Harry Potter si Pocalul de Foc - J.K. Rowling (Prima parte)

Lui Peter Powling,
în memoria domnului Ridley,
şi pentru Susan Sladden,
care l-a ajutat pe Harry
să iasă din nişa de sub scări.


— CAPITOLUL I —

CASA CRUPLUD

Sătenii din Little Hangleton încă îi spuneau „Casa Crup¬lud”, deşi trecuseră mulţi ani de când familia Cruplud lo¬cuise acolo. Casa era situată pe un deal, dominând satul, unele dintre ferestre fiind acoperite cu scânduri, cu ţigle lipsă din acoperiş, iar iedera îneca nestăvilită faţada. Deşi odată un co¬nac impunător, şi de departe cea mai mare şi mai impresio¬nantă clădire pe o distanţă de câţiva kilometri împrejur, „Casa Cruplud” era acum invadată de igrasie, abandonată şi nelocuită.
Localnicii din Little Hangleton erau cu toţii de acord că vechea casă le inspira teamă. Acum o jumătate de secol, se întâmplase în ea ceva ciudat şi îngrozitor, ceva despre care sătenilor mai în vârstă le plăcea să discute când nu mai aveau subiecte de bârfă. Povestea fusese întoarsă pe toate părţile de atâtea ori, şi fusese „înflorită” în atâtea locuri, încât nimeni nu mai ştia exact care era adevărul. Totuşi, fiecare versiune a poveştii începea în acelaşi fel: „cu cinci¬zeci de ani în urmă, la ivirea zorilor, într-o frumoasă dimi¬neaţă de vară, pe când Casa Cruplud era încă bine îngrijită şi impunătoare, o servitoare intrase în salon şi îi găsise morţi pe cei trei membri ai familiei Cruplud”.
Urlând, servitoarea coborâse în fugă dealul în sat şi adu¬nase în jurul ei câţi oameni putuse.
— Zăceau acolo cu ochii larg deschişi! Reci ca gheaţa! Încă îmbrăcaţi de cină! le zisese ea.
Poliţia fusese chemată imediat şi întregul Little Hangleton fusese cuprins de nebunie, de curiozitate şi de un entuziasm mascat fără prea multă măiestrie. Nimeni nu-şi răcise gura pretinzând că îi părea prea rău după familia Cruplud, pen¬tru că toţi membrii ei fuseseră chiar urâţi de săteni.
Bătrânii soţi Cruplud fuseseră bogaţi, snobi şi grosolani, iar fiul lor, Tom, ajuns la maturitate, fusese şi mai şi. Toţi sătenii erau curioşi să afle identitatea ucigaşului, fiindcă era cât se poate de clar că trei oameni aparent sănătoşi nu pu¬teau să moară din cauze naturale, toţi în aceeaşi noapte.
În acea seară, „La Spânzuratul”, localul satului, a avut parte de o vânzare nemaiîntâlnită până atunci. Tot satul ve¬nise să discute despre crime. Şi nu venise degeaba! Sătenii fuseseră răsplătiţi când bucătăreasa familiei Cruplud apăruse din senin în mijlocul lor şi anunţase în localul cufundat subit în tăcere că un om pe nume Frank Bryce tocmai fusese arestat.
- Frank! exclamară mai mulţi săteni. Niciodată!
Frank Bryce era grădinarul familiei Cruplud. Trăia sin¬gur într-o cabană amărâtă, pe terenurile „Casei Cruplud”. Frank se întorsese din război cu un picior ţeapăn şi cu o aversiune cumplită pentru mulţimi şi zgomote puternice. Lucrase pentru familia Cruplud de la început.
Urmă o îmbulzeală, care mai de care oferindu-se să-i cum¬pere bucătăresei de băut, pentru a auzi cât mai multe detalii.
- Eu am zis mereu că era ciudat, le spuse ea sătenilor care îi sorbeau fiecare cuvânt, după al patrulea pahar de vişinată. Foarte neprietenos. Sunt sigură că, dacă i-aş fi ofe¬rit o ceaşcă de ceai şi de o sută de ori, tot n-ar fi acceptat-o! Niciodată n-a fost dornic de companie, niciodată!
- Ei, şi tu, acum, zise o femeie de la bar, omul a trecut printr-un război greu... Lui Frank îi place viaţa liniştită. Nu văd de ce ar fi ăsta un motiv să...
- Cine altcineva mai avea cheia de la uşa din spate, poţi să-mi spui? răcni bucătăreasa. Dintotdeauna a existat o cheie de rezervă în cabana grădinarului! Uşa din spate n-a fost forţată azi-noapte! Nici o fereastră spartă! Frank n-a avut decât să se strecoare până la casă, în timp ce noi dormeam cu toţii...
Localnicii schimbară priviri întunecate.
- Întotdeauna am crezut că era ceva cu el, bombăni un om de la bar.
- L-a stricat războiul, aşa zic eu, interveni proprietarul lo¬calului.
- Ţi-am zis eu că nu-i bine să-l superi pe Frank, nu-i aşa, Dot? zise o femeie entuziasmată dintr-un colţ.
- Un temperament îngrozitor, întări Dot, dând cu putere din cap. Ţin minte, pe vremea când era copil...
În dimineaţa următoare, aproape toată lumea din Little Hangleton era sigură că Frank Bryce îi omorâse pe membrii familiei Cruplud. Însă în oraşul vecin, Great Hangleton, într-o secţie de poliţie întunecată şi murdară, Frank repeta în¬truna, cu încăpăţânare, că era nevinovat şi că singura per¬soană pe care o văzuse pe lângă casă în ziua morţii familiei Cruplud fusese un adolescent, un străin brunet şi palid. Nimeni altcineva din sat nu văzuse un asemenea băiat, iar poliţiştii erau convinşi că era o închipuire de-ale lui Frank.
Când lucrurile începură să devină serioase pentru Frank, veni şi raportul despre moartea membrilor familiei Cruplud şi toate se schimbară.
Era cel mai ciudat raport primit vreodată în poliţie. O echipă de doctori examinase cadavrele şi ajunsese la conclu¬zia că nici unul nu fusese otrăvit, înjunghiat, împuşcat, stran¬gulat, sufocat sau - după câte şi-au putut da ei seama - rănit în vreun fel, câtuşi de puţin. Mai mult, raportul continua să susţină, cu o nuanţă de perplexitate evidentă, că toţi păreau să fi fost sănătoşi tun (în afară de faptul că erau morţi, bineînţeles!). Doctorii au notat însă (de parcă erau hotărâţi să găsească ceva în neregulă cu cadavrele) că fiecare dintre decedaţi avea întipărită pe chip o expresie de teroare. Dar, după cum au spus şi poliţiştii nedumeriţi, cine a mai auzit ca trei oameni să moară de frică?
Având în vedere că nu exista nici o dovadă că cei trei membri ai familiei Cruplud fuseseră ucişi, poliţiştii au fost nevoiţi să-i dea drumul lui Frank. Decedaţii au fost în¬gropaţi în cimitirul din Little Hangleton, iar mormintele lor au continuat să fie ţinte ale curiozităţii pentru mult timp. Spre uimirea tuturor şi privit cu suspiciune, Frank Bryce s-a întors la cabana sa de pe proprietatea familiei Cruplud.
- Din punctu’ meu de vedere, i-a omorât şi nu-mi pasă ce zic poliţiştii, hotărî Dot în faţa celor adunaţi în localul „La Spânzuratul”. Şi dacă ar avea puţină demnitate, ar pleca de aici, fiindcă ştie prea bine ce credem toţi despre el!
Însă Frank nu a plecat. A rămas să aibă grijă de grădină, pentru următoarea familie care a locuit în „Casa Cruplud” şi apoi pentru următoarea, pentru că nici una dintre familii nu a rămas multă vreme. Poate că şi din cauza lui Frank proprietarii spuneau că totul era învăluit într-o atmosferă neprietenoasă, iar casa, în absenţa unor stăpâni care să lo¬cuiască în ea, a început să se deterioreze.
*
Omul bogat care era proprietarul „Casei Cruplud” în prezent, nici nu trăia acolo şi nici nu făcea nimic cu locuinţa. În sat se zvonea că o ţinea din cauza „taxelor”, deşi nimeni nu era lămurit care erau acestea. Totuşi, proprieta¬rul continua să-l plătească pe Frank pentru grădinărit. Frank se apropia de vârsta de şaptezeci şi şapte de ani, surd de-a binelea, cu piciorul mai ţeapăn ca niciodată, însă putea fi încă văzut grădinărind pe lângă straturile de flori când era vreme bună. Cu toate acestea, buruienile începuseră să-i dea de furcă.
Dar buruienile nu erau singura problemă cu care era ne¬voit să se lupte bietul Frank. Băieţii din sat îşi făcuseră un obicei să azvârle cu pietre în ferestrele „Casei Cruplud”. Treceau cu bicicletele peste peluzele la care Frank muncea din greu să le întreţină. O dată sau de două ori, în urma unui pariu, chiar au intrat în casă. Ştiau că bătrânul Frank era devotat casei şi terenului din jur şi îi amuza când îl vedeau şchiopătând prin grădină, fluturându-şi toiagul şi strigând supărat la ei. Frank credea că băieţii îl chinuiau pentru că şi ei, ca şi părinţii şi bunicii lor, îl credeau un criminal. Aşa că, într-o noapte de august, când s-a trezit şi a observat ceva foarte straniu la vechiul conac, a presupus că era o nouă încercare a băieţilor de a-l pedepsi.
Îl trezise piciorul lui bolnav. Îl durea mai rău ca nici¬odată. Frank s-a trezit şi a coborât în bucătărie, cu gândul de a-şi umple din nou sticla cu apă caldă, pentru a-şi calma durerile de la genunchi.
Fiind în dreptul chiuvetei, pe când umplea ibricul cu apă, a ridicat privirea către „Casa Cruplud” şi a văzut o lumină licărind la etajul superior. Frank şi-a dat seama imediat ce se întâmpla. Băieţii intraseră iar în casă şi, după luminiţa care licărea, făcuseră un foc.
Frank nu avea telefon şi, oricum, îşi pierduse încrederea în poliţie, de când fusese interogat pentru uciderea familiei Cruplud. A pus imediat ibricul jos, a urcat în dormitor cât de repede a putut şi s-a întors imediat, îmbrăcat, în bucătărie. A luat cheia veche şi ruginită din cârligul de lângă uşă şi toiagul, care era sprijinit de perete, şi a pornit în noapte.
A pătruns în bucătăria întunecată a conacului. Frank nu mai intrase în ea de mulţi ani. Cu toate acestea, deşi era foarte întuneric, şi-a amintit unde era uşa către hol şi a şchiopătat către ea, cu mirosul de igrasie în nări şi cu ure¬chile ciulite, în aşteptarea unui sunet, a unor paşi sau a unor voci de deasupra. Ajunse în hol, unde era puţin mai multă lumină din cauza ferestrelor baricadate, care se aflau de o parte şi de alta a uşii de la intrare, şi începu să urce scările, binecuvântând praful gros de pe treptele de piatră, care îi atenua zgomotul făcut de picioarele şi de toiagul său.
La etaj, Frank o luă la dreapta şi văzu imediat unde erau intruşii: la capătul holului, o uşă era întredeschisă şi o lumi¬niţă răzbătea prin deschizătură, aruncând o rază aurie pe podeaua neagră. Frank se apropie tot mai mult, strângând toiagul cu putere. La câţiva metri de uşă, reuşi să vadă o par¬te îngustă din camera de după uşă. Vedea şi focul aprins în şemineu, ceea ce îl surprinse foarte tare. Se opri şi ascultă cu atenţie, pentru că din cameră se auzea vocea unui băr¬bat. I se păru a fi o voce timidă şi temătoare.
- A mai rămas puţin în sticlă, Înălţimea Voastră, dacă vă mai este foame...
- Mai târziu, spuse o altă voce.
Şi aceasta aparţinea unui bărbat, însă era neobişnuit de ascuţită şi rece ca o rafală bruscă de vânt îngheţat. Ceva din vocea aceea îi dădu fiori lui Frank.
- Du-mă mai aproape de foc, Şobo!
Frank îşi lipi urechea dreaptă de uşă, pentru a auzi mai bine. O sticlă era pusă pe o suprafaţă tare. Apoi auzi cum era împins un scaun greu. Frank zări un omuleţ, cu spatele către uşă, care potrivea scaunul. Purta o pelerină neagră, lungă, iar la spate avea o porţiune de chelie. Apoi dispăru iarăşi din vedere.
- Unde este Nagini? spuse vocea îngheţată.
- Nu... nu ştiu, Înălţimea Voastră, spuse prima voce neliniştită. A plecat să exploreze casa, presupun...
- Să îl mulgi înainte să ne retragem, Şobo, spuse vocea stăpânului. O să am nevoie de hrană pe timpul nopţii. Călă¬toria asta m-a obosit foarte tare.
Cu fruntea încreţită, Frank îşi apropie urechea bună şi mai tare de uşă, ascultând cu mare atenţie. Urmă o pauză şi apoi omul căruia i se spunea Şobo vorbi din nou.
- Înălţimea Voastră, pot să vă întreb cât vom rămâne aici?
- O săptămână, spuse vocea glacială. Poate mai mult Lo¬cul este destul de confortabil, iar planul meu nu poate fi aplicat încă. Ar fi o prostie să acţionăm înainte să se termine Cupa Mondială la Vâjthaţ.
Frank îşi băgă un deget noduros în ureche şi îl roti cu forţă. Avea ceară în ureche, negreşit. Auzise „Vâjthaţ”, care nici măcar nu era un cuvânt!
- Cu... Cupa Mondială la Vâjthaţ, Înălţimea Voastră? repetă Şobo. (Frank îşi băgă degetul şi mai tare în ureche.) Iertaţi-mă, dar nu înţeleg... De ce să aşteptăm până se ter¬mină Cupa Mondială?
- Pentru că, tontule, la acest eveniment vin în ţară mii de vrăjitori din toată lumea şi fiecare netrebnic din Ministerul Magiei va fi la post, cu ochii în patru după lucruri neobiş¬nuite, verificând într-una pe toată lumea. Vor fi întărite mă¬surile de securitate, pentru ca Încuiaţii să nu observe nimic. Aşa că trebuie să mai aşteptăm.
Frank renunţă, nu mai încercă să-şi cureţe urechea. Auzise cu adevărat cuvintele „Ministerul Magiei”, „vrăjitori” şi „Încuiaţi”. Evident că fiecare dintre aceste expresii însem¬na ceva secret, iar Frank nu ştia decât două tipuri de oameni care vorbeau cifrat: spionii şi criminalii. Îşi strânse iar toia¬gul şi ascultă cu o atenţie sporită.
- Deci, Înălţimea Voastră, sunteţi hotărât? întrebă Şobo încetişor.
- Sigur că sunt hotărât, Şobo!
Acum, în vocea glacială apăruse şi un ton ameninţător.
Urmă o scurtă pauză şi apoi vorbi Şobo, în mare grabă, de parcă se străduia să deschidă gura înainte de a-şi pierde curajul.
- Dar s-ar putea rezolva fără Harry Potter, Înălţimea Voastră...
O altă pauză, şi mai lungă, apoi:
- Cum? Fără Harry Potter? murmură vocea îngheţată. Am înţeles...
- Înălţimea Voastră, nu o spun pentru că mi-ar păsa de băiat! zise Şobo, cu un glas din ce în ce mai ascuţit. Băiatul nu înseamnă nimic pentru mine, absolut nimic! Însă dacă am folosi un alt vrăjitor sau vrăjitoare - oricare ar fi - ar merge mult mai rapid! Dacă mi-aţi permite să vă părăsesc pentru o scurtă perioadă de timp - ştiţi că mă pot deghiza cu măiestrie - m-aş întoarce într-o zi sau două cu persoana potrivită...
- Aş putea folosi un alt vrăjitor, zise vocea rea, încet şi rar, este foarte adevărat...
- Înălţimea Voastră, este logic, făcu Şobo, de parcă i se luase o piatră de pe inimă. Să punem mâna pe Harry Potter este extrem de dificil, este atât de bine păzit...
- Deci, vrei să te duci şi să-mi aduci un înlocuitor? Stau şi mă întreb... Oare sarcina de a mă îngriji n-a devenit mult prea grea pentru tine, Şobo? Oare această sugestie de a ne abate de la planul iniţial nu este cumva o încercare de a mă abandona?
- Nu, înălţimea Voastră! Nu... Nici nu mă gândesc să vă părăsesc...
- Nu mă minţi! şuieră vocea. Îmi dau întotdeauna seama, Şobo! Regreţi că te-ai întors la mine! Îţi provoc scârbă! Te văd cum tresari când te uiţi la mine, te simt cum te cutre¬muri când mă atingi!
- Nu! Devotamentul meu pentru Înălţimea Voastră...
- Devotamentul tău nu este nimic altceva decât laşitate. Nu ai fi aici dacă ai putea să te duci altundeva! Cum să su¬pravieţuiesc fără ţine, când trebuie să fiu hrănit din oră în oră? Cine să îl mulgă pe Nagini?
- Dar păreţi că sunteţi mai întremat, Înălţi...
- Mincinosule, murmură vocea. Nu sunt mai puternic, iar câteva zile singur mi-ar distruge şi puţina vigoare pe care mi-am recăpătat-o, din cauza îngrijirilor tale de nimic! Linişte!
Şobo, care se bâlbâise până în acel moment, amuţi. Timp de câteva secunde, Frank nu mai auzi decât sfârâitul focu¬lui. Celalalt vorbi iar, într-o şoaptă asemănătoare cu un sâsâit.
- Am motivele mele ca să-l folosesc pe băiat, după cum ţi-am explicat deja, şi nu voi folosi un altul! Am aşteptat trei¬sprezece ani. Câteva luni nu mai contează! Cât despre paza din jurul lui, cred că planul meu va funcţiona. Nu am nevoie decât de puţin curaj din partea ta, Şobo... Şi îl vei avea, dacă nu vrei să simţi întreaga furie a Lordului Întunericului...
- Înălţimea Voastră, permiteţi-mi să vorbesc! zise Şobo, acum cu panică în glas. Pe toată durata călătoriei, am anali¬zat planul în minte, Înălţimea Voastră... Dispariţia Berthei Jorkins nu va rămâne neobservată şi, dacă vom continua, dacă voi mai arunca blesteme...
- Dacă? murmură vocea. Dacă? Dacă respecţi planul, Şobo, Ministerul nu trebuie să afle că a mai dispărut cineva. O vei face în linişte şi fără zarvă! Mi-aş dori să o pot face eu în¬sumi, însă în starea mea actuală... Haide, Şobo, mai avem un obstacol de înlăturat şi drumul nostru către Harry Potter este deschis! Nu îţi cer să o faci singur. La acea vreme, cre¬dinciosul meu servitor, ni se va alătura...
- Chiar sunt un servitor credincios, spuse Şobo, cu o urmă de supărare în glas.
- Şobo, am nevoie de cineva care să gândească, de cine¬va a cărui loialitate nu s-a clătinat niciodată, iar tu, din nefe¬ricire, nu întruneşti nici una dintre aceste cerinţe!
- V-am găsit, zise Şobo, şi acum în vocea lui se citea dis¬perarea, eu am fost cel care v-a găsit. Eu v-am adus-o pe Bertha Jorkins!
- Este adevărat, zise celălalt bărbat, părând amuzat. O sclipire de care nu aş fi crezut că eşti în stare, Şobo... Deşi, să fim sinceri, nu ştiai cât de folositoare va fi când ai prins-o, nu-i aşa?
- Am... Am ştiut că vă va fi de folos, Înălţimea Voastră...
- Mincinosule, zise iar prima voce, nuanţa de amuzament cinic fiind mai evidentă ca niciodată. Totuşi, nu pot spune că informaţiile sale nu au fost nepreţuite. Fără ele, nu aş fi putut să întocmesc planul, iar pentru asta vei fi răsplătit, Şobo. Îţi voi da voie să duci la capăt o sarcină pentru mine, una pentru care mulţi dintre adepţii mei şi-ar da chiar şi o mână ca să o poată îndeplini...
- În-într-adevăr, Înălţimea Voastră? Cum?
Şobo părea iarăşi îngrozit.
- Ah, Şobo, doar nu vrei să stric surpriza? Rolul tău va fi la sfârşit... Însă îţi promit că vei avea onoarea de a fi la fel de folositor ca Bertha Jorkins.
- Mă... Mă...
Vocea lui Şobo se aspri, de parcă i se uscase brusc cerul gurii.
- Mă... veţi... omorî şi pe mine?
- Şobo, Şobo, spuse vocea mieros, de ce să te omor? Am omorât-o pe Bertha pentru că am fost nevoit. Nu mai era în stare de nimic după interogatoriul meu, devenise complet inutilă! În orice caz, i-ar fi fost puse întrebări... inoportune, dacă s-ar fi întors la Minister spunând că s-a întâlnit cu tine în vacanţă. Vrăjitorii despre care se crede că au murit ar tre¬bui să evite să întâlnească o vrăjitoare din Ministerul Magiei la acelaşi han...
Şobo murmură ceva atât de încet, încât Frank nu îl putu auzi, dar îl făcu pe celălalt bărbat să izbucnească în râs, un râs lipsit complet de voioşie, la fel de rece ca glasul său.
- Am fi putut să-i modificăm memoria? Dar Farmecele de Memorie pot fi înlăturate de un vrăjitor puternic, după cum am demonstrat când am interogat-o. Ar fi o insultă pentru amintirea ei să nu folosesc informaţiile pe care le-am obţi¬nut de la ea, Şobo.
Pe hol, Frank realiză brusc că mâna de pe toiag îi deve¬nise alunecoasă din cauza transpiraţiei. Omul cu vocea rece omorâse o femeie. Vorbea despre ea fără nici un fel de remuşcare, ba chiar se distra. Era periculos... Un nebun! Şi mai plănuia şi alte crime... Acel băiat, Harry Potter, oricine ar fi fost, era în pericol...
Frank ştia ce avea de făcut. Venise momentul să se ducă la poliţie. Trebuia să se strecoare din casă şi să se ducă di¬rect la cabina telefonică din sat... Vocea glacială începu să vorbească din nou şi Frank rămase locului, cât mai nemiş¬cat, ciulindu-şi - pe cât putea! - urechile.
- Încă un blestem... credinciosul meu servitor de la Hog¬warts... Harry Potter este al meu, Şobo. Aşa am hotărât, fără nici o discuţie! Însă... Şşşt! Cred că îl aud pe Nagini...
Şi vocea bărbatului se schimbă. Începu să scoată nişte sunete cum nu mai auzise Frank în viaţa lui. Şuiera şi scuipa, fără a trage aer în piept. Frank crezu că avea un fel de criză.
Apoi Frank auzi un zgomot în spatele său, în holul întu¬necat. Se întoarse să vadă ce era şi înţepeni de frică.
Ceva se târa spre el pe podeaua întunecată a holului şi, cu cât se apropia de raza de lumină de la şemineu, îşi dădu seama cu o tresărire de groază că era un şarpe gigantic, de cel puţin şapte metri lungime. Îngrozit, înlemnit, Frank pri¬vea cum corpul sinuos al şarpelui lăsa o dâră lată prin pra¬ful gros de pe podea, venind mai aproape, şi mai aproape... Ce era de făcut? Singura posibilitate de scăpare era să intre în camera în care cei doi bărbaţi plănuiau o crimă... Şi totuşi, dacă ar fi rămas unde era, şarpele l-ar fi omorât, cu siguranţă...
Înainte să ia o decizie, şarpele ajunse la el şi, oricât părea de necrezut, ca prin minune, trecu mai departe. Venea ca hipnotizat după sâsâitul şi şuieratul scos de omul de după uşă şi, în numai câteva secunde, vârful cozii sale, ca un dia¬mant, dispăru prin deschizătură.
Acum, transpiraţia curgea de pe fruntea lui Frank, iar mâna de pe baston îi tremura. În cameră, vocea rece con¬tinua să sâsâie, iar Frank avu un gând ciudat, imposibil... Omul acela putea vorbi cu şerpii!
Frank nu înţelegea ce se întâmplă. Vroia să se întoarcă înapoi în patul său, mai mult decât orice pe lume, cu sticla lui cu apă caldă. Problema era că picioarele nu vroiau să îl asculte şi rămâneau ţintuite locului. În timp ce stătea acolo, tremurând şi încercând să se stăpânească, vocea rece începu să vorbească iar într-o limbă inteligibilă.
- Nagini are veşti interesante, Şobo, spuse vocea.
- A-Adevărat, Înălţimea Voastră? făcu Şobo.
- Da, zise vocea. Nagini spune că există un Încuiat bătrân chiar în faţa acestei camere, care ascultă fiecare cuvânt pe care îl spunem noi...
Frank nu mai avu timp să se ascundă. Se auziră nişte paşi grăbiţi şi uşa de la cameră se deschise larg.
Un bărbat scund, cu chelie, cărunt, cu nas ascuţit şi ochi mici, înceţoşaţi, stătea în faţa lui Frank, pe chip citindu-i-se o expresie de teamă şi disperare.
- Invită-l înăuntru, Şobo. Unde îţi este ospitalitatea?
Vocea rece venea dinspre vechiul fotoliu din faţa şemine¬ului, însă Frank nu vedea cine vorbea. Şarpele, pe de altă parte, era încolăcit pe covorul ros de vreme, un fel de imi¬taţie sinistră a unui câine credincios.
Şobo îl împinse pe Frank în cameră. Deşi speriat la cul¬me, Frank strânse şi mai tare toiagul şi trecu pragul şchio¬pătând.
Focul era singura sursă de lumină din cameră. Arunca umbre lungi, ca un păienjeniş, pe pereţi. Frank nu vedea decât spatele fotoliului. Omul din el părea să fie şi mai scund decât servitorul său, pentru că Frank nu-i vedea nici măcar vârful capului.
- Ai auzit totul, Încuiatule, nu? întrebă vocea glacială.
- Cum mi-ai spus? spuse Frank, sfidându-l, pentru că acum era în cameră.
Venise momentul să facă ceva, se simţea mai curajos. Parcă ar fi fost în război...
- Ţi-am zis „Încuiat”, spuse vocea cu calm. Asta înseam¬nă că nu eşti vrăjitor.
- Nu ştiu la ce te referi când spui „vrăjitor”, spuse Frank, cu o voce puţin mai sigură. Tot ce ştiu este că am auzit des¬tul ca să-i fac curioşi pe poliţişti în seara asta. Ai ucis şi plă¬nuieşti o altă crimă! Şi îţi mai spun ceva, adăugă el, venindu-i o idee pe moment, soţia mea ştie că sunt aici şi, dacă nu mă întorc...
- N-ai nici o soţie, spuse din nou vocea rece, foarte încet. Nimeni nu ştie că eşti aici. N-ai spus nimănui că vii. Nu îl minţi pe Lordul Întunericului, Încuiatule, pentru că el ştie totul... Întotdeauna...
- Zău? spuse Frank scurt. Zici că eşti lord? Ei bine, nu sunt prea impresionat de manierele tale, Sire. întoarce-te şi dă ochii cu mine ca un bărbat, ce zici?
- Dar nu sunt bărbat, Încuiatule, spuse vocea rece, abia auzindu-se de sfârâitul flăcărilor. Sunt mult, mult mai mult decât un bărbat. Totuşi... de ce nu? Te voi privi în faţă, dacă aşa vrei... Şobo, vino şi întoarce-mi scaunul.
Servitorul scânci.
- Ai auzit doar ce-am spus, Şobo!
Încet, cu faţa descompusă, de parcă ar fi vrut să facă orice altceva decât să se apropie de stăpânul său şi de covo¬rul din faţa şemineului, pe care stătea şarpele, omul scund se duse şi începu să întoarcă scaunul. Şarpele îşi înălţă capul mare şi triunghiular şi sâsâi uşor, în timp ce picioarele foto¬liului îi mişcau covorul.
Fotoliul fu întors către Frank şi el văzu ce se afla în el. Bastonul îi căzu pe podea, cu un zgomot puternic. Deschise gura şi scoase un strigăt. Ţipă atât de tare, încât nu auzi cuvintele pe care le rosti arătarea din fotoliu, în timp ce ridica o baghetă. Urmă o sclipire puternică, o lumină verde şi un zgomot înfiorător, iar Frank Bryce se prăbuşi. Murise înainte să atingă podeaua...
La aproape patru kilometri depărtare, numitul Harry Potter se trezi brusc din somn.



