite¬jiei sale cavalereşti. Şase din ei se şi aflau acolo, iar restul aveau să sosească de îndată ce li se vor tămădui rănile mai grave.
Ce să spun – era înduioşător s-o vezi pe regină roşind şi zâmbind, părând totodată stânjenită şi fericită şi aruncându-i pe furiş lui sir Launcelot nişte ocheade, pentru care în Ar¬kansas pun capul că hăndrălăul ar fi primit nişte gloanţe în ceafă.
Toată lumea lăuda vitejia şi mărinimia lui sir Launcelot. Numai eu eram buimac cu totul, aflând cum un singur om fusese în stare să bată şi să captureze atâtea batalioane de luptători antrenaţi. I-am spus-o şi lui Clarence, dar fluşturaticul ăla, care n-avea nimic sfânt într-însul, îmi zise doar atâta:
— Dacă sir Kay ar fi avut răgaz să mai dea de duşcă un burduf de vin acru, ar fi încărcat şi mai dihai socoteala.
M-am uitat la paj plin de mândrie, văzând cum i se aşterne pe faţă norul unei adânci desperări. Cătând încotro şi-a aţintit el privirea, zării un moşneag tare bătrân, cu barbă albă, purtând o mantie neagră, ce i se revărsa în falduri. Bătrânul se ridicase şi acum stătea în faţa mesei, clătinându-se pe picioarele-i şubrede, legănându-şi încet capul străvechi şi măsurând pe comeseni cu ochii săi apoşi şi rătăciţi. Suferinţa întipărită pe chipul pajului se putea desluşi şi pe feţele tuturor mesenilor, căci cu toţii luară înfăţişarea unor făpturi necuvântătoare, care ştiu că trebuie să îndure totul, fără a scoate măcar un gemet.
— Maică Precistă, iarăşi va să dăm ascultare – suspină băiatul – aceleiaşi basne din babalâc, ce pogoară urâtul preste suflet. De mii de mii de ori, îndrugat-a dumnealui – pâclişitul – aceleaşi cuvinte şi câtă vreme fi-va trăitor le va mai îndruga, de verice dată îşi va umple burduhoiul şi va porni umbletul fără sfârşit al scornelilor. Dar-ar bunul Dumnezeu să mor decât să mai apuc o zi ca aceasta!
— Cine e?
— Merlin, cel preste samă de mincinos şi neîntrecut în vrăjitorii. Ieşi-i-ar veleatul odată, plată pentru urâtul ce ni-l prefiră în suflet cu această singură poveste, poftorită şi răspoftorită! Dară lumea se spăimântă de dânsul, că are, la vrere şi poruncă, furtunile şi fulgerile şi pre toţi diavolii, care vor fi fiind în iad, iară dacă nu ar fi aşa, apoi de multă vreme i s-ar fi scos măruntaiele ca să se ajungă până la povestirea aceasta şi s-o dea de pământ, făcând-o praf şi pulbere! Mereu a fost zicând basna aceasta, precum ca despre altul ar face vorbire, prefăcându-se a fi prea sfiicios spre a-şi aduce proslăvire singur – trăzni-l-ar toate afuriseniile şi apuca-l-ar toate nevoile! Prietene, fii bun şi trezeşte-mă când va suna stingerea!
Băiatul îşi puse capul pe umărul meu, făcându-se că doarme. Hodorogul îşi începu povestea, iar peste câteva clipe flăcăul adormi cu adevărat. La fel păţiră potăile şi curtenii, lacheii şi puzderia de oşteni. Glasu-i hârâitor hârâia într-una. De peste tot, se porniră sforăiturile, însoţind pe povestitor, ca un acompaniament înfundat şi în surdină al unor instrumente de suflat. Unora le căzură capetele peste braţele încrucişate, iar alţii îşi dădură capul pe spate, rămânând cu gura căscată şi slobozind prin somn, fără de voie, nişte melodii fârnâite. Muştele zbârnâiau şi pişcau nestingherite. Şobolanii roiau din sute de borte şi foiau prin sală, ca la ei acasă, ba unul şedea cocoţat ca o veveriţă pe capul regelui, ţinând o bucăţică de brânză în lăbuţe, ronţăind-o şi prefirând firimiturile pe obrazul măriei sale, cu o naivă şi neruşinată lipsă de respect. Era o scenă tihnită şi odihnitoare pentru ochii obosiţi şi sufletele întristate.
Iată cam cum venea povestea bătrânului:
— Purces-au craiul şi Merlin şi au mers până le-a ieşit în cale un schivnic, carele om sfânt şi vraci fără seamăn era. Iară schivnicul, cercetându-i rănile, bune leacuri i-au dat, drept care craiul poposit-au acolo trei zile, tămăduindu-şi rănile şi învrednicindu-se a călări şi a îmbla. Şi iară purces-au la drum. Iară pe când călăreau, a fost zicând Arthur, craiul: Nu am paloş! Atâta pagubă – răspuns-a Merlin – află că prin preajmă iaste un paloş carele al măriei-tale va fi, dacă ne taste puterea! Şi mai călăriră până ajunseră la un lac cu apă limpede şi întins tare, iară în dricul lacului zărit-au Arthur un braţ de om, carele învăluit în pânză albă era, iară mâna braţului întin¬dea un paloş minunat! Iacă – grăit-a Merlin – colo e paloşul de care datu-ţi-am de ştire! Într-acestea, zărit-au amândoi o jupâniţă mergând pe luciul lacului. Au ce soi de jupâniţă iaste? întrebat-a craiul Arthur. E zâna lacului – răspuns-a Merlin – iară în adâncul apei zace o stâncă şi înlăuntrul ei iaste un lăcaş, cum nu-i altul pre lume, numai din podoabe şi podoabe. Şi zâna va veni la tine, aciiş, iară tu dulce la cuvânt să fii, ca să-ţi dăruiască paloşul. După aceea, veni şi zâna către Arthur, zi bună dându-i, iară el la fel. Domniţă – grăit-a Arthur – ce paloş iaste acela, pe care, colo în lac, un braţ îl întinde deasu¬pra apei?! Al meu aş vrea să fie, că paloş eu nu am! Tu, Arthur, mărite craiule – a fost zicând zâna – află că al meu iaste paloşul, iară de mi-i hărăzi la vreme darul de care am trebuinţă, al tău va fi paloşul! Credinţa mi-e chezaşă – zis-a atunci Arthur – că orice dar îmi vei cere, îndată ţi-l voi aduce! Prea bine – grăit-a zâna – ia luntrea aceea, vâsleşte până acolo şi ia-ţi paloşul, dară şi teaca lui să n-o laşi, iară eu ţi-oi cere darul, când va veni sorocul. Descălecat-au atunci craiul Arthur şi Merlin, au legat caii de nişte copaci şi – ţuşt! – au păşit în luntre, iară când au ajuns la paloş, craiul Arthur a tras de cel mâner şi l-a luat cu sine. Iară braţul a pierit în adânc, cu mână cu tot, şi ei au ajuns la mal şi au pornit de-a-ncălarelea înain¬te. Curând după aceea, craiul Arthur a zărit o mândreţe de foişor. Ce iaste cu foişorul acesta? Răspuns-a Merlin: "Iaste al cavalerului cu care te-ai lovit acum în urmă, sir Pellinore, dară el nu-i aici, ci iaste dus ca să se înfrunte cu un alt cavaler de-al tău, acela căruia îi zice Egglame. S-au tăiat cu săbiile, dară la urmă Egglame şi-a întors de către el faţa şi a luat-o la goană, căci altmintrelea aţa la moarte l-ar fi tras, iară celălalt l-a gonit până la Carlion, aşa că-l vom întâlni acuma la drumul mare. Voroave foarte pre voia gândului meu ai grăit – zis-a Arthur- că acuma am paloş şi merg să îl tai, plinind pedeapsa. Mărite doamne – grăit-a Merlin – nu se cade, căci cavalerul iaste prea istovit de luptă şi goană, cât nu-ţi va fi spre slavă să îl înfrunţi, iară pe potriva lui nu-i găsi alt cavaler trăitor pre lume. Întru aceasta, sfatul meu iaste a-l lăsa slobod să treacă, iară curândă vreme va sta el viteaz cu inimă mare în slujba şi ajutorul tău şi feciorii lui aşijderea, după ce i se va curma firul vieţii. Veni-va ziua aceea şi bucuros vei fi să-i dai pe sora ta, spre a se însoţi cu ea. Răspuns-a Arthur: Când îl voi zări, voi face precum m-ai povăţuit. Apoi, craiul Arthur şi-a privit paloşul, veselindu-se de tăiş. Au care dintre ele ţi-a căşunat mai multă bucurie – zis-a Merlin – paloşul ori teaca? Mai bucuros sunt de paloş, răspuns-a Arthur. Gând fără socotinţă! – a fost zicând Merlin – căci teaca preţuieşte înzecit cât spada şi, află de la mine, dacă ai teaca aceasta asupră-ţi, nicicând nu vei sângera şi nicicând sabia duşmanilor în tine nu se va încrunta! Întru aceasta, ţine de-a pururi cu tine teaca! Călărit-au mai departe către Carlion, iară în drum l-au întâlnit pe sir Pellinore, dară Merlin a urzit asemenea vrajă încât Pellinore nu l-a văzut de fel pe crai şi a trecut pe lângă dânsul fără a grăi ceva. Mă minunez foarte – zis-a craiul Arthur – că sir Pellinore nu s-a învrednicit să-mi grăiască! Sire – răspuns-a Merlin – nici pomeneală să te fi zărit, că altfel n-ai fi scăpat lesne de dânsul. Şi aşa ajuns-au la Carlion, unde cavalerii regelui se veseleau în voie. Iară când cinstitele feţe au auzit de vitejiile sale, tare s-au minunat că singur se primejduieşte într-alta şi îşi arătară mulţumirea de a fi supt un asemenea cârmuitor, care îşi pune viaţa în primejdie ca orice cavaler de rând.



CAPITOLUL IV
Sir Dinadan cel hâtru

Mie, unul, mi s-a părut că minciunile acelea gogonate, cu iz arhaic, fuseseră povestite cât se poate de simplu şi de frumos. E drept că auzisem o singură dată poves¬tea lui Merlin – şi asta joacă mare rol. Fără îndoială că le plăcuse şi celorlalţi, când fusese nou-nouţă.
Hâtrul de sir Dinadan fu primul care se trezi şi curând îi sculă şi pe ceilalţi cu o farsă care dovedi destul prost gust. Legă câteva căni de tinichea de coada unui câine şi-i dădu drumul, iar câinele înnebunit de groază, se învârti prin sală, cu toată haita urlând după el. Potăile loveau şi trânteau tot ce le ieşea în cale, făcând un balamuc în toată legea. Se iscă o zarvă şi un tărăboi de-ţi spărgeau urechile şi toţi cei de faţă râseră până le dădură lacrimile, iar unii căzură de pe jilţuri şi se tăvăliră pe jos, nemaiputând de încântare. Erau aidoma unor copii. Sir Dinadan se simţea atât de mândru de această ispravă, încât nu se putea stăpâni de a nu repeta întruna, până la nesaţ, cum îi trecuse prin cap ideea aceasta nemuritoare. Şi, aşa cum se întâmplă cu toţi umoriştii de soiul său, el nu-şi conteni râsul nici după ce lumea cealaltă se potolise de mult. Era atât de înfierbântat, încât se hotărî să ţină un discurs – fireşte, un discurs umoristic. Cred că în viaţa mea n-am auzit atâtea glume vechi şi răsuflate, cârpite laolaltă. Era mai rău decât măscăricii, mai rău decât clovnii de la circ. Mi se părea groaznic de trist să stau acolo, cu o mie trei sute de ani înainte de a mă fi născut, şi să ascult iar aceleaşi biete glume, uscate şi mâncate de viermi, care mă scoteau din sărite când eram copil, cu o mie trei sute de ani mai târziu. Asta mai că m-a convins că-i o adevărată minune să faci o glumă nouă. Toată lumea râdea de vechiturile acelea – dar aşa face întotdeauna lumea, şi am remarcat-o cu veacuri mai târziu. Bineînţeles că hulitorul – adică pajul – nu râdea. Nu, el le lua în batjocură, căci nu avea nimic sfânt într-însul. Îmi spuse că majoritatea glumelor lui sir Dinadan erau putrede, iar restul împietrite. Îi răspunsei că "împietrite" merge, fiindcă socoteam şi eu că singura metodă potrivită pentru a clasifica vârstele impu¬nătoare ale câtorva din glumele acelea era să le orânduieşti pe ere geologice. Ideea aceasta nu trezi însă nici un ecou în mintea băiatului, fiindcă geologia nu fusese încă inventată. Totuşi, i-am ţinut minte remarca şi am plănuit să ridic întreaga societate la un nivel de cultură cât mai înalt, dacă voi reuşi s-o scot eu însumi la capăt. N-are rost să arunci la gunoi bunătate de marfă, numai fiindcă piaţa nu-i coaptă pentru ea.
Apoi, sir Kay se ridică şi puse în mişcare maşinăriile morii sale de poveşti, întrebuinţându-mă drept combustibil. Sosise momentul să fiu serios şi am fost la înălţime. Sir Kay povesti cum m-a întâlnit într-o ţară îndepărtată, locuită de nişte barbari care purtau cu toţii aceleaşi veşminte caraghioase ca şi mine – veşminte vrăjite, menite să-l apere pe cel care le purta de orice lovitură dată de vreo mână omenească. El însă nimicise puterea vrăjii, cu ajutorul unei rugăciuni, îi ucisese pe cei treisprezece cavaleri ai mei, după o bătălie de trei ceasuri, şi mă luase prizonier, cruţând-mi viaţa, pentru ca asemenea bâzdâganie să fie expusă spre minunarea şi admiraţia regelui şi a curţii. Vorbind despre mine tot timpul, întrebuinţa tot felul de expresii, dintre care cele mai palide erau: "acest uriaş uimitor", "acest înfricoşător monstru ce-atinge cerul cu capul" şi "acest căpcăun, cu colţi şi cu gheare, mâncător de oameni". Ei, ce să vezi! Toată lumea înghiţea gogoşile astea cu cea mai mare naivitate, nu zâmbea deloc şi nimeni nu părea să observe că persoana mea nu se prea potrivea cu rapoartele acelea umflate. Mai spunea sir Kay cum, căutând să scap de dânsul, am ţâşnit dintr-un şanţ, drept în vârful unui copac, înalt de două sute de coţi, dar el mă doborâse cu un bolovan cât o vacă, care îmi "fărâmase mai toate oasele" şi apoi mă pusese să jur că mă voi înfăţişa la curtea regelui Arthur, pentru jude¬cată. În încheiere, mă condamnă la moarte, urmând să fiu executat în după-amiaza zilei de 21, şi-i păsa atât de mult de soarta mea, încât se opri din căscat, înainte de a fi hotărât data. în momentele acelea, mă găseam într-un hal fără de hal. E drept, nu prea eram stăpân cu totul pe facultăţile mele mintale, ca să pot urmări polemica iscată asupra chipului în care era preferabil să fiu executat, deoarece unii se îndoiau că aş putea fi ucis, din pricina hainelor mele vrăjite. Şi, totuşi, nu purtam decât un costum ca oricare altul, cumpărat cu cincisprezece dolari la un magazin de haine gata. Eram însă destul de grijuliu ca să nu-mi fi scăpat un anumit amănunt. Mă refer la termenii pe care îi folosea, în cel mai firesc mod, această falnică adunare, alcătuită din înaltele doamne şi simandicoşii gentlemeni ai ţării şi care ar fi făcut să roşească până şi pe-o piele-roşie din tribul comanşilor. Nedelicateţea ar fi un epitet prea slab, pentru ceea ce vreau să spun eu. Şi vă rog să mă credeţi că citisem şi eu Tom Jones şi Roderick Random, precum şi alte cărţi de soiul ăsta şi ştiam bine că cele mai de seamă doamne şi cei mai de frunte gentlemeni din Anglia nu rămăseseră cu mult mai prejos sau chiar deloc în privinţa "decenţii" vocabularului, precum nici în privinţa moravurilor şi a atitudinii, pe care le trăda o asemenea vorbire chiar până acum o sută de ani. Ba, încă până în secolul nostru, al XIX-lea, în care – la drept vorbind – s-ar putea spune că şi-au făcut apariţia primele mostre de adevărate lady şi adevăraţi gentlemeni ce se pot descoperi în istoria engleză sau europeană. Ia închipuiţi-vă, cum ar fi dacă Walter Scott, în loc să pună el dialogurile în gura personajelor sale, le-ar fi îngăduit să vorbească după placul lor? În acest caz, Rebecca şi Ivanhoe şi duioasa lady Rowena ar fi avut conversaţii care l-ar face pe oricare vagabond din zilele noastre să se simtă prost. În orice caz, pentru cei care sunt în mod inconştient indelicaţi şi grosolani – toate lucrurile sunt delicate. Supuşii regelui Arthur nu-şi dădeau seama că sunt indecenţi şi am avut destulă prezenţă de spirit ca să nu le atrag atenţia.
Bieţii de ei, se frământau atâta din pricina hainelor mele vrăjite, încât răsuflară grozav de uşuraţi, când, în cele din urmă, bătrânul Merlin înlătură cu o remarcă de bun simţ obstacolul de care se poticniseră. El îi întrebă de ce au capete atât de seci şi nu le trece prin minte să mă despoaie. Într-o clipită, am fost gol puşcă! Ei, doamne, doamne, când te gândeşti că eram singura persoană din sală care nu se simţea la largul ei! Mă comentau toţi cu o nepăsare de parc-aş fi fost o varză. Regina Guenever îmi arăta un interes la fel de naiv ca şi ceilalţi şi spuse că în viaţa ei nu mai văzuse picioare ca ale mele. A fost singurul compliment pe care l-am căpătat – dacă era cumva un compliment.
În cele din urmă, eu am fost transportat într-o direcţie, iar primejdioasele mele haine în alta. Am fost zvârlit într-o celulă strâmtă şi întunecoasă, având drept cină câteva rămăşiţe ca vai de lume, drept culcuş nişte paie umede, iar drept tovărăşie o puzderie de şobolani.



CAPITOLUL V
O bună inspiraţie

Eram atât de obosit, încât nici măcar frica n-a fost în stare să mă ţină treaz multă vreme.
Când am venit iarăşi la realitate, mi s-a părut că dormisem o veşnicie şi cel dintâi gând mi-a fost: "Ei, ce vis uimitor am avut! Cred că m-am trezit tocmai la vreme ca să scap de spânzurătoare, ori de înec, ori de ardere pe rug, ori de ceva în felul ăsta... Îi mai trag un pui de somn până ce sună sirena şi pe urmă mă duc la fabrică şi mă răfuiesc cu Hercule."
Dar, chiar în clipa aceea, se auzi muzica scârţâitoare a unor lanţuri şi zăvoare ruginite, o lumină îmi fulgeră în ochi şi fluturele acela de Clarence îmi răsări în faţă. De mirare, căscai o gură cât o şură şi aproape că mi se tăie răsuflarea.
— Ce – îi strigai eu – tot în faţa mea te afli? Ia cară-te de aici cu vis cu tot! Marş odată!
Dar Clarence se mulţumi să râdă, în felul lui uşuratic, începând să-şi bată joc de starea-mi jalnică.
— Foarte bine – spusei eu resemnat – las' să se desfăşoare visul mai departe! N-am nici o grabă.
— Nu-ţi fie cu bănat, care vis?
— Care vis? Hm, visul că mă aflu la curtea regelui Arthur, un individ care nici n-a existat, şi că vorbesc cu tine, care eşti doar rodul închipuirii.
— Ia-n te uită, zău aşa? Şi tot vis iaste că mâine vei fi ars pe rug? Ho-ho-ho! Amuţit-ai?
Lovitura primită mă dărâmă de tot. Începui să-mi dau seama că mă găseam într-o situaţie cât se poate de gravă, fie că era vis sau nu, căci ştiam din experienţă ce tărie de viaţă capătă visele. Ştiam că a fi ars pe rug, chiar în vis, nu-i deloc glumă, ba e ceva care trebuie înlăturat prin orice mijloc. Aşa că îl rugai cu glas plângăreţ:
— Ah, Clarence, băiatule, singurul meu prieten – fiindcă îmi eşti prieten, nu-i aşa? – nu mă lăsa pierzaniei! Ajută-mă să născocesc vreo cale ca să scap de-aici!
— E-he-hei! Să hălăduieşti? Dară bine, omule, tinzile şi tainiţele temniţei, toate fără osebire, sub straşnică pază şi priveghere a străjilor sunt.
— Fireşte, fireşte. Dar câţi ostaşi sunt, Clarence? Nu-s prea mulţi, sper?
— Câtă frunză şi iarbă! Nu iaste nici o nădejde de hălăduinţă!
Tăcu o clipă şi adăugă, cu glas şovăielnic:
— Dară mai sunt şi alte temeiuri, mai vârtoase, carele stau împotrivă!
— Altele? Care-anume?
— Ei, zice-se... dară nu cutez pre legea mea! Zău, că nu cutez!
— De ce, sărmane flăcăuaş? Ce-i cu tine? Ce tot tresari aşa? De ce tremuri?
— Măre! Drept îţi spun! Cuvine-se şi inima îmi dă ghes să-ţi zic, dară...
— Haide, haide! Curaj! Fii bărbat. Dă-i drumul! Doar eşti un băiat cu scaun la cap!
Şovăi, sfâşiat între teamă şi dorinţa de a vorbi; apoi se duse tiptil până la uşă şi aruncă o ochire afară, trăgând cu urechea. În cele din urmă, se strecură iar lângă mine şi-mi şopti la ureche nişte veşti îngrozitoare. Le spuse cu toată neliniştea şi chinurile unui om care s-a aventurat pe un teren primejdios, vorbind despre lucruri a căror simplă pomenire i-ar putea aduce moartea.
— Urzit-a Merlin, în răutatea lui, o făcătură în jurul acestei temniţi, şi nimeni din tot regatul nu iaste atât de nesăbuit să încerce a trece cu tine alături pragul ei! Aibă-mă în pază Dumnezeu! Ţi-am destăinuit totul! Vădeşte-ţi milostivirea către neagiutoratul de mine! Îndură-te de-un biet flăcău carele binele ţi-l vrea şi înspre aceasta se îndeamnă; căci de mă vei da în vileag, pierzaniei cele fără de samă hărăzit sunt!
Izbucnii într-un hohot de râs – singurul într-adevăr învio¬rător, pe care-l avusesem de multă vreme şi îi strigai:
— Merlin a urzit o vrajă! La naiba cu el! Hârbul şi şarlatanul acela care nu face nici cât o ceapă degerată! Măgarul ăla bătrân şi palavragiu? Palavre, şi numai palavre, cele mai sfrun¬tate palavre din lume! Păi cum am să cred eu în superstiţia asta – cea mai idioată dintre toate superstiţiile acestea – copilăreşti, idioate, nătângi, fără noimă, care vreodată... Dă-l dracului de Merlin!
Dar Clarence se aruncase la picioarele mele, înainte ca să fi sfârşit cu toate complimentele acestea şi – de spaimă – era cât pe ce să-şi iasă din minţi.
— Oh, ia seama! Grăit-ai cuvinte purtătoare de grea urgie! Năpristan, zidurile se vor prăvăli asupră-ne, dacă rosteşti ase¬menea afurisenii. Deszi ceea ce ai zis, până mai iaste vreme!
Spectacolul acesta năstruşnic îmi dădu o idee bună şi apoi mă puse pe gânduri. Dacă toţi cei de acolo erau la fel de speriaţi de pretinsa vrăjitorie a lui Merlin, în acelaşi mod sincer şi cinstit ca şi Clarence, fără îndoială că un om supe¬rior ca mine trebuia numaidecât să găsească o şmecherie, ca să tragă folos de pe urma acestei stări de lucruri. Am chibzuit mai departe şi am chitit un plan. Apoi i-am zis:
— Hai, ridică-te! Vino-ţi în fire! Priveşte-mă drept în ochi. Ştii de ce am râs?
— Nu! Dară în numele prea curatei noastre Fecioare, făcătoarea de minuni, nu mai râde, că numai de râs nu iaste.
— Ei, o să-ţi spun de ce-am râs. Fiindcă eu însumi sunt vrăjitor!
— Domnia ta?
Băiatul făcu un pas îndărăt şi-şi aţinu răsuflarea, căci destăinuirea mea îl lovea cam pe neaşteptate. Dar, din atitudinea lui, se vedea că deodată căpătase un foarte-foarte mare respect. Reţinui numaidecât faptul – care-ţi arăta că şarlatanii n-aveau nevoie de nici o reputaţie în ospiciul acela: oamenii erau gata să-i creadă doar pe cuvânt. Continuai:
— Îl cunosc pe Merlin de şapte sute de ani, şi el...
— Şapte su...
— Nu mă întrerupe. A murit şi a înviat de treisprezece ori, şi de fiecare dată a colindat lumea sub un alt nume: Smith, Jones, Robinson, Jackson, Peters, Haskins, Merlin, luându-şi un nou pseudonim, ori de câte ori iese iar la iveală. L-am cunoscut în Egipt, acum trei sute de ani; în India acum cinci sute de ani. Îmi dă mereu târcoale, oriunde mă duc, şi mă sâcâie. Nu prea face parale ca vrăjitor. Cunoaşte câteva trucuri vechi şi răsuflate, dar n-a trecut niciodată de alfabetul meseriei şi nici n-o să fie în stare să treacă! E destul de bun pentru provincie – o singură şi unică reprezentaţie! şi-aşa mai departe, ştii; dar, dragă doamne, n-ar trebui ca tocmai el să se dea drept expert – în orice caz, nu când dă peste un artist adevărat ca mine! Acum, uite ce e, Clarence! O să rămân prieten cu tine până la capăt; în schimb, trebuie să mi te arăţi şi tu prieten. Vreau să-mi faci un serviciu, anume, să duci vorbă regelui că şi eu sunt vrăjitor – ba încă Înaltul As Suprem – Regele Trucurilor şi Şeful Tribului în Chestii-d-alde-Astea. Vreau să-i intre bine în cap că o să-i aranjez în linişte, chiar de aici, o mică nenorocire – ştii, una care o să le facă părul măciucă tuturor oamenilor de prin părţile voastre – dacă hotărârea lui sir Kay va fi îndeplinită şi mi se va căşuna vreun rău. Eşti bun să-i spui asta regelui, ca din partea mea?
Bietul paj era într-un hal de plâns şi de abia îmi mai putea răspunde. Ce jalnic e să vezi o fiinţă atât de terorizată, afanisită şi descurajată. Băiatul îmi făgădui însă tot ce-i cerusem şi mă făcu şi pe mine să-i făgăduiesc nu o dată, ci de câteva ori că o să rămânem prieteni şi n-o să-i fac nici un rău cu vrăjile mele. Apoi ieşi din celulă, orbecăind ca un prăpădit.
Pe dată, mă fulgeră un alt gând. Cât de nesocotit fusesem! Când băiatul o să-şi mai vină în fire, desigur că o să se mire de ce un mare vrăjitor ca mine e silit să-i cerşească ajutorul ca să iasă din temniţă! O să vadă limpede ca bună ziua că sunt un şarlatan.
Mă zvârcolii vreun ceas din pricina acestei boroboaţe şi-mi aruncai tot felul de ocări. Dar pe urmă îmi veni brusc ideea că animalele acelea nu judecau, că niciodată nu legau un fapt de altul şi toate convorbirile lor dovedeau că nu observă o absurditate, nici când le sare în ochi. Abia atunci mă liniştii.
Dar pe lumea asta, tocmai când omul e mai liniştit, taman atunci i se întâmplă una boacănă. Îmi zisei că făcusem încă o boroboaţă – anume, că-l trimisesem pe băiat să alarmeze pe mai marii lui cu o ameninţare din partea mea. Le va spune, desigur, că am intenţia de a născoci vreo nenorocire, aşa cum mi se va năzări. Numai că oamenii care-s oricând gata, ba chiar dornici şi nerăbdători să înghită minuni, tocmai ei te aşteaptă cu nesaţ să te vadă înfăptuindu-le. Şi acum, închipuiţi-vă că mă cheamă să le dau o mostră? Sau îmi cer să le spun ce fel de nenorocire vreau să abat asupra lor? Da, făcusem o gafă; mai întâi trebuia să fi născocit nenorocirea şi apoi s-o fi anunţat. "Ce mă fac? îmi ziceam eu. Ce să le spun, ca să câştig puţin timp? Iar mă frământam. Eram cât se poate de neliniştit... Se-aud paşi! Vin. Dacă mi-ar lăsa măcar o clipă de gândire... Straşnic! Am găsit! Am scăpat din strâmtoare!"
Vedeţi, era vorba de eclipsă. Mi-am amintit, cât ai bate din palme, cum Columb sau Cortez, sau vreunul din aceştia, mizase odată totul pe o eclipsă – şi asta cu nişte sălbatici. Mi-am întrezărit şansa, zicându-mi că şi eu pot face acum aceeaşi manevră. Şi nici n-ar fi fost un plagiat, fiindcă ideea îmi venise cu aproape o mie de ani înaintea oricăruia dintre ei.
Clarence intră în celulă, fiert şi prăpădit, zicându-mi:
— Fără zăbavă vestit-am pre măria sa că-i aduc ştire din parte-ţi şi pe loc m-a chemat în faţa sa. Până în măduva oaselor înfricoşându-se de ştire, s-a speriat şi a cugetat a da poruncă să fii slobozit aciiş şi să fii îmbrăcat în veşminte alese şi găzduit cu cinstea cuvenită unui om atât de puternic. Dară venit-a Merlin şi a răsturnat totul, înduplecând pe măria sa a crede că eşti nebun, au nu ştii ce vorbeşti. Zis-a Merlin că ame¬ninţarea ta iaste doar deşărtăciune şi vorbă în vânt. Au stat la mare voie rea, sfădindu-se, dară pre urmă Merlin l-a întrebat în batjocora luminăţiei tale: Au de ce nu dă în vileag primejdia care ne pândeşte? Nu o dă pentru că nu iaste vrednic a o săvârşi! Vorbele acestea au închis pe neaşteptate gura măriei sale, carele nu s-a priceput a le spulbera. Deci mai mult în silă şi cu mâhniciunea în suflet că te-ar putea jigni, te roagă să-i înţelegi păsul şi să-l scoţi din nevoi, destăinuindu-i despre ce pacoste să ia veste, dacă ai hotărât cumva felul şi ceasul în care se va arăta. Ah, rogu-te, nu mai zăbovi! Într-un asemenea ceas, zăbava înseamnă a-ţi îndoi şi întrei primejdiile care te împresoară. Ah, fii mai de treabă la voroavă şi zi ce prăpăd ne pândeşte!
Lăsai să stăruie tăcerea până ce-mi găsii un ton mai impu¬nător şi apoi spusei:
— De câtă vreme zac închis în vizuina asta?
— Fost-ai întemniţat când ziua de ieri se mistuise de istov. Acum sunt nouă ceasuri, dimineaţa.
— Nu, zău? Va să zică am dormit în lege! Acum e nouă dimineaţa? Măi, să fie! După lumină, ai putea jura că-i miezul nopţii! Va să zică, suntem în ziua de 20?
— Da, în ziua de 20!
— Şi urmează să fiu ars de viu chiar mâine?
Băiatul se înfioră.
— La ce oră?
— La nămiezi.
— Atunci, îţi voi spune ce să le vesteşti.
Făcui o pauză preţ de un minut, într-o tăcere înfiorătoare, şi mă aplecai asupra flăcăuaşului, care se chircise de teamă. Apoi, cu glas profund, măsurat, încărcat de negre prevestiri, începui o tiradă, ajungând printr-o gradaţie dramatică până la unul dintre cele mai culminante efecte pe care le-am dobândit în viaţa mea – şi asta în chipul cel mai nobil şi mai sublim:
— Întoarce-te şi spune-i regelui că la ceasul statornicit voi învălui întreg pământul în bezna neagră a miezului nopţii; voi şterge soarele de pe cer şi în vecii vecilor nu va mai străluci; roadele pământului vor putrezi, lipsite de lumină şi căldură, iar noroadele pământului se vor stinge de foamete, pierind până la ultimul om!
A trebuit să-l car pe băiat afară, căci leşinase şi era mai mult mort decât viu. Aşa l-am înmânat oştenilor şi m-am întors în celulă.



CAPITOLUL VI
Eclipsa de soare

Din nou în tăcere şi la întuneric, am priceput pe îndelete ceea ce mi se spusese, căci una e să auzi un lucru şi alta e să-l simţi pe pielea ta. Abia atunci lucrul se umflă şi capătă relief. E tocmai ca şi deosebirea dintre a auzi că un om a fost înjunghiat în inimă şi a vedea crima. În tăcere şi prin beznă, cunoaşterea faptului că mă aflam într-o primejdie de moarte capătă treptat un înţeles mai adânc; încetul cu încetul începusem să mă dumiresc şi asta îmi îngheţa sângele în vine.
O binecuvântată prevedere a naturii face însă ca tocmai în asemenea momente, de îndată ce temperatura ţi s-a coborât până la un anumit grad, să se petreacă în tine o schimbare şi cum-necum, mai prinzi ceva curaj. Speranţa îţi mijeşte şi, o dată cu ea, voioşia, şi iar te simţi pe picioare, gata să acţionezi – dacă, bineînţeles, mai este ceva de făcut. Mie, unul, mi-a revenit brusc piuitul. Mi-am zis că eclipsa este salvare sigură şi pe deasupra va face din mine cel mai însem¬nat om din regat; pe loc argintul viu mi s-a urcat până la capătul termometrului şi îngrijorările mi s-au risipit cu totul. Mă simţeam cel mai fericit om din lume. Aşteptam chiar cu nerăbdare ziua următoare, atât de dornic eram să culeg roa¬dele marelui triumf şi să fiu ţinta mirării şi venerării întregii naţiuni. Pe lângă asta, în ce priveşte afacerile, ştiam că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap.
Până atunci, totuşi, îmi mai rămânea o grijă, pe care trebuia s-o alung din minte. Eram aproape convins că oamenii aceia superstiţioşi, aflând de nenorocirea ce le-o propusesem, vor fi atât de îngroziţi, încât vor voi cu orice preţ să cadă la învoială.
Aşa că, nu mult după aceea, când am auzit nişte paşi apro¬piindu-se, gândul acesta mi-a revenit şi mi-am zis: "Cu sigu¬ranţă, vor să cadă la învoială! Ei, dacă-i târg bun, foarte bine, primesc; dar dacă nu, mă ţin tare pe poziţie şi-mi joc cartea până la capăt".
Într-adevăr, uşa se deschise şi se iviră câţiva oşteni. Căpe¬tenia lor zise:
— Rugul e gata! Poftim!
— Rugul! Deodată, mi-a pierit piuitul şi aproape că am căzut la pământ. În asemenea împrejurări, e greu să-ţi mai capeţi răsuflarea, căci te apucă horcăitul şi simţi la noduri în gât, dar de îndată ce am fost în stare să vorbesc iarăşi – am îngăimat:
— Dar e o greşeală – execuţia e fixată pe mâine.
— Acum alta iaste porunca. Hotărâtu-s-a să fie cu o zi mai devreme! Nu mai zăboviţi!
Mă vedeam pierdut. De nicăieri nu-mi mai putea veni vreun ajutor. Eram uluit; nu-mi mai stăpâneam mişcările; mă vânzoleam fără rost, ca scos din minţi, aşa că soldaţii au pus mâna pe mine şi m-au târât afară din celulă, printr-un labirint de coridoare subterane, şi în cele din urmă m-au adus la lumina necruţătoare a zilei şi a lumii de la suprafaţă. Când am păşit în curtea vastă şi împrejmuită cu ziduri a castelului, am simţit un cuţit în inimă, căci mi-a sărit imediat în ochi rugul care se afla drept în mijloc. Lângă el, un morman de butuci şi un călugăr. Pe toate patru laturile curţii, mulţimea era aşezată în rânduri ce se înălţau în terase înclinate, bătând în tot felul de culori. Regele şi regina şedeau pe tron şi fireşte că erau cei mai la vedeală.
Nu mi-a trebuit mai mult de o clipă ca să observ toate amănuntele. În clipa următoare, Clarence se strecură la lumină, din cine ştie ce ascunzătoare şi-mi turnă în urechi nişte veşti. Cu ochii strălucitori de triumf şi de bucurie, îmi zise:
— Eu am făcut să se schimbe sorocul caznei! Şi numai uşor n-a fost. Destăinuindu-le cu osârdie ce prăpăd le stă înainte şi văzând groaza pricinuită de vestea mea, am înţeles că a sosit ceasul de a izbi. Deci am viclenit pre unul şi pre altul, zicând că puterea-ţi împotriva soarelui nu iaste deplină până mâine şi aşa – de vor să scape soarele şi lumea – ţi se cade să fii ucis astăzi, când vrăjile domniei tale abia se urzesc şi n-au încă putere. Pre toţi dracii din iad! – neadevăr era, basnă nepricepută, ce nu mai să-i fi văzut cum au înghiţit-o în spaima lor nemăsurată, de parcă ar fi fost mântuire pogorâtă din ceruri. Iară eu, în vremea aceasta, zâmbeam a râde, văzând cât de lesne iaste a-i trage în amăgeală, apoi slăvit-am pre domnul a toate făcătoriul, carele s-a îndurat a lăsa pe cea mai umilă făptură din toate a fi unealtă întru mântuirea vieţii domniei tale. Vai! În ce chip fericit grăbitu-s-a totul! Că nu-i zor-nevoie a-i căşuna soarelui adevărată vătămare! Zău – nu uita aceasta – pre sufletul meu! Nu uita! Fă numa puţină beznă – numai un strop de beznă, apoi ia sama şi opreşte-te. Fi-va de ajuns. Vor lua veste cu toţii că am scornit şi neade¬văruri – din neştiinţă izvorâte, aşa vor crede – dară când se va lăsa umbra dintâi îi vei vedea cum, de spaimă, îşi vor pierde minţile, te vor slobozi şi te vor aşeza la mare cinste! Du-te la izbândă, acum! Dară ia aminte, tu, ce eşti scump şi aproape sufletului meu – cu lacrimi fierbinţi te îndemn a nu-mi uita rugăciunea şi a nu vătăma binecuvântatul soare. De dragul meu, ce cu neclătit prieteşug legat pe veci îţi sunt!
Am îngăimat câteva cuvinte, din adâncul durerii şi nefericirii mele – doar ca să-i spun că voi cruţa soarele. Auzindu-le, flăcăul mă răsplăti cu o privire recunoscătoare, atât de profundă şi de iubitoare, încât nu m-a răbdat inima să-i spun că prostia lui binevoitoare m-a distrus, trimiţându-mă la moarte.
În timp ce soldaţii mă ajutau să străbat curtea, domnea o tăcere atât de adâncă încât, dacă aş fi fost legat la ochi, aş fi crezut că mă aflu într-o pustietate şi nu înconjurat de un zid alcătuit din patru mii de oameni. În toată mulţimea aceea nu se zărea nici o mişcare; toţi erau ţepeni ca nişte statui de piatră şi la fel de palizi, iar pe fiecare chip se aşternuse teama. Încremenirea aceasta deplină domni necurmată, în timp ce eram înlănţuit la stâlp şi butucii şi lemnele se îngrămădeau cu mare grijă şi cam apăsător, în jurul gleznelor mele, încercuindu-mi apoi treptat genunchii, coapsele şi tot trupul. Urmă o pauză, o linişte şi mai adâncă – dacă era cu putinţă – apoi un om îngenunche la picioarele mele, cu o torţă aprinsă în mână. Spectatorii îşi întinseră gâturile înainte, privind cu încordare şi săltându-se de la locurile lor, fără să-şi dea seama. Călugărul îşi ridică mâinile deasupra capului meu, înălţă ochii către cerul albastru şi începu să murmure ceva pe latineşte. În această atitudine, el dondăni mai departe câteva clipe, apoi se opri. Am aşteptat puţin şi am cătat la el: stătea tot acolo, ca împietrit.
Dintr-o singură pornire, mulţimea se ridica încetişor, aţin¬tindu-şi ochii pe cer. Le-am urmat privirile: tocmai la ţanc, începea eclipsa mea! Viaţa-mi clocotea iar prin vine! Eram ca un nou născut! Dâra de întuneric se lăţi încet pe discul soarelui, inima-mi bătea tot mai tare, iar adunarea şi preotul priveau mai departe, neclintiţi. Ştiam că privirile lor se vor întoarce apoi spre mine. Când se întâmplă şi asta, eram pregătit. Luasem una din cele mai măreţe atitudini care mi-au reuşit în viaţă; stăteam cu braţul întins, arătând spre soare. Era un efect sublim. Vedeai pur şi simplu cum treceau fiorii prin mulţime, ca nişte valuri. Două strigăte izbucniră, aproape acoperindu-se unul pe altul:
— Daţi-i foc!
— Staţi! Opriţi!
Unul îl scosese Merlin, celălalt regele. Merlin porni de la locul său, ca să-mi dea foc chiar cu mâna lui – îmi închipui. Am zis:
— Stai pe loc! Dacă se mişcă cineva, fie chiar regele, fără îngăduinţa mea, îl voi zdrobi cu trăsnetul, îl voi arde cu fulgerele!
Mulţimea se aşeză supusă la locuri, după cum mă aşteptam. Merlin şovăi o clipă, două – şi în acest scurt răgaz stătui ca pe ace – apoi se aşeză şi el, iar eu răsuflai uşurat, ştiind că acum sunt stăpân pe situaţie.
După aceea regele spuse:
— Pogoară-ţi mila asupra noastră, viteaze cavaler, şi nu-ţi mai încerca nesăbuit puterile, ca nu cumva pierzanie fără îndreptare să urmeze. Luat-am veste că puterile tale nu vor fi depline până mâine, dară...
— Măria ta socoteşte că vestea a fost o scornitură? Într-adevăr, scornitură a fost; căci pururi puterile mi-au fost neştirbite, precum îmi sunt şi acum!
Cuvintele mele avură un răsunet uriaş. De peste tot se înălţară mâini rugătoare şi regele se trezi asaltat de o furtună de implorări ca să-mi răscumpere, cu orice preţ, mărinimia şi să înlătur nenorocirea. Regele abia aştepta să împlinească dorinţa supuşilor. Zise:
— Hotărăşte cum ţi-i vrerea, prea cinstite cavaler. Cere-mi şi jumătate din regat; dară izgoneşte pacostea aceasta şi cruţă soarele!
Norocul îmi surâdea în faţă. L-aş fi apucat cu amândouă mâinile, într-o clipă, dar opreşte – dacă poţi – o eclipsă! Nici vorbă de aşa ceva. De aceea am cerut vreme să chibzuiesc.
Regele zise:
— Vai! câtă vreme mai ţine? Câtă vreme, prea bunule cava¬ler? Îndură-te de noi! Priveşte, întunericul se lăţeşte clipă de clipă. Mă rog ţie, câtă vreme ne mai ţii aşa?
— Nu mult. O jumătate de ceas, poate un ceas!
Auzii mii de proteste înduioşătoare, dar nu puteam reduce termenul, fiindcă nu-mi aminteam cât durează o eclipsă totală de soare. În tot cazul, mă cam fâstâcisem şi voiam să mai chib¬zuiesc. Era ceva ciudat cu eclipsa aceea şi faptul mă neliniştea. Dacă nu era eclipsa care mă interesa pe mine? Cum puteam şti dacă mă aflam într-adevăr în veacul al VI-lea, sau de nu cumva totul era doar vis? Doamne, dacă m-aş putea încredinţa încaltea că-i vis! Îmi miji din nou speranţa. Dacă băiatul avea dreptate în privinţa datei, şi eram sigur în 20, atunci nu puteam fi în secolul al VI-lea. Cu nerăbdare, îl trăsei de mânecă pe călugăr şi-l întrebai în ce zi a lunii suntem.
Măi, să fie! Mi-a spus că în 21! Când am auzit aşa m-au cuprins fiorii. L-am rugat să se gândească bine – doar omul era sigur, ştia bine că suntem în 21. Va să zică, băieţandrul ăla încurcase iar lucrurile, cap sec ce era! Ne aflam tocmai în ceasul precis al eclipsei; controlasem aceasta cu ochii mei, chiar când începuse, la cadranul solar din preajmă. Aşadar, era adevărat; mă aflam fără îndoială la curtea regelui Arthur şi acum trebuia să ies la liman cum se putea mai bine.
Bezna creştea mereu şi oamenii erau tot mai deznă¬dăjduiţi. Atunci am zis:
— Am chibzuit, măria ta! Drept învăţătură de minte, voi lăsa ca bezna să se întindă şi noaptea să se aştearnă asupra lumii, dar atârnă de măria ta dacă voi şterge soarele cu totul de pe cer sau îl voi face la loc, aşa cum a fost. Iată ce condiţii pun: vei rămâne rege peste toate stăpânirile tale şi vei primi toată slava şi cinstirea ce ţi se cuvin; dar mă vei numi sfetnicul şi mâna ta dreaptă pe veci şi-mi vei da, pentru serviciile mele unu la sută din veniturile suplimentare, pe care voi reuşi să le aduc statului. Dacă n-oi putea trăi din asta, fii sigur că n-o să întind mâna nimănui. Îţi convine?
Răsună un tunet de aplauze, iar peste ele se înălţă glasul regelui:
— Dezlegaţi-l şi slobod să fie! Şi închinaţi-vă lui, voi, oa¬meni de sus au de jos, avuţi au nevoiaşi, că mâna dreaptă a domniei mele dumnealui iaste. Hărăzite-ţi sunt puterea şi drep¬tul de poruncă! Vei sta pe cea mai înaltă treaptă a tronului! Dară, amu izgoneşte pe loc această noapte înfiorătoare şi adu iarăşi lumina şi dulceaţa lumii acesteia pentru ca toată suflarea să te blagoslovească!
Dar eu îi zisei:
— Dacă un om de rând este dat de ruşine în văzul lumii, asta nu-i nici o pagubă, dar mare ruşine este chiar şi pentru suveran, când noul său ministru continuă să stea despuiat în faţa supuşilor. Scuteşte-mă, sire, de ruşinea aceasta. Pot cere să mi se dea înapoi hainele?...
— Veşmintele acelea nu se cuvin cinului domniei tale! exclamă regele. Aduceţi-i alte veşminte! Înveşmântaţi-l ca pe-un principe!
O brodisem bine. Căutam să ţin lucrurile în loc, până ce eclipsa avea să fie totală, căci altfel regele iar m-ar fi rugat să alung imediat bezna, ceea ce, vezi bine, că nu puteam. Trimiţând el după haine, am mai câştigat ceva timp, dar nu de ajuns, aşa că a trebuit să caut un alt tertip. Am declarat că mi-e teamă ca nu cumva regele să se răzgândească şi să se căiască oarecum de ceea ce făcuse, în rătăcirea sa; de aceea voiam să mai las să crească întunericul, iar dacă, după ce se va fi scurs destulă vreme, regele tot îşi va păstra hotărârea, abia atunci voi alunga întunericul. Nici regele şi nici ceilalţi nu păreau încântaţi de tocmeală, dar eu trebuia s-o ţin morţiş aşa.
Negura şi întunecimea creşteau tot mai mult, în timp ce eu aveam de furcă cu hainele greoaie ale veacului al VI-lea. Încet-încet, se întunecă de nu-ţi mai vedeai nici degetele şi mulţimea gemea şi urla de spaimă, simţind cum recile şi nefi¬reştile adieri ale nopţii treceau prin văzduh şi văzând curând cum stelele răsăreau şi sclipeau pe cer. Tare mă bucurai când eclipsa ajunse totală, dar în schimb toţi ceilalţi erau zdrobiţi de durere, ceea ce era foarte natural. Am zis:
— Constat că regele, prin tăcerea sa, păzeşte învoiala dintre noi!
Apoi, îmi ridicai braţul, stătui aşa o clipă şi rostii cu cea mai grozavă solemnitate:
— Făcătura să se desfacă, cele legate să se dezlege şi să treacă fără a vătăma pe nimeni!
Un răstimp, nu se auzi nici măcar un foşnet, în bezna aceea deplină, în tăcerea aceea mormântală.
Dar când, peste câteva clipe se prefiră o dungă argintie a soarelui, adunarea se dezlănţui într-un strigăt asurzitor şi se revărsă ca un potop asupra mea, copleşindu-mă cu binecuvântări şi mulţumiri. Fără îndoială că şi Clarence striga cât îl ţinea gura, pierdut în talazul acela.