— CAPITOLUL II —

CICATRICEA

Harry stătea întins pe spate, respirând greu, de parcă ar fi alergat până atunci. Se trezise dintr-un vis care părea foarte real, cu mâinile acoperindu-i faţa. Vechea cicatrice de pe frunte, în formă de fulger, îi ardea sub degete, de parcă i-ar fi lipit cineva un fier de călcat încins pe piele.
Se ridică, încă pipăindu-şi cu o mână cicatricea, iar cu cealaltă căutându-şi ochelarii prin întuneric. Îi găsi pe nop¬tieră şi şi-i puse la ochi. Imaginea camerei sale deveni mai clară, luminată numai de pâlpâirile portocalii ale felinarului de afară.
Harry îşi trecu iar degetele peste cicatrice. Încă îl durea. Aprinse veioza de lângă el, se dădu jos din pat, traversă ca¬mera, deschise dulapul şi se uită în oglinda din interiorul uşii. Un băiat slăbuţ, de paisprezece ani, îl privi din oglindă, cu nişte ochii verzi şi luminoşi, nedumeriţi, pe sub părul negru şi ciufulit. Examină cu mai mare atenţie cicatricea în formă de fulger. Părea normală, însă încă îi zvâcnea.
Harry încercă să îşi amintească ce visa înainte de trezirea bruscă. Părea atât de real... Erau doi oameni pe care îi ştia şi un altul pe care nu îl mai văzuse... Se concentră din toate puterile, încruntându-se şi încercând să-şi amintească tot...
În faţa ochilor îi apăru imaginea neclară a unei camere întunecate... Şi un şarpe pe covorul din faţa şemineului... Un om scund... Era Peter Pettigrew, poreclit Şobo... Şi o voce rece, ascuţită... Vocea lui Cap-de-Mort! Lui Harry i se păru că îi alunecă un cub de gheaţă în stomac, numai la gândul că...
Strânse ochii şi se strădui să îşi aducă aminte cum arăta Cap-de-Mort, însă îi fu imposibil... Nu îşi mai amintea decât că, în momentul în care fusese întors scaunul lui Cap-de-Mort, iar el, Harry, văzuse ce se afla în el, simţise o groază imensă, care îl trezise... Sau îl trezise durerea din cicatrice?
Şi cine era bătrânul? Pentru că văzuse cu siguranţă un bătrân. Harry îl văzuse când se prăbuşise. Totul deveni con¬fuz. Harry îşi puse mâinile la ochi, alungând imaginea dormi¬torului său, încercând să o păstreze pe cea a camerei întu¬necate, însă era ca şi când ar fi încercat să păstreze apa între degete... Detaliile se estompau cu viteza cu care el încerca să le păstreze... Cap-de-Mort şi Şobo vorbeau despre cineva pe care îl omorâseră, însă Harry nu putea să-şi amintească numele... Şi plănuiau să mai omoare pe cineva... Pe el!
Harry îşi luă mâinile de pe faţă, deschise ochii şi privi în jur, de parcă s-ar fi aşteptat să găsească ceva neobişnuit. În¬tâmplarea făcea ca în acea cameră să se afle multe lucruri neobişnuite. Un cufăr mare stătea deschis la picioarele pa¬tului şi în el erau un cazan, o mătură, nişte robe negre şi cărţi de vrăji. Suluri de pergament năpădiseră partea de bi¬rou neocupată de uriaşa colivie goală în care se afla de obi¬cei bufniţa sa albă, Hedwig. Pe jos, lângă patul său, stătea deschisă o carte. Citise din ea înainte să adoarmă. Toate po¬zele din carte erau mişcătoare. Oameni în robe portocalii ie¬şeau şi intrau din cadru în cadru, călare pe mături, arun¬cându-şi unul altuia o minge roşie.
Harry se duse spre carte, o ridică şi văzu cum unul din¬tre jucători înscrie un punct extraordinar, trecând mingea printr-un coş aflat la o înălţime de douăzeci şi cinci de me¬tri. Apoi închise cartea. Nici măcar meciul de vâjthaţ care era, după părerea lui Harry, cel mai frumos sport din lume nu-l putea înveseli în acele clipe.
Puse cartea pe noptieră, se duse la fereastră şi trase draperiile pentru a cerceta strada.
Aleea Boschetelor arăta ca orice stradă respectabilă dintr-o suburbie, într-o dimineaţă de sâmbătă. Toate draperiile erau trase la ferestre. Din câte putea să-şi dea seama Harry prin întunericul nopţii, nu era picior de om prin apropiere. Nici măcar o pisică!
Şi totuşi... Şi totuşi... Harry se întoarse neliniştit în pat şi se aşeză, trecându-şi iar un deget peste cicatrice. Nu durerea îl neliniştea... Harry avusese parte de multe dureri şi lovituri. Cândva îşi pierduse toate oasele de la mâna dreaptă şi apoi îi crescuseră dureros la loc, peste noapte. Nu cu mult după acea întâmplare, acelaşi braţ îi fusese străpuns de un colţ veninos, de vreo jumătate de metru. Nu mai departe de anul trecut, că¬zuse de la douăzeci şi cinci de metri înălţime, de pe mătura sa zburătoare. Era obişnuit cu accidentele şi rănile bizare, inevi¬tabile dacă urmezi cursurile de la Hogwarts, Şcoala de Magie, Farmece şi Vrăjitorii, şi mai şi atragi necazurile ca un magnet...
Nu, ceea ce îl neliniştea pe Harry era că data trecută, când îl duruse cicatricea, Cap-de-Mort se afla prin apropi¬ere... Dar acum Cap-de-Mort nu putea fi pe acolo... Gândul ca acesta să se fi furişat pe Aleea Boschetelor i se părea absurd, imposibil...
Harry ascultă cu atenţie liniştea din jurul său. Oare ce se aştepta să audă? Scârţâitul unei trepte, fâsâitul unei peleri¬ne? Tresări uşor când îl auzi pe vărul său, Dudley, sforăind puternic din camera alăturată.
Harry îndepărtă gândurile negre. Era o prostie! Nu mai era nimeni în casă, în afară de Unchiul Vernon, Mătuşa Petunia şi Dudley, iar ei era limpede că încă dormeau, visând liniştit.
Harry îi iubea la nebunie pe membrii familiei Dursley când... dormeau! Oricum, nu-i erau de nici un ajutor când erau treji. Unchiul Vernon, Mătuşa Petunia şi Dudley erau singurele rude în viaţă ale lui Harry şi erau Încuiaţi, adică oameni non-magici. Urau şi dispreţuiau orice formă de magie, ceea ce însemna că Harry era la fel de dorit la ei în casă ca şi petele de mucegai. Se chinuiseră să explice absenţele lungi ale lui Harry din ultimii trei ani, când studia la Hogwarts, spunându-le tuturor că era plecat la „St. Brutus”, un institut de reeducare, foarte bun pentru cazurile disperate... Ştiau prea bine că Harry, fiind vrăjitor minor, nu avea voie să facă vrăji în afara şcolii, însă tot îl învinuiau pentru orice lucru care nu mergea bine în casă. Harry nu putuse niciodată să aibă încredere în ei sau să le împărtăşească ceva despre viaţa lui din lumea magiei. Doar gândul că s-ar fi putut duce la ei când se trezeau, numai ca să le spună că l-a durut cicatricea şi să-şi exprime grijile în legătură cu Cap-de-Mort, era pur şi simplu ridicol.
Şi totuşi, din cauza lui Cap-de-Mort ajunsese Harry să-şi ducă zilele alături de familia Dursley. Dacă n-ar fi existat acest vrăjitor crunt, Harry nu ar fi avut cicatricea în formă de fulger de pe frunte. Dacă n-ar fi existat Cap-de-Mort, Harry ar fi avut părinţi...
Harry avea un an în noaptea când Cap-de-Mort, cel mai puternic vrăjitor al Întunericului din tot secolul, care tot acu¬mulase putere în ultimii unsprezece ani, venise la ei acasă şi îi omorâse părinţii. Cap-de-Mort îndreptase apoi bagheta către Harry; rostise blestemul cu care omorâse mulţi vrăjitori şi vrăjitoare în cursul ascensiunii sale, dar, oricât de incredibil ar părea, nu funcţionase! În loc să omoare băieţelul, blestemul se întorsese asupra lui Cap-de-Mort. Harry supravieţuise, rămânând doar cu cicatricea în formă de fulger pe frunte, iar Cap-de-Mort fusese redus la ceva care abia mai trăia. Cu pute¬rile secate, aproape mort, vrăjitorul fugise. Teroarea în care trăise de atâta timp comunitatea secretă de vrăjitori şi vrăji¬toare luase sfârşit. Adepţii lui Cap-de-Mort se împrăştiaseră care încotro, iar Harry Potter devenise celebru.
Descoperise că era vrăjitor când împlinise unsprezece ani. Fusese un şoc destul de mare pentru Harry, însă faptul că a aflat că toată lumea de pe ascunsul tărâm al magiei îi ştia numele a fost şi mai tulburător. Ajuns la Hogwarts, Harry observase cum toţi întorceau capetele ca să îl privească şi auzise şoaptele lor de admiraţie. Acum se obişnuise însă. La sfârşitul acestei veri începea cel de-al patrulea an la Hog-
warts, iar Harry număra cu nerăbdare câte zile mai erau pâ¬nă când avea să se întoarcă la castel.
Mai rămăseseră însă două săptămâni întregi până la reîn¬ceperea şcolii. Privi din nou deznădăjduit în jurul său, iar ochii i se opriră pe cele două felicitări pe care i le trimisese¬ră prietenii săi cei mai buni, la sfârşitul lui iulie. Ce-ar fi da¬că le-ar scrie şi le-ar spune că l-a durut cicatricea?
Dintr-o dată, auzi în minte vocea Hermionei Granger, ascuţită şi cuprinsă de panică: „Te-a durut cicatricea? Harry, asta este ceva foarte important... Scrie-i profesorului Dum¬bledore! Iar eu mă duc să caut în Cele mai des întâlnite afecţiuni şi dureri magice, poate găsesc ceva despre dureri de cicatrice, făcute de un blestem...”
Da, acesta ar fi fost sfatul Hermionei: să se ducă imediat la Director, iar între timp să consulte o carte! Harry privi pe fereastră cerul întunecat, negru-albăstrui. Se îndoia că acum i-ar putea fi de ajutor vreo carte... Din câte ştia, el era sin¬gura persoană care supravieţuise unui blestem ca acela al lui Cap-de-Mort... Ţinând cont de acest fapt, era foarte puţin probabil să găsească simptomele sale menţionate în Cele mai des întâlnite afecţiuni şi dureri magice. Cât despre dis¬cuţia cu profesorul Dumbledore, Harry habar nu avea unde îşi petrecea acesta vacanţele de vară. Se distră puţin în sinea lui, imaginându-şi-l pe Dumbledore, cu barba lui lungă şi ar¬gintie, cu robele sale de vrăjitor şi pălăria ascuţită, stând pe o plajă, pe undeva, şi ungându-se cu cremă împotriva soare¬lui pe nasul lung şi coroiat. Totuşi, oriunde s-ar fi aflat Dum¬bledore, Harry era sigur că Hedwig l-ar fi putut găsi. Bufniţa lui Harry reuşise să ducă întotdeauna scrisorile la destinaţie, chiar şi fără adresă. Însă ce să-i scrie?
„Dragă domnule profesor Dumbledore, mă scuzaţi că vă deranjez, dar azi-dimineaţă m-a durut cicatricea. Al dumnea¬voastră, Harry Potter.”
Chiar şi în mintea lui, aceste cuvinte sunau stupid. Penibil!
Aşa că încercă să-şi imagineze reacţia celuilalt bun prie-
ten al său, Ron Weasley, şi instantaneu îi apăru în minte chipul pistruiat şi nasul lung al lui Ron, dezorientat com¬plet. „Te-a durut cicatricea? Dar nu se poate... nu are cum să fie Ştii-Tu-Cine aproape de tine, nu? Adică... ai şti, nu? Ar încerca să-ţi vină iar de hac, nu? Nu ştiu, Harry, poate că e normal să doară din când în când cicatricele obţinute în urma blestemelor... O să îl întreb pe tata...”
Domnul Weasley era un vrăjitor de renume, care lucra la „Oficiul de folosire nepermisă a magiei”, însă nu prea avea experienţă în materie de blesteme, cel puţin din câte ştia Harry. În orice caz, lui Harry nu îi surâdea ideea ca toţi membrii familiei Weasley să afle că el, Harry, o luase razna din cauza câtorva clipe de durere. Doamna Weasley s-ar agita mult mai mult decât Hermione, iar Fred şi George, fraţii lui Ron, gemenii care aveau acum şaisprezece ani, ar crede că Harry şi-a pierdut spiritul de aventură. Familia Weasley era preferata lui Harry. Spera să-l invite în curând să stea la ei (Ron spusese ceva despre Cupa Mondială de Vâjthaţ) şi nu i-ar fi convenit ca şederea la ei să fie punctată mereu de întrebări alarmate despre cicatricea lui.
Harry îşi apăsă fruntea cu pumnii. Ceea ce îşi dorea de fapt (şi aproape că îi era ruşine s-o recunoască faţă de el însuşi) era să aibă şi el pe cineva - un vrăjitor adult - căruia să-i poată cere sfatul fără să se simtă prost, aşa, ca unui părinte, care să ţină la el şi care să aibă experienţă în Magia Neagră...
Şi atunci găsi soluţia. Era atât de simplu şi atât de evident, încât nu îi venea să creadă că nu se gândise mai înainte: Sirius!
Harry sări din pat, traversă camera repede şi se aşeză la birou. Trase o bucată de pergament către el, îşi înmuie pana de uliu în cerneală şi scrise: „Dragă Sirius...”
Apoi făcu o pauză, gândindu-se cum să se exprime mai bi¬ne, încă minunându-se de faptul că nu se gândise la Sirius de la bun început. Ei, poate că nici nu era chiar atât de uimitor... Aflase că Sirius era naşul lui numai în urmă cu două luni.
Exista o explicaţie foarte simplă pentru absenţa lui Sirius din viaţa de până atunci a lui Harry... Sirius fusese închis la Azkaban, îngrozitoarea temniţă a vrăjitorilor, păzită straşnic de creaturi înfiorătoare, numite Dementori, nişte bestii oarbe, care absorbeau energia din sufletele prizonierilor. Aceştia veniseră să-l caute pe Sirius la Hogwarts, după ce reuşise să evadeze de la Azkaban. Sirius fusese închis de¬geaba. Era nevinovat de toate crimele pentru care fusese condamnat. Toate erau opera lui Peter Pettigrew, zis Şobo, adeptul lui Cap-de-Mort. Aproape toată lumea îl credea mort pe Pettigrew, ucis de Sirius Black. Dar Harry, Ron şi Hermione, care ştiau adevărul, reuşiseră în anul precedent să îl demaşte pe Şobo, deşi numai profesorul Dumbledore îi crezuse.
Timp de o oră - minunată oră! - Harry fusese convins că putea pleca în sfârşit de la familia Dursley, pentru că Sirius îi oferise un cămin, de îndată ce numele i-ar fi fost reabili¬tat. Însă pierduse această şansă, fiindcă Şobo reuşise să sca¬pe, înainte de a fi predat Ministerului Magiei, astfel că Sirius fusese nevoit să fugă iar, ca să scape cu viaţă. Harry îl aju¬tase să fugă, călare pe Buckbeak, Hipogriful lui Hagrid. Şi de atunci, Sirius era fugar. Harry se gândise toată vara la căminul pe care ar fi putut să-l aibă, dacă nu le-ar fi scăpat Şobo. Îi venise şi mai greu să se întoarcă la rudele lui, ştiind că fusese atât de aproape de a scăpa de ele pentru totdeauna.
Cu toate acestea, Sirius îl ajutase pe Harry, chiar dacă nu putea fi cu el. Datorită lui Sirius, Harry putea să-şi ţină acum în camera lui toate lucrurile de şcoală. Înainte, familia Dur¬sley nu-i permisese acest lucru. Strădaniile rudelor lui Harry de a-l face cât mai nefericit fuseseră oarecum temperate de frica de puterile lui. Din această cauză, în fiecare vară, înain¬te de vara aceea, îi închideau cufărul de şcoală în nişa de sub scări.
Atitudinea lor se schimbase însă de când aflaseră că naşul lui Harry era un criminal periculos. (Harry uitase înadins să le spună că Sirius era nevinovat!)
Harry primise două scrisori de la Sirius, de când se întor¬sese în casa de pe Aleea Boschetelor. Amândouă fuseseră aduse nu de bufniţe (cum se obişnuieşte la vrăjitori), ci de pă¬sări tropicale mari, viu colorate. Hedwig nu îi privise cu ochi buni pe aceşti intruşi fosforescenţi şi acceptase cu greu să le dea voie să bea din vasul ei de apă, înainte de a face călătoria înapoi. Lui Harry, pe de altă parte, îi plăcuseră, fiindcă îl duceau cu gândul la palmieri şi la nisipul fin şi alb, sperând că, oriunde ar fi fost (Sirius nu pomenea niciodată lucrul aces¬ta, ca nu cumva scrisorile să fie interceptate), naşul lui se sim¬ţea bine. Lui Harry îi venea greu să-şi imagineze că Demen¬torii puteau să supravieţuiască multă vreme în soarele puter¬nic. Poate că de aceea plecase Sirius spre sud. Scrisorile lui Sirius, care erau acum ascunse sub scândura dezlipită de sub patul lui Harry, păreau vesele şi în amândouă Sirius îi reamin¬tea lui Harry că putea să apeleze la el ori de câte ori avea nevoie. Ei bine, acum chiar că avea nevoie...
Lumina de la lampa lui Harry părea să slăbească, o dată ce lumina rece şi cenuşie care preceda răsăritul se furişa în cameră. În sfârşit, când soarele răsărise de-a binelea, când pereţii camerei sale se făcuseră aurii şi din camera Un¬chiului Vernon şi a Mătuşii Petunia răzbăteau zgomote, Harry îşi curăţă biroul de bucăţile de pergament mototolite şi reciti scrisoarea.

Dragă Sirius,

Îţi mulţumesc pentru ultima scrisoare. (Pasărea aceea a fost enormă, abia a putut să intre pe fereastră!)
Aici lucrurile sunt ca de obicei. Regimul pe care îl ţine Dudley nu merge foarte bine. Mătuşa mea l-a găsit ieri ascunzând gogoşi în camera lui. l-au spus că n-or să-i mai dea atât de mulţi bani de buzunar, dacă o să continue să mă¬nânce pe ascuns, aşa că Dudley 5-a supărat foarte tare şi şi-a azvârlit jocul PlayStation pe fereastră. Jocul e un fel de chestie computerizată, cam stupid de fapt, având în vedere că nici măcar nu are Mega Mutilation, Partea a III-a, care să-i mai distragă atenţia de la mâncare.
Eu sunt bine, mai ales din cauză că toţi sunt îngroziţi că o să apari şi o să-i transformi în lilieci, dacă te rog eu!
Totuşi, azi-dimineaţă s-a întâmplat ceva straniu. M-a durut iar cicatricea. Data trecută când s-a întâmplat, a fost pentru că intrase Cap-de-Mort în castelul Hogwarts. Dar presupun că nu are cum să fie în apropierea mea acum, nu? Ştii cumva dacă cicatricele făcute de blesteme dor, chiar dacă au trecut mai mulţi ani?
O să-ţi trimit scrisoarea cu Hedwig, când se întoarce. Acum e plecată la vânat. Salută-l pe Buckbeak din partea mea.

Harry

Da, îşi zise Harry, pare să fie bine. Nu era cazul să-i mai spună şi de vis, nu vroia să pară foarte îngrijorat. Împachetă pergamentul şi îl puse pe birou, pregătit pentru când se va întoarce Hedwig. Apoi se ridică, se întinse şi deschise iar dulapul. Fără să se uite în oglindă, începu să se îmbrace, pentru a coborî la micul dejun.



— CAPITOLUL III —

INVITAŢIA

Când Harry ajunse în bucătărie, cei trei Dursley erau deja aşezaţi la masă. Chipul mare şi roşu al Unchiului Vernon era ascuns în spatele ziarului de dimineaţă, iar Mă¬tuşa Petunia tăia un grepfrut în sferturi, cu buzele strânse peste dinţii ei ca de cal.
Dudley era furios şi morocănos, şi părea să ocupe şi mai mult spaţiu decât de obicei. Asta spunea ceva, având în ve¬dere că de obicei ocupa de unul singur cam o jumătate din masa pătrată. Când Mătuşa Petunia puse un sfert de grepfrut în farfuria lui Dudley, însoţit de un drăgăstos „Poftim, Dudli¬cuţ, scumpetea mea”, acesta se uită urât la ea. Viaţa lui luase o întorsătură extrem de neplăcută de când se întorsese acasă, în vacanţa de vară, cu fişa de sfârşit de an.
Unchiul Vernon şi Mătuşa Petunia reuşiseră, ca de obicei, să-i găsească scuze pentru notele proaste. Mătuşa Petunia insista că Dudley era un băiat foarte talentat, dar neînţeles de profesori, în timp ce Unchiul Vernon susţinea că „oricum, nu vroia ca fiul lui să fie un biet şoarece de bibliotecă”. De aseme¬nea, desfiinţaseră şi acuzaţiile din fişă că Dudley ar fi fost un bătăuş fără pereche: „E un băiat neastâmpărat, e adevărat, însă n-ar putea să-i facă rău nici unei muşte!” spusese Mătuşa Petunia printre lacrimi.
La sfârşitul raportului erau însă câteva observaţii con¬cepute cu mare atenţie de către asistenta şcolii, pe care nici măcar Unchiul Vernon sau Mătuşa Petunia nu le putuseră desfiinţa. Cu oricâtă convingere spunea Mătuşa Petunia că Dudley avea oasele mari şi că greutatea lui era în cea mai mare parte grăsime de copil, că era un băiat în creştere, care avea nevoie să fie hrănit corespunzător, cert era că în garderoba cu uniforme a şcolii nu mai existau pantaloni scurţi pe măsura lui Dudley.
Asistenta şcolii văzuse ceea ce ochii Mătuşii Petunia - atât de ageri de obicei, când era vorba despre observarea urme¬lor de pe pereţii ei imaculaţi sau când îşi urmărea vecinii - pur şi simplu refuzau să vadă: că, departe de a avea nevoie de hrană suplimentară, Dudley atinsese mărimea şi greutatea unei balene ucigaşe tinere.
Aşa că - după multe momente de furie oarbă, după cer¬turi care zdruncinau podeaua din camera lui Harry şi după multe lacrimi vărsate de Mătuşa Petunia - noul regim ali¬mentar începuse. Foaia cu dieta prescrisă de asistenta şcolii „Smeltings” fusese lipită pe frigiderul care fusese golit de toate alimentele preferate de Dudley - băuturi acidulate şi prăjituri, batoane de ciocolată şi burgeri - şi umplut cu fructe şi legume, pe care Unchiul Vernon le numea „mân¬care pentru iepuri”. Pentru a-l face pe Dudley să se simtă mai bine, Mătuşa Petunia insistase ca şi restul familiei să urmeze acelaşi regim. Prin urmare, îi dădu un sfert de grepfrut şi lui Harry. Observă că era cu mult mai mic decât al lui Dudley. Pentru a-şi binedispune fiul, Mătuşa Petunia încerca să îl facă pe Dudley să creadă că mânca mai mult decât Harry.
Mătuşa Petunia nu ştia însă ce era ascuns prin camera lui Harry. Habar nu avea că nepotul ei nu urma deloc regimul ţinut de toţi. Imediat ce îşi dăduse seama că urma să supra¬vieţuiască peste vară hrănindu-se doar cu morcovi, Harry o trimisese pe Hedwig la prietenii lui, cerându-le ajutorul, iar ei fuseseră la înălţime! Hedwig se întorsese de la Hermione cu o cutie mare, plină cu produse fără zahăr (părinţii Her¬mionei erau dentişti). Hagrid îi trimisese o grămadă de prăjituri tari ca piatra, făcute de el (Harry nu se atinsese de ele, fiindcă ştia prea bine cum gătea Hagrid). Doamna Weasley, pe de altă parte, trimisese bufniţa familiei, pe Errol, cu o prăjitură enormă cu fructe şi pateuri de toate felurile. Biata Errol, care era bătrână şi slăbită, avusese nevoie de cinci zile ca să-şi revină de pe urma călătoriei! Iar de ziua lui (pe care familia Dursley o ignorase complet), Harry primise patru torturi superbe, de la Ron, Hermione, Hagrid şi Sirius. Harry încă mai avea două dintre ele. Şi ast¬fel, visând la micul dejun care îl aştepta sus, începu să-şi mănânce sfertul de grepfrut, fără să se plângă.
Unchiul Vernon puse deoparte ziarul şi pufni dezapro¬bator, privind la propriul său sfert de grepfrut.
- Asta e tot? o întrebă el morocănos pe Mătuşa Petunia. Mătuşa Petunia îi aruncă o privire severă şi făcu un semn către Dudley, care îşi terminase deja sfertul de grepfrut şi acum se uita la cel al lui Harry, cu o expresie de poftă şi mâh¬nire în ochii lui mici ca de porc.
Unchiul Vernon scoase un oftat adânc, care îi zburli mus¬taţa mare şi stufoasă şi îşi ridică linguriţa.
Se auzi soneria. Unchiul Vernon se ridică greoi de pe scaun şi porni de-a lungul coridorului. într-o secundă, în timp ce mama sa era ocupată cu ceainicul, Dudley fură restul de grepfrut al Unchiului Vernon.
Harry auzi voci la uşă şi pe cineva râzând, apoi pe Un¬chiul Vernon răspunzând tăios. Pe urmă uşa de la intrare se închise si dinspre hol se auzi zgomotul făcut de ruperea unei hârtii.
Mătuşa Petunia puse ceainicul pe masă şi se uită intrigată în jur, întrebându-se unde se dusese Unchiul Vernon. Nu aşteptă mult până să afle. Cam după un minut, Unchiul Vernon se întorsese în bucătărie, negru de supărare.
- TU! îi strigă el lui Harry. În sufragerie. ACUM! Uimit şi întrebându-se ce mai făcuse de data aceea, Harry se ridică şi îl urmă pe Unchiul Vernon afară din bucătărie, în camera alăturată. Unchiul Vernon închise ca o vijelie uşa după ei.
- Deci, zise el, mergând până la şemineu şi întorcându-se cu faţa către Harry, de parcă urma să-l aresteze. Deci...
Harry îşi dorea din tot sufletul să spună odată „Deci, ce?”, dar se gândi că nervii Unchiului Vernon nu trebuiau puşi la încercare dis-de-dimineaţă, mai ales după ce fuseseră deja zgândăriţi de lipsa de mâncare. Aşa că se mulţumi să afişeze o expresie de nedumerire politicoasă.
- Tocmai a sosit asta, spuse Unchiul Vernon şi flutură în faţa lui Harry o hârtie cu scris mov. O scrisoare în legătură cu tine!
Uimirea lui Harry crescu. Cine putea să-i fi scris Un¬chiului Vernon în legătură cu el? Care dintre cunoscuţii lui trimitea scrisori prin poştă?
Unchiul Vernon se holbă la Harry, apoi privi scrisoarea şi începu să citească cu voce tare:

Dragă domnule şi doamnă Dursley,

Nu am avut plăcerea să facem cunoştinţă, însă sunt sigu¬ră că Harry v-a povestit multe despre fiul meu Ron.
După cum cred că v-a spus şi Harry, finala Cupei Mon¬diale la Vâjthaţ are loc miercurea viitoare, noaptea, iar soţul meu, Arthur, tocmai a reuşit să facă rost de nişte bilete foarte bune, datorită legăturilor sale cu „Departamentul de jocuri şi sporturi magice”.
Sper din tot sufletul că ne veţi permite să-l luăm cu noi pe Harry la meci, având în vedere că este o ocazie unică: Marea Britanie nu a găzduit campionatul de treizeci de ani, iar biletele sunt foarte greu de găsit. Am fi desigur încântaţi dacă Harry ar rămâne la noi tot restul vacanţei de vară. Îl urcăm noi în trenul către Hogwarts!
Ar fi foarte bine dacă Harry ne-ar trimite răspunsul dum¬neavoastră cât mai repede posibil, în modul normal, pentru că poştaşul de aici nu ne-a adus niciodată scrisori şi sunt convinsă că nici măcar nu ştie unde este casa noastră.
Cu speranţa că îl vom revedea pe Harry cât de curând,

A dumneavoastră,
Molly Weasley
P.S. Sper că am pus destule timbre.

Unchiul Vernon termină de citit, după care băgă mâna în buzunarul de la piept şi mai scoase ceva.
- Uită-te la asta, mormăi el.
Îi arătă plicul în care venise scrisoarea de la doamna Weasley, iar Harry abia reuşi să îşi înăbuşe hohotul de râs. Toa¬tă suprafaţa plicului era acoperită cu timbre, în afară de doi centimetri pătraţi, pe partea din faţă, unde doamna Weasley înghesuise adresa familiei Dursley, scrisă cu litere minuscule.
- Deci, a pus destule timbre, zise Harry, încercând să lase impresia că oricine ar fi putut să facă aceeaşi greşeală ca doamna Weasley.
Ochii Unchiului Vernon scăpărară scântei.
- Poştaşul a observat, zise el printre dinţi. Şi era foarte curios de unde a venit scrisoarea. De aceea a sunat la sone¬rie. I s-a părut amuzant.
Harry nu mai zise nimic. Poate că alţii n-ar fi înţeles de ce Unchiul Vernon era atât de supărat din cauza acelor tim¬bre, dar Harry trăise prea mult cu rudele lui ca să nu ştie cât de obsedate erau de orice incident ieşit din comun. Cea mai mare teamă a lor era ca nu cumva să afle cineva că aveau vreo legătură (oricât de îndepărtată) cu cei ca doam¬na Weasley.
Unchiul Vernon continua să se holbeze la Harry, care încerca să păstreze o expresie neutră. Dacă nu făcea sau nu spunea ceva stupid, îl aştepta ceva extraordinar. Aştep¬tă să zică Unchiul Vernon ceva, dar acesta continuă să îl privească insistent. Harry hotărî să pună capăt tăcerii.
- Atunci, pot să merg? întrebă el.
Chipul mare şi stacojiu al Unchiului Vernon fu brăzdat de un mic spasm muscular. Mustaţa i se zbârli. Harry ştia ce se petrece în spatele mustăţii: o luptă aprigă între două din¬tre cele mai importante instincte ale Unchiului Vernon. Dacă i-ar fi dat voie să plece, l-ar fi făcut fericit pe Harry, ceea ce Unchiul Vernon încercase să evite de treisprezece ani. Pe de altă parte, permiţându-i lui Harry să se ducă la familia Weasley pentru tot restul vacanţei, ar fi scăpat de el cu două săptămâni mai devreme decât spera, lucru demn de luat în considerare, fiindcă Unchiul Vernon ura, pur şi sim¬plu, să-l ştie pe Harry în casă. Pentru a câştiga timp de gândire, privi iar scrisoarea doamnei Weasley.
- Cine este femeia asta? spuse el, uitându-se cu dispreţ la semnătură.
- Ai văzut-o, zise Harry. E mama prietenului meu, Ron, îl aştepta să coboare din expresul de Hog... şcolii, la sfârşi¬tul anului trecut.
Fusese gata să spună „Expresul de Hogwarts”, ceea ce ar fi fost modalitatea perfectă să-l scoată din minţi pe Unchiul Vernon. Nimeni nu pronunţa numele şcolii lui Harry în casa Dursley.
Pe chipul lătăreţ al Unchiului Vernon apăru o încruntare, de parcă încerca să-şi amintească un lucru foarte neplăcut.
- Genul de femeie bondoacă? mormăi el într-un târziu. Cu o grămadă de copii cu părul roşu?
Harry se încruntă. I se părea deplasat ca Unchiul Vernon să facă pe cineva „bondoc”, când propriul său fiu, Dudley, reuşise să facă ceea ce promitea de la trei ani, adică să fie mai mare în lăţime decât în înălţime.
Unchiul Vernon citi iar scrisoarea.
- Vâjthaţ, mormăi el în barbă. Ce prostie mai e şi asta?
Harry se simţi iar lezat.
- Este un sport, spuse el scurt. Jucat pe mături şi...
- Bine, bine! aproape că strigă Unchiul Vernon.
Harry observă cu multă satisfacţie că unchiul său intrase în panică. Se părea că nervii lui nu rezistau la cuvântul „mături”, şi asta în sufrageria sa! Se refugie iar în contem¬plarea scrisorii. Harry citi pe buzele lui cuvintele „dacă Harry ne-ar trimite răspunsul dumneavoastră cât mai repe¬de posibil, în modul normal”. Se încruntă.
- Cum adică, „în modul normal”? răcni el.
- Normal pentru noi, zise Harry.
Şi, înainte ca Unchiul Vernon să mai poată zice ceva, adăugă:
- Ştiţi doar, poşta via bufniţe! Asta este modul normal pentru vrăjitori...
Unchiul Vernon păru atât de ofensat, de parcă Harry ar fi spus un cuvânt obscen. Tremurând de furie, aruncă o pri¬vire nervoasă către fereastră, de parcă s-ar fi aşteptat să vadă nişte vecini cu urechile lipite de geam.
- De câte ori trebuie să-ţi spun să nu-ţi mai declari anor¬malitatea sub acoperişul meu? şuieră el, chipul fiindu-i acum de culoarea prunei coapte. Stai acolo, îmbrăcat cu hai¬nele cumpărate de mine şi de Petunia...
- Da, după ce nu le mai poartă Dudley, spuse Harry rece.
Într-adevăr, purta o bluză atât de mare pentru el, încât fusese nevoit să-i răsucească mânecile de cinci ori, pentru a putea să-şi folosească mâinile, şi tot îi atârna până sub ge¬nunchii blugilor în care ar mai fi încăput unul ca el.
- Nu accept să-mi vorbeşti aşa! spuse Unchiul Vernon, tremurând de mânie.
Dar Harry nu avea de gând să suporte. Trecuseră vre¬murile când fusese nevoit să accepte fiecare regulă stupidă impusă de Dudley. Nu urma regimul lui şi nu avea de gând să îl lase pe Unchiul Vernon să îi interzică să se ducă la Cupa Mondială de Vâjthaţ.
Harry trase adânc aer în piept şi apoi spuse:
- Bine, deci nu pot să mă duc la Cupa Mondială. Atunci pot să plec, da? Trebuie să termin o scrisoare către Sirius. Ştii, naşul meu...
O făcuse! Spusese cuvintele magice. Acum privea cum din obrajii Unchiului Vernon pierea pe porţiuni întregi culoarea prunei, faţa lui arătând acum ca o îngheţată de afine prost omogenizată.
- Îi.. îi... scrii? zise Unchiul Vernon, încercând să pară calm, însă Harry văzuse cum îi îngheţaseră de frică pupilele ochilor săi mici.
- Păi, da, de ce nu? zise Harry cu un glas obişnuit. A tre¬cut ceva vreme de când nu a mai auzit nimic despre mine şi să nu cumva să creadă că e ceva în neregulă...
Rămase locului numai pentru a se bucura de efectul aces¬tor cuvinte. Aproape că putea să vadă cum se învârteau rotiţele din capul Unchiului Vernon, pe sub părul negru, des şi cu o cărare impecabilă. Dacă încerca să-l oprească pe Harry să-i scrie lui Sirius, acesta ar putea crede că Harry era nedreptăţit. Dacă nu îi dădea voie să se ducă la Cupa Mondială de Vâjthaţ, băiatul i s-ar putea plânge lui Sirius, care ar şti imediat că Harry era oropsit. Unchiului Vernon nu-i mai rămânea decât un singur lucru de făcut. Harry aproape că vedea cum decizia i se înfiripă în minte, de parcă faţa lătăreaţă şi mustăcioasă a Unchiului Vernon devenise transparentă. Harry se strădui să nu schiţeze nici un zâmbet şi să-şi păstreze o expresie cât mai neutră. Şi în acel moment...
- Atunci, aşa rămâne. Poţi să te duci la... chestia aia... Cupa Mondială de nu ştiu ce... Să le scrii ălora... familiei Weasley... să vină să te ia. Eu nu am timp să te duc cine ştie pe unde, prin ce colţ de ţară! Şi poţi să petreci restul verii acolo. Şi poţi să-i spui... ăăă... naşului tău... că te duci...
- Bine, zise Harry vesel.
Se întoarse şi se îndreptă către uşa de la sufragerie, lup¬tându-se să nu sară în sus de bucurie. Se ducea la familia Weasley, se ducea să vadă Cupa Mondială de Vâjthaţ!
Pe hol, aproape că se izbi de Dudley, care se furişase până la uşă, sperând să audă cum era refuzat Harry. Fu cât se poate de nemulţumit să vadă rânjetul larg de pe chipul lui Harry.
- A fost un mic dejun... excelent, nu-i aşa? zise Harry. Eu sunt sătul, tu nu?
Încântat de expresia uimită de pe faţa lui Dudley, Harry urcă scările, sărind câte trei trepte deodată şi intră în came¬ra lui dintr-un singur salt.
Imediat, observă că se întorsese Hedwig. Stătea în cuşca ei, privindu-l pe Harry cu ochii enormi, de culoarea chihlimbarului, şi clănţănind din cioc într-un fel care însemna că o deranja ceva. Sursa nemulţumirii sale apăru aproape instantaneu.
- AU! zise Harry.
Ceea ce părea a fi o minge de tenis mică, gri şi plină de pene tocmai nimerise una dintre tâmplele lui Harry. Harry îşi masă tâmpla furios, uitându-se în sus pentru a descoperi ce îl lovise şi văzu o bufniţă atât de mică, încât încăpea în palmă. Aceasta zbura agitată prin cameră, ca un artificiu scăpat de sub control.
Abia atunci, Harry observă că îi lăsase o scrisoare la picioa¬re. Harry se aplecă. Recunoscu scrisul lui Ron şi deschise plicul. Înăuntru era un bilet scris în grabă.

Harry,

TATA A LUAT BILETELE! Irlanda contra Bulgariei, miercuri seara. Mama le scrie Încuiaţilor tăi, ca să le ceară permisiunea să vii. S-ar putea să fi primit deja scrisoarea, nu ştiu cât de rapidă e poşta Încuiaţilor. M-am gândit totuşi să-ţi trimit şi biletul ăsta prin Pig.

Harry citi din nou cuvântul „Pig” şi apoi se uită la bufniţa micuţă, care acum se rotea în jurul lămpii. Nu văzuse nici¬odată ceva care să semene mai puţin cu un porc! Poate că nu descifrase ca lumea scrisul lui Ron. Se întoarse la scri¬soare.

Venim să te luăm, indiferent dacă sunt sau nu de acord rudele tale, nu poţi să ratezi Cupa Mondială, dar Mama şi tata au zis că mai întâi ar fi bine să pretindă că ar avea nevoie de permisiunea lor. Dacă te lasă, trimite răspunsul cu Pig cât mai repede şi venim duminică la cinci fix să te luăm. Dacă nu te lasă, trimite-l pe Pig înapoi cât mai repede şi oricum venim să te luăm duminică la cinci fix!
Hermione vine astăzi după-amiază. Percy a început servi¬ciul la „Departamentul de relaţii magice internaţionale”. Aşa că nu pomeni nimic despre relaţii externe, dacă vrei să eviţi discuţiile plictisitoare şi interminabile!
Ne vedem curând,
Ron

- Linişteşte-te! spuse Harry, în timp ce mica bufniţă zbu¬ra foarte aproape de Harry, huhuind fericită, de mândrie, presupuse Harry, că adusese scrisoarea la adresa corectă. Vino aici, trebuie să-mi duci răspunsul înapoi!
Bufniţa se aşeză pe cuşca lui Hedwig. Hedwig o privi cu răceală, de parcă ar fi avertizat-o să nu cumva să se apropie mai mult.
Harry luă din nou pana de uliu şi o bucată de pergament, pe care scrise:

Ron,

Totul e în regulă, Încuiaţii îmi dau voie să vin. Ne vedem mâine la cinci. Abia aştept!
Harry

Împături biletul până deveni foarte mic şi, cu mare difi¬cultate, reuşi să-l lege de piciorul micuţei bufniţe, în timp ce aceasta nu stătea locului o clipă, de fericire. După ce îi prin¬se biletul de picior, bufniţa ţâşni iarăşi pe fereastră şi dispă¬ru în văzduh.
Harry se întoarse la Hedwig.
- Ce zici de o călătorie lungă, Hedwig? o întrebă el.
Hedwig huhui cu multă demnitate.
- Poţi să-i duci asta lui Sirius din partea mea? spuse el, luând în mână scrisoarea. Stai puţin... Mai am ceva de adăugat...

Dacă vrei să iei legătura cu mine, voi fi la prietenul meu, Ron Weasley, pe tot restul verii. Tatăl lui ne-a luat bilete la Cupa Mondială de Vâjthaţ!

Odată terminată, Harry legă scrisoarea de piciorul lui Hedwig, care stătu surprinzător de nemişcată, de parcă ar fi vrut să demonstreze cum ar trebui să se poarte o bufniţă-poş¬taş adevărată.
- Mă găseşti la Ron când te întorci, bine? îi mai spuse Harry.
Ea îi muşcă degetul uşor şi drăgăstos, apoi, cu un zgomot molcom, îşi întinse aripile enorme şi zbură pe fereastra deschisă.
Harry o privi cum zboară şi apoi se târî sub pat, dădu la o parte scândura şi scoase o bucată mare de tort. O mâncă acolo pe podea, savurând fericirea de care era cuprins. El se desfă¬ta cu tort, în timp ce Dudley nu mâncase decât grepfrut; era o zi însorită de vară, mâine avea să părăsească Aleea Bos¬chetelor, cicatricea nu îl mai durea şi se ducea să vadă Cupa Mondială de Vâjthaţ! Ce îşi mai putea dori? Era greu, în acel moment, să fie îngrijorat de ceva... Nici chiar de Cap-de-Mort!