CAPITOLUL VII
Turnul lui Merlin

Ţinând seama că acum eram al doilea personaj din regat, în ce priveşte puterea politică şi autoritatea, se putea spune că într-adevăr ajunsesem la mare preţ. Veşmintele mi se lucrau numai din mătăsuri, catifele şi fireturi de aur şi, prin urmare, erau foarte arătoase, însă tot atât de stânjenitoare. Îmi dădeam seama însă că în curând obişnuinţa avea să mă împace şi cu hainele acestea. Mi se dăduseră cele mai alese încăperi din castel, după cele regale. Perdelele de mătase străluceau cu culorile lor bogate, dar în schimb nici un covor pe pardoseala de piatră, ci numai rogojini, şi încă rogojini desperecheate, de nu aveai nici măcar două de acelaşi soi. Cât despre celelalte comodităţi, la drept vorbind, ele nu existau deloc. Vorbesc de micile comodităţi, căci ele alcătuiesc adevărata mângâiere a vieţii. Jilţurile cele mari de stejar, împodobite cu sculpturi primitive – treacă-meargă, dar în afară de ele nu găseai nimic ca lumea. Nu exista săpun, nici chibrituri, nici oglindă – cu excepţia uneia de metal, în care te zgâiai ca într-o găleată cu apă. Şi nici măcar o cromoli¬tografie! Mă obişnuisem, de ani de zile, cu asemenea poze şi abia atunci mi-am dat seama că – fără să bănuiesc – în adâncul fiinţei mele se născuse o pasiune pentru artă de care acum sufletul meu nu se mai putea lipsi. Când mă uitam la pereţii aceia măreţi şi trufaşi, dar de o goliciune inumană, mă cuprindea dorul de casă. Îmi aminteam că la noi acasă, la East Hartford, oricât de modestă ţi-era locuinţa, nu puteai intra în vreo odaie, fără să nu dai de vreo poză trimisă cadou de societăţile de asigurare, sau măcar de o poză în trei culori Dumnezeu-Binecuvânteze-Căminul-Nostru, atârnată deasupra uşii. Ba, în odaia de musafiri, aveam cinci tablouaşe. Pe când aici, chiar în odaia mea de primire extra-lux, nu era nimic care să aducă a pictură, afară de un fel de plapumă ţesută sau împletită – ba şi cârpită în câteva locuri – şi care nu avea nici o culoare sau formă mai acătării. Cât despre proporţii, nici chiar Rafael în persoană n-ar fi putut să le trântească mai formidabil, după toată practica-i făcută cu acele coşmaruri denumite "faimoasele cartoane de la Hampton Court". Rafael fusese o comoară. Aveam şi noi acasă câteva cromolitografii. Într-una Pescuitul cel minunat – Rafael însuşi făcuse o minune, punând trei oameni într-o luntre care n-ar fi ţinut nici măcar un câine într-însa, fără să se răstoarne. Totdeauna am avut o mare admiraţie pentru arta lui Rafael, studiind-o şi găsind-o atât de spontană şi mai presus de orice convenţie.
În tot castelul, nu se găsea nici măcar un clopoţel sau vreun tub acustic. Aveam însă o droaie de servitori, iar cei care erau de jurnă moţăiau în anticameră, şi când aveam nevoie de vreunul, trebuia să ies şi să-l strig. Nu existau nici gaz, nici lumânări. Un taler de bronz, pe jumătate plin cu untură topită în casă, şi cu o feştilă ce plutea pâlpâind în mijlocul ei, producea ceea ce era luat drept lumină. O grămadă de obiecte de acest soi atârnau pe pereţi şi modificau întunericul, adică tocmai bine îl nuanţau ca să-l facă şi mai sinistru. Dacă ieşeai noaptea afară, slujitorii trebuiau să te conducă cu torţele. Nu existau cărţi, peniţe, hârtie sau cerneală şi nici pomeneală de sticlă, în deschizăturile care ei îşi închipuiau că sunt ferestre. Sticla pare lucru neînsemnat, dar când îţi lipseşte, abia atunci vezi ce lucru mare este. Dar poate mai rău decât toate era că nu se găsea deloc zahăr, nici cafea, ceai sau tutun. Mi-am dat seama că eram în situaţia lui Robinson Crusoe, aruncat pe o insulă nelocuită, neavând altă tovărăşie decât aceea a unor animale mai mult sau mai puţin domesticite, şi că – dacă voiam să-mi duc viaţa mai uşor – trebuia să procedez ca şi Robinson Crusoe. Anume: să inventez, să meşteresc, să creez, să reorganizez lucrurile; să-mi pun la treabă creierul şi mâna şi să lucrez fără răgaz. Situaţia asta se potrivea de minune cu firea mea.
Un lucru însă mă cam încurca la început – interesul nemai¬pomenit pe care mi-l arăta lumea. Tot poporul părea dornic să mă privească. Curând se află că eclipsa de soare băgase o spaimă de moarte în toată lumea engleză şi că, tot timpul cât ţinuse, întreaga ţară – de la un capăt la altul – ajunsese să îngheţe de spaimă până-n măduva oaselor, iar bisericile, schiturile şi mănăstirile fuseseră năpădite de sărmane fiinţe care se rugau şi plângeau, socotind că venise ziua de apoi. După aceea, mersese vestea că cel care pusese la cale această întâmplare înfricoşătoare era un străin, un iscusit vrăjitor de la curtea regelui Arthur, care ar fi putut stinge soarele dintr-o suflare, exact ca pe o lumânare şi chiar că fusese cât pe-aici s-o facă, dacă nu i s-ar fi dobândit la timp iertarea. Şi numai aşa a dezlegat el vrăjile, iar acum era recunoscut şi cinstit drept omul care, prin puterea lui neajutorată de nimeni, scăpase pământul şi popoarele de prăpăd. Dacă vă gândiţi că toată lumea credea basmul ăsta – nu numai că-l credea, dar încaltea nici nu i se năzărea să-l pună vreo clipă la îndoială – veţi înţelege uşor de ce nu se mai găsea în toată Britania un singur om care să nu facă optzeci de kilometri pe jos, doar ca să mă vadă. Desigur, eram centrul tuturor conversaţiilor şi toate celelalte subiecte căzuseră baltă; până şi regele deveni brusc o persoană a cărei faimă şi importanţă treceau pe planul al doilea. În decurs de douăzeci şi patru de ore, începură să sosească delegaţii peste delegaţii şi două săptămâni în şir au tot curs într-una. Orăşelul era înţesat de lume, ca şi tot ţinutul dimprejur. Trebuia să ies de nu ştiu câte ori pe zi ca să mă arăt mulţimilor acelea, stăpânite de respect şi teamă. Începuse să mă cam împovăreze această pierdere de timp şi osteneală, dar fireşte că-şi avea şi partea ei bună, căci îmi plăcea să fiu ridicat în slăvi şi să mă văd ţinta atâtor laude. Fratele Merlin se înverzise de atâta invidie şi ciudă, ceea ce era o mare mulţumire pentru mine. Dar mai era un lucru căruia nu-i dădusem încă de rost: nimeni nu-mi ceruse nici un autograf. L-am întrebat pe Clarence, dar habar n-avea! M-am căznit să-i explic despre ce era vorba. Abia atunci mi-a spus că în toată ţara nu se pricepeau să scrie şi să citească decât câteva duzini de preoţi. Închipuiţi-vă în ce ţară picasem!
Curând, un alt fapt începu să mă neliniştească. Mulţimile acelea începeau să se agite, cerându-mi o altă minune. Era o dorinţă lesne de înţeles. Fiecare ar fi fost bucuros să se poată întoarce la căminul său îndepărtat, lăudându-se că a văzut pe omul care-i în stare să dea porunci soarelui. Asta l-ar fi înălţat în ochii vecinilor, stârnindu-le invidia. Dar dacă fericitul acela ar fi putut spune că m-a văzut cu ochii lui înfăptuind o minune, ei, atunci alţi oameni ar fi venit de departe ca să-l vadă pe el, ar fi venit pentru dânsul! Presiunea opiniei publice devenise destul de puternică. Ştiam că urma să se producă o eclipsă de lună, ba ştiam chiar la ce dată şi oră, dar era prea îndepărtată. Doi ani! Aş fi dat mult ca să capăt un permis de a o grăbi, folosind-o în clipa aceea, când se cerea grozav pe piaţă. Era mai mare păcat s-o vezi sosind aşa, târâş-grăpiş, la o dată când n-o mai putea folosi nimeni. Dacă ar fi fost programată măcar peste o lună, aş fi putut s-o vând pe loc; dar, aşa cum stăteau lucrurile, nu dibuiam nici o cale de a o folosi şi de aceea mă lăsai păgubaş. Clarence află, apoi, că bătrânul Merlin se învârtea pe furiş printre oamenii aceia ahtiaţi după minuni şi răspândea zvonul că sunt un şarlatan care nu fac pe placul lumii, fiindcă nu sunt în stare de o nouă minune. Mi-am dat seama că trebuie să acţionez. Am pus la cale numaidecât un plan.
Datorită autorităţii mele în stat, l-am aruncat pe Merlin la închisoare, chiar în celula în care stătusem eu. Apoi, am dat sfoară în ţară, prin crainici şi trâmbiţaşi, că voi fi ocupat cu treburile cârmuirii timp de două săptămâni, dar că după aceea voi folosi scurtul răgaz ce-l voi avea, sfărmând turnul de piatră al lui Merlin cu focuri chemate din cer; până atunci, oricine îşi va pleca urechea la defăimările scornite împotriva mea, să ia seama! Mai mult încă, voi înfăptui deocamdată numai această minune şi nimic altceva; dacă spusele mele nu sunt mulţumitoare şi va cârti careva, îi voi preface pe cârtitori în cai şi-i voi pune la ham. Aşa, mi-am dobândit liniştea necesară.
L-am făcut pe Clarence confidentul meu – într-o oarecare măsură – şi ne-am apucat să lucrăm în taină. I-am spus că-i vorba de un soi de minune care cere niţică pregătire şi că i se va trage moarte fulgerătoare, dacă va sufla vreun cuvânt despre pregătirile ce le făceam. Asta i-a pus lacăt la gură. Am fabricat, pe ascuns, câteva kilograme de pulbere de calitatea întâia şi mi-am supravegheat armurierii până au întocmit un paratrăs¬net şi câteva fire. Străvechiul turn de piatră era foarte masiv – şi destul de dărăpănat, fiindcă era de pe vremea romanilor şi avea vreo patru sute de ani. Da, şi încă era atrăgător, în felul lui primitiv, înveşmântat în iederă din creştet şi până la temelii, ca într-o cămaşă din solzi de zale. Străjuia pe o înălţime stingheră şi de la castel îl vedeai bine, cam la o jumătate de milă depărtare.
Lucrând noaptea, am depozitat pulberea în turn, scoţând câteva pietre şi îngropând-o chiar în zidurile care la bază aveau o grosime de cinci metri. Am pus câte nouă kilograme odată, într-o duzină de locuri. Cu o încărcătură ca asta – am fi putut arunca în aer şi Turnul Londrei! Când sosi cea de a treispre¬zecea noapte, am instalat şi paratrăsnetul nostru, i-am înfipt capătul într-una din dozele de pulbere şi de acolo am tras fire la celelalte încărcături. Din ziua proclamaţiei mele, toată lumea ocolise locul acela, totuşi în dimineaţa zilei a paispreze¬cea am socotit cu cale să avertizez oamenii, prin crainici, ca să se ţină la distanţă – adică la vreo patru sute de metri. Apoi, am adăugat că, înainte de a înfăptui minunea, voi da o scurtă înştiinţare, fie fluturând steaguri pe turnurile castelului în timpul zilei, fie aşezând torţe în acelaşi loc, în timpul nopţii.
În ultima vreme, fuseseră destule furtuni şi nu prea mă temeam de un eşec. Nu-mi păsa dacă va fi o întârziere de o zi sau două, la nevoie, căci aş fi explicat că mai mă reţin treburile cârmuirii şi lumea n-ar fi avut încotro şi ar fi aşteptat.
Bineînţeles, am avut parte de o zi cu soare scânteietor – aproape prima zi fără nouri după trei săptămâni; aşa se întâmplă întotdeauna. Am stat de unul singur, pândind vremea. Din când în când, apărea Clarence, spunându-mi că nerăbda¬rea publicului creşte mereu, dintr-o clipă în alta, şi tot ţinutul se umpluse cu valuri de oameni, cât zăreai cu ochii de pe zidurile cetăţii. În cele din urmă, s-a stârnit vântul şi s-a înălţat un nour, chiar la locul potrivit şi tocmai la căderea nopţii. Un răstimp, am pândit cum nourul acela îndepărtat se lăţeşte şi se întunecă, apoi am socotit că e momentul să-mi fac apariţia. Am poruncit să se aprindă torţele şi Merlin să fie liberat şi trimis la mine. Peste un sfert de ceas, am urcat pe parapet şi-acolo l-am găsit pe rege împreună cu toată curtea, privind pe întuneric spre turnul lui Merlin. Bezna se şi lăsase destul de deasă, aşa că nu se putea vedea departe. Mulţimea aceea şi vechile turnuleţe, parte cufundate în umbră adâncă, parte lucind în licărul marilor torţe de deasupra capetelor noastre, alcătuiau un tablou impresionant.
Merlin se înfăţişă înaintea mea, tare posomorât. I-am spus:
— Ai vrut să mă arzi de viu, când nu-ţi făcusem nici un rău, iar acum în urmă ai încercat să-mi pătezi reputaţia profesio¬nală. De aceea voi chema focul din cer şi-ţi voi preface turnul în praf şi pulbere. Este însă cinstit să-ţi mai las o şansă: dacă socoteşti că eşti în stare să-mi spulberi vrăjile şi poţi îndepărta focul, îţi dau voie să faci ce pofteşti. E turul tău acum.
— Sunt în stare, prea cinstite cavaler! Şi-o voi face. Să n-ai domnia ta grijă!
Trase un cerc imaginar pe pietrele acoperişului şi arse acolo o mână de prafuri, din care se înălţă un nouraş de fum aromat, la văzul căruia lumea se dădu îndărăt, începând să se închine şi să se simtă cam prost. Apoi începu să mormăie şi să facă "pase" prin aer cu mâinile. Se aprinse treptat, până ce ajunse într-un fel de transă şi începu a-şi învârti braţele ca aripele unei mori de vânt. Între timp, furtuna ajunsese aproape în dreptul nostru; pale de vânt aplecau flăcările torţelor şi făceau să pâlpâie iar umbre, primele picături grele de ploaie începură să cadă, lumea era cufundată într-un întuneric ca smoala, fulgerul începu să clipească la răstimpuri. Fără îndoială că paratrăsnetul meu se încărca acum singur. De fapt, explozia trebuia să se producă dintr-o clipă într-alta, aşa că i-am spus lui Merlin:
— Ai avut timp berechet. Ţi-am făcut toate înlesnirile şi nu m-am amestecat. E limpede că vraja ta n-are putere. Este prea drept şi se cuvine acum să încep eu.
Mi-am rotit de trei ori braţul în aer, şi apoi am auzit un bubuit înfiorător. Turnul cel vechi a sărit în bucăţi până la cer, în timp ce o uriaşă fântână ţâşnitoare de foc vulcanic prefăcea noaptea în zi şi înfăţişa ochilor o mare nesfârşită de fiinţe omeneşti închircite la pământ şi cuprinse de-o spaimă fără margini. Bineânţeles, a plouat cu mortar şi zidărie tot restul săptămânii. Cel puţin, aşa a ieşit zvonul; dar probabil că adevărul era ceva mai modest.
A fost o minune eficace. Numeroasa populaţie flotantă care mă sâcâise se topi. În dimineaţa următoare, se puteau zări, prin noroaie, urmele de paşi ale câtorva mii de persoane ce se depărtaseră de castel. Probabil că dacă aş mai fi anunţat altă minune, n-aş fi putut strânge public nici cu arcanul.
Acţiunile lui Merlin se prăbuşiră. Regele voia să-i taie leafa; voia chiar să-l dea afară, dar am pus o vorbă bună pentru el. Am spus că va fi de folos ca să aranjeze vremea şi să se ocupe de alte treburi mărunte, de acelaşi fel, şi că eu am să-l mai ajut ori de câte ori biata lui magie de salon îl va lăsa de căruţă. Din turnul său nu rămăsese nici piatră peste piatră, dar am pus guvernul să i-l reclădească şi l-am sfătuit pe Mer¬lin să-l închirieze, numai că babalâcul era prea înfumurat ca să m-asculte. Cât despre recunoştinţă, nici măcar "mersi" nu mi-a zis. Era cam împietrit la inimă, dar, de, oricum ai întoarce-o, nu te prea poţi aştepta de la un om să fie mieros când l-ai ruinat în asemenea hal!



CAPITOLUL VIII
"Şeful"

E plăcut să fii învestit cu o autoritate nemărginită, dar şi mai plăcut e ca lumea s-o recunoască. Povestea cu turnul mi-a întărit puterea şi a făcut-o de neînvins. Chiar dacă înainte se întâmplase ca unii să fie porniţi pe invidie şi pe critică, acum îşi schimbaseră gândul. Nu găseai un singur om, în tot regatul, care să socoată că e cuminte să-mi stea în cale. Mă adaptam rapid la situaţia mea şi la noile împrejurări. O vreme, mă tot trezeam în zori şi zâmbeam când mă gândeam la "visul" pe care-l avusesem, aşteptând să sune sirena fabricii Colt. Dar treptat, amintirea mi se şterse singură şi, în cele din urmă, ajunsesem să-mi dau pe deplin seama că trăiam cu adevărat în secolul al VI-lea, la curtea regelui Arthur, şi nu într-o casă de nebuni. Aşa se face că mă simţeam la mine acasă în veacul acela, la fel ca în oricare altul. Cât despre preferinţă, pentru nimic în lume nu l-aş fi schimbat cu veacul al XX-lea. Aici, unde eram, vedeai câte posibilităţi avea un om cult, deştept, curajos şi cu iniţiativă, de a se lansa şi de a creşte odată cu ţara. Era cel mai grozav câmp de acţiune, care a existat vreodată; şi totul se afla la discreţia mea: nici un concurent, nici un om care să nu pară un biet prunc nevinovat, în comparaţie cu cunoştinţele şi capacităţile mele. Pe când în secolul al XX-lea, ce-aş fi ajuns, mă rog? Contramaistrul unei uzine, şi-atâta tot; oricând aş fi putut s-arunc năvodul în stradă şi să pescuiesc o sută de oameni mai grozavi decât mine.
Ce salt făcusem! Nu mă puteam stăpâni de a nu mă minuna de succesul meu şi de a nu-l contempla, întocmai ca un om care ar fi descoperit petrol. Nu exista nici un precedent care să se apropie de cazul meu – cel mult al lui Iosif, dar nu era chiar acelaşi lucru. Căci este de la sine înţeles că, întrucât strălucita ingeniozitate financiară a lui Iosif nu folosise decât regelui, desigur că publicul îl privise cam chiorâş, pe când eu fusesem generos cu tot publicul, cruţând soarele, şi asta mă făcuse popular.
Nu eram umbra unui rege, ci însăşi substanţa lui – ba mai curând regele era umbra mea. Puterea mea era colosală şi nu o simplă etichetă, cum s-a întâmplat de obicei în asemenea situaţii – era un articol veritabil, ce avea căutare. Stăteam acolo, chiar la izvorul celei de a doua mari perioade din istoria lumii, şi vedeam cum se adună firele de apă, pârâiaşele istoriei; cum istoria îşi adânceşte şi-şi lărgeşte albia, rostogolind valuri năvalnice către secole îndepărtate. Puteam întrezări ascensiunea unor aventurieri de teapa mea, la adăpostul lungului şir de tronuri ale istoriei. Vedeam pe De Monforzi, Cavestoni, Mortimeri, Villiers, pe regii tembeli ai Franţei, purtând războaie şi dând bătălii, şi pe favoritele care jucau pe degete sceptrul lui Carol al II-lea, dar în întregul alai nu zăream nici un personaj de proporţiile mele. Eram un speci¬men unic şi mă bucuram că nu voi putea fi întrecut sau egalat – în mod sigur – vreme de treisprezece veacuri şi jumătate.
Da, puterea mea era egală cu cea a regelui. În acelaşi timp, mai exista însă o putere, care era ceva mai tare decât forţele noastre laolaltă. E vorba de biserică. Nu vreau să ascund faptul ăsta. Nici să vreau, n-aş putea. Dar n-are importanţă acum; îl voi explica pe larg mai încolo, la vremea sa. La început, biserica nu mi-a pricinuit nici un neajuns – în orice caz, nimic serios.
În sfârşit – ce să spun – mă aflam într-o ţară curioasă, cu adevărat interesantă. Dar oamenii! Erau neamul cel mai ciudat, cel mai simplu şi cel mai încrezător; ce mai, nu erau decât nişte bieţi iepuraşi.
O fiinţă născută într-o sănătoasă atmosferă de libertate nu putea asculta decât cu jale umilele şi inimoasele lor mărturisiri de credinţă faţă de rege, faţă de biserică şi de nobilime. Bieţii oameni! Se purtau de parcă ar fi avut mai multe motive să-şi iubească şi să-şi cinstească regele, biserica şi nobilimea, decât are sclavul să-şi iubească şi să-şi cinstească biciul, sau un câine să-l iubească şi să-l cinstească pe străinul care îl loveşte! Păi bine, oameni buni, nu vă daţi seama că orice fel de regalitate – oricum ai suci-o şi orice fel de aristocraţie – oricum ai altoi-o – înseamnă de-a dreptul o insultă! Dar dacă te-ai născut şi ai crescut într-un astfel de sistem, probabil că niciodată nu vei descoperi singur adevărul şi nici nu-l vei crede când îţi va deschide cineva ochii. Ţi-e ruşine că eşti om, când te gândeşti la lepădăturile care au ocupat întotdeauna tronurile omenirii, fără umbră de drept sau raţiune, şi la indivizii de mâna a şaptea, care au trecut totdeauna drept aristocraţie. O şleahtă de monarhi şi de nobili care, îndeobşte, dacă ar fi fost lăsaţi să se dea cu capul de toate pragurile – ca atâţia alţii mai buni decât ei – şi-ar fi sfârşit zilele în sărăcie, fără să aibă nimeni habar de dânşii.
Majoritatea naţiunii britanice a regelui Arthur era alcătuită pur şi simplu din sclavi, care purtau acest nume şi aveau o zgardă de fier la gât. Restul erau sclavi în fapt, doar că n-aveau şi numele, dar îşi închipuiau că sunt oameni, şi încă oameni liberi, şi chiar aşa îşi spuneau. Adevărul e că naţiunea – în întregul ei – se afla pe lume cu un singur scop: să se prosterne înaintea regelui, a bisericii şi a nobilimii; să robească pentru ei; să-şi dea sufletul, trudind pentru ei; să moară de foame pentru ca ei să fie ghiftuiţi; să muncească pentru ca ei să poată zburda; să soarbă până la fund cupa amărăciunii pentru ca ei să poată fi fericiţi; să umble goi pentru ca ei să poată purta mătăsuri şi bijuterii; să plătească biruri pentru ca ei să fie nebirnici; să se obişnuiască o viaţă întreagă cu vorbele şi atitudinile înjositoare ale linguşirii, pentru ca ei să poată păşi cu semeţie şi să se creadă zeii lumii. Şi pentru toate acestea nu primeau alte mulţumiri decât lovituri şi dispreţ, şi erau atât de săraci cu duhul, încât până şi această atenţie o luau drept cinste.
Ideile moştenite sunt un lucru curios – foarte interesant de observat şi de cercetat. Eu le-aveam pe ale mele; regele şi poporul şi le aveau pe ale lor. În amândouă cazurile, ideile curgeau în albii adânc săpate de vreme şi de obiceiuri; iar omul care şi-ar fi pus în gând să le schimbe cursul, prin argu¬mentare şi raţionament, ar fi avut mult de furcă. De pildă, contemporanii regelui Arthur moşteniseră ideea că toţi oamenii care nu au un titlu şi un pomelnic lung de strămoşi – fie că sunt sau nu înzestraţi de natură şi au făcut sau nu vreo ispravă în viaţă – sunt nişte fiinţe care nu merită mai multă atenţie decât animalele, gângăniile, insectele. În schimb, eu moştenisem ideea că nişte coţofane umane, care admit să se fălească cu penele de păun ale demnităţilor moştenite şi ale titlurilor căpătate de alţii, nu merită decât râsul şi batjocura.
Felul în care eram privit era ciudat, dar firesc. Ştiţi cum se uită publicul şi gardianul menajeriei la un elefant? Ei, cam aşa se petreceau lucrurile şi cu mine. Sunt plini de admiraţie faţă de proporţiile şi puterea uimitoare a elefantului, spun cu mândrie că poate săvârşi o sută de minuni, care sunt cu mult mai presus de puterile lor şi vorbesc toţi cu aceeaşi mândrie despre faptul că, la mânie, elefantul e în stare să pună pe fugă o mie de oameni. Dar asta-l face oare să fie unui dintre ai lor? Nu, până şi cea mai bicisnică haimana din arenă ar zâmbi auzind asemenea idee năstruşnică. Haimanaua n-ar putea-o înţelege; n-ar putea de fel să-i intre în cap; n-ar putea nici pe departe s-o conceapă. Ei, în ochii regelui, nobililor şi ai întregului popor – până la cel din urmă sclav sau vagabond – eu eram întocmai ca elefantul acela şi nimic mai mult. Eram admirat şi temut, dar eram admirat şi temut în calitate de animal. Animalul nu e venerat şi nici eu nu eram; nu eram nici măcar respectat. N-aveam pomelnic de strămoşi şi nici un titlu moştenit, astfel că în ochii regelui şi ai nobililor eram pur şi simplu o lepădătură; poporul mă privea cu mirare şi teamă, dar fără respect. Datorită puterii ce o au ideile moşte¬nite, oamenii aceia nu erau în stare să-şi închipuie altceva demn de respect decât spiţa aleasă şi nobleţea. Aici se vede mâna înfiorătoarei puteri care este biserica romano-catolică. Aşa, la iuţeală, în două-trei secole, prefăcuse o naţiune de oameni într-o adunătură de viermi. Înainte de epoca suprema¬ţiei bisericii în lume, oamenii fuseseră oameni întregi şi-şi ţinuseră capul sus; avuseseră mândrie, judecată şi indepen¬denţă, iar rangul şi însemnătatea se dobândeau mai cu seamă prin fapte, şi nu datorită naşterii. Apoi a răsărit biserica, urmă¬rind un mănunchi de interese egoiste şi ea s-a arătat iscusită şi ageră, cunoscând multe chipuri de a scoate şapte piei de pe un om – sau de pe un popor. Ea a născocit monarhia de drept divin, întărind-o şi proptind-o de jur împrejur cu ierarhia fericirilor hărăzite celor aleşi, smulgând virtuţile de la rostul lor şi făcându-le să susţină un scop nevrednic. Ea a predicat – dar mereu numai oamenilor de rând – umilinţa, supunerea faţă de mai marii lor, frumuseţea jertfei; ea a predicat oamenilor de rând să înghită cu blândeţe insultele; şi tot lor, mereu numai lor, răbdarea, sărăcia duhului şi neîmpotrivirea în faţa împilării; şi tot biserica a introdus rangurile ereditare şi aristocraţiile, şi a învăţat toate popoarele creştine de pe faţa pământului să se plece în faţa lor şi să le venereze. Chiar în secolul în care m-am născut eu, otrava asta mai exista încă în sângele creştinătăţii, şi cel mai bun dintre englezii de rând încă era mulţumit să vadă cum oameni mai prejos de dânsul deţineau mai departe şi cu neobrăzare dregătorii boiereşti sau tronuri regeşti, la care legile caraghioase ale ţării sale nu-i îngăduiau să aspire. De fapt, nu numai că era mulţumit de această sucită stare de lucruri, dar îşi băga în cap că trebuie să fie mândru de ea. Lucrul acesta pare a ne arăta că omul poate îndura orice şi chiar îndură orice situaţie, dacă s-a născut într-însa şi a crescut cu ea. Desigur că această pacoste: respectul faţă de rang şi faţă de titlurile nobiliare, a existat şi în sângele nostru american – o ştiu – dar când pără¬sisem America, dispăruse – în orice caz, în cea mai mare măsură. Acest respect nu mai era la modă decât printre moftangii şi moftangioaice. Când o molimă a fost stârpită în aşa de mare măsură, se poate foarte bine spune că nu mai contează.
Dar să revin la poziţia neobişnuită pe care o aveam în regatul regelui Arthur. Va să zică, eram ca un uriaş în mijlocul piticilor, un om în toată firea printre copii, o minte strălucită printre nişte cârtiţe intelectuale. După toate criteriile raţiunii, eram singurul şi adevăratul om mare din întreaga lume brita¬nică de-atunci. Şi, totuşi, în zilele acelea, ca şi în îndepărtata Anglie din vremea naşterii mele, oricare conte cu creier de oaie, care putea pretinde că are un lung şir de strămoşi ce se trag din ibovnica regelui – culeasă la întâmplare de prin mahalalele Londrei – trecea înaintea mea. Asemenea personaje erau răsfăţate în regatul lui Arthur şi toţi le priveau cu respect, chiar dacă purtarea le era la fel de meschină ca şi inteligenţa, iar moralitatea nu mai puţin josnică decât obârşia. Uneori, un astfel de specimen putea sta jos de faţă cu regele, pe când mie nu mi se îngăduia. Desigur, aş fi putut căpăta cu uşurinţă un titlu, şi asta m-ar fi înălţat grozav în ochii tuturora – chiar şi în ochii reginei, care mi l-ar fi acordat – dar n-am cerut aşa ceva, ba am şi refuzat, când mi s-a oferit. Cu părerile pe care le aveam, nu m-aş fi putut împăca cu ideea înnobilării şi nici n-ar fi fost ceva cinstit, fiindcă, de când îmi ştiu neamul, tribul nostru n-a avut niciodată o dungă piezişă în stânga blazonului. Nu m-aş fi putut simţi într-adevăr bine şi nici mândru sau încântat de nici un titlu decât de unul pe care mi l-ar fi acordat poporul însuşi, singurul îndreptăţit s-o facă – şi mereu trăgeam nădejde de a cuceri un asemenea titlu. Şi într-adevăr l-am câştigat, în decursul celor câţiva ani de străduinţi cinstite şi onorabile, şi l-am purtat cu înaltă şi curată mândrie. Titlul acesta pe care l-am căpătat a ieşit întâmplător la iveală, într-o bună zi, din gura unui fierar, într-un sat oare¬care. A fost socotit un gând fericit şi purtat din gură în gură, cu un surâs de voie bună şi cu vot de aprobare. În zece zile străbătuse regatul şi devenise la fel de popular ca şi al regelui. După aceasta n-am mai fost cunoscut sub alt nume, fie că se vorbea de mine în vreo adunare a oamenilor din popor, fie la consiliile de coroană, în cursul unor grave dezbateri asupra problemelor de stat. Titlul acesta, tradus în limbă modernă, ar fi "şeful". Titlu ales de popor! Asta zic şi eu că-mi plăcea. Şi era un titlu foarte înalt. Existau foarte puţine titluri articu¬late, şi eu aveam unul din ele. Dacă se rostea cuvântul duce, sau conte, sau episcop, cine putea spune despre care dintre ei era vorba? Dar dacă spuneai regele sau regina sau şeful, era cu totul altceva.
Ce să spun, regele mi-era simpatic şi, în calitate de rege, îl respectam. Îi respectam postul, în măsura în care puteam respecta orice supremaţie nedobândită prin merite proprii, dar ca om îl priveam de sus, ca şi pe nobilii săi – în particu¬lar. Iar el şi ceilalţi mă simpatizau şi-mi respectau postul, dar mă priveau de sus, ca pe un animal lipsit de naştere nobilă sau de vreun titlu deocheat – şi încaltea nici nu-şi prea ascundeau părerile în public. Nu ne ţineam de rău pentru părerile pe care le aveam unii despre alţii. Socoteala era cinstită! Eram chit şi toată lumea mulţumită!



CAPITOLUL IX
Turnirul

La Camelot, aveau mania să organizeze turniruri straşnice. Erau ca nişte lupte de tauri umani, foarte palpitante, pitoreşti şi caraghioase, totuşi cam plictisitoare pentru o minte practică. În pofida acestui fapt, de obicei asistam şi eu la turniruri şi asta din două motive: dacă vrei să fii simpatizat, nu trebuie să stai la o parte de lucrurile care-ţi pasionează prietenii şi lumea ta – mai ales dacă eşti om poli¬tic – iar pe de altă parte, atât ca om de afaceri cât şi ca om politic, îmi propusesem să studiez turnirurile ca să văd dacă nu li se poate aduce vreo îmbunătăţire. Aceasta mă face să vă spun – fie şi în treacăt – că primul act oficial pe care l-am făcut sub guvernarea mea, şi încă din prima zi, a fost să deschid un birou de brevete. Ştiam că o ţară fără birou de brevete şi fără legi bune, care să protejeze brevetele, nu merge decât ca racul: pieziş sau îndărăt.
Lucrurile îşi continuau ca de obicei mersul – cam un turnir pe săptămână – şi din când în când băieţii – adică sir Launcelot şi ceilalţi – mă rugau să le dau o mână de ajutor, dar spusei că o s-o fac ceva mai târziu. În fond, nu era nici o grabă şi aveam prea multe rotiţe administrative de uns şi de pus în mişcare cum se cade.
Am avut un turnir care a ţinut mai bine de o săptămână şi la el au luat parte, unul peste altul, vreo cinci sute de cavaleri. Le-a trebuit o săptămână ca să se adune. Veneau călări de pretutindeni , de la marginea ţării şi chiar de dincolo de mare; mulţi îşi aduceau doamnele, şi toţi erau însoţiţi de scutieri şi de roiuri de slujitori. Era o mulţime cât se poate de pestriţ şi de somptuos îmbrăcată şi foarte pilduitoare pentru ţara şi epoca aceea, prin veselia-i animalică, prin nevinovata necuviinţă a limbajului şi printr-o senină nepăsare faţă de morală. De dimineaţă şi până seara, unii luptau şi alţii priveau, iar cântecele, jocurile şi dansurile se ţineau lanţ. De asemenea, în fiecare noapte, se bea zdravăn jumătate din timp. Ştiau să se distreze în chipul cel mai nobil. Vă asigur că n-aţi mai văzut asemenea oameni. Cârdul acela de frumoase doamne, scânteind în podoabele lor barbare, erau ahtiate a privi cum un cavaler se rostogolea de pe cal în arenă, cu un vârf de lance gros cât glezna înfipt într-însul şi ţâşnindu-i sângele şuvoi – şi, în loc să leşine, băteau din palme şi se înghesuiau ca să vadă mai bine. Numai câteodată vreuna se apuca să-şi scoată batista şi se prefăcea – aşa, de ochii lumii – că i s-a zdrobit inima. În acest caz, puteai paria doi la unu că la mijloc era vreun scandal amoros şi doamna se temea că publicul încă nu-l aflase.
În condiţii obişnuite, gălăgia din timpul nopţii m-ar fi de¬ranjat, dar, în împrejurările acelea, nici n-o luam în seamă, fiindcă mă împiedica s-aud cum vracii tăiau braţele şi picioarele celor schilodiţi în timpul zilei. Aşa mi-au stricat bunătatea de ferăstrău, ba, i-au rupt şi mânerul, dar am lăsat să treacă de la mine. Cât despre securea ce-o aveam, atâta spun, m-am hotărât ca data viitoare, când o fi să mai împrumut vreo secure unui chirurg, să mă gândesc mai bine în care secol mă aflu.
Nu numai că am urmărit zi de zi turnirurile, dar chiar am detaşat un preot mai deştept – din Ministerul meu al Moralei Publice şi al Agriculturii – şi i-am ordonat să-mi facă un re¬portaj, deoarece aveam de gând ca de îndată ce va fi posibil, când voi fi ridicat îndeajuns poporul, să înfiinţez un ziar. Primul lucru de care ai nevoie într-o ţară nouă este un birou de brevete; apoi, îţi organizezi reţeaua de şcoli, şi, după aceea, dă-i drumul cu ziarul. Ziarul şi-o fi având el greşelile lui, dar nu face nimic, căci pentru o naţiune moartă înseamnă un salt în afara mormântului şi asta nu trebuie uitat. Fără ziar nu poţi reînvia o naţiune moartă; nu există nici o altă cale. Aşa că am vrut să sortez lucrurile şi să văd cam ce fel de material de reportaj aş putea strânge în secolul al VI-lea, când o să am nevoie.
Ei, ţinând seama de condiţii, preotul s-a descurcat foarte bine. A arătat toate amănuntele, şi ăsta-i lucru bun într-un material local; ştiţi, ţinuse registrele de înmormântări ale bisericii sale, când fusese mai tânăr, şi-acolo, fireşte, principalul sunt amănuntele. Cu cât sunt trecute mai multe amănunte, cu atât scoţi mai mulţi bani: cioclii, bocitoarele, lumânările, rugăciunile – totul contează; iar dacă îndurerata familie nu plăteşte destule rugăciuni, atunci însemni lumânările în partidă dublă şi, dintr-un condei, îngroşi foarte frumos socotelile. Ba, dumnealui avea bunul obicei de a-i mai arde pe ici, pe colo, câte o tămâiere vreunui cavaler pe care-l socotea în stare să dea anunţuri gras plătite – adică, vreau să spun, care avea influenţă. De asemeni, preotul dovedea şi darul de a exagera lucrurile, căci în tinereţe făcuse pe impresarul unui cuvios pustnic care locuia într-o cocină şi se ocupa cu minunile.
Desigur că reportajul acestui debutant era lipsit de nerv şi de senzaţional; nu avea nici descrieri înfiorătoare şi de aceea trebuia corectat de-o mână pricepută; dar limbajul său străvechi era nostim, dulce şi simplu, plin de savoarea şi aromele vremii, iar aceste mici merite răscumpărau într-o măsură lipsurile sale mai importante. Iată o mostră din reportaj:


"Pre urmă, sir Brian-de-les-Isles şi Grummore Grummor¬sum, cavaleri ai palatului, se loviră cu sir Aglovale şi sir Tor, iară sir Tor oborâtu-l-a cu suliţa pre sir Grummore. Mai apoi, venit-au sir Carados din Turnul Durerii şi sir Turquine, cavaleri ai palatului, şi cu dânşii s-au lovit sir Percivale de Gallis şi sir Lamorak de Gallis, carele fraţi erau. Şi s-au izbit sir Percivale cu sir Carados şi îşi frânseră suliţele în mâini, iară apoi sir Turquine cu sir Lamorak pălitu-s-au cu suliţa şi unul pre altul oborâtu-s-au cu suliţa de pre cal şi fieştecare a primit ajutor spre a se ridica şi a încăleca iarăşi. Iară sir Arnold şi sir Gauter, cavaleri ai palatului, s-au izbit cu sir Brandiles şi sir Kay. Pălitu-s-au cu înfierbântare, iară suliţele li s-au frânt în mâini. Pre urmă, a venit sir Pertolope, castelanul, şi cu el s-a izbit sir Lionel, iară sir Pertolope, cavalerul cel verde, dărâmatu-l-a asupra pământului pre sir Lionel, ce frate-i era lui sir Launcelot. Pre toate acestea le-au fost scriind veliţii crainici, carele vestit-au pre învingător şi numele lor au strigat. Pre urmă, lui sir Bleobaris i s-a frânt suliţa, pălindu-l pre sir Gareth, dară den izbitură sir Bleobaris se răsturnă singur la pământ. Dacă l-a văzut oborât pre sir Bleobaris, sir Galihadin zis-a lui Gareth a da piept cu dânsul, iară sir Gareth l-a oborât cu suliţa de pre cal. Pre urmă, sir Galihud apucă suliţa, spre a-şi răzbuna fratele, şi într-acelaşi chip l-a oborât sir Gareth, pre el şi pre sir Dinadan, şi pre fratele său La Cote Male Taile, şi pre sir Sagramor-cel-chinuit-de-dor şi pre sir Dodinas Neâmblânzitul. Pre toţi aceştia i-a răsturnat de pre cal jos pe pământ dintr-o singură lovitură de suliţă. Văzând craiul Agwisance al Irlandei viteaza izbândă a lui sir Gareth, tare se minună, întrebându-se cine iaste acest cavaler, carele odată pare verde, odată pare albastru, după cum se învârtejeşte. Într-acesta chip s-au tâmplat, că după fieştecare învârtejire pe cal altă îi era coloarea, de nice crai, nice cavaler nu-l puteau oblici. Apoi, măria sa Agwisance, craiul Irlandei, se lovi cu sir Gareth, iară sir Gareth îl răsturnă de pre cal cu şea cu tot. Pre urmă, se întâlni sir Gareth cu craiul Carados al Scoţiei, şi sir Gareth oborât-au cu suliţa şi calul, şi călăreţul. Şi într-acelaşi chip a biruit el pre craiul Uriens din ţara Gorei. Şi atuncea se arătă sir Bagdemagus, iară sir Gareth oborî aşijderea pre călăreţ şi pre cal, la pământ. Iară coconul lui sir Bagdemagus, Meliganus Gâliganus, şi-au frânt suliţele, bătându-se cu vârtute şi cava¬lereşte cu sir Gareth. Apoi, sir Galahault, blagorodnicul principe, răcni la sir Gareth: Pasă, împestriţatule cavaler! Carele iscusit meşter în mânuirea suliţei te-ai arătat, găteşte-te să ne lovim amândoi! Sir Gareth îl ascultă şi îşi luă o suliţă mare şi într-acest chip se izbiră, prinţul frângându-şi suliţa, iară sir Gareth pălindu-l în stânga coifului, încât ca frunza s-a clătinat şi ar fi căzut jos, dacă nu l-ar fi prins scutierii săi. Adevăr grăiesc vouă – zis-a craiul Arthur – cavalerul acesta împestriţat mare viteaz iaste! Întru aceasta, craiul chemă pre sir Launcelot şi se rugă de dânsul a se măsura cu cavalerul acela. Măria ta – grăit-a sir Launcelot – inima îmi zice că drept iaste în ceasul acesta a-l cruţa pre cavalerul carele şi-a plinit cu vârf şi îndesat lucrul pe ziua de astăzi. Nu se cade altui cavaler a-i risipi slava, dacă vede cum viteazul şi-a încercat întreg vârtutea şi făcut-a atâta ispravă! Şi se poate – zis-a sir Launcelot – că acum şi aici a dat el bătălia cea mare, căci se prea poate să fie iubit foarte de vreo jupâneasă din şiragurile de aici, căci nu zadarnic s-a căznit dumnealui ca să scoată lumii la vedere vitejia sa. Şi întru aceasta – zis-a sir Launcelot – bucură-se din parte-mi, în ziua aceasta, de toată cinstea, căci cinsteş iaste, şi, chiar de mi-a sta în putinţă, cinstea eu nu i-aş risipi-o."


În ziua aceea, s-a mai petrecut o păţanie, pe care – din raţiuni de stat – am şters-o din reportajul cuvioşiei sale. De¬sigur că aţi observat cum în "partida" aceea Garry a avut un succes de pomină. Când zic Garry, vă daţi seama că e vorba de sir Gareth, căci aşa-i ziceam eu. Cu numele acesta dez¬mierdător mi-l numeam în sinea mea, dovedind că ţineam mult la dânsul. Dar era un diminutiv intim şi nu-l rosteam nimănui cu glas tare, cu atât mai puţin lui însuşi. Fiind de neam mare, nu mi-ar fi îngăduit niciodată o asemenea fami¬liaritate. Ei, ca să continui, stăteam în loja ce mi-era rezervată, în calitate de ministru al regelui. În timp ce îşi aştepta rândul să intre în arenă, sir Dinadan veni la mine, se aşeză şi începu să-mi vorbească. Se repezea adesea până la mine, fiindcă eram străin şi se bucura că găsise un debuşeu nou pentru desfacerea glumelor sale, căci majoritatea ajunseseră la stadiul de uzură, în care cel ce le spune râde singur de ele, în timp ce ascultătorului parcă i se face rău. Totdeauna am căutat să corespund căznelilor sale, ba îi arătam o sinceră şi foarte întemeiată bunătate, deoarece, aşa cum era el, tot mă scutea de ceva neplăcut. Poate că – din vitregia soartei – cunoştea şi el dintre toate anecdotele tocmai pe aceea pe care o auzisem cel mai des, o urâsem şi o dispreţuisem cel mai mult în toată viaţa, dar omul nu mi-o spusese niciodată până atunci. E vorba de o anecdotă pusă pe seama tuturor oamenilor de duh care au călcat vreodată pe pământul Americii, de la Columb până la Artemus Ward. E vorba de un conferenţiar umorist, care timp de un ceas a revărsat asupra unui public ignorant un potop de glume, căutând a-l face să râdă. Dar nici pomeneală de râs. Când să plece, câţiva nerozi i-au strâns conferenţiarului mâna şi, foarte recunoscători, i-au spus că au fost cele mai nostime lucruri pe care le-au auzit vreodată şi că ei "s-au ţinut din răsputeri să nu pufnească în râs, drept în timpul conferinţei".
Anecdota asta nu merita să fi fost spusă nici măcar o singură dată. Şi totuşi eu am înghiţit-o de sute de mii, de milioane şi miliarde de ori, jăluindu-mă şi afurisind de fiecare dată. Aşa că oricine îşi poate închipui prin ce-am trecut, atunci, auzindu-l pe măgarul acela în armură cum s-apucă să mi-o toarne şi el, în ceţosul amurg al tradiţiei, înainte de a fi răsărit zorii istoriei, când chiar despre Lactanţiu abia puteai spune "răposatul Lactanţiu"; şi mai erau cinci sute de ani până la naşterea Cruciadelor!
Taman când isprăvi cu pozna asta, apăru băiatul care anunţa concurenţii, aşa că sir Dinadan îşi luă tălpăşiţa, hoho¬tind ca un diavol, zăngănind şi zornăind ca o ladă cu fiare vechi, iar eu nu mai ştiam ce-i cu mine. Îmi trebuiră câteva minute până să-mi vin în fire, şi atunci deschisei ochii tocmai la vreme ca să-l văd pe sir Gareth trăgându-i o chelfăneală straşnică. Fără să-mi dau seama, începui să mă rog: Doamne, sper că l-a ucis! Dar, ghinion! până să-mi sfârşesc fraza, sir Gareth se şi năpusti asupra lui sir Sagramor-cel-chinuit-de-dor şi mi ţi-l azvârli peste crupa calului, buşindu-l la pământ, iar sir Sagramor mi-a auzit ruga şi a crezut că-l priveşte pe dânsul!
Vai şi aoleu! Când îi intra vreunuia din ei ceva în cap, nu i-o mai scoteai nici cu cleştele! Pricepusem eu treaba asta, aşa că nu mi-am mai bătut gura de pomană şi nu i-am mai dat nici o explicaţie lui sir Sagramor. De îndată, însă, ce-i i-a venit piuitul, sir Sagramor m-a înştiinţat că are de aranjat o mică răfuială cu mine şi a stabilit în ce anume zi, peste vreo trei-patru ani, ne vom răfui, tot în arena unde i se adusese jignirea. I-am răspuns că voi fi la dispoziţia lui, când se va înapoia. Nu ştiu dacă sunteţi la curent, dar el trebuia să plece de îndată după sfântul potir. Toţi băieţii aveau mania să dea, din când în când, câte o raită după sfântul potir. Asta însemna o excursie de câţiva ani, şi totdeauna trecea amar de vreme până se întorceau, căci îşi vârau nasul peste tot şi cu anasâna, cu toate că habar nu aveau unde se afla sfântul potir! De altminteri, eu, unul, nici nu cred că vreunul dintre dânşii se aştepta într-adevăr să-l găsească, iar dacă ar fi dat, totuşi, peste potir, sunt sigur că n-ar fi ştiut ce să facă cu el. Ştiţi, călătoriile astea erau un fel de trecere înspre nord-vest, a epocii aceleia – cum s-ar spune – şi nimic mai mult. În fiecare an, porneau expediţii în căutarea sfântului potir, iar în anul următor plecau expediţii de salvare, pentru a-i căuta pe cei plecaţi întâi. Puteai câştiga la prestigiu cu toptanul din afacerea aia, dar nu scoteai para chioară. Închipuiţi-vă, au încercat chiar să mă bage mesa şi pe mine! Ce să vă spun, îmi vine să zâmbesc, nu alta!



CAPITOLUL X
Începuturile civilizaţiei

Cavalerii Mesei Rotunde au aflat curând de provocare şi desigur că ea a stârnit destule comentarii, căci lucruri dintr-astea îi interesau pe băieţi. Regele socotea că şi pentru mine a sosit momentul să pornesc în căutare de aven¬turi, spre a dobândi faimă şi a fi şi mai demn de a mă înfrunta cu sir Sagramor, când se vor fi scurs cei câţiva ani. Eu mă scuzai însă, spunând că deocamdată îmi mai trebuie vreo trei-patru ani ca să orânduiesc bine treburile ţării, aşa ca să meargă ca pe roate. Pe urmă, voi fi gata, iar cum, după toate probabilităţile, la vremea aceea sir Sagramor va fi încă în căutarea potirului, prin amânarea mea nu se pierdea nimic din timpul cel preţios. Până atunci aveam să capăt o vechime de şase-şapte ani în slujbă şi socoteam că organizaţia şi maşi¬năria mea vor fi atât de bine dezvoltate, încât voi putea să-mi iau un concediu fără ca sistemul să sufere.
Eram destul de mulţumit de ceea ce înfăptuisem până atunci. În diferite cotloane şi unghere liniştite, iniţiasem tot felul de industrii – nucleele vastelor uzine viitoare, misionarii de fier şi oţel ai viitoarei mele civilizaţii. În aceste nuclee, adunasem laolaltă cele mai agere minţi tinere pe care le putusem găsi, iar agenţii mei cutreierau necontenit ţara, sco¬tocind peste tot după noi talente. Luasem o puzderie de fiinţe ignorante şi le pregăteam ca să devină experţi – experţi în tot felul de meserii şi ramuri ale ştiinţei. Grădiniţele astea ale mele îşi duceau, nestânjenite, o viaţă liniştită şi tainică, prin colţuri de ţară neştiute, căci nimeni n-avea voie să pătrundă înlăuntrul lor fără un permis special – deoarece mi-era teamă de biserică.
În primul rând, am deschis o fabrică de profesori şi o gră¬madă de şcoli de duminică. Rezultatul era că acum aveam în locurile acelea o reţea admirabilă de şcoli de diferite grade, în plină înflorire, şi o întreagă colecţie de congregaţii pro¬testante, toate prospere şi în necontenită dezvoltare. Oricine putea fi orice fel de creştin poftea, căci în privinţa asta exista o libertate desăvârşită. Dar am restrâns învăţământul religios public la biserici şi la şcolile de duminică, neîngăduindu-l în celelalte instituţii de învăţământ ale mele. Aş fi putut să dau preferinţă sectei mele şi să-i fac pe toţi presbiterieni – şi asta fără nici o bătaie de cap – dar ar fi însemnat să încalc o lege a firii umane, căci necesităţile şi instinctele spirituale sunt tot atât de variate în familia umană cât şi poftele, înfăţişarea şi trăsăturile fizice, şi un om nu se simte într-adevăr bine – din punct de vedere moral – decât când poartă veşmântul religios care convine, ca model, culoare şi dimensiuni, înclinaţiilor sale spirituale, făpturii şi staturii sale. Pe deasupra, mă temeam de o biserică unită, care ar fi însemnat o putere înfricoşătoare, cea mai înfricoşătoare putere ce se poate închipui, căzând în scurtă vreme pe mâinile egoiştilor – cum e sortit să se întâmple totdeauna – şi aducând astfel moartea libertăţii şi paralizarea gândirii omeneşti.
Toate minele erau proprietatea regelui şi – slavă domnului! – se găseau cu ghiotura. Până atunci, minele fuse¬seră exploatate aşa cum exploatează întotdeauna sălbaticii minele – adică scobind nişte gropi în pământ şi scoţând minereul cu mâna în nişte saci de piele, cu randament de o tonă pe zi; dar eu, de îndată ce-am putut, am început să pun mineritul pe baze ştiinţifice.
Da! Făcusem progrese frumoase, când m-a picnit provocarea lui Sagramor.
Se scurseseră patru ani – şi mai erau atâtea de făcut! Nu v-aţi fi închipuit niciodată că aşa ceva este cu putinţă pe lume! Puterea absolută e într-adevăr un lucru ideal, când se află în mâini sigure. Despotismul cerului e singura guvernare desăvârşită. Un despotism pământean ar fi cea mai desăvârşită guvernare pământească, dacă ar exista aceleaşi condiţii – adică dacă despotul ar fi cel mai desăvârşit exemplar al speţei umane şi dacă viaţa sa ar fi veşnică. Dar, întrucât un om per¬fect este pieritor şi orice-ar face tot trebuie să moară, lăsându-şi stăpânirea în mâinile unui moştenitor imperfect – un despo¬tism pământean nu numai că e o formă rea de guvernare, ci e chiar cea mai rea formă posibilă.
Opera mea arăta ce-ar putea face un despot, având la dispoziţie resursele unui regat întreg. Fără ca ţara aceea întunecată s-aibă habar, eu făcusem să se dezvolte într-însa, şi chiar sub nasul ei, civilizaţia veacului al XIX-lea. Opera mea era ferită de privirea publicului, dar exista acolo ca o realitate gigantică şi de netăgăduit şi de care lumea avea să mai audă, dacă trăiam şi aveam noroc. Era o realitate tot atât de sigură şi de concretă ca şi un vulcan tihnit, ce-şi înalţă nevi¬novat piscul fără fum către cerul albastru, fără să dea semn că în măruntaiele sale clocoteşte un iad. Şcolile şi bisericile mele fuseseră prunci firavi, cu patru ani în urmă; acum erau oameni în toată puterea; atelierele de mai înainte deveniseră acum vaste uzine; unde avusesem o duzină de oameni calificaţi, aveam acum o mie; unde avusesem un expert de mâna întâi, aveam acum cincizeci. Stăteam cu mâna pe mâner, ca să zic aşa, gata oricând să-l trag şi să revărs lumina asupra lumii aceleia, cufundată în miez de noapte. Dar n-aveam de gând s-o fac pe neaşteptate. Politica mea era alta, căci poporul n-ar fi rezistat la aşa ceva, şi, pe deasupra, mi-ar fi sărit într-o clipită în spinare biserica ro¬mano-catolică.
Nu! Eu înaintasem cu băgare de seamă tot timpul. Câtăva vreme am avut agenţi secreţi, pe care i-am răspândit prin ţară, cu misiunea de-a submina pe nesimţite cavalerismul şi de-a măcina când o superstiţie, când alta – aşa, câte puţin – pregătind treptat terenul pentru o stare de lucruri mai bună. Făceam lumină cu încetişorul, aprinzând lumânare cu lumânare, şi aveam de gând să merg mai departe tot aşa.
Răspândisem, prin regat – şi tot în taină – câteva sucursale de şcoli care mergeau foarte bine. Aveam planul de a dezvolta tot mai mult ramura asta, pe măsură ce treceau anii; fireşte, dacă nu se întâmpla ceva care să mă intimideze. Una din tainele cele mai cu cântec era West Pointul meu – academia mea militară. O feream de indiscreţiile celorlalţi cu cea mai mare stricteţe şi acelaşi lucru îl făceam şi cu academia mea navală, pe care o înfiinţasem într-un port îndepărtat. Amândouă erau în plină înflorire, spre deplina-mi mulţumire.
Clarence avea acum douăzeci şi doi de ani şi era adjunctul meu, mâna mea dreaptă. Era o comoară! Într-adevăr, n-avea pereche şi se pricepea la orice. În ultimul timp îl pregătisem pentru ziaristică, zicându-mi că bătuse ceasul ca să pornim şi un ziar. Nu ceva în stil mare, ci doar un mic săptămânal pentru difuzarea de probă a ideilor mele, în cadrul grădiniţelor de civilizaţie, pe care le înfiinţasem. Se simţea în meseria asta ca peştele în apă; cu siguranţă că zăcea într-însul o vocaţie de ziarist înnăscut. Într-un fel, junele se şi dedublase: vorbea ca în secolul al VI-lea şi scria ca într-al XIX-lea. Stilu-i de gazetar progresa necontenit; ajunsese deja la nivelul unui ziar din fundul Alabamei şi nu-l puteai deosebi de stilul articolelor de fond din această regiune nici prin cuprins, nici prin ton.
Mai aveam de lansat şi o altă mare invenţie. E vorba de telegraf şi telefon; pentru prima dată ne aventuram în această direcţie. Deocamdată, liniile de comunicaţie erau păstrate numai pentru uzul nostru particular, şi aşa urmau să rămână până în ziua când vor da în pârg. Aveam o echipă de oameni pe drumuri, care lucra mai ales noaptea. Întindeau firele pe pământ, temându-ne să punem stâlpi ca să nu trezim prea multă curiozitate. Firele de pe pământ erau destul de bune, pentru ambele întrebuinţări, fiindcă erau apărate printr-un izolator inventat de mine şi care dădea rezultate perfecte. Oamenii mei aveau ordinul să cutreiere ţara, ferindu-se însă de dru¬murile bătute, spre a stabili legături cu toate oraşele mai însemnate, a căror prezenţă era trădată de lumini, şi lăsând câte un expert la fiecare post nou. Într-adevăr, nimeni nu era în stare să-ţi spună cum poţi găsi o anumită localitate, fiindcă nimeni nu se ducea înadins în vreun loc, ci dădea doar din întâmplare peste el, hoinărind, şi de obicei pleca de acolo fără să-i treacă prin gând a întreba cum se numea localitatea respectivă. Din când în când, trimisesem expediţii topografice ca să facă măsurători şi să alcătuiască harta regatului, dar totdeauna se amestecaseră preoţii, făcând şicane. Aşa că, până una-alta, renunţasem la proiectul acela; n-ar fi fost deloc di¬plomatic să ne punem rău cu biserica.
Cât despre starea generală a ţării, ea era întocmai cum fusese şi la sosirea mea, şi asta din toate punctele de vedere. Făcusem eu ceva schimbări, dar în mod inevitabil erau mă¬runte şi nu se puteau observa.
Astfel, încă nu mă amestecasem nici în chestia impo¬zitelor – în afară de acelea care aduceau venituri regelui. Pe astea le sistematizasem, punând serviciul pe o bază solidă şi justă. Rezultatul era că veniturile se şi împătriseră şi, totuşi, sarcinile erau atât de echitabil împărţite faţă de trecut, încât poporul se simţea uşurat şi de pretutindeni se aduceau laude pentru administraţia mea.
Eu, personal, am fost nevoit să fac o pauză în activitatea aceasta, dar faptul nu m-a încurcat deloc, ba chiar mi-a priit. Mai înainte – da! – m-ar fi stingherit, însă acum totul era în mâini bune şi lucrurile mergeau ca la carte.
Într-adevăr, în ultima vreme regele îmi amintise de câteva ori că amânarea pe care o cerusem, cu patru ani în urmă, se apropia de soroc. Era o aluzie că e timpul ca s-o pornesc în căutare de aventuri şi să-mi câştig o reputaţie care să mă facă demn de onoarea de a frânge şi eu suliţi cu sir Sagramor. El tot se mai învârtea prin ţară după potir, dar era căutat de mai multe expediţii de salvare şi putea fi găsit de la un an la altul. Aşadar, vedeţi că mă aşteptam la această pauză în activitatea mea şi n-am fost luat prin surprindere.