— CAPITOLUL IV —

ÎNAPOI ÎN VIZUINĂ

Până la ora douăsprezece fix, în ziua următoare, cufărul lui Harry era plin cu cele mai îndrăgite lucruri ale sale: pelerina care îl făcea invizibil, pe care o moştenise de la tatăl său, mătura pe care o primise de la Sirius, harta vrăjită a castelului Hogwarts, pe care o primise anul trecut de la Fred şi George Weasley. Îşi golise spaţiul secret de sub podeaua de sub pat, căutase prin toate ungherele camerei cărţi de vrăji sau pene de scris uitate şi dăduse jos de pe perete calendarul pe care ţinea socoteala zilelor care îi mai rămăseseră până la întâi septembrie, când urma să se în¬toarcă la Hogwarts.
Atmosfera din casa de pe Aleea Boschetelor, numărul 4, era foarte încordată. Sosirea iminentă a unor vrăjitori la ei acasă îi făcuse pe membrii familiei Dursley irascibili şi neli¬niştiţi. Unchiul Vernon păruse chiar speriat când Harry îi adusese la cunoştinţă că familia Weasley venea să-l ia la cinci fix, în ziua următoare.
- Sper că le-ai spus ălora să se îmbrace cum trebuie, se răţoi el deodată. Am văzut eu ce vă puneţi pe voi. Sper ca măcar să aibă decenţa să se îmbrace normal.
Harry avu un presentiment neplăcut. Rareori îi văzuse pe domnul sau pe doamna Weasley purtând ceva considerat „normal” de către familia Dursley. Copiii lor s-ar fi putut să poarte haine de-ale Încuiaţilor în timpul vacanţelor, însă domnul şi doamna Weasley se îmbrăcau de obicei cu robe lungi, în diferite stadii de uzură. Lui Harry îi păsa prea puţin de ce ar zice vecinii, însă era neliniştit la gândul că membrii familiei Dursley ar putea fi extrem de nepoliticoşi cu familia Weasley, dacă ar apărea aşa cum îşi închipuia Unchiul Vernon că arată vrăjitorii în carne şi oase.
Unchiul Vernon îşi pusese cel mai bun costum. S-ar fi putut crede că era un gest de ospitalitate, dar Harry ştia prea bine că Unchiul Vernon vroia să pară impozant şi să-i intimideze. Dudley, pe de altă parte, era străveziu. Şi nu din cauza curei de slăbire, ci de frică. În urma ultimei întâlniri cu un vrăjitor adult, Dudley se alesese cu o codiţă de porc care îi sfredelea pantalonii, iar Mătuşa Petunia şi Unchiul Vernon fuseseră nevoiţi să plătească operaţia de îndepărtare a acesteia la o cli¬nică particulară din Londra. Prin urmare, nu era chiar atât de surprinzător că Dudley îşi tot trecea mâna peste fund şi se plimba prin camere, mergând în diagonală, parcă pentru a nu oferi aceeaşi ţintă duşmanului.
Prânzul fu o masă aproape mormântală. Dudley nu pro¬testă în nici un fel în legătură cu mâncarea (brânză de vaci şi ţelină rasă). Mătuşa Petunia nu mâncă absolut nimic. Ţinea mâinile încrucişate şi gura pungă, părând să-şi mes¬tece limba, pentru a ţine în frâu cuvintele grele, pe care tare ar fi dorit să i le arunce lui Harry în faţă.
- Şi zici că vin cu maşina? Sigur? răcni Unchiul Vernon peste masă.
- Hm, făcu Harry.
Nu se gândise la asta. Cum intenţiona familia Weasley să îl ia cu ei? Nu mai aveau maşină. Vechiul Ford pe care îl avu¬seseră odată hoinărea în prezent prin Pădurea Interzisă de la Hogwarts. Însă anul trecut domnul Weasley împrumutase o maşină a Ministerului Magiei. Probabil că şi în ziua aceea avea să facă la fel...
- Cred că da, zise Harry.
Unchiul Vernon pufni în barbă. În mod normal, ar fi întrebat ce maşină avea domnul Weasley. Îi plăcea să-i ju¬dece pe ceilalţi bărbaţi după cât de mari şi scumpe erau maşinile lor. Însă Harry se îndoia că Unchiul Vernon l-ar fi plă¬cut pe domnul Weasley chiar dacă ar fi condus un Ferrari.
Harry petrecu cea mai mare parte a după-amiezei în ca¬mera sa. Nu o mai putea suporta pe Mătuşa Petunia, care se uita afară printre draperii, din cinci în cinci secunde, de parcă s-ar fi anunţat că scăpase pe străzi un rinocer de la Grădina Zoologică. În sfârşit, la cinci fără un sfert, Harry coborî în sufragerie.
Mătuşa Petunia umfla pernele cu un zel fanatic. Unchiul Vernon se prefăcea că citeşte ziarul, însă ochii săi mici nu se mişcau pe rânduri şi Harry era convins că de fapt ascul¬ta cu urechile ciulite, aşteptând să audă o maşină care se apropia. Dudley stătea ghemuit într-un fotoliu, cu mâinile grăsane încleştate sub fund. Harry nu mai putu suporta ten¬siunea. Ieşi din cameră şi se duse să se aşeze pe scările din hol, cu ochii aţintiţi pe ceas. Inima îi bătea să-i spargă piep¬tul de emoţie şi nerăbdare.
Însă ora cinci trecu precum venise. Unchiul Vernon înce¬puse să transpire în costumul său. Deschise uşa din faţă, cercetă strada şi apoi îşi retrase capul rapid.
- Au întârziat! se răsti el la Harry.
- Ştiu, zise Harry. Poate că... sunt prinşi în trafic... sau ceva de genul ăsta.
Cinci şi zece... Apoi cinci şi un sfert... Harry începea să fie şi el îngrijorat. La cinci şi jumătate, îi auzi pe Unchiul Vernon şi pe Mătuşa Petunia schimbând replici scurte în sufragerie.
- Nici un pic de respect!
- Dacă aveam altceva de făcut?
- Poate cred că îi invităm la cină, dacă întârzie...
- Ei bine, pot să-şi pună pofta-n cui, zise Unchiul Vernon şi Harry îl auzi cum se ridică şi începe să se plimbe prin sufragerie. Or să-l ia pe băiat şi or să plece, n-or să mai ră¬mână la masă! Asta dacă mai vin. Probabil că au greşit ziua. Cei ca ei nu pun mare preţ pe punctualitate. Sau au o maşină amărâtă care s-a stri... AAAAAAAAAAAH!
Harry tresări. Din partea cealaltă a sufrageriei se auziră ţipetele îngrozite ale celor trei Dursley. În clipa următoare, Dudley veni fuga în hol, înnebunit de frică.
- Ce s-a întâmplat? îl întrebă Harry. Spune odată!
Însă Dudley nu părea să fie în stare să vorbească. Cu mâinile încă încleştate de fund, fugi cât de repede putu în bucătărie. Harry se grăbi să se ducă în sufragerie.
Din spatele şemineului baricadat, de după cărbunii falşi, se auzeau nişte zgomote şi râcâieli puternice.
- Ce este? sări Mătuşa Petunia, care se lipise de perete şi se holba îngrozită către foc. Ce se întâmplă, Vernon?
Se lămuriră în câteva secunde. Se auziră câteva voci din spatele şemineului blocat.
- Au! Fred, nu! Du-te înapoi, ceva nu e în regulă... Spune-i lui George să nu... Au! George, nu, nu mai e loc, du-te înapoi repede şi spune-i lui Ron...
- Tată, poate ne aude Harry şi ne deschide drumul...
Se auziră bătăi în peretele din spatele focului fals.
- Harry? Harry, ne auzi?
Soţii Dursley îl priviră pe Harry ca nişte lupi întărâtaţi.
- Ce este asta? răcni Unchiul Vernon. Ce se întâmplă?
- Au... Au încercat să vină cu pudră Zvrr, zise Harry, stăpânindu-şi cu greu dorinţa nebună de a izbucni în râs. Pot călători şi prin foc... dar aţi blocat şemineul şi... Staţi puţin!
Se apropie de şemineu şi strigă prin perete.
- Domnule Weasley? Mă auziţi?
Bătăile se opriră. Cineva din şemineu făcu: „Ssst!”
- Domnule Weasley, sunt Harry... Şemineul e blocat. Nu puteţi să veniţi pe aici...
- Fir-ar să fie! se auzi vocea domnului Weasley. Ce le-a venit să blocheze şemineul?
- Au un foc... electric, le explică Harry.
- Da? Serios? se auzi domnul Weasley, brusc entuziasmat. Eclectic, zici? La priză? Dumnezeule, trebuie să văd asta... Să ne gândim... Au, Ron, ai dat peste mine!
Vocea lui Ron se alătură celorlalte.
- Ce facem aici? S-a întâmplat ceva?
- O, nu, Ron, se auzi vocea lui Fred, plină de sarcasm. Nu, am ajuns exact unde vroiam!
- Da, ne distrăm de minune, zise George, a cărui voce abia se auzea, de parcă era strivit de perete.
- Băieţi, băieţi... zise domnul Weasley încet. Încerc să mă gândesc ce trebuie să fac... A da... sigur... singura posibili¬tate... Dă-te la o parte, Harry!
Harry se trase lângă canapea. Unchiul Vernon se apropie însă.
- Staţi puţin! răcni el către şemineu. Ce aveţi de gând să...
BANG!
Rezistenţele electrice ţâşniră spre capătul celălalt al ca¬merei, în timp ce şemineul blocat era împins înainte, propul¬sându-i afară pe domnul Weasley, Fred, George şi Ron într-un nor de praf şi bucăţele de moloz. Mătuşa Petunia ţipă şi căzu peste măsuţa de cafea. Unchiul Vernon o prinse înainte să atingă podeaua şi se holbă, mut de uimire, la o parte a fami¬liei Weasley. Toţi aveau părul roşu ca focul, inclusiv Fred şi George, care erau identici până la ultimul pistrui.
- Acum e mai bine, spuse domnul Weasley, scuturându-şi de praf roba lungă şi verde şi aranjându-şi ochelarii. Ah, dumneavoastră trebuie să fiţi unchiul şi mătuşa lui Harry!
Înalt, slab şi cu un început de chelie, se apropie de Unchiul Vernon cu mâna întinsă, însă Unchiul Vernon se dădu înapoi câţiva paşi, cu Mătuşa Petunia ascunzându-se după el.
Unchiul Vernon rămăsese fără grai. Cel mai bun costum al său era plin de un praf albicios, care se aşternuse şi pe părul şi mustaţa lui şi îl făcea să arate de parcă tocmai ar fi îmbătrânit cu treizeci de ani.
- Hm... da... Îmi cer scuze pentru asta, zise domnul Weasley, retrăgându-şi mâna şi uitându-se peste umăr la şe¬mineul demolat. Este numai vina mea, pur şi simplu nu m-am gândit că nu vom putea ieşi pe partea asta. V-am conectat şemineul la Reţeaua Zvrr doar pentru după-amiaza asta, ştiţi, ca să-l luăm pe Harry. Şemineele Încuiaţilor nu ar tre¬bui să fie conectate la reţeaua noastră, strict vorbind, însă am o cunoştinţă la Transportul Zvrr şi am aranjat totul. Însă îl pot repara imediat, nu vă faceţi griji. O să fac mai întâi un foc ca să-i trimit înapoi pe băieţi şi apoi vă repar şemineul, înainte să dispar.
Harry era convins că soţii Dursley nu înţeleseseră o boa¬bă. Încă se holbau la domnul Weasley, înmărmuriţi. Mătuşa Petunia se ridică şi se ascunse în spatele Unchiului Vernon.
- Bună, Harry! zise domnul Weasley vesel. Ţi-ai pregătit cufărul?
- E sus, îi zise Harry, întorcându-i zâmbetul.
- Îl luăm noi, zise Fred imediat.
Făcându-i cu ochiul lui Harry, Fred şi George ieşiră din cameră. Ştiau unde era camera lui Harry, de când îl salva¬seră la un moment dat din ghearele Unchiului Vernon, în puterea nopţii. Harry era convins că Fred şi George mureau de curiozitate să-l vadă pe Dudley, auziseră atâtea despre el de la Harry.
- Bine, zise domnul Weasley, dând din mâini, în timp ce se străduia să înlăture penibila tăcere. Ce... Ce casă drăguţă aveţi!
Având în vedere că sufrageria altădată imaculată era acum acoperită de praf şi de bucăţi de cărămidă, această re¬marcă nu le făcu deloc plăcere soţilor Dursley. Chipul Un¬chiului Vernon se învineţi iarăşi, iar Mătuşa Petunia rămase cu ochii holbaţi, mestecându-şi iar limba. Dar păreau prea speriaţi pentru a mai spune ceva.
Domnul Weasley se uită în jur. Adora orice avea legătură cu Încuiaţii. Harry îşi dădu seama că de-abia aştepta să se ducă să examineze televizorul şi videocasetofonul.
- Merg cu eclecticitate, nu? spuse el pe un ton atotştiutor. A, da, uite priza. Eu colecţionez prize, îi spuse el Unchiului Vernon. Şi baterii. Am o colecţie impresionantă de baterii. Soţia mea crede că sunt nebun, dar ce să fac dacă-mi plac...
Era evident că şi Unchiul Vernon era de aceeaşi părere cu doamna Weasley. Se mută puţin spre dreapta, acoperind-o în întregime pe Mătuşa Petunia, de parcă ar fi crezut că domnul Weasley ar putea să-i atace în orice moment.
Dudley apăru subit în cameră. Harry auzi zgomotul făcut de cufărul său tras pe scări de Fred şi de George şi ştia că sunetele acelea îl scoseseră pe Dudley din bucătărie. Dudley se lipi de perete, privindu-l pe domnul Weasley îngrozit şi încercă să se ascundă în spatele părinţilor lui. Din neferi¬cire, Unchiul Vernon, destul de solid pentru a-i fi pavăză Mătuşii Petunia, care era ciolănoasă şi slabă, nu era nici pe departe destul de lat pentru a-l ascunde pe Dudley.
- Ah, şi el este vărul tău, nu-i aşa, Harry? întrebă domnul Weasley, făcând o altă încercare îndrăzneaţă de a conversa.
- Da, zise Harry, el e Dudley.
Harry şi Ron schimbară nişte priviri rapide, apoi îşi mutară privirile în altă parte, făcând cu greu faţă tentaţiei de a izbuc¬ni în râs. Dudley nu îşi dezlipea mâinile de fund, de parcă i-ar fi fost frică să nu îi cadă. Domnul Weasley, pe de altă parte, părea cu adevărat îngrijorat de comportamentul straniu al lui Dudley. Într-adevăr, din tonul vocii sale când vorbi mai pe urmă, Harry fu convins că domnul Weasley credea că Dudley era la fel de nebun precum îl credea familia Dursley pe el, cu singura diferenţă că domnul Weasley simţea mai degrabă compasiune pentru Dudley, în loc de frică.
- Ai avut o vacanţă plăcută, Dudley? îl întrebă el cu blândeţe.
Dudley începu să scâncească. Harry văzu cum mâinile i se strâng şi mai tare în jurul fundului său enorm.
Fred şi George se întoarseră în cameră, cărând cufărul lui Harry. Aruncară o privire în jur şi îl zăriră pe Dudley. Pe feţele lor apărură rânjete răutăcioase, identice şi ele.
- Ei, bine, zise domnul Weasley. Să plecăm, nu?
Îşi suflecă mânecile şi îşi scoase bagheta. Harry îi văzu pe cei trei membri ai familiei Dursley lipindu-se de zid într-o singură mişcare.
- Incendio! zise domnul Weasley, aţintind bagheta către gaura din peretele din spatele lui.
Din şemineu se ridicară flăcări, pârâind vesele, de parcă ar fi ars aşa de ore întregi. Domnul Weasley scoase un săculeţ din buzunarul său, îl desfăcu, luă un vârf din pudra aflată în el şi îl aruncă în flăcări, care se făcură pe dată verzi ca sma¬raldul şi se înteţiră.
- Haide, Fred, du-te tu primul! îi zise domnul Weasley.
- Venim, făcu Fred. O, nu... stai puţin...
O pungă de dulciuri se revărsase din buzunarul lui Fred, iar conţinutul ei se rostogolea acum în toate direcţiile. Bom¬boane mari şi mici, în ambalaje multicolore.
Fred se aplecă, le strânse şi apoi le făcu vesel cu mâna celor trei Dursley, după care păşi direct în foc, zicând clar „VIZUINA!”. Mătuşa Petunia scoase un mic ţipăt speriat. Se auzi un sunet ca un fâlfâit de aripi şi Fred dispăru.
- Bine, acum George, zise domnul Weasley. Ia şi cufărul! Harry îl ajută pe George să ducă spre foc cufărul şi să-l ridice în picioare, ca să-l poată apuca mai bine. Apoi, cu un al doilea fâlfâit, George strigă „VIZUINA!” şi dispăru şi el.
- Ron, tu urmezi, zise domnul Weasley.
- Pe curând, zise Ron către familia Dursley.
Îi zâmbi larg lui Harry, apoi păşi în foc, strigă şi el „VIZUINA!” şi dispăru.
Acum nu mai rămăseseră decât Harry şi domnul Weasley.
- Păi... La revedere, le spuse Harry rudelor lui.
Aceştia nu răspunseră nimic. Harry se duse către foc, dar chiar când ajunse la marginea şemineului, domnul Weasley îl opri. Se uită uimit la familia Dursley.
- Harry v-a zis la revedere, spuse el. Nu l-aţi auzit?
- Nu contează, îi spuse Harry încet domnului Weasley. Sincer, nu îmi mai pasă.
Domnul Weasley nu îşi luă mâna de pe umărul lui Harry.
- Nu o să vă mai vedeţi nepotul până vara viitoare, îi spu¬se el Unchiului Vernon, uşor indignat. Sunt sigur că vreţi să vă luaţi la revedere, nu-i aşa?
Chipul Unchiului Vernon era roşu de mânie. Ideea ca omul care tocmai îi distrusese jumătate din sufragerie să-i mai dea şi lecţii de bună purtare părea să-i producă o infinită suferinţă. Dar domnul Weasley avea încă bagheta în mână, iar ochii Unchiului Vernon căzură imediat pe ea, du¬pă care spuse cât se putea de rece: „La revedere!”
- Pe curând, spuse Harry, păşind cu un picior în flăcările verzi, care îi dădeau o senzaţie plăcută de vânt cald.
În acel moment însă, din spatele său se auzi un sunet îngrozitor, ca şi când cineva s-ar fi înecat, şi Mătuşa Petunia începu să urle.
Harry se întoarse, Dudley nu mai era în spatele părinţilor lui. Era îngenuncheat lângă măsuţa de cafea şi gata să se su¬foce cu o panglică scârboasă, mov, lungă de o jumătate de metru. O secundă mai târziu, Harry îşi dădu seama cu uimire că panglica era de fapt limba lui Dudley. În faţa lui, pe podea, era un ambalaj colorat în care se aflase o bomboană.
Mătuşa Petunia se aruncă pe jos lângă Dudley, apucă de capătul limbii sale lungi şi încercă să i-o smulgă din gură. Bietul Dudley ţipă, pe bună dreptate, şi o afurisi mai rău ca niciodată, încercând să o dea la o parte. Unchiul Vernon zbiera şi îşi agita mâinile, iar domnul Weasley trebui să ri¬dice mult glasul pentru a se face auzit.
- Nu vă faceţi griji, o să-l ajut eu! strigă el, apropiindu-se de Dudley cu bagheta ridicată, însă Mătuşa Petunia ţipă şi mai tare şi se aruncă asupra lui Dudley, apărându-l de dom¬nul Weasley.
- Nu, zău! zise domnul Weasley disperat. Este ceva sim¬plu... bomboană... Fiul meu, Fred, e tare glumeţ... Dar e ne¬voie doar de o Vrajă de Îngurgitare... Cel puţin aşa cred... Vă rog, pot să-i fac limba să i se retragă în gură...
Dar, departe de a fi liniştiţi, membrii familiei Dursley intrară şi mai mult în panică. Mătuşa Petunia plângea dispe¬rată, trăgând de limba lui Dudley, de parcă era hotărâtă să i-o smulgă, Dudley părea să se sufoce din cauza limbii şi a mamei sale, iar Unchiul Vernon, care îşi pierduse controlul de tot, înşfăcă un bibelou şi îl azvârli cu putere către dom¬nul Weasley, care se feri la timp, bibeloul spărgându-se în resturile şemineului.
- Nu, zău aşa, nu vă temeţi! zise domnul Weasley, flutu¬rându-şi supărat bagheta. Încerc să vă ajut!
Zbierând ca un hipopotam rănit, Unchiul Vernon luă în mână un alt bibelou.
- Harry, du-te! Du-te! îi strigă domnul Weasley, cu ba¬gheta îndreptată către Unchiul Vernon. Mă descurc eu!
Harry nu vroia să piardă distracţia, însă al doilea bibelou aruncat de Unchiul Vernon aproape că îi atinse urechea stângă, aşa că hotărî că era cel mai bine să îl lase pe dom¬nul Weasley să rezolve totul. Păşi în foc şi uitându-se peste umăr spuse şi el: „VIZUINA!” Ultima imagine pe care o sur¬prinse cu coada ochiului fu felul în care domnul Weasley pară cu bagheta un al treilea bibelou aruncat de Unchiul Vernon. Mătuşa Petunia striga şi îl apăra pe Dudley, iar limba lui Dudley se ondula ca un piton mare şi scârbos. Dar în clipa următoare, Harry începu să se rotească foarte repede, iar sufrageria familiei Dursley dispăru printre flăcările verzi ca smaraldul.


— CAPITOLUL V —

WEASLEY BING-BONG

Harry se învârti din ce în ce mai repede, cu coatele strânse bine pe lângă corp, alte şeminee trecând în vi¬teză pe lângă el, până când începu să i se facă rău şi închise ochii. Apoi, când în sfârşit simţi că încetineşte, întinse mâinile în faţă şi se opri la timp pentru a nu cădea pe burtă în soba din bucătăria familiei Weasley.
- A mâncat-o? întrebă Fred curios, întinzându-i lui Harry o mână pentru a-l ajuta să se ridice.
- Da, zise Harry, ridicându-se. Ce era?
- Bomboană „Limbă-de-o-tonă”, zise Fred vesel. George şi cu mine le-am inventat! De la începutul verii tot căutăm pe cineva pe care să le testăm...
Toţi cei din mica bucătărie izbucniră în râs. Harry privi în jur şi observă că Ron şi George stăteau la masa de lemn, ală¬turi de alte două persoane cu părul roşu, pe care Harry nu le mai văzuse până atunci. Totuşi, ştiu imediat cine ar fi trebuit să fie: Bill şi Charlie, cei mai mari dintre fraţii Weasley.
- Ce mai faci, Harry? zise cel mai apropiat dintre cei doi, zâmbindu-i şi întinzându-i o mână mare, pe care Harry o strânse, simţind bătături sub degete.
Acesta trebuia să fie Charlie, care lucra cu vampiri şi dra¬goni în România. Charlie avea constituţia celor doi gemeni, mai scund şi mai lat în umeri decât Percy şi Ron, care erau amândoi înalţi şi slabi. Avea o faţă lată, binevoitoare, care era atât de pistruiată, încât aproape că părea bronzat. Braţele îi erau musculoase şi pe unul dintre ele se vedea o arsură mare, cu pielea foarte întinsă.
Bill se ridică zâmbind şi dădu şi el mâna cu Harry. Bill era o surpriză. Harry ştia că lucra la banca vrăjitorilor, la „Grin¬gotts”, că fusese şef de promoţie la Hogwarts şi din cauza asta şi-l imaginase întotdeauna ca pe un Percy mai mare, complet împotriva încălcării regulilor (exagerat chiar!) şi dornic să dea ordine celorlalţi. Însă Bill era super! Înalt, cu părul lung prins într-o coadă la spate şi purtând un cercel cu un fel de colţ atâr¬nat de el. Hainele lui erau foarte potrivite pentru un concert rock, în afară de bocancii care, aşa cum observă Harry, nu erau din piele obişnuită, ci din piele de dragon.
Înainte să poată să spună cineva ceva, se auzi un zgomot slab şi domnul Weasley apăru din senin lângă umărul lui George. Harry nu-l mai văzuse niciodată atât de supărat.
- Nu a fost amuzant deloc, Fred! strigă el. Ce i-ai dat bă¬iatului ăluia?
- Nu i-am dat nimic, zise Fred, cu un alt zâmbet cinic. Doar am scăpat bomboana pe jos... A fost vina lui că a luat-o şi a mâncat-o, nu l-am pus eu!
- Ai scăpat-o special! tună domnul Weasley. Ştiai că o s-o mănânce, ştiai că era la regim...
- Cât de mare i s-a făcut limba? întrebă George nerăbdător.
- Se făcuse de doi metri până m-au lăsat în sfârşit părinţii lui să îl ajut!
Harry şi restul familiei Weasley râseră iar cu multă poftă.
- Nu văd de ce râdeţi! strigă domnul Weasley. Genul ăsta de comportament afectează serios relaţiile dintre vrăjitori şi Încuiaţi! Mi-am petrecut jumătate de viaţă militând contra nedreptăţilor făcute Încuiaţilor şi propriii mei fii...
- Nu i-am dat-o pentru că era Încuiat! zise Fred indignat.
- Nu de-asta, ci pentru că e un tembel mare şi rău! zise George. Nu-i aşa, Harry?
- Da, aşa este, domnule Weasley, zise Harry cu sinceritate.
- Nu asta contează! strigă domnul Weasley. Să vedeţi când o să-i spun mamei voastre...
- Ce să-mi spui? întrebă o voce din spatele lor.
Doamna Weasley tocmai intrase în bucătărie. Era o fe¬meie scundă, grăsuţă, cu un chip foarte prietenos, deşi în ochi i se citea acum suspiciunea.
- A, bună, dragă Harry, spuse ea, zâmbindu-i larg când îl zări. Apoi ochii se opriră asupra soţului ei.
- Ce să-mi spui, Arthur?
Domnul Weasley ezită. Harry îşi dădu seama că, oricât de supărat era pe Fred şi pe George, nu intenţionase cu adevărat să-i spună doamnei Weasley ce se întâmplase. Urmă un moment de tăcere, timp în care domnul Weasley îşi privi soţia dezorientat. Apoi apărură două fete în dreptul uşii de la bucătărie, în spatele doamnei Weasley. Una dintre ele, cu un păr castaniu, bogat, şi dinţii din faţă cam mari, era prietena lui Harry şi a lui Ron, Hermione Granger. Cealaltă, mică şi roş¬cată, era Ginny, sora mai mică a lui Ron. Amândouă îi zâm¬biră lui Harry, care le întoarse zâmbetul, ceea ce o făcu pe Ginny să se facă roşie ca focul. Harry devenise cineva foarte special pentru ea încă de la prima lui vizită la „Vizuină”.
- Ce să-mi spui, Arthur? repetă doamna Weasley, pe un ton periculos.
- Mai nimic, Molly, murmură domnul Weasley, Fred şi George au... Dar am discutat eu cu ei...
- Ce au mai făcut de data asta? zise doamna Weasley. Dacă are vreo legătură cu Weasley Bing-Bong...
- Ron, ce-ar fi să-i arăţi lui Harry unde doarme? zise Hermione din prag.
- Ştie unde doarme, zise Ron. în camera mea, a dormit acolo şi data tre...
- Putem merge cu toţii, sublinie Hermione.
- A, da, făcu Ron, înţelegând. Sigur...
- Da, venim şi noi, sări George.
- Rămâneţi unde sunteţi! se răsti doamna Weasley.
Harry şi Ron ieşiră din bucătărie şi, împreună cu Hermione şi cu Ginny, porniră pe holul îngust şi urcară scara şubredă ca¬re mergea în zigzag prin toată casa până la etajele superioare.
- Ce sunt alea Weasley Bing-Bong? întrebă Harry, în timp ce urcau.
Ron şi Ginny râseră amândoi. Nu şi Hermione.
- Mama a găsit nişte formulare de comandă, când făcea curat în camera lui Fred şi George, zise Ron încet. Liste lungi cu preţuri pentru toate chestiile pe care le-au inventat. Chestii amuzante, ştii tu. Baghete false şi dulciuri poznaşe, o grămadă de lucruri interesante. A fost o descoperire extraordinară, n-am ştiut că inventaseră toate astea...
- Auzeam mereu explozii din camera lor, dar n-am crezut că făceau ceva concret, zise Ginny. Am crezut că pur şi sim¬plu le plăcea zgomotul.
- Însă majoritatea invenţiilor lor - mă rog, toate - erau puţin periculoase, zise Ron, şi aveau de gând să le vândă, ştii tu, la Hogwarts, ca să scoată nişte bani. Mama s-a supărat rău de tot pe ei. Le-a spus că nu aveau voie să facă aşa ceva şi le-a ars toate formularele de comandă... Oricum, era su¬părată pe ei. Nu au luat atâtea N.O.V.-uri câte se aştepta ea.
N.O.V. era prescurtarea de la Niveluri Obişnuite de Vrăjitorie, examenele pe care le dădeau elevii de la Hog¬warts când împlineau cincisprezece ani.
- Şi a mai fost o ceartă mare, zise Ginny, pentru că mama vrea ca ei să lucreze la Ministerul Magiei ca tata, dar ei i-au spus că n-au de gând să facă asta, ci doar să-şi deschidă un magazin de poante şi trucuri.
Tocmai atunci se deschise o uşă de la al doilea etaj şi se ivi un cap care purta ochelari cu rame de corn şi avea o expresie foarte revoltată.
- Bună, Percy, zise Harry.
- A, bună, Harry, zise Percy. Mă întrebam eu cine face hărmăiala asta. Încerc să lucrez aici, ştiţi şi voi... Am de ter¬minat un raport pentru serviciu... Şi este cam dificil să mă concentrez când cei din jurul meu bubuie în sus şi în jos pe scări!
- Nu bubuim, zise Ron enervat. Mergem. Ne pare rău dacă am tulburat planurile secrete ale Ministerului Magiei.
- La ce lucrezi? zise Harry.
- La un raport pentru „Departamentul de relaţii magice internaţionale”, zise Percy înfumurat. Încercăm să obţinem un ceaun de vrăji cu o grosime standard. Cele din import sunt puţin prea subţiri... Scurgerile se înmulţesc cu aproape trei la sută pe an...
- Raportul ăsta o să schimbe lumea, zise Ron. Pe prima pagină din Profetul zilei, o să apară cu litere de-o şchioapă: „înmulţirea scurgerilor din ceaune”.
Percy deveni uşor rozaliu.
- Poţi să-ţi baţi joc, Ron, spuse el cu obidă, dar, dacă nu, va fi impusă o lege internaţională, am putea să ne trezim că ne invadează piaţa produse de slabă calitate, cu fundul sub¬ţire, care ar putea primejdui...
- Da, da, bine, zise Ron şi continuă să urce.
Percy trânti uşa camerei sale. În timp ce Harry, Hermione şi Ginny îl urmară pe Ron, urcând încă trei etaje, strigătele din bucătărie continuau să se audă până la ei. Se părea că domnul Weasley tocmai îi spusese doamnei Weasley despre bomboane.
Camera din vârful casei, unde dormea Ron, arăta la fel ca data trecută când venise Harry la ei. Aceleaşi postere cu echi¬pa de vâjthaţ preferată de Ron, „Tunurile din Chudley”, care zburau şi făceau cu mâna pe pereţi şi pe tavanul în pantă, iar acvariul de pe pervaz, în care înainte erau mormoloci, con¬ţinea acum o broască extrem de mare. Bătrânul şobolan al lui Ron, Pungaşul, nu mai era, însă în locul lui apăruse bufniţa mică şi gri care îi dusese lui Harry scrisoarea de la Ron, în casa de pe Aleea Boschetelor. Ţopăia în sus şi în jos într-o colivie mică şi huhuia necontenit.
- Taci, Pig, zise Ron, strecurându-se printre cele patru paturi cu draperii, înghesuite în cameră. Fred şi George stau cu noi, pentru că Bill şi Charlie dorm în camera lor, îi spuse el lui Harry. Percy stă singur-singurel la el în cameră, pentru că are treburi importante, nu?
- Auzi, de ce îi spui bufniţei tale Pig? îl întrebă Harry pe Ron.
- Pentru că se prosteşte, de-aia! zise Ginny. De fapt numele ei este Pigwidgeon!
- Da, şi ăsta nu este un nume stupid deloc, zise Ron cu sarcasm. Ginny l-a botezat, îi explică el lui Harry. Ea zice că e un nume drăguţ. Am încercat să i-l schimb, dar era prea târziu, nu vrea să răspundă la alt nume. Aşa că a rămas Pig. Trebuie să o ţin aici pentru că îi enervează pe Errol şi pe Hermes. Dacă stau să mă gândesc, mă enervează şi pe mine!
Pigwidgeon zbură fericită prin colivia sa, huhuind ascuţit. Harry îl cunoştea prea bine pe Ron pentru a-l lua în serios. Se plânsese încontinuu şi de şobolanul lui, Pungaşul, însă fusese teribil de supărat când toată lumea fusese convinsă că pisica Hermionei, Şmecherilă, îl mâncase.
- Unde e Şmecherilă? o întrebă Harry pe Hermione.
- În grădină, presupun, zise ea. Îi place să fugărească piticii, nu a mai văzut aşa ceva până acum.
- Deci, lui Percy îi place la serviciu? zise Harry, aşezându-se pe unul dintre paturi şi privind cum jucătorii de vâjthaţ zbu¬rau din poster în poster pe tavan.
- Dacă îi place? zise Ron încruntat. Cred că n-ar mai veni acasă, dacă nu l-ar obliga tata. Este obsedat. Nu cumva să zici ceva de şeful lui. „Domnul Crouch spune...” „Iar eu i-am spus domnului Crouch...” „Domnul Crouch este de părere că...” „Domnul Crouch mi-a zis...” Numai asta auzi! Cred că o să-şi anunţe logodna cât de curând.
- Ai avut o vară frumoasă, Harry? îl întrebă Hermione. Ai primit pachetele cu mâncare şi restul?
- Da, mulţumesc mult, zise Harry. Torturile voastre mi-au salvat viaţa!
- Şi ştii ceva de... începu Ron, însă Hermione îi aruncă o privire care îl făcu să amuţească.
Harry ştia că Ron vroia să îl întrebe de Sirius. Ron şi Hermione fuseseră atât de implicaţi în salvarea lui Sirius, ca să nu fie capturat de reprezentanţii Ministerului Magiei, erau aproape la fel de îngrijoraţi ca Harry pentru naşul lui. Totuşi, discuţia despre el, de faţă cu Ginny, nu era o idee bună.
Nimeni în afară de ei şi de profesorul Dumbledore nu ştia cum reuşise să scape Sirius şi nici nu credea în nevinovăţia lui.
- Cred că nu se mai ceartă, zise Hermione, pentru a de¬păşi momentul penibil, pentru că Ginny se uita curioasă când la Ron, când la Harry. Să coborâm şi s-o ajutăm pe doamna Weasley să pregătească cina, vreţi?
- Da, bine, zise Ron.
Toţi patru ieşiră din camera lui Ron şi se întoarseră jos, unde o găsiră pe Doamna Weasley singură în bucătărie. Părea foarte supărată.
- Mâncăm în grădină, zise ea când ei intrară. Pur şi sim¬plu nu este loc pentru unsprezece persoane aici. Fetelor, duceţi voi farfuriile? Bill şi Charlie aranjează mesele. Cuţite şi furculiţe, vă rog, voi doi, le spuse ea lui Ron şi lui Harry, aţintind bagheta cu mai multă forţă decât ar fi vrut către grămada de cartofi din chiuvetă.
Aceştia ţâşniră din coajă atât de repede, încât nimeriră în tavanul bucătăriei.
- Of, fir-ar să fie, strigă ea, acum aţintindu-şi bagheta că¬tre un făraş care începu să traverseze bucătăria, strângând cu îndemânare cartofii. Iar ăia doi! izbucni ea, acum scoţând oale şi tigăi dintr-un dulap, iar Harry îşi dădu seama că se referea la Fred şi la George. Nu ştiu ce o să se aleagă de ei, zău aşa! Nici un pic de ambiţie, ca să nu mai punem la so¬coteală prostiile pe care le fac...
Trânti o tigaie mare de cupru pe masa de bucătărie şi începu să învârtă bagheta în ea. În timp ce rotea bagheta, începu să curgă un sos dens.
- Nu că nu ar avea ceva în cap, continuă ea supărată, ducând tigaia spre aragazul pe care îl aprinse cu bagheta, dar îşi irosesc inteligenţa şi, dacă nu le vine mintea la cap mai repede, or să aibă mari probleme. Am primit mai multe bufniţe de la Hogwarts despre ei decât despre toţi ceilalţi la un loc. Dacă mai continuă aşa, or să ajungă în atenţia „Oficiului de folosire nepermisă a magiei”.
Doamna Weasley aţinti bagheta către sertarul cu tacâmuri, care se deschise cu putere. Harry şi Ron se feriră, să¬rind din calea cuţitelor care ţâşniră din sertar, traversară în zbor bucătăria şi începură să taie cartofii pe care tocmai îi răsturnase făraşul în chiuvetă.
- Nu ştiu unde am greşit, zise doamna Weasley, punân¬du-şi la o parte bagheta şi începând să scoată alte tigăi. Aşa este de ani întregi, o poznă după alta, şi nu vor să asculte... O, NU! IAR!
Îşi luase bagheta de pe masă şi aceasta chiţăise ascuţit şi se transformase într-un şoarece enorm de cauciuc.
- Iar una dintre baghetele lor false! strigă ea. De câte ori le-am spus să nu le mai lase peste tot?
înşfăcă bagheta ei adevărată şi se întoarse spre aragaz, descoperind că sosul începuse să fumege.
- Hai, îl zori Ron pe Harry, luând un mănunchi de cuţite şi furculiţe din sertarul deschis, hai să mergem şi să-i ajutăm pe Bill şi pe Charlie!
O lăsară pe doamna Weasley şi se îndreptară către uşa din spate, pentru a ieşi în curte.
Abia făcură câţiva paşi, când pisica galbenă cu dungi por¬tocalii a Hermionei, Şmecherilă, apăru din grădină, cu coada stufoasă ridicată în aer, alergând după ceva ce semăna cu un cartof cu picioare, plin tot de noroi. Harry îşi dădu seama ime¬diat că era un pitic. De nici douăzeci de centimetri înălţime, traversă curtea cât de repede îl ţineau picioruşele şi se aruncă cu capul înainte, într-una dintre cizmele lăsate lângă uşă. Harry îl auzi pe pitic râzând satisfăcut, când Şmecherilă încer¬că să-l prindă băgându-şi laba în cizmă. Imediat se auzi o mare hărmălaie în partea cealaltă a casei.
Descoperiră sursa acesteia când intrară în curte şi văzură că Bill şi Charlie îşi scoseseră amândoi baghetele şi făceau două mese de lemn să zboare mult deasupra peluzei, lovin¬du-le una de alta, fiecare încercând să o doboare pe cealaltă. Fred şi George aclamau, Ginny râdea, iar Hermione stătea lângă gardul viu, neştiind dacă să râdă sau să se sperie.
Masa lui Bill o lovi pe cea a lui Charlie cu o pocnitură puternică şi îi rupse un picior. Se auzi un strigăt de la etaj şi toţi îşi ridicară privirile pentru a vedea capul lui Percy scos pe una dintre ferestrele de la etajul doi.
- Mai încet, se poate? strigă el.
- Scuze, Percy, zise Bill, zâmbind. Cum merge cu fun¬durile de ceaun?
- Rău, zise Percy supărat şi trânti fereastra.
Râzând cu poftă, Bill şi Charlie aduseră iar mesele pe iarbă şi le puseră cap la cap, apoi, cu o simplă mişcare de baghetă, Bill puse la loc piciorul rupt al mesei şi făcu să apară feţe de masă din senin.
Până la ora şapte, cele două mese gemeau sub greutatea zecilor de platouri pline cu mâncarea excelentă pe care o fă¬cuse doamna Weasley. Harry şi Hermione se pregăteau să mănânce sub cerul albastru şi senin. Pentru cineva care supravieţuise numai cu mese de tort uscat toată vara, Harry se simţea în paradis. La început, Harry mai mult ascultă de¬cât vorbi, în timp ce se servea cu şuncă, plăcintă de pui, car¬tofi fierţi şi salată.
La capătul îndepărtat al mesei, Percy îi povestea tatălui său despre raportul pe care îl pregătise despre fundurile de ceaun.
- I-am spus domnului Crouch că o să fie gata până marţi, spunea Percy mândru. Ceva mai devreme decât se aştepta, dar îmi place să fiu la înălţime. Cred că va fi mulţumit că l-am terminat la timp. Adică, tocmai acum când departamentul nostru este foarte ocupat, cu toate aranjamentele pentru Cupa Mondială, nu avem sprijinul de care am avea nevoie de la „Departamentul jocurilor şi sporturilor magice”. Ludo Bagman...
- Mie îmi place de Ludo, zise domnul Weasley cu blân¬deţe. El este cel care ne-a făcut rost de locuri atât de bune la Cupă. I-am făcut o mică favoare: fratele lui, Otto, a intrat într-un mic bucluc... O maşină de tuns iarba cu puteri neo¬bişnuite... Am calmat imediat situaţia...
- Ah, Bagman e drăguţ, desigur, zise Percy scurt, dar nu ştiu cum a ajuns şeful departamentului... Nu suportă compa¬raţie cu domnul Crouch! Nu mi-l pot imagina pe domnul Crouch pierzând un membru al departamentului nostru şi nefăcând nimic ca să afle ce s-a întâmplat cu el. Îţi dai seama că a trecut mai mult de o lună de când a dispărut Bertha Jorkins? S-a dus în vacanţă în Albania şi nu s-a mai întors!
- Da, am vorbit cu Ludo despre asta, zise domnul Weasley, încruntându-se. Zice că Bertha s-a mai pierdut de o grămadă de ori până acum... Dar trebuie să recunosc că, dacă ar fi fost cineva din departamentul meu, aş fi fost îngrijorat...
- O, Bertha e un caz pierdut, e clar, zise Percy. Am auzit că au pasat-o de la un departament la altul ani de zile, nu merită atâta deranj... Cu toate astea, Bagman ar fi trebuit să încerce să o găsească. Domnul Crouch este interesat personal - doar ştii că Bertha a lucrat în departamentul nostru la un moment dat şi cred că domnul Crouch a fost foarte ataşat de ea - dar Bagman nu face altceva decât să râdă şi zice că probabil că a citit greşit harta şi a ajuns în Australia, în loc de Albania. Oricum, zise Percy, oftând şi luând o înghiţitură de vin de flori de soc, şi aşa avem destule pe cap la „Departamentul de relaţii magice internaţionale”, fără să mai trebuiască să găsim şi membrii altor departamente. După cum ştii, avem un alt mare eveniment de organizat, imediat după Cupa Mondială.
Îşi drese vocea cu importanţă şi privi către capătul de masă unde erau Harry, Ron şi Hermione.
- Tu ştii despre ce vorbesc, tată, zise Percy, după care ridică vocea puţin. Top-secret!
Ron îşi roti ochii şi le şopti lui Harry şi Hermionei:
- Încearcă să ne facă să-l întrebăm despre ce eveniment secret vorbeşte, de când a început serviciul. Probabil o expoziţie de ceaune cu fundul... gros!
La mijlocul mesei, doamna Weasley se certa cu Bill din pricina cercelului, care părea a fi o achiziţie proaspătă.
- ...şi cu colţul ăla groaznic agăţat de el, zău, Bill, ce zic cei de la bancă?
- Mamă, nimeni de la bancă nu dă doi bani pe felul în care arăt sau cum mă îmbrac, atâta timp cât aduc o grămadă de comori în bancă, zise Bill răbdător.
- Iar părul tău e chiar ciudat, dragule, zise doamna Weas¬ley, mângâindu-şi afectuos bagheta. Tare aş vrea să mă laşi să te tund puţin...
- Mie îmi place, zise Ginny, care stătea lângă Bill. Eşti de modă veche, mamă! Oricum, nu e nici pe departe atât de lung ca al profesorului Dumbledore...
Lângă doamna Weasley, Fred, George şi Charlie discutau entuziasmaţi despre Cupa Mondială.
- Probabil că o să câştige Irlanda, zise Charlie scurt, cu gura plină de cartofi. Au spulberat Peru în semifinale!
- Da, dar Bulgaria îl are pe Viktor Krum, zise Fred.
- Krum este un jucător bun, dar Irlanda are şapte ca el, zise Charlie scurt. Totuşi, mi-ar fi plăcut să se califice şi An¬glia. A fost stânjenitor.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Harry nerăbdător, regretând mai mult ca niciodată izolarea lui de lumea vrăjitorilor, când stătea pe Aleea Boschetelor.
Harry era pasionat de vâjthaţ. Jucase pentru echipa de vâjthaţ a Casei Cercetaşilor încă din primul an la Hogwarts, pe postul de căutător, iar acum avea un „Fulger-2001”, una dintre cele mai bune mături competiţionale din lume.
- Am fost învinşi în Transilvania, trei sute nouăzeci la zece, zise Charlie trist. O evoluţie şocantă. Şi Ţara Galilor a pierdut în faţa Ugandei, iar Scoţia a fost distrusă de Luxemburg.
Domnul Weasley aduse nişte lumânări cu ajutorul ba¬ghetei sale, pentru a lumina grădina, fiindcă începuse să se întunece înainte de a lua desertul (îngheţată de căpşuni, făcută în casă). Până când terminaseră, fluturii de noapte zburau foarte aproape de masă, iar din aerul cald al nopţii se ridica mirosul de iarbă şi caprifoi.
Harry se simţea foarte sătul şi împăcat cu lumea, în timp ce privea la câţiva pitici care săreau printre tufele de trandafiri, râzând zgomotos şi urmăriţi îndeaproape de Şmecherilă.
Ron privi cu atenţie la restul mesenilor, pentru a se asigura că toţi erau prinşi în conversaţie, după care îi spuse foar¬te încet lui Harry:
- Ia spune... ştii ceva de Sirius?
- Da, zise Harry tot în şoaptă, am primit două scrisori de la el. Pare să-i meargă bine. I-am scris alaltăieri. S-ar putea să-mi răspundă cât sunt aici.
Deodată, îşi aminti motivul pentru care îi scrisese lui Sirius şi pentru un moment fu cât pe-aci să le spună şi lor că îl duruse iar cicatricea şi să le pomenească de visul care îl trezise brusc... Dar de ce să îi îngrijoreze acum, când el însuşi era atât de fericit şi liniştit?
- Cât e ceasul? întrebă doamna Weasley deodată, uitân¬du-se la ceasul de mână. Chiar că ar trebui să fiţi în pat, toţi, doar vă sculaţi în zori ca să vă duceţi la meci. Harry, dacă-mi laşi lista cu ce ai nevoie pentru şcoală, îţi iau eu totul mâi¬ne, că tot mă duc pe Aleea Diagon, ca să le iau ce le trebuie şi celorlalţi. S-ar putea să nu mai am timp după Cupa Mon¬dială, data trecută meciul a durat cinci zile.
- Uau! Sper să fie aşa şi de data asta! zise Harry entuziasmat.
- Ei bine, eu nu, zise Percy, făcând pe sfântul. Mă cutre¬mur numai la gândul cum va arăta biroul meu dacă aş lipsi cinci zile de la serviciu!
- Da, s-ar putea să-ţi mai aducă cineva o baligă de dragon, nu, Percy? zise Fred.
- Aia era o mostră de fertilizator din Norvegia! zise Percy, înroşindu-se tot. Nu era nimic personal!
- Ba era, îi şopti Fred lui Harry, când se ridicară de la masă. Noi i-am trimis-o!


— CAPITOLUL VI —

PORTALUL

Harry se simţea de parcă abia apucase să adoarmă în ca¬mera lui Ron, când fu trezit de doamna Weasley.
- Trebuie să mergem, Harry, dragule, şopti ea, ducându-se să-l trezească pe Ron.
Harry pipăi în jur, încercând să-şi găsească ochelarii, şi-i puse pe nas şi se ridică din pat. Afară era încă întuneric. Ron bombăni ceva când îl trezi mama lui. La picioarele saltelei lui, Harry văzu două capete zburlite, ieşind de sub nişte plăpumi mototolite.
- Deja? zise Fred morocănos.
Se îmbrăcară în tăcere, prea adormiţi ca să vorbească, apoi, căscând şi întinzându-se, cei patru coborâră către bu¬cătărie.
Doamna Weasley amesteca într-o oală mare de pe aragaz, în timp ce domnul Weasley stătea la masă, verificând un teanc de bilete mari de pergament. Ridică privirea când intrară băieţii şi îşi întinse braţele ca să i se poată vedea îmbrăcămintea mai bine. Avea pe el ceea ce părea un pulo¬ver de golf foarte ponosit şi o pereche de blugi vechi, cam mari pentru el, dar susţinuţi de o curea mare de piele.
- Ce ziceţi? întrebă el entuziasmat. Se presupune că mergem incognito... Arăt ca un Încuiat, Harry, ce zici?
- Da, zise Harry, zâmbind, foarte bine.
- Unde sunt Bill şi Charlie şi Pe-Per-Percy? întrebă George, luptându-se să-şi stăvilească un căscat uriaş.
- Păi, ei îşi fac Apariţia, nu-i aşa? zise doamna Weasley, mutând oala mare de pe aragaz pe masă şi începând să toarne fulgi de ovăz în boluri. Aşa că pot să mai lenevească puţin.
Harry ştia că Apariţia era o tehnică foarte grea, care pre¬supunea să dispari dintr-un loc şi să apari aproape instanta¬neu în altul.
- Deci, sunt încă în pat? zise Fred morocănos, trăgân¬du-şi către el bolul cu fulgi de ovăz. De ce nu putem şi noi să Apărem?
- Pentru că nu aveţi vârsta necesară şi nu aţi dat testul, se răţoi doamna Weasley. Dar ce fac fetele?
Ieşi valvârtej din bucătărie şi o auziră urcând scările.
- Trebuie să treci un test ca să Apari? întrebă Harry.
- O, da, zise domnul Weasley, punând biletele la loc si¬gur, în buzunarul din spate al blugilor. „Departamentul trans¬porturilor magice” a trebuit să amendeze de curând nişte ti¬neri pentru că au Apărut fără permis. Nu este o tehnică uşoară şi, când nu este făcută cum trebuie, poate să ducă la complicaţii neplăcute. Cei doi despre care vorbesc s-au sec¬ţionat, pur şi simplu!
Toţi de la masă, în afară de Harry, se strâmbară.
- Secţionat? se miră Harry.
- Adică au lăsat în urmă o jumătate din ei, zise domnul Weasley, punând o mulţime de linguri de melasă în bolul lui cu fulgi de ovăz. Aşa că s-au blocat, desigur. N-au mai putut să meargă în nici o parte. Au trebuit să aştepte să vină Echipa de anulare a magiei greşite ca să-i pună la loc. Asta a dus la anunţuri destul de ciudate, vă puteţi da seama, mai ales cu Încuiaţii care le-au zărit părţile de corp lăsate în urmă...
Harry îşi imagină deodată nişte picioare şi un ochi, aban¬donate pe Aleea Boschetelor.
- Sunt bine acum? întrebă el speriat.
- A, da, zise domnul Weasley cu convingere, însă au avut de plătit o amendă sănătoasă şi nu cred că or să mai facă o altă încercare foarte curând. Nu te joci cu Apariţia... Sunt o grămadă de vrăjitori adulţi care nu se obosesc să practice acest lucru. Preferă măturile, mai încete, însă mult mai sigure.
- Dar Bill, Charlie şi Percy pot să o facă? Toţi?
- Charlie a trebuit să dea testul de două ori, zise Fred, zâmbind. A picat prima dată, a Apărut cu zece kilometri mai la sud de unde vroia să ajungă, nimerind chiar peste o bătrânică adorabilă, care îşi făcea cumpărăturile. Mai ţineţi minte?
- Dar oricum, a trecut a doua oară, zise doamna Weasley, întorcându-se în bucătărie printre nişte chicoteli înfundate.
- Percy a trecut abia acum două săptămâni, zise George. Şi Apare în bucătărie în fiecare dimineaţă de atunci, doar ca să ne demonstreze că poate.
Se auziră paşi pe hol, iar Hermione şi Ginny intrară în bucătărie, amândouă palide şi ameţite de somn.
- De ce a trebuit să ne sculăm aşa devreme? întrebă Ginny, frecându-se la ochi şi aşezându-se la masă.
- Avem ceva de mers, zise domnul Weasley.
- De mers? se miră Harry. Cum, mergem pe jos la Cupa Mondială?
- Nu, nu, este doar la câţiva kilometri depărtare, zise domnul Weasley, zâmbind. Avem însă puţin de mers. Este foarte greu să se adune un număr atât mare de vrăjitori la un loc, fără să atragă atenţia Încuiaţilor. Trebuie să avem mare grijă cum călătorim tot timpul, iar la o ocazie atât de importantă cum este Cupa Mondială la Vâjthaţ...
- George! strigă doamna Weasley tăios, făcându-i pe toţi să tresară.
- Ce-i? zise George, pe un ton nevinovat, care nu păcăli pe nimeni însă.
- Ce ai în buzunar?
- Nimic!
- Nu minţi!
Doamna Weasley aţinti bagheta către buzunarul lui George şi zise: „Accio!”
Mai multe obiecte colorate ţâşniră din buzunarul lui George, care încercă să le prindă, dar fără succes. Obiectele aterizară drept în mâna întinsă a doamnei Weasley.
- V-am zis să le distrugeţi! zise doamna Weasley furioasă, ridicând ceea ce erau negreşit Bomboane limbă-de-o-tonă. V-am zis să le aruncaţi pe toate! Goliţi-vă buzunarele, haideţi, amândoi!
Era un moment neplăcut. Era evident că gemenii încerca¬seră să scoată câte bomboane putuseră din casă, iar doam¬na Weasley reuşise să le găsească pe toate numai cu o Vrajă de Aducere.
- Accio! Accio! Accio! strigă ea şi bomboanele ţâşniră din tot felul de locuri ciudate, inclusiv din căptuşeala hainei lui George şi din îndoitura blugilor suflecaţi ai lui Fred.
- Am petrecut şase luni ca să le inventăm! strigă Fred către mama sa, când ea le aruncă în foc.
- Ah, foarte bun mod de a petrece şase luni de zile! strigă ea. Nici nu mă mir că nu aţi luat mai multe N.O.V.-uri!
Acestea fiind zise, atmosfera nu era tocmai prietenoasă când plecară. Doamna Weasley încă era încruntată, când îl sărută pe domnul Weasley pe obraz, deşi nici pe departe pe cât de supăraţi erau gemenii, care îşi puseseră rucsacurile în spinare şi plecaseră fără să îi adreseze o vorbă.
- Distracţie plăcuţă, le ură doamna Weasley, şi fiţi cu¬minţi, strigă ea după gemeni, dar ei nu se întoarseră şi nici nu îi răspunseră. Îi trimit pe Bill, Charlie şi Percy pe la prânz, îi spuse doamna Weasley soţului ei.
Domnul Weasley, Harry, Ron, Hermione şi Ginny porni¬ră în noapte, pe urmele lui Fred şi George. Era destul de răcoare şi luna încă se vedea pe cer. Doar o linie verzulie de la orizont, în dreapta lor, demonstra că nu mai era mult şi se crăpa de ziuă. Harry, gândindu-se la miile de vrăjitori care se îndreptau către Cupa Mondială la Vâjthaţ, se grăbi pentru a-l ajunge pe domnul Weasley.
- Şi cum reuşeşte toată lumea să ajungă acolo fără să observe Încuiaţii? îl întrebă el.
- Este o mare problemă de organizare, oftă domnul Weasley. La Cupa Mondială vin sute de mii de vrăjitori şi bineînţeles că nu avem un loc magic destul de mare pentru a-i caza pe toţi. Există locuri unde Încuiaţii nu pot intra, dar imaginează-ţi cum ar fi dacă am îngrămădi o sută de mii de vrăjitori în Aleea Diagon sau pe peronul 9 şi 3/4- Deci, a tre¬buit să găsim o mlaştină şi să instalăm cât mai multe mijloace de protecţie anti-Încuiaţi. Întregul Minister lu¬crează la ele de luni întregi. În primul rând, trebuie să repartizăm sosirile, bineînţeles. Cei cu bilete mai ieftine tre¬buie să vină cu două săptămâni mai devreme. Un număr limitat folosesc transporturile Încuiaţilor, însă nu pot să le umple autobuzele şi trenurile... Fiindcă vin vrăjitori din toată lumea! Unii Apar, desigur, dar trebuie să instalăm locuri sigure unde să Apară, departe de Încuiaţi. Cred că folosesc o pădure din apropiere în acest scop. Pentru cei care nu vor să Apară sau nu pot să facă lucrul acesta, folosim Portalurile. Acestea sunt obiecte care permit trans¬portarea vrăjitorilor dintr-un loc într-altul, la o oră presta¬bilită. Pot funcţiona şi cu grupuri mari deodată, dacă este nevoie. Au fost amplasate două mii de Portaluri în locuri strategice, peste tot în Marea Britanie, iar cel mai apropiat de noi este în vârful Dealului Stoatshead, aşa că într-acolo ne îndreptăm.
Domnul Weasley arătă înainte, unde ceva mare şi negru se ridica în spatele satului Ottery St. Catchpole.
- Ce fel de obiecte sunt Portalurile? întrebă Harry curios.
- Păi, pot fi orice, zise domnul Weasley. Lucruri care să nu atragă atenţia, desigur, ca să nu le ia Încuiaţii şi să se joace cu ele... Lucruri pe care ei să le creadă gunoaie...
Parcurseră lungul drum întunecat şi rece către sat, liniş¬tea fiind întreruptă doar de paşii lor. Cerul se luminase puţin, pe când treceau ei prin sat, negrul întunecat diluân¬du-se în albastru-închis. Mâinile şi picioarele lui Harry erau îngheţate-bocnă. Domnul Weasley se tot uita la ceas.
Nu mai vorbiră când începură să urce Dealul Stoatshead, pentru a nu-şi irosi forţele. Se împiedicau din când în când de vizuine de iepuri ascunse şi alunecau pe smocurile de iarbă umedă. Fiecare gură de aer pe care o inspira Harry i se ducea dureros în piept, iar picioarele sale îşi reveniră abia când în sfârşit ajunseră pe teren plat.
- Uff, gâfâi domnul Weasley, dându-şi jos ochelarii şi ştergându-i de pulover. Ei bine, am ajuns la timp... Mai avem zece minute...
Hermione ajunse în sfârşit pe creasta dealului, ţinându-se de splină.
- Acum nu mai avem nevoie decât de Portal, zise dom¬nul Weasley, punându-şi la loc ochelarii şi căutând ceva pe jos. Nu vă aşteptaţi la ceva mare... Haideţi...
Se despărţiră, căutând. Începuseră doar de câteva minu¬te, când un strigăt străbătu aerul încremenit.
- Aici, Arthur! Aici, fiule, am găsit-o!
Două siluete înalte se profilară pe cerul înstelat, pe par¬tea cealaltă a crestei.
- Amos! zise domnul Weasley, zâmbind în timp ce se du¬cea către omul care îl strigase.
Toată lumea îl urmă. Domnul Weasley dădea mâna cu un vrăjitor rumen în obraji, cu o barbă castanie, încâlcită, care ţinea o cizmă veche în cealaltă mână.
- El este Amos Diggory, zise domnul Weasley. Lucrează la „Departamentul de control şi reglementare a creaturilor magice”. Şi fiul său, Cedric, cred că îl cunoaşteţi, nu?
Cedric Diggory era un băiat foarte chipeş, în jur de şapte¬sprezece ani. Era căpitanul şi căutătorul echipei de vâjthaţ a Casei Astropufilor, de la Hogwarts.
- Bună, zise Cedric, privindu-i pe toţi.
Toată lumea răspunse la salut, în afară de Fred şi George, care dădură doar din cap. De fapt, nu îl iertaseră pe Cedric că bătuse echipa lor, pe Cercetaşi, în primul meci de vâjthaţ de anul trecut.
- Aţi mers mult, Arthur? întrebă tatăl lui Cedric.
- Nu mult, zise domnul Weasley. Stăm chiar de partea cealaltă a satului. Voi?
- A trebuit să ne sculăm la două, nu, Ced? Credeţi-mă, o să fiu fericit când Cedric o să ia testul de Apariţie. Dar nu ne plângem... N-aş pierde Cupa Mondială de Vâjthaţ nici pentru un sac de galeoni! De, biletele costă cam tot atât, dar se pare că am scăpat ieftin...
Amos Diggory privi binevoitor către cei trei băieţi Weasley, Harry, Hermione şi Ginny.
- Sunt toţi ai tăi, Arthur? întrebă el.
- O, nu, doar cei roşcaţi, zise domnul Weasley, arătându-i copiii. Ea este Hermione, prietenă cu Ron, şi el, Harry, un alt prieten...
- Pe barba lui Merlin, exclamă Amos Diggory, bulbucân¬du-şi ochii. Harry? Harry Potter?
- Păi... da, zise Harry.
Harry era obişnuit să fie privit cu curiozitate de oameni când îl recunoşteau, cu modul în care ochii li se opreau pe cica¬tricea de pe frunte, dar de fiecare dată se simţea stânjenit.
- Cedric mi-a povestit despre tine, desigur, zise Amos Diggory. Ne-a spus cum a jucat împotriva ta anul trecut... I-am zis, da, chiar aşa i-am zis: „Ced, asta e ceva ce o să le poves¬teşti nepoţilor tăi... Că l-ai bătut pe Harry Potter!”
Lui Harry nu-i veni în minte nici un răspuns, aşa că tăcu. Fred şi George se încruntaseră din nou. Cedric părea uşor jenat.
- Harry a căzut de pe mătură, tată, murmură el. Ţi-am zis... a fost un accident...
- Da, dar tu n-ai căzut, nu? exclamă Amos plin de mândrie, bătându-şi fiul pe umăr. Mereu modest, Cedric al nostru, întotdeauna un gentleman... Ce să-i faci? Cel mai bun câştigă! Sunt convins că şi Harry este de aceeaşi părere, nu-i aşa? Unul cade de pe mătură, unul rămâne pe ea, nu trebuie să fii un geniu ca să-ţi dai seama cine este cel mai bun zburător!
- Cred că a venit vremea, zise domnul Weasley repede, scoţându-şi iar ceasul. Ştii dacă mai trebuie să aşteptăm pe altcineva, Amos?
- Nu, familia Lovegood este acolo deja de o săptămână, iar familia Fawcett nu a putut să-şi cumpere bilete, zise domnul Diggory. Parcă nu mai sunt alţii în zona asta, nu?
- Din câte ştiu eu, nu, zise domnul Weasley. Da, mai avem un minut... Ar trebui să ne pregătim...
Îi privi pe Harry şi pe Hermione.
- Nu trebuie decât să atingi Portalul, atâta tot, un deget este de ajuns, le zise el.
Cu greu, din cauza rucsacurilor mari, cei nouă se îngră¬mădiră în jurul cizmei mari ţinute de Amos Diggory.
Rămaseră acolo toţi, strânşi în cerc. Un vânt rece trecu peste creastă. Nimeni nu scotea o vorbă. Deodată, Harry îşi dădu seama ce ciudat ar fi dacă ar apărea vreun Încuiat şi ar vedea nouă oameni, dintre care doi adulţi, ţinând o ciz¬mă veche şi uzată şi aşteptând în semiîntuneric...
- Trei... şopti domnul Weasley, cu un ochi încă pe ceas, doi... unu...
Se întâmplă instantaneu. Harry se simţi de parcă ar fi fost tras în faţă cu un cârlig, de buric. Picioarele nu-i mai erau pe pământ. Îi simţea pe Ron şi pe Hermione alături de el, umăr la umăr. Zburau toţi duşi de un vârtej de vânt şi culoa¬re. Degetul său era lipit de cizmă, de parcă l-ar fi atras un magnet, şi atunci...
Picioarele îi aterizară iar pe pământ. Ron se izbi de el şi căzură amândoi. Portalul se lovi de pământ, căzând lângă Ron, cu o pocnitură puternică.
Harry îşi ridică privirea. Domnul Weasley, domnul Diggory şi Cedric erau în picioare, dar păreau ameţiţi. Toţi ceilalţi erau la pământ.
- Şapte şi cinci de la Dealul Stoatshead, zise o voce.