CAPITOLUL XI
Yankeul în căutare de aventuri

Niciodată nu a existat pe lume o ţară mai ideală pentru mincinoşii care rătăceau din loc în loc – de aceea, se şi găseau într-însa mii de mincinoşi rătăcitori, de amândouă sexele. Nu trecea lună, fără să ai a face cu vreun vagabond din ăştia. Mai toţi veneau încărcaţi cu o poveste despre cutare sau cutare prinţesă care cerea ajutor ca să scape din vreun castel îndepărtat, unde era ţinută prizonieră de o puşlama nelegiuită – de obicei, un uriaş. Poate o să credeţi că, după ce asculta o astfel de nuvelă din gura unei persoane cu totul necunoscută, regele cerea în primul rând dovezi – ba şi câteva indicaţii cu privire la poziţia castelului, la cea mai bună rută până la el, şi-aşa mai departe. Ei bine, aflaţi că nimeni nu se gândea la un lucru atât de simplu şi de bun simţ. Nici pome¬neală de aşa ceva! Toţi înghiţeau pe nemestecate minciunile acestor oameni şi nu puneau nici un fel de întrebare. Cum-necum – într-o zi, când mă aflam pe la curte – unul din indivizii ăştia, de data asta era una, veni şi îndrugă o poveste după acelaşi tipic. Cică stăpâna ei căzuse prizonieră într-un cogeamite castel mohorât, laolaltă cu alte patruzeci şi patru de fete tinere şi frumoase, mai toate prinţese; se ofileau cu toatele în captivitatea aceea crudă, care ţinea de douăzeci şi şase de ani; stăpânii castelului erau trei fraţi năzdrăvani, fiecare cu câte patru braţe şi-un singur ochi – ochiul în mijlocul frunţii şi mare cât un fruct. Speţa fructului nu era menţionată; obiş¬nuita lor neglijenţă în materie de date ştiinţifice!
Poate n-o să credeţi, dar regele şi întreaga Masă Rotundă îşi arătară numaidecât interesul pentru această năstruşnică ocazie de aventuri. Fiecare cavaler al Mesei Rotunde s-a bătut pentru această şansă de a-şi dovedi vitejia şi s-a rugat să i se acorde lui cinstea de a le salva pe nenorocitele acelea; totuşi, spre necazul şi jignirea lor, regele mi-a acordat mie această cinste, pe care nici n-o cerusem.
Am reuşit printr-un efort să-mi stăpânesc bucuria, când Clarence mi-a adus vestea aceasta. În schimb, el nu şi-a putut-o stăpâni. I se revărsa din gură un val neîntrerupt de încântare şi recunoştinţă: era încântat de norocul meu şi recunoscător regelui pentru mărinimoasa favoare ce-mi acordase. Nu-şi putea ţine locului nici picioarele, nici trupul, ci ţopăia prin odaie, într-un graţios extaz de fericire.
Despre mine, aş fi blestemat din adâncul inimii bunătatea celui care-mi acordase o asemenea favoare, dar mi-am ascuns furia din motive politice şi-am făcut tot ce-am putut ca să par şi eu bucuros. Chiar aşa! Am şi declarat că mă bucur. Şi, într-o măsură era adevărat, căci mă simţeam la fel de bucuros ca şi cineva care ar fi scalpat.
Ce să-i faci? Trebuie să iei lucrurile aşa cum sunt şi să nu-ţi pierzi vremea cu văicăreli zadarnice. Mai bine te-apuci de treabă şi vezi ce se poate face. Cum în toate minciunile există un sâmbure de adevăr, trebuia să găsesc numaidecât sâmburele acesta, în cazul ce-mi picase. De aceea am trimis după fată şi ea a venit. Era o fiinţă destul de atrăgătoare, blândă şi mo¬destă, dar – dacă e să te iei după aparenţe – nu ştia mai mult decât o cizmă.
I-am spus:
— Draga mea, ţi s-au cerut amănuntele necesare?
Mi-a spus că nu i se ceruseră.
— Fireşte, nici nu mă aşteptam să ţi se ceară, dar eu unul trebuie să te întreb, ca să fiu sigur despre ce e vorba. Ce să-i faci? Aşa am fost eu învăţat. Acum, să nu mi-o iei în nume de rău, dacă-ţi amintesc că trebuie s-o luăm ceva mai încet, fiindcă noi nu te cunoaştem. Poate că eşti de bună-credinţă – şi sperăm că eşti – dar nu-i nici o afacere când cumperi mâţa în sac. Pricepi şi dumneata situaţia. Sunt silit să-ţi pun câteva întrebări; răspunde-mi cinstit şi pe faţă şi nu-ţi fie nici o teamă. Unde locuieşti, când eşti acasă?
— În ţara Moder, luminate cavaler.
— Ţara Moder? Nu-mi aduc aminte să mai fi auzit de ţara asta. Părinţii îţi trăiesc?
— Dacă viiază au nu, de ştire nu am, că ani mulţi am stat ferecată în castelul acela!
— Cum te cheamă, te rog?
— Numele îmi iaste demoiselle Alisande la Carteloise – de-ţi este pre voie şi pre pofta inimii!
— Cunoşti pe cineva care te poate identifica?
— Ian socotiţi dumneavoastră, luminate cavaler, cine mă cunoaşte aici, dacă sunt den alte părţi şi întâia dată venit-am la craiul cel mare.
— Ai adus ceva scrisori, acte, dovezi că eşti demnă de încredere şi spui adevărul?
— La ce nevoi-m-aş, dacă am grai şi ştiu a le spune singură?
— Dar mata ştii că unul spune una, altul spune alta şi totul depinde...
— Depinde? Ce depinde? Ciudese sunt aceste cuvinte pentru mintea mea! Nu te înţeleg, luminate cavalere.
— Nu înţelegi? Ei, drăcia dracului! Cum nu poţi înţelege un farafastâc ca ăsta? Nu înţelegi că totul depinde de... Dar de ce naiba arăţi aşa de nevinovată şi de idioată?
— Nime nu ştie, fără numai Dumnezeu, carele aşa m-a făcut.
— Da, da, cred că asta-i cam aşa. Nu te burzului dacă par niţeluş enervat. Nici nu sunt. Dar hai să schimbăm subiectul. Să trecem la castelul ăla cu patruzeci şi cinci de prinţese şi trei căpcăuni-şefi – ia spune-mi, unde-i haremul ăla?
— Harem?
— Castelul – adică, mă înţelegi, unde vine castelul ăla?
— O, cât iaste de falnic şi neclătit şi cu podoabe podobit! Hăt departe iaste, cale de multe poşte de-aici.
— Cât de multe?
— Alelei, luminate cavalere, acmu preste fire iaste a le număra, atâtea de multe sunt şi se încalecă una preste alta, fiind într-acelaşi chip şi bătând într-aceleaşi culori, de nu desluşeşti o poştă de alta, nici cum să le socoti, fără numa a lua pe fieştecare la rând; iară aceasta numai în mâna domnului stă şi nice cum în puterea omului... de care lucru adevărat, adevărat să crezi, luminăţia ta, că nu iaste într-alt chip!...
— Ho! Opreşte-te! Las-o încolo de distanţă. Mai bine spune-mi cam pe unde se află castelul. Pe ce drum apuci? Încotro?
— Nu-ţi fie cu bănat, luminăţie, drum apuci, dară drum dirept nu iaste, că încotro apuci, nu mergi întins, ci tot coteşti şi te învârtejeşti, când supt o zare, când supt alta, încât de-i chibzui că-i spre răsărit şi într-acolo degrab' ai purcede, vedea-vei cum calea iarăşi se învârtejeşte cu o jumătate de roată; şi-aceste ciudese iară şi iară se petrec la fel, mâhniciune mare pogorându-ţi în suflet şi spăimându-te au nu cumva călcat-ai voia domnului, carele nu hărăzeşte vericărui castel drum dirept şi scos la vedeală, fără numai dacă îi iaste pe plac, iară de nu-i iaste mai curând nimici-va toate castelele şi toate drumurile de pre lume, lăsând pustii şi jalnice locurile pre unde sălăşluit-au făpturile sale, carele să ia aminte că unde-i vrerea domnului totul se plineşte, iară unde nu, nu...
— Ajunge, ajunge! Cruţă-ne şi pe noi oleacă! Lasă-l încolo de drum, lasă naibii direcţia. Iartă-mă, te rog să mă ierţi, dar nu mă simt bine azi, aşa că nu lua în seamă când mă vezi vorbind singur. E un obicei vechi, unul vechi şi prost, de care cu greu te dezbari, mai ales când ţi-e îngreuiată digestia. Şi cum să nu fie, când mănânci lucruri care s-au copt cu mult înaintea naşterii tale? Trăsnită ţară! Cum să-ţi păstrezi sănă¬tatea, dacă mănânci pui de primăvară care au o vechime de o mie trei sute de ani! Dar, hai, să nu ne mai oprim la mofturi. Hai să... Aoleu, n-ai cumva vreo hartă a regiunii unde trebuie să mergem? Dar, ştii, o hartă serioasă...
— Au, nu iaste cumva făcătura aceea, carea de curândă vreme au meşteşugit-o păgânii de preste mări şi ţări, şi pre carea dacă o fierbi cu ulei, cu sare şi ceapă, adăugându-i...
— Ce, o hartă? Ce tot îndrugi acolo? Nu ştii ce-i aia hartă? Bine, bine, nu-i nimic! Nu te scuza! Urăsc scuzele, căci încurcă aşa de mult lucrurile, de nu mai ştii ce-i cu ele. Şterge-o, scumpo! Bună ziua! Condu-o, Clarence!
Ei bine, acum mi-era cât se poate de limpede pentru ce catârii ăia nu-i cercetau pe mincinoşi în privinţa amănuntelor. Se prea poate că fata aceea să fi ascuns un anumit fapt prin vreun ungher al minţii, dar nu cred că i-l scoteai nici cu pompa hidraulică şi nici cu primele tipuri de explozive, deşi fata constituia un caz care cerea într-adevăr dinamită. Ce mai! Era o vacă încălţată, o vacă sadea, şi totuşi regele şi cavalerii o ascultaseră smirnă ca un pasaj din scriptură. Asta te cam lămureşte asupra întregii societăţi de-atunci. Şi gândiţi-vă ce protocol simplu era la curtea aceea! Haimanaua asta de fetişcană n-avusese mai multă bătaie de cap ca s-ajungă până la rege, chiar în palatul său, decât ar fi avut ca s-ajungă la un azil de noapte, în vremea şi în ţara mea. Ba încă regele s-a bucurat văzând-o, s-a grăbit să-i audă povestea! Cu aventura pe care o aducea plocon pe tavă, era tot atât de binevenită, ca şi un cadavru pentru un agent de pompe funebre.
Clarence se întoarse tocmai când sfârşeam aceste reflecţii, îi povestii cât m-am căznit cu fata aceea, fără a obţine măcar o singură informaţie care să mă ajute a găsi castelul. Junele păru cam mirat, ori încurcat, ori aşa ceva, şi insinua că nu se dumirea ce urmărisem eu, punând fetei toate întrebările acelea.
— Ei, drăcie! am exclamat. Trebuie să găsesc castelul, nu? Altminteri, cum o să pornesc în căutarea lui?
— Oho, potoleşte-ţi mânia, stăpâne! O, cât este de lesne, răspunsul! Nu v-a spus că veţi călători împreună? Aşa se face totdeauna. Veţi merge împreună.
— Fata să meargă cu mine? Prostii!
— Adevărat este! Veţi merge împreună. Vedea-vei că aşa-i.
— Ce? Să pască dealurile şi să bată pădurile cu mine? Numai noi doi – singuri? Când eu sunt ca şi logodit? Bine, dar e scandalos. Gândeşte-te ce-o să zică lumea!
Doamne! Deodată s-a ivit dinainte chipul ei drag! Junele era dornic să afle tainele acestei chestiuni delicate. L-am pus să jure că va păstra secretul şi apoi i-am şoptit numele iubitei: Puss Flanagan. Păru dezamăgit şi îmi spuse că nu-şi aminteşte să fi auzit vreodată de numele contesei mele. Conferea titluri nobiliare, micul meu curtean!
E din East Har... mi-era pe limbă să-i spun, dar mă oprii, cam încurcat, apoi îi zisei:
— Las-acum! O să-ţi spun altă dată.
El insistă, întrebându-mă dacă s-ar putea s-o vadă? O să-l las s-o vadă, într-o bună zi?
Nu era mare lucru să-i făgăduiesc! Doar un fleac de vreo mie trei sute de ani la mijloc! Dar el era atât de nerăbdător încât îi spusei: "Da". Cu toate astea, nu mi-am putut stăpâni un suspin. Şi, totuşi, suspinul nu avea nici un rost, căci ea încă nici nu se născuse. Dar aşa suntem făcuţi noi oamenii: nu mai judecăm, când avem sentimente; doar simţim şi-atâta tot!
În ziua şi în noaptea aceea nu s-a discutat decât despre expediţia mea. Băieţii au fost foarte drăguţi cu mine şi s-au arătat grozav de atenţi, părând a fi uitat că-i jignisem şi deza¬măgisem. Ba, chiar, păreau tare nerăbdători de felul cum voi scoate din bârlog pe căpcăunii ăia şi voi da drumul fecioarelor acelea coapte şi răscoapte, ca şi cum ar fi încheiat chiar ei contractul. Ei, ce să-i faci? Erau copii buni – dar numai copii şi-atâta tot! Mi-au dat nenumărate sfaturi, cum să scormonesc ca să dau de uriaşi şi să pun laba pe ei; mi-au împărtăşit tot felul de descântece împotriva vrăjilor şi mi-au dat leacuri şi alte fleacuri ca să-mi pun la răni. Dar nu i-a trecut nici unuia prin cap că – dacă eram un necromant atât de minunat, cum pretindeam că sunt – n-ar fi trebuit să am nevoie de leacuri sau instrucţiuni sau de descântece împotriva vrăjilor şi, mai puţin decât orice, de arme şi armură. Şi asta în orice fel de expediţie; chiar şi împotriva balaurilor care varsă foc pe nări şi a diavolilor sosiţi gata fierbinţi din iad, ca să nu mai vorbim de nişte adversari pricăjiţi cum erau cei după care porneam, aceşti căpcăuni banali dintr-un fund de ţară.
Urma să iau prânzul mic devreme de tot şi să plec în zori, fiindcă aşa se proceda de obicei; dar am avut de furcă mult cu armura şi asta m-a cam întârziat. E greu al naibii să intri în ea şi sunt atâtea formalităţi de făcut! Mai întâi, te înfăşori într-un strat sau două de cearşafuri, ca să ai un fel de perină care să-ţi îndepărteze răceala fierului; pe urmă îţi pui mânecile şi cămaşa de zale – iar astea sunt făcute din mici ochiuri de oţel, împletite laolaltă, alcătuind o ţesătură atât de mlădioasă, încât dacă arunci cămaşa pe duşumea, se strânge boţ ca un năvod umed. E foarte grea şi aş zice cel mai incomod mate¬rial din lume pentru o cămaşă de noapte – totuşi e foarte mult folosită în acest scop de către colectorii de impozite, de reformatori, de regii cu un cal putere şi cu un titlu dubios, şi de tot soiul ăsta de oameni.
Apoi îţi pui ghetele – nişte bărci cu fundul lat, acoperite cu benzi de oţel, întreţesute – şi-ţi înşurubezi la călcâie pintenii stânjenitori. După asta, îţi prinzi jambierele pe pulpe şi apără¬toarele pe coapse; pe urmă vin pieptarul platoşei şi partea dindărăt a ei, tot din fier nerăzbătut, şi începi să te simţi la strâmtoare. Pe urmă vâri sub platoşă pulpana alcătuită din fâşii largi de oţel, care îţi atârnă în faţă, fiind despicată însă la spate, ca să te poţi aşeza. Pulpana asta din fâşii nu-i cu nimic mai brează decât nişte doage. Nu-i bună la purtat, nici arătoasă la înfăţişare, nici măcar nu ajungi să-ţi ştergi mâinile de ea. Apoi îţi încingi spada; pe urmă îţi tragi burlanele pe braţe şi mănuşile de fier pe mâini, îţi pui capcana de şoareci – toată din fier – pe cap, cu o zdreanţă împletită din oţel, agăţată ca să-ţi atârne peste ceafă – şi eşti gata, comod ca o lumânare înfiptă în sfeşnic. Când ajungi în asemenea hal, nu-ţi mai arde de dans. Pot spune că un om împachetat în felul ăsta e ca o nucă pe care nu merită s-o mai spargi – aşa de puţin miez găseşti, când ajungi la el, în comparaţie cu coaja.
Noroc că m-au ajutat băieţii, altfel n-aş mai fi isprăvit niciodată. Tocmai când am sfârşit noi treaba, a dat pe-acolo sir Bedivere, cu care ocazie am constatat că nu alesesem cel mai potrivit echipament pentru o călătorie aşa de lungă. Ce falnic arăta el, înalt, spătos şi vânjos, cum era! Purta pe cap un coif conic de oţel, care-i venea doar până la urechi şi drept vizieră avea numai o fâşie îngustă de oţel care se întindea până la buza de sus şi-i apăra nasul; iar tot restul îmbrăcă¬mintei, de la gât până la călcâie, era alcătuit din inele de fier flexibile. Aproape tot trupul îi era ascuns sub acest veşmânt, care era alcătuit din inele de zale – precum am spus – atârnându-i de pe umeri până la glezne, dar de la mijloc până la capăt, atât în faţă cât şi în spate veşmântul era despicat, aşa că putea călări mai în voie, dându-şi poalele la o parte. Pleca în căutarea potirului şi ăsta era cel mai potrivit echipament pentru expediţie. Aş fi dat mult să am pardesiul ăla, dar era prea târziu ca să-mi mai pierd vremea cu ultimele născociri ale modei. Soarele tocmai se înălţase, regele şi curtenii ieşiseră în păr ca să mă vadă plecând şi să-mi ureze noroc, aşa că nu puteam călca eticheta zăbovind. Nici pomeneală să te urci singur pe cal! Orice încercare ar fi zadarnică. Au grijă ei să te ducă în braţe, întocmai cum e dus la farmacie un om care a căpătat insolaţie. Tot ei te ajută să stai drept şi îţi bagă picioarele în scări. Iar tu, bietul de tine, te simţi aşa de aiurea şi de ţeapăn, de parcă nici n-ai fi în pielea ta. Te simţi ca şi cum te-ai fi căsătorit subit, sau ai fi fost lovit de trăsnet sau aşa ceva, şi încă nu ştii bine pe ce lume te afli şi eşti cam amorţit, neputându-ţi veni în simţire. Apoi au înălţat catargul acela căruia ei îi spun suliţă, prinzând-o lângă piciorul meu stâng, iar eu am apucat-o în mână, strângând-o tare. În cele din urmă, mi-au prins pavăza în jurul gâtului – şi am fost complet încărcat, gata să ridic ancora şi să pornesc în largul mării. Toată lumea a fost cât se poate de gentilă cu mine, ba o demoazelă de onoare mi-a întins chiar ea la botul calului cupa de rămas bun. Acum nu mai rămânea altceva decât ca demoazela cealaltă să se urce pe cal, chiar pe perna din spatele meu, ceea ce a şi făcut, şi să-şi treacă braţul, sau aşa ceva, după mijlocul meu, ca să se ţină bine.
Şi astfel am pornit după ce toţi şi-au luat rămas bun, fluturându-ne batistele ori chivărele. Şi toată lumea pe care o întâlneam coborând colina şi trecând prin orăşel ne arăta respectul cuvenit – afară de câţiva băieţaşi zdrenţăroşi din mahalale care strigau:
— Hă-hă! Ia-n uitaţi-vă la fârţângăul ăsta! şi aruncară cu bulgări de pământ după noi.
După câte am observat, băieţii sunt la fel în toate epocile. Nu au nimic sfânt, nu le pasă de nimic şi de nimeni. Cu aceeaşi uşurinţă, au spus: "Ia cară-te de aici, chelbosule!" profetului care-şi vedea liniştit de drum, în pulberea cenuşie a anti¬chităţii, au dat cu bulgări şi pietre după mine în mohoreala sfântă a evului mediu şi i-am văzut purtându-se la fel sub guver¬narea lui Buchanan – îmi amintesc de asta fiindcă mă aflam şi eu pe acolo şi am dat o mână de ajutor. Profetul îşi avea urşii săi şi s-a putut descotorosi de băieţii de pe vremea sa. Cât despre mine, aş fi vrut să descalec şi să-i învăţ minte, dar nu-mi convenea fiindcă nu m-aş mai fi putut sui iar pe cal. Mi-e silă de ţara în care nu găseşti nici o macara!



CAPITOLUL XII
Chinuri lente

Luând-o drept înainte, ne-am pomenit în sânul naturii. Era nespus de îmbietor şi de plăcut să străbaţi singurătatea aceea silvestră, dis-de-dimineaţă, pe răcoare, mângâiat de primele adieri înviorătoare ale toamnei. De pe crestele dealurilor, zăream întinzându-se la picioarele noastre încântătoare văi verzi prin care şerpuiau pârâiaşe, şi ici-colo se înălţau ostroave de copaci şi falnici stejari răsfiraţi, aruncând stinghere pete negre de umbră. Dincolo de văi, zăream alte şiruri de coline, albăstrite de pâcla zorilor, unduind în talazuri până la capătul zării, cu câte-o pată albicioasă sau cenuşie în creştet, ştiind că acolo este un castel. Am străbătut întinse pajişti ce scânteiau de rouă, înaintând chiar ca stafiile, căci iarba deasă vătuia paşii calului. Visam mai departe, trecând agale prin dumbrăvi, învăluiţi într-o lumină verzuie, ce se cernea prin bolta de frunze scăldată de soare, pe când la picioarele noastre un pârâiaş, nespus de limpede şi răcoros, zburda şi susura în albia lui, prefirând o muzică dezmierdătoare. Uneori, lăsam în urmă lumea şi ne afundam în măreţele şi falnicele adâncuri ale codrului, în îmbelşugatele-i neguri, pe unde mişunau şi se furişau tainice dihănii, pierind înainte de a apuca să îţi arunci ochii spre locul de unde venise foşne¬tul. Se iveau, în schimb, păsărelele cele vrednice şi porneau la treabă, ici cu un cântec, colo cu vreo sfadă sau cu vreun tainic şi îndepărtat ciocănit, umblând după viermii ascunşi prin scorburi, în nepătrunsele cotloane ale pădurilor. Apoi, încet-încet, ieşeam iarăşi la lumina cea tare a soarelui.
Cam la a treia sau la a patra-a cincea oară, când am ieşit la lumină, deci cam la vreo două-trei ceasuri după ce se ridicase bine soarele pe cer, nu mai era aşa de îmbietor ca înainte. Începea să fie prea cald, ceea ce nu era greu de observat. Apoi, am avut de înghiţit o bucată serioasă de drum, fără nici un pic de umbră. E curios ce repede se înmulţesc micile sâcâieli, odată ce s-au pornit. Lucruri de care nici nu-mi pasase la început, acum începeau să mă zgândăre – şi din ce în ce mai mult. În primele zece-cincisprezece ori, când m-am căznit să-mi scot batista, parcă nici nu le luasem în seamă. M-am lipsit de batistă şi mi-am zis că nu face nimic! Dar acum lucrurile se schimbaseră. Simţeam din ce în ce mai mult nevoia batistei şi gândul ei mă rodea, făcându-mi: ronţ, ronţ, ronţ! prin creier. Nu mai aveam timp. Pas să-mi iasă gândul din minte! În cele din urmă m-am apucat să drăcuiesc, trimiţând naibii pe acela care a confecţionat haine de fier fără buzunare. Ştiţi, eu îmi ţineam batista în coif, împreună cu alte lucruşoare – dar era un afurisit de coif pe care nu ţi-l puteai scoate singur. Nu mă gândisem la asta, când am pus batista într-însul şi, de altfel, de unde să fi ştiut? Îmi închipui¬sem că va fi foarte comod s-o ţin acolo. Dar acum gândul că batista se afla atât de aproape şi "la îndemână", şi totuşi n-o puteam scoate, mă întărâta şi mai rău, nemaiputând îndura: De, ştim cu toţii, omul doreşte totdeauna tocmai ce nu poate avea! Cum-necum, gândul la batistă se ţinea scai de mine, abătându-mă de la orice altă treabă. Şi aşa, milă după milă, gândurile mi se aţinteau în coif. Îmi închipuiam cum arăta batista, mi-o zugrăveam în fel şi chip şi zău că era tare jalnic să simţi cum sudoarea sărată îţi picură mereu în ochi şi să nu poţi scoate batista! Scris aşa, pe hârtie, faptul pare o nimica toată, dar nu era aşa, ci o adevărată pacoste. N-aş spune-o, dacă n-ar fi aşa. M-am jurat că data viitoare îmi voi lua cu mine o coşniţă – arate coşniţa cum o arăta şi zică lumea ce-o pofti! Bineânţeles că fanţii ăia de fier de la Masa Rotundă o vor socoti ceva scandalos şi vor stârni iadul împotriva mea, dar eu una ştiu: întâi utilul şi după aceea stilul! Şi aşa, cu chiu, cu vai, am mers noi mai departe, dând din când în când peste o întindere plină de praf, care se ridica în nouri deşi şi îmi intra în nas, făcându-mă să strănut şi să strig. Bineânţeles că mi-au scăpat cuvinte pe care nu s-ar fi cuvenit să le spun. Vedeţi, eu nu tăgăduiesc şi nici nu pretind că-s mai bun decât alţii.
Mi se părea că n-o să întâlnim nici ţipenie de om în Britania aceea pustie, nici măcar un căpcăun. În toanele pe care le aveam, doream cu dinadinsul să întâlnesc un căpcăun dar, fireşte, un căpcăun cu o batistă la viaţa lui. Cei mai mulţi cavaleri nu s-ar fi gândit decât să-i ia armura, pe când eu, dacă i-aş fi luat basmaua, i-aş fi lăsat bucuros restul mărfii.
Între timp, se făcea tot mai cald pe coclaurii aceia. Ştiţi, soarele bătea tare şi îmi încingea tot mai mult fierăria. Ei, şi când eşti atât de înfierbântat, cel mai mic fleac te irită. Când o luam la trap, zăngăneam ca un coş cu vase, şi asta mă necăjea. Pe deasupra, nu puteam suferi pavăza aia care – hurduz-burduz – se tot lovea şi se bălăbănea când la piept, când la spate, iar dacă o luam la plimbare la pas, îmi trosneau şi îmi scârţâiau încheieturile la fel de sâcâitor ca roata unei roabe. Dacă nu-mi făceam puţin vânt călărind, puteam să mă prăjesc în soba aia! Pe de altă parte, cu cât mergeam mai liniştit, cu-atât mai rău mă apăsa fierul şi, în fiecare minut, mi se părea că trag şi mai multe tone. Şi trebuia să schimb mereu mâna şi să-mi trec suliţa lângă celălalt picior. Altfel mi-ar fi înţepenit mâna, săraca de ea!
Vă daţi seama că dacă transpiri în felul ăsta – lac de sudoa¬re, nu alta! – vine un moment, când – ce mai încoace-încolo – începe să te mănânce. Dar tu eşti înăuntru şi mâinile-s afară şi la mijloc numai fiare. Asta e! Şi zău, nu ţi-i îndemână, oricum ai suci-o şi ai învârti-o! Mai întâi te mănâncă într-un loc, pe urmă într-altul, pe urmă încă într-altul şi mâncărimea se întinde, şi se întinde până ce tot teritoriul ţi-e ocupat. E greu să vă închipuiţi ce-am pătimit eu şi cât de neplăcut mi-era.
Ba, când credeam că mai rău decât atâta nu se poate şi mi se părea că n-o să mai rabd – hop! – printre zăbrelele coifului se strecură o afurisită de muscă, aşezându-mi-se pe nas. Zăbrelele coifului se înţepeniseră şi nu mai alunecau, aşa că nu putui ridica viziera, ci doar îmi clătinam capul, care ajun¬sese să se coacă de-a binelea, iar musca, ce mai, ştiţi cum se poartă o muscă atunci când merge la sigur? Se sinchisea de scuturături numai ca să-şi schimbe locul de pe nas pe buze, de-acolo în urechi şi bâz, bâz! şi zbârn! zbârn! mereu pe obrazul meu, lăfăindu-se în voie şi pişcându-mă aşa de rău, încât bietul de mine – amărât de mai înainte – n-am mai putut îndura. M-am dat bătut, rugând-o pe Alisanda să-mi descarce pacostea de coif şi să mă scape. Pe urmă, ea îl goli de toate cele şi mi-l aduse plin cu apă. Am băut niţică apă şi apoi, ţinându-mă cât mai drept, am rugat-o să-mi toarne restul apei înăuntrul armurii. Nici nu vă închipuiţi ce desfătare! Ea a mai cărat apă şi mi-a turnat-o până ce m-a făcut ciuciulete şi aşa am început să respir mai în voie.
Ce bine-i să ai parte de niţică linişte şi pace! Dar – vai! – aici, pe pământ, totu-i vremelnic. Îmi făcusem mai de mult o pipă şi aveam şi puţintel tutun, destul de bun; nu chiar prima-lux, ci mai curând dintr-acela pe care îl fumau pieile-roşii, făcut din coajă de salcie uscată. Toate comorile astea le avusesem în coif şi acum mi-erau iarăşi la îndemână, dar chibrituri, ioc!
Cu cât trecea timpul, cu atât îmi dădeam mai bine seama de sâcâitorul adevăr că eram la cheremul vremurilor. Un no¬vice cu atâtea fiare pe el nu putea încăleca pe cal fără de ajutoare – ba încă îi trebuiau multe ajutoare. Sandy nu era de ajuns. În orice caz, nu pentru mine. Eram aşadar nevoiţi să aşteptăm până o trece cineva. O aşteptare în tihnă nu ar fi fost nici o nenorocire, căci aveam berechet la ce să mă gândesc, ba chiar doream să-mi mai pun niţeluş mintea la contri¬buţie. Căutam să mă dumiresc cum s-a ajuns ca nişte fiinţe raţionale – sau chiar numai semiraţionale – să poarte armură, ţinând seama de neajunsurile ei. Şi cum au izbutit să păstreze o asemenea modă timp de generaţii, când era limpede că ceea ce sufeream eu atunci, ele pătimiseră toată viaţa. Voiam să desluşesc bine chestiunea asta şi mai ales căutam să găsesc o cale de a îndrepta răul, convingând lumea să lase pustiei moda asta prostească. Dar în împrejurările acelea nu te puteai gândi de fel. Pofteşte şi gândeşte, când ai a face cu o fiinţă ca Sandy.
În fond, era o fată ascultătoare şi inimoasă, dar trăncănea ca o moară hodorogită şi îţi făcea capul tobă, ca harabalele şi căruţele de pe stradă. Dacă i-ai fi putut pune un căluş, fata ar fi fost o comoară. Dar pas de-astupă gura unei teleleici, că-ţi moare pe loc! Huruia şi duduia, toată ziulica, şi te înşelai dacă credeai că o să i se strice maşinăria. Ţi-ai găsit! Nu se strica niciodată, ba nici măcar nu-şi încetinea trăncănitul spre a căuta cuvintele. Moara asta hodorogită mergea înainte, pisând, măcinând şi cernând cu săptămânile, fără să se oprească măcar o dată ca să-şi ungă maşinăriile – sau să explodeze. Şi, totuşi, nu era decât un fluieră-vânt, căci nu avea nici o idee – aşa cum nici ceaţa n-are idei. Era o adevărată teleleică, toată ziua caţa-caţa; vorbea, şi vorbea; şi trăncănea, şi trăncănea, iar la altceva nu se pricepea. În dimineaţa aceea nu-mi pasase de guriţa ei, căci dădusem peste viesparul altor griji, dar după-amiază am fost nevoit să-i spun:
— Mai hodineşte-te, fetiţo! Răsuflă şi tu în voie şi nu te mai apuca să înghiţi tot aerul ţării, că-i de rău. Dacă o ţii aşa, până mâine regatul o să fie nevoit să importe aer şi află că şi aşa averile visteriei sunt pe drojdie.



CAPITOLUL XIII
Oameni slobozi

Ciudat o fi, dar aşa este: nici n-ai apucat bine să fii mulţumit că mulţumirea s-a şi dus. Iată cazul meu. Mai adineauri, după ce călărisem şi suferisem caznele acelea, ce rai îmi păruse tihna aceea, dulcea înseninare din colţişorul retras şi umbros, pe unde pârâul curgea, susurând. Mă simţeam la largul meu, turnându-mi din când în când apă în armură. Şi iată că repede găsii altă pricină de nemulţumire; pe de o parte, pentru că nu-mi puteam aprinde luleaua – înfiinţasem eu, mai de mult, e drept, o fabrică de chibrituri, dar uitasem să-mi iau chibrituri – iar, pe de alta, pentru că nu aveam nimic de mâncare. Încă o dovadă a acelei copilăreşti lipse de prevedere, care caracteriza epoca şi oamenii de atunci. În timpul călătoriilor oamenii în armuri se bizuiau întotdeauna doar pe noroc spre a găsi de mâncare, şi s-ar fi scandalizat numai la gândul de a-şi agăţa de suliţă vreun coş cu sandvişuri. Cred că nu exista un singur cavaler din adunătura aceea de la Masa Rotundă care să nu fi preferat să moară de foame decât să fie prins cărând un asemenea bagaj pe băţul lui împo¬dobit cu flamură. Şi totuşi bunul simţ ar fi trebuit să-i des¬chidă neapărat capul. Eu, unul, avusesem intenţia să dosesc câteva sandvişuri în coif, dar fusesem surprins în cursul acţiunii, născocisem o scuză oarecare, punând totuşi sandvişurile deoparte, numai că până la urmă mi le înhăţase un câine.
Noaptea se apropia – şi odată cu ea o furtună. Se întunecă repede. Fireşte, trebuia să ne organizăm popasul acolo. Găsii un adăpost bun pentru demoazelă, sub o stâncă, şi acum căutam unul pentru mine. Eram nevoit să rămân în armură, căci singur nu mi-o puteam scoate, iar să cer ajutorul Alisandei, nu-mi convenea. Era totuna cu a mă dezbrăca în văzul lumii. De fapt nu-i aşa, pentru că aveam haine berechet pe dedesubt, dar nu te poţi lepăda cu una, cu două, de preju¬decăţile educaţiei. Ştiam că m-aş simţi stânjenit, dacă ar fi să-mi scot fustiţa aceea de fier.
Datorită furtunii, se schimbă şi temperatura. Cu cât vântul sufla mai tare şi ploaia cădea mai năprasnic, cu atât se făcea mai rece. Curând, tot felul de gândaci, furnici şi râme începură să mişune laolaltă, căutând să scape de umezeală, şi se furişară în armura mea ca să se încălzească. Pe când unele gângănii se purtau destul de cuviincios, vârându-mi-se prin hainele de dedesubt şi apoi potolindu-şi zelul, altele – şi astea erau cele mai numeroase – erau tare neastâmpărate şi nesuferite, căci nu-şi găseau locul şi continuau să mişune, vânând te-miri-ce. Mai cu seamă furnicile, care mă gâdilau în alaiuri îngrijoră¬toare, foind pe mine de colo până colo cu ceasurile, s-au dovedit a fi nişte fiinţe cu care nu doresc să mai dorm vreo¬dată. Acelora care s-ar afla într-o situaţie asemănătoare, le dau sfatul să nu care cumva să se răsucească sau să se scuture, deoarece mişcările astea stârnesc curiozitatea fiştecării gângă¬nii, care caută să vadă ce se întâmplă – şi aşa lucrurile se înrăutăţesc şi mai mult, făcându-te să înjuri de mama focului, dacă mai eşti în stare. Dar, pe de altă parte, dacă nu te răsuceşti şi nu te scuturi, simţi că te prăpădeşti, aşa că până la urmă e totuna cum procedezi. De fapt, nici nu poţi alege, că vorba aia: ori cu capul de piatră ori cu piatra de cap, totuna e. Chiar după ce îngheţasem bocnă, încă mai simţeam gâdilăturile gângăniilor, întocmai ca un cadavru care e supus unui tratament electric. Mi-am zis că după călătoria asta n-o să mai port niciodată armură.
În aceste ceasuri de grea cumpănă, când eram îngheţat şi totuşi – ca să zic aşa – mă simţeam ca pe jeratic din pricina foielii gângăniilor, îmi umbla prin capu-mi trudit aceeaşi şi aceeaşi întrebare fără răspuns: cum poate suferi lumea bles¬temata asta de armură? Cum au făcut ei ca s-o suporte, în decursul atâtor generaţii? Cum s-au putut odihni nopţile, când erau îngroziţi de chinurile ce-i aşteptau a doua zi?
Când, în sfârşit, se crăpă de ziuă, eram într-o stare jalnică: istovit, aiurit, prăpădit de nesomn; obosit de atâta suceală şi răsuceală; lihnit de atâta post, jinduind după o baie, ca să mă descotorosesc de bâzdâgăniile alea. Şi, colac peste pupăză, mă simţeam boşorogit de reumatism. Dar poate că ardeţi de nerăbdare să ştiţi ce s-a petrecut cu făptura născută în pat boieresc şi procopsită cu titluri aristocratice, cu demoazela Alisanda la Carteloise? Ei, bine, aflaţi că era vioaie ca o veveriţă şi dormise buştean. Cât despre baie, probabil că nici dânsa şi nici vreun alt nobil din ţara ei nu făcuseră vreodată, aşa că nu-i duceau dorul. Judecându-i după criteriile moderne, oamenii aceia nu erau decât nişte sălbatici puţintel şlefuiţi. Nobila domniţă nu se arăta deloc nerăbdătoare să ia gustarea de dimineaţă – alt fapt care miroase a sălbăticie. În timpul călătoriilor, briţii aceia erau deprinşi cu posturi lungi şi ştiau cum să le îndure, dar, înainte de plecare se asigurau împotriva unor eventuale posturi, procedând în stilul pieilor-roşii şi al şerpilor boa. Mai mult ca sigur că Sandy se îndopase pentru o raită de vreo trei zile.
Înainte de răsăritul soarelui, am şi pornit-o mai departe; Sandy călare, iar eu şchiopătând în urma calului. Peste vreo jumătate de ceas, întâlnirăm nişte biete fiinţe prăpădite, adunate laolaltă pentru a drege ceea ce ăi de a¬colo socoteau că ar fi o şosea. S-au purtat tare smeriţi cu mine, exact ca niş¬te dobitoace. Iar când le-am propus să iau prânzişorul cu dânşii, s-au simţit atât de măguliţi, atât de covârşiţi de nemai¬pomenitul meu hatâr, încât la în¬ceput nici nu le venea să creadă că vorbesc serios. Nobila domniţă îşi ţugui dispre¬ţuitoare buzele şi se trase mai la o parte, având grijă să-mi strige – ca să fie auzită – că ea ar prefera să mănânce laolaltă cu celelalte dobitoace; ob¬servaţie care îi stânjeni pe nenoro¬ciţii aceia, dar nu pentru că s-ar fi simţit cumva jigniţi sau insultaţi, ci doar pentru că era vorba de ei. Nici pomeneală să se simtă jigniţi. Şi, totuşi, oamenii aceia nu erau nici sclavi, nici dobitoa¬ce. Prin ironia legilor şi cuvintelor ei erau, dragă doamne, oameni slobozi! Şapte zecimi din populaţia nerobită a ţării făceau parte din clasa lor şi trăiau în aceleaşi condiţii: mici fermieri – chipurile! – "independenţi", artizani, etc. şi ei constituiau, ca să zicem aşa, naţiunea sau adevăratul popor. Aproape numai ei erau oamenii folositori şi vrednici de a fi cruţaţi şi respectaţi, iar, dacă îi nesocoteai, însemna că nesocoteşti poporul şi laşi în locul lor doar drojdia, doar câteva lepădături cu chip de rege, boieri şi boiernaşi – într-adevăr trândavi, neproductivi şi pricepuţi mai cu seamă în arta de a prădui şi a nimici. Aceştia n-ar fi fost de nici un folos şi n-ar fi avut nici o valoare, într-o lume construită în concordanţă cu raţiunea. Şi totuşi, printr-o iscu-sită urzeală, această mino¬ritate aurită, în loc să-şi ţină locul cuvenit la coa¬da alaiului, ea era în fruntea bucatelor, mergând cu nasul pe sus şi flutu¬rându-şi cu ifos flamurele. Ea s-a ales singură ca să fie naţiunea, iar puzde¬ria aceea de târâtoare au îngăduit starea asta de lucruri atâta amar de vre¬me, încât în cele din urmă au luat-o drept adevăr. Ba, mai mult, au ajuns să creadă că aşa este drept şi aşa trebuie să fie! Preoţii au avut grijă să le spu¬nă strămoşilor acestor oameni şi lor înşile că această stare de lucruri anapo¬da a fost orânduită de Dumnezeu. Şi astfel, fără a se mai gândi cât de nepo¬trivit ar fi fost pentru Dumnezeu să se distreze cu asemenea batjocori şi mai ales cu una aşa de deocheată, ei s-au lăsat păgubaşi şi s-au potolit, plini de respect.
Vorbirea acestor oameni blajini suna cam ciudat în ure¬chile unui fost american. Erau oameni liberi şi totuşi nu puteau părăsi moşiile lordului sau ale episcopului lor, fără de îngă¬duinţa acestuia; nu aveau nevoie să-şi facă singuri pâine, ci erau siliţi să-şi macine grâul şi să-şi coacă pâinea la moara şi brutăria boierului sau vlădicii, şi să-i plătească din gros pentru acest serviciu! Nu puteau vinde nici un petec de pământ, fără a nu plăti lordului sau episcopului nişte procente bunişoare şi nici să cumpere vreo sfoară din pământul altuia, fără a da de ştire lordului sau episcopului, aducându-i un plocon în bani, în schimbul acestui privilegiu. Ei, aceşti oameni liberi, trebuiau să lucreze pe degeaba pământurile boierului sau ale vlădicii şi să vină la el oricând erau chemaţi, lăsându-şi pro¬priile lor recolte să se părăduiască din pricina furtunilor care le potopeau. Mai erau siliţi să îngăduie boierului să-şi să¬dească pomi fructiferi pe pământul lor şi, apoi, să-şi înghită necazul, când cei trimişi să culeagă roadele le stricau cu nepă¬sare lanurile din preajma pomilor. Erau nevoiţi să-şi înăbuşe mânia când cetele de vânători ai lordului dădeau buzna în galop peste ogoarele lor, nimicindu-le roadele unei munci atât de răbdătoare. Nu li se îngăduia să crească porumbei, iar când stolurile venite din hulubăriile stăpânului se năpusteau asupra recoltei lor, nu se cădea să-şi iasă cumva din fire şi să ucidă vreo pasăre, pentru că pedeapsa ar fi fost cumplită. Când, în sfârşit, îşi strângeau bucatele, atunci se repezeau asupra lor un întreg alai de tâlhari, şi îi jecmăneau care mai de care. Biserica, cea dintâi, le lua o halcă zdravănă, anume, o zeciuală din recoltă, apoi trimisul regelui lua ca dijmă a douăzecea parte, după aceea năvăleau oamenii lordului stăpânitor, băgându-şi adânc mâinile în ceea ce mai rămăsese şi numai după toate angaralele astea avea voie bietul om liber – jupuit de şapte piei – să-şi ducă restul la hambar, dacă mai era cazul să se obosească pentru aşa ceva. Apoi, ţin'te biruri, biruri şi iar biruri, căci aceşti calici liberi şi independenţi plăteau mereu la biruri şi dajdii, pe când stăpânul lor, baronul sau episcopul, nu plătea nici o dajdie, cum nu plătea întreaga nobilime, atât de risipitoare, şi nici atothrăpăreaţa biserică. Pentru ca domnul baron să poată dormi în tihnă, omul slobod trebuia să stea de veghe toată noaptea pe malul lacului, după truda unei zile întregi, şi să plesnească din bici spre a face să amuţească broaştele. Iar dacă fiica omului slobod... nu, despre această ultimă infamie a cârmuirii monarhice nu se poate scrie. În sfârşit, dacă omul liber, adus la disperare de toate chinurile astea, socotea că nu mai poate îndura viaţa şi şi-o curma, căutând în moarte mila şi alinarea – biserica cea blândă îl osândea să ardă în focul gheenei şi, potrivit milostivelor legiuiri, era îngropat în miez de noapte la vreo răspântie, cu o ţepuşă înfiptă în spate, iar stăpânul său, baronul sau epis¬copul, îi confisca întreaga avere şi-i izgonea din casă vădu¬va şi orfanii.
Şi, acum, iată-i pe aceşti oameni slobozi, aduşi de cu zori ca să muncească la drumurile stăpânului lor, episcopul, fiecare câte trei zile şi pe de gratis. Fiecare cap de familie şi fiecare flăcău muncind câte trei zile pe nimic, ba mai adăugaţi şi o ziulică pentru slugile stăpânului! Ei, lucrurile astea se petre¬ceau aidoma celor ce citeai în vreo carte despre Franţa şi despre francezii de dinaintea revoluţiei, cea de pomină şi binecuvântată, care a măturat o mie de ani de asemenea nemernicii cu un singur şi potopitor val de sânge. Unul singur, plătind astfel datoria din moşi-strămoşi, cam în proporţie de câte o picătură de sânge pentru fiecare bute stoarsă cu încetul poporului, de-a lungul unei istovitoare perioade de zece veacuri de ruşine, nedreptate şi secătuire, care nu-şi avea perechea decât în iad. Dacă ne gândim bine, au fost două "domnii ale terorii", una care propovăduia omorul, mânată de înfocate patimi, iar alta mânată de un fioros sânge rece. Una a ţinut doar câteva luni, cealaltă a durat o mie de ani. Într-una, moartea a secerat zece mii de oameni; într-alta, o sută de milioane de oameni. Noi ne cutremurăm doar la gândul "grozăviilor" săvârşite de Teroarea cea mică, de Teroarea momentană, ca să zicem aşa, dar ce înseamnă "grozăvia" unei morţi repezi prin cuţit de ghilotină, faţă de agonia prelun¬gită a unei întregi vieţi de foame, frig şi sudălmi, de chinuri şi inimă-rea? Ce înseamnă moartea instantanee prin trăsnet, faţă de moartea înceată pe rug? Cimitirul unui singur oraş ar putea cuprinde toate sicriile umplute de Teroarea cea de scurtă durată, în faţa căreia am fost învăţaţi, cu atâta iscusinţă, ca să ne înfiorăm şi să ne bocim. În schimb, nu ştiu dacă Franţa întreagă ar putea cuprinde toate raclele umplute de cealaltă Teroare, mai veche şi mai reală – Teroarea aceea nespus de aprigă şi înspăimântătoare, pe care nici unul dintre noi nu a fost învăţat s-o vadă în toată amploarea ei şi s-o deplângă aşa cum se cuvine.
Aceşti oameni slobozi, vădit săraci, care îşi împărţeau cu mine şi prânzişorul, şi vorba, aveau un respect nespus de umil faţă de rege, biserică şi nobilime, pe cât nu le-ar fi dorit-o nici chiar duşmanii lor cei mai înverşunaţi. Şi de aceea îţi stârneau şi mila, şi râsul. I-am întrebat dacă măcar bănuiesc că ar putea exista o naţiune de oameni în care fiecare cetăţean, având dreptul de a vota liber, ar hotărî prin vot ca o singură familie, cu urmaşii ei – fie ei deştepţi sau tâmpiţi – să domnească pe veci, înlăturând toate celelalte familii, chiar şi pe aceea a alegătorului? Şi, de asemenea, dacă ei ar hotărî prin vot ca o sută de familii anumite să fie ridicate la ranguri de-o ameţi¬toare înălţime şi învestite cu primejdioase onoruri şi privilegii ereditare, excluzându-se celelalte familii ale naţiunii, chiar şi familia alegătorului?
Cu toţii mă priviră nedumeriţi şi-mi răspunseră că nu ştiu. Nu se gândiseră niciodată la aşa ceva şi nici nu auziseră vreodată că o naţiune ar putea fi orânduită astfel încât fiecare om să-şi poată spune cuvântul cu privire la cârmuirea ei. Le-am spus că eu cunoşteam o astfel de naţiune – şi că starea de lucruri de la ei va rămâne aşa cum era, câtă vreme vor avea o biserică stăpână peste stat. Din nou se arătară nedumeriţi, cel puţin în primul moment. Dar apoi unul dintre ei îşi ridică fruntea şi mă rugă să repet cuvintele din urmă – să le repet mai rar, ca să le pătrundă înţelesul. O făcui şi curând el prinse ideea şi, strângând din pumni, spuse că el nu crede că o naţiune în care oricine poate vota s-ar înjosi de bună voie, apucând pe calea luată de dânşii. Îmi mai spuse că faptul de a fura unei naţiuni voinţa şi năzuinţele înseamnă o crimă, şi încă cea mai grozavă dintre crime. Îmi zisei: iată un om! Dacă m-aş putea bizui pe destui oameni ca dânsul, aş putea da o lovitură pentru binele ţării astea şi le-aş putea dovedi că sunt cetăţeanul ei cel mai credincios, aducând o schimbare deplină în sistemul de guvernare.
Înţelegeţi că devotamentul meu era un devotament faţă de ţară, iar nu faţă de instituţiile ei şi de dregătorii care îi conduceau treburile. Ţara este realitatea adevărată, lucrul de căpetenie, lucrul veşnic, şi pe ea trebuie s-o aperi şi s-o iubeşti, ei trebuie să-i fii credincios. Instituţiile sunt ceva ex¬terior, doar un veşmânt, iar veşmintele se uzează şi se prefac în zdrenţe, încetând de a-ţi mai fi potrivite şi de a-ţi feri trupul de frigul iernii, de boală şi de moarte. A fi credincios zdren-ţelor, a te entuziasma pentru zdrenţe, a adora zdrenţele, a muri pentru zdrenţe – aceasta este loialitate de om fără raţiune, credinţă de adevărat animal. Această loialitate apar¬ţine monarhiei, a fost inventată de monarhie, şi numai de aşa soi de loialitate aibă ea parte! Eu sunt din Connecticut şi constituţia ţării mele declară că: "Orice putere politică purce¬de de la popor şi toate guvernele libere sunt întemeiate pe autoritatea poporului şi instituite în folosul său; iar poporul are oricând dreptul netăgăduit şi imprescriptibil de a-şi schim¬ba forma de guvernământ în felul în care socoate a-i fi folositor".
Pe temeiul acestei învăţături, cetăţeanul care consideră că veşmintele politice ale comunităţii sale s-au ros şi, totuşi, păstrează tăcerea şi nu se agită pentru a-i da un nou veşmânt – acela este un cetăţean necredincios, un trădător. Nici măcar faptul că el ar crede că este singurul care vede decăderea nu-l scuză, căci datoria lui este să se agite, iar datoria celorlalţi e să voteze împotriva lui, dacă nu judecă lucrurile la fel cu dânsul.
Şi acum iată-mă aici, într-o ţară în care dreptul de a spune cum trebuie guvernată ţara este hărăzit doar la câte şase per¬soane din fiecare mie. Dacă ceilalţi nouă sute nouăzeci şi patru de oameni şi-ar fi arătat nemulţumirea faţă de sistemul politic în vigoare şi ar fi propus schimbarea lui, faptul i-ar fi cutremurat pe toţi ceilalţi şase, ca pe unul singur, şi le-ar fi părut grozav de mârşav şi necinstit – o cumplită şi odioasă trădare! Aşadar, eram – ca să zic aşa – acţionar într-o societate în care nouă sute nouăzeci şi patru de membri aduceau toţi banii şi depuneau toată munca, iar ceilalţi şase se alegeau pe ei înşişi drept permanent consiliu de administraţie şi înca¬sau toate dividendele. Eu socoteam, însă, că ceea ce le trebuia celor nouă sute nouăzeci şi patru de păcăliţi era o nouă orânduire. Într-adevăr, ceea ce s-ar fi potrivit cel mai bine cu pornirile mele spre ghiduşii ar fi fost să demisionez din funcţia de şef şi para-şef şi să aţâţ o răzmeriţă, pe care s-o prefac în revoluţie. Dar ştiam că oricare Jack Cade sau Watt Tyler care ar proceda aşa, fără să facă în prealabil educaţia materialului uman până la treapta revoluţiei – nu va fi urmat de nimeni. Nu eram deprins să dau greş, rămânând de unul singur – vă rog să mă credeţi. De aceea "orânduirea", care în vremea din urmă prinsese cheag în mintea mea, era cu totul de alt soi decât aceea de tipul Cade-Tyler.
Aşa că mă ferii să-i vorbesc despre răzvrătire şi sânge omu¬lui acela care îşi rumega pâinea neagră, laolaltă cu turma de oi umane, ci îl luai mai la o parte şi îi vorbii într-altfel. După ce terminai, îl rugai să-mi împrumute puţină cerneală din vinele lui şi, muind o aşchie într-însa, scrisei pe o bucată de scoarţă:

"Dă-I la fabrica de oameni"

şi i-o înmânai spunându-i:
— Du-te cu ea la palat, la Camelot, şi dă-i-o în mână lui Amyas le Poulet, căruia eu îi zic Clarence. Ştie el despre ce-i vorba.
— Ăsta trebuie să fie vreun preot, nu-i aşa? mă întrebă omul, în timp ce observam cum îi pierea de pe faţă entu¬ziasmul.
— De ce vrei să fie numaidecât preot? Doar ţi-am spus că nici un rob al bisericii, nici un om, legat ca un rob de papă sau de episcop, nu are voie să intre în fabrica mea de oameni? Nu ţi-am spus că nici dumneata n-ai putea călca pe acolo decât dacă religia ce o ai – oricare ar fi ea – este liber-consimţită?
— Of! Aşa ziceam şi eu şi întru asta îmi săltase inima de bucurie! Dară când auzit-am că iaste şi un preot pe acolo n-a mai fost pre pofta inimii mele şi mi s-a scârbit rău sufletul.
— Nu-ţi spun că acela la care te duci nu-i preot?
Omul tot nu părea mulţumit şi îmi zise:
— Cum? Nu iaste preot şi ştie a ceti?
— Ei, da, nu-i preot şi totuşi ştie să citească, ba ştie şi să scrie. Eu l-am învăţat.
Omul se lumină la faţă. Continuai:
— Şi ăsta va fi primul lucru pe care îl vei învăţa în fabrica aceea...
— Eu? Mi-aş da şi sângele inimii pentru iscusenia aceasta. Mă jur pre toţii sfinţii că fi-voi robul domniei voastre, fi-voi...
— Nu! Nu-mi vei fi rob şi nu vei fi robul nimănui, ia-ţi familia şi cară-te de aici. Stăpânul dumitale, prea sfinţitul epis¬cop, îţi va confisca micul avut, dar n-are a face. Clarence îţi va purta de grijă.



CAPITOLUL XIV
Apără-te, Luminăţia Ta!

Plătii trei gologani pentru prânzişorul acela, ceea ce era curată nebunie, când ştiam că cu banii ăia puteau prânzi o duzină de oameni. Dar mă simţeam mărinimos în ziua aceea, şi de altfel totdeauna am fost cam mână-spartă. Apoi, unde mai pui că oamenii voiseră să-mi dea pe nimic mâncarea – şi asta din puţinul ce-l aveau. De aceea, am simţit nevoia de a le arăta mulţumirea şi sincera mea recunoştinţă, dându-le o încurajare financiară. Aşa banii au fost mai bine folosiţi decât dacă rămâneau în coiful meu, unde aceşti golo¬gani fiind de fier şi nu prea uşori ca greutate, jumătatea mea de dolar devenise o povară. Este adevărat că şi mai înainte cheltuiam prea lesne banii, şi una din pricini era că nu aveam simţul proporţiilor, dar chiar şi acum – după o şedere atât de lungă în Britania – nu ajunsesem să-mi dau bine seama că un gologan în ţara regelui Arthur şi câţiva dolari în Connecticut erau cam totuna: nişte gemeni, cum s-ar zice, în privinţa puterii de cumpărare. Dacă mi-aş fi putut amâna cu câteva zile plecarea de la Camelot, le-aş fi plătit acestor oameni în frumoasele şi noile monede pe care le bătusem în propria noastră monetărie. Şi asta mi-ar fi plăcut tare mult, şi lor nu mai puţin. Introdusesem numai valorile americane. Într-o săptămână, două, aveau să curgă pe piaţă monede de câte un cent, cinci cenţi, zece cenţi, sferturi şi jumătăţi de dolar şi chiar ceva aur; aveau să curgă în râuleţe cam firave, dar statornice, prin vinele comerciale ale regatului şi aşteptam să văd cum acest sânge nou îi va înzdrăveni viaţa.
Ţăranii se simţiră obligaţi şi ei să-mi răsplătească într-un fel mărinimia, cu sau fără voia mea, aşa că a trebuit să primesc în dar o aprinzătoare din cremene. Îndată ce ei ne aşezară confortabil pe cal, pe Sandy şi pe mine, îmi aprinsei pipa. Când ieşi primul nor de fum, printre zăbrelele coifului, toţi oamenii îşi luară câmpii, iar Sandy se răsturnă pe spate şi căzu jos, cu un bufnet înfundat. Oamenii îşi închipuiseră că eram vreun balaur care varsă foc pe nări. Bieţii de ei, auziseră atâtea bazaconii de la cavaleri şi de la alţi mincinoşi de profe¬sie! Mi-a fost tare greu să-i conving să se întoarcă şi să stea măcar la o distanţă de la care să ne putem înţelege. Le-am explicat că nu era vorba decât de o uşoară vrajă, care căşuna rău numai duşmanilor mei. Cu mâna pe inimă, le făgăduii că dacă cei care nu-mi poartă vrăjmăşie se vor apropia şi vor trece în faţa mea, aceştia vor vedea cum numai pe ceilalţi dindărăt îi va lovi moartea. Alaiul se mişcă cu destulă repezi¬ciune şi nu se semnală nici un accident, deoarece nimeni nu avu destulă curiozitate ca să rămână îndărătul meu, spre a vedea ce se întâmplă.
Am mai pierdut ceva vreme, căci acum copiii ăştia mari, o dată ce le pierise teama, se arătau atât de încântaţi şi de uimiţi de năzdrăvăniile cu focurile de artificii, încât am fost nevoit să mai rămân cu ei şi să fumez câteva lulele. Altfel, nu m-ar fi lăsat să plec. Întârzierea, însă, nu mi-a stricat, căci Sandy a folosit acest răstimp pentru a se deprinde cu noua născocire, dat fiind că ea se afla în apropiere, după cum ştiţi, iar în acest timp, destul de îndelungat, i s-a oprit morişca, ceea ce a însemnat un real câştig pentru mine. Dar mai presus de orice alt avantaj, învăţasem şi eu ceva cu acest prilej: acum ştiam cum să înfrunt pe orice uriaş sau pe orice căpcăun care mi-ar fi ieşit în cale.
Am mas peste noapte la un pustnic bătrân, iar a doua zi, pe la nămiezi, am avut parte de o mare încercare. Tocmai străbătusem o pajişte întinsă, tăind pieziş calea, şi mă lăsasem în voia gândurilor, nemaiauzind şi nemaivăzând nimic, când Sandy îşi întrerupse o remarcă pe care o începuse de cu dimineaţă, strigându-mi:
— Apără-te, luminăţia ta, te paşte primejdie de moarte!
Ea se coborî uşurel de pe cal, alergă puţintel, apoi se opri. Privii înainte şi văzui, departe, la umbra unor copaci, vreo şase cavaleri înarmaţi, împreună cu scutierii lor. Îndată, ei începură să forfotească şi îşi potriviră şeile ca să încalece. Luleaua mi-era gata şi ar fi fost şi aprinsă, dacă n-aş fi fost luat de gânduri, căci tocmai atunci mă frământam cum să înlătur împilarea din ţară şi să redau tuturor oamenilor drepturile ce le-au fost furate şi vechea lor virtute, fără a supăra însă pe nimeni. Pe loc, îmi aprinsei pipa şi, până îmi făcui o rezervă mai mare de fum, ei se apropiară, venind buluc asupra mea. Nici pomeneală să arate vreo mărinimie cavalerească, despre care citeşti prin cărţi, adică să-ţi vie numai câte un fante de curte pe rând, iar ceilalţi să stea deoparte, respectând un joc cinstit. Aş, de unde! Dădeau buzna cu toţii, ca un singur om, trosnind şi gonind, şi se năpusteau ca o salvă de tun. Veneau cu capetele aplecate înainte şi cu penele fâlfâind, ţinând suliţele gata de atac. Ar fi fost într-adevăr ceva frumos de văzut, o privelişte minunată – dar pentru un om căţărat în copac! Îmi aşezai suliţa în poziţie de repaos şi aşteptai, cu o strângere de inimă, până ce valul înfierat era gata să mă înghită şi atunci aruncai un nor de fum albicios printre zăbrelele coifului. Să fi văzut cum pe loc se sparse şi se risipi valul de fier! Un spectacol mult mai reuşit decât celălalt.
Totuşi, haidamacii ăia se opriră la o distanţă de vreo două-trei sute de metri, ceea ce mă nelinişti. Satisfacţia de mai înainte mi se irosi şi în locul ei mă cuprinse teama. Îmi ziceam că sunt un om pierdut. Sandy, în schimb, era încântată şi îşi acorda muzicuţa, dar eu o oprii să-şi dea drumul, spunându-i că vraja mea – nu ştiu cum – dăduse greş şi că trebuie să încalece la repezeală şi s-o întindem în galop, ca să scăpăm cu viaţă. Dar ea nici nu voi să audă. Îmi zise că vraja mea îi făcuse într-adevăr neputincioşi pe cavalerii ăia; ei se opriseră din fugă doar pentru că nu mai puteau face nimic. "Acuşica – zicea ea – îi vom vedea alunecând de pe şei şi vom pune mâna pe caii lor şi pe hamuri şi valtrapuri." Nu voii să-mi bat joc de o naivitate atât de lesne crezătoare şi îi spusei Alisandei că era o greşeală la mijloc. Când salvele mele de foc omoară, apoi omoară de-a binelea şi pe loc; de data asta, oamenii ăia nu vor muri, căci se întâmplase ceva la aparat – ce anume, nu ştiam nici eu – şi de aceea trebuia s-o luăm la goană, pentru că, altfel, ne vor ataca din nou – şi încă într-o clipă. Sandy râse şi zise:
— Fac ştire luminăţiei tale că aceştia nu sunt cavaleri de viţă! Sir Launcelot iaste vrednic a da război şi cu balaurii, înfruntându-i şi lovindu-i iară şi iară până izbânda la el va fi, stropşindu-i şi tăindu-le zilele. Şi aşijderea sir Pellinore şi sir Aglovale şi sir Carados şi prea puţini alţii, dar fără de aceştia nimenu se va învrednici la una ca asta-zică basne nebunii, ce nu le pot oamenii a crede. Iară cainicilor şi jalnicilor de acolo socotit-ai că nu le ajunge una, ci mai poftesc încă?
— Ei, bine, dar atunci ce mai aşteaptă? De ce nu-şi iau tălpăşiţa? Nimeni nu le-aţine calea. Din partea mea, ducă-se unde şi-a înţărcat dracul copiii!
— Ce-aţi zis? De ce n-au purces? Ia-ţi piatra de pre inimă, luminăţia ta, că aceştia nici nu visează a porni să fugă, ci aşteaptă să ţi se supună şi să-ţi dea credinţă.
— Zău? Aşa să fie? "Iaste de crezare", aşa cum "voroviţi" voi, ăştia de aici? Dacă vor să se predea atunci ce mai aşteaptă?
— Mare poftă ar avea să ţi se închine, dară ştii de ce vâlvă se bucură balaurii. Nu-ţi fie cu bănat, dacă sunt spăimaţi şi nu au vlagă să vină încoace.
— Atunci, să mă duc eu la ei, nu?
— Nu se cade! Nu se aşteaptă la aşa cinste mare, să mergi întins la ei. Mă voi duce eu.
Aşa făcu. Într-adevăr, Sandy se dovedea o persoană preţioasă la drum. Eu, unul, socoteam vizita asta cam primej¬dioasă, dar văzui cu ochii mei cum cavalerii se îndepărtară. Sandy se înapoie singură. Răsuflai uşurat. Îmi ziceam că, totuşi, ea nu-i picnise cum trebuie – adică în conversaţie, căci altfel întrevederea n-ar fi fost aşa de scurtă. Dar fata mi-a dovedit că lucrase bine, ba chiar straşnic. Mi-a povestit că atunci când le-a spus cavalerilor că eu sunt Şeful, era mai-mai să-i apuce damblaua. "Iară cavalerii, înfricoşându-se de luminăţia ta, s-au spăimat foarte", astea-s cuvintele ei. Şi îndată au fost gata să primească orice le-ar fi cerut ea. Sandy i-a pus să jure că în timp de două zile se vor duce la curtea regelui Arthur, cu caii frumos încăpestriţi şi cu ţarţamuri, şi se vor închina. De acum încolo, ei vor fi cavalerii mei şi vor asculta numai de poruncile mele. Sandy a lucrat mult mai bine decât aş fi făcut-o eu. Ce comoară de fată, într-adevăr!



CAPITOLUL XV
Povestea Alisandei

Iată-mă acum şi stăpânul unor cavaleri! zisei eu, pornind înainte. Cine ar fi crezut vreodată că voi trăi şi ziua în care să trec la catastif asemenea bunuri! Nu ştiu ce să mă fac cu ei. Doar să-i pun la loterie. Câţi sunt, Sandy?
— Şapte cavaleri, luminăţia ta, şi cu scutierii lor.
— Straşnică pradă! Cine sunt? Pe unde dracu îşi fac veacul?
— Pe unde dracu îşi fac veacul?...
— Da, adică de unde vin, pe unde trăiesc?
— Sărăcana de mine! Nu te-am priceput, luminăţia ta. Îngăduie-mi a poftori cuvintele aceastea. Apoi, rosti visătoare şi pe un ton molcom, plimbând cu gingăşie fiece cuvânt pe limbă: Pe unde dracu – pe unde dracu – pe unde dracu – îşi fac – îşi fac – veacul? Bine zis: pe unde dracu îşi fac veacul? Adevărat iaste – şiragul acesta te vrăjeşte cu mlădioşenia voroavelor şi îţi răsună dulce în urechi. Îl voi rosti iară şi iară, în ceasurile de tihnă şi nădejde, spre ţinere de minte. Pe unde dracu îşi fac veacul? Aşaa! Început-a să-mi vină mai lesne pre limbă şi dară iară...
— Nu uita de cow-boyii ăia, Sandy.
— Cow-boy?
— Da, vreau să spun, cavalerii ăia. Ştii, începuseşi să-mi povesteşti ceva despre dânşii. Ţii minte, chiar adineauri? Ca să zic aşa, jocul i-a adus în discuţie.
— Jocul?
— Ei, da. Hai, dă-i drumul. Începe să lucrezi la statisticile tale şi nu mai arde atâtea surcele ca să-ţi aprinzi focul. Poves¬teşte-mi despre cavalerii ăia.
— Aciiş! Cu toată bucuria, voi umple pofta luminăţiei tale! Şi aşa amândoi purceseră călări şi răzbiră printr-o sihlă. Şi...
— Doamne sfinte şi mare!
Îmi dădusem seama de greşeală. Pusesem iar în funcţiune moara hodorogită şi numai din vina mea. De-acum încolo, Sandy va sporovăi vreo treizeci de zile numai pe chestiile alea. Şi unde mai pui că ea începe de obicei fără prefaţă şi termină fără nici o ispravă. Dacă o întrerupeai, ori îi dădea înainte, fără să te bage în seamă, ori îţi răspundea cu câteva cuvinte şi lua fraza de la început. Aşa că întreruperile aduceau mai mult ponos decât folos. Şi totuşi trebuia s-o întrerup, şi încă destul de des, ca să scap cu viaţă. Ai fi murit de urât, dacă o lăsai toată ziulica să te piseze cu povestea-i monotonă.
— Doamne sfinte şi mare! zisei, în desperarea mea.
Ea o luă iarăşi de la început:
— Şi aşa amândoi purceseră călări şi răzbiră printr-o sihlă. Şi...
— Care amândoi? Despre cine-i vorba?
— Despre sir Gawaine şi sir Uwaine. Şi aşa au ajuns ei la o mănăstire de monahi, pre mas s-au aşezat şi acolo au mas preste noapte. Şi fost-au găzduiţi după cuviinţă, iară dimineaţa ascultat-au sfânta leturghie la mănăstire şi iară au mers ei mai departe până dădură de o pădure mare. Pre urmă, sir Gawaine zări într-o vale, lângă un turn, douăsprezece jupâniţe frumoase fără seamăn şi doi cavaleri împlătoşaţi, pe cai năzdrăvani, iară jupâniţele se tot suceau şi învârteau în jurul unui copac. Şi apoi mai văzu sir Gawaine cum de copacul acela atârna o pavăză albă şi de câte ori jupâniţele treceau pe dinaintea pavezei cu scârbă o stupeau, iară unele şi tină azvârleau preste pavăză...
— Ascultă-mă, Sandy, dacă n-aş fi văzut cu ochii mei aşa ceva în ţara asta, zău că nu te-aş crede. Dar am văzut, şi mi le pot închipui pe fandositele alea cum se fâţâiau prin faţa pavezei şi se purtau aşa de nesăbuit. Femeile de pe aici se poartă ca nişte descreierate. Da – şi mă refer la femeile cele mai de seamă ale voastre, din cea mai aleasă spiţă. Te asigur că cea mai nenorocită dintre "telefoniste" – pe o rază de zece mii de mile de fir – ar putea da lecţii de gentileţe, răbdare, modestie şi de purtări alese, celor mai grozave ducese din ţara lui Arthur.
— Telefoniste?
— Da, am întrebuinţat cuvântul ăsta, dar să nu care cumva să-mi ceri să-ţi explic ce înseamnă. E un soi nou de fată. Pe aici nu se găsesc fete de astea. Adesea, bărbaţii se răstesc la ele, chiar când nu au nici o vină, şi apoi bărbatul cu pricina nu-şi poate stăpâni părerea de rău şi se ruşinează de purtarea lui, chiar şi peste o mie trei sute de ani. I-o purtare aşa de meschină şi josnică şi aşa de nemeritată de către biata fată! De fapt, nici un gentleman nu face aşa ceva... cu toate că... chiar eu... să-ţi spun drept...
— Se prea poate ca ea...
— Las-o în pace! Află că niciodată nu ţi-aş putea vorbi despre dânsa în aşa fel ca să înţelegi ce trebuie.
— Fie precum ţi-i voia, de vreme ce inima nu te lasă mai mult! Pre urmă, sir Cawaine şi sir Uwaine au mers până la ele şi datu-le-au bineţe şi întrebatu-le-au din ce pricină suduiau ele pavăza. Luminaţilor domni – grăiră jupâniţele – iată că vă zicem, iaste în ţară un cavaler, stăpânul pavezei albe, carele la mânuirea armelor se arată iscusit, dară ură poartă tuturor jupâneselor şi jupâniţelor şi din această pricină scârbă arătăm pavezei sale. Şi zis-a sir Cawaine: iată, şi eu zic vouă că rea tocmeală iaste un cavaler să se arate scârbit faţă de toate jupânesele şi jupâniţele şi se prea poate ca ura lui împotriva voastră să aibă cap de price şi se prea poate ca el să iubească jupânese şi jupâniţe de pre alte meleaguri, şi de ele să fie iubit, dacă vârtos în vitejii iaste, precum ziceţi.
— Cei tari în vitejii, da, numai d-alde ăştia le plac cucoa¬nelor şi duduilor voastre, Sandy! Că nici nu le îndeamnă mintea să caute oameni cu cap. Ei, Tom Sayers, John Heenan, John L. Sullivan păcat de voi că nu sunteţi pe aici! V-aţi lăfăi la Masa Rotundă şi cu câte un "sir" înaintea numelor voastre – şi asta în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Iar, în alte douăzeci şi patru, aţi fi la largul vostru să faceţi o nouă împărţire a prinţeselor şi duceselor măritate de la curte. Fapt este că-i o curte necioplită, ca şi aceea a comanşilor, şi nu există într-însa o singură femeie care nu-i gata, la prima temeneală, să cadă în braţele vreunui craidon – purtător de cât mai multe piei scalpate la brâu – şi să fugă cu el.
— ...dacă vârtos în vitejii iaste, precum ziceţi, grăit-a sir Gawaine. Iară acum spuneţi-mi cum îl cheamă? – "Luminăţia ta-zis-au ele- numele său iaste Marhaus şi-al craiului fecior iaste din Irlanda."
— Vrei să spui că este fiul regelui Irlandei? Cum ai spus dumneata n-are nici un înţeles. Atenţie! Ţin'te bine! Trebuie să sărim peste râpa aia!... Acuma! Hopa! Aşa! Acum e în regulă! Calul ăsta-i bun de dus la circ. S-a născut înainte de vremea lui.
— Îl ştiu prea bine, zis-a sir Uwaine. Iaste dintre cavalerii iscusiţi, aşijderea tuturor celor care viiază...
— Viiază? Zău, Sandy, dacă ţi-ar căuta cineva vreo vină pe lumea asta, ar fi că eşti niţeluş prea arhaică. Dar nu face nimic.
— ...căci l-am văzut la grea cumpănă într-un turnir, unde se buluciseră mulţi cavaleri, iară nime nu i-a fost pe potrivă să-l înfrunte. Dar voi, jupâniţelor – zis-a sir Gawaine – purtaţi vina, căci vă putea veni în minte că acela carele şi-a atârnat pavăza aicea mult nu va zăbovi de lângă ea şi dară cavalerii aceia s-ar putea lovi cu dânsul, iară acesta mai spre cinstea voastră a fi decât cele ce săvârşiţi acum. Iară eu nu se cade a mă aşeza pre mas aicea ca să văd necinstindu-se pavăza unui cavaler. Şi cu aceasta sir Uwaine şi sir Gawaine se îndepărtară puţin de ele şi atunci ei – măre – ! din clipala ochiului văzut-au pre-un cal mare şi comos pre sir Marhaus venind pe direaptă cale înspre dânşii. Iară dacă cele douăsprezece jupâniţe au zărit pre sir Marhaus, o zbughiră ca desmeticele spre turn, unele dintre ele împleticindu-se pe drum. Apoi, unul dintre cavalerii din turn şi-a ridicat pavăza şi zis-a cu glas tare: "Apăraţi-vă, sir Marhaus!" Şi aşa s-au gonit unul pre altul că suliţa cavalerului s-a frânt, lovindu-se cu Marhaus, iară sir Marhaus l-a pălit aşa de tare că i-a frânt cavalerului grumazul, iară calului spinarea...
— Vezi, asta-i prost în treburi d-astea: se prăpădesc pe degeaba atâţia cai.
— Cavalerul celălalt, dacă au zărit din turn isprăvile, s-au înfăţoşat la Marhaus şi amândoi atât de năprasnic s-au lovit încât degrab' cavalerul din turn a fost oborât, şi om, şi cal s-au dărâmat asupra pământului şi duhul şi-au dat.
— Alt cal pierdut! Uite un obicei care ar trebui desfiinţat. Nu pricep cum se găsesc oameni simţitori care pot aplauda şi încuraja chestii d-astea!


— Şi aşa cei doi cavaleri se întâlniră în măreaţa aventură...
Îmi dădui seama că aţipisem şi pierdusem un capitol, dar nu crâcnii. Mă duse mintea că, în momentele acelea, cavalerul irlandez se afla în încurcătură cu musafirii şi chiar aşa se nimerise.
— ...şi sir Uwaine lovit-a aşa de tare pre sir Marhaus, încât suliţa i s-a făcut ţăndări, izbindu-se de pavăză, iară sir Marhaus l-a pălit aşa de cumplit, că răsturnă şi cal şi om la pământ şi-l lovi pe sir Uwaine în partea stângă...
— Ştii, Alisanda, voi oamenii din vechime sunteţi puţintel prea simpli. Vocabularul vă este cam limitat şi de aceea des¬crierile voastre nu prea sufăr de varietate. Oamenii vremii voastre se căznesc prea mult să facă o apă şi un pământ din toate faptele – vor să netezească Sahara şi se sinchisesc prea puţin de amănuntele pitoreşti. Din cauza asta îi învăluie o atmosferă de monotonie. De fapt, toate bătăliile seamănă ca două picături de apă: doi oameni se întâlnesc în măreaţa aventură. Aventură e un cuvânt cu tâlc, şi tot atâta tâlc ar avea, în această materie, şi cuvântul exegeză, sau sacrificiu, sau defalcare, sau uzufruct şi sute altele, dar dă-o-ncolo de treabă! Zău că ar trebui să faceţi deosebirile necesare! Ei, da, se întâlnesc, aşadar, în măreaţa aventură şi o suliţă se frânge şi unul îţi sparge pavăza şi celălalt se răstoarnă cu cal cu tot – şi om, şi cal – peste coada calului şi-şi frânge gâtul, şi apoi alt candidat vine în dorul lelii şi îşi frânge suliţa, iar celălalt îşi sfarmă pavăza şi acum e rândul lui să cadă cu cal cu tot, să cadă calul şi apoi omul peste coada calului şi să-şi frângă gâtul, şi apoi altul este ales, şi un altul, şi un altul şi încă un altul, până ce se uzează toate materialele. Şi când vrei să faci bilanţul, nu poţi deosebi o luptă de alta, şi nici cine a lovit întâi, iar cât despre zugrăvirea acelei bătălii vii, furioase, zgo¬motoase – vai! – devine ştearsă şi surdă, de parcă ar fi vorba de nişte stafii care se ciocnesc prin ceaţă! Sărăcan de mine! Ce s-ar putea scoate cu vocabularul acesta sărăcăcios din cel mai măreţ spectacol? Cum ai putea descrie cu ajutorul lui, de pildă, arderea Romei, în timpul lui Nerone? Vai, nu s-ar putea spune mai mult decât: "Oraşul ars stop, neasigurat stop, băiat spart un geam stop, pompier frânt gâtul! Doamne, să mă tai dacă asta-i descriere!
Îi ţinusem o lecţie prea lungă, îmi zisei, dar faptul nu o tulbură nici atâtica pe Sandy. Nici nu-i păsa. În clipa când ridicai capacul, aburii izbucniră cu toată puterea:
— ...apoi, sir Marhaus şi-a învârtejit calul şi s-a abătut cu suliţa asupra lui sir Gawaine. Văzând aceasta, sir Gawaine şi-a ridicat pavăza şi amândoi şi-au încrucişat suliţele şi s-au izbit unul într-altul den toată puterea cailor, cât fiecare dintre cei doi cavaleri lovit-a cu străşnicie în mijlocul pavezei celuilalt, dară suliţa lui sir Gawaine se frânse...
— Ştiam eu c-aşa o să se întâmple!
— ...iară suliţa lui sir Marhaus rămas-a neştirbită şi sir Gawaine s-a dărâmat asupra pământului, cu cal cu tot...
— Chiar aşa – şi s-a lovit rău la spate!
— ...şi uşor s-a ridicat sir Gawaine, şi-a tras sabia şi de jos a îndreptat-o către sir Marhaus şi iară cumplit se loviră şi se tăiară cu săbiile, până ce pavezele zburară bucăţi, iară coifurile şi platoşele se stricară şi cu multe rane s-au încruntat unul pre altul. Dară înainte de a fi bătut ceasul al nouălea, sir Gawaine spori tot mai mult în puteri şi până în trei ceasuri puterea de trei ori se întări. Pre acestea le văzu cu ochii sir Marhaus şi se minună tare cum de-i sporeau puterile lui sir Gawaine şi aşa se încruntară de istov, căpătând rane şi mai cumplite, iară apoi, când bătu ceasul amiezii...
Ţăcănitul acesta – ţaca-ţaca-ţaca – mă duce cu gândurile îndărăt, la imaginile şi sunetele din zilele copilăriei:
"N-e-e-ew Haven! Zece minute oprire! – Poftiţi la restau¬rantul gării – "Don'conductor" va suna clopoţelul cu două minute înainte de plecarea trenului! – Călătorii pentru trenul de pe coastă sunt rugaţi să ocupe locuri în alte vagoane! – Vagonul ăsta nu pleacă mai departe! – Hai la mee-e-ere – por-to-cale – ba-naa-ne! Sandvişuri – floricele!"
— ...şi ceasul amiezii trecut-au şi au ajuns pe la chindii. Puterile lui sir Gawaine au început a slăbi şi se istoviră şi era cât pe aici să nu mai poată sta împotrivă-i, iară sir Marhaus atuncea se învârtoşi mai vârtucios...
— Şi îl strângea armura, desigur. Dar pentru d-alde ăştia, ce contează!
— ...şi aşa, luminate doamne – zis-a sir Marhaus – am priceput prea bine că eşti un cavaler de frunte şi un om minunat de vârtos, din câţi mi-a fost dat să aflu că viiază pre pământ şi, cum sfada noastră nu iaste din cale-afară de mare, ar fi păcat ca sabia mea în tine a se încrunta, văzând că slăbeşti din ce în ce. Ah, blagorodnice cavaler – zis-a sir Gawaine – ai grăit vorbe pe care se cădea eu să le grăiesc. Şi cu aceste voroave, ei îşi scoaseră coifurile şi să sărutară unul pre altul şi îşi jurară unul altuia credinţă – ca fraţii să fie şi fârtăţie să-şi păstreze.
Dar eu pierdui şirul în clipa aceea şi aţipii, gândindu-mă ce păcat era ca bărbaţi cu o putere atât de minunată – putere ce le permitea, stând ferecaţi în acele apăsătoare cuşti de fier şi scăldaţi în năduşeală, să se mai încaiere, să se bată şi să se lovească şase ore în şir – nu s-au născut în vremuri când ar fi putut să-şi întrebuinţeze puterile pentru scopuri mai folo¬sitoare. Să luăm drept pildă un catâr. Catârul are o putere asemănătoare şi o întrebuinţează într-un scop folositor, fiind preţuit în lumea asta tocmai pentru că-i catâr; în schimb, nobilul nu poate fi preţuit numai pentru că este într-adevăr un catâr. Nobilul este un amestec întotdeauna nerodnic şi care, din capul locului, nu trebuia plămădit, dar o dată ce începi cu o greşeală, răul e şi făcut şi nu ştii niciodată ce mai poate ieşi.
Când îmi venii în fire şi începui să ascult din nou, băgai de seamă că mai pierdusem un capitol şi că Alisanda bătuse cale lungă cu aceşti vântură-lume.
— ...şi aşa mers-au înainte călare şi-au ajuns într-o vale adâncă, plină de pietre şi au zărit pre acolo un râu frumos şi mai sus, la izvorul lui, văzut-au trei jupâniţe, adastând lângă el. În ţara aceasta – zis-a sir Marhaus – de când a fost creştinată, nici un cavaler n-a pus piciorul, fără de dânsul, carele să-vârşit-a acolo nemaipomenite isprăvi.
— Nu te exprimi cum trebuie, Alisando. Sir Marhaus, fiul regelui Irlandei, vorbeşte ca toţi ceilalţi din jurul lui. Ar trebui să-i imiţi accentul irlandez sau să-i redai măcar o trăsătură caracteristică. Prin mijlocul acesta, oricine l-ar recunoaşte îndată ce ar începe să vorbească, fără să mai fie numit. Este un procedeu literar, obişnuit la scriitorii mari. Ar trebui să-l faci să zică: "în ţara aia, de când a fost creştinată, nici un cavaler n-a pus piciorul – stuchi-l-ar mâţele – fără de dânsul, carele săvârşit-a acolo nemaipomenite isprăvi... stuchi-l-ar mâţele". Vezi că sună mai bine aşa?
— Nici un cavaler n-a pus piciorul, fără de dânsul, carele săvârşit-a acolo nemaipomenite isprăvi – stuchi-l-ar mâţele. Adevăr grăieşti, luminăţia ta, dară greu iaste a le zice, ci se prea poate că zicându-le mai neîntârziat să le grăbim folosinţa. Şi apoi s-au dus la jupâniţe şi s-au închinat unii altora şi cea mai învechită de zile purta o cunună de aur pe cap, că împli¬nise ca la şaizeci de ierni şi mai mult...
— Cine? Jupâniţa?
— Ea singură, luminăţia ta, iară părul nins îi era sub cunună.
— Trebuie să fi avut şi dantură de celuloid. Costă nouă dolari garnitura şi-i de cea mai proastă calitate. Dinţii se clatină, şi când mănânci se bălăbănesc ca porţile cu gratii ale castelului, şi-ţi cad din gură când râzi.
— Cea de a doua jupâniţa trecuse prin vreo treizeci de ierni şi purta un cerculeţ de aur pe cap. Cea de a treia jupâniţa n-avea decât cincisprezece ani...
Valuri de gânduri mi se rostogoliră în suflet şi glasul Alisandei îmi pieri din auz.
"Cincisprezece ani! Plângi, inimioară dragă! Ah, iubita mea pierdută! Tocmai vârsta ei, a ei care era aşa de bună şi de dulce!"
O socoteam cea mai de preţ fiinţă din lume! Iubita pe care n-am s-o mai văd niciodată! Zău, cum mă poartă la dânsa mări de amintiri îndărăt spre vremuri care şi-au pierdut limpezimea – vremuri fericite cu secole, cu multe secole de acum încolo! Ah, tihnitele dimineţi văratice, când mă deş¬teptam din dulcile visuri, în care mi se arătase ea! Şi când strigam: "Alo, centrala!" numai ca să-i aud vocea dragă contopindu-se cu a mea! îmi răspundea: "Alo, Hank!" iar vorbele ei răsunau ca o muzică divină în urechea-mi vrăjită. Era plătită cu trei dolari pe săptămână şi îi merita pe deplin.
Nu mai aveam chef să urmăresc celelalte explicaţii ale Alisandei, ca să aflu cu cine s-au mai încontrat cavalerii pe care îi prinserăm – bineînţeles, dacă ea ar fi ajuns să-mi spună cine sunt noii vântură-lume. Interesul mi se spulberase, gândurile mi-erau departe şi mohorâte. Ici-colo prindeam crâmpeie din povestea-i nesfârşită şi abia de putui reţine că fiecare din cei trei cavaleri luă câte una din jupâniţe în spatele său, pe cal, şi că unul o porni spre nord, altul spre est, altul spre sud, spre a căuta aventuri şi a se întâlni din nou şi a minţi din nou la anul. Da – la anul şi descotorosiţi de bagaje! Într-adevăr, poveştile mergeau mână în mână cu naivitatea obştească a ţării.
Soarele era acum la sfinţit. Când Alisanda a început să-mi spună cine-s cow-boyii ăia, fusese ora trei după-amiază. Asta însemna un mare progres pentru dânsa în meşteşugul poves¬tirii. Odată şi odată, fără îndoială, va ajunge ea la capăt, căci e o fiinţă pe care trebuie s-o iei cu binişorul.
Ne apropiem de un castel ridicat pe un dâmb. O clădire uriaşă, solidă, venerabilă, ale cărei turnuri cenuşii şi creneluri erau învăluite nespus de frumos cu iederă. Măreaţa clădire era scăldată în splendoarea razelor de asfinţit. Era cel mai mare castel pe care îl văzuserăm până atunci şi îmi închipuii că era castelul pe care îl căutam, dar Sandy îmi zise că nu e. Nu ştia al cui este; îmi spuse că trecuse pe acolo, fără să se oprească, când mersese spre Camelot.



CAPITOLUL XVI
Morgan Le Fay

Dacă te-ai putea bizui pe spusele cavalerilor rătăcitori, nu toate castelele erau locuri indicate pentru a cere găzduire. De fapt, cavalerii rătăcitori nu erau oameni cărora să le dai crezare – dacă îi judecai după criteriile moderne ale veracităţii; dar, dacă îi judecai după criteriile vremii lor şi îi gradai în consecinţă, puteai totuşi afla adevărul. Procedeul era foarte simplu: din orice afirmaţie a lor scădeai 97 la sută; restul indica fapte autentice. Odată făcută socoteala asta, rămânea limpede că era bine să afli câte ceva despre castel înainte de a suna la poartă – vreau să spun, înainte de a striga la străjeri. Prin urmare, am fost tare bucuros când am zărit un călăreţ făcând ultima cotitură a drumului care şerpuia lin dinspre castel.
Pe când ne apropiam unul de altul, observai că purta un coif împănoşat şi părea să aibă şi îmbrăcămintea de oţel, dar peste ea mai purta ceva neobişnuit: o haină aproape pătrată şi ţeapănă, ca o tunică de crainic. N-avui încotro şi zâmbii de propria mea uitare, când mă apropiai şi citii următoarele cuvinte scrise pe tunică:

Săpunul de Persimone – îl întrebuinţează toate primadonele.

Era una din micile mele idei şi avea o seamă de scopuri sănătoase pentru a civiliza şi înălţa naţiunea. În primul rând era o lovitură dată pe furiş acestei năzdrăvane născociri, care este vagabondajul cavaleresc, lovitură de care nimeni nu-şi dădea seama, în afară de mine. Trimisesem o seamă de cavaleri rătăcitori ca să bată drumurile – pe cei mai curajoşi, de care putusem face rost – fiecare făcut sandviş între cele două pancarte ce purtau câte o reclamă. În felul acesta, socoteam că în curând, când vor fi destul de mulţi, cavalerii aceştia vor reuşi să pară caraghioşi în ochii oamenilor, iar mai târziu oricare dobitoc îmbrăcat în oţel, chiar dacă nu va mai purta nici un afiş, va părea şi mai caraghios pentru că va fi demodat.
În al doilea rând, aceşti misionari – fără a trezi vreo bănuială sau a pricinui vreo îngrijorare – aveau menirea de a introduce o curăţenie temeinică în rândurile nobilimii şi de acolo în popor; fireşte, dacă preoţii nu se vor amesteca deloc în treburile astea. Această acţiune va submina şi biserica, vreau să spun că s-ar face un pas înainte în direcţia asta. Apoi vor urma educaţia şi libertatea, iar biserica va începe să se năruie. Fiind convins că orice biserică de stat este o crimă de stat – un ţarc pentru sclavii statului – nu aveam nici o remuşcare, ba eram gata să atac biserica în orice fel şi cu orice armă care putea izbi cu tărie. În tinereţea mea – în îndepărtatele secole care nu luaseră încă fiinţă în pântecele vremii – mai trăiau nişte englezi bătrâni, care îşi închipuiau că se născuseră într-o ţară liberă; o ţară "liberă" cu parascovenii de legi ca The Corporation Act , încă în vigoare, adevărate bariere puse în calea libertăţii omului şi acte necinstite, susţinând un anacronism înscăunat.
Misionarii mei fuseseră învăţaţi să pronunţe cu glas tare cuvintele aurite de pe pancarte. Poleiala arătoasă fusese o idee straşnică şi aş fi putut să-l fac şi pe rege să poarte o pancartă cu reclame, de dragul acestei splendori barbare. Misionarii descifrau literele şi apoi explicau lorzilor şi nevestelor lor ce înseamnă săpunul, iar dacă nobilii se speriau de săpun, trebuiau să-i convingă a-l încerca pe vreun câine. A doua sarcină a misionarului era de a-şi aduna toată familia şi de a încerca săpunul pe pielea lui. Nu trebuia să se dea îndărăt de la nici un fel de experienţă – oricât de desperată – care putea convinge nobilimea că săpunul este ceva absolut nevătămător. Dacă, totuşi, le mai rămânea nobililor o cât de mică fărâmă de îndoială, atunci misionarul trebuia să prindă un pustnic şi să-l îmbăieze – că mişunau pustnicii prin păduri şi îşi ziceau sfinţi, iar lumea le-o lua de bună. Erau nespus de cucernici, – puneau la cale minuni şi toată lumea îi admira plină de teamă. Dacă un pustnic reuşea să supravieţuiască îmbăierii şi nici asta nu izbutea să convingă pe vreun duce, atunci ducele trebuia lăsat în plata domnului!
De câte ori misionarii mei întâlneau la drumul mare pe vreun cavaler rătăcitor, pe dată îl şi spălau, iar când acesta îşi venea în fire îl puneau să jure că va lua şi el o pancartă şi va răspândi săpunul şi civilizaţia, tot restul vieţii sale. Aşa se face că propagandiştii din această branşă se înmulţeau treptat şi reforma se răspândea văzând cu ochii. Curând, s-au simţit urmările acestea în fabrica mea. De unde, la început, nu aveam decât doi oameni angajaţi la lucru, înainte de a pleca de acasă aveam cincisprezece muncitori şi fabrica lucra zi şi noapte. Rezultatul duhnea în atmosferă, aşa încât regele mai că nu leşina. Bietul de el, îmi spunea parcă înăbuşindu-se că nu va mai putea îndura multă vreme starea asta de lucruri. Iar sir Launcelot ajunsese într-un hal, de umbla brambura pe acoperiş şi înjura, deşi îl prevenisem că sus îi va fi mai nepri¬elnic decât oriunde altundeva. Dar el o ţinea morţiş că-i trebuie neapărat aer şi se văita mereu că, oricum, palatul nu-i locul cel mai potrivit pentru o fabrică de săpun. Mai declara că dacă i-o trăsni prin minte cuiva să înfiinţeze vreuna în casa lui, el, sir Launcelot, afurisit să fie de nu i-o strânge de gât! Erau şi înaltele doamne de faţă, dar ce le păsa bărbaţilor! Ei ar fi înjurat şi faţă de copii, dacă vântul ar fi bătut în partea aceea, când lucra fabrica.
Cavalerul-misionar cu care mă întâlnii se numea La Cote Male Taile şi ne spuse că acest castel este reşedinţa surorii regelui Arthur, Morgan Le Fay, soţia regelui Uriens, monarhul unui ţinut aproape tot atât de întins cât districtul Columbia – de poţi sta în mijlocul regatului şi azvârli cu pietre în regatul vecin. "Regii" şi "regatele" erau tot atât de numeroase în Britania, precum fuseseră în Palestina, în timpul lui Iosua, când oamenii erau nevoiţi să doarmă cu genunchii la gură pentru că nu se puteau întinde fără a avea paşaport.
La Cote era foarte amărât, pentru că tocmai acolo suferise cel mai mare eşec din toată campania lui. Nu făcuse nici o brânză – şi doar încercase toate giumbuşlucurile meseriei, chiar şi spălatul unui pustnic. Dar pustnicul muri şi aceasta era, într-adevăr, o mare nereuşită, căci nătărăul acela urma să fie socotit mucenic şi să capete un loc printre sfinţii calendarului roman. Aşa mi se jeluia bietul sir La Cote Male Taile şi plângea pe rupte. Îmi sângera inima pentru dânsul, îmboldindu-mă să-l îmbărbătez şi să-l alin. De aceea, i-am zis:
— Alungă-ţi suferinţa, mândre cavaler, căci aceasta nu în¬seamnă înfrângere. Suntem deştepţi, şi tu, şi eu, iar pentru cei deştepţi nu există înfrângeri, ci numai victorii, ia să vezi cum vom face din acest aparent dezastru o reclamă pe cinste; o reclamă pentru săpunul nostru; şi încă cea mai formidabilă care va fi fost vreodată; o reclamă care va transforma această înfrângere de la "muntele Washington" într-o victorie uriaşă de la "Matterhorn". Vom scrie pe pancarta ta: "patronat de aleşii domnului!" Ei, ce zici?
— Lucru de minune iaste! Nu voi tăcea a spune vrednicia gândului luminăţiei tale!
— Trebuie să recunoască oricine că, pentru o reclamă de un singur rând, e ceva straşnic!
Şi astfel se risipiră necazurile bietului colportor. Acesta era un tip cutezător şi făcuse multe vitejii pe vremea lui. Dar faima cea mai mare şi-o câştigase în urma peripeţiilor unei călătorii, tot ca asta pe care o făceam eu acum. Călătorise odată cu o jupâniţă Maledisant, bună de gură ca şi Sandy, deşi în alt fel, căci din gura ei ieşeau numai batjocuri şi insulte, pe când muzica Alisandei era ceva mai plăcută. Povestea lui o cunoşteam bine, aşa că am ştiut cum să tălmăcesc mila ce i-o vedeam pe faţă, când şi-a luat rămas bun de la mine. El bănuia că duceam o viaţă şi mai amărâtă.
Pe când mergeam călare, Sandy şi cu mine am discutat despre dânsul şi ea mi-a spus că ghinionul lui La Cote începuse o dată cu plecarea la drum. Bufonul regelui îl dăduse de pământ din prima zi, şi în asemenea cazuri era obiceiul ca fata să treacă de partea învingătorului, dar demoazela Maledisant n-o făcuse; ba, ceva mai mult, ea se ţinu mai departe de capul lui, după toate înfrângerile suferite. Dar – întrebai eu – dacă învingătorul nu vrea să-şi primească prada? Ea îmi răspunse că aşa ceva nu se putea întâmpla – el n-avea încotro: trebuia să fie de acord. Nu putea renunţa la ea, căci ar fi însemnat o încălcare a datinelor. Asta mi-o notai. Dacă bâzâitul Alisandei va deveni odată prea plictisitor, mă voi lăsa bătut de un cavaler, cu speranţa că ea se va duce la dânsul.
În acest timp, am fost iscodiţi de către străjile de pe zidurile castelului şi, după parlamentari, primiţi înăuntru. N-am nimic plăcut de povestit despre această vizită, care totuşi n-a fost o decepţie, căci o cunoşteam din auzite pe doamna Le Fay – şi nu mă aşteptam la nimic bun. Era foarte temută în întreg ţinutul, pentru că îi făcuse pe toţi s-o creadă mare vrăjitoare. Toate purtările îi erau mârşave şi toate pornirile, drăceşti. Era cuprinsă până în măduva oaselor de o răutate fără leac. Tot trecutul îi era pătat cu crime, iar printre aceste crime asasinatul era ceva obişnuit. Muream de curiozitate să o văd; eram tot atât de curios cât aş fi fost ca să-l văd pe Scaraoţchi. Spre uimirea mea, doamna era tare frumoasă. Gândurile-mi crunte nu reuşiseră să-i zbârcească pielea catifelată ori să-i vestejească prospeţimea de floare. Ar fi putut lesne trece drept nepoata bătrânului Uriens şi putea fi luată ca o soră a fiului ei.
Abia trecuserăm de porţile castelului – că Le Fay porunci să fim aduşi în faţa ei. Se aflau acolo şi regele Uriens, un bătrân cu chip blajin şi privire resemnată, şi fiul lor, sir Uwaine le Blanchemains, care, bineînţeles, mă interesa şi din cauza basmului că dăduse odată o bătălie cu treizeci de cavaleri, şi din cauza acelei călătorii pe care o făcuse împreună cu sir Gawaine şi sir Marhaus, poveşti cu care îmi răpise atâta timp din viaţă Sandy. Dar ea – Morgan – era atracţia principală, personalitatea de vază acolo. Era clar ca lumina zilei că ea era capul familiei. Ne pofti să şedem şi începu, cu tot soiul de drăgălaşe graţii şi graţiozităţi, să îmi pună întrebări. Vai mie! Ascultând-o vorbind, mi se părea că aud cântecul unei păsărele sau al unui flaut sau ceva asemănător. Mă bătea gândul că femeia asta trebuie să fi fost tare calomniată şi bârfită. Ciripea şi ciripea într-una, când, deodată, un paj frumos, îmbrăcat în straie multicolore ca un curcubeu şi mişcându-se cu uşurinţa şi unduirea unui val, se ivi, aducând ceva pe o tavă de aur. Îngenunchind în faţa stăpânei pentru a-i prezenta tipsia, el îşi exagera mlădioşenia şi graţiile, îşi pierdu echilibrul şi alunecă uşor pe genunchii ei. Ea îl străpunse cu un pumnal – cu aceeaşi naturaleţe, cu care altcineva ar fi ucis un şoarece.
Bietul copil! Se prăvăli la pământ, îşi închirci braţele şi picioarele înveşmântate în atlazuri, într-o singură şi supremă zvârcolire pricinuită de durere, şi muri. Bătrânul rege scoase, fără voie, un oftat de milă, dar privirea cu care îl străpunse regina îi luă piuitul şi îi tăie dorinţa de a mai ofta a doua oară. La un semn al mamei sale, sir Uwaine se duse în anti¬cameră şi chemă câţiva slujitori, pe când înalta doamnă îşi continua ciripitu-i drăgălaş.
Mi-am dat seama că este bună gospodină, căci, pe când vorbea, trăgea cu coada ochiului la slujitori, să-i observe ca nu cumva să facă vreo boroboaţă, apucând şi cărând leşul afară. Când se întoarseră cu nişte prosoape curate, ea îi trimise să aducă altele, de celălalt fel, iar când isprăviră să şteargă pe jos şi voiau să iasă, ea le arătă o pată roşie, cât lacrima de mică, pe care ochii lor mai puţin ageri n-o observaseră. Era vădit că La Cote Male Taile nu reuşise s-o vadă pe stăpâna casei. Adesea, un fapt negrăit îţi tălmăceşte ceva, într-un mod mai desluşit şi mai tare decât orice limbă.
Morgan Le Fay meliţa vorbele într-una, cu aceeaşi muzi¬calitate. Minunată femeie! Şi ce privire avea! Când o arunca mustrător slujitorilor, îi apuca tremuriciul şi se făceau mici de tot, ca nişte oameni sperioşi când scapără fulgerul din nori. Aşa se întâmpla şi cu bietul bătrân Brer Uriens, care mereu o nimerea cu oiştea în gard. Nici nu-şi întorcea ea bine faţa înspre dânsul, că el şi tresărea.
În toiul conversaţiei, mi-a scăpat un cuvânt măgulitor pentru regele Arthur, uitând pentru moment cât de mult îşi ura fratele muierea asta. Cuvântul acela măgulitor fu de ajuns ca ea să se mânie ca o furtună şi să cheme garda, poruncind:
— Azvârli-veţi pe aceşti nemernici în temniţă!
Cuvintele acestea mă îngheţară, căci temniţele ei erau faimoase. Îmi pierise piuitul. Nu ştiam ce să mă fac. Dar lucrurile nu stăteau la fel şi cu Alisanda. Când oşteanul puse mâna pe mine, ea ridică glasul şi, cu cea mai liniştită încredere în sine, zise:
— Pe prea curatele răni ale domnului nostru! Au cutezi să-ţi chemi pieirea, smintită! Acesta iasta Şeful cel mare!
Vai, ce idee fericită! Şi ce simplă! Şi uite că mie nu mi-ar fi trecut prin cap. Se vede că sunt modest din născare – nu chiar totdeauna, dar măcar în anumite cazuri. Şi acesta era unul din ele.
Efectul produs asupra înaltei doamne a fost ca o scuturătură electrică. Îi lumină iarăşi chipul, îi readuse zâmbetul pe buze şi toate stăruitoarele-i graţii şi linguşiri. Totuşi, n-a fost în stare să-şi ascundă pe deplin frica-i cumplită. Ea zise:
— Rogu-te, dă crezare slugii tale! Că iaste fără de cale şi fără de cuviinţă ca o făptură dăruită cu puteri ca mine să zică cele zise de mine celuia carele doborât-a pe Merlin, fără numai în şagă. Cu vrăjite mele, prorocit-am venirea ta şi te-am ştiut de îndată ce ai păşit aici. Am şuguit, cu nădejdea de a te nevoi spre desfăşurarea iscuseniei, neîndoindu-mă că vei lovi străjile cu foc tainic, prefăcându-le degrab' în cenu¬şă, fapte preste puterile mele, aşteptându-le cu poftă ca de cocon, să le văd împlinindu-se.
Oştenii însă erau mai puţin curioşi şi îşi luară tălpăşiţa îndată ce li se îngădui.