— CAPITOLUL VII —

BAGMAN ŞI CROUCH

Harry se desprinse de Ron şi se ridică. Ajunseseră într-un loc care părea să fie o porţiune părăsită de teren mlăşti¬nos, inundat de ceaţă. În faţa lor stăteau doi vrăjitori cu aspect arţăgos. Unul dintre ei avea în mână un ceas mare de aur, celălalt ţinea un sul gros de pergament şi o pană. Amândoi erau îmbrăcaţi ca Încuiaţii, dar se vedea de la o poştă că toate erau puse cu furca pe ei. Cel cu ceasul purta un costum de golf şi cizme trei sferturi, iar prietenul lui un kilt şi un poncho.
- Bună dimineaţa, Basil, zise domnul Weasley, ridicând cizma şi dându-i-o vrăjitorului în kilt, care o aruncă într-o cutie mare de lângă el cu Portaluri folosite.
Harry văzu un ziar vechi, o cutie goală de suc şi o minge de fotbal spartă.
- Salut, Arthur, zise Basil obosit. Nu eşti la post, nu? E bine pentru unii... Noi am stat aici toată noaptea... Ar fi bine să vă daţi la o parte din drum, vine un grup mare din Pădurea Neagră, la cinci şi un sfert. Staţi puţin, să văd unde sunteţi cazaţi... Weasley...Weasley...
Se uită pe lista de pergament.
- Da, cam la jumătate de metru în partea aia, primul câmp la care ajungeţi. Organizatorul campusului este dom¬nul Roberts. Diggory... al doilea câmp... Întreabă de domnul Payne.
- Mersi, Basil, zise domnul Weasley şi le făcu semn tuturor să-l urmeze.
Porniră prin terenul mlăştinos şi pustiu, nereuşind să desluşească mare lucru prin ceaţă. După vreo douăzeci de minute, apăru o cabană mică, din piatră, alături de care se afla o poartă. Dincolo de poartă, Harry zări contururile vagi a sute şi sute de corturi, înălţate pe o pantă lină, la capătul căreia se vedea o pădure întunecată la orizont. Îşi luară la revedere de la cei doi Diggory şi se apropiară de uşa cabanei.
Un om stătea în prag, privind corturile. Harry îşi dădu seama imediat că era singurul Încuiat pe o suprafaţă de mai multe hectare. Când le auzi paşii, întoarse capul şi se uită la ei.
- ‘Neaţa! zise domnul Weasley vesel.
- ‘Neaţa! răspunse Încuiatul.
- Sunteţi cumva domnul Roberts?
- Da, eu sunt, zise domnul Roberts. Şi dumneavoastră cine sunteţi?
- Weasley... Două corturi, le-am rezervat acum câteva zile...
- Da, zise domnul Roberts, consultând o listă de pe uşă. Aveţi un loc acolo, lângă pădure. Doar o noapte?
- Exact, zise domnul Weasley.
- Atunci, îmi plătiţi acum? zise domnul Roberts.
- Ah... da... Desigur! zise domnul Weasley.
Se depărtă puţin de cabană şi îi făcu semn lui Harry să vină cu el.
- Ajută-mă, Harry, şopti el, scoţând din buzunar un teanc de bancnote folosite de Încuiaţi, pe care începu să le răsfire. Asta este de... de... de cincizeci? A, da, văd numărul ăsta mic de pe ea... Iar asta e de zece?
- De o sută, îl corectă Harry în şoaptă, fiind conştient că domnul Roberts le sorbea fiecare cuvânt.
- A, da, aşa este... Nu ştiu, dar bucăţelele astea de hârtie...
- Sunteţi străin? întrebă domnul Roberts, când domnul Weasley se întoarse cu bancnotele potrivite.
- Străin? repetă domnul Weasley dezorientat.
- Nu sunteţi primul care a avut probleme cu banii, zise domnul Roberts, examinându-l cu atenţie pe domnul Weasley. Acum vreo zece minute, doi au încercat ca să-mi plătească în monede mari de aur.
- Zău? spuse domnul Weasley neliniştit.
Domnul Roberts căută într-o cutie de metal, să-i dea restul.
- Nu a fost niciodată atât de aglomerat, spuse el deodată, privind iar peste câmpul înceţoşat. Sute de rezervări. De obicei, oamenii vin fără nici o rezervare...
- Serios? întrebă domnul Weasley, aşteptând restul cu mâna întinsă, însă domnul Roberts nu i-l dădu.
- Da, spuse el cu înţelepciune. Oameni de peste tot. O grămadă de străini. Şi nu doar străini. Ciudaţi, nu ştiu dacă mă înţelegeţi... E unu’ care e îmbrăcat în kilt şi în poncho!
- Păi, şi nu e bine? spuse domnul Weasley agitat.
- E ca un fel de... nu ştiu... ca un fel de întrunire, zise domnul Roberts. Se pare că se cunosc toţi între ei. Ca un fel de petrecere mare...
În acel moment, un vrăjitor în pantaloni de golf apăru din senin lângă uşa domnului Roberts.
- Obliviate! spuse el tăios, aţintindu-şi bagheta către domnul Roberts.
Instantaneu, ochii domnului Roberts îşi pierdură concen¬trarea, fruntea i se descreţi şi chipul i se lumină ca într-un vis lipsit de griji. Harry recunoscu simptomele unui om a cărui memorie fusese alterată.
- O hartă a campusului pentru dumneavoastră, îi zise domnul Roberts calm domnului Weasley. Şi restul dum¬neavoastră.
- Mulţumesc frumos, zise domnul Weasley.
Vrăjitorul în pantaloni de golf îi însoţi către poarta cam¬pusului. Părea extenuat. Bărbia lui avea o nuanţă albăstruie, fiind acoperită de barba nerasă, iar sub ochi îi apăruseră cear¬căne mov-închis. După ce se îndepărtară de domnul Roberts, vrăjitorul îi şopti domnului Weasley:
- Am avut o grămadă de probleme cu el. Trebuie să i se aplice o Vrajă de Memorie din zece în zece minute, ca să nu îşi mai facă griji. Şi Ludo Bagman nu mă ajută deloc. Se plimbă încolo şi-ncoace, vorbind despre baloane-ghiulea, ca şi cum ar fi cel mai normal lucru. N-are nici o grijă ! O să fiu fericit când o să se termine totul. Ne vedem mai târziu, Arthur!
Şi dispăru ca prin farmec.
- Credeam că domnul Bagman era şeful „Departamen¬tului jocurilor şi sporturilor magice”, zise Ginny, părând surprinsă. Ar trebui să ştie că nu trebuie să vorbească despre baloane-ghiulea în prezenţa Încuiaţilor, nu?
- Aşa este, zise domnul Weasley, zâmbind şi conducându-i către campus, dar Ludo a fost din totdeauna... Hm... mai li¬niştit când vine vorba de protecţia Încuiaţilor. Dar nu există un şef mai bun pentru „Departamentul sporturilor magice”. El însuşi a jucat vâjthaţ pentru Anglia, nu ştiu dacă aţi aflat... A fost cel mai bun prinzător pe care l-au avut „Viespile din Wimbourne” vreodată.
Traversară câmpul înceţoşat, printre şiruri lungi de corturi. Majoritatea arătau normal. Era evident că proprietarii lor se stră¬duiseră să le facă să pară cât mai obişnuite, însă nu reuşiseră în totalitate, fiind tentaţi să adauge coşuri, sonerii sau giruete. În orice caz, din când în când răsăreau nişte corturi atât de stranii, încât Harry nici nu se mai miră că domnul Roberts era atât de suspicios. La jumătatea câmpului, era o alcătuire extravagantă, din mătase în dungi, ca un palat în miniatură, cu mai mulţi pă¬uni la intrare. Puţin mai încolo, trecură pe lângă un cort care avea trei etaje şi mai multe turnuleţe, iar la mică depărtare de el era un cort care avea grădină, cadran solar şi fântână.
- Mereu e la fel, zise domnul Weasley, zâmbind, nu rezis¬tăm să nu ne dăm mari când ne întâlnim. A, uite, aici suntem repartizaţi noi!
Ajunseseră chiar la marginea pădurii de la capătul câm¬pului, unde se afla un spaţiu gol, cu un mic semn înfipt în pământ, pe care era ortografiat greşit „Weezly”.
- Nu puteam să avem un loc mai bun! zise domnul Weasley fericit. Stadionul este chiar de partea cealaltă a pă¬durii! Mai aproape de atât nu puteam sta!
Îşi dădu jos rucsacul.
- Aşadar, zise el entuziasmat, nu avem voie să facem vrăji evidente, mai ales că suntem atât de mulţi pe o suprafaţă locuită de Încuiaţi. O să ridicăm corturile astea manual! Nu ar trebui să fie foarte greu... Încuiaţii o fac tot timpul... Harry, ce zici, de unde ar trebui să începem?
Harry nu mersese în viaţa lui în excursii cu cortul. Familia Dursley nu îl dusese niciodată în nici un fel de va¬canţă, preferând să-l lase cu doamna Figg, o vecină în vârstă şi cusurgie. Totuşi, el şi Hermione descoperiră unde ar tre¬bui să fie înfipţi majoritatea ţăruşilor şi a cuielor şi, deşi domnul Weasley mai mult îi încurca decât îi ajuta, pentru că era mult prea entuziasmat când venea vorba de folosirea ciocanului, de exemplu, până la urmă reuşiră să ridice două corturi şubrede, de câte două persoane.
Se dădură cu toţii câţiva paşi mai în spate pentru a-şi admira opera. Nimeni care ar fi văzut corturile lor nu ar fi zis că erau ale unor vrăjitori, îşi zise Harry, însă problema era că, o dată ce veneau Bill, Charlie şi Percy, numărul lor creştea la zece. Hermione părea să-şi fi dat şi ea seama de această problemă. Îi aruncă o privire dezorientată, când domnul Weasley se puse în patru labe şi intră în primul cort.
- O să fim puţin înghesuiţi, strigă el, dar cred că o să ne descurcăm. Veniţi să vedeţi şi voi!
Harry se aplecă, intră în cort şi rămase mască. Nimerise într-un fel de apartament de modă veche, de trei camere, echipat cu baie şi bucătărie. Lucrul ciudat era că era mobilat cam la fel ca apartamentul doamnei Figg. Pe fotolii erau cuverturi croşetate şi predomina un miros înţepător, de pisică.
- Ei, n-o să stăm mult timp aici, zise domnul Weasley, ştergându-şi chelia cu o batistă şi aruncând o privire către cele patru paturi din dormitor. Am împrumutat cortul ăsta de la Perkins, un coleg de serviciu. Nu se prea mai duce în excursii de când a îmbătrânit, săracu’ de el, are lumbago.
Luă ibricul prăfuit şi se uită în el.
- O să avem nevoie de apă...
- Pe harta pe care ne-a dat-o Încuiatul apare şi un robinet, zise Ron, care îl urmase pe Harry în cort şi nu părea deloc impresionat de proporţiile extraordinare din interior. Este de partea cealaltă a câmpului.
- Păi, ce-ar fi să te duci cu Harry şi cu Hermione să luaţi nişte apă? zise domnul Weasley şi le dădu ibricul şi nişte cratiţe. Iar noi ne ducem să strângem lemne pentru foc.
- Dar avem cuptor, zise Ron, de ce nu putem să...
- Ron, protecţia anti-Încuiaţi! zise domnul Weasley, chipul luminându-i-se numai la gândul că va face un foc din vreas¬curi. Când Încuiaţii adevăraţi se duc în excursii, gătesc la foc în aer liber, i-am văzut eu!
După o scurtă vizită în cortul fetelor, care era puţin mai mic decât al băieţilor, însă fără mirosul de pisică, Harry, Ron şi Hermione porniră către partea opusă a câmpului, cu ibricul şi cratiţele.
Acum, fiindcă abia răsărise soarele şi ceaţa începuse să se ridice, puteau vedea oraşul de corturi care se întindea în toate direcţiile. Îşi croiră drum printre corturi, privind entu¬ziasmaţi în jur. Abia acum îşi dădea seama Harry câţi vrăji¬tori şi câte vrăjitoare trebuiau să fie în lume. Nu se gândise prea mult la vrăjitorii din alte ţări...
Vecinii lor începuseră să se trezească. Primii erau cei care aveau copii mici. Harry nu mai văzuse niciodată nişte vrăji¬toare şi vrăjitori atât de mici. Un băieţel de nu mai mult de doi ani stătea turceşte în faţa unui cort mare, în formă de piramidă, aţintind fericit o baghetă către un melc din iarbă, care începu să se umfle încet până când se făcu de mărimea unui salam. Când ajunseră în dreptul lui, mama copilului ieşi grăbită din cort.
- De câte ori să-ţi spun, Kevin? Să nu te mai atingi NICIODATĂ de bagheta lui tati! Au!
Călcase pe melcul enorm, care explodase. Mustrările ei îi urmăriră prin aerul nemişcat, amestecate cu ţipetele băieţelului:
- Omorât melc mama! Poc melc!
Puţin mai încolo, văzură două vrăjitoare mici, un pic mai mari ca băieţelul, care călăreau mături de jucărie care se săl¬taseră în aer doar cât să le atingă bombeurile iarba plină de rouă. Un vrăjitor de la Minister le văzuse deja. Trecând în grabă pe lângă Harry, Ron şi Hermione, le şopti iritat:
- Ziua-n amiaza mare! Presupun că părinţii voştri încă dorm...
Din loc în loc, vrăjitoare şi vrăjitori adulţi ieşeau din cor¬turi şi începeau să-şi pregătească micul dejun. Unii dintre ei aruncau priviri furişe în jur şi făceau focul cu baghetele, alţii încercau să scapere chibrituri, cu expresii stranii pe chip, de parcă erau siguri că nu or să reuşească. Trei vrăjitori africani erau cufundaţi în discuţii. Toţi purtau robe lungi şi albe şi prăjeau ceva care semăna cu un iepure, pe un foc mov-deschis, în timp ce un grup de vrăjitoare americane mai în vârstă bârfeau fericite sub o pancartă sclipitoare, pe care scria: „Institutul de Vrăjitoare din Salem”. Din interi¬orul corturilor pe unde treceau, Harry auzi frânturi de con¬versaţie în limbi ciudate şi, deşi nu putea înţelege fiecare cuvânt, toate erau entuziasmate.
- Hm... Nu văd eu bine, sau s-a făcut totul verde? se miră Ron.
Nu erau de vină ochii lui Ron. Ajunseseră într-un loc în care corturile erau acoperite cu trifoi des, aşa că arătau ca nişte dealuri mici şi stranii, care răsăriseră din pământ. În interiorul celor care aveau clapetele de la uşă ridicate pu¬teau fi văzute feţe zâmbitoare. Apoi, de undeva din spate, îşi auziră numele.
- Harry! Ron! Hermione!
Era Seamus Finnigan, colegul lor de la Cercetaşi, din anul patru. Stătea în faţa propriului cort acoperit cu trifoi, alături de o femeie cu părul de culoarea nisipului, care pro¬babil că era mama sa, şi alături de cel mai bun prieten al lui, Dean Thomas, tot de la Cercetaşi.
- Vă place cum l-am decorat? întrebă Seamus, zâmbind, când Harry, Ron şi Hermione se duseră să îl salute. Minis¬terul nu este prea mulţumit.
- Ah, de ce să nu ne mândrim cu ţara noastră? zise doam¬na Finnigan. Ar trebui să vedeţi ce şi-au agăţat bulgarii de cor¬turile lor. Ţineţi cu Irlanda, bineînţeles, nu? adăugă ea, uitân¬du-se întrebătoare la chipurile lui Harry, Ron şi Hermione.
După ce o asigurară că într-adevăr ţineau cu Irlanda, por¬niră iar la drum, dar Ron completă sarcastic:
- De parcă am fi putut să spunem altceva în mijlocul atâ¬tor irlandezi!
- Oare ce şi-au agăţat bulgarii de corturi? întrebă Hermione.
- Hai să vedem, propuse Harry, arătând către un grup mare de corturi din partea mai ridicată a câmpului, unde steagul bulgar roşu, verde şi alb flutura în vânt.
Corturile nu fuseseră acoperite cu plante, însă fiecare avea acelaşi poster prins pe ele, un poster cu un chip foarte posomorât şi cu sprâncene mari şi negre. Desigur, poza se mişca, însă doar clipea şi se încrunta.
- Krum, zise Ron încet.
- Cum? întrebă Hermione.
- Krum! zise Ron. Viktor Krum, căutătorul bulgar!
- Pare foarte morocănos, zise Hermione, privind puzde¬ria de Krumi din jurul lor, care clipeau şi se încruntau.
- Foarte morocănos? zise Ron, privind către cer. Cui îi pasă cum arată? Este pur şi simplu incredibil! Este şi foarte tânăr, are doar optsprezece ani sau pe-aproape! Este un geniu, stai să vezi diseară...
Deja se formase o coadă mică la robinetul de la marginea câmpului. Harry, Ron şi Hermione se duseră şi ei şi nime¬riră chiar în spatele unor oameni care se certau aprins. Unul dintre ei era un vrăjitor foarte bătrân, care purta o cămaşă de noapte lungă şi înflorată. Celălalt era, fără nici o îndoială, un reprezentant al Ministerului Magiei. Ţinea în mână o pereche de pantaloni în dungi şi aproape că plân¬gea de exasperat ce era.
- Puneţi-i odată, Archie, fii băiat bun, nu poţi să mergi îmbrăcat aşa. Încuiatul de la poartă a început să fie suspi¬cios...
- Am cumpărat-o dintr-un magazin de-ale lor, zise cu încăpăţânare vrăjitorul bătrân. Le poartă şi Încuiaţii!
- Încuiatele le poartă, Archie, nu bărbaţii, ei poartă aşa ceva, zise vrăjitorul de la Minister şi flutură pantalonii în dungi.
- Nu mi-i pun, zise bătrânul Archie, foarte indignat. Mie îmi place să mă sufle vântul pe dedesubt din când în când, aşa să ştii!
Hermione se zgudui de chicoteli înfundate, încât trebui să plece de la coadă şi nu se întoarse decât după ce Archie îşi luase apa şi plecase.
Mergând mai încet acum, din cauza greutăţii apei, se în¬toarseră spre corturile lor. Din când în când, vedeau chipuri familiare. Oliver Baston, fostul căpitan al echipei de vâjthaţ a Casei din care făcea parte Harry, care tocmai absolvise şcoala de la Hogwarts, îl târî pe Harry până la cortul părinţilor lui, pentru a-i prezenta, şi îi spuse entuziasmat că fusese selecţionat la echipa „Puddlemere United”. Apoi îi strigă Ernie Macmillan, un Astropuf din anul IV, iar puţin mai înco¬lo o văzură pe Cho Chang, o fată foarte drăguţă, care era căutător în echipa Ochilor-de-Şoim. Salută şi îi zâmbi lui Harry, făcându-l să verse o cantitate considerabilă de apă pe el, când se grăbi să îi răspundă la salut. Mai mult pentru a-l opri pe Ron din chicoteli, Harry arătă grăbit către un grup de adolescenţi pe care nu-i mai văzuse până atunci.
- Ce credeţi că sunt? spuse el. Nu sunt de la Hogwarts, nu-i aşa?
- Presupun că sunt de la o şcoală din străinătate, zise Ron. Ştiu că mai există şi alte şcoli de vrăjitorie, dar n-am cunoscut pe nimeni care să fie elev la vreuna dintre ele. Bill avea un prieten prin corespondenţă la o şcoală din Bra¬zilia... cu mult timp în urmă... şi vroia să se ducă să-l vadă, dar mama şi tata nu şi-au putut permite să-i plătească dru¬mul. Prietenul lui a fost foarte jignit când Bill i-a spus că nu vine şi, drept răzbunare, i-a trimis o pălărie blestemată, care i-a făcut urechile să i se micşoreze.
Harry râse, dar nu-şi exprimă uimirea pe care o simţea la auzul acestei veşti, că ar mai fi existat şi alte şcoli de vrăji¬tori. Acum, că văzuse reprezentanţi ai atâtor alte naţionali¬tăţi în campus, se mira cum de nu îşi dăduse seama că Hogwarts nu putea să fie singura şcoală de vrăjitori. Aruncă o privire către Hermione, care însă nu părea deloc surprin¬să de informaţie. Fără îndoială că citise despre alte şcoli de vrăjitori în vreo carte.
- Aţi stat cam mult, zise George, când în sfârşit se întoar¬seră la corturile familiei Weasley.
- Ne-am întâlnit cu nişte cunoştinţe, spuse Ron, punând apa jos. N-aţi aprins încă focul ăla?
- Tata se distrează cu chibriturile, zise Fred.
Domnul Weasley nu avea deloc succes cu aprinderea fo¬cului, însă nu din cauză că nu încercase. În jurul său era plin de chibrituri rupte, însă el părea a se distra de minune.
- Ups! spuse el, izbutind să aprindă un chibrit, pe care îl scăpă imediat, surprins de reuşită.
- Uitaţi cum se face, domnule Weasley, zise Hermione cu bunăvoinţă, luându-i cutia de chibrituri din mână şi pregă¬tindu-se să-l înveţe cum se aprinde un chibrit.
Până la urmă, aprinseră focul, deşi trecu cel puţin o oră până fu destul de mare pentru a putea găti ceva pe el. Însă aveau multe de văzut, cât aşteptau să fie gata mâncarea. Cortul lor părea să fie aşezat chiar lângă drumul de trecere către stadion, iar membrii Ministerului tot veneau şi plecau în grabă, salutându-l politicos pe domnul Weasley. Domnul Weasley vorbea încontinuu, prezentându-le diferite perso¬nalităţi, mai ales lui Harry şi Hermionei, pentru că propriii săi copii ştiau mult prea multe despre Minister ca să îi mai intereseze ceva.
- Acela era Cuthbert Mockridge, şeful „Biroului de Relaţii cu Spiriduşii”... Acum vine Gilbert Wimple, din „Comitetul Vrăjilor Experimentale”, are coarnele acelea de ceva vreme... Salut, Arnie... Arnold Peasegood este un Obliviator, membru al „Echipei de Anulare a Magiei Întâmplătoare”, ştiţi voi... Iar ei sunt Bode şi Croaker... Ei sunt Nevorbitori...
- Ce sunt?
- Din „Departamentul Misterelor”, top-secret, nu se ştie exact ce fac...
Până la urmă, jarul fu gata şi tocmai începuseră să prăjească ouăle şi cârnaţii, când Bill, Charlie şi Percy veniră din pădure.
- Tocmai am Apărut, tată, zise Percy tare.
- Ah, excelent! E gata prânzul!
Erau la jumătatea mesei, când domnul Weasley se ridică, făcându-i cu mâna şi zâmbindu-i unui om care venea spre ei.
- Aha! făcu el. Omul momentului! Ludo!
Ludo Bagman era de departe cel mai uşor de remarcat om pe care îl văzuse Harry până acum, chiar dacă îl punea la socoteală şi pe bătrânul Archie, în cămaşa lui de noapte înflorată. Ludo purta o robă lungă de vâjthaţ, în dungi groa¬se, galben-pai cu negru, cu imaginea unei viespi enorme pe piept. Era un om cu o constituţie puternică, dar cu umerii puţin aduşi în faţă. Roba îi era întinsă la maxim, pe un bur¬duhan pe care era clar că nu îl avusese când jucase vâjthaţ pentru Anglia. Nasul îi era turtit (probabil de un balon-ghiu¬lea scăpat de sub control, îşi zise Harry), însă ochii săi albaştri şi rotunzi, părul blond şi scurt şi tenul rozaliu îl făceau să arate ca un elev puţin mai în vârstă.
- Salut! strigă Bagman fericit.
Mergea de parcă ar fi avut arcuri prinse de glezne şi era evident într-o stare de entuziasm frenetic.
- Arthur, bătrâne, pufăi el când ajunse la focul de tabă¬ră, ce zi, nu? Ce zi! Am fi putut spera la o vreme mai fru¬moasă? Urmează o noapte fără nori... Şi nici o neregulă în organizare... Nu prea am ce să fac!
Prin spatele său trecură în grabă nişte vrăjitori ai Minis¬terului, cu privirile cam dezorientate, care arătau către un foc magic din depărtare, care trimitea scântei violete la zece metri înălţime.
Percy înaintă repede, cu mâna întinsă. Nemulţumirea sa pentru modul în care îşi conducea Ludo Bagman departa¬mentul nu îl oprea să încerce să facă o impresie bună.
- A, da, zise domnul Weasley, zâmbind, el este fiul meu, Percy, tocmai a început lucrul la Minister... Iar el este Fred... Nu, George, scuze, el este Fred. Bill, Charlie, Ron, fiica mea, Ginny, şi prietenii lui Ron, Hermione Granger şi Harry Potter.
Bagman fu surprins să audă numele lui Harry, iar ochii săi se opriră pe cicatricea de pe fruntea băiatului, aşa cum făcea toată lumea.
- Dragii mei, continuă domnul Weasley, dânsul este Ludo Bagman, ştiţi cine este, şi datorită dumnealui avem nişte locuri atât de bune...
Bagman zâmbi larg şi făcu un semn cu mâna, de parcă ar fi spus că fusese o nimica toată.
- Ce zici de un pariu mic în legătură cu meciul, Arthur? întrebă el nerăbdător, zornăind ceea ce părea a fi o sumă mare de aur în buzunarele robei sale galben cu negru. Am pariat deja cu Roddy Pontner că Bulgaria va înscrie prima. Îi dau şanse mari, iar Irlanda are trei înaintaşi cum n-am mai văzut de ani de zile. Micuţa Agatha Timms a pariat pe jumătate din acţiunile ei la ferma de ţipari că meciul va dura o săptămână.
- O, bine, dacă-i pe-aşa, zise domnul Weasley. Să vedem... Un galeon pentru Irlanda?
- Un galeon? repetă Ludo Bagman, părînd uşor deza¬măgit, dar îşi reveni repede. Bine, bine... Altcineva?
- Sunt un pic cam tineri pentru pariuri, zise domnul Weasley. Lui Molly nu i-ar plăcea să...
- Pariem treizeci şi şapte de galeoni, cincisprezece sicii şi trei cnuţi, zise Fred, în timp ce el şi George îşi scoteau re¬pede toţi banii, că o să câştige Irlanda, dar Krum o să prin¬dă hoţoaica! A, şi mai adăugăm şi o baghetă falsă.
- Nu cred că e cazul să-i arătaţi domnului Bagman pros¬tiile astea, murmură Percy, dar Bagman nu păru să creadă că bagheta falsă era o prostie.
Din contră, chipul său de băieţandru străluci de entuzi¬asm când o luă de la Fred, iar bagheta scoase un sunet stri¬dent, se transformă într-un puişor din cauciuc şi Bagman izbucni în râs.
- Excelent! Nu am văzut ceva atât de amuzant de multă vreme! Aş da cinci galioni pentru aşa ceva!
Percy rămase înmărmurit, pe faţa lui citindu-se mai mult decât dezaprobare.
- Băieţi, zise domnul Weasley în şoaptă, nu vreau să pa¬riaţi... Astea sunt toate economiile voastre... Mama voastră...
- Haide, Arthur, nu ne strica distracţia! strigă Ludo Bagman, zornăindu-şi iar buzunarele, entuziasmat. Sunt destul de mari ca să ştie ce vor! Voi ziceţi că o să câştige Irlanda, dar că o să prindă Krum hoţoaica? Nici gând, băieţi, nici gând... Nu ştiu dacă aveţi şanse, zău aşa... Mai pun cinci galeoni pentru baghetă... Ce ziceţi, hai să...
Domnul Weasley privi neajutorat cum Ludo Bagman scoate un caiet şi o pană şi începe să noteze numele băieţilor.
- Perfect, zise George, luând hârtiuţa de pergament pe care i-o dăduse Bagman şi punând-o într-un buzunar al robei.
Bagman se întoarse extrem de fericit către domnul Weasley.
- Ce zici, nu-mi faci şi mie un ceai? Îl caut pe Barty Crouch. Am ceva probleme cu omologul meu bulgar, nu pot să înţeleg o boabă din ce spune. Barty o să mă lămurească. Vorbeşte cam o sută cincizeci de limbi!
- Domnul Crouch? zise Percy, abandonând subit atitu¬dinea sa înţepată de dezaprobare şi radiind pur şi simplu de entuziasm. Vobeşte peste două sute! Mermish şi bolboreza, dar şi limba trolilor...
- Oricine poate vorbi limba trolilor, zise Fred cam dispre¬ţuitor, tot ce trebuie să faci este să arăţi cu degetul şi să mârâi!
Percy îi aruncă lui Fred o privire foarte severă şi scor¬moni focul cu putere, pentru a înteţi jarul, ca să poată fierbe ceainicul.
- Mai ştii ceva de Bertha Jorkins, Ludo? întrebă domnul Weasley, în timp ce Bagman se aşeza pe iarbă alături de ei.
- Nimic, zise Bagman liniştit. Dar apare ea. Săraca Bertha! Cu memoria ca un ciur şi nici un pic de simţ de orientare... S-a pierdut, crede-mă pe cuvânt. O să vină la serviciu în octombrie, crezând că e iulie.
- Nu crezi că ar fi cazul să trimiţi pe cineva să o caute? îi sugeră domnul Weasley, în timp ce Percy îi dădea ceaiul lui Bagman.
- Barty Crouch îmi tot spune şi el asta, zise Bagman, ochii săi rotunzi mărindu-se cu nevinovăţie, dar chiar că nu ne putem lipsi de nimeni momentan. A, vorbeam de lup! Barty!
Un vrăjitor tocmai Apăruse lângă foc şi nici că ar fi putut să fie mai diferit de Ludo Bagman, întins pe iarbă în vechea sa robă de vâjthaţ. Barty Crouch era un om în vârstă, rigid şi înalt, îmbrăcat într-un costum impecabil, cu o cravată pe măsură. Cărarea din părul său scurt şi cărunt era aproape anormal de dreaptă, iar mustaţa sa subţire părea tăiată la linie. Pantofii săi erau foarte bine lustruiţi. Harry îşi dădu seama imediat de ce îl idolatriza Percy. Acesta credea cu toată convingerea în respectarea cu stricteţe a regulilor, iar domnul Crouch respectase atât de bine stilul îmbrăcăminţii Încuiaţilor, încât l-ai fi putut crede un respectabil director de bancă. Harry se gândi că nici măcar Unchiul Vernon nu ar fi bănuit cine era Crouch cu adevărat.
- Ia un loc pe iarbă, Barty, zise Ludo vesel, bătătorind pământul de lângă el.
- Nu, mulţumesc, Ludo, zise Crouch şi în vocea sa era o nuanţă de nerăbdare. Te-am căutat peste tot. Bulgarii insistă să mai adăugăm douăsprezece locuri în Loja Superioară.
- A, asta vroiau? zise Bagman. Credeam că tipu’ vroia să-i împrumut nişte cleşti. Are un accent...
- Domnule Crouch! zise Percy rămas fără suflare, stând pe jumătate înclinat, încât părea cocoşat. Nu doriţi o ceaşcă de ceai?
- A, zise domnul Crouch, uitându-se la Percy puţin uimit. Da, mulţumesc, Weatherby.
Fred şi George se înecară cu propriul ceai. Percy, cu ure¬chile roz, îşi făcu de lucru cu ceainicul.
- A, şi mai vroiam să discut şi cu tine, Arthur, zise dom¬nul Crouch, ochii săi ageri oprindu-se asupra domnului Weasley. Ali Bashir e pe picior de război. Vrea să discute cu tine despre embargoul pe covoarele zburătoare...
Domnul Weasley oftă adânc.
- Doar i-am trimis o bufniţă despre asta chiar săptămâna trecută. I-am zis o dată şi pot să-i mai spun de o sută de ori: covoarele sunt prin definiţie obiecte caracteristice Încu¬iaţilor, aşa cum e menţionat în „Registrul Obiectelor Vrăjite Interzise”, dar se pare că n-a priceput nimic!
- A priceput el, zise domnul Crouch, acceptând o ceaşcă de ceai de la Percy, dar insistă să exporte aici un număr mare de covoare zburătoare.
- Păi cum, să înlocuiască măturile în Marea Britanie? întrebă Bagman.
- Ali zice că este loc pe piaţă şi pentru un vehicul de fa¬milie, zise domnul Crouch. Ţin minte că bunicul meu avea un Axminster cu douăsprezece locuri... Dar asta a fost înainte să fie interzise covoarele, bineînţeles.
Vorbea de parcă ar fi vrut să-i lămurească pe toţi că stră¬moşii săi nu încălcaseră niciodată legea.
- Ia zi, eşti foarte ocupat, Barty? întrebă Bagman, păs¬trându-şi buna dispoziţie.
- Destul, zise domnul Crouch scurt. Organizarea Porta¬lurilor pe cinci continente nu este tocmai un fleac, Ludo.
- Presupun că o să răsuflaţi amândoi fericiţi când or să se termine toate, nu? zise domnul Weasley.
Ludo Bagman păru şocat.
- Fericit? Nu ştiu de când nu m-am distrat aşa de bine... Totuşi, asta nu înseamnă că ne putem culca pe-o ureche, nu, Barty? N-am dreptate? Mai sunt o grămadă de lucruri de pus la punct, nu?
Domnul Crouch îşi ridică sprâncenele către Bagman.
- Am hotărât să nu anunţăm nimic până când nu or să fie gata toate detaliile...
- A, detaliile! zise Bagman, alungând cuvântul ca pe un roi de musculiţe. S-au înscris, nu? Au fost de acord, nu? Pot să pun pariu că puştii ăştia or să afle cât de curând, oricum, despre ce este vorba... Adică, are loc la Hogwarts...
- Ludo, trebuie să ne întâlnim cu bulgarii, doar ştii, zise domnul Crouch tăios, retezându-i propoziţia lui Bagman. Mulţumesc pentru ceai, Weatherby.
Îi dădu înapoi ceaiul nebăut lui Percy şi aşteptă să se ridice Ludo. Bagman se ridică, sorbind şi restul de ceai, cu aurul din buzunare zornăindu-i vesel.
- Ne vedem mai târziu! zise el. O să fiţi în Loja Supe¬rioară, alături de mine. Eu sunt comentatorul!
Ludo le făcu vesel cu mâna, Barty Crouch dădu scurt din cap şi amândoi se făcură nevăzuţi.
- Ce se întâmplă la Hogwarts, tată? întrebă Fred imediat. Despre ce vorbeau?
- O să aflaţi în curând, zise domnul Weasley, zâmbind.
- Sunt informaţii secrete, până când Ministerul va hotărî să le facă publice, zise Percy înţepat. Domnul Crouch a avut perfectă dreptate să nu le divulge...
- Ia mai taci, Weatherby, zise Fred.
O atmosferă de entuziasm plutea pe deasupra campusu¬lui în după-amiaza aceea. Până la apusul soarelui, chiar şi ae¬rul încremenit de vară părea să tremure de emoţie în aştep¬tarea marelui eveniment, în timp ce se lăsa întunericul ca o cortină peste miile de vrăjitori în aşteptare. Dispăruseră şi ultimele urme de îngrijorare: Ministerul părea să se fi supus inevitabilului şi renunţase să combată formele ostentative de magie, care acum izbucneau la tot pasul.
Vânzătorii cu fel de fel de produse Apăreau din trei în trei metri, ducând tăvi şi împingând cărucioare pline cu tot felul de suveniruri: rozete luminoase, verzi pentru Irlanda, roşii pentru Bulgaria, care chiţăiau numele jucătorilor, pă¬lării ascuţite, decorate cu trifoi săltăreţ, eşarfe bulgăreşti ornate cu lei care scoteau răgete fioroase, steaguri ale ambelor ţări, care cântau imnurile lor naţionale în timp ce erau vânturate, machete reduse de mături „Fulger”, care puteau chiar şi să zboare, şi figurine pentru colecţionari, cu jucători celebri, care ţi se plimbau prin palmă, tare mândri de ei.
- De la începutul verii, îmi păstrez toţi banii de buzunar pentru asta, îi spuse Ron lui Harry şi Hermionei, în timp ce treceau printre vânzători, cumpărând suveniruri.
Deşi Ron îşi luase o pălărie cu trifoi săltăreţ şi o rozetă mare, verde, mai cumpără şi o figurină mică cu Viktor Krum, căutătorul bulgar. Krum în miniatură se plimba în palma lui Ron, uitându-se urât la rozeta verde de deasupra lui.
- Uau, uitaţi-vă la astea! zise Harry, grăbindu-se către un cărucior plin cu ceva ce păreau a fi binocluri de aramă, doar că aveau tot felul de manete şi butoane ciudate.
- Omnioculare! strigă vânzătorul entuziasmat. Poţi să vezi faza în reluare sau cu încetinitorul... Sau îţi prezintă acţiunea cadru cu cadru. Chilipir, zece galeoni bucata!
- Acum îmi pare rău că am cumpărat asta, zise Ron, arătând către pălăria sa cu trifoi săltăreţ şi privind cu jind la Omnioculari.
- Trei perechi, îi zise Harry hotărât vrăjitorului.
- Nu, nu e cazul, zise Ron, înroşindu-se.
Era întotdeauna stânjenit de faptul că Harry, care moş¬tenise o mică avere de la părinţii lui, avea mult mai mulţi bani decât el.
- Nu-ţi mai iau nimic de Crăciun, îi spuse Harry, dându-i câte un Omniocular lui şi Hermionei. Adică pentru urmă¬torii zece ani, ai grijă!
- Corect! zise Ron, zâmbind.
- Oooh, mersi, Harry, zise Hermione. Mă duc să iau nişte programe, uite, acolo...
Cu buzunarele mult mai uşurate de bani, se întoarseră la corturile lor. Bill, Charlie şi Ginny aveau şi ei rozete verzi, iar domnul Weasley avea un steag irlandez. Fred şi George nu îşi cumpăraseră nimic, pentru că îi dăduseră tot aurul lor lui Bagman.
Chiar atunci bătu un gong undeva dincolo de pădure, şi lumini roşii şi verzi prinseră viaţă instantaneu în copaci, luminând o cărare către stadion.
- A sosit momentul! zise domnul Weasley, fiind la fel de entuziasmat ca şi ceilalţi. Haideţi, să mergem!