CAPITOLUL XVII
Un ospăţ regesc

Madame Morgan Le Fay, regina, văzând că nu-i port pică şi că, din contra, sunt un om paşnic, nu mai avea nici o îndoială că mă dusese de nas cu scuzele ei. De aceea îi pieri orice frică, ba, nu trecu mult şi începu să ardă de nerăbdare ca să-mi facă o nouă demonstraţie, ucigând pe cineva. Totuşi, spre uşurarea mea, tocmai atunci a fost luată de la gândurile astea, fiind poftită la rugăciune. Trebuie să recunosc că aşa tirani, asasini, hrăpăreţi şi putrezi ca morali¬tate cum erau, nobilii se arătau evlavioşi până în fundul inimii, chiar până la extaz. Nici în ruptul capului, ei nu ar fi renunţat la îndeplinirea regulată şi plină de smerenie a îndatoririlor poruncite de biserică. Nu o dată am văzut pe câte un nobil, prinzându-şi vrăjmaşul la strâmtoare şi oprindu-se să-şi facă rugăciunea înainte de a-i tăia capul, şi nu o dată am văzut pe alţi nobili, care – după ce-şi pândeau vrăjmaşii şi-i trimiseseră pe lumea cealaltă – se retrăgeau în capela cea mai apropiată şi cu evlavie îşi aduceau prinosul, fără a mai aştepta măcar să jefuiască leşurile. Ceva mai iscusit şi mai înduioşător nu puteai găsi nici chiar în biografia lui Benvenuto Cellini, acel sfânt necioplit, care a trăit cu zece secole mai târziu. Toţi nobilii din Britania asistau zilnic, împreună cu familiile, la slujba de utrenie şi vecernie, în capela lor proprie. Afară de astea, până şi cei mai păcătoşi dintre ei făceau rugăciuni, laolaltă cu toată familia, de cinci-şase ori pe zi. Meritul acesta se datora pe de-a-ntregul bisericii şi, deşi nu eram prietenul ei, trebuie să i-l recunosc. Şi adesea, fără voie, mă pomeneam zicând: "Ce s-ar face ţara asta fără de biserică?"
După rugăciune, luarăm cina în sala cea mare pentru ban¬chete, luminată cu sute de opaiţe cu ulei. Totul era atât de frumos şi de încântător şi de o splendoare barbară, potrivit după rangul regesc al gazdelor. La capătul sălii, pe un posta¬ment, se afla masa regelui, reginei şi a fiului lor, principele Uwaine. De la ea încolo, se întindea masa comună, aşezată pe pardoseală. La locurile de cinste, din preajma solniţei, şedeau oaspeţii cei nobili şi membrii mai vârstnici din familiile acestora, bărbaţi şi femei – de fapt, curtea propriu-zisă, alcă¬tuită din şaizeci şi una de persoane – iar dincolo de solniţă, şedeau demnitarii mai puţin însemnaţi ai curţii şi subalternii lor mai de frunte. Laolaltă erau vreo sută optsprezece persoa¬ne, aşezate la masă, şi cam tot atâţia servitori în livrele, stând în spatele scaunelor ori slujind într-un fel sau altul. Straşnic spectacol! Într-o galerie, o orchestră – alcătuită din ţambale, cornuri, harfe şi alte orori – deschise zaiafetul cu ceva ce părea a fi prima versiune, fără cap şi coadă, sau năstruşnica schimonosire a bocetului, cunoscut cu secole mai târziu sub titlul Adio şi n-am cuvinte. Cântecul era pe atunci o noutate, dar ar fi trebuit să fi fost repetat niţeluş mai mult. În sfârşit, oricare ar fi fost pricina, după cină regina a poruncit să-l spânzure pe compozitor.
După această muzică, preotul, care stătea îndărătul mesei regeşti, rosti o aleasă şi lungă rugăciune într-o latinească pom¬poasă. Apoi batalionul de slujitori o zbughiră de la locurile lor şi se repeziră care încotro, alergând, zburând, aducând şi cărând la tăvi, şi măreţul ospăţ începu. Nu se mai auzea nici o vorbă şi fiecare era cufundat în lucrul său. Şiruri de boturi se deschideau şi se închideau într-un grandios unison şi zgo¬motul pricinuit era asemeni duduitului surd al unei maşinării subterane.
Măcelul continuă un ceas şi jumătate şi nici nu-ţi poţi închipui ce cantitate de alimente s-a devorat. Din felul de mâncare principal – un mistreţ uriaş, care fusese prezentat atât de fastuos şi grandios, când s-au pornit pe înfulecate – nu mai rămase decât vaga umbră a unei garnituri de oase. Şi asta era grăitor pentru ceea ce se întâmplă şi cu toate celelalte feluri de mâncare.
O dată cu prăjiturile şi cu celelalte bunătăţi – începură şi băutura cea zdravănă, şi sporovăială. Vadră după vadră de vin şi hidromel, se topiră din faţa ochilor şi cu toţii se simţeau mai la largul lor, apoi mai fericiţi. După aceea îi cuprinse o veselie cu năbădăi – atât pe bărbaţi cât şi pe femei – şi curând toţi deveniră foarte gălăgioşi. Bărbaţii spuneau snoave deo¬cheate, dar nimeni nu roşea, deşi ţi-era ruşine să le auzi, iar când ajungeau la tâlcul de la urmă al snoavei, toată şleahta izbucnea ca în nişte nechezaturi de cai, de se cutremura fortăreaţa. La rândul lor, castelanele nu se lăsară mai prejos, în faţa acestei amabilităţi, povestind şi ele mici cancanuri, care mai că ar fi făcut pe regina Margareta a Navarei sau chiar pe marea Elisabeta, regina Angliei, să-şi ascundă faţa în batistă. Dar acolo nimeni nu şi-o ascundea, ci se mulţumea să râdă cu poftă. Ba, aş putea spune că toţi urlau de-a binelea. În destul de multe din poveştile acelea deşănţate, preoţii erau ţinta batjocurii, dar capelanul castelului nu se sinchisea câtuşi de puţin, ci râdea împreună cu ceilalţi, ba, ceva mai mult: la cererea generală, el îi arse un cântec la fel de picant, ca şi celelalte care fuseseră cântate în seara aceea.
Pe la miezul nopţii, toţi erau obosiţi de-atâta chef şi râs şi, fără excepţie, beţi. Unii aveau o beţie plângăreaţă, alţii una duioasă; unii erau caraghioşi, alţii puşi pe gâlceavă, iar alţii ajunseseră beţi criţă sub masă. Dintre castelane, cel mai urât spectacol îl oferea o prea frumoasă şi tânără ducesă, care se afla chiar în noaptea nunţii. Şi-i adevărat că ea însăşi alcătuia un spectacol pitoresc – zău, dacă vă mint. În halul în care era, ar fi putut servi cu anticipaţie ca model pentru portretul celei mai tinere fiice a regentului de Orleans – la faimosul ospăţ, de unde a fost luată şi dusă, beată turtă şi înjurând, drept în pat – în zilele de perdiţiune şi de jale ale Vechiului Regim.
Deodată, chiar în clipa în care preotul îşi ridicase braţele şi toate capetele mai puţin mahmure se plecaseră în smerita aşteptare a binecuvântării – se ivi, sub arcada uşii îndepărtate de la capătul sălii, o doamnă bătrână şi gârbovită, cu părul alb, sprijinindu-se într-un toiag. Ea îşi ridică toiagul şi, arătând spre regină, strigă:
— Blestemul şi urgia domnului cadă asupra capului tău, femeie fără milă, care mi-ai ucis nevinovat nepotul, iară în inima-mi bătrână, care alt copil, au prieten, au sălaş nu avea pre lumea aceasta, fără de el, jale-ai pogorât!
Fiecare îşi făcu cruce, înfricoşat, căci blestemul însemna un lucru groaznic pentru oamenii aceia, dar regina se ridică măreaţă, cu priviri ucigătoare în ochi, şi azvârli, drept răspuns, acest ordin fără apel:
— Puneţi mâna pe ea! Duceţi-o la rug!
Oştenii îşi părăsiră locurile, pentru a împlini porunca. Ce lucru înjositor, ce cruzime nemaipomenită mi-a fost dat să văd! Dar ce se putea face? Sandy îmi aruncă o privire. Bănuii că are o nouă inspiraţie. Îi zisei:
— Fă cum crezi că-i mai bine.
Numaidecât, ea se ridică şi se uită spre regină. Arătându-mă reginei, îi zise:
— Măria ta, Şeful zis-a că nu se poate! Ia-ţi îndărăt porun¬ca. Şi altmintrelea să nu faci, că el va nimici castelul şi toate de toate se vor spulbera, aşijderea nestătătoarelor făpturi din vis.
Bat-o s-o bată pe Sandy! Ce clauze nebuneşti mai punea ea în contract! Ce mă fac, dacă regina?...
De unde mă băgase în sperieţi, totul se linişti, căci regina, muindu-se dintr-o dată, nu se mai opuse câtuşi de puţin. Cu un semn se deszise şi se prăbuşi în jilţ. Nici n-apucase să se aşeze mai ca lumea, că îşi venise în fire şi la fel îşi reveniră mulţi dintre ceilalţi. Adunătura se ridică şi, dând dracului orice etichetă, o zbughiră cu toţii spre uşă, claie peste grămadă, răsturnând scaunele, spărgând farfuriile, îmbrâncindu-se, ghiontindu-se, dând din coate şi îmbulzindu-se, făcând orice, numai să iasă afară, înainte ca eu să-mi schimb cumva gândul şi dintr-o suflare să zbor castelul în golul cel întunecat şi nesfârşit al văzduhului. Măi, măi, măi! Ce liotă superstiţioasă! Nici că-ţi poţi închipui oameni mai superstiţioşi.
Biata regină era atât de înspăimântată şi de umilită, încât îi fu frică să-l mai spânzure pe compozitor, fără să-mi ceară sfatul. Mi-era milă de dânsa. De fapt, oricui i-ar fi fost milă, căci o vedeai suferind cu adevărat. Aşa că n-am vrut să face ceva necugetat şi să merg până la absurd. Am chibzuit cum se cuvenea lucrurile şi, până la urmă, am poruncit ca muzi¬canţii să mai cânte o dată Adio fi n-am cuvinte. Ei au împlinit pe dată porunca. Am constatat că într-adevăr regina avea dreptate şi i-am dat voie să spânzure întreaga orchestră. Această îndulcire a asprimii mele a avut bun efect asupra reginei. Să nu uităm că un bărbat de stat n-are nimic de câştigat, dacă îşi exercită puterea cu o mână de fier în orice ocazie, căci, procedând în modul acesta arbitrar, el răneşte mândria îndreptăţită a supuşilor şi riscă să-şi micşoreze puterea ce o are. Aşa că mi-am zis: treacă de la mine câte-un hatâr, că nu s-o prăpădi lumea, iată cea mai înţeleaptă politică.
Acum că regina era iarăşi în apele ei – mai bine zis, la vinurile ei – mai-mai că se simţea mulţumită. Băutura i se urca la cap şi-i dădea ghes numărul unu. Îşi dăduse drumul la muzicuţă, adică la clopoţelul de argint al glăsciorului ei, pe când eu îmi ziceam: ţin'te bine, că mare palavragioaică mai e regina! Nu-mi şedea bine să spun că se făcuse târziu, cu toate că mă simţeam tare obosit şi picam de somn. Îmi părea rău că nu mă dusesem la culcare, când avusesem prilejul. Acum, trebuia să înghit, că nu aveam încotro. Şi ea tot îndruga la verzi şi uscate, în tăcerea adâncă a castelului adormit, prielnică stafiilor. Deodată, se auzi, ca din străfundurile de sub noi, un sunet îndepărtat, aducând cu un strigăt înăbuşit de agonie, care îmi zbârci pielea de pe mine. Regina se opri şi ochii îi sclipiră de plăcere. Îşi înălţă graţiosul căpşor, aşa cum face mândra porumbiţă când ascultă un zvon. Sunetul răzbi iarăşi până la noi, prin tăcerea desăvârşită ce domnea acum.
— Ce-i asta? întrebai eu.
— Un suflet cu-adevărat încăpăţânat şi carele îndură mult şi bine. Iaste vreme multă de când...
— Ce "iaste"? Ce "îndură"?
— Cazne! Pofteşte şi vei vedea lucruri întru veselirea inimii. Dacă nici acuma nu-şi va desfereca taina, vei vedea cum îl vor rupe în bucăţi.
Ce viclean şi făţarnic drăcuşor îmi era regina! Păstra o înfăţişare atât de liniştită şi senină, pe când mie mi se tăiaseră picioarele, din milă pentru omul care suferea acolo. Conduşi de străji înarmate şi purtând torte aprinse, am străbătut o seamă de coridoare, prin care ne răsunau îndelung paşii. Am coborât pe scări de piatră umede, peste care picura din pereţi apa. Totul mirosea a mucegai şi a veacuri de noapte veşnică. Un drum înfiorător şi apăsător, ce-mi părea nesfârşit şi pe care nu-l făcea nici mai scurt şi nici mai vesel vorbăria augustei vrăjitoare, cu privire la cel pus la cazne şi la fărădelegile lui. Fusese învinuit de către un denunţător anonim de a fi ucis un cerb de pe domeniile coroanei, li zisei reginei:
— Nu prea este drept, măria ta, să te iei după denunţuri anonime. Mai drept ar fi dacă ai pune faţă în faţă pe acuzat cu acuzatorul.
— Nici nu am cugetat la aceasta, că de puţină însemnătate iaste. Dară chiar de aş fi vrut, nu s-ar fi putut, pentru că pârâtorul venit-a noaptea, cu zăbralnic pe faţă, şi a dat veste pădu¬rarului şi cât clipeala ochiului a plecat îndărăt, aşa că nici pădurarul nu-l ştie după chip.
— Care va să zică, necunoscutul ăla este singurul om care a văzut cum a fost ucis cerbul?
— Vai! Nime nu a văzut omorul, dară necunoscutul a dat peste nemernicul acesta prin apropierea locului unde zăcea cerbul, şi cu vrednică şi dreaptă credinţă i-a spus pădurarului.
— Care va să zică necunoscutul se afla şi el lângă cerbul cel mort? Nu cumva l-a ucis chiar el? Zelul său de om devotat, dar cu mască, îmi pare niţeluş cam suspect. Dar ce urmăreşti, măria ta, prin chinuirea deţinutului? Ce folos îţi aduce?
— Altminteri n-ar mărturisi şi sufletul i s-ar duce în iad. Pravila îi cere viaţa pentru fărădelegea săvârşită, iară eu port mare grijă să-şi ia plata. Dacă l-aş lăsa să se pristăvească fără să-şi spună păcatul întru iertăciune, foarte mi-aş primejdui sufletul! Zic că aş fi smintită să mă pomenesc în focul gheenei de dragul lui.
— Dar, măria ta, dacă omul nu are ce mărturisi?
— Vedea-vom pre dată. Dacă-l pun la cazne de moarte şi el nu va mărturisi păcatul, se prea poate că într-adevăr nu are ce mărturisi. Iară domnia ta nu vei tăgădui că faptă bună iaste cazna lui, căci aşa voi scăpa de afurisenia ce mă pândeşte din pricina unui nespovedit, carele nu are ce spune. Numai aşa voi fi la adăpost de orice primejdie!
Iată încăpăţânata lipsă de judecată a vremurilor acelea! Zadarnic ai mai fi discutat cu dânsa, căci argumentele nu aveau nici o putere asupra unei educaţii împietrite prin tradi¬ţie. Argumentele i-ar fi schimbat educaţia tot atât de puţin cât valurile pot roade stâncile cele tari. Şi educaţia ei nu se deosebea de a celorlalţi. Cea mai ageră minte din toată ţara n-ar fi fost în stare să vadă nici un cusur în cele ce susţinea regina.
Când pătrunserăm în camera de tortură, avui o privelişte pe care n-oi uita-o câte zile oi trăi, deşi tare aş vrea s-o uit. Un tânăr uriaş, de prin partea locului – să fi avut vreo treizeci de ani – stătea culcat cu spatele pe o scândură, având încheie¬turile de la mâini şi picioare legate cu o frânghie răsucită la fiecare capăt de câte o roată. Palid ca moartea, trăsăturile îi încremeniseră în schimonoseala chinurilor şi broboane de sudoare îi acopereau fruntea. De fiecare parte, câte un preot se apleca asupra lui, iar călăul stătea în preajmă. Străjerii erau la datorie. Facle fumegânde erau prinse în lăcaşurile lor, de-a lungul zidurilor. Într-un colţ se ghemuise o biată făptură tânără, cu faţa chinuită de spaimă, cu o privire sălbatică şi hăituită, purtând în poală un prunc adormit. Tocmai când noi treceam pragul, gâdele mai strânse puţin roata, ceea ce îi făcu pe deţinut şi pe femeie să scoată câte un urlet. Strigai în grabă şi călăul slăbi strânsoarea, fără măcar să se uite la cel care strigase. Nu puteam lăsa să continue grozăvia asta; m-ar fi ucis, numai privind. Cerui reginei îngăduinţa de a goli încăperea şi de a vorbi cu deţinutul, între patru ochi. În momentul în care ea era gata să se opună, îi şoptii la ureche că nu şade frumos să ne dăm în spectacol în faţa slugilor şi că ţin să mi se facă voia, eu reprezentând pe regele Arthur şi vorbind în numele său. Ea înţelese că trebuie să se supună, iar eu o rugai să mă învestească îndată cu puterile cuvenite, faţă de oamenii aceia, şi apoi să mă lase singur. Desigur că nu îi era plăcut, totuşi înghiţi hapul, ba chiar merse mai departe decât îi cerusem. Eu dorisem doar să mă susţină cu autoritatea ei, dar când colo ea le spuse mai mult:
— Ascultare veţi da poruncilor luminăţiei sale şi în totul le veţi împlini, că Şeful iaste!
De bună seamă că aceste cuvinte aveau ceva magic în ele. Le vedeai efectul după spaima care-i cuprinse pe şobo¬lanii ăia. Straja reginei se alinie şi ieşi împreună cu regina şi cu purtătorii de facle, stârnind, cu cadenţa paşilor ce se înde¬părtau, ecourile boltitelor tuneluri. Dădui ordin ca deţinutul să fie scos de la caznă şi să fie culcat pe pat. Mai poruncii să i se oblojească rănile şi să i se dea vin. Femeia se târî până aproape de mine şi mă privi cu nişte ochi arzători, plini de recunoştinţă, dar speriaţi ca ai unei fiinţe care se teme să nu fie izgonită. Încercă pe furiş să atingă fruntea bărbatului, dar sări înapoi, de parcă aş fi fost întruchiparea groazei, când, fără să vreau, mă întorsei spre dânsa. Ţi-era mai mare mila s-o vezi. Îi zisei:
— Surato dragă, mângâie-l, dacă ai chef. Fă tot ce-ţi place şi nu te gândi că-s şi eu aici.
Vai, privirea ei era tot atât de recunoscătoare ca aceea a unui animal atunci când îi arăţi o bunătate pe care o poate înţelege. Ea aşeză copilul mai la o parte şi îşi lipi numaidecât obrazul de acela al bărbatului, dezmierdându-i părul şi vărsând lacrimi de bucurie. Bărbatul îşi veni în fire şi îşi mângâie soţia cu privirea, căci atâta putea face. Îmi zisei că-i momentul să-i dau afară din celulă pe toţi ceilalţi, şi asta am şi făcut, rămânând numai eu şi cu familia respectivă. Atunci îl întrebai:
— Ei, fârtate, spune-mi şi dumneata cum s-au petrecut lu¬crurile, căci versiunea celorlalţi o cunosc.
Bărbatul clătină din cap, în semn de refuz. Dar avui impre¬sia că femeia era încântată de gândul meu. Continuai:
— Ai auzit de mine?
— Da. Toată suflarea din regatul lui Arthur vă ştie.
— Dacă ţi-a ajuns la urechi faima că sunt drept şi cinstit, de ce te mai temi să-mi vorbeşti?
Femeia izbucni deodată:
— Ah, stăpâne bun şi milostiv, rogu-te, înduplecă-l! Îţi stă în putere, dacă vrei. Vai şi amar de el! Câte nu a îndurat săracul! Şi toate din pricina mea – numai a mea! Nu mai pot îndura nici eu. Vedea-l-aş mai bine murind de moarte grab¬nică şi dulce! Nu mai pot, dragul meu Hugo, nu mai pot!
Ea îmi căzu la picioare, vânzolindu-se şi văicărindu-se, şi rugându-mă de toţi sfinţii. Ce-mi cerea? Moartea bărbatului? Nu prea mă dumiream, dar Hugo o întrerupse, zicând:
— Pace ţie! Nu ştii ce ceri. Au vrei să las a pieri de foame fiinţa pe care o îndrăgesc, numai ca eu să dobândesc o moarte mai uşoară? Socotit-am că mă cunoşti mai bine.
— Zău, dacă mai pricep ceva! zisei eu. E curat mister. Spuneţi-mi despre ce...
— Prea slăvite, încaltea dacă l-ai putea îndupleca! Iani socoteşte cât mă dor pre mine chinurile lui! Oh! Oh! sărăcana de mine! Iară el iată că nu vrea să spună, nice să ştie de blagoslovita mângâiere a unei morţi grabnice şi dulci...
— Ce tot îndrugi acolo? O să plece de aici slobod şi teafăr. Nici pomeneală să moară.
Faţa palidă a bărbatului se lumină, iar femeia se repezi la mine, într-o explozie de bucurie ce mă surprinse şi-mi strigă:
— Scăpat de primejdie iaste! Va hălădui! Craiul grăieşte prin gura slugii crăieşti – craiul Arthur, gură-de-aur!
— Îmi pare bine că măcar îmi daţi crezare. De ce nu m-aţi crezut adineauri?
— Cine pus-a cuvântul luminăţiei tale la îndoială? Nice eu, nice ea.
— Atunci de ce n-aţi vrut să-mi spuneţi păţania voastră?
— Nu te făgăduişi, luminăţia ta, iară fără de asta nu-ţi puteam spune.
— Aha!... Da' parcă nici acum nu înţeleg prea bine. Va să zică, ai îndurat toate caznele şi ai refuzat să recunoşti. Asta arată destul de limpede, până şi unui prost, că nu aveai ce recunoaşte...
— Eu, luminăţia ta? Cum se poate! Dară eu ucis-am cerbul!
— Dumneata? Vai de mine, în ce boroboaţă m-am băgat...
— Prea slăvite, l-am rugat în genunchi să se spovedească întru...
— Adevărat? Lucrurile mi se par din ce în ce mai încurcate. De ce voiai să mărturisească?
— Ar fi murit de moarte grabnică şi dulce, cruţat de caz¬nele acelea cumplite.
— Mda, dumneata ai oarecare dreptate. Dar iată că el nu voia să moară repede şi uşor.
— El? Dară cum să nu vrea?
— Atunci, pentru ce dracu n-a mărturisit?
— Alelei, luminăţia ta! Dară cum puteam eu să-mi las soţia şi copilul fără pâine şi fără adăpost?
— Aha! Minunea minunilor! Acum înţeleg! Ai o inimă de aur! Legile vitrege confiscă avutul condamnaţilor şi le lasă cerşetori soţia şi copiii. Înţeleg, te puteau chinui de moarte, dar fără dovezi sau mărturisiri nu-ţi puteau jefui soţia şi copilul, l-ai ocrotit cu toată bărbăţia, iar tu, femeie şi soţie credincioasă ce eşti – tu ai vrut să-i cruţi chinurile, preferând să mori de foame. Sunt uluit când văd de ce este în stare o fiinţă de sexul tău, când e vorba de sacrificiu. Vă voi trimite pe amândori în colonia mea. O să vă placă acolo. E o fabrică unde am să transform nişte roboţi istoviţi şi care bâjbâie prin viaţă, în oameni adevăraţi.



CAPITOLUL XVIII
În temniţele reginei

Aşadar, o scosei la capăt şi trimisei acasă pe bietul om. Tare aş fi dorit să-l pun la cazne pe călău, şi asta nu pentru că era un slujitor care se căznea cu zel ca să căznească pe alţii – fiţi sigur că el nu-şi îndeplinea aşa de bine îndeletnicirea doar de florile mărului – ci ca să i-o plă¬tesc pentru că torturase din plăcere pe tânăra femeie, aducând-o la desperare. O aflasem de la preoţii, care, din mărinimie, susţineau că gâdele trebuie pedepsit. Din când în când, se petreceau şi surprize neplăcute de soiul ăsta, adică întâmplări care dovedeau că nu toţi preoţii erau vicleni şi egoişti, dar că mulţi dintre ei – chiar marea majoritate a acelora care slujeau printre oamenii de rând – erau sinceri şi inimoşi, devotându-se alinării suferinţelor şi necazurilor omeneşti. Era ceva firesc, aşa că nu-mi mai bătui capul cu surpriza asta şi, în orice caz, nu multă vreme. De felul meu, sunt un om care nu prea mă sinchisesc de lucrurile care nu se pot schimba. Surpriza însă nu-mi convenea, căci tocmai datorită unor astfel de fapte mărinimoase se păstrează buna înţelegere cu biserica oficială. Nici vorbă că trebuie să avem o religie; cred însă că-i mai bine ca religia să fie îmbucătăţită cam în vreo patruzeci de secte independente, astfel ca să se poată controla unele pe altele, aşa cum fusese în Statele Unite, pe vremea mea. Concentrarea puterii într-un singur aparat politic nu-i ceva bun, iar o biserică oficială nu-i decât un aparat politic. În
acest scop a şi fost inventată, şi pentru asta a fost înţărcată, dădăcită şi păstrată. De aceea ea este duşmana libertăţii omeneşti, iar binele pe care îl aduce ar fi mai mare dacă ar fi divizată şi risipită. Asta nu era lege şi nici literă de evanghelie; era doar o părere – părerea mea, iar eu nu eram decât un om, unul singur; deci părerea mea nu cântărea mai mult decât cea a papei, dar nici mai puţin, la o adică.
Cum-necum, renunţai să-l mai pun la cazne pe călău, dar nici nu puteam trece peste plângerile îndreptăţite ale pre¬oţilor. Omul trebuia pedepsit într-un fel, aşa că-l retrogradai din slujba lui şi-l numii dirijorul noii orhestre care urma să ia fiinţă. El se rugă de mine mult de tot, spunând că nu ştie să cânte – o scuză plauzibilă, dar prea măruntă, căci în toată ţara nu exista nici un muzicant care să aibă habar de muzică.
Regina se simţi tare jignită când află, a doua zi, că nu va dobândi nici viaţa şi nici avutul lui Hugo. Dar o povăţuii să-şi poarte cu resemnare crucea, căci, deşi potrivit legii şi obi¬ceiului pământului, ea avea dreptul atât la viaţa cât şi la avutul omului, existau totuşi circumstanţe atenuante şi de aceea, în numele regelui Arthur, eu îl iertasem. Cerbul îi pustiise ogorul şi omul îl ucisese într-o izbucnire de furie, iar nu ca să tragă vreun folos. Îl dusese în pădurea coroanei, sperând că astfel răufăcătorul nu va fi descoperit. Afurisită muiere! Nu putui s-o fac să înţeleagă că un acces de furie este o circumstanţă atenuantă în uciderea unui vânat – sau a unui om – aşa că renunţai şi o lăsai singură să-i treacă ţâfna. Zadarnic crezusem că o voi face să mă înţeleagă, dacă-i voi aminti că şi accesul ei de furie, când cu pajul, schimbase caracterul crimei.
— Crima? exclamă ea. Ce cuvânt iaste acesta? Auzi? Crimă! Măre! dară eu plăti-voi pentru el!
Stricam degeaba orzul pe gâsca asta. Educaţia, educaţia este totul. Educaţia face pe om. Noi îi tot dăm cu natura, dar n-avem dreptate, deoarece aşa ceva nu există; ceea ce numim noi prin înşelătorul nume de "natură" este doar ereditatea şi educaţia. Noi nu avem gânduri proprii şi nici păreri proprii – care să fie, adică "ale noastre" – căci ele ne sunt transmise, sunt vârâte în noi cu ajutorul educaţiei. Tot ceea ce este origi¬nal în noi – şi deci în favoarea sau în defavoarea noastră – se reduce la un fir de nisip; toate celelalte nu sunt decât atomi, la care au contribuit şi pe care i-am moştenit de la un alai de strămoşi, care se prelungeşte îndărăt cu mii de milioane de ani, până la Adam-babadam sau până la lăcuste sau maimuţe, din care specia noastră s-a dezvoltat atât de anevoios, fălos şi nespornic. În ce mă priveşte, tot ce pot spune despre acest pelerinaj trist şi istovitor, despre acest zbor înduioşător între două veşnicii, este că trebuie să încerc a duce cu modestie o viaţă curată, înălţătoare şi fără greşeli şi să păstrez în mine însumi atomul acela microscopic, care îmi este cu adevărat eul. Restul, ducă-se pe pustii, că puţin îmi pasă.
Bat-o s-o bată de regină: avea minte ageră şi destulă, dar educaţia făcuse dintr-însa o vacă încălţată; bineînţeles, dacă o judecăm din punctul de vedere al numeroaselor secole care au venit după ea. Uciderea pajului nu însemna pentru dumneaei o crimă, ci un drept şi ţinea morţiş la acest drept al ei, rămânând senină şi nedându-şi seama că săvârşise ceva rău. Ea era isprava unui şir de generaţii crescute în credinţa netăgăduită şi nezdruncinată că legea care îi îngăduia ei să omoare un supus, atunci când poftea, era cu totul dreaptă şi întemeiată.
Ei, ce să-i faci? Până şi Satanei trebuie să-i dăm ceea ce i se cuvine, când n-avem încotro. Aşa că într-o privinţă şi ea merita complimente, şi încercai să i le prezint, dar cuvintele mi se poticniră în gât. Regina avea dreptul să-l ucidă pe băiat, însă nu era câtuşi de puţin obligată să plătească pentru el. Aceasta era lege pentru alţii, dar nu şi pentru dânsa. Ea ştia prea bine că făcea un gest frumos şi mărinimos, răscumpărând moartea flăcăului şi se aştepta s-o laud, aşa cum se cădea, însă n-am putut, căci gura mi-a rămas încleştată. Nu! Nu puteam să-mi alung din minte imaginea bietei bunicuţe, cu inima sfâşiată şi nici aceea a făpturei chipeşe şi tinere, zăcând pe jos măcelărită, în podoabele-i de mătăsuri şi dantele împletite cu sângele-i tânăr. Cum putea plăti ea pentru paj? Cui să-i plătească? Şi astfel, deşi ştiam bine că femeia asta – cu educaţia pe care o căpătase – merita laude şi chiar tămâieri, totuşi eu, cu educaţia pe care o primisem la rândul meu, nu eram în stare să i le aduc. Tot ceea ce puteam face era să găsesc vreun compliment care nu venea de la mine, ci dinafară mea, ca să zic aşa, şi care din păcate spunea adevărul:
— Măria ta, supuşii măriei tale te vor adora pentru aşa ispravă!
Era adevărat, dar nu mai puţin adevărat era că aveam de gând s-o spânzur din această pricină, într-o bună zi, dacă mai trăiam.
Unele din legile acelea erau prea rele, mult prea rele. Stăpânul îşi putea ucide sclavul pe degeaba; numai din ciudă, din răutate, sau ca desfătare, aşa cum am văzut că o făcuse capul încoronat de care-i vorba, cu propriul ei sclav, dar care putea fi oricare dintre supuşi. Un gentleman avea voie să omoare pe un cetăţean liber şi plătea pentru el bani peşin sau în natură. Un nobil putea ucide pe un alt nobil fără nici o cheltuială – dacă ne gândim la lege – însă trebuia să se aştep¬te să fie plătit cu aceeaşi monedă. Oricine putea ucide pe cineva, cu excepţia oamenilor de rând şi a sclavilor, căci aceştia nu aveau nici un privilegiu. Dacă oamenii de rând şi sclavii ar fi ucis, ei săvârşeau un asasinat şi legea nu admitea asasinatul. Iute s-ar mai fi terminat cu acela care ar fi încercat asemenea experienţă, precum şi cu familia lui, mai ales dacă el ar fi asasinat pe cineva care făcea parte din rangurile ornamentale ale societăţii. Dacă un cetăţean de rând cuteza să-i facă unui nobil măcar o zgârietură â la Damiens, care nu era mortală şi nici nu durea, el primea totuşi această pe¬deapsă ca şi Damiens: era sfârtecat de cai şi toată suflarea participa la spectacol, ca să facă glume pe socoteala lui şi să petreacă. Cu aceste prilejuri, unele din cele mai simandi¬coase persoane o făceau lată rău, spunând lucruri atât de deşănţate şi de netipărit, ca acelea tipărite de amuzantul Casanova, în capitolul său privitor la sfâşierea în bucăţi a trupului acelui biet şi caraghios duşman al lui Ludovic al XV-lea.
Mi se făcuse silă de locul acela îngrozitor şi doream să plec, dar nu mă lăsa conştiinţa. Ea mă mustra mereu, neîngăduindu-mi să uit un anumit lucru. Dacă aş avea putere să plămădesc din nou pe om, l-aş face fără conştiinţă, căci aceasta este unul dintre cele mai supărătoare daruri ale noastre. Şi cu toate că face mult bine – nu se poate spune că, până la urmă, conştiinţa îşi dovedeşte rentabilitatea, ceea ce înseamnă că este preferabil să ai parte de mai puţin bine şi, în schimb, să tragi mai multe foloase. Ştiţi, asta-i doar părerea mea şi eu nu sunt decât un biet om; alţii, cu mai puţină experienţă, vor fi gândind altfel. Fiecare are dreptul la părerea lui, dar eu ştiu una şi bună: mi-am scotocit conştiinţa ani de-a rândul şi, în toate cele ce am pus la cale, ea mi-a adus mai multe ponoase decât foloase. Mi se pare că la început o preţuiam, căci aşa suntem noi făcuţi; preţuim tot ce-i al nostru. Şi totuşi, ce neghiobie! Dacă privim lucrurile din alt punct de vedere, ne dăm seama că-i absurd. Mă rog, dacă aş avea o nicovală în mine, ar trebui numaidecât s-o preţuiesc? Vezi bine că nu! Iar dacă stai să te gândeşti bine, nu există nici o deosebire serioasă între conştiinţă şi nicovală, din punct de vedere al foloaselor aduse. Am constatat-o de mii de ori. Şi unde mai pui că nicovala ai putea s-o dizolvi în acizi, când ţi-ar ajunge de nesuferit, pe când pentru a te descotorosi de conştiinţă nu s-a găsit încă nici un leac – în orice caz, nu unul radical. Eu, cel puţin, nu cunosc nici unul.
Mai aveam o dorinţă înainte de plecare, însă ea putea căşuna neplăceri şi de aceea nu mă prea lăsa inima. Dacă vreţi să ştiţi, gândul ăsta m-a sâcâit o dimineaţă întreagă, l-aş fi putut vorbi bătrânului rege, dar la ce bun? El nu mai era decât un vulcan stins. Fusese cutezător, la vremea lui, dar acum i se stinsese focul şi nu mai era decât un august mor¬man de zgură. Fără îndoială, se arăta îndeajuns de amabil şi de îndatoritor faţă de proiectele mele, dar nu îmi putea fi de nici un folos. Nu făcea nici cât o ceapă degerată aşa-zisul rege; regina avea toată puterea şi ea era un adevărat Vezuviu. Îţi putea face hatârul să scape de ger un stol de vrăbii, trimiţându-le, de dragul tău, căldura trebuitoare, dar pe negândite ar fi fost în stare să profite de vreun prilej şi să-şi facă mendrele, acoperind cu lavă un oraş întreg. Totuşi, am băgat de seamă, că, ori de câte ori te aştepţi la cea mai mare belea, lucrurile nu ies chiar atât de rău.
Aşa se face că mi-am luat inima în dinţi şi i-am expus măriei sale gândul ce mă frământa. I-am spus că mi se dăduseră puteri depline pentru a cerceta temniţele, atât la Camelot cât şi în castelele vecine, şi că aş dori, cu permisiunea ei, să-i vizitez colecţia de vechituri şi suveniruri, adică pe cei ţinuţi în tainiţele temniţei. S-a împotrivit, după cum m-am aşteptat; totuşi, în cele din urmă, a admis; mă aşteptasem şi la asta, dar nu aşa de repede. Aş putea spune că-mi redobândisem liniştea. Regina a chemat străjile, care au adus torţe, şi cu toţii coborârăm în temniţele care se aflau sub temeliile caste¬lului. Mai toate erau mici celule scobite în stâncă tare şi unele nu aveau de loc lumină. Într-una din ele, am văzut şezând pe jos o femeie în zdrenţe. Nu-ţi răspundea la nici o întrebare; nu scotea nici un cuvinţel. S-a zgâit la noi, o dată sau de două ori, prin păinjenişu-i de păr răvăşit, ca şi cum ar fi vrut să se dumirească; ce întâmplare stranie îi tulbura, prin zgomote şi lumină, visul acela searbăd şi fără rost, care devenise viaţa ei? Apoi s-a închircit iarăşi, strângându-şi în poală mâinile năclăite de murdărie şi nu mai dădu nici un semn de viaţă. Această biată adunătură de oase era, în aparenţă, o femeie între două vârste – dar numai în aparenţă, căci stătuse nouă ani în temniţă şi avusese optsprezece când fusese adusă acolo. Era o fată din popor şi fusese trimisă acolo chiar în noaptea nunţii de către sir Breuse Sance Pite, un lord din vecinătate. Tatăl fetei era vasalul lordului şi fata îi refuzase numitului lord ceea ce se numea pe atunci "le droit du seigneur", ba, mai mult, ea se opusese cu violenţă la violenţă şi făcu să curgă o picătură din sângele aproape sacru al lordului. Atunci, tânărul soţ interveni, crezându-şi mireasa în primejdie de moarte şi îl azvârli cât colo pe nobilul domn, care astfel se pomeni în mijlocul nuntaşilor din sala de primire. Aceştia îl priviră umili şi îngroziţi, şi îl lăsară acolo, năucit de această ciudată primire şi cumplit înveninat împotriva mirelui şi miresei. Numitul lord, ştiindu-şi temniţa ticsită, îi ceruse reginei să găzduiască pe cei doi criminali şi de atunci rămaseră ei în această bastilie a reginei. Nici nu trecuse un ceas de la săvârşirea crimei şi ei au şi fost aduşi aici, iar de atunci nu s-au mai văzut niciodată. Şedeau vârâţi în gaură de stâncă, asemeni unor broaşte râioase. Nouă ani stătuseră în bezna adâncă, la câţiva paşi unul de altul, fără ca unul să ştie măcar dacă celălalt mai era în viaţă. În primii ani, fiecare din ei întreba cu rugăminţi fierbinţi şi lacrimi, doar atâta: El mai trăieşte? Ea mai trăieşte? Cu timpul, ar fi mişcat poate şi pietrele – dar inimile nu sunt pietre! N-au primit niciodată vreun răspuns şi cu vremea n-au mai pus întrebări; nici întrebarea asta şi nici vreo alta.
După cele aflate, am dorit să-l văd şi pe bărbat. Avea treizeci şi patru de ani, dar părea de şaizeci. Şedea pe un bloc de piatră pătrat şi mormăia, numai el ştia ce, ţinându-şi capul în piept şi sprijinindu-şi coatele pe genunchi. Părul lung îi atârna peste obraz ca nişte ciucuri. Îşi ridică faţa spre noi, ne măsură încet, cu o privire tristă şi fără vlagă, pâlpâind ca o torţă gata să se stingă, apoi îşi aplecă iar capul, mormăi ceva şi nu ne mai luă în seamă. Am putut desluşi câteva mărturii fără glas, dar de un tâlc mişcător. La încheieturile mâinilor şi la glezne se vedeau cicatrice şi urme de răni, iar, împlântat în piatra pe care şedea, era un lanţ cu cătuşe, dar acest instrument zăcea pe jos fără nici un rost şi îl mâncase rugina. Lanţurile nu mai sunt trebuitoare, o dată ce prizonierul şi-a pierdut minţile.
Zadarnic am încercat să-l trezesc pe bietul om. Atunci mi-am zis că ar fi mai bine să-l ducem s-o vadă pe ea – mireasa – care odată îi fusese cea mai dragă fiinţă de pe lume; întruchiparea rozei şi a mărgăritarului, domniţa de rouă, minunea minunilor, opera desăvârşită a firii, cu ochi fără seamăn, cu glas neasemuit, numai gingăşie, tinereţe şi frumuseţe, cum nu au – zicea el – decât zânele din vis şi încolo nimeni. Mi-am zis că, dacă o va revedea, sângele stătut îi va zvâcni iarăşi; iar privind-o...
Dar ce dezamăgire! Şezură jos, unul lângă altul, şi îşi priviră o clipă chipurile, cu o vagă mirare, cu un fel de curio¬zitate dobitocească, apoi fiecare uită de celălalt şi îşi aplecă ochii. Simţeai că iarăşi o luaseră razna şi rătăceau prin vreo îndepărtată ţară de vise şi umbre, despre care noi nu ştim nimic.
Dădui ordin să fie scoşi afară şi trimişi la prietenii lor. Reginei nu i-a prea plăcut. Nu pentru că i-aş fi ştirbit autori¬tatea, ci pentru că socotea faptul ca o lipsă de respect faţă de sir Breuse Sance Pite. De almintrelea, i-am dat asigurări reginei că, dacă numitul lord nu va înghiţi hapul, îl voi face eu să-l înghită.
Am dat drumul la patruzeci şi şapte de deţinuţi din aceste îngrozitoare găuri de şobolani şi lăsai numai pe unul să rămână închis mai departe. Acesta era un lord care ucisese pe-un alt lord, un fel de rudă a reginei. Celălalt lord îl pândise ca să-l omoare, dar tipul ăsta îi venise de hac şi îi tăiase beregata. Totuşi, nu pentru fapta asta l-am lăsat mai departe în temniţă, ci pentru că distrusese din răutate singura fântână publică a unuia din nenorocitele lui de sate. Regina voia să-l spânzure pentru că-i ucisese rubedenia, dar eu n-am îngăduit: nu era nici o crimă să omori un asasin, l-am spus, însă, că-i îngădui să-l spânzure pentru faptul de a fi stricat fântâna, dar atunci regina a hotărât s-o lăsăm baltă. Mai bine aşa decât altfel.
Vai şi iar vai! Pentru ce fapte neînsemnate fuseseră întem¬niţaţi cei mai mulţi dintre cei patruzeci şi şapte de bărbaţi şi femei! Ba, unii se găseau acolo fără nici o vină precisă, ci numai pentru a satisface ura cuiva. De cele mai multe ori, nici nu era vorba măcar de ura reginei, ci de a vreunui prieten al ei. Barem crima celui mai proaspăt deţinut era doar o simplă remarcă ce-o făcuse bietul de el şi anume se apucase să spună că – după părerea sa – oamenii sunt cu toţii cam la fel şi nici unul nu-i mai grozav ca altul, dacă nu ţii seama de haine. Era de părere că, dacă ai despuia pe toţi oamenii din ţară şi ai trimite un străin în mijlocul lor, acesta n-ar putea deosebi pe rege de un şarlatan care face pe medicul, sau pe un duce de un hangiu. După câte se părea, aveam a face cu un om al cărui creier nu se făcuse încă piftie, datorită unei educaţii neghioabe. Îi dădui drumul şi-l trimisei la fabrica de oameni.
Câteva din celulele săpate în stânca zdravănă ajungeau până la prăpastie şi în fiecare din ele se scobise câte o deschi¬zătură ce da afară. Astfel puşcăriaşul căpăta mângâierea unei firave raze a binecuvântatului soare.
Cazul unuia dintre aceşti bieţi oameni era deosebit de mişcător. Prin gaura din partea de sus a celulei, făcută în uriaşul perete stâncos, el putea zări propria lui căsuţă, departe în vale, şi timp de douăzeci şi doi de ani a tot privit-o, plin de dor şi cu inima zdrobită. Vedea luminile în timpul nopţii, iar ziua siluete nedesluşite de oameni, intrând şi ieşind din casă – desigur soţia şi copiii săi, sau măcar unii din ei, căci nu-i putea desluşi la o asemenea distanţă. În decursul anilor, zări câteva sărbători acolo şi căută să se bucure şi el, întrebându-se dacă erau nunţi sau ce anume.
Dar a mai zărit şi înmormântări care i-au sfâşiat inima. Era în stare să desluşească forma unui coşciug, dar nu-şi putea da seama de mărimea lui, astfel că nu ştia dacă îi murise soţia sau vreun copil. Putea zări şi cortegiul funebru, cu preoţii şi lumea îndoliată îndepărtându-se solemn şi ducând mai departe taina. Omul lăsase acasă cinci copii şi nevastă şi, în timp de nouăsprezece ani, văzuse cinci înmormântări şi nici una îndestul de sărăcăcioasă ca să fi fost a vreunui slujitor. Deci pierduse cinci odoare şi-i mai rămăsese doar unul, acum şi mai scump, şi mai drag însă care? Soţia sau vreunul din copii? Iată întrebarea care îl chinuia zi şi noapte, fie treaz, fie în somn.
Ei, bine, faptul că ai o preocupare şi o licărire de lumină, când te afli în temniţă, îţi întăreşte trupul şi te fereşte să-ţi pierzi minţile. Omul se ţinea încă destul de bine. După ce i-am ascultat înfiorătoarea poveste, am încercat aceleaşi simţăminte ca şi dumneata, cititorule, dacă eşti un suflet căruia nu-i lipseşte obişnuita curiozitate omenească – adică ardeam de nerăbdare, ca şi dânsul, să aflu cine mai rămăsese în viaţă din întreaga familie. Aşa că ne-am dus amândoi la el acasă şi amândoi am avut parte de un fel de uluitoare petrecere cu surprize. Ce taifun şi ciclon de bucurie frenetică! Ce Niagară de lacrimi fericite! Vă jur pe ce am mai scump că am găsit în viaţă pe tânăra de altădată, acum o matroană, încărunţind în pragul jumătăţii ei de veac, iar pe copilaşii de odinioară, bărbaţi şi femei în toată firea, unii chiar căsătoriţi şi ducând, la rândul lor, viaţa de familie. Nici un suflet din tot neamul nu murise! Luaţi aminte ce drăcească fusese născocirea reginei! Deoarece nutrise o ură neîmpăcată faţă de bietul om, ea însăşi pusese la cale toate înmormântările acelea pentru a-i sfârteca inima, iar cea mai grozavă lovitură de maestru a fost că a înscenat o înmormântare mai puţin faţă de numărul total al membrilor familiei, lăsându-l pe bietul om să-şi chinuiască mintea, încercând să ghicească, în fel şi chip, care din odoare îi rămăsese în viaţă.
Dacă n-aş fi fost eu acolo, omul n-ar fi ieşit niciodată din temniţă. Madame Morgan Le Fay, regina, îl ura din adâncul rărunchilor şi nu s-ar fi înduplecat nicicum. Şi, totuşi, el îşi săvârşise crima mai mult din uşurătate decât din vreo răutate voită. Se apucase să spună că regina are păr roşcat. Ei, da, avea; dar nu se vorbeşte în felul ăsta. Când persoanele cu părul roşcat sunt de rang înalt, se spune că părul lor este acaju.
Închipuiţi-vă: printre cei patruzeci şi şapte de deţinuţi, erau cinci ale căror nume, delicte şi date ale întemniţării nici nu se mai cunoşteau! O femeie şi patru bărbaţi – toţi gârboviţi, zbârciţi şi cu minţile zburătăcite, ca ale patriarhilor. Mai că uitaseră ei înşişi aceste amănunte; în orice caz, le rămă¬seseră foarte vagi amintiri despre trecutul lor. Nimic precis, nici un fapt pe care să-l fi putut spune de două ori la fel. Puzderia de preoţi care se perindaseră pe la închisoare, cu misiunea de a se ruga zilnic laolaltă cu puşcăriaşii şi a le aminti că Dumnezeu îi adusese acolo, în cine ştie ce scop înţelept, şi care îi învăţaseră că atotputernicului îi place să vadă pe cei supuşi mai marilor lor dovedind răbdare, umilinţă şi neîmpotrivire în faţa împilării – preoţii aceştia păstraseră unele veşti despre bietele epave omeneşti, dar nimic mai mult. Aceste veşti, transmise de la unul la altul, ca nişte tradiţii, erau foarte sumare, pentru că te încunoştinţau despre durata întemniţării, dar nu şi despre specia delictului. Şi chiar cu ajutorul acestor tradiţii orale, păstrate de preoţi, nu puteai dovedi decât că nici unul dintre cei cinci puşcăriaşi nu văzuse lumina zilei timp de treizeci şi cinci de ani. Câtă vreme n-o văzuseră şi mai înainte – asta nu se putea nici măcar ghici. Regele şi regina nu ştiau despre aceste fiinţe nenorocite decât că erau nişte vechituri moştenite, nişte bunuri pe care le căpătaseră odată cu tronul – de la firma precedentă. Nimic din trecutul acestora nu fusese transmis o dată cu persoana lor, aşa că moştenitorii le-au considerat nişte obiecte fără valoare şi n-au manifestat nici un interes faţă de ei. Am între¬bat-o pe regină:
— Dacă-i aşa, atunci de ce nu le-aţi dat drumul?
Întrebarea o sfredeli ca o enigmă. Nu ştia nici ea de ce. Niciodată nu-i trecuse prin minte aşa ceva. Şi iată că în felul ăsta chiar ea, fără să-şi dea seama, lămurea adevărata poveste a celor întemniţaţi în castelul ei. Era limpede pentru mine că, datorită educaţiei ce-o primise, regina socotise pe aceşti puşcăriaşi nici mai mult şi nici mai puţin decât o simplă proprietate, iar când moştenim o proprietate nu ne vine s-o lepădăm, chiar dacă nu facem nici un caz de ea.
Zău că aţi fi avut ce privi, când scosei la aer, în lumina orbitoare a soarelui de după-amiază, acest alai de oameni-lilieci. Avusesem grijă să-i leg la ochi, ca să le cruţ vederea atâta amar de vreme ferită de chinurile luminii. Parcă erau nişte schelete sau sperietori, nişte duhuri necurate sau momâi înspăimântătoare. Iată cele mai legitime odrasle ale monarhiei, care domnea prin graţia lui Dumnezeu şi a bisericii oficiale. Am mormăit, distrat:
— Tare aş vrea să-i fotografiez!
Aţi întâlnit, desigur, soiul acela de oameni care nu admit în ruptul capului că nu cunosc înţelesul vreunui cuvânt nou şi important. Cu cât sunt mai neştiutori, cu atât sunt mai siguri pe ei şi pretind că nimeni nu-i întrece. Regina făcea parte şi ea din tagma asta şi de aceea îşi dădea totdeauna în petic. Şovăi o clipă, apoi deodată faţa i se lumină, în semn că înţelesese despre ce-i vorba, şi mă asigură că de hatârul meu o va face şi p-asta.
Îmi zisei: ea, păi ce ştie ea despre fotografie? Dar nu era un moment prielnic pentru meditaţii. Când mă uitai împrejur, o văzui luând un topor şi îndreptându-se spre cei gata s-o por¬nească în coloană.
Ce să mai spun! Într-un cuvânt, originală fiinţă mai era doamna Morgan Le Fay! Multe soiuri de femei văzusem în viaţa mea, dar ea le întrecea pe toate prin boroboaţele ei. Întâmplarea asta era nespus de caracteristică pentru felul ei de a fi. Se pricepea la fotografie, cum mă pricep eu să fiu mitropolit. Dar, stând la îndoială, ca să meargă la sigur, făcu ceea ce numai ea ar fi fost în stare – anume, încercă să fotografieze cu un topor.