— CAPITOLUL VIII —

CUPA MONDIALĂ DE VÂJTHAŢ

Cu noile achiziţii şi cu domnul Weasley în frunte, se gră¬biră cu toţii prin pădure, urmând cărarea luminată. Auzeau miile de oameni care treceau pe lângă ei, strigăte, râsete şi cântece. Te molipseai uşor de la atmosfera de entu¬ziasm frenetic, iar Harry nu îşi putea şterge de pe faţă zâm¬betul fericit. Merseră prin pădure timp de vreo douăzeci de minute, vorbind şi glumind în gura mare, până când în sfârşit ajunseră de partea cealaltă şi se treziră în umbra unui stadion gigantic. Deşi nu putea să vadă decât o parte din pereţii imenşi de aur care înconjurau stadionul, Harry îşi dădu seama că ar fi intrat zece catedrale în el şi ar mai fi rămas şi loc.
- Sunt o sută de mii de locuri, zise domnul Weasley, obser¬vând expresia de uimire de pe chipul lui Harry. Cinci sute de membri ai Ministerului au lucrat la asta de la începutul anu¬lui. Vrăji de Îndepărtare a Încuiaţilor, la fiecare centimetru. De fiecare dată când s-a apropiat cât de puţin vreun Încuiat de acest loc, şi-a amintit subit că are o întâlnire urgentă şi a tre¬buit să plece imediat... Drăguţii de ei, adăugă el duios.
Domnul Weasley îi conduse către cea mai apropiată intrare, care era deja înconjurată de vrăjitori şi vrăjitoare care aclamau.
- Locuri de gală! zise vrăjitoarea de la Minister postată la intrare, când le verifică biletele. Loja Superioară! Drept înainte, Arthur, cât de sus poţi să ajungi!
Scările stadionului erau capitonate cu un mov special. Ur¬cară alături de ceilalţi, răspândindu-se treptat către tribunele din dreapta şi din stânga. Grupul domnului Weasley continua să urce şi până la urmă ajunseră la capătul scărilor şi se treziră într-o lojă mică, situată în cel mai înalt loc al stadionului, chiar la jumătatea distanţei dintre porţile de aur. Cam douăzeci de scaune violet cu auriu erau aşezate pe două rânduri, iar Harry, ocupând locurile din faţă, alături de familia Weasley, văzu ceva ce nu şi-ar fi putut imagina niciodată.
O sută de mii de vrăjitori şi vrăjitoare îşi ocupau locurile care se ridicau pe diferite niveluri în jurul stadionului lung şi oval. Totul era cufundat într-o lumină aurie, care părea să vină chiar de pe stadion. Din poziţia lor semeaţă, terenul pă¬rea de catifea, atât de neted era. La ambele capete ale sta¬dionului, la douăzeci şi cinci de metri înălţime, erau cele trei coşuri. Chiar vizavi de ei, aproape la nivelul ochilor lui Harry, se afla o tabelă gigantică, iar pe ea apărea încontinuu un text auriu, parcă scris şi apoi şters imediat de mâna invi¬zibilă a unui uriaş. Harry îşi dădu seama că erau reclame, proiectate apoi pe teren.

Albastrupur: O mătură pentru toată familia - sigură, de încredere şi dotată cu alarmă antihoţi... Ştergetot: multi¬funcţional, îndepărtează orice fel de mizerie prin magie... Fără pete, fără griji!... Îmbrăcăminte vrăjită Cârppelli -Italia, Londra, Paris, Hogsmeade...