CAPITOLUL XIX
Cavaleria rătăcitoare – ca meserie

În dimineaţa următoare, în lumina limpede a zorilor, Sandy şi cu mine porniserăm iarăşi la drum. Te simţeai aşa de bine, răsuflând în voie şi trăgând iar în piept înviorătoare vedre din aerul curat, înrourat şi îmbălsămat de miresmele pădurilor, cu care mă hărăzise bunul Dumnezeu, după ce îmi înăbuşise trupul şi sufletul timp de două zile şi două nopţi, în duhoarea morală şi fizică a cotineţei aceleia scârboase. Asta, în ceea ce mă priveşte pe mine, căci pentru Sandy locul era cum nu se poate mai potrivit şi mai plăcut, fiindcă ea era deprinsă de mult cu protipendada.
Biata fată! Fălcile ei avuseseră parte de o plictisitoare odihnă, câtva timp, şi acum mă aşteptam să trag eu ponoa¬sele. Nu m-am înşelat, dar nici nu trebuia să uit că îmi dăduse o mână de ajutor, cât şezusem la castel, îmbărbătându-mă cu nebuneasca ei îndrăzneală, care în împrejurările prin care treceam făcea cât zece înţelepciuni. Aşadar – îmi zisei eu – fata are dreptul să-şi dea drumul la muzicuţă, dacă are chef. De aceea, nu mai simţii nici un junghi când începu:
— Să ne întoarcem cu gândul la sir Marhaus, carele purces-a către răsărit cu jupâniţa învechită de treizeci de ierni...
— Mi se pare că te iscodeşte gândul să mai înşiri vreo jumătate din povestea cu cow-boyi tăi, nu-i aşa, Sandy?
— Întocmai, luminăţia ta!
— Dă-i drumul, dacă nu se poate altfel. N-am să te mai întrerup, dacă m-oi putea ţine. Ia-o de la capăt! Hai, dă-i drumul şi goleşte-ţi tot sacul! Eu îmi voi umple pipa şi te voi asculta cu toată atenţia.
— Să ne întoarcem cu gândul la sir Marhaus, carele purces-a către răsărit cu jupâniţa învechită de treizeci de ierni. Şi aşa, ajunseră ei într-o pădure deasă şi cu norocire se pogorî noaptea preste ei şi călărit-au cale lungă şi adâncă până au răzbit la curtea ducelui de South Marches, unde au cerut adăpost. Iară dimineaţa, la mânecate, ducele trimis-a voroavă lui sir Marhaus să se gătească de luptă. Iară sir Marhaus se sculă şi se înfieră, se încoifă şi se împlătoşi, pre urmă ascultă liturghia şi se înfruptă, apoi încalecă pre cal în curtea caste¬lului, unde va să fie lupta. Iară acolo ducele îl aştepta de-a-ncălarelea, întrarmat până în dinţi, cu cei şase coconi ai săi roată împrejur, şi fieştecare ţinea suliţa în mână şi aşa se loviră, ducele şi doi coconi spărgându-şi suliţele împotriva lui sir Marhaus, pre când acesta sus şi-a fost ţinând suliţa şi pre nime nu a atins. Apoi, a abătut în sir Marhaus ceilalţi patru coconi, câte doi pre rând, iară doi îşi frânseră suliţele aşijderea ceilalţi doi. Şi toate acestea fără ca sir Marhaus să-i fi atins. Apoi, sir Marhaus se abătu cu toată nădejdea în duce şi l-a lovit de istov pre duce – şi călăreţ şi cal se dărâmară asupra pământului. Şi aşijderea le făcu pofta şi coconilor. Pre urmă, sir Marhaus a descălecat şi a cerut ducelui să i se închine, au de nu va face aşa, pierit fi-va! Dară unii dintre coconi, venindu-şi în fire, voit-au a se abate iarăşi în sir Marhaus. Dară aciiş sir Marhaus a strigat ducelui: Astâmpără-ţi ahotnicii coconi, au de nu, vai şi amar fi-va de voi toţi! Dacă ducele văzut-a că altmintrelea nu va scăpa cu zile, strigat-a către coconi şi le-a poruncit a se închina lui sir Marhaus. Şi îngenuncheară cu toţii şi îşi plecară săbiile în faţa lui sir Marhaus, carele le luă plocon. Apoi ridicat-au coconii pre părintele, carele cu faţa scornită de mare mâhniciune era, şi într-un glas dat-au credinţă că Arthur, craiul, nu-i va mai avea de vrăjmaşi şi drept chezăşie vor purcede de Rusalii şi el, şi coconii, la măria sa şi se vor închina milosârdiei crăieşti.
Asta-i povestea, luminate domnule Şef, iară acuma ia veste că tocmai ducele acesta cu cei şase coconi sunt cavalerii pre care i-ai bătut aşijderi, cu câteva zile în urmă, şi i-ai trimis la curtea lui Arthur, craiul, să i se închine.
— Ce vorbeşti, Sandy! Zău?
— Trăsni-m-ar toate afuriseniile, arde-m-ar focul gheenei cel nestins, dacă nu grăiesc adevărul!
— Măi, măi, măi, cum să-ţi treacă prin minte aşa ceva! Auzi, Sandy, cogeamite duce cu şase puişori! Apoi asta-i pradă, nu glumă! Mania de a umbla hai-hui, pe care o au cavalerii, este una dintre cele mai năstruşnice meserii. Cava¬leria asta rătăcitoare este o treabă într-adevăr anevoioasă şi plicticoasă, dar încep să mă dumiresc că, la urma urmelor, şi dintr-însa poţi scoate ceva bănişori, dacă ai noroc. Eu, unul, nu m-aş băga în afaceri dintr-astea. Zău că n-aş face-o! Ştiu eu că nici o afacere serioasă şi legală nu se poate întemeia pe jecmăneală. Dar iar mă întorc şi zic: dacă dai la o parte minciunile şi cauţi faptele aşa cum sunt, ce înseamnă, în fond, o lovitură izbutită, pe care ai da-o în cadrul hoinărelilor cavalereşti? E ca şi cum ai stoca alimente ca să le speculezi, şi-atâta tot! Într-adevăr, te poţi îmbogăţi aşa din senin, pentru o zi – hai să zicem pentru o săptămână – dar apoi te prinde altul la strâmtoare şi îţi scoate pe nas şi pe gât toată învârteala, de-ţi putrezeşte nevândută marfa. Nu-i aşa, Sandy?
— Minţii mele i se amistuiesc cuvintele acestea delungate şi a le înţelege nu-i iaste pre putinţă, că nu sunt limpezi şi direpte la pricepere, ci pasă-mi-te de departe vin şi cu împie¬decare cad...
— Degeaba ne ascundem după deget şi căutăm să ocolim chestiunea! Ascultă-mă pe mine, Sandy! E aşa cum îţi spun eu. Ştiu bine. Ba, dacă priveşti lucrurile în adâncul lor, vezi că hoinăreala cavalerilor nu aduce folos nici cât dosirea alimentelor, căci oricum, din aia se alege omul măcar cu de-ale gurii – ori acela care-a pus deoparte alimentele, ori aceia care i le-au şterpelit! Dar când se sparge târgul celălalt şi cavalerii care ţin drumurile vor să vadă cu ce s-au procopsit, cu ce se aleg? Cu ce se aleg, mă rog, când trec pe la casierie? Ia, cu un morman de cadavre ciuruite şi cu o ladă, două de fiare vechi. Apoi, câştig e ăsta? Îţi spun eu că-i mai bine să faci speculă cu alimente. N-am dreptate?
— Iaste cu putinţă ca tehuie de cap să fiu, luminăţia ta, că treji şi nebântuiţi de zăhăiala nu şezum, când atâtea venit-au preste capul meu, ca şi preste al luminăţiei tale, că oblicind luminăţia ta, şi eu oblicind, pare-mi-se că...
— Nu, nu-i de vină capul dumitale, Sandy. Nu ţi-a sărit nici o doagă, dar nu te pricepi în afaceri. Aici e buba! Nu-ţi stă bine să discuţi despre afaceri şi rău faci că nu te laşi. Cum-necum, ne-am învârtit de-o pradă bună şi asta ne va face reclamă serioasă la curte. Şi fiindcă veni iar vorba de cow-boyii ăia, trebuie să-ţi arăt mirarea că în ţara asta a voastră femeile şi bărbaţii nu îmbătrânesc niciodată. N-ai decât s-o priveşti pe madame Morgan Le Fay, regina! Ce fragedă şi tânără este, ca un boboc de fată, nu alta. Parc-ar urma la colegiul Vassar! Dar bătrânul duce de South Marches ce cusur are? După ce şi-a crescut o droaie de feciori, se mai războieşte, la vârsta lui, cu sabia şi cu lancea! După câte am aflat, sir Gawaine i-a omorât şapte feciori şi i-au mai rămas încă şase, pentru a se lupta cu sir Marhaus şi cu mine. Apoi, mai era şi demoazela aceea de şaizeci de ierni, care tot se mai fâţâia pe acolo, în floarea de chiciură a vârstei... Fiindcă veni vorba, ce vârstă ai, Sandy?
Era pentru prima dată când o întrebare de-a mea se lovi de muţenia Alisandei. Îşi oprise, pesemne, morişca pentru ceva reparaţii.



CAPITOLUL XX
Castelul căpcăunului

De la şase la nouă dimineaţa, am străbătut zece mile, ceea ce era berechet pentru un cal care căra o întreită povară: un bărbat, o femeie şi o armură. Apoi ne oprirăm pentru un popas mai îndelungat la umbra unor copaci, lângă un pârâu limpede.
Curând veni drept înspre noi un cavaler călare şi, pe când se apropia, auzirăm pe călăraş oftând din adâncul sufletului şi bolborosind nişte cuvinte, care îndată înţeleserăm că sunt ocări şi înjurături. Totuşi, mă bucurai de sosirea lui, când văzui că poartă o pancartă, pe care era scris cu litere de aur sclipitoare:

Întrebuinţaţi peria de dinţi profilactică Paterson – cea mai populară!

Mă bucurase venirea lui, pentru că prin acest semn îl recunoscui a fi unul dintre cavalerii mei. Era sir Madok de la Montaine, un zdrahon înalt, a cărui însuşire de căpetenie era că odată fusese cât pe aici să-l răstoarne pe sir Launcelot, chiar peste coada calului. Nici nu apuca bine să stea de vorbă cu vreun străin şi zor-nevoie găsea prilejul de a pomeni de fapta asta măreaţă. Mai era un lucru, aproape tot atât de im¬portant, cu care nu se fălea, dacă nu era întrebat, dar pe care totuşi nu-l ascundea, dacă-l întrebai: anume, că nu dusese la capăt isprava aceea măreaţă împotriva lui sir Launcelot pentru că fusese întrerupt de la lucru şi azvârlit el însuşi peste coada calului său. Această uriaşă şi nevinovată matahală nu vedea nici o deosebire între cele două fapte. Mi-era drag pentru că se dovedea sârguincios la treabă şi om de nădejde. Era şi foarte plăcut la vedere, cu umerii lui largi, acoperiţi de zale, cu splendidu-i coif împănoşat şi cu pavăza pe care era zugrăvită o altă reclamă de toată nostimada şi anume: o mână purtând o mănuşă de fier şi ţinând o perie de dinţi profilactică, având cuvântul de ordine: încercaţi Noyoudont! Era vorba de praful de dinţi pe care începusem să-l lansez.
Era istovit – zicea călăraşul – şi într-adevăr aşa arăta. Dar nu voi să descalece, spunând că este în căutarea agentului însărcinat cu plasarea negrelii pentru sobe şi plite şi, ori de câte ori pomenea de aceasta, se pornea pe sudălmi şi afuri¬senii. Purtătorul de reclame, la care se referea, nu era altul decât sir Ossaise of Surluse, un vrednic cavaler, tare vestit pentru că se măsurase într-un turnir cu ditamai vedeta de sir Gaheris, deşi fără succes. Avea o fire zglobie şi veselă şi nu lua nimic în serios. Tocmai de asta îi dădusem misiunea de a trezi în rândurile populaţiei interesul faţă de negreala pentru sobe şi plite. Pe atunci nu existau încă sobele şi plitele de tuci şi deci negreala nu-şi avea încă rostul. Menirea agentu¬lui meu era de a pregăti din timp lumea, pentru marea schim¬bare, procedând cu îndemânare şi treptat, spre a sădi astfel înclinaţia pentru curăţenie necesară momentului în care sobele şi plitele de tuci aveau să apară pe scena lumii.
Sir Madok continua să fie foarte amărât şi se apucă din nou să suduie, mărturisind că-şi blestemă zilele. Dar nu voia să descalece, nici să se odihnească sau măcar să audă vreun cuvinţel de mângâiere, până nu va da de sir Ossaise şi va termina cu chestia aia. După câte reuşii să scot din vorbirea-i dezlânată, se pare că sir Madok dăduse peste sir Ossaise când se crăpase de ziuă şi că acesta îl sfătuise să taie drumul peste ogoare şi mlaştini, apoi peste dealuri şi prin luminişuri, pentru a ajunge din urmă o mână de călători care puteau fi nişte clienţi straşnici pentru produsele profilactice şi pentru prafurile de dinţi. Cu râvna-i caracteristică, sir Madok pornise valvârtej şi, după vreo trei ceasuri de călărit pe deşelate, prinsese victimele. Şi cine credeţi că erau? Tocmai cei cinci patriarhi cărora li se dăduse drumul din temniţă cu o seară mai înainte! Bieţii bătrâni! De douăzeci de ani nu mai ştiau ce înseamnă a le fi garnisită gura măcar cu un singur dinte!
— Trăsni-l-ar toate afuriseniile şi lua-l-ar ucigă-l tămâia! strigă sir Madok. Vai de striştea lui, dacă sosesc a-l ajunge şi negreală pentru sobe a-i hărăzi, că de bucurie cu bold va avea parte acela pre care îl cheamă Ossaise au oricare altul, pentru batjocura suferită şi pre viaţa mea mă leg cu jurământ că-i va pate pielea!
Zicând acestea, îşi luă degrabă suliţa şi o porni din nou. Pe la nămiezi, noi înşine am dat peste unul din patriarhi, chiar la marginea unui sat amărât. Se desfăta, înconjurat de dragostea neamurilor şi prietenilor, pe care nu-i mai văzuse de cincizeci de ani. Dar, pentru el, toţi aceştia nu erau decât nişte străini, căci îşi pierduse memoria şi mintea i se întu¬necase. Părea de necrezut ca un om să poată supravieţui o jumătate de secol, închis într-o gaură întunecoasă, ca un şobolan, dar erau de faţă acolo bătrâna-i soţie şi câţiva cama¬razi de-odinioară pentru a da mărturie. Ei şi-l aminteau în toată vlaga şi prospeţimea tinereţii, aşa cum fusese în ziua când îşi sărutase copilul şi îl încredinţase nevestei, pornind în acea îndelungată uitare. Nu apucase să se înfiripeze bine o nouă generaţie şi cei de la castel şi uitaseră de când mucezea el acolo, pentru o crimă nejudecată şi neştiută. Dar bătrâna soţie ştia, şi mai ştia şi bătrâna ei fiică ce şedea acolo între fiii şi fiicele ei, care se căsătoriseră şi dânşii între timp. Bătrâna fiică se căznea să se dumirească în privinţa tatălui ei, care în întreaga-i viaţă fusese doar un nume, un gând, o imagine ceţoasă, o legendă, şi care acum se afla deodată înaintea ei aievea, în carne şi oase.
Ce ciudată situaţie! Totuşi, nu din pricina ei m-am oprit asupra acestei întâmplări, ci pentru alta care mi s-a părut şi mai ciudată. Anume, că această stare de lucruri nu a stârnit în sufletele bieţilor asupriţi nici un acces de furie împotriva asupritorilor. Avuseseră parte atâta amar de vreme numai de cruzimi şi împilări – căci asta moşteneau şi asta cunoşteau ei – încât nu-i mai uimea nimic, decât doar vreun gest de bunătate, iată, aşadar, o ciudată întâmplare care dă pe faţă cât de adânc căzuseră în robie oamenii aceştia. Întreaga lor fiinţă se reducea la o răbdare netulburată de nimic, la resem¬nare, la acceptarea dobitocească şi fără cârtire a tot ce li se putea întâmpla în viaţă. Îşi pierduseră până şi imaginaţia. Şi – vai! – când ajungi să spui aşa ceva despre un om, trebuie să recunoşti că el a ajuns în fundul prăpastiei şi mai jos nu mai are unde cădea.
Mai bine aş fi apucat pe alt drum. Experienţa aceasta nu prea era îmbărbătătoare pentru un dregător care plănuia în mintea lui o revoluţie paşnică, deoarece faptul observat, pe care nu-l puteai suci şi învârti, dovedea că nici un popor din lume nu şi-a dobândit vreodată libertatea prin vorbe molcuţe şi drăguţe sau prin stăruinţi morale. Şi asta oricât s-ar strădui unii să susţină contrariul, prin blajina vorbărie a ipocriziei, sau prin filozofări. O lege de neclintit ne arată că orice revo¬luţie, care vrea să izbutească, trebuie neapărat să înceapă cu vărsare de sânge, orice-ar mai urma după aceea. Dacă istoria ne învaţă ceva, apoi asta ne învaţă. Ceea ce le trebuia oamenilor acelora era o stăpânire a Teroarei şi o ghilotină, dar în cazul acesta nu eu aş fi fost omul potrivit.
Două zile mai târziu, spre amiază, Sandy începu să dea semne de nelinişte şi de înfrigurată aşteptare. Îmi spuse că ne apropiem de castelul căpcăunului. Această veste surprinză¬toare îmi pricinui, fireşte, o emoţie neplăcută. Încetul cu încetul, pierdusem din vedere scopul colindării noastre şi brusca reamintire a acestui scop mi-l făcu o clipă mai real şi mai înfricoşător, trezind în mine un viu interes. Neliniştea Alisandei creştea clipă de clipă; la fel şi neliniştea mea, căci, ştiţi, neliniştea e tare molipsitoare. Inima începu să-mi bată mai tare. Dar ce folos, că tot nu poţi cugeta cu inima! Ea îşi are legile ei şi bate pentru lucruri pe care mintea le dispreţuieşte. Într-adevăr, când Sandy se lăsă încet de pe cal şi mă făcu să mă opresc şi eu, şi când, imediat după asta, începu să se târască de-a buşilea, cu capul aplecat în jos, spre tufişurile aflate pe marginea unui povârniş – inima îmi bătu şi mai tare, parcă să-mi sară din loc. Şi continuă să-mi bată aşa, pe când Sandy stătea la pândă, privind peste povârniş, iar eu mă apropiam de dânsa, târându-mă în genunchi. Ochii îi ardeau ca nişte flăcări, când îmi arătă cu degetul şi-mi şopti, abia răsuflând:
— Castelul! Castelul! Uite-l cum se înalţă!
Ce dezamăgire îngrozitoare! Pe loc, îi zisei:
— Ce castel? Nu văd nimic decât o cocină de porci. O cocină de porci, împrejmuită cu un gard de nuiele.
Îmi aruncă o căutătură mirată şi nenorocită. Veselia îi pieri de pe chip şi câteva clipe căzu pe gânduri, nemaiscoţând nici o vorbă.
— Înainte vreme, nu era vrăjit! zise ea în şoaptă, ca pentru dânsa. Alelei, cum iaste cu putinţă minunea aceasta care mă umple de frică? Cum se poate ca unuia să i se vrăjească vederea, ca să vadă castelul pocit şi urât, iară altuia să i se arate nevrăjit şi neprimenit, la fel de falnic şi mândru ca înainte, împrejmuit cu metereze şi fluturându-şi flamurele de pre turnuri pre cerul albastru? Doamne, iartă-mă! Dară cade-se să nu tac că iaste inimii durere văzând iarăşi pre aceste fermecătoare roabe, cu faţa scornită de mare mâhniciune! Am zăbovit pre drum şi vina-i a noastră!
Prinsei mişcarea. Va să zică numai pentru mine castelul era fermecat, nu şi pentru ea. Ar fi fost pierdere de vreme să mai discut cu dânsa, ca să-i spulber iluziile şi nici n-aş fi izbutit nimic. De aceea, am socotit că-i mai bine să-i bat în strună, zicându-i:
— E ceva obişnuit ca acelaşi lucru unuia să i se arate vrăjit, iar celuilalt aşa cum este. Cred că ai mai auzit de-alde-astea, Sandy, chiar dacă până acum nu ţi s-a întâmplat să le vezi cu ochii? Nu face nimic; ba, poate că-i mai bine aşa. Dacă aristocratele acelea ar fi în ochii tuturor şi într-al lor nişte scroafe, ar trebui să desfaci făcătura şi asta s-ar putea să nu fie cu putinţă, dacă n-ai găsi mai întâi metoda prin care au fost vrăjite. Şi ar fi şi primejdios, căci încercând un descântec, fără să-i cunoşti cheia, ai putea da greş şi te-ai apuca să prefaci porcii în câini, câinii în pisici, pisicile în şobolani şi aşa mai departe, sfârşind prin a reduce materialele tale la nimic sau să le prefaci într-un gaz nemirositor, pe care nu l-ai mai putea urmări, ceea ce ar fi acelaşi lucru. Din fericire, în cazul nostru, numai vederea mea este vrăjită, aşa încât nu mai e nevoie să se taie vraja. Jupânesele rămân jupânese în ochii tăi, ca şi în propriii lor ochi, sau în ochii tuturor celorlalţi. Totodată, ele nu vor păgubi cu nimic din pricina năzăririlor mele, căci ştiu că o scroafă cât casa este o înaltă doamnă – asta mi-ajunge şi voi şti cum să mă port cu ea.
— Mulţumescu-ţi, prea slăvite stăpâne, carele grăieşti ca un înger! Dară eu am fost ştiind că le vei slobozi din robie, căci pururea gândul îţi iaste la vitejii şi iscusenii, şi cavaler viteaz eşti şi cu gândul, şi cu fapta mai vârtos decât oricare din cei trăitori.
— Fii sigură, Sandy, că nu-ţi voi lăsa nici o prinţesă în cotineaţă. Dar, ia spune-mi, cei trei inşi de colo, pe care ochii mei aiuriţi îi văd ca nişte amărâţi de porcari, n-or fi cumva?...
— Căpcăunii? Şi ei s-au prefăcut în alte cele? Ce ciudese! Mă umplu de spaimă şi eu, stând la gând cum oare te vei ridica împotrivă-le şi-i vei lovi cu toată vârtutea, dacă mai bine de jumătate din boiul lor îţi iaste nevăzut? Umblă cu mare băgare de seamă, luminăţia ta, că prin grea cumpănă trecem şi primejdia e mai mare decât crezut-am!
— Fii pe pace, Sandy! Nu am nevoie să ştiu decât un singur lucru şi anume: a câtea parte din căpcăun este invizibilă? Asta, ca să ştiu cum să-i dau la moacă. Nu te speria, termin la repezeală cu aceşti matadori. Rămâi pe loc!
O lăsai pe Sandy de-a buşilea, acolo, cu faţa albă ca varul, dar plină de curaj şi nădejde, şi călării până la cocina de porci, unde începui să mă tocmesc cu porcarii. Mi se arătară recunoscători că le cumpărai toate scroafele pe preţul derizoriu de şaisprezece pitaci, ceea ce întrecea cu mult mercu¬rialul zilei. Sosisem tocmai la tanc, căci biserica, lordul stăpânitor al domeniului şi ceilalţi colectori de biruri urmau să se înfiinţeze a doua zi şi i-ar fi lăsat pe porcari fără scroafe, iar pe Sandy fără prinţese. Aşa, însă, dajdiile puteau fi plătite cu bani peşin şi oamenilor le mai rămânea şi lor o lăţcaie. Unul din porcari avea zece copii şi bietul om îmi spuse că anul trecut, când se înfiinţase la dânsul un preot ca să ia drept dajdie pe cel mai gras dintre cei zece purcei ce îi avea, soţia s-a repezit la preot şi i-a oferit un copil în locul purcelului, spunându-i:
— Fiară sălbatică, ce nu cunoşti mila! Au de ce-mi laşi copilul, dacă îmi furi hrana lui?
Curios, acelaşi lucru se întâmplase şi în zilele mele, în ţara welşilor, sub oblăduirea aceleiaşi biserici oficiale, despre care mulţi au naivitatea să creadă că şi-a schimbat, o dată cu părul, şi năravul.
Le-am spus celor trei oameni să plece, apoi deschisei poarta coteţului şi îi făcui semn Alisandei să vină acolo. Ea sosi, dar nu încet, ci cu repeziciunea focului care ar cuprinde o pădure. Iar când o văzui îmbrăţişând scroafele şi purceluşele, cu lacrimi de bucurie, ce-i curgeau şiroaie pe faţă, şi strângându-le la piept, sărutându-le, mângâindu-le şi alintându-le cu nume princiare – şi asta cu tot respectul – mi-a fost ruşine de dânsa şi de tot neamul omenesc.
Am fost nevoiţi să conducem acasă purceluşele acelea – cale de vreo zece mile – şi vă asigur că, în viaţa mea, n-am văzut cocoşneţe mai răsfăţate şi mai cu toane ca dumnealor. Nu mergeau nici pe drum, nici pe drumeag, ci o luau razna care încotro, prin tufişuri, peste stânci şi dealuri sau prin cele mai neumblate locuri. Şi, nici vorbă, n-aveam voie să le bat, nici măcar să le ating mai zdravăn, fiindcă Sandy nu îngăduia ca să fie tratate într-un mod nepotrivit cu rangul lor. Până şi celei mai neastâmpărate dintre scroafe trebuia să i te adresezi cu "înaltă doamnă" sau cu "alteţa voastră", ca şi tuturor celorlalte. Şi apoi, este tare plicticos şi anevoios să te ţii după dihănii de-astea, când ai armură. Printre ele se afla şi o contesă micuţă, cu un belciug în rât şi aproape fără de păr pe spate. Ce drac împieliţat îmi era! Mă făcu să alerg vreun ceas după ea, pe toţi coclaurii, pentru ca la urmă să ajungem la locul de unde pornisem, aşa că n-am făcut nici o scofală. Am fost nevoit să o apuc de codiţă şi să o trag după mine. Când o ajunsei din urmă pe Sandy, aceasta era indignată şi îmi spuse că cel mai necuviincios lucru de pe lume este să apuci o contesă de trenă.
Am dus scroafele acasă – adică pe cele mai multe dintre ele – tocmai când se înnopta. Lipseau principesa Nerovens de Morganore şi două dintre doamnele ei de onoare, anume miss Angela Bohum şi demoazela Elaine Courtemains. Prima din ele era o purceluşă neagră, cu o steluţă albă în frunte, iar cea de a doua una cafenie, cu picioruşe subţiri, dar şchiopătând uşor de un picior din faţă. Ce pacoste să mâni astfel de dihănii! Printre cele lipsă la apel erau şi câteva simple baronese, pe care aş fi fost bucuros să nu le mai văd în ochi. Dar nu! Toată carnea asta de cârnăţărie trebuia găsită cu orice preţ şi în acest scop s-au trimis slujitori cu torţe ca să cutreiere pădurile şi dealurile.
Bineânţeles, toată şleahta a fost găzduită în casă, deşi – doamne iartă-mă! – nu mai pomenisem aşa ceva. Nici nu auzisem că se poate una ca asta. Şi de auzit, ca de auzit, dar de mirosit ce-mi miroseau dumnealor! Duhoarea lor mă făcea să jur că explodase un gazometru, nu alta!



CAPITOLUL XXI
Pelerinii

Abia când, în sfârşit mă culcai, îmi dădui seama cât de obosit eram. Ce deliciu, ce desfătare să-ţi întinzi oasele şi să-ţi odihneşti ca lumea muşchii atât de trudiţi. Dar asta a fost tot, nici pomeneală să pot aţipi. Îmbulzelile, încăie¬rările şi guiţările nobilimii, pe coridoare şi prin săli, făceau o zarvă drăcească şi nu mă lăsau să dorm.
Fiind treaz, bineînţeles că mintea mea lucra; mă gândeam mai ales la ciudata iluzie a Alisandei. Aşa cum era, era printre oamenii cei mai cu scaun la cap din tot regatul şi, totuşi, din punctul meu de vedere, se purta ca o smintită. Doamne, ce nu fac pe lume educaţia, influenţa şi obişnuinţa! Ele au puterea de a face pe om să creadă orice. Trebuia să mă transpun în situaţia Alisandei ca să-mi dau seama că nu era nebună. Da, şi s-o pun pe Alisanda în situaţia mea, spre a-i arăta ce uşor e să pari nebun cuiva, care a primit o educaţie cu totul alta decât a ta. Dacă i-aş fi spus Alisandei că am văzut o căruţă nevrăjită alergând cu o viteză de cincizeci mile pe oră; că mi-a fost dat să văd un om urcându-se într-un coş şi dispărând printre nori, fără să fi fost înzestrat cu puteri magice; sau că, fără ajutorul vreunui necromant, stătusem de vorbă cu o persoană trăind la o depărtare de câteva sute de mile – Alisanda nu numai că m-ar fi socotit nebun, dar şi-ar fi zis că o ştia de mult. Toată lumea din jurul ei credea în vrăjitorie. Nimeni nu avea nici un fel de îndoială. Cum să te îndoieşti că un castel putea fi prefăcut într-o cocină şi locatarii lui în porci? Ar fi fost ca şi când eu, aflându-mă printre concetăţenii mei din Connecticut, m-aş fi îndoit de realitatea telefonului şi a minunilor sale. În amândouă cazurile, îndoiala ar fi fost o dovadă sigură că respectivul s-a scrântit la cap şi nu mai raţionează cum trebuie. Ei, da, Sandy era teafără; n-am încotro, trebuie s-o recunosc. La rândul meu, ca să-i par Alisandei întreg la minte, trebuia să ascund faţă de ea superstiţiile mele despre locomotivele, baloanele şi telefoanele care funcţionează fără de vrăji şi fără minuni. Tot aşa, eu credeam că pământul nu este neted şi întins ca o tavă şi nici nu-i rezemat pe nişte stâlpi; de asemenea nu credeam că văzduhul de deasupra pământului avea o boltă care ar fi turnat peste el un potop de apă. Dar fiind singurul om din regat care nutrea astfel de idei lipsite de evlavie, ba chiar criminale, mă gândii că ar fi mai înţelept dacă aş tăcea din gură, ca să nu fiu ocolit şi părăsit de toţi ca un nebun.
A doua zi, Sandy adună porcii în sufragerie şi le oferi prânzul mic, servindu-i chiar dânsa şi arătându-le în fel şi chip marele respect pe care băştinaşii insulei ei, cei vechi ca şi cei noi, l-au resimţit întotdeauna faţă de nobilime, oricum ar fi arătat şi oricare ar fi fost însuşirile intelectuale şi morale ale aristocraţilor. Aş fi putut mânca şi eu cu scroafele, dacă aş fi fost tot atât de nobil prin naştere pe cât eram prin înalta mea situaţie. Dar nu eram, aşa că fui nevoit să înghit umilinţa şi să tac din gură. Sandy şi cu mine luarăm gustarea la altă masă. Stăpânii castelului nu erau acasă. O întrebai:
— Câţi inşi sunt în familie, Sandy, şi pe unde umblă?
— Familie?
— Da.
— Care familie, luminăţia ta?
— Păi, familia asta, familia ta.
— Vai de mine, nu înţeleg. Eu n-am neamuri.
— N-ai familie? Dar cum, Sandy, asta nu-i casa ta?
— Sireaca de mine, eu n-am casă.
— Păi bine, atunci a cui e casa asta?
— Vai! Daţi-mi crezare că v-aş spune, dacă aş fi luat veste.
— Ei aş! Cum, nici nu-i cunoşti pe oamenii ăştia? Atunci cine ne-a poftit aici?
— Nime nu ne-a poftit. Am mas nepoftiţi şi atâta tot.
— Bine, femeia lui Dumnezeu, ăsta e un lucru de necrezut. Necuviinţa asta întrece orice margini! Intrăm pur şi simplu în casa omului şi i-o umplem cu specimenele singurei nobilimi autentice sub soare şi, abia apoi, descoperim că nu ştim nici numele proprietarului. Cum de ţi-ai permis o asemenea necuviinţă? Eu, bineînţeles, mi-am închipuit că-i casa ta. Ce o să zică omul, când o veni acasă?
— Ce o să zică! Măre! Se va înturna către noi cu prinos de mulţămire.
— Mulţumiri! Şi pentru ce?
Pe faţă i se citea o mare uimire.
— Nu vă fie cu bănat, dacă mare zăhăială iaste în capul meu din pricina cuvintelor nesăbuite ce le aud. Daţi-mi crezare că a doua oară nu va mai fi cinstit cu asemenea năra¬vuri împodobite un om din tagma lui, găzduind feţe atât de strălucite, ca acestea cu care i-am blagoslovit noi casa!
— Ai dreptate, dac-o iei aşa, ba chiar pun prinsoare că pentru prima dată a avut parte de un asemenea plocon.
— Atuncea, nu-i de datoria sa a ne aduce mulţămită şi bucuria a-şi arăta cu vorba după şart şi cu smerenia cuvenită! Altmintrelea, câine ar fi; coborâtor şi strămoş de potăi!
Mie mi se părea că se cam îngroşa gluma, ba putea chiar să se îngroaşe şi mai tare. N-ar fi fost rău să fi strâns scroafele laolaltă şi s-o ştergem. Zisei:
— Timpul trece, Sandy, eu zică să ne adunăm nobilimea şi s-o luăm la picior.
— De ce, luminate doamne şi Şef?
— Nu trebuie să le ducem acasă la ele?
— Ha! I-auzi vorbă! Venit-au din toate colţurile lumii şi fieştecare din ele se cuvine a purcede la casa ei! Ian soco¬teşte, luminăţia ta, ni este oare dat nouă a face atâtea călătorii într-o viaţă aşa de scurtă – nici cât ai scapără – pre cât ne-a hărăzit-o cel atotputernic, carele ne-a blagoslovit şi cu moartea – cu ajutorul lui Adam, carele a păcătuit îndemnat de soaţa sa, amăgită de vicleşugul acelui mare nepriaten al neamului omenesc, şarpele numit Satana, cu toatele că Adam fusese binecuvântat şi oploşit de rele, de ură şi pizmă, dară căzu în păcatul trufiei şi din alb ca neaua îşi pată şi cerni făptura, la început curată şi nestricată, viind laolaltă, fără nici o sminteală, cu cetele luminoase ale fraţilor săi născuţi întru minunăţia şi dulceaţa cerurilor, la loc de verdeaţă şi bogat în...
— Ei, comedie!
— Ce zis-a, luminăţia ta?
— De d-alde astea ne arde acum? Nu vezi că ne-ar lua mai puţin timp dacă le-am duce pe fiecare acasă, decât îţi ia ţie ca să-mi explici că nu se poate? Ce dracu, Sandy! Fii mai înţelegătoare! Nu-i momentul să-ţi dai drumul la morişcă în halul ăsta! Şi acum, hai la lucru! Scurt şi cuprinzător! Cine îşi ia însărcinarea să le ducă pe aristocratele astea acasă?
— Priatenii lor, care se vor buluci din toate colţurile lumii! Răspunsul îmi fusese la fel de neaşteptat ca un fulger iscat din senin; simţii că mi se ia o piatră de pe inimă, ca unui puş¬căriaş liberat. Dumneaei, fireşte, trebuia să rămână cu marfa.
— Ei, dacă-i aşa, expediţia noastră, dragă Sandy, a ajuns la bun sfârşit. Eu mă întorc acasă, să dau raportul şi dacă vreodată...
— Şi eu sunt gata. Aciiş, merg cu luminăţia ta! Din nou, calea libertăţii mi-era închisă.
— Cum? Vrei să vii cu mine? Păi, de ce?
— Iaste cu putinţă să-mi viclenesc cavalerul? Cui i-ar veni oare în minte a-şi păta cinstea aşa din senin! Seamănă aceasta a fi eu? Pas de te desparte de mine, până ce alt cavaler nu mă va dobândi, prin izbândă împotriva luminăţiei tale, într-o luptă dreaptă! Altfel, de scârbă vrednică aş fi.
Iată-mă condamnat pe viaţă, îmi zisei, oftând. Nu-mi rămâne decât să mă împac şi cu nenorocirea asta! N-avui încotro şi îi zisei:
— Bine, atunci hai să pornim!
În timp ce, plângând, îşi lua rămas bun de la scroafe şi purceluşe, eu lăsai toată nobilimea asta pe seama servitorilor. Le spusei, însă, să ia o cârpă şi să şteargă puţintel locurile pe unde dormiseră şi se plimbaseră alesele feţe. Servitorii, însă, protestară, spunând că aşa ceva ar însemna curată, pierdere de timp, ba ar fi fost o gravă abatere de la tradiţie, care ar fi dat naştere la îndreptăţite clevetiri. Abatere de la tradiţie – cu asta s-a zis totul! Oamenii aceia erau în stare să săvârşească orice crimă, în afară de marea crimă de a se abate de la tradiţie. Servitorii mă asigurară că vor respecta obiceiul – care ajunsese din moşi-strămoşi o datină sfântă – şi-mi spuseră că vor presăra rumeguş proaspăt prin toate camerele şi sălile, aşa încât să se şteargă orice urmă a vizitei aristocratice. Faptul constituia un fel de satiră împotriva naturii; era o metodă ştiinţifică, o metodă geologică, datorită căreia istoria familiei avea să fie orânduită în straturi suprapuse. Un arheolog care ar fi săpat aceste depozite – ar fi fost în măsură să arate, datorită urmelor fiecărei epoci, câte schimbări succesive introdusese familia respectivă în alimentaţia ei, pe o peri¬oadă de o sută de ani.
Primul lucru peste care dădurăm în ziua aceea fu o pro¬cesiune de pelerini. Deşi nu mergeau în direcţia noastră, noi ne-am alipit de ei, dându-mi din ce în ce mai bine seama că, dacă vreau să conduc ţara asta cu înţelepciune, trebuie să pătrund în toate amănuntele vieţii ei – şi asta nu prin expe¬rienţa altora, ci numai prin propria mea experienţă.
Pâlcul de pelerini semăna grozav cu acela al lui Chaucer, deoarece întrunea exemplare din aproape toate îndeletni¬cirile şi profesiunile clasei conducătoare a ţării, cu varietatea de haine corespunzătoare.
Se aflau printre ei bărbaţi tineri şi bătrâni, femei tinerele şi băbătii, oameni veseli şi oameni serioşi. Călăreau pe cai şi pe catâri şi nu aveau nici o şea de damă, pentru că acest lucru avea să mai rămână necunoscut în Anglia încă nouă sute de ani.
Ce turmă de oameni prietenoşi, plăcuţi şi sociabili mai erau! Şi totodată plini de evlavie şi zburdând de fericire; dăruiţi cu grosolănie şi inconştienţă, precum şi cu o naivă indecenţă. O snoavă care li se părea izbutită făcea înconjurul întregii societăţi şi nu pricinuia nimănui mai multă jenă decât ar fi pricinuit în cercurile cele mai înalte ale Angliei, cu douăspre¬zece secole mai târziu.
Glume, demne de spiritele engleze din primul pătrar al îndepărtatului secol al XlX-lea, ţâşneau ici şi colo, printre rânduri, şi stârneau aplauze frenetice; iar când se făcea câte o glumă mai hazlie la un capăt al procesiunii, puteai s-o urmăreşti din gură în gură, până ajungea la capătul celălalt, dato¬rită exploziilor de râs ce le stârnea.
Sandy cunoştea destinaţia şi scopul acestui pelerinaj şi mi le explică, spunându-mi:
— Au purces-o la drum către Valea Sfinţeniei, spre a primi blagoslovirea sfinţilor pustnici şi a bea din apele făcătoare de minuni, curăţindu-se de păcate.
— Unde se află această localitate balneară?
— Cale de două zile de aici, la marginea unui regat numit Ţara Cucului.
— Povesteşte-mi despre ea. E o localitate renumită?
— O! Prea adevărat iaste! Alta pre lume nu afli! Pre vremuri, a fost viind acolo un stareţ cu călugării săi şi în lumea toată nu erau călugări mai sfinţi, că ceteau numai din cărţi sfinte şi alta nu. Nu stăteau de vorbă şi nice cu alţii nu grăiau. Îşi ţineau zilele mâncând buruieni stricate şi alta nimic. Dormeau pe pământul gol, pururea se rugau şi nu se spălau niciodată. Purtau pururea aceeaşi îmbrăcăminte, până ce cădea ferfeniţă, de putredă şi veche ce era. Şi aşa s-a tras cuvântul din om în om despre tăria sfinţeniei lor, că ce nu lucrează pre lume sfinţia! Şi plecat-au a merge la dânşii şi bogaţi, şi nevoiaşi, spre a li se închina.
— Dă-i înainte!
— Dară acolo loc secetos, fără de apă, pururea era. Într-o vreme, pe când cuviosul stareţ se ruga, ascultată i-a fost ruga şi se pomeni dintr-o dată cu un mare şuvoi de apă, ţâşnind în chip de minune dintr-un loc deşert. Dară călugării cei nesăbuiţi, duşi în ispită de necuratul, se ţinură de stareţ şi fără curmare îl supărară de cererea de a le dura un feredeu, adică baie ca să se îmbăieze. Iară stareţului i-a fost lehamite de stăruinţele lor şi nu le mai stătu împotrivă, ci le-a zis: iată, facă-se cum va iaste vrerea! Şi aşa se făcu şi nu altfel. Şi acum ia veste, luminăţia ta, şi vezi unde ajunge omul, dacă apucă pe căile cele lumeşti şi necurate, părăsind pre cele fără prihană, care-s pe placul domnului! Călugării se îmbăiară şi ieşiră mai albi decât neaua, dară – măre! – pe loc se arătă un semn ceresc, o minune prin care domnul îi certa pentru răutatea tâmplată mai înainte, şi apele lui pângărite încetară să mai curgă şi se irosiră de istov!
— Au scăpat ieftin, Sandy, când te gândeşti cum e judecată o astfel de crimă în ţara asta!
— Se prea poate, luminăţia ta, dară era păcatul lor dintâi, că până atunci vieţuiseră fără prihană şi nu se osebiseră de îngeri. Zadarnice fost-au rugile, lacrimile, punerea trupului la cazne, că apa nu mai curgea. Nice smeritele alaiuri cu prapori, nice smirna şi tămâia, nice lumânările aprinse la icoana Maicii Preciste nu au schimbat nimic, iară toată suflarea se mira.
— E interesant să vezi că şi industria asta suferă de crize şi crahuri, că dă faliment, cu toate acţiunile şi combinaţiile ei. Zi-i înainte, Sandy!
— Şi aşa, numai după îndelungată vreme bunul stareţ, carele amarnic se căia şi căta să-şi ispăşească greşeala, stricat-a feredeul, de l-au risipit din temelii şi – vai! mânia domnului pe dată se îmblânzi şi ape bogate ţâşniră iarăşi şi nice până în ziua de azi n-au contenit.
— Care va să zică, de atunci nimeni nu s-a mai spălat?
— Acela care ar mai cuteza să se îmbăieze pierit va fi, că ştreangul degrab' îl aşteaptă, şi pe bună dreptate!
— Şi de atunci afacerile comunităţii sunt prospere, nu-i aşa?
— Chiar din ziua aceea, că faima minunii se lăţi preste mări şi ţări şi călugări din toate ţările şi-au ridicat sălaş acolo, venind şi pogorându-se în stoluri ca păsările cerului, iară cuvioasa mânăstire a zidit şi a lucrat chilie preste chilie şi şi-a deschis larg porţile ca să-i primească pre toţi. Sosit-au şi o samă de călugăriţe şi pre urmă altele şi altele; şi zidiră şi dânsele de cealaltă parte a văii chilie preste chilie, până ce falnică fu cuvioasa mânăstire a lor. Şi mare prieteşug legară călugării cu călugăriţele şi de-a valma trudiră şi pre urmă de-a valma zidiră şi lucrară un mare şi prea frumos leagăn pentru copiii găsiţi, aşezat în dricul văii între amândouă mânăstirile.
— Parcă-mi vorbeai de nişte pustnici, Sandy?
— D-apoi cum? Pustnicii s-au adunat de prin toate părţile lumii, căci pustnicul viiază mai bine unde sunt mulţi pelerini. N-ai să vezi nice când colo pustnic nevoiaş, iară de se va tâmpla a ţi se face pomenire despre vreun pustnic, de alt soi, grabnic la lucruri noi, carele pre meleagurile noastre nu s-ar afla, ci numai hăt departe, pre meleaguri străine, ia veste că-i scornitură şi umblă, luminăţia ta, şi scormoneşte stâncile, peşterile şi mlaştinile Văii Sfinţite şi vei găsi măcar câte unul din fiece soi.
Mă apropiai de un vlăjgan, cu faţa ca o lună plină şi vesel nevoie mare, cătând să-i intru pe sub piele ca să mai aflu ceva noutăţi. Dar nici nu făcui bine cunoştinţă cu dânsul, că se şi apucă a-mi povesti, cu zel şi stângăcie, aceeaşi snoavă răsuflată de secole, pe care mi-o spusese şi sir Dinadan, când mă luasem la harţă cu sir Sagramor şi fusesem provocat la turnir tocmai din pricina ei.
Înainte de chindie, dădurăm peste un alt convoi de pelerini, dar în rândurile acestora nu domneau nici veselia, nici hazurile şi glumele, nici voia bună – şi asta nici printre tineri şi nici printre bătrâni. Convoiul era alcătuit din tineri şi bătrâni, din bărbaţi cărunţi şi femei ninse de vreme, din tineri însurăţei, ca şi din băieţi şi fetiţe, ba şi din trei sugaci. Nici măcar copiii nu zâmbeau. Cei cincizeci de oameni aveau feţe abătute, pe care se întipărise acea deznădejde pricinuită de încercările grele ale vieţii şi de obişnuinţa durerii. Oamenii aceştia erau sclavi. Mergeau legaţi în lanţuri prinse de un brâu de piele şi trecute apoi pe la mâini şi picioare. Toţi, în afară de copii, mergeau încolonaţi, la o distanţă de şase paşi unul de altul, legaţi în şir de un alt lanţ, care era prins de gâturile lor. Aşa umblaseră, străbătând trei sute de mile în optsprezece zile şi aşa umblau şi acum, hrănindu-se cu resturi de mâncare şi lături, date şi astea în porţii infime. Aşa ferecaţi, dormeau nopţile, claie peste grămadă, ca porcii. Fiarele le juliseră pielea pe la încheieturi, făcându-le răni, pline de puroi, în care colcăiau viermii. Picioarele desculţe le erau însângerate şi toţi şchiopătau. La început, fuseseră o sută de inşi, dar cam jumătate din ei fuseseră vânduţi pe drum. Negustorul care-i ducea era călare şi mânuia un bici cu mâner scurt şi o curea terminată în mai multe cozi înnodate. Cu acest bici, el plesnea spinările acelora care se împleticeau de oboseală şi durere, şi îi îndrepta din nou. Nu vorbea; biciul grăia pentru el. Nici una din aceste nenorocite fiinţe nu ridică o clipă capul să se uite la noi, pe când treceam; nici nu le păsa de noi. Nu se auzea nici un sunet decât acela înfiorător şi trist al ţăcănelii lanţurilor, de la un capăt la celălalt al lungii coloa¬ne, când păşeau în unison. Coloana înainta, ridicând nouri de praf.
Toate feţele erau acoperite cu un strat gros de praf cenu¬şiu. Asemenea praf vezi doar pe mobilele din casele nelo¬cuite, unde poţi să te iscăleşti cu degetul. Imaginea asta îmi veni în minte când văzui feţele unora din bietele femei, mame tinere purtându-şi pruncii muribunzi în braţe; durerea din suflet le era zugrăvită de urme adânci de lacrimi pe praful ce le acoperea feţele. Una din aceste mame tinere era abia o fetiţă şi mă durea inima când citeam ceea ce îi era întipărit pe faţă, gândindu-mă cât era de tânără şi că la vârsta asta fragedă n-ar fi trebuit să cunoască decât bucuriile, iar nu...
Tocmai în clipa aceea, copila se împletici, năucită de oboseală, şi biciul o plesni, rupându-i o fâşie de piele de pe umerii goi. Mă duru ca şi când aş fi primit eu lovitura. Stăpânul sclavilor opri convoiul şi sări de pe cal. Se năpusti asupra nenorocitei cu înjurături şi ameninţări, spunând că s-a săturat de lenea ei şi că acesta fiind ultimul prilej când mai are a face cu dânsa, se vor răfui pe loc. Biata copilă căzu în genunchi, îşi înălţă braţele şi începu să se vaite, rugându-se şi ţipând ca din gură de şarpe, dar stăpânul rămase cu nepăsare în sine, ba îi smulse pruncul de lângă ea şi porunci celor doi sclavi, care erau înaintea şi îndărătul ei, s-o întindă la pământ şi să o despoaie. Atunci se năpusti ca un bezmetic, începând a o lovi cu biciul până ce îi zdreli spinarea, pe când ea urla şi se zvârcolea de ţi-era mai mare mila. Unul din sclavii care o ţineau îşi întoarse faţa şi numai pentru acest gest omenos fu înjurat şi biciuit.
Toţi pelerinii priveau şi comentau tehnica perfectă cu care stăpânul mânuia biciul. Dar şi ei erau obişnuiţi cu spectacolul cotidian al robiei, mult prea obişnuiţi, pentru a-şi da seama că întâmplarea avea şi alt aspect, care ar fi fost mai interesant de comentat.
Iată în ce hal tocise robia în aceşti nenorociţi ceea ce s-ar putea numi însuşirile superioare ale omului. În sinea lor, rămă¬seseră oameni de inimă şi sunt sigur că, dacă ar fi fost liberi, n-ar fi îngăduit negustorului de sclavi să chinuiască nici măcar un cal în felul acesta.
Doream să pun capăt urgiei şi să dezrobesc pe sclavi, dar momentul nu era potrivit. Nu trebuia să intervin prea des, ca să nu-mi iasă buhul că nesocotesc legile ţării şi drepturile cetăţeneşti. Dacă mi-era dat să am zile şi noroc, eram hotărât să pun capăt robiei, dar voiam s-o fac în aşa fel încât înfăptuirea mea să fie cu consimţământul şi chiar din porunca poporului.
Tocmai pe acolo se afla atelierul unui fierar şi la el veni moşierul care cumpărase pe copila cu prunc. O cumpărase cu câteva zile în urmă, cu condiţia ca "marfa" să-i fie predată acolo unde i se puteau scoate lanţurile. Fierarul o desferecă, dar imediat se iscă gâlceavă între moşier şi negustorul de robi, deoarece niciunul nu voia să plătească fierarului cele cuve¬nite; îndată ce-a fost descătuşată, copila se aruncă, plângând şi hohotind de disperare, în braţele sclavului care-şi întorsese faţa, când o biciuiseră. Bărbatul o strânse la piept şi acoperi faţa copilei şi a pruncului cu un potop de sărutări şi lacrimi fierbinţi. Avui o bănuială şi cerui lămuriri. Da – aveam dreptate: erau soţ şi soţie şi urmau să fie despărţiţi în mod silnic. Copila a fost smulsă din braţele lui şi târâtă cu de-a sila, în timp ce se zbătea, se lupta şi urla ca scoasă din minţi, până ce la o cotitură o pierdurăm din ochi. Mult timp după aceea, i-am mai auzit ţipetele care se stingeau în depărtare. Cât despre nenorocitul soţ şi tată, care-şi pierduse aceste fiinţe dragi şi cu siguranţă că nu avea să le mai vadă niciodată – ce să mai spun? Nu mai puteam nici să-l privesc şi de aceea mi-am întors faţa de la dânsul, ştiind bine că chipul său nu mi se va şterge niciodată din minte. Şi chiar azi, când mă gândesc la el, mi se strânge inima.
Seara, poposirăm la hanul unui sat. Când mă sculai a doua zi şi privii în zare, zării un cavaler sosind călare, scăldat în aurul dimineţii şi îndată îl recunoscui ca fiind unul dintre oamenii mei, sir Ozana le Cure Hardy. El lucra în branşa modei bărbăteşti şi specialitatea lui erau ţilindrurile-clac. Era îmbrăcat în oţel de la gât până jos, purtând una dintre cele mai frumoase armuri ale timpului, dar în loc de coif purta un ţilindru lucios, părând ca scos din cutie. Şi asta era una din metodele mele de a desfiinţa cavalerismul, făcând un caraghioslâc dintr-însul, aşa ca lumea să-şi bată joc. De oblâncul şeii lui sir Ozana atârnau nişte cutii de pălării, lucrate din piele, şi omul meu, ori de câte ori întâlnea vreun cavaler rătăcitor, îl punea să jure că intră în slujba mea, şi îl gătea cu un "burlan", obligându-l să-l poarte pe cap. Mă îmbrăcai şi coborâi să-l primesc pe sir Ozana, sperând să aflu ceva veşti noi.
— Cum merg afacerile? îl întrebai.
— Rogu-te, luminăţia ta, a oblici că nu mai am decât patru şi mai multe nu. De la Camelot, am purces cu şaisprezece!
— Bravo, ai făcut treabă bună, sir Ozana! Pe unde te-ai mai plimbat, în ultima vreme?
— Sosit-am amu din Valea Sfinţeniei, luminăţia ta.
— Şi eu mă duc într-acolo. Ceva nou pe la mânăstire? Ceva mai senzaţional?
— Vai! Mai bine nu mi-ai face întrebarea aceasta, luminăţia ta!... Dă-i hrană îmbelşugată şi adapă-l, copile, dacă pofteşti o mulţumită bună; du-l la grajd şi fă precum ţi-am poruncit şi alta nu... Aduc de ştire luminăţiei tale o veste ce sparie gândul şi carea... Oare şi domniile voastre pelerini sunteţi? Dacă sunteţi, atuncea mai bună ispravă decât a lua veste despre cele ce voi spune nu iaste. Poftiţi în jurul meu şi ascultaţi-mi ştirile, că vă privesc pre domniile voastre, care cătaţi a găsi ceea ce nu se găseşte şi zadarnic umblaţi după ceea ce nu mai umblă, de care lucru adevărat, adevărat să credeţi, domniile voastre, că nu iaste într-alt chip, iar dacă basnă ar fi – din acest ceas mânia lui Dumnezeu cază asupra capului meu şi pre loc să mă piarză. Iată vestea pre care s-o luaţi: s-a tâmplat o întâmplare carea nu şi-a avut perechea decât încă o singură dată în ultimile două veacuri, când s-a tras cuvântul din om în om că tot a pacoste ca aceea s-a abătut preste Valea Sfinţeniei din mânia şi drept judeţul prea puternicului Dumnezeu, iară acum...
— A secat izvorul cel minunat! strigară într-un glas cei două-zeci de pelerini.
— Adevăr grăit-aţi, oameni buni! La capătul acesta vroiam s-ajung, dacă nu-mi tăiaţi vorba.
— Dară cum? Iară s-a îmbăiat careva?
— Nu, aşa prepun unii, dară nime nu le dă crezare. Umblă zvoana că ar fi alt păcat la mijloc, dară nime nu ştie care păcat.
— Ce spune lumea despre calamitatea asta?
— Se sparie gândul şi gura amuţeşte, când câţi a arăta jalea şi amarul lumii. Izvorul secat-a de nouă zile şi aciiş începură rugile. Iară plângerile drept-credincioşilor, care în pânză de sac şi cu cenuşă pre cap vin a se ruga, şi smeritele alaiuri cu praporenu au încetat zi şi noapte decât când cuvioşii călugări şi cuvioasele călugăriţe şi mai puţin cuvioşii copii găsiţi s-au istovit de tot şi nime nemaiavând vlagă a-şi înălţa glasul, s-au apucat să atârne peste tot locul rugăciuni scrise pe pergament, în cele din urmă, s-au gândit la tine, zicând: Pasă, de chemaţi-l pre sir Şef, ca dumnealui să proboluiască prin vrăji şi farmece! Iară dacă luminăţia ta nu se învredniceşte a purcede acolo atuncea solul trebuia să mâie pre Merlin, carele se şi află acolo de trei zile şi a fost zicând că va meşterşugui să iasă iar apa, chiar de-ar fi să se spulbere pământul în mii de fărâme, iară crăiile toate ca una pierzaniei să fie date. Şi cu multă râvnă s-a apucat el de lucru, chemând pre toţi dracii şi drăcuşorii lui într-ajutor, dară până acuma nici un strop de umezeală n-a ieşit la vedeală, nici cât aburul unui bob de rouă pre luciul unei oglinzi de tablă, dacă – bun înţeles – nu punem la socoteală butoaiele de năduşeală ce îi curg lui Merlin de la răsăritul şi până la apusul soarelui, pre când se căzneşte cu mare caznă, şi nice dacă...
Prânzul cel mic era gata. Îndată ce mâncai, îi arătai lui sir Ozana cuvintele pe care le scrisesem înăuntrul jobenului său: "Departamentul Chimic, Filiala Laboratorului. Secţia C. Pxxp. Trimiteţi două de mărimea nr. 1, două de nr. 3 şi şase de nr. 4, împreună cu accesoriile necesare. Trimiteţi şi două calfe mai pricepute." Apoi îi zisei:
— Acum, du-te la Camelot, cât poţi mai repede. Zboară, vrednice cavaler, şi arată-i lui Clarence ce-am scris. Spune-i să-mi trimită cele cerute, cu prima urgenţă, în Valea Sfinţeniei.
— Prea bine, sir Şef! zise el şi dus a fost.



CAPITOLUL XXII
Izvorul sfânt

Pelerinii nu erau decât nişte bieţi oameni. Altfel nu s-ar fi purtat aşa cum s-au purtat. Făcuseră o călătorie lungă şi obositoare şi acum, când era pe sfârşite şi auziră că lucrul pentru care veniseră încetase de a mai exista – nu făcură cum ar fi făcut probabil orice cal, pisică sau vierme, adică să se întoarcă şi să-şi vadă de treabă. Aş, de unde! Dacă fuseseră nerăbdători să vadă izvorul cel făcător de minuni, acum erau de patruzeci de ori mai nerăbdători să vadă locul unde fusese izvorul care secase. Oamenii sunt o veşnică problemă!
Dădurăm zor şi, cu câteva ore înainte de a apune soarele, ajunserăm pe creasta dealului de deasupra Văii Sfinţeniei, pe care o colindarăm cu privirea de la un cap la altul, notându-i toate trăsăturile. Adică trăsăturile ei generale şi anume cele trei rânduri de clădiri, care, izolate şi îndepărtate unele de altele, îţi făceau impresia unor jucării în imensitatea aceea ce părea să fie – şi de fapt era – un deşert. O asemenea privelişte este întotdeauna întristătoare, căci liniştea e atât de impresionantă şi totul pare cufundat în moarte. Totuşi se auzea şi câte un sunet, care, spărgând tihna, îi sporea şi mai mult tristeţea. Era sunetul îndepărtat al clopotelor care, plutind pe aripele vântului, ne ajungea la urechi atât de dulce şi domol, încât ne întrebam dacă-l auzeam cu urechile sau numai cu sufletele noastre.
Ajunserăm la mânăstire înainte de căderea nopţii. Bărbaţii fură adăpostiţi acolo, iar femeile fură trimise la mânăstirea de călugăriţe. Acum, clopotele se auzeau de aproape, iar dan¬gătul lor măreţ ne lovea urechile ca o prevestire a judecăţii de apoi. O disperare superstiţioasă zăcea în inima fiecărui călugăr şi i-o puteai citi pe faţa-i de strigoi. Strigoii aceştia în sutane negre, cu sandale moi în picioare şi cu feţe livide, mişunau peste tot, se agitau şi dispăreau fără zgomot, străvezii ca nişte arătări dintr-un vis urât.
Ce înduioşătoare a fost bucuria bătrânului stareţ când m-a văzut! Înduioşătoare până la lacrimi – numai că lacrimile le vărsa el şi nu eu. Îmi zise:
— Nu mai zăbovi, fiule, ci degrab' apucă-te de munca-ţi izbăvitoare. Dacă nu se arată iarăşi apa, şi chiar curând, pieriţi vom fi – şi blagoslovita bunătate a două veacuri va lua sfârşit. Dară ia sama să umbli numai cu farmece neprihănite, că sfânta biserică nu îngăduie a lucra în numele ei cu sculele diavolului!
— Cuvioase părinte, fii sigur că unde lucrez eu nu se ames¬tecă nici o magie diavolească. Nu voi folosi meşteşugiri dră¬ceşti, şi nici elemente care n-au fost create de mâna lui Dumnezeu. Dar oare Merlin lucrează numai cu mijloace cuvioase?
— Oh, oh, oh! Aşa zis-a el, fătul meu, şi s-a legat cu jurământ să facă destul şi deplin numai aşa şi altminteri nu.
— Bine, atunci lasă-l să lucreze mai departe.
— Dară nice ţie, fătul meu, nu ţi se cade a sta degeaba, ci trebuie să-i dai o mână de ajutor.
— Nu-i bine să amestecăm metodele, părinte. Nu ar fi corect nici din punct de vedere profesional. Doi colegi nu-i frumos să-şi pună beţe în roate. Ce-ar fi s-o lăsăm pustiei, că tot acolo am ajunge? Odată ce contractul s-a încheiat cu Merlin, nu-i bine ca vreun alt vrăjitor să se amestece în lu¬crare, atâta vreme cât el nu se lasă păgubaş.
— Atunci, îl voi opri eu că la mare necaz suntem şi degrab' se cade a-l istovi. Nu-i nici o strâmbătate dacă fac aşa. Şi dacă ar fi, cine ar îndrăzni să-i poruncească bisericii legi? Biserica iaste aceea care dă tuturor legile şi poruncile ei. Şi ea îşi plineşte vrerea, fără să ia sama în cine loveşte. Îi voi lua lucrarea, iară tu, fătule, apucă-te de lucru.
— Asta nu se poate, cuvioase stareţ. Bine zici când zici că cine are în mâini puterea supremă face tot ce pofteşte, fără să i se întâmple nimic. Dar cu noi, bieţii vrăjitori, e altfel. Merlin este un vrăjitoraş foarte bunişor şi în provincie se bucura de oarecare reputaţie. Se zbate şi el cât poate, şi n-ar fi politicos din parte-mi să-i fur slujba până ce n-o părăseşte de bună voie.
Stareţul se însenină la chip.
— Prea lesne iaste atunce a strica înţelegerea cu dânsul şi căi de a-l sili, câtă frunză şi iarbă.
— Nu, părinte stareţ, "nu i se cade" – aşa cum spuneţi domniile voastre pe aici. Dacă l-aţi "convinge cu sila", Mer¬lin ar fi în stare să vrăjească izvorul şi asta m-ar opri de la lucru, până aş găsi secretul vrăjii, ceea ce ar putea dura şi o lună. E drept că şi eu aş putea pune la cale o vrajă de-a mea, care se cheamă telefon, şi Merlin nu i-ar descoperi secretul nici peste un secol. Dar, aşa cum stau lucrurile pe aici, Mer¬lin m-ar putea ţine în loc vreo lună. Poţi risca o întârziere de o lună pe o asemenea secetă?
— O lună de zile! Iaste inimii durere, numai la gândul acesta! Facă-se cum ţi-i vrerea, fătul meu! Dară grea mi-iaste inima şi amăgită! O, amar mie! O, pedepsind şi cainicul de mine! Du-te şi lasă-mă să-mi chinuiesc duhul cu cazna aşteptării, aşa cum am făcut de zece zile încoace, prefăcându-mă a mă hodini, şi trupul meu chiar dând semne de hodină, pre când sufletul nu are parte de ea.
Făcând socoteala, desigur că ar fi fost mai bine pentru Merlin dacă s-ar fi lăsat păgubaş şi ar fi şters-o din localitate, în orice caz, nu ar fi fost capabil să dea drumul la apă. Era într-adevăr un magician al vremii sale, adică minunile mari, acelea cărora le datora faima, aveau întotdeauna norocul să fi fost făcute când nu era nimeni de faţă, ci numai el singur.
Nu putea da drumul la izvor cu atâţia spectatori în preajmă. Spectatorii erau tot atât de neplăcuţi pentru un vrăjitor, pe vremea lui Merlin, pe cât sunt de neplăcuţi pentru un spiritist, în vremurile noastre. Puteai fi sigur că printre ei se afla vreun sceptic care să aprindă lumina în momentul hotărâtor şi să strice tot rostul. Doream însă ca Merlin să nu se lase de treabă până ce nu voi fi eu în stare să mă apuc de ea; şi asta n-o puteam face decât atunci când primeam lucrurile comandate la Camelot, adică peste două-trei zile.
Prezenţa mea dădu nădejde călugărilor şi îi înveseli mult, ba chiar într-atâta, încât, pentru prima oară în zece zile, luară în seara aceea o cină îmbelşugată. O dată ce-şi umplură bine burţile începură să devină şi ei mai optimişti. Când se îndul¬ciră la hidromel, ajunseră şi mai optimişti. Când fură cu toţii pe jumătate chercheliţi, prea cuvioasa adunare se găsea în formă să petreacă toată noaptea, astfel că rămaserăm cu toţii la masă şi o ţinurăm tot aşa. Conversaţia începuse să devină foarte veselă. Se povestiră snoave vechi şi deocheate care îi făcură să râdă cu lacrimi. Fiecare căsca o gură cât o şură şi se ţinea de bărdăhan, ca să nu plesnească de râs. Urlau în cor cântece fără perdea, şi aşa de tare, încât acopereau dangătele clopotelor.
În cele din urmă, dădui şi eu drumul la o anecdotă. Avui un succes nemaipomenit. Nu chiar din primul moment, bineînţeles, pentru că băştinaşii din insulele acelea nu price¬peau o glumă pe moment. Dar, când o spusei pentru a cincea oară, crăpară de râs. Când o spusei pentru a opta oară, trosniră în bucăţi; la a douăsprezecea repetiţie bucăţile se prefăcură în aşchii, iar la a cincisprezecea se făcură praf; atunci luai o mătură şi-i dădui afară. Vorbesc, fireşte, la figurat. La înce¬put aceşti insulari sunt răi platnici în ceea ce priveşte acope¬rirea investiţiei de efort, dar, până la urmă, plătesc şi pentru toate celelalte naţiuni care, în comparaţie cu ei, par meschine şi sărace.
A doua zi dis-de-dimineaţă, mă dusei la izvor. Merlin era acolo, fermecând şi răsfermecând din răsputeri, dar fără a izbuti să mărească pata de umezeală. Nici măcar în apele lui nu era, şi de câte ori dădeam a înţelege că îndeletnicirea asta era poate puţintel prea grea pentru un începător, îşi dădea drumul la gură şi drăcuia ca un episcop – adică întocmai ca un episcop francez în timpul Regenţei.
Lucrurile stăteau aşa cum mă aşteptasem. "Fântâna" nu era decât un izvor obişnuit, fusese săpată ca toate fântânile şi pietruită ca toate fântânile. Aici nu încăpea nici o minune. Nici minciuna căreia îi datora faima nu era miraculoasă. Aş fi putut s-o spun chiar eu, era o floare la ureche. Izvorul se afla într-o încăpere întunecoasă, chiar în mijlocul unei capele scobită în piatră, ai cărei pereţi erau acoperiţi cu icoane atât de primitiv pictate, încât o cromolitografie ar fi părut ceva straşnic pe lângă ele. Imagini amintind momente istorice, când apele tămăduiseră în mod miraculos pe câte cineva, fără să fie nimeni de faţă decât tămăduitul însuşi. Adică, nimeni în afară de îngerii care totdeauna se află în treabă când e vorba de vreo minune – poate pentru a fi şi ei zugrăviţi în icoane. Îngerilor le place să se tragă în poze – tot atât de mult cât şi pompierilor – dovadă picturile vechilor maeştri.
Încăperea era slab luminată de opaiţe; apa era scoasă din fântână de călugări cu ajutorul unei macarale şi al unui lanţ, şi turnată în nişte jgheaburi de unde curgea în bazinele de piatră, aflate în afara capelei. Aceasta, bineînţeles, când era apă. Nimeni nu putea intra în încăperea cea tainică afară de călugări. Eu totuşi intrai, deoarece, prin gentileţea colegului şi subalternului meu, căpătasem o autorizaţie tem¬porară. El, însă, nu intrase niciodată acolo. Lucra numai cu farmece. Nu-şi punea niciodată creierul la contribuţie. Dacă ar fi intrat acolo şi s-ar fi folosit de ochi, în loc de mintea lui zăpăcită, ar fi putut drege fântâna cu mijloace fireşti şi apoi, după vechiul obicei, s-o dea drept minune. Dar nu era decât un babalâc nătâng, un vrăjitor care credea în propriile lui vrăji; ori nici un vrăjitor, încurcat de o asemenea superstiţie, nu poate reuşi.
Ajunsei la părerea că izvorul luase alt drum, în urma căde¬rii unor pietre din zidul fântânii, ceea ce făcuse să dispară apa. Măsurai lanţul: avea o lungime de nouăzeci şi opt de picioare. Apoi chemai în încăpere doi călugări, încuiai uşa, luai o lumânare şi cu ajutorul lor îmi dădui drumul în puţ. Când lanţul se depănă până la capăt, văzui, la lumina lumânării, că ipoteza mea era justă. O bună bucată din peretele de piatră lipsea, lăsând în loc o mare gaură.
Parcă-mi părea rău, acum, că ipoteza mea se adeverise, pentru că aveam o alta, care mi-ar fi dat prilejul s-o prefac într-o minune. Îmi adusei aminte că în America, cu câteva secole mai târziu, când un puţ de petrol seca, tehnicienii îl făceau să sară în aer cu o torpilă de dinamită. Dacă aş fi găsit fântâna într-adevăr secată şi nu mi-aş fi putut lămuri cauza – i-aş fi uimit pe toţi, punând pe cineva fără importanţă să arunce o bombă de dinamită în fântână. Mă gândii să-l aleg pe Merlin. Totuşi, mi se părea că nu e cazul să se arunce o bombă. Nu ai parte totdeauna de ceea ce vrei. Dar în orice caz, nu trebuie să te laşi impresionat de decepţii; trebuie să ştii cum să treci peste ele. Asta şi făcui. Îmi spusei că nu era nici o grabă şi că aveam vreme să aştept. Bomba la care mă gândeam va veni la timpul ei. Şi chiar aşa a fost.
Când ieşii din puţ, dădui afară pe călugări şi aruncai o undiţă în puţ. Am constatat că puţul avea o adâncime de o sută cincizeci de picioare, dintre care patruzeci şi unul veneau în apă! Chemai un călugăr şi-l întrebai:
— Ce adâncime are fântâna?
— N-am oblicit, luminăţia ta, că nime n-a stat să-mi spună.
— Până unde se ridica de obicei apa?
— Aproape de marginea de sus, în ultimele două veacuri, precum a rămas din om în om!
Era adevărat, cel puţin pentru timpurile din urmă. Găsii dovezi şi mai bune decât mărturia unui călugăr: lanţul nu fusese folosit decât pe o lungime de vreo douăzeci-treizeci de picioare, restul fiind neîntrebuinţat şi ruginit. Ce se întâmplase, deci, cu izvorul acesta, când secase data trecută?
Desigur că cineva cu spirit practic dresese scurgerea şi apoi îi prorocise stareţului că apa va curge din nou, dacă s-ar distruge baia cea păcătoasă, pretinzând că ghicise toate aces¬tea cu ajutorul marii arte de a cunoaşte şi de a preciza viitorul. Acum, apa se irosise iarăşi, iar aceşti copii naivi s-ar fi rugat mai departe, ar fi făcut procesiuni, ar fi tras clopotele implorând ajutorul ceresc până când ar fi secat şi ultima picătură, dar nimănui nu i-ar fi trecut vreodată prin cap să coboare o undiţă în fântână sau să se lase în fundul ei, ca să vadă despre ce era vorba. De nimic nu se leapădă omul mai greu pe lumea asta decât de o prejudecată veche. Aceasta trece din tată în fiu, ca o asemănare fizică. Un om din vremurile acelea, care ar fi îndrăznit să aibă o părere pe care strămoşii săi n-o avuseseră, ar fi fost imediat acuzat că-i copil din flori. Spusei călugărului:
— E o mare minune să readuci apa într-o fântână secată. Dacă domnul Merlin nu reuşeşte, voi încerca eu. Colegul Merlin este un artist bunişor, dar nu se pricepe decât la descântecele de salon. În chestia asta s-ar putea să nu reuşească; de fapt, e aproape sigur că nu va reuşi. Dar asta n-ar fi fost nici o ruşine pentru dânsul, căci acela care e în stare de o minune ca asta trebuie să fie priceput în multe şi să ştie cum să conducă un hotel.
— Hotel? Pare-mi-se că nu am auzit nice când voroava aceasta.
— Hotel? E ceea ce numiţi voi han. Acela care poate să facă o minune ca asta, poate conduce chiar şi un han. Eu sunt în stare să fac minunea şi chiar o voi face. În tot cazul, nu încerc să-ţi ascund faptul că-i o minune a pune la contribuţie toate forţele oculte până la ultima lor limită.
— Adevăr grăit-ai, luminăţia ta. Şi nime nu cunoaşte mai vârtos adevărul acesta decât noi, călugării! Neuitată a rămas cazna noastră de mai înainte, că anevoie a mers lucrul şi a durat un an! Iară acum, orice-ar fi, vom înălţa rugi bunului Dumnezeu să-ţi sară într-ajutor şi să izbândeşti.
Din punct de vedere comercial, era o idee bună să răspândeşti zvonul că lucrarea era grea. Câte lucruri mici n-au ajuns grozave printr-o reclamă potrivită! Călugărul era pătruns de greutatea încercării şi va căuta să-şi impună părerea şi celor¬lalţi. Peste două zile, interesul lor şi curiozitatea aveau să ajungă la culme.
În drum spre casă, la ora prânzului, mă întâlnii cu Sandy. Trecuse în revistă pe pustnici, li zisei:
— Aş vrea s-o fac şi eu. Azi e miercuri. E şi matineu?
— Ce? Pare-mi-se că nu auzit-am nici când voroava aceas¬ta, luminate stăpâne.
— Ei, da, matineu. Adică e deschis şi după-amiaza?
— Unde?
— Păi, la pustnici.
— Cum să fie deschis?
— Ei, da, să fie deschis! Ce, nu e destul de clar? N-au obi¬ceiul s-o şteargă la vremea prânzului?
— S-o şteargă?
— S-o şteargă?... Ei, da "o şterg"... "s-o şteargă"! Cum de nu înţelegi? N-am mai pomenit o toantă ca tine! Nu eşti în stare să înţelegi nimic. Cu alte cuvinte: ei nu închid dughea¬na? Nu fac "relâche"? Nu trag cortina?
— Închid dugheana? Fac ce?
— Lasă! Dă-o dracului de treabă, că mi-e lehamite de tine! Nu eşti în stare să înţelegi o boabă.
— O, amar mie! Că eu am făcut cât mi-a fost puterea spre a-ţi fi în toate chipurile pre plac, luminăţia ta, şi iaste inimii durere şi căinţă că fără izbândă m-am ales, dară nu sunt decât o biată jupâniţă neştiutoare, şi nime nu mi-a dat învăţătură, din leagăn nebotezată fiind în acele adânci ape ale înţelep¬ciunii carele miruiesc ca pre regi pre cei ce se împărtăşesc dintru această sfântă şi aleasă taină, învrednicindu-i cu o lumină orbitoare, ce ia ochii minţii la bieţii muritori, care, fără de această blagoslovenie şi ştiindu-se neştiutori, cugetă la celălalt soi de nevoi şi necazuri, care se arată ochilor mi¬loşi în veşmintele ponosite şi zdrenţuite ale săracilor, acoperiţi cu cenuşa durerii; şi astfel când asemenea oameni iau veste, în întunecimea minţii lor, de cuvinte daurite, desprinse din marea taină a luminii, ca spre pildă "o şterg", "închid dugheana", "fac relâche", "trag cortina" – numai din mila lui Dumnezeu nu plesnesc de pizmă faţă de cugetul carele înţelege şi faţă de gura carea grăieşte asemenea cuvinte frumoase fără seamăn şi mai alese decât toate şi mai dulci urechii decât limbii mierea, iară dacă ele zăhăiesc şi încâlcesc bietele şi slabele noastre minţi, să ştii că adevărat iaste, luminăţia ta, şi nu iaste într-alt chip, ci numai că minţile nelu¬minate nu au puterea a le înţelege tâlcul, iară dacă ai prepune această mărginire a minţii, ai vedea că neînţelegerea nu iaste prefăcătorie, ci adevărată şi nefăţarnică iaste, adeverind că aceasta semn de slăvi iaste faţă de luminăţia ta, carele ne eşti lumină şi sfeşnic – chiar dacă nu ne ajungem în cuvinte – şi că nu se cuvine a crede altmintrelea – ci să ştii că precât mi-iaste puterea, pre atât cat a ieşi dintru întuneric, dară nu iaste cum vrea omul, că ce vrea nu are puterea, nu are vrerea; şi încă cum a vrut n-a putut, iară cum va putea nu va vrea – că vai de acela care nădăjduieşte spre ceea ce nu poate, ca şi acela care se reazimă de umbră şi când gândeşte că s-a ridicat se prăvale jos – că cine se suie se pogoară şi cine se smereşte se înalţă – aşa că iartă-mi greşeala cea fără de voie, luminate doamne, şi dau crezare bunătăţii şi milosârdiei tale întru iertarea mea, bunul meu stăpân şi prea iubitul meu domn.
Nu reuşii să înţeleg totul – adică toate amănuntele – dar înţelesei miezul. Şi asta era îndeajuns ca să mă simt ruşinat. Biata copilă! Nu era frumos din partea mea să întrebuinţez un vocabular tehnic din secolul al XlX-lea faţă de o copilă naivă din secolul al Vl-lea, şi apoi să mă răstesc la ea pentru că nu-l înţelege, mai ales că fata îşi dădea toată silinţa. Nu era vina ei, dacă nu putea înţelege. Îi prezentai deci scuzele mele. Apoi ne plimbarăm împreună spre peşterile pustnicilor, stând de vorbă şi simţindu-ne mai buni prieteni ca oricând.
Încetul cu încetul, începui să resimt un respect misterios şi impresionant pentru această fată. Când îşi dădea drumul la morişcă, pornind cu una din nesfârşitele ei fraze, se năştea în mine simţământul că mă găsesc în înfiorătoarea prezenţă a Mumii Limbii Germane. Eram uneori atât de impresionat, când îmi servea câte una din frazele ei, că – fără să vreau – luam o poziţie plină de respect şi veneraţie şi mă descopeream; iar dacă vorbele ei ar fi fost apă, desigur că m-aş fi înecat în ele. Avea acelaşi fel de a vorbi ca şi nemţii; orice avea de spus – fie o simplă remarcă, fie o predică, fie o enciclopedie, fie istoria unui război – trebuia să spună într-o singură frază, că de nu, ar fi murit pe loc. Când un neamţ se azvârle în oceanul unei fraze, nu-l mai vezi până ce nu iese pe malul celălalt, cu verbul în gură.
Rătăcirăm de la pustnic la pustnic, toată amiaza. Sihastrii aceştia alcătuiau o menajerie foarte ciudată. Îndeletnicirea de căpetenie părea să le fie întrecerea în murdărie şi numărul păduchilor. Felul de a fi şi purtarea lor erau ultima expresie a orgoliului. Mândria unuia din anahoreţii ăia era să se tăvă¬lească în pielea goală prin noroi şi să se lase pişcat şi băşicat de insecte, fără să le gonească. Alt schivnic stătea rezemat de o stâncă ziua întreagă, rugându-se în văzul cetelor de pelerini care căscau gura plini de admiraţie. Un altul umbla în patru labe, tot despuiat; altul căra după el, cât e anul de lung, câte patruzeci de kilograme de fierărie; altul nu dormea niciodată culcat, ci sta în picioare, prin tufişuri spinoase şi sforăia în văzul pelerinilor. Văzurăm o femeie cu părul alb, complet despuiată, care purta cu mândrie un strat de murdărie, din creştet până în tălpi, ca o dovadă că vreme de patruzeci şi şapte de ani avusese o sfântă teamă de apă. Cetele de pelerini îşi holbau ochii la fiecare din aceste curioase speci¬mene şi admirau pline de evlavie şi invidie sfinţenia neprihă¬nită a pustnicilor – această răsplată a cerului pentru cucer¬nicele lor austerităţi.
Curând, ajunserăm la una din vedetele panoramei. Era o mare celebritate. Faima i se răspândise prin întreaga creştină¬tate, iar oamenii cei mai nobili şi cei mai renumiţi veneau de prin toate colţurile lumii spre a-i arăta respectul şi veneraţia. Panorama lui se afla în partea cea mai largă a văii, căci numai această întindere vastă putea cuprinde puhoaiele de spectatori.
Sălaşul îi era o coloană înaltă de vreo şaizeci de picioare, având în vârf o mare platformă. Făcea mereu ceea ce făcuse de douăzeci de ani încoace, adică îşi apleca trunchiul înainte şi şi-l îndoia până la picioare, repede şi fără întrerupere. Era felul său de a se ruga; astea erau mătăniile lui. Îl cronometrai după ceasul meu: făcea o mie două sute patruzeci şi patru de plecăciuni în douăzeci şi patru de minute şi patruzeci şi şase de secunde. Păcat de toată cheltuiala asta de energie, care reprezenta una din mişcările cele mai folositoare în mecanică – anume mişcarea pedalei; îmi făcui o notiţă, cu intenţia de a-i aplica într-o bună zi un sistem de corzi elastice, pentru a pune în funcţiune o maşină de cusut. Mai târziu, îmi pusei planul acesta în aplicare şi reuşii să obţin, timp de cinci ani, un bun ajutor din partea lui. Într-adevăr, în acest timp, pustnicul a produs optsprezece mii de cămăşi de prima cali¬tate, adică peste zece pe zi. Îl obligam să lucreze şi dumini¬cile, căci tot îşi făcea el mătăniile şi duminica, şi ar fi fost păcat să se irosească atâta energie. Cămăşile nu mă costau decât ceea ce dădeam pentru cumpărarea materialului, i-l furnizam chiar eu, căci n-ar fi fost drept să-l pun la chel¬tuială. Vindeam cămăşile cu un dolar şi jumătate bucata, ceea ce reprezenta preţul a cincizeci de vaci sau al unui cal de curse pur-sânge în ţara lui Arthur. Erau considerate drept pavăza cea mai perfectă împotriva păcatului şi li se făcea reclamă peste tot, cu ajutorul cavalerilor mei, care umblau mereu cu oale pline cu vopsele şi cu un tapet de tablă. Aşa se face că în toată Anglia nu mai găseai stâncă sau un calcan de casă, pe care să nu citeşti de la o milă distanţă:

Cumpăraţi cămăşile "Stâlpnicul", furnizorul curţii regale,
singurele cămăşi garantate.
Numai "Stâlpnicul". Marca depusă.

Era o afacere atât de rentabilă, încât nu mai ştiai ce să faci cu banii. Afacerea prosperând, scosesem pe piaţă o serie de mărfuri destinate regilor şi un veşmânt delicios pentru duce¬se şi de-alde astea, cu volănaşe la decolteu, cu plătea garni¬sită cu o broderie de mână, prinsă într-o parte cu o buclă şi împodobită în faţă cu dantelă. Era o minune, nu alta.
Dar, după un timp, băgai de seamă că forţa motrice înce¬puse să stea într-un picior şi astfel descoperii că se întâmplase ceva la celălalt picior. Depozitai deci marfa şi lichidai aface¬rea, asociindu-mă cu sir Borş de Caniş şi cu câţiva prieteni de ai lui. Peste un an întreprinderea încetă de a mai funcţi¬ona, căci bunul sfânt se retrase la pensie. Era o pensie bine meritată. Asta o pot spune chiar eu.
Când l-am văzut, însă, pentru prima oară, se afla într-un hal care nu se poate descrie aici. Puteţi citi despre el în Vieţile sfinţilor.



CAPITOLUL XXIII
Repararea fântânii

Sîmbată pe la prânz, am dat o raită pe la fântână, ca să văd cum merge treaba. Merlin mai aprindea tot felul de pulberi ce înălţau nori de fum, agitându-şi labele în aer, boscorodind şi mormăind de mama focului, după cum îi era obiceiul. Dar bietul de el arăta tare amărât, căci de bună seamă nu reuşise să dea la iveală nici măcar o singură picătură de apă. În cele din urmă, îi zisei:
— Cum merge treaba, fârtate?
— Ehei! Mai am încă de furcă cu proboluirea celui mai cumplit farmec dintru toate cele pe care le cunosc craii ştiin¬ţelor oculte din Răsărit! Dacă nice aşa nu i-oi de de rost, atunci nime nu va izbândi. Dară până la istov, rogu-te, dă-mi pace.
De data aceasta, el stârni un nor de fum ce întunecă tot ţinutul şi care cu siguranţă că a fost tare neplăcut pentru schimnici, deoarece vântul bătea tocmai într-acolo şi îl învârtejea în preajma peşterilor, în valuri împâclite. Pâclişâtul de Merlin revărsa şiroaie de palavre, sperând că aşa o va brodi şi, totodată, îşi sucea şi răsucea trupul, vânturându-şi braţele în aer, în cel mai nemaipomenit fel. Dar, după vreo douăzeci de minute, căzu în bot, gâfâind şi aproape sleit de puteri. Tocmai atunci se arătară stareţul şi câteva sute de călu¬gări şi călugăriţe, iar în urma lor puzderie de pelerini şi holde de copii din flori, atraşi cu toţii de miraculoasa fumăraie, şi care de care mai tulburat. Nerăbdător, stareţul se interesă de rezultat, iar Merlin se apucă să-i spună:
— Dacă truda unui muritor ar putea desface vraja care legat-a aceste ape, atunci s-ar fi împlinit minunea. Dară această hărăzeală nu mi-a fost dată. Amu, din care pricină ştiu. De ce ţi-e teamă nu scapi, căci am dat preste un adevăr de neclintit. Tîlcul neizbânzii purcede din aceea că cel mai puternic dintre duhurile cunoscute de către vracii Răsăritului şi al cărui nume nime nu-l poate rosti, fără ca să moară – şi-a pogorât vraja asupra izvorului acesta. Nice n-a venit pre lume pământeanul carele ar pătrunde taina acestei vrăji – şi nice nu va veni! – iară fără de cunoaşterea ei, nime nu o poate dezlega, că-i ca o poartă fără cheie. Apa aceasta nu va mai curge în vecii vecilor, sfinţite stareţ. Cât despre mine, făcut-am tot ce îi stă în putinţă unui biet muritor. De aceea, îndură-te şi lasă-mă să plec.
Cum era de aşteptat, toate acestea îl mâhniră adânc pe stareţ, care cu o faţă stastisită şi deznădăjduită se întoarse spre mine şi mă întrebă:
— L-ai auzit? Grăit-a adevărul?
— În parte, da.
— Nu în totul, va să zică, nu în totul! Şi ce iaste adevărat din tot ce zis-a el?
— Că duhul acela cu nume rusesc a fermecat izvorul.
— Căile ascunse ale domnului! Atunci suntem pierduţi!
— Se prea poate.
— Cum, mai putem ieşi la liman? Mai iaste vreo nădejde?
— Se prea poate.
— Va să zică luminăţia ta socoate că atunci când el zis-a că nime nu are puterea de a dezlega făcătura...
— Şi ce-i dacă a zis? Asta nu înseamnă că-i numaidecât adevărat. Există condiţii în care dezlegarea farmecelor poate avea oarecare şanse de reuşită. Ei, da, o şansă oarecare, mică şi neînsemnată.
— Şi au care sunt aceste "condiţii"?
— Condiţiile nu-s grele deloc. Doar atât: doresc ca izvorul şi împrejurimile lui, pe întindere de-o jumătate de milă, să rămână pe seama mea, începând de azi de la apusul soarelui şi până ce voi dezlega făcătura – şi ca nimănui să nu i se îngăduie să străbată locul, fără de voia mea.
— Numai atât?
— Da!
— Şi nu îţi iaste spaimă a încerca?
— Câtuşi de puţin. Desigur, s-ar putea să nu fac nici o sco¬fală, dar s-ar putea şi să reuşesc. Fiecare are dreptul să încerce, că încercarea moarte n-are, şi eu am chef să încerc. Dacă, bineînţeles, mi se respectă condiţiile...
— Păzite vor fi cu străşnicie şi întru totul, acestea şi altele aşijderea. Voi da poruncile cuvenite, luminăţia ta.
— Staţi! zise Merlin, cu un surâs schimonosit. Luaţi aminte că acela care va dezlega făcătura se cade să ştie numele duhului cu pricina.
— Aşa e! Şi eu îl ştiu!
— Şi mai luaţi aminte că a-l şti încă nu-i totul! Se cade a-l rosti! Ha, ha! Vă daţi sama?
— Vezi bine că-mi dau seama.
— Cum? Îţi dai sama? Dară atunci căpiat-ai, dacă eşti gata a-l rosti şi a muri!
— Să-l rostesc? Vezi bine că-l voi rosti. L-aş rosti chiar dacă ar fi pe limba welşilor!
— Atunci pierit eşti şi eu aciiş plec a merge spre a vesti pre craiul Arthur.
— Bine faci. Ia-ţi bocceaua şi şterge-o. Dumitale, John W. Merlin, nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să te cari acasă şi să te apuci să legi şi să dezlegi ploile.
Îl picnisem bine de tot şi îi cam închisei gura, căci se făcuse de râs în tot regatul cu prezicerile lui asupra vremii. Când se apuca să vestească cele mai primejdioase semne de furtună, pe toată coasta era o vreme afurisit de liniştită, iar când prorocea vreme frumoasă, ploua cu găleata. Îl ţineam înadins la serviciul meteorologic, ca să-i sap reputaţia. Totuşi, lovitura ce i-am dat-o l-a ars până în rărunchi şi, în loc de a pleca acasă spre a raporta moartea mea, declară că rămâne pe loc ca să se bucure de ea.
Pe seară, sosiră şi cei doi experţi ai mei, rupţi de oboseală, căci goniseră întins tot drumul. Veniră cu catârii bine împo¬văraţi, aducând toate cele de trebuinţă – unelte, pompă, ţevărie, combustibil grecesc, de acela care arde sub apă, un maldăr de rachete, artificii romane, gătejuri ce se aprind şi dau culori diferite, aparate electrice şi o sumedenie de alte marafeturi – aşadar tot ceea ce era necesar pentru cel mai straşnic miracol. Ei îşi luară cina, traseră un pui de somn şi pe la miezul nopţii ne pomenirăm într-o singurătate atât de pustie şi deplină, încât întrecea cu mult condiţiile puse de mine. Luarăm în stăpânire izvorul şi împrejurimile lui. Băieţii mei se dovediră experţi în tot felul de îndeletniciri, de la pie¬truirea unui izvor până la construirea de aparate matematice. Cu un ceas înainte de răsăritul soarelui, crăpătura pe unde se irosea apa era reparată, ca la carte, şi acum apa începea să se ridice iar. După aceasta, depozitarăm focurile de artificii în capelă, încuiarăm uşa şi ne duserăm acasă la culcare.
Înainte de terminarea liturghiei de la amiază, furăm din nou la izvor, căci mai erau încă multe de făcut şi eu eram hotărât să dau la iveală minunea înainte de miezul nopţii – şi asta din motive comerciale. Într-adevăr, dacă o minune săvârşită în cursul săptămânii aduce destule parale bisericii, apoi înzecită este valoarea unei minuni întâmplată într-o zi de duminică. În curs de nouă ore, apa se ridică la nivelu-i obişnuit, adică la o înălţime de douăzeci şi trei de picioare, faţă de vârful dâmbului. Aşezarăm o mică pompă de fier – una din primele care au fost turnate în fabrica mea din preaj¬ma capitalei – găurirăm rezervorul de piatră, aflat lângă peretele exterior al camerei de scurgere şi introduserăm o bucată de ţeava destul de lungă pentru a ajunge până la intra¬rea capelei şi a o trece pe sub pragul ei. De acolo, ţâşnirea apei putea fi văzută hăt şi bine de toată suflarea de pe două mii de pogoane. Doream ca, la momentul oportun, toată această suflare să fie de faţă pe întinsul câmpiei, privind înspre dâmbul cel sfânt.
Luarăm apoi un butoi gol şi îl căţărarăm pe acoperişul neted al capelei, fixându-l cum trebuie; turnarăm într-însul praf de puşcă, umplându-l până aproape de gură; apoi băgarăm în butoi cât mai multe artificii şi rachete, de toate soiurile, alcătuind – vă asigur- un snop zdravăn şi impunător. Vârârăm în această pulberărie şi firele unei baterii electrice de buzu¬nar şi aşezarăm tot magazinul nostru de foc grecesc la fiecare din colţurile acoperişului – artificii albastre la un colţ, verzi la altul, roşii la celălalt şi, în fine, purpurii la ultimul, legându-le cu fire electrice.
La o distanţă cam de două sute de yarzi de acolo, în mijlo¬cul câmpiei, făcurăm un ţarc cu ţăruşi, înalţi de patru picioare, şi îl acoperirăm cu scânduri, înjghebând astfel o platformă. O acoperirăm cu nişte covoare straşnice, împrumutate anume, şi aşezarăm deasupra tronul stareţului. De! Ce să-i faci! Când ţi-ai pus în gând să săvârşeşti o minune în faţa unui norod neştiutor, nu trebuie să neglijezi nici cel mai mic amănunt, căci îi ştii importanţa. Trebuie să faci cât mai impresionantă în ochii mulţimilor toată recuzita. În ce-l privea pe oaspetele de onoare, el trebuia să se simtă cât mai în largul lui. Numai după ce ai pus la punct toate acestea, poţi zburda în voie şi porneşti să-ţi valorifici efectele până la capăt. Eu ştiu bine valoarea acestor lucruri, căci cunosc firea omului. Un miracol cere cât mai multe farafastâcuri. Într-adevăr, costă multă zbănţuială şi trudă, şi câteodată multe parale, dar până la urmă vezi că face. Ei, bine, ca să continui povestea, noi am adus firele până la temelia capelei şi apoi le-am tras până la platformă, ascunzând sub ea bateriile electrice. De asemenea, am mai făcut şi o împrejmuire de frânghie, pe o distanţă de o sută de picioare pătrate, pentru a nu lăsa gloatele să dea buzna prea aproape, şi cu asta ne-am încheiat lucrările. Planul meu era ca accesul publicului să înceapă la ora zece treizeci, iar reprezentaţia fix la unsprezece şi douăzeci şi cinci de minute. M-am gândit să pun şi taxă de intrare, dar mi-am dat seama că nu-i cazul. Le-am spus băieţilor să fie la capelă încă de la zece, înainte ca cineva să poată da târcoale pe acolo. Le-am spus să fie pregătiţi ca să manevreze pompele la momentul potrivit şi totul să meargă strună. Apoi, ne-am dus cu toţii la cină.
Vestea pacostei de la izvor se lăţise hăt departe, în vremea aceasta, iar în cursul ultimelor două-trei zile puhoaie de oa¬meni se revărsaseră mereu în vale. La poalele văii se înjghe¬base o adevărată tabără, aşa că eram siguri că vom avea public berechet. Numai de asta nu ne temeam! De cu seară, o seamă de crainici roiră prin toate părţile, vestind cele încer¬cate de mine şi făcând să bată inimile tuturor, de parcă ar fi fost cuprinşi de friguri. Crainicii informară pe oameni că sta¬reţul şi suita sa vor veni cu mare pompă şi se vor aşeza pe platformă la zece treizeci. Până la această oră întregul ţinut se afla sub ordinele mele şi nimeni nu trebuia să calce pe acolo. După aceea, clopotele vor înceta să mai bată şi semnul acesta va însemna că norodul poate da buzna şi ocupa toate locurile libere.
Mă găseam pe platformă, gata să fac onorurile, când zării măreaţa procesiune în frunte cu stareţul, dar ea nu se putu desluşi mai bine decât când se apropie de îngrădirea de frânghie, căci era o noapte întunecoasă, fără stele, iar torţele nu erau îngăduite. Împreună cu cinul călugăresc, veni şi Merlin, care ocupă un loc în faţă, pe platformă, dovedind măcar o dată că s-a putut ţine de cuvânt. Norodul ce se îmbulzea la marginea zonei interzise nu-l puteai vedea, dar fiţi siguri că se strânsese potop de lume, nu alta. În clipa în care clopotele încetară să mai bată, mulţimile, până atunci înghesuite, rupseră rândurile şi se năpustiră ca nişte uriaşe talazuri negri¬cioase, inundând tot ţinutul timp de o jumătate de ceas, apoi încremeniră locului. Era atâta lume înghesuită, încât n-ai fi putut arunca nici un ac, pe o distanţă de mile şi mile.
Timp de vreo douăzeci de minute, lumea trăi frigurile începerii spectacolului, emoţia solemnă a ridicării cortinii, fapt pe care mă bizuiam pentru un efect cât mai puternic.
Este ştiut că e bine să laşi totdeauna publicul să fiarbă de nerăbdare. În sfârşit, se auzi, în tăcerea ceea mormântală, o nobilă cântare latinească – un cor bărbătesc – şi măreţele valuri ale melodiei se înălţară şi ropotiră în noapte. Şi asta era tot opera mea, şi ea s-a dovedit a fi una dintre cele mai straşnice născociri. Când s-a sfârşit cântarea, m-am ridicat şi înălţându-mi braţele spre cer, timp de două minute, având grijă să-mi ţin şi capul în sus – fapt care impune totdeauna o tăcere sepulcrală – m-am apucat să rostesc încetişor o seamă de cuvinte aiurea, dar cu un fel de smerenie, înfiorătoare, care făcu pe sute de oameni să tremure, iar pe multe femei să leşine:

"Ronftantinopolitanifchebubelfachpfeifenmachergefellschaft".

Tocmai când bolboroseam pociturile astea de vorbe, făcui contactul cu unul dintre firele electrice şi toată puzderia de lume, învăluită în întuneric, apăru deodată într-o înspăimântătoare lumină albăstrie! Efectul a fost covârşitor! Mulţi oameni dădură ţipete, femeile îşi zgârciră trupurile şi o apucară care încotro, plutoanele de copii din flori leşinară cu sutele. Stareţul şi călugării se închinară la repezeală şi pe buze le fluturau rugăciuni de oameni la ananghie. Merlin nu-şi pierdu cum¬pătul, dar era sastisit rău de tot. Niciodată nu mai văzuse aşa ceva. Era momentul ca să intensific efectele! Cu braţele ridi¬cate, am început să mormăi următoarele cuvinte – ca şi cum aş fi fost în agonie:

"Nihiliftendhhnamittheaterfaftchenfprengungsattentatsverfuchungen!"

şi – ţuşti! – dădui drumul la artificiile cele roşii! Să fi auzit atlanticul acela de lume, tânguindu-se, bocindu-se şi răcnind când iadul roşu se alătură celui albăstriu. Peste alte şaizeci de secunde, strigai:

"Transvaltruppentropentrdnsporttrampeltiertreibertrauungstranentragodie!"

şi luminai artificiile cele verzi. De data aceasta, aşteptând doar patruzeci de secunde, îmi ridicai iarăşi braţele la cer şi-i trăsnii cu următoarele silabe pustiitoare din cuvântul cu¬vintelor:

"Mettamufelmannenmaffenmenfrhenmordermohrenmuttermarmormonumentenmacher!".

şi-pac! – dădui drumul luminii purpurii! Şi iaca aşa, să vezi şi să nu crezi: patru vulcani, nu alta, în erupţie, vărsând nori de fum şi scântei în văzduh – artificii roşii, albăstrii, verzui şi purpurii răspândindu-se de-a valma şi alcătuind o orbitoare nămiaza, plină de curcubee, până în cele mai îndepărtate unghere ale văii. În depărtare, se putea zări acum pustnicul din vârful stâlpului, stând încremenit pe-un fundal de cer, uitând să-şi mai facă mătăniile pentru prima dată în douăzeci de ani. Ştiind că băieţii se aflau la pompă, gata s-o pună în funcţiune, îi zisei stareţului:
— A sosit clipa cea mare, sfinţite părinte. Sunt gata să rostesc numele acela de spaimă şi să poruncesc dezlegarea vrăjii. Să te ţii tare! Sprijină-te de ceva! Apoi, strigai către norod: Atenţie! Peste câteva clipe, vraja va fi dezlegată! Dacă nici eu nu voi izbuti, atunci să ştiţi că nici unui muritor nu-i este dat să sfarme făcătura. Dacă voi izbuti, o să aflaţi cu toţii, căci toţi veţi vedea izvorul sfânt ţâşnind din belşug, chiar în uşa capelei!
Făcui o pauză, pentru a da timp celor care m-au auzit să răspândească declaraţia mea şi celor care nu m-au putut auzi, ducând-o până în cele mai depărtate rânduri. Apoi, făcui o demonstraţie de poze şi gesticulaţii suplimentare, zbierând:
— Ia aminte! îţi poruncesc – ţie, duh necurat, care ai pus stăpânire pe fântâna cea sfântă, să verşi chiar acum în ceruri toate focurile drăceşti ce au mai rămas în tine, să dezlegi vraja şi să te cari în hăul hăurilor, rămânând acolo legat vreme de-o mie de ani. Îţi dau această poruncă, rostind numele-ţi de spaimă: BGWJJILUGKKK!
Apoi, am făcut contactul cu butoiul plin de rachete şi artificii şi, ca dintr-o fântână ţâşnitoare, se revărsară în înaltul cerului suliţe de foc, sfârâind şi gonind şi apoi fărâmându-se în puzderie de nestemate sclipitoare! Mulţimea înghesuită izbucni – ca într-un singur glas – într-un asurzitor geamăt de groază, care apoi se prefăcu în nebuneşti osanale de bucurie, când oamenii văzură cu ochii lor, într-o lumină uluitoare, apa cea desferecată curgând iarăşi. Bătrânul stareţ nu fu în stare să scoată nici o vorbă, din pricina lacrimilor şi nodurilor ce i se puseră în gât, şi, aşa amuţit cum era, mă strânse în braţe şi mă terciui cu îmbrăţişările. Aşa era mai grăitor decât cu vorba, dar era mai greu să scapi de urmările îmbrăţişărilor, într-o ţară în care toţi doctorii şi vracii nu făceau nici o para chioară.
Păcat că n-aţi văzut spuza aceea de oameni repezindu-se la apă şi sărutând-o; sărutând-o, dezmierdând-o, giugiulind-o şi vorbind cu ea, de parcă ar fi fost o făptură vie, întâmpinându-i reîntoarcerea cu vorbe dulci, pe care de obicei le spuneau celor dragi şi purtându-se, ca şi cum li s-ar fi întors acasă un prieten plecat de mult şi pe care îl socotiseră pierdut. Zău că era înduioşător să vezi aşa ceva şi într-adevăr mi-a crescut stima pentru ei, ceea ce n-aş fi bănuit mai înainte.
Pe Merlin l-am trimis acasă cu targa. Leşinase, prăbuşindu-se ca un bolovan, când rostisem numele acela înfrico¬şător şi nu-şi mai venise în fire. Nu mai auzise niciodată numele acela – cum nu-l auzisem nici eu – dar lui i se pă¬ruse cel autentic. Orice amestecătură de vorbe fără şir i s-ar fi părut de altfel o formulă autentică, iar mai târziu mi-a mărturisit că nici mama duhului acela necurat nu i-ar fi putut rosti numele mai bine decât mine. Nici în ruptul capului nu se putea dumeri, cum de-am supravieţuit după toate acestea, iar eu avui de grijă să nu-l lămuresc. Numai un vrăjitor agea¬miu ar fi dat în vileag o taină aşa de mare. Bietul Merlin s-a căznit timp de trei luni cu tot felul de farmece, străduindu-se să descopere profunda şmecherie de a rosti acel nume, fără să-ţi pierzi viaţa. Dar până la urmă tot n-a reuşit.
Când am luat-o spre capelă, mulţimea se descoperi şi se dădu în lături, plină de respect, socotindu-mă un soi de fiinţă superioară, ceea ce şi eram de fapt. Îmi dădeam seama că aşa e. Am format o echipă de noapte dintre călugări şi i-am învăţat taina pompei, punându-i la lucru, căci era vădit că o bună parte din cei prezenţi vor sta de veghe la izvor toată noaptea, aşa că trebuiau serviţi cum se cuvine. Pentru călu¬gării din echipă, pompa însăşi constituia un miracol şi ei nu încetau să se minuneze şi totodată să admire uluitoarea-i eficacitate.
Fusese, într-adevăr, o noapte măreaţă, o noapte de pomi¬nă. Se petrecuseră fapte de neuitat. Cu greu putui adormi din pricina tărăboiului celor care proslăveau minunea mea.



CAPITOLUL XXIV
Vrăjitorul rival

Prestigiul meu în Valea Sfinţeniei ajunsese acum de pomină. Era cazul ca să-l folosesc la ceva rentabil. Mi s-a năzărit ideea asta în dimineaţa următoare, când am văzut venind călare pe unul dintre cavalerii mei, din branşa săpunului. Aşa cum arăta istoria, călugării de pe meleagurile acelea dovediseră cu două veacuri mai înainte gusturi cam prea lumeşti, manifestându-şi dorinţa de a se spăla. Poate că o rămăşiţă din această încălcare a canoanelor mai stăruia încă, aşa că îmi veni ideea să pun la încercare pe unul din fraţi:
— Nu ai chef să faci o baie?
Gândul acesta îl înfiora – căci se temea să nu pună în primejdie izvorul, aşa că-mi răspunse, plin de simţire:
— Nu se cade să cereţi una ca asta unui biet trup, carele n-a avut parte din copilărie de o înviorare atât de blagoslovită. Dar-ar Dumnezeu să mă văd spălat şi curat, dacă voinţa lui iaste, dară nu ţi se cade, luminate stăpâne, a mă duce în is¬pită cu lucruri carele oprite sunt.
Apoi, scoase un oftat atât de jalnic încât mi-am zis că tre¬buie să i se ia măcar un strat din terenul de locuinţe ce i se aşezase pe corp. Asta chiar dacă ar fi trebuit să-mi pun în joc toată influenţa şi să sparg banca. Aşa se face că m-am dus la stareţ şi i-am cerut o dezlegare pentru acest frate. Stareţul se înfiora, nu alta, şi-l apucă tremurul. Nu pretind că i se puteau vedea fiorii şi tremurul decât dacă cineva s-ar fi apucat să-l răzăluiască, pentru a da jos, jegul de pe el, iar mie nici prin gând nu-mi trecea – dar cum-necum, mi-am dat seama că aşa era şi că sub pojghiţa de jeg, groasă cât scoarţa unei cărţi, el se cutremura şi dârdâia.
— Vai, fătul meu, cere-mi orice-i pofta inimii tale şi dăruit îţi va fi cu o inimă mulţumitoare, numai aceasta nu, vai de mine şi de mine! Au ţi-e vrerea să ne piară iarăşi izvorul cel blagoslovit?
— Nu, părinte stareţ, n-o să piară! Am eu o ştiinţă tainică, ce mă învaţă că greşită a fost părerea de odinioară că anume din pricina băii a pierit izvorul. Pe când îi vorbeam, am obser¬vat cum pe chipul bătrânului mijea un vajnic interes. Ştiinţa pe care o am îmi arată că baia n-a avut nici o vină în pacos¬tea aceea, care a fost pricinuită de un păcat de alt soi.
— Cuvinte de nădejde grăieşti şi se cuvine să le lăudăm, dacă sunt adevărate!
— Fii sigur că-s adevărate. Îngăduie-mi, cuvioase părinte, să reclădesc baia. Îngăduie-mi şi te asigur că izvorul va curge în veacul veacului.
— Întăreşte-ţi cuvântul! Vei păstra neclintită făgăduinţa? Leagă-te cu jurământ!
— Îţi jur că aşa va fi.
— Atunci cea dintâi baie mie mi se cade! Întocmeşte cele de trebuinţă. Nu mai adăsta, nu mai adăsta, ci fără zăbavă dă-i zor!
M-am apucat îndată de lucru, împreună cu băieţii. Ruinele băii cele vechi nu dispăruseră, ci se aflau în subsolul mânăstirii, şi nu lipsea nici o piatră. Ruinele fuseseră lăsate astfel în de¬cursul atâtor vieţi omeneşti şi toţi se feriseră de ele cu o evlavioasă teamă, ca de nişte lucruri afurisite. În două zile, am isprăvit totul şi am adus apă. Făcusem un bazin larg cu apă curată şi limpede, în care se putea înota. Şi era, mă rog, apă curgătoare, care venea şi ieşea prin vechile ţevi. Bătrânul stareţ s-a ţinut de cuvânt şi a fost primul care a făcut proba. S-a coborât în bazin, negru şi şovăielnic, lăsând pe margini întreaga obştie neagră, pradă tulburării şi îngrijorării, cuprinsă de tot felul de presimţiri, şi s-a întors alb şi vesel. Partida a fost câştigată şi un nou triumf trecut pe răbojul meu.
Campania făcută în Valea Sfinţeniei a fost rodnică şi eu eram tare mulţumit şi gata s-o iau din loc, dacă n-aş fi avut parte de-o dezamăgire. Am căpătat o răceală zdravănă, care mi-a zgândărit un reumatism ascuns. Fireşte, reumatismul m-a pocnit în locul cel mai slab, cuibărindu-se acolo. Era tocmai locul în care stareţul mă apuca cu braţele lui şi mă chifligea, ori de câte ori îi venea pofta să-şi arate recunoştinţa faţă de mine cu o îmbrăţişare.
Când, în cele din urmă, scăpai de acolo, eram o umbră. Dar fiecare se dovedi plin de atenţii şi bunătate, readucând vieţii mele voia bună de mai înainte. Ăsta era cel mai bun leac pentru a asigura cât mai repede unui convalescent sănă¬tatea şi vlaga şi nu-i de mirare că mă refăcui într-un timp destul de scurt.
Sandy se obosise de atâtea îngrijiri, aşa că m-am hotărât s-o şterg şi să vântur singur lumea, lăsând-o la mânăstire ca să se odihnească. Planul meu era ca să mă travestesc într-un ţăran liber şi să cutreier pe jos ţara, o săptămână sau două. În felul acesta, aş fi avut prilejul să mănânc şi să mă adăpostesc la cetăţenii liberi din clasa cea mai de jos şi mai săracă şi să trăiesc la fel ca dânşii. Nici că exista o cale mai bună ca să mă lămuresc pe deplin în privinţa traiului lor zilnic şi a felu¬lui în care legile le înrâureau vieţuirea. Dacă m-aş fi dus printre ei ca un gentleman, aş fi fost întâmpinat cu sfială şi convenţii, fiind ţinut departe de adevăratele lor bucurii şi necazuri şi necunoscând decât pojghiţa lucrurilor.
Într-o bună dimineaţă, ieşisem la plimbare ca să-mi fac muşchi pentru călătoria plănuită şi tocmai urcasem creasta care mărginea capătul nordic al văii, când dădui, deodată, peste o deschizătură făcută de mâna omului, în faţa unei pră¬păstii nu prea adânci. După felul cum era aşezată, mi-am dat seama că este sihăstria aceea care-mi fusese adeseori arătată de la depărtare. Mi se spusese că acolo este cuibul unui schimnic foarte faimos din pricina murdăriei şi austerităţii sale. Auzisem că, nu de mult, i se oferise o situaţie straşnică în marea Sahară, acolo unde leii şi muştele nisipurilor fac viaţa unui pustnic deosebit de atrăgătoare şi anevoioasă şi că el plecase în Africa spre a o lua în primire, aşa că mi-a dat prin gând să intru acolo şi să văd cum se potrivea atmosfera acestui bârlog cu faima răspândită.
Mare mi-a fost mirarea! Sălaşul era măturat de curând şi curăţat. Apoi, încă o surpriză: din fundul întunecos al grotei se auzea clinchetul unui clopoţel şi după aceea următorul apel:
— Alo! Centrala! Acolo Camelot?Amu sus inimile, bucura-ţi-vă şi nu tăceţi a spune minunea carea degrab' s-a pogorât şi s-a lăţit până în cele mai la neîndemână locuri – iacătelea aici vă şade în faţă luminăţia sa Şeful şi hărăzit vă iaşte cu urechile voastre a-l auzi pre el!
Ce răsturnare totală a lucrurilor însemna faptul acesta! Ce amestecătură de ciudăţenii şi sucheţenii! Cetalmeş-balmeş nemaiauzit de lucruri care se bat cap în cap! Sălaşul falselor minuni devenea acum sălaşul unei adevărate minuni, iar bârlogul unui sihastru medieval se prefăcea într-o centrală telefonică.
Telefonistul se ivi la lumină şi recunoscui într-însul pe unul dintre băieţii mei. Îi zisei:
— De când a fost pusă în funcţiune centrala asta, Ulfius?
— De astă-noapte, la miezul nopţii, luminate Şef, nu vă fie cu bănat! Zărit-am multe luminiţe în valea aceasta şi am chibzuit că se cuvine a statornici şi aici o centrală, căci unde iaste nevoie de atâtea luminiţi însamnă că iaste un târg mai aşezat.
— Ai dreptate. Nu-i chiar un târg în toată legea, dar tot i-un vad bun! Ştii unde te afli?
— N-am avut răgaz să cercetez. Fârtaţii mei purces-au mai departe la treburile lor şi, lăsându-mă pre mine a isprăvi, m-am dat hodinei, urmând să iau veste când mă voi trezi şi să dau sama de numele locului la Camelot, spre a fi trecut pe răboj.
— Ei, bine, asta-i Valea Sfinţeniei!
N-a fost deloc impresionat, vreau să spun că nu a rămas cu gura căscată, când a auzit numele – şi asta în ciuda aştep¬tărilor mele. S-a mulţumit doar să-mi zică:
— Voi da de veste la Camelot.
— Dar bine, omule, toate ţinuturile acestea vuiesc de minu¬nile care s-au săvârşit aici! N-ai auzit nimic?
— Ehei! Aţi uitat că noi am purces noaptea şi ne-am ferit a grăi cu careva? Noi nu am luat veste de la nime, fără doar de la Camelot, băgând sama numai la ceea ce se grăia prin telefon.
— Dar bine, cei de acolo ştiu cu toţii ce s-a petrecut aici. Nu ţi-au spus nimic despre marea minune a reparării izvorului sfânt?
— Ehehei! De asta-i vorba? Dară atuncea numele văii aceştia nu se potriveşte cu numele aceleia, nice că se poate mai mare deose...
— Atunci, care-i numele ei?
— Valea Afuriseniei!
— Aha, pricep! Afurisit telefon! I-un ucigă-l toaca şi tămâia, când e vorba să-ţi transmită sunete similare, prefăcându-le în minuni de încâlceală şi bâiguială faţă de înţelesul lor. Nu ştiu dacă mă pricepi, dar nu contează! Acum ştii numele locului acesta. Cheamă, te rog Camelotul.
El se execută şi îl chemă pe Clarence. Ce bucurie pe mine să aud iarăşi glasul băiatului! Mă simţeam ca şi cum aş fi fost acasă. După ce-am schimbat cuvinte pline de afecţiune şi l-am încunoştinţat despre boala mea din urmă, i-am zis:
— Ce mai nou?
— În însăşi clipa aceasta, regele, regina şi o samă de curteni purced către valea domniei tale, spre a se închina apei pe care ai adus-o iarăşi, spre a se curăţa de păcate şi spre a vedea, cu ochii lor, lăcaşul unde duhul Satanei stârnit-a pălălăile iadului, ridicându-le până la ceruri. Dacă m-ai asculta cu băgare de samă, m-ai auzi cum îţi fac cu ochiul şi aşijderea m-ai putea auzi cum îmi înfloreşte zâmbetul, căci eu sunt acela care a făcut alegerea flăcărilor din pulberăria de aici şi le-am trimis la porunca luminăţiei tale.
— Regele cunoaşte drumul până aici?
— Regele? Habar nu are şi se prea poate să n-aibă habar nice de celelalte drumuri ale daturilor sale, dară cetaşii care ţi-au ajutat la facerea minunilor îi vor fi călăuze şi vor conduce alaiul, statornicind şi locurile unde să fie masul la nămiezi şi peste noapte.
— Atunci, când vor ajunge aici?
— Pe la chindii sau şi mai târziu, de acum peste trei zile.
— Alte noutăţi?
— Regele a început să strângă oşti, precum l-ai povăţuit, întocmit-a de-a binelea un regiment, cu căpetenii cu tot.
— Ia-n te uită; ce poznaş! Păi, eu trebuia să am cuvântul hotărâtor în chestia asta. În tot regatul, nu există decât un singur grup de oameni care au căderea de a instrui o armată permanentă.
— Aşa este şi te vei cruci când vei afla că în tot regimentul nu există nici măcar un cadet de la West Point.
— Ce spui? Vorbeşti în bobote?
— Grăit-am adevărul.
— Atunci, lucrul mă nelinişteşte. Cine au fost aleşi ca ofiţeri şi pe ce cale? S-au ţinut concursuri de admitere?
— Habar nu am! Ştiu atâta că ofiţerii sunt toţi din familii de stirpe veche şi-s – aşa cum zice domnia ta – zgâiţi din născare.
— Clarence, dragul meu, nu-mi place cum merg lucrurile.
— Potoleşte-ţi năduful, domnia ta, căci doi dintre candidaţii pentru locotenenţie vor călători cu regele – amândoi sunt tineri de viţă veche – şi dacă ai răbdare să-i aştepţi, slobod vei fi a auzi întrebările ce li se vor pune.
— Tocmai asta doream. Trebuie să aduc pe unul de la West Point, fie ce-o fi. Dă poruncă unui călăraş s-o întindă îndată până la şcoala aceea, ca să ducă un mesaj. N-are decât să deşale caii, dacă trebuie, dar să ajungă acolo chiar astăzi, înainte de asfinţit şi să comunice că...
— Nu este nevoie, căci am rânduit fir telefonic până la şcoală. Rogu-vă să-mi îngăduiţi a vă da legătura telefonică.
Ei, va să zică, lucrurile nu mergeau chiar aşa de rău. În această atmosferă, cu telefoane şi comunicaţii-fulger la mari distanţe – răsuflăm iarăşi în voie. După atâta înăbuşire, simţeam iar suflul vieţii. Abia atunci mi-am dat seama cât de îngrozitoare, cât de stătută, posomorâtă şi fără vlagă a fost pentru mine ţara aceasta, în anii petrecuţi într-însa şi cum mintea îmi amorţise într-atâta încât mă deprinsesem cu toate şi aproape că nu mai îmi venea să mă sinchisesc de ele.
Personal, am dat cuvenitele ordine conducătorului Academiei Militare. De asemenea, i-am cerut să-mi aducă hârtie, toc rezervor şi câteva cutii cu chibrituri. Mi-era leha¬mite să le tot duc lipsa. Acum îmi puteau fi de folos, căci nu mai trebuia să port armură şi eram slobod să umblu prin buzunare.
Când m-am înapoiat la mânăstire, am văzut că se petrecea acolo ceva interesant. Stareţul şi călugării se strânseseră în refectoriu şi se minunau, ca nişte copii creduli, de boscăriile unui vrăjitor – număr nou în program! Era îmbrăcat ca de pe comoară, la fel de ţipător şi caraghios ca un vraci indian. Se schimonosea, bodogănea şi făcea tot felul de gesturi, schiţând diferite figuri şi semne cabalistice în aer sau pe podea, aşa, după tipic. Era o celebritate picată din Asia – aşa spunea el, şi asta era de ajuns, căci o astfel de declaraţie valora cât aurul şi avea circulaţie peste tot.
Cât de uşor şi de ieftin puteai fi un mare vrăjitor, dacă urmăreai reţeta acestui om! Specialitatea lui era de a spune ceea ce făcea, în acea clipă, oricare individ de pe suprafaţa pământului şi ceea ce făcuse el cândva în trecut sau ceea ce va face cândva în viitor. El întrebă dacă cineva este curios să ştie ceea ce face împăratul Răsăritului, în momentul acela. Din scăpărările ochilor şi din frământarea încântată a mâinilor celor de faţă, puteai deduce răspunsul: liota aceasta smerită dorea într-adevăr să afle ceea ce punea la cale, în momentul acela, monarhul cu pricina. Înşelătorul mai trase câteva scălămbăieli, apoi făcu această gravă declaraţie:
— Prea înaltul şi prea puternicul împărat al Răsăritului se milostiveşte, în clipa de faţă, punând în palma unui cuvios călugăr-cerşetor... una, două, trei patace, şi toate de argint.
Peste tot izbucni un zumzet de exclamaţii, în semn de laudă.
— Ce minune!
— E minunat!
— Ce ştiinţă, ce trudă ca să dobândeşti o putere atât de uluitoare!
Pofteau ei oare să afle ceea ce făcea lordul suprem al Indiei? Dacă da, el le spunea ceea ce făcea acest lord suprem al Indiei. Apoi, le zise ceea ce punea la cale sultanul Egiptului şi, de asemenea, regele de peste mări şi ţări. Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe; iar cu fiecare nouă minunăţie, uimirea în faţa preciziei vrăjitorului creştea din ce în ce. Spectatorii se gândeau că odată şi odată omul o s-o mai scrântească şi el, dar nici pomeneală, căci vrăjitorul nu a şovăit măcar o singură dată. Ştia toate şi cu o exactitate fără greş. Îmi dădui seama că, dacă lucrurile vor continua aşa, îmi voi pierde supremaţia şi omul acela îmi va răpi clientela, lăsându-mă pe drumuri. Trebuia să-i pun beţe în roate şi cât mai neîntârziat. De aceea îi zisei:
— Dacă-mi îngăduiţi, tare aş dori să aflu ceea ce se petrece în clipa de faţă cu o anumită persoană.
— Acmu slobod eşti să-i spui numele. Nu te sfii. Afla-vei pe loc.
— O să fie cam greu – poate chiar cu neputinţă.
— Iscusenia mea nu ia aminte de această vorbă. Cu cât mai mare-i zăticneala, cu atât mai vârtos afla-vei întocmai ce vrei să afli.
După cum vedeţi, aţâţam treptat interesul spectatorilor. Atenţia lor se încorda din ce în ce şi v-aţi fi putut da seama, văzând cum toţi îşi suceau gâturile şi îşi opreau răsuflarea. Atunci, dădui eu lovitura cea mare:
— Dacă nu dai greş, dacă îmi vei spune cu adevărat ceea ce doresc să aflu, atunci vei avea de la mine două sute de bănuţi de argint.
— Avuţia asta-i ca şi a mea, căci vei lua vestea pre care o pofteşti.
— Atunci, fii bun şi-mi spune ce fac eu în momentul de faţă cu mâna dreaptă.
— Hm!
O horcăială de oameni uluiţi îi cuprinse pe toţi. Nimănui din toată gloata nu-i trăsnise prin cap şmecheria asta simplă de a întreba tocmai despre cineva care nu se afla la sute de mii de mile depărtare. Vrăjitorul primise o grea lovitură. Aşa ceva nu i se mai întâmplase în carieră şi asta i-a pus capacul, căci nu a ştiut cum să-i facă faţă. Părea aiurit şi nu mai putea boscorodi nici o vorbă.
— Hai – îi zisei eu – ce mai stai? Cum se poate ca dumneata să ştii ceea ce se petrece cu oricine, la capătul pământului, şi să răspunzi pe loc, şi să nu poţi spune ceea ce face cineva la câţiva paşi în faţa dumitale? Cei din spatele meu văd ce fac eu cu mâna mea dreaptă şi îţi vor întări spusele, dacă vei rosti adevărul.
El continua să rămână năuc.
— Ei bine, am să-ţi spun eu de ce ai amuţit şi nu mai ghiceşti nimic: pur şi simplu pentru că nu ştii. Dumneata te pretinzi vrăjitor? Prieteni dragi, mangafache ăsta i-un înşelător şi un mincinos.
Faptul îi întrista pe călugări şi îi îngrozi. Bieţii de ei! Nu erau deprinşi să vadă cum asemenea fiinţe îngrozitoare erau luate în târbacă şi nu ştiau care pot fi urmările. Se făcu o tăcere mormântală şi tot felul de prevestiri superstiţioase huiau în minţile lor. Vrăjitorul începu să-şi mai vină în fire, iar, când se apucă să dea la iveală un surâs graţios şi nepăsător, cu toţii răsuflară uşuraţi, socotind că omul n-avea de gând să răpună pe nimeni. Ba, zise:
— Se cade a nu lua sama la vorbele omului de aici, carele degeaba trage pâră asupră-mi. Să-i fie de bine, că el n-a apucat a şti ceea ce li se cade tuturor să ştie, anume că vrăjitorii den stepena mea nu dau vâlhă şi nu se învrednicesc decât cu fapte de regi, principi, împăraţi, cu faptele acelora care s-au născut în scutece de purpură! Şi numai de dânşii iau veste! Dacă domnia ta m-ai fi întrebat ce face Arthur, falnicul crai, ar fi fost altăceva şi eu ţi-aş fi spus, dară faptele unui om din prostime nu le iau în samă.
— Te-am înţeles greşit, meştere, nu-ţi fie cu bănat. Mi s-a părut că ai spus "oricine" şi eu am crezut că oricine înseamnă chiar oricine, adică oricare dintre noi.
— Da – oricine care-i de neam mare şi, dacă se poate, de neam crăiesc.
— Aşa se şi cade, pare-mi-se, zise stareţul, care profită de ocazie pentru a-l îmbuna şi a înlătura dezastrul. Aşa se şi cade, căci unde s-a mai pomenit ca un aşijderea dar minunat să fie hărăzit pentru darea la iveală a faptelor unor fiinţi din prostime? Ci numai acelora născute întru fală şi pohfală li se cade a li se meni: Arthur, al nostru, craiul...
— Poate doreşti să afli ceva despre el? se năpusti vrăjitorul.
— Cu cea mai mare plăcere, aş dori; şi cu toată recunoştinţa. Pe dată, cei de faţă se arătară iarăşi cuprinşi de teamă şi curiozitate, ca nişte nătărăi incorijibili. Urmăreau, ahtiaţi, incantaţiile şi se uitau la mine, parcă zicându-mi: "Na, mai vrei ceva?" când vrăjitorul dădu de veste că:
— Regelui îi este lehamite de vânătoare şi acum hodineşte în palatul său aceste două ceasuri, afundat într-un somn fără vise.
— Aibă-l domnul în pază! zise stareţul, făcând semnul crucii. Fie-i somnul acesta spre întărirea sufletului şi a trupului!
— Aşa i-ar fi, dacă regele ar dormi – zisei eu – dar regele nu doarme, ci a purces călare.
Iarăşi bucluc, din pricina conflictului de autoritate. Ni¬meni nu mai ştia pe cine să creadă, pe vrăjitor sau pe mine, căci şi mie îmi mai rămăsese niscaiva faimă. Dispreţul vrăjitorului se dădu pe faţă şi el zise:
— Măre! Mulţi proroci, profeţi şi vrăjitori falnici apucat-am în zilele mele, dară pre nici unul nu l-am văzut stând cu braţele în sân şi izbutind să vadă în inima lucrurilor, fără de ajutorul unor vrăji îndelung ticluite.
— Dumneata ai trăit în pădure şi asta ţi-a cam stricat! N-ai de unde şti că şi eu folosesc farmecele – şi bunii mei fraţi de aici o ştiu – dar le folosesc numai în anumite împrejurări.
Când e vorba de luat în batjocură, ştiu să-mi calculez bine efectele. "Directa" mea îl făcu să se clatine. Stareţul se interesă apoi de regină şi de curteni, primind informaţia următoare:
— Dorm duşi cu toţii, rupţi de oboseală, aşijderea cu craiul. Eu însă zisei:
— Încă o minciună. Jumătate din cei de la curte se dis¬trează în clipa de faţă, iar regina şi cu cealaltă jumătate nu dorm, ci călătoresc. Poate că dumneata eşti în stare să ne spui mai multe, dându-ne de ştire încotro călătoresc, în clipa de faţă, regele şi regina cu însoţitorii lor?
— Ei dorm acum, precum zis-am, dară mâine vor porni la drum, în călătorie către marea cea mare.
— Şi unde vor fi ei peste trei zile, pe la ceasul vecerniei?
— Hăt departe, la miazănoapte de Camelot, la jumătatea drumului ce-l au de făcut.
— Încă o minciună, lungă de o sută cincizeci de mile! Drumul lor călare va fi isprăvit nu numai pe jumătate, ci pe de-a-ntregul şi ei vor fi chiar aici, în valea aceasta.
Iată o lovitură fulgerătoare! Stareţul şi călugării fură cuprinşi de o mare frământare, iar omul descântecelor fu zdruncinat din ţâţâni. Am continuat până la capăt:
— Dacă regele nu va sosi aici, atunci am să călăresc eu pe băţ în râsul lumii, iar dacă soseşte am să te pun eu să călăreşti pe băţ, pân-or ieşi toţi dracii din tine.
A doua zi, m-am dus la centrala telefonică şi am aflat că regele trecuse prin două oraşe care erau de-a lungul liniei telefonice. În acelaşi mod, am aflat şi în ziua următoare noua etapă a călătoriei. Dar n-am scăpat nimănui o vorbă. Ra¬poartele din ziua a treia îmi arătară că, dacă regele se va ţine în acelaşi ritm, va sosi pe la ora patru după-amiază: Totuşi, nicăieri nu se vădea vreun semn că cei de aici îi aşteaptă sosirea. Se părea că nu se face nici o pregătire spre a fi întâmpinat după cuviinţă. Lucru ciudat, de bună seamă. Exista o singură explicaţie: anume, că celălalt vrăjitor mă lucra în foi de viţă. Şi era adevărat. Iscodind pe un prieten al meu, un călugăr, acesta mi-a confirmat că vrăjitorul făcuse alte farmece şi aflase că regele se hotărâse să lase baltă călătoria şi să rămână acasă. Gândiţi-vă la una ca asta! Vedeţi câte parale face reputaţia într-o ţară ca asta. Şi – de! – oamenii aceia mă văzuseră cu ochii lor făcând cea mai spectaculoasă vrajă din istorie şi singura cu valoare pozitivă din câte apucaseră ei şi, totuşi, iată unde ajunseră: erau gata să-l creadă pe un aventurier care nu le dădea nici o dovadă de puterea lui, ci doar vorbe goale.
Totuşi, nu ar fi fost o politică înţeleaptă să-l laşi pe rege să sosească fără a fi întâmpinat cu surle şi trâmbiţe, aşa că m-am dus în vale şi am adunat cu darabanele un alai de pelerini, şi apoi am afumat o ceată de pustnici, scoţându-i din vizuini şi pornindu-i pe toţi, la ora două, ca să-l întâmpine pe rege. Cu această pompă a fost el primit. Stareţul nu mai putea de mânie şi umilinţă, când l-am scos în balcon şi i-am arătat fruntea cortegiului îndreptându-se înspre noi, fără ca vreun călugăr să fi ieşit întru întâmpinare, fără a se simţi vreo forfotă, fără a se auzi vreun clopot de slavă şi paradă, care să fi bucurat sufletul regelui. Trase o ocheadă şi o zbughi ca să pună în mişcare toate forţele de care dispunea. Peste o clipă, clopotele bălăngăneau cu furie şi din diferitele clădiri se revărsau călugări şi călugăriţe, alergând într-un suflet, roind în preajma alaiului care se apropia. Şi odată cu ei alerga şi vrăjitorul, călare pe băţ, din porunca stareţului. Reputaţia lui se prăbuşise în noroi, pe când a mea se ridicase până la ceruri. Aşa e – într-o astfel de ţară, nu-ţi faci de râs marca fabricii, numai dacă eşti cu ochii în patru şi stai mereu pe puntea de comandă, văzând dincotro suflă vântul.



CAPITOLUL XXV
Concursul

Când regele călătorea ca să schimbe aerul, să facă ceva mişcare sau să viziteze pe vreun nobil de pe un domeniu mai îndepărtat, şi pe care voia să-l ruineze cu cheltuielile necesare primirii – o parte din dregători şi func¬ţionari veneau cu dânsul. Aşa era obiceiul pe atunci şi aşa se face că, odată cu regele, sosi în Valea Sfinţeniei şi comisiunea însărcinată cu examinarea candidaţilor la concursul pentru ocuparea unor posturi în armată. De altfel comisiunea ar fi putut face aceeaşi scofală şi la ea acasă. Şi deşi, la drept vorbind, această expediţie era pentru rege un voiaj de plă¬cere, o vacanţă, totuşi el îşi continuă şi aici exercitarea unora dintre atribuţiunile sale. Ca de obicei, se ocupa cu atingerea celor bolnavi de scrofule, iar, la răsăritul soarelui, ţinea şedinţe în pragul porţii şi judeca pe împricinaţi, el fiind şi capul justiţiei. Ce mai strălucea el în această slujbă! Era un judecător înţelept şi omenos şi este adevărat că se străduia să fie cât mai drept şi mai cinstit – dar pe cât îl lumina biata lui minte. Asta însemna o mare limită, căci luminile sale – vreau să spun prejudecăţile sale – adesea dădeau altă culoare hotărârilor pe care le pronunţa. Ori de câte ori era vreun conflict între un nobil sau un gentleman, de o parte, şi cineva de rang mai mic, înclinaţiile şi simpatiile regelui se îndreptau totdeauna către prima clasă, fie că îşi dădea seama sau nu. Nici nu se putea să fie altfel. Toată lumea ştie ce efecte dezastruoase are sclavia asupra concepţiilor morale ale pro¬prietarilor de sclavi, iar o clasă privilegiată, o aristocraţie, nu-i decât o bandă de proprietari de sclavi sub un alt nume. Recunosc că sună cam tare ce spun eu, dar nimeni nu tre¬buie s-o socoată ceva ruşinos – nici chiar nobilii – decât doar dacă faptul însuşi constituie o ruşine. Cele spuse de mine exprimă doar un fapt real. Elementul ruşinos al sclaviei este faptul în sine, adică sclavia şi nu numele ei. N-ai decât să asculţi pe vreun aristocrat vorbind despre clasele inferioare lui pentru a recunoaşte – şi asta într-o formă foarte puţin modificată – însăşi atitudinea şi tonul unui adevărat proprietar de sclavi. Iar îndărătul acestora sălăşluieşte însuşi spiritul proprietarului de sclavi, simţămintele lui grosolane şi mărgi¬nite. Toate acestea sunt rezultatul aceleiaşi cauze: vechiul şi înnăscutul obicei al aceluia care are sau posedă ceva, de a se socoti o fiinţă superioară. Judecăţile regelui săvârşeau numeroase nedreptăţi, dar asta se datora numai şi numai greşitei educaţii ce-o primise; era greşeala simpatiilor lui fireşti şi inalterabile. El era tot atât de nepotrivit pentru a împărţi dreptatea, pe cât ar fi o mamă oarecare pentru sarcina de a distribui lapte copiilor lihniţi în timpul unei foamete. Copiii ei – fiţi siguri – vor primi mai mult lapte decât ceilalţi.
Un caz foarte ciudat fu adus în faţa regelui. O orfană bogată se măritase cu un tânăr înzestrat cu multe însuşiri, dar sărac lipit pământului. Proprietăţile fetei erau în cuprinsul unui domeniu aflat sub senioria bisericii. Episcopul eparhiei res¬pective, un semeţ vlăstar al marii nobilimi, reclama proprie¬tăţile fetei pe temeiul că ea s-ar fi măritat într-ascuns şi astfel ar fi lipsit biserica de unul dintre drepturile ei, în calitate de stăpână a senioriei – dreptul acela pe care îl numeau "le droit du seigneur". Refuzul de a se supune acestui drept sau orice sustragere de la recunoaşterea lui se pedepsea cu confiscarea averii. Fata se apără, spunând că stăpânirea senioriei o deţinea episcopul şi că dreptul de care-i vorba nu era transferabil, ci trebuia exercitat de către însuşi seniorul, iar în caz contrar rămânea fără titular. Pe de altă parte, o lege şi mai veche, a bisericii însăşi, oprea pe episcop de la exercitarea acelui drept. Era un caz într-adevăr neobişnuit.
Întâmplarea asta îmi reamintea cele ce citisem în tinereţe despre modul ingenios în care consilierii municipali ai Londrei au strâns banii necesari pentru construirea palatului lordului-primar. Pe atunci exista măsura ca acei care nu se împăr¬tăşeau, potrivit ritualului bisericii anglicane, să nu aibă dreptul de a candida la postul de prefect de poliţie al Londrei. Aşadar, cei care nu ţineau de biserica anglicană nu puteau fi aleşi; ei nu puteau candida, chiar dacă li se propunea să candideze şi, dacă erau totuşi aleşi, nu puteau să-şi îndeplinească funcţiunea. Consilierii municipali – care fără vorbă că erau nişte yankei deghizaţi – veniră cu o idee foarte năstruşnică, trecând o lege prin care stabileau o amendă de patru sute de lire pentru acela care ar refuza candidatura la funcţia de pre¬fect şi o amendă de şase sute lire împotriva aceluia care, după ce a fost ales prefect, refuza să exercite această func¬ţiune. Apoi, s-au apucat de lucru şi au ales un lot de neangli¬cani, unul după altul, şi o ţinură aşa până ce adunară din amenzi suma de cincisprezece mii de lire. Şi aşa s-a înălţat şi stă falnic şi astăzi palatul lordului-primar, amintind cetăţenilor care ştiu să roşească, despre îndepărtata şi jalnica zi, când o bandă de yankei s-au strecurat la Londra şi au pus la cale una din acele şmecherii care a adus neamului lor o unică şi dubioasă reputaţie printre toate popoarele cu adevărat bune şi sfinte de pe întreg pământul.
Dreptatea fetei mi se părea vădită, iar dreptatea episco¬pului la fel de vădită. De aceea, nu-mi dădea prin gând cum va ieşi din încurcătură regele. Dar a ieşit şi iată sentinţa sa:
"Deci dacă stând noi de am luat samă cu amăruntul, găsit-am pricina limpede şi uşoară de giudecat, fiind ca o sfadă între copii şi alta nu. O tânără soaţă, silindu-se a-şi plini toate datorinţele sale – aşa cum se cade şi cere datina – a dat de ştire lordului feudal, stăpânul ei adevărat şi înaltu-i ocrotitor, prea sfinţitul episcop, că n-a suferit nici o pagubă au vătămare, căci numitul episcop ar hi putut căpăta îngăduinţa ca vremelnic să se poată bucura de numitul drept ce-l are şi astfel dânsa şi-ar fi păstrat toată avuţia, stăpânind-o în bună pace. Dară dânsa neplinindu-şi cea dintâi datorinţă ce-o are către stăpânul ei, a căzut ea în giudecată, căzând din toate drepturile, aşijderea aceluia carele apucându-se de o funie şi funia rupându-se de strânsura mâinilor lui altceva decât să cadă nu poate; că zadarnic ar arăta acesta întru apărarea lui că restul funiei nu iaste rupt, ci bun iaste, tot nu scapă de primejdie cum singur va vedea. Cugetând a lua aminte, văzut-am că pricina femeii aceştia iaste de la obârşie plină de răutate şi strâmbătate. Divanul nostru, în faţa căruia giudecatu-s-a pricina, osândeşte pre jăluitoare a da numitului lord episcop tot avutul ei până la ultimul talant, şi astfel a plăti cele cuvenite pentru vina ei şi altmintrelea nu. Următorul!"
În modul acesta tragic s-a pus capăt fericitei luni de miere, care nu durase nici trei luni. Bieţii de ei! Trăiseră aceste trei luni învăluiţi până la buze de toate înlesnirile lumeşti. Veşmin¬tele şi micile giuvaeruri pe care le purtau erau gingaşe şi alese, în măsura în care făţarnicele legi sumptuare – acelea care orânduiesc cheltuielile pentru îmbrăcăminte – le îngă¬duiau celor de teapa lor. Şi aşa, îmbrăcaţi în hainele astea frumuşele, ea plângând pe umărul lui, iar el căutând s-o liniş¬tească cu cuvinte de speranţă puse pe muzica disperării, plecară ei de pe banca acuzării în lumea largă, lipsiţi de cămin, de pat şi de pâine, căci, acuma, nici cerşetorii de pe uliţe nu erau aşa de nevoiaşi ca dânşii.
Regele ieşise cu bine din încurcătură – fireşte, făcând pe placul bisericii şi a restului nobilimii. De aceea nu mă miră că unii aduc argumente subtile şi plauzibile în favoarea mo¬narhiei; în ciuda lor, neclintit rămâne faptul că numai în statele unde fiecare cetăţean are dreptul la vot, legile samavolnice nu mai sunt cu putinţă. Desigur că supuşii regelui Arthur ar fi constituit o materie primă cam slabă pentru o republică, fiindcă monarhia îi înjosise îndelungată vreme. Şi totuşi chiar ei ar fi fost îndeajuns de deştepţi s-o lase mai moale cu legea pe care tocmai o aplicase regele; bineînţeles, dacă asta ar fi atârnat de votul lor liber şi deplin. Exista o frază care a ajuns atât de obişnuită în gura lumii, încât pare a avea un rost şi un înţeles când se trece la aplicarea ei. Mă gândesc la fraza care, referindu-se la un popor sau altul, pune întrebarea dacă poporul respectiv este capabil "de a se cârmui singur", iar înţelesul ei implicit este că, undeva şi într-anumite timpuri, au existat popoare care nu au fost capabile de o astfel de guvernare independentă, adică n-au fost capabile să se guverneze singure în aceeaşi măsură în care le-ar fi guvernat sau ar fi vrut să le guverneze nişte aşa zişi specialişti pricepuţi, în toate epocile, minţi iscusite au răsărit cu duiumul; şi numai din masa poporului, iar nu din rândul claselor privilegiate. Astfel, oricare ar fi fost nivelul intelectual al unei naţiuni, ridicat sau coborât, priceperea şi îndemânarea de care era în stare sălăşluia în nesfârşitele rânduri ale cetăţenilor anonimi şi săraci. Şi n-a fost zi sub soare în care naţiunea să nu dea cu prisosinţă la iveală materialul necesar unei cârmuiri proprii. Asta înseamnă să afirmi un fapt care se vădeşte de la sine şi anume că până şi cea mai bine cârmuită, mai liberă şi mai luminată dintre monarhii nu întruneşte cele mai bune condiţii, la care ar putea ajunge poporul însuşi, şi îi rămâne inferioară. Şi asta este deopotrivă de adevărat şi pentru alte cârmuiri asemănătoare, cu diferitele niveluri inferioare mergând până la nivelul cel mai de jos.
Regele Arthur se grăbise cu chestiunea armatei, trecând peste calculele mele. Nu bănuisem că se va apuca de-o treabă ca asta, câtă vreme eu voi lipsi de la palat. De aceea, încă nu elaborasem planul după care să stabilim meritele ofiţerilor. Apucasem doar să-i spun că ar fi bine ca fiecare candidat să fie supus unui examen sever şi amănunţit. În sinea mea, însă, îmi propusesem să meşteresc o seamă de condiţii, pe care să nu le poată îndeplini decât elevii mei de la West Point. Acum, îmi dădeam seama că ar fi fost mult mai bine dacă alcătuiam lista condiţiilor înainte de a pleca, deoarece gândul la o armată permanentă continuase să-l frământe pe rege. Ba, îl preo¬cupase într-atâta încât şi-a pierdut răbdarea şi s-a apucat pe loc să elaboreze condiţiile examenului, făcând un plan pe cât îl ajuta mintea.
Eram nerăbdător să văd cum arăta planul său şi totodată să-i dovedesc cât de admirabil era programul alcătuit de mine, pe care urma să-l distribui comisiunii examinatoare. Toate acestea i le-am spus cu duhul blândeţii, stârnindu-i o curiozi¬tate fără margini. Când se întruni comisiunea examinatoare, eu intrai în urma regelui, iar după mine candidaţii. Unul dintre aceştia era un strălucit tânăr de la academia mea militară şi odată cu el veniseră şi doi dintre profesorii de acolo.
Când am văzut comisiunea examinatoare, n-am ştiut dacă trebuie să râd sau să plâng. Preşedintele comisiunii era un ofiţer, cunoscut peste veacuri sub numele de Norroy, regele-armelor, iar ceilalţi doi membri erau şefi de birou în ministerul său. Toţi trei, bineînţeles, erau preoţi, căci toţi dregătorii care ştiau să citească şi să scrie erau preoţi.
Cel dintâi pe care l-au strigat a fost candidatul meu; fireşte, din curtenie faţă de mine, şi preşedintele comisiunii începu cu dânsul solemnitatea oficială:
— Cum te cheamă?
— Malease.
— Fiul lui?
— Webster.
— Webster? Webster? Hm!... Nu ţin minte să fi auzit un asemenea nume!
— Starea?
— Ţesător.
— Ţesător? Doamne, nu ne duce în ispită!
Regele se clătină din cap până în picioare, un funcţionar leşină, iar ceilalţi erau cât pe aici să leşine şi ei. Preşedintele comisiunii îşi adună puterile şi spuse indignat:
— Prea de ajuns iaste! Pas de-aici!
Apelai la rege, rugându-l să se continue cu examinarea candidatului meu. Regele a fost de acord, dar comisiunea, alcătuită numai din oameni cu sânge albastru, imploră pe rege să o cruţe de jignirea de a examina pe fiul unui ţesător.
Cum eram sigur că şi aşa ei nu vor şti ce să-l întrebe, mă asociai la rugămintea lor, iar regele însărcina cu examinarea pe profesorii pregătiţi de mine. Făcusem rost de o tablă care fu imediat aşezată în faţa candidatului, şi petrecania începu pe loc. Era o plăcere să-l auzi pe flăcăul acela, arătând ce este ştiinţa războiului şi învârtind pe degete problemele privi¬toare la bătălii şi asedii, aprovizionare şi transport, descriind apoi cum se minează o regiune şi cum se scot minele, sau ce înseamnă marea tactică, marea şi mica strategie, serviciile de semnalizare, infanteria, cavaleria, artileria şi tot ce-ţi trece prin minte cu privire la tunurile de asediu, la puştile auto¬mate Catling, la carabine, flinte şi muschete şi la mânuirea revolverului, intrând în toate amănuntele, în timp ce capetele acelea seci – după cum era de aşteptat – nu desluşeau nici măcar un cuvinţel, neştiind de unde s-o ia şi unde să ajungă. Şi era straşnic să-l vezi scriind pe tablă coşmaruri matematice, care ar fi lăsat cu gura căscată şi pe îngeri, şi cum le ştia ca apa, fie că era vorba de eclipse şi comete sau de solstiţii şi constelaţii – fie de vremea obişnuită şi vremea siderală, de vremea cinei şi vremea culcării, sau despre orice chestiune care te ducea cu mintea deasupra norilor sau dedesubtul lor, şi cu care puteai hărţui şi opri cu hai pe inamic, făcându-l să-şi muşte mâinile că i-a mai venit în gând să te atace. Iar când, în cele din urmă, flăcăul salută milităreşte şi se dădu deoparte, mă simţii atât de mândru de dânsul încât îl îmbrăţişai, pe când ceilalţi erau atât de aiuriţi, încât unii păreau nişte stane de piatră, alţii beţi criţă şi cu toţii prinşi în capcană, de să le cânţi veşnica pomenire şi nu alta. Eram sigur că noi câştigasem bătălia, şi încă cu vârf şi îndesat!
Mare lucru mai e şi educaţia. Parcă nu-ţi venea să crezi că flăcăul, care îi dăduse gata pe nepricopsiţii ăia, erau unul şi acelaşi cu flăcăul care sosise atât de neştiutor la West Point, încât atunci când îl întrebasem:
— Dacă, pe câmpul de luptă, unui general inamicul îi îm¬puşcă armăsarul de sub el, ce trebuie să facă generalul? flăcăul îmi răspunsese cu naivitate:
— Ar trebui să se ridice şi să-şi perie hainele!
După aceasta, fu chemat în faţa comisiunii examinatoare unul dintre tinerii de neam mare. Îmi zisei că e cazul să-i pun şi eu câteva întrebări:
— Domnia ta ştii să citeşti?
Se înroşi la faţă, plin de indignare şi se stropşi la mine, zicându-mi:
— Domnia voastră mă scoate simbriaş, ori diac de rând? Măre! Dară sângele care-mi curge în vine nu...
— Răspunde-mi la întrebarea pe care ţi-am pus-o!
Îşi stăpâni mânia şi-mi răspunse:
— Nu.
— Ştii să scrii?
Îl simţii că-i gata să dea drumul mâniei care clocotea într-însul, aşa că i-o tăiai scurt:
— Te poftesc să te mărgineşti la întrebările pe care ţi le pun şi să nu-mi faci comentarii. Nu te afli aici ca să-ţi dai ifose cu sângele albastru şi nici cu nurii domniei tale. Ştii să scrii?
— Nu.
— Ştii tabla înmulţirii?
— Nu pricep vorba aceasta.
— Cât fac nouă ori şase?
— Aceasta amistuită taină pentru mine iaste, că nevoia a o afla nu s-a ivit în zilele vieţii mele, şi aşa va rămâne, lipsindu-mă de tâlcul ei.
— Dacă A vinde lui B un coş cu ceapă, în valoare de doi bani baniţa, în schimbul unei oi care valorează patru bani şi a unui câine în valoare de un ban şi C ucide câinele, înainte de a fi fost predat la domiciliul cumpărătorului, pentru că l-a muşcat pe C, pe care îl confundase cu D – ce sumă mai datorează B lui A, cine plăteşte pentru câine, C sau D, şi cine ia banii? Lui A îi ajunge un ban sau trebuie să ceară despă¬gubire sub forma unei sume suplimentare, care să reprezinte profitul posibil pe care l-ar fi avut de pe urma câinelui şi care ar fi putut fi clasificat ca o cantitate diferenţială, adică uzufruct?
— Cu-adevărat iaste că, în atotştiutoarea şi necunoscuta de noi vrere a bunului şi de viaţă făcătorului Dumnezeu, carele tainic îşi plineşte minunăţiile sale, nu am auzit în zilele vieţii mele de acest fârtat, şi nice nu m-a iscodit el cu întrebări de soiul acesta, stricăciune aducând zăpăceală minţii şi tulbu¬rare cugetului. Întru aceasta, rogu-te, luminăţia ta, a lăsa pustiei câinele şi ceapa şi pre aceşti oameni cu nume ciudate şi păgâne să-şi cate singuri izbăvirea dintru jalnicele şi minu¬natele lor pacosti şi nevoi, fără de ajutorul meu, că pacostile şi nevoile lor sunt prea destul aşa cum sunt, iară dacă eu aş căta să le sar într-ajutor, n-aş face decât să le stric şi mai dihai starea în care se află şi poate că mi-aş istovi zilele, spre a nu vedea cum la cazne îi pune deznădejdea.
— Ce ştii despre legile atracţiei şi gravitaţiei?
— Dacă aceste legi sunt în fiinţă, se prea poate că măria sa craiul le-a întărit estimp, pre vremea când boleam şi vestirea lor n-a fost în auzul urechilor mele.
— Ce ştii despre ştiinţa opticii?
— Am ştiinţă despre pârcălabi de cetăţi şi despre sfetnicii giudeţului crăiesc, despre logofeţii de taină şi despre isprav¬nicii olaturilor şi despre puzderie de alte dregătorii mai mici şi despre cinuri mari spre cinstirea boierilor, dară de acela pe care luminăţia ta îl numeşte Ştiinţa Opticii nu am auzit până acum şi se prea poate nou şi mare cin să fie.
Să-ţi vină rău şi nu alta, când te gândeşti că o astfel de lighioaie târâtoare pretindea cu dinadinsul dregătorii mari în stat şi credea că are dreptul la tot ce-i mai falnic sub soare! Ar fi putut fi, cel mult, copist la maşina de scris, dacă nu te supărai că-ţi poceşte gramatica şi punctuaţia. Te mirai că nu se înfige şi la aşa ceva, cu măreaţa lui nedestoinicie pentru orice slujbă. Dar asta nu dovedea totuşi că nu ar fi avut ceva stofă într-însul, ci numai că nu era încă un copist la maşina de scris. După ce l-am mai împuns cu tot felul de întrebări, dându-i pe faţă ignoranţa, l-am dat pe mâna profesorilor şi aceştia l-au întors pe faţă şi pe dos cu tot felul de chestiuni asupra războiului ştiinţific, dându-i, fireşte, în vileag goliciunea. În schimb, ştia câte ceva despre arta de a se război din vremea sa, arătând cum trebuie să te cotonogeşti prin tufişuri cu căpcăunii, sau despre luptele cu tauri în arena pentru tu miruri şi despre alte bazaconii dintr-astea, dar încolo era gol şi de nici un folos. Apoi, luarăm în răspăr pe un alt june de viţă, care se dovedi a fi geamăn întru neştiinţă cu celălalt, l-am dat apoi pe mâna preşedintelui comisiunii, bucuros că acum se ştia câte parale fac. Au fost examinaţi în ordinea statornicită mai înainte, cu toată precăderea:
— Cum te cheamă, rogu-te?
— Pertipole, fiu! lui sir Pertipole, baron de Orz-Hurluit.
— Bunicul?
— Aşijderea, sir Pertipole, baron de Orz-Hurluit.
— Străbunicul?
— Acelaşi nume şi acelaşi cin avut-a.
— Dară stră-străbunicul?
— Nu iaste, slăvite doamne! Că până să ne urcăm aşa de sus s-a rupt scara şi sărit-a spiţa aceea.
— Nu-ţi fie cu bănat, fătul meu, că patru spiţe ajung şi îţi prind nevoile.
— Care nevoi? întrebai eu.
— Legea cere patru spiţe de boierie; altmintrelea candi¬datul nu iaste volnic a fi ales.
— Va să zică nimeni nu poate fi ales locotenent în armată, decât dacă dovedeşte că este coborâtor din patru generaţii de nobili?
— Iaste precum ai zis şi nici un locotenent şi nici un alt cârmuitor de oşti nu iaste volnic a fi ales întru aceste cinstite cinuri, fără a avea darul boieriei.
— Zău că nu-mi vine să cred! Dar ce folos aduce un ase¬menea dar?
— Ce folos? Cutezătoare întrebare îmi pui, luminate doamne şi Şef, că întrebarea-ţi tăgăduieşte însăşi înţelep¬ciunea prea sfintei biserici, muma noastră!
— Cum? Nu înţeleg.
— Prea sfânta biserică a rânduit-o şi pentru sfinţi. Legea ei rânduieşte că nime nu poate fi aşezat în rândurile sfinţilor dacă nu a zăcut mort vreme de patru neamuri.
— Aha! Acum m-am dumirit! Da – da – e totuna! Straşnic! Într-un caz, omul zace ca un cadavru viu timp de patru gene¬raţii – mumificat în ignoranţă şi trândăvie – şi asta îl îndreptă¬ţeşte să cârmuiască pe cei vii şi să ia în mâinile-i nevolnice fericirile şi nefericirile lor; în celălalt caz, omul şade timp de patru generaţii în groapa morţii şi a viermilor şi asta îi hără¬zeşte o slujbă în pajiştile cerului. Mila regelui este de acord cu această lege ciudată?
Regele zise:
— Ochii minţii mele nu văd ciudese întru acestea, că toate locurile de cinste şi pleaşcă se cuvin, prin rânduiala firii, acelora de viţă veche şi aleasă, iară cinurile armiei sunt proprietatea lor şi pentru aceasta nu iaste trebuinţă de nici o lege. Legea rânduieşte chibzuind o margine, dară ţelul ei iaste a ne feri de sângele prea nou, carele ar purta numai scârbă de aceste dregătorii şi le-ar ruşina, că toţi cei de neam mare ar da bir cu fugiţii, scârbiţi de ele. Dacă aş îngădui asemenea pacoste, atuncea vrednic aş fi de cârtire, iară altmintrelea nu. Luminăţia ta volnic eşti a face cum te taie capul, că delegat eşti a îmbrăţoşa trebile ţării, dară regelui nu i se cade, căci aceasta ar fi cea mai smintită dintre sminteli, pre carea nime n-ar putea-o înţelege.
— Mă plec în faţa părerii măriei tale. Continuaţi, domnule şef al colegiului crainicilor.
Preşedintele procedă după cum urmează:
— Prin carea faptă vrednică întru cinstirea tronului şi a ţării s-a ridicat întemeietorul marei stirpe a domniei tale la sfintele ranguri ale nobilimii engleze?
— A ctitorit o fabrică de bere!
— Măria ta, comisiunea socoate pre candidat a fi desăvârşit şi iscusit întru toatele pre care le cere cârmuirea oştilor şi-l supune măriei tale spre a rupe sfat, după ce vom cerceta şi pre acela cu care iaste vrednic a se întrece.
Celălalt candidat de marcă se înfăţişă înaintea comisiunii, dovedind că are exact patru generaţii de nobili îndărătul său. Aşa că meritele militare erau deopotrivă până acum.
Apoi comisiunea l-a lăsat în pace şi s-a apucat să-l întrebe iar pe sir Pertipole:
— Din ce stare făcea parte strămoaşa domniei tale, nevasta întemeietorului stirpei din care cobori?
— Stră-strămoaşa cobora din cea mai înaltă boierime de ţară, dară nobilă nu era. Era nurlie şi neprihănită şi miloasă, cu o viaţă nepătată şi cu o fire aşijderea, şi întru aceasta îşi avea pereche doar cu cea mai înaltă doamnă a ţării.
— Bine! Treacă-meargă! Şezi jos!
Preşedintele chemă din nou pe lordişorul cu care era în întrecere lordişorul ăstălalt şi îl întrebă:
— Ce rang şi stare avut-a stră-strămoaşa care a ridicat falnica domniei tale casă în rândurile nobilimii engleze?
— Fost-a ţiitoarea măriei sale şi a ajuns la această falnică strălucire prin neajutorata-i vrednicie, ridicându-se din mocirla în care a văzut lumina zilei.
— Iaca boieria cea adevărată – dreapta şi desăvârşita încru¬cişare! Domniei tale, prea neprihănite lord, i se cuvinte locotenenţia şi nu o privi cu scârbă, că iaste doară cel dintâi pas carele departe şi sus te va duce, către măriri mai vrednice de mândra-ţi obârşie.
Mă simţeam umilit până în fundul sufletului. Îmi făgă¬duisem un triumf până în slava cerului şi iată rezultatul!
Aproape că mi-era ruşine să mă uit în ochii dezamăgitului meu cadet. Îi spusei să se ducă acasă şi să aibă răbdare, că lucrul încă nu se terminase.
Îi cerui o audienţă particulară regelui şi-i făcui o propu¬nere, îl asigurai că era drept să procopsească regimentul acela numai cu ofiţeri din nobilime, că lucru mai înţelept nici că se poate. Dar, totodată, n-ar strica dacă i-ar adăuga încă cinci sute de ofiţeri. De fapt, bine ar fi dacă ar face atâţia ofiţeri câţi nobili şi rude de nobili sunt în ţară, chiar dacă la urmă ar fi în regiment de cinci ori mai mulţi ofiţeri decât soldaţi. Astfel el ar forma un regiment de pomină, regimentul cel mai invidiat, regimentul personal al regelui, regiment care ar avea dreptul să lupte cum i s-ar năzări şi cum i-ar veni la îndemână şi care în timp de război ar putea s-o pornească încotro va voi şi să se întoarcă numai când va avea chef, fiind independent şi liber să zburde cum i-o trăsni. Privilegiile acestea vor face ca regimentul să aibă mare căutare în rândurile întregii nobilimi şi din inimă îl vor dori cu toţii, ştiind că într-însul vor fi mulţumiţi şi fericiţi. În schimb, restul armatei permanente îl vom face din materiale de rând, înzestrându-l, aşa cum se şi cuvenea, doar cu oameni care nu sunt nimic – oameni de rând, aleşi doar pe baza priceperii – alcătuind astfel un regi¬ment talpa-ţării, neîngăduind acolo nici una din libertăţile aristocratice şi obligându-i pe toţi să muncească aşa cum trebuie şi să ciocănească mereu. Asta cu scopul ca, ori de câte ori regimentul personal al regelui se va simţi obosit şi va avea chef s-o întindă – aşa, ca distracţie, scormonind coclaurii după căpcăuni şi petrecând în lege – s-o poată face în tihnă, ştiind că înapoia lui lucrurile n-au rămas de izbelişte, ba că treaba va merge ca mai înainte – chipurile – după vechile orânduiri. Inutil să mai spun că regele s-a simţit fermecat de această propunere.
Văzând cum stau lucrurile, mi-a venit în cap încă o idee. Mi-am zis că acum e momentul să ies dintr-o strâmtoare mai veche şi anevoioasă. Ştiţi, cu veniturile de la casa oastei, multe case se făceau şi mereu era goană după ele – o goană foarte mănoasă. Când li se năştea nobililor un copil – şi asta se întâmpla destul de des – era o bucurie nebună pe buzele poporului şi o jalnică tristeţe în inima lui. Bucuria era îndoiel¬nică, dar jalea, sigură, căci asta însemna o nouă cerere la palat pentru o danie regească. Lungă mai era lista acestor danii regeşti, care constituiau o povară apăsătoare şi mereu mai mare asupra visteriei şi totodată o ameninţare împotriva coroanei. Dar regele Arthur nu credea că daniile acestea îi pun în primejdie tronul şi nici nu voia să audă de diferitele mele proiecte, prin care căutam mijlocul de a le înlocui cu altceva. Dacă l-aş fi putut convinge ca, măcar din când în când, să dea din buzunarul său şi nu al statului ajutoarele pentru aceste odrasle abia venite pe lume – aş fi putut stârni mare vâlvă în jurul acestui fapt, care n-ar fi rămas fără efect în rândurile poporului. Dar nici s-audă de una ca asta! Arthur avea o pasiune aproape religioasă pentru daniile regeşti şi se obişnuise a le privi ca pe o pradă sfântă şi cu nimic nu l-ai fi scos mai rău şi mai sigur din ţâţâni, decât atacând această venerabilă instituţie. Abia de îndrăzneam să-i spun pe ocolite că eu, unul, nu credeam că mai există în Anglia familii res¬pectabile, în stare să se umilească într-atâta încât să cer¬şească, cu pălăria întinsă, daniile măriei sale. Mai departe decât atâta n-am mers, căci totdeauna el mi-o tăia scurt şi răspicat.
Acum credeam că, în sfârşit, găsisem momentul prielnic. Voiam să formez regimentul acela de pomină numai din ofiţeri – aşa ca să nu existe într-însul nici măcar un singur soldat. Jumătate din regiment urma să fie alcătuită din nobili care ar ocupa toate posturile până la general-maior şi care ar sluji pe gratis, plătindu-şi ei cheltuielile respective. Aceştia ar fi făcut-o bucuroşi, dacă ştiau că restul regimentului era alcătuit numai din principi de sânge. Aceşti principi de sânge ar avea grade de la locotenent-general până la feldmareşal şi vor primi salarii straşnice, fiind echipaţi şi hrăniţi de către stat. Ba, mai mult încă – şi asta era marea mea lovitură! – trebuia să se decreteze că acestor bivel-principi ai voie să li te adresezi numai cu un titlu orbitor şi ameţitor, care să inspire teamă – titlu pe care urma să-l născocesc tot eu – şi că numai şi numai ei din toată Anglia se vor bucura de acest titlu. În sfârşit, toţi principii de sânge trebuiau să aibă libera alegere între a intra în regimentul acela, a căpăta acel mare titlu şi a renunţa la daniile regale, sau de a rămâne pe dinafară şi a primi danii. Şi acum cea mai eficace dintre lovituri: principii încă nenăscuţi, dar care urmau să se nască, puteau să fie "născuţi" în regiment şi s-o pornească în viaţă în mod cinstit, cu salarii bune şi cu o situaţie permanentă, îndată ce părinţii vor aduce la cunoştinţă naşterea lor.
Puteam să jur că toţi băieţii vor intra în regimentul ăla şi astfel vor renunţa la daniile existente. Că noii născuţi vor intra şi ei acolo – eram la fel de sigur. În curs de şaizeci de zile, această învechită şi bizară anomalie, dania regală, va înceta de a mai fi un fapt viu şi îşi va lua locul printre şucheţeniile trecutului.