Harry îşi dezlipi ochii de la reclame şi se uită în spate, pen¬tru a vedea cu cine împărţeau loja. Era goală, în afară de o creatură micuţă, care stătea pe penultimul loc al rândului din spatele lor. Creatura, ale cărei picioare erau atât de scurte, încât nu ajungeau nici pe departe la podea, purta un şervet aranjat ca o togă şi îşi ţinea faţa ascunsă în mâini. Totuşi, acele urechi ca de liliac îi erau tare familiare lui Harry...
- Dobby? întrebă Harry, nesigur.
Micuţa creatură ridică privirea şi îşi răsfiră degetele, dez¬velind nişte ochi căprui enormi şi un nas exact de forma şi dimensiunile unei roşii mari. Nu era Dobby, însă era negreşit un spiriduş de casă, cum fusese şi Dobby, prietenul lui Harry. Harry îl eliberase pe Dobby de foştii lui stăpâni, fa¬milia Reacredinţă.
- Domnul tocmai mi-a spus Dobby? chiţăi spiriduşul cu¬rios, printre degete.
Vocea îi era şi mai ascuţită decât a lui Dobby, un chiţăit tine¬resc, tremurat, iar Harry bănuia - deşi era foarte greu să-ţi dai seama la un spiriduş de casă - că acesta s-ar fi putut să fie fată.
Ron şi Hermione se întoarseră curioşi. Deşi auziseră multe despre Dobby de la Harry, nu îl cunoscuseră nicioda¬tă cu adevărat. Chiar şi domnul Weasley se uită interesat.
- Scuze, îi spuse Harry spiriduşului, am crezut că eşti altcineva.
- Dar, domnu’, şi la mine ştiut Dobby! chiţăi spiriduşul.
Îşi acoperea faţa, de parcă l-ar fi orbit lumina, deşi Loja Superioară nu era foarte luminată.
- Numele meu este Winky, domnu’, iar dumneavoastră, domnu’ - ochii căprui se făcură cât nişte farfurioare când se opriră asupra cicatricei lui Harry - iar dumneavoastră tre¬buie că sunteţi Harry Potter!
- Da, eu sunt, zise Harry.
- Dar Dobby vorbit tot timpul despre dumneavoastră, domnu’! spuse spiriduşul emoţionat, dându-şi foarte puţin mâinile la o parte.
- Ce mai face? întrebă Harry. Cum îi prieşte libertatea?
- Ah, domnu’, zise Winky, clătinând din cap, ah, domnu’, nu vreau să par nepoliticoasă - da, era fată! - domnu’, dar nu ştiu dacă făcut o favoare lu’ Dobby, domnu’, când eliberat...
- De ce? întrebă Harry uluit. Ce-a păţit?
- Libertatea urcat la cap lu’ Dobby, domnu’, zise Winky cu tristeţe. Are gânduri prea mari pentru el, domnu’. Nu poate să găsească altceva de făcut, domnu’...
- De ce nu? zise Harry.
Winky îşi coborî vocea cu o jumătate de octavă şi şopti:
- El vrut plătit pentru munca lui, domnu’...
- Să fie plătit? zise Harry dezorientat. Păi, de ce să nu fie plătit?
Winky păru de-a dreptul şocată numai la gândul acestei grozăvii şi îşi apropie iar degetele, astfel încât faţa îi fu aco¬perită pe jumătate.
- Spiriduşii de casă nu plătiţi, domnu’! zise ea, chiţăind înfundat. Nu, nu, nu! Eu spus lu’ Dobby. Eu spus, du-te şi găseşte o familie drăguţă şi rămâi cu ei, Dobby. Este în al no¬uălea cer şi face tot felul de glume şi nebunii, domnu’, neper¬mis unui spiriduş de casă. Dacă vei mai continua aşa, Dobby, eu spus, o să te trezeşti în faţa „Departamentului pentru con¬trolul creaturilor magice”, ca un spiriduş oarecare.
- Păi, era timpul să se distreze şi el puţin, zise Harry.
- Spiriduşii de casă nu avut voie distreze, Harry Potter, zise Winky cu fermitate, de după mâini. Spiriduşii de casă făcut ce vrut stăpânu’. Mie nu plăcut deloc înălţimile, Harry Potter - arun¬că o privire către marginea lojei şi înghiţi în sec - dar stăpânul trimis pe mine în Loja Superioară şi eu venit, domnu’.
- De ce te-a trimis aici, dacă ştie că nu suporţi înălţimile? zise Harry, încruntându-se.
- Stăpânul... Stăpânul vrea să-i păstrez un loc, Harry Potter, el foarte ocupat, zise Winky, făcând un semn cu ca¬pul către locul gol de lângă ea. Winky dorit să fie acum în cortul stăpânului, Harry Potter, însă Winky ascultat stăpân, Winky spiriduş de casă bun.
Privi iar speriată către marginea lojei şi îşi acoperi com¬plet ochii de data asta. Harry se întoarse către ceilalţi.
- Deci, aşa arată un spiriduş de casă? murmură Ron. Ciu¬date animăluţe, nu?
- Dobby era şi mai ciudat, zise Harry cu dragoste şi nostalgie.
Ron îşi scoase Omniocularul şi începu să îl testeze, privind mulţimea de pe partea cealaltă a stadionului.
- Super! spuse el, învârtind de maneta de reluare. Pot să-l fac pe tipul ăla bătrân de acolo să-şi bage degetul în nas iar... şi iar... şi iar...
Între timp, Hermione îşi cerceta cu atenţie programul legat în catifea şi decorat cu ciucuri.
- O paradă a mascotelor echipelor va preceda meciul, citi ea cu voce tare.
- Ah, asta merită văzut, zise domnul Weasley. Echipele naţionale aduc cele mai interesante creaturi din ţările lor natale, ştiţi voi, ca să se dea mari...
Loja lor se umplu încet în jumătatea de oră care urmă. Domnul Weasley dădea tot timpul mâna cu oameni care se vedea că erau vrăjitori foarte importanţi. Percy se ridica atât de des, încât părea de fiecare dată că se aşezase pe un arici. Când sosi Cornelius Fudge, însuşi Ministrul Magiei, Percy se aplecă atât de mult, încât îi căzură ochelarii care se făcură ţăndări. Foarte stânjenit, şi-i repară cu bagheta şi din acel moment rămase pe scaun, aruncându-i priviri geloase lui Harry, pe care Cornelius Fudge îl salutase ca pe un vechi prieten. Se mai întâlniseră, iar Fudge îi strânse mâna părin¬teşte şi i-i prezentă pe vrăjitorii cu care venise.
- Harry Potter, ştiţi dumneavoastră, îi zise el tare minis¬trului bulgar, care purta o robă splendidă de catifea neagră, împodobită cu fir de aur, şi nu părea să înţeleagă un cuvânt în engleză. Harry Potter... of, haide, trebuie să ştiţi cine e... băiatul care i-a supravieţuit Ştiţi-Dumneavoastră-Cui... ştiţi cine este, doar el...
Vrăjitorul bulgar zări deodată cicatricea lui Harry şi începu să turuie tare şi cu entuziasm, arătând cu degetul către ea.
- Ştiam eu că o să se prindă până la urmă, îi zise Fudge ostenit lui Harry. Eu nu mă pricep foarte bine la limbile străine, am nevoie de Barty Crouch pentru genul acesta de lucruri. Ah, văd că spiriduşul lui de casă îi păstrează un loc... şi încă unul foarte bun! Pacostele astea de bulgari încearcă să pună mâna pe cele mai bune locuri... Ah, iată-l şi pe Lucius!
Harry, Ron şi Hermione se întoarseră rapid. Pe al doilea rând, încercând să ajungă la cele trei locuri libere din spatele domnului Weasley, înaintau nimeni alţii decât foştii stăpâni ai lui Dobby: Lucius Reacredinţă, fiul său, Draco, şi o femeie despre care Harry presupuse că era mama lui Draco.
Harry şi Draco Reacredinţă se duşmăneau încă de la prima lor călătorie la Hogwarts. Palid, cu faţa ascuţită şi cu părul blond-deschis, Draco semăna foarte bine cu tatăl său. Şi mama lui era blondă, înaltă şi slabă şi ar fi fost chiar drăguţă, dacă nu ar fi avut pe chip o expresie de parcă i-ar fi mirosit ceva urât.
- Ah, Fudge, zise domnul Reacredinţă, întinzând mâna către Ministrul Magiei, ce mai faci? Nu cred că o cunoşti pe soţia mea, Narcissa? Sau pe fiul nostru, Draco?
- Încântat de cunoştinţă, încântat de cunoştinţă! zise Fudge, zâmbind şi aplecându-se în faţa doamnei Reacre¬dinţă. Şi daţi-mi voie să vi-l prezint pe domnul Oblansk sau Obalonsk sau... Ei bine, dânsul este Ministrul Magiei din Bulgaria şi oricum nu înţelege o boabă din ce spun. Să mai vedem... Îl cunoaşteţi pe Arthur Weasley, fără îndoială...
Urmă un moment tensionat. Domnul Weasley şi domnul Reacredinţă se priviră în ochi, iar Harry îşi aminti cu lux de amănunte ultima dată când fuseseră faţă-n faţă. Erau la li¬brăria „Caligrafie şi Pete” şi se bătuseră. Ochii reci şi gri ai domnului Reacredinţă se opriră asupra domnului Weasley şi apoi cercetară tot rândul, de la dreapta la stânga.
- Dumnezeule, Arthur, zise el încet, ce a trebuit să vinzi ca să ai locuri în Loja Superioară? Cu siguranţă casa ta nu ar fi putut să ajungă pentru aşa ceva...
Fudge, care nu auzise nimic, continuă:
- Lucius tocmai a făcut o donaţie foarte generoasă spita¬lului Sf. Mungo pentru boli şi răni datorate magiei, Arthur. Se află în loja asta, ca invitatul meu.
- Ce... Ce drăguţ, zise domnul Weasley cu un zâmbet forţat. Ochii domnului Reacredinţă se opriseră asupra Hermionei, care se făcuse cam rozalie, însă îi întorsese privirea cu hotărâre. Harry ştia exact ce îl nemulţumea pe domnul Reacredinţă. Familia sa se mândrea cu faptul că avea sânge curat. Cu alte cuvinte, îi considera inferiori pe toţi cei cu rude Încuiate, deci şi pe Hermione. Totuşi, sub ochii Ministrului Magiei, domnul Reacredinţă nu îndrăzni să spună nimic. Dădu din cap dispre¬ţuitor către domnul Weasley şi continuă să avanseze către locurile sale. Draco le aruncă o privire arogantă colegilor lui şi apoi se aşeză între mama şi tatăl său.
- Nemernicii, murmură Ron, în timp ce el, Harry şi Hermione îşi întorceau privirile către teren.
În următorul moment, Ludo Bagman intră ca o furtună în lojă.
- E toată lumea pregătită? spuse el, cu chipul radiindu-i de emoţie. Domnule Ministru, sunteţi gata?
- Poţi să începi când vrei, Ludo, zise Fudge mulţumit.
Ludo îşi scoase bagheta, o îndreptă către propriul gât şi zise „Sonorus!”, după care vorbi, acoperind zgomotul care se ridica din stadionul acum plin până la refuz. Vocea sa se auzi în fiecare colţişor:
- Doamnelor şi domnilor, bine aţi venit! Bun venit la finala celei de-a patru sute douăzeci şi doua Cupe Mondiale la vâjthaţ!
Spectatorii aclamară şi aplaudară. Mii de steaguri flutu¬rară, adăugând şi imnurile lor hărmălaiei generale. De pe tabela de marcaj enormă de vizavi dispăru şi ultima reclamă (Jeleuri cu toate aromele, de la Bertie Botts: un Risc cu fiecare înghiţitură!) şi acum pe ea scria: BULGARIA: ZERO, IRLANDA: ZERO.
- Şi acum, intrând direct în subiect, daţi-mi voie să vă pre¬zint... Mascotele echipei Bulgariei!
Partea dreaptă a tribunelor, care părea un zid roşu aprins, explodă în urale.
- Sunt curios ce au adus, zise domnul Weasley, aplecân¬du-se în faţă. Aaah!
Îşi scoase repede ochelarii şi îi şterse de robă.
- Iele!
- Ce sunt ielele?
Dar o sută de iele invadaseră terenul, iar Harry află răs¬punsul. Ielele erau nişte femei - cele mai frumoase femei pe care le văzuse Harry vreodată - doar că nu erau - n-aveau cum să fie - umane. Acest lucru îl nelinişti momentan pe Harry, în timp ce încerca să-şi dea seama ce erau de fapt, ce le făcea pielea să strălucească asemenea lunii sau ce le făcea părul blond-auriu să fluture în lipsa oricărei adieri de vânt... Începu muzica însă, iar Harry nu îşi mai făcu griji că nu erau umane... De fapt, îi dispăru orice fel de grijă...
Ielele începuseră să danseze, iar mintea lui Harry se golise complet şi intrase într-o stare de beatitudine. Tot ceea ce conta era să le privească în continuare ielele, pentru că, dacă s-ar fi oprit din dans, i se părea că urma să se întâm¬ple lucruri groaznice...
Şi în timp ce ielele dansau din ce în ce mai repede, în mintea confuză a lui Harry începură să se înfiripe nişte gân¬duri ciudate, neclare. Vroia să facă ceva foarte deosebit, chiar în acel moment. Să sară din lojă pe teren i se părea o idee foarte bună... Dar era, oare, chiar aşa de bună?
- Harry, ce faci? se auzi vocea Hermionei de undeva de departe.
Muzica se opri. Harry clipi. Era în picioare şi unul dintre picioare îi ajunsese pe marginea lojei. Lângă el, Ron era înlemnit, având o expresie de parcă tocmai urma să sară de pe o trambulină.
Ţipete supărate răzbăteau de pe stadion. Mulţimea nu vroia ca ielele să plece. Harry era de aceeaşi părere. El ţinea cu Bulgaria, desigur, şi era puţin intrigat că avea o broşă cu un trifoi mare pe piept. În acest timp, Ron smulgea distrat trifoiul de pe pălăria lui. Domnul Weasley, zâmbind domol, se aplecă spre Ron şi îi luă pălăria din mâini.
- O să o vrei mai târziu, îi zise el, când o să vină rândul Irlandei...
- Cum? zise Ron, uitându-se cu gura căscată la ielele care se aliniaseră acum la marginea terenului.
Hermione scoase un ţâţâit dezaprobator. Se ridică şi îl trase pe Harry înapoi pe locul lui.
- Zău aşa! făcu ea.
- Şi acum, răcni vocea lui Ludo Bagman, vă rog frumos să vă ridicaţi baghetele pentru... Mascotele echipei naţionale a Irlandei!
În clipa următoare, ceea ce părea să fie o cometă mare, verde-aurie, intră în viteză pe stadion. Dădu un ocol stadionului şi apoi se despărţi în două comete mai mici, fiecare dintre ele gonind către una dintre porţi. Deodată se întinse un curcubeu peste teren, unind cele două sfere de lumină. Mulţimea striga „Aaaaaah!” şi „Aaaaaaaa!”, de parcă ar fi fost la un spectacol de focuri de artificii. Curcubeul se risipi apoi şi sferele de lumină se reuniră şi formară un trifoi tremurător, care se ridică spre cer şi începu să plutească deasupra tri¬bunelor. Era ca şi când din el ar fi căzut o ploaie aurie...
- Excelent! strigă Ron, în timp ce trifoiul zbura peste ei, iar din el căzură monede de aur masiv peste capetele şi pe scaunele lor.
Încercând să privească mai atent trifoiul, Harry îşi dădu seama că era format din mii de omuleţi bărboşi, cu veste roşii, fiecare dintre ei având o lampă minusculă, aurie sau verde.
- Spiriduşi! zise domnul Weasley, peste aplauzele tumul¬tuoase ale mulţimii.
Cei mai mulţi încă încercau să adune monedele care mai rămăseseră pe sub scaune.
- Uite, strigă Ron vesel, făcându-l pe Harry să accepte un pumn de monede de aur. Pentru Omniocular! Acum tre¬buie să-mi iei cadou de Crăciun, ha!
Trifoiul enorm se dizolvă, spiriduşii aterizară pe teren, vizavi de iele, şi se aşezară picior peste picior pentru a privi meciul.
- Şi acum, doamnelor şi domnilor, vă rog să întâmpinaţi călduros... Echipa naţională de vâjthaţ a Bulgariei! Vă pre¬zint jucătorii pe rând... Dimitrov!
O siluetă în robă roşie, pe mătură, mişcându-se atât de repede încât abia putea fi văzută, ţâşni pe teren, pe o intrare de undeva, de jos, în aplauzele furtunoase ale suporterilor Bulgariei.
- Ivanova!
Şi apăru o jucătoare în roşu.
- Zograf! Levski! Vulkanov! Volkov! Şiiiiiiiii... Krum!
- El e, el e! strigă Ron, urmărindu-l pe Krum cu Omnio¬cularul său.
Harry îşi potrivi şi el repede Omniocularul.
Viktor Krum era slab, brunet şi palid, cu un nas mare şi coroiat, iar sprâncenele îi erau negre şi dese. Semăna cu o pasăre de pradă supradimensionată. Era greu de crezut că avea doar optsprezece ani.
- Şi acum, vă rog să aplaudaţi... Echipa naţională de vâjthaţ a Irlandei! strigă Bagman. Vi-i prezint pe... Connolly! Ryan! Troy! Mullet! Moran! Quigley! Şiiiiiiiii... Lynch!
Şapte siluete verzi, neclare, apărură într-o clipă pe teren. Harry învârti o manetă mică de pe Omniocularul său şi încetini mişcarea jucătorilor până când citi marca măturilor lor („Fulger” scria pe toate!) şi pentru a vedea numele jucă¬torilor, brodate cu fir de argint pe spatele robelor.
- Şi iată, tocmai din Egipt, arbitrul de azi, renumitul preşe¬dinte al Asociaţiei Internaţionale de Vâjthaţ... Hassan Mostafa!
Un vrăjitor mic şi slab, complet chel, dar cu o mustaţă care ar fi putut să-l facă gelos pe Unchiul Vernon, cu robă aurie, asortată cu stadionul, îşi făcu Apariţia pe teren. De sub mustaţă se putea observa un fluier de argint, într-o mână du¬cea o ladă mare de lemn, iar în cealaltă mătura. Harry învârti de manetă pentru a restabili viteza normală, privind cu atenţie cum Mostafa încălecă pe mătură şi deschise lada. Patru mingi ţâşniră în văzduh: balonul cel roşu, cele două baloane-ghiulea de culoare neagră şi (Harry o zări preţ de o secundă, înainte să se facă nevăzută!) minuscula şi înaripata hoţoaică aurie! Cu un fluierat scurt şi ascuţit, Mostafa ţâşni în aer după mingi.
- Au PORNIIIIIT! zbieră Bagman. Şi mingea este la Mullet! Troy! Moran! Dimitrov! Înapoi la Mullet! Troy! Levski! Moran!
Se juca aşa cum nu mai văzuse Harry niciodată. Îşi lipise Omniocularul atât de tare de ochi, încât vergeaua dintre lentile îi tăia nasul. Viteza jucătorilor era incredibilă. Înaintaşii aruncau balonul de la unul la altul atât de repede, încât Bagman abia avea timp să le spună numele. Harry învârti iar maneta pe care scria „încetinitor”, din partea dreaptă a Omniocularului, apăsă pe butonul „cadru-după-cadru” din partea de sus şi imediat miş¬carea se derulă cu încetinitorul, în timp ce litere roşii şi strălucitoare îi treceau prin faţa lentilelor, iar zgomotul mulţimii aproape că îi spărgea timpanele. „Formaţie de atac cap-de-uliu” citi el, privind către cei trei înaintaşi irlandezi care zburau cu viteză, în grup, Troy în centru, puţin înaintea lui Mullet şi Moran. Se năpustiră asupra bulgarilor ca un trăsnet. „Mişcarea Porskoff” citi el apoi, în timp ce Troy se ridica rapid cu balonul sub braţ, scăpând de înaintaşa bulgară Ivanova, şi îi arunca balonul lui Moran. Unul dintre prinzătorii bulgari, Volkov, lovi tare cu bâta un balon-ghiulea, trimiţându-l în calea lui Moran, care se feri pentru a evita balonul-ghiulea şi scăpă balonul. Atent, Levski, care zbura pe dedesubt, îl prinse şi...
- TROY ÎNSCRIE! răcni Bagman, iar stadionul explodă în aplauze şi în urale. ZECE-ZERO pentru Irlanda!
- Poftim? strigă Harry, privind uimit prin Omniocular. Dar balonul e la Levski!
- Harry, dacă nu te uiţi la viteza normală, o să pierzi o grămadă de chestii! strigă Hermione, care sărea în sus şi în jos, cu mâinile în aer, în timp ce Troy făcea turul de onoare.
Harry privi repede peste Omniocular şi observă că spiri¬duşii care stătuseră pe margine se ridicaseră iar în aer şi for¬maseră imensul trifoi strălucitor. De partea cealaltă a tere¬nului, ielele îi priveau bosumflate.
Supărat pe el însuşi, când se reluă jocul, Harry învârti maneta până la viteza normală.
Harry ştia destule despre vâjthaţ pentru a-şi da seama că înaintaşii irlandezi jucau superb. Acţionau ca o echipă per¬fectă, unită, dând impresia că îşi puteau chiar citi gândurile, după felul în care se poziţionau, iar rozeta de pe pieptul lui Harry le tot chiţăia numele: „Troy - Mullet - Moran!” Şi în zece minute Irlanda mai înscrise de două ori, fiind în frunte cu treizeci-zero şi, făcându-şi suporterii în verde să izbuc¬nească în urale şi aplauze de fericire.
Meciul deveni şi mai rapid, dar şi mai brutal. Volkov şi Vulkanov, prinzătorii bulgari, loveau cu mânie baloanele-ghi¬ulea, trimiţându-le către înaintaşii irlandezi, obligându-i să nu mai poată aplica cele mai bune tactici. De două ori fură nevoiţi să se împrăştie şi atunci, în sfârşit, Ivanova reuşi să spargă rândurile, să scape de portarul Ryan şi să înscrie primul gol al Bulgariei.
- Degetele în urechi! urlă domnul Weasley, când ielele începură să danseze, celebrând golul.
Harry îşi închise şi ochii, vrând să rămână cu mintea la meci. După câteva secunde, aruncă o privire spre teren. Ie¬lele se opriseră din dans, iar Bulgaria era din nou în posesia balonului.
- Dimitrov! Levski! Dimitrov! Ivanova... Ah, pe onoarea mea! răcni Bagman.
O sută de mii de vrăjitori şi vrăjitoare tresăriră când cei doi căutători, Krum şi Lynch, zburară în picaj printre înain¬taşi atât de repede, încât parcă s-ar fi aruncat din avion fără paraşute. Harry le urmări coborârea cu Omniocularul, încercând să zărească hoţoaica.
- Or să se prăbuşească! strigă Hermione de lângă Harry.
Avea dreptate... Pe jumătate însă... Chiar în ultima secun¬dă, Viktor Krum se întoarse brusc din drum. Lynch se lovi însă de sol cu o bufnitură atât de puternică, încât răsună în tot stadionul. Din tribunele irlandeze se auzi un vuiet de supărare şi îngrijorare.
- Ce fraier a fost! se plânse domnul Weasley. S-a lăsat păcălit de Krum!
- Time out! strigă vocea lui Bagman. Medicii vrăjitori îl vor examina pe Aidan Lynch!
- N-are nimic, a şters doar puţin pământul! o linişti Charlie pe Ginny, care se aplecase peste marginea lojei, părând îngrozită. Exact ce urmărea Krum, bineînţeles...
Harry manevră repede butoanele „repetare” şi „cadru-după-cadru” de pe omniocularul său, potrivi viteza şi şi-l puse iar la ochi.
Revăzu coborârea lui Krum şi a lui Lynch cu încetini¬torul. „Fenta Wronski” - diversiunea periculoasă a căutăto¬rilor - apăru pe lentile cu litere roşii. Văzu chipul lui Krum concentrat la maxim, când se ridică exact la timp, Lynch fiind încă pe jos, şi înţelese: Krum nu văzuse deloc hoţoaica, doar îl făcuse pe Lynch să se ia după el.
Harry nu mai văzuse niciodată pe nimeni care să zboare aşa. Krum parcă nu ar fi fost pe mătură. Se mişca atât de uşor în aer, încât părea să plutească. Harry îşi aduse omniocularul la viteza normală şi îl aţinti asupra lui Krum. Se învârtea în cerc deasupra lui Lynch, care era adus în simţiri cu o licoare prepa¬rată de medicii vrăjitori. Concentrându-se asupra chipului lui Krum, Harry văzu cum ochii săi negri cercetau tot terenul de la cincizeci de metri înălţime. Profita de momentele în care i se dădeau îngrijiri lui Lynch şi căuta hoţoaica nestingherit.
Lynch se ridică în sfârşit în picioare, însoţit de uralele suporterilor în verde, încăleca pe „Fulgerul” său şi se avântă iar în aer. Restabilirea sa părea să-i fi insuflat curaj echipei Irlandei. Când Mostafa fluieră, înaintaşii intrară în acţiune cu o îndemânare cum Harry nu mai văzuse până atunci.
După alte cincisprezece minute şi mai rapide şi furtunoase, Irlanda era în frunte cu încă zece goluri. Acum conduceau cu o sută treizeci de puncte la zece, iar jocul începuse să fie din ce în ce mai înverşunat.
Când Mullet se avântă iar către stâlpii porţii, strângând bine balonul sub braţ, portarul bulgar Zograf zbură din poar¬tă, pentru a-i ieşi în întâmpinare. Totul avu loc atât de repede, încât Harry nu apucă să-şi dea seama, însă un vuiet de furie din partea suporterilor irlandezi şi fluieratul lung şi sfredelitor al lui Mostafa îi spuseră că fusese fault.
- Iar Mostafa îl sancţionează pe portarul bulgar pentru cotonogirea... vreau să spun, folosirea coatelor în exces! îi informă Bagman pe spectatorii înflăcăraţi. Şi... Da, lovitură liberă pentru Irlanda!
Spiriduşii, care se ridicaseră supăraţi în aer, ca un roi de viespi strălucitoare, când fusese faultată Mullet, acum se uniseră şi formaseră cuvintele „HA! HA! HA!”. Ielele de pe partea cealaltă a terenului se ridicaseră, îşi fluturaseră supă¬rate pletele şi începuseră iar să danseze.
Sincronizându-se perfect, băieţii Weasley şi Harry îşi băgară degetele în urechi, însă Hermione, care nu se obosise să facă acelaşi lucru, îi făcu semn lui Harry imediat. Se întoarse să se uite la ea, dar Hermione îi îndepărtă nerăbdătoare degetele din urechi.
- Uită-te la arbitru! zise ea, chicotind.
Harry se uită în jos, spre teren. Hassan Mostafa aterizase chiar în faţa Ielelor dansatoare şi se purta într-adevăr foarte ciudat. Îşi încorda muşchii şi îşi netezea mustaţa entuziasmat.
- Ah, aşa ceva nu se poate! zise Ludo Bagman, deşi părea foarte amuzat. Să-i dea cineva arbitrului câteva palme, să-şi revină!
Un medic vrăjitor traversă terenul, şi el cu degetele în urechi, şi îl pocni pe Mostafa în fluierul piciorului. Mostafa păru să se dezmeticească. Harry, care privea iar prin Omnio¬cular, văzu că era extraordinar de stânjenit şi striga la Ielele care se opriseră din dans şi îşi agitau mâinile, supărate foc.
- Şi dacă nu mă înşel, Mostafa încearcă acum să alunge mascotele echipei Bulgariei! zise vocea lui Bagman. Ah, iată ceva care nu s-a mai întâmplat până acum... Hm, s-ar putea să se termine urât...
Aşa se şi întâmplă: prinzătorii bulgari Volkov şi Vulkanov aterizară de-o parte şi de alta a lui Mostafa şi începură să se certe cu el, arătând către spiriduşii care acum formaseră veseli cuvintele „HEE! HEE! HEE!”. Însă Mostafa nu fu impresionat deloc de acuzaţiile bulgarilor. Arăta cu un deget în sus, spunându-le evident să se ridice iar în zbor, iar când aceştia refuzară, fluieră scurt de două ori.
- Două lovituri libere pentru Irlanda! strigă Bagman, iar suporterii bulgari huiduiră furioşi. Volkov şi Vulkanov ar face bine să se urce iar pe mături... Da... Se urcă... Troy ia balonul...
Jocul atinse acum un nivel de violenţă cu mult peste tot ce văzuseră până atunci. Prinzătorii din ambele echipe atacau cu sălbăticie. Volkov şi Vulkanov, mai ales, vânturau furioşi prin aer bâtele, părând să nu le pese dacă loveau cu ele baloa¬nele-ghiulea sau jucătorii. Dimitrov zbură direct către Moran, care avea balonul, încât aproape că o dădu jos de pe mătură.
- Fault! vuiră suporterii Irlandei într-un glas, toţi ridicân¬du-se ca un imens val verde.
- Fault! răsună vocea lui Ludo Bagman. Dimitrov o deze¬chilibrează pe Moran, lovind-o intenţionat! Şi va urma o altă lovitură liberă... Da, sigur, se aude şi fluierul arbitrului!
Spiriduşii se ridicaseră iar în aer, iar de data aceasta formară o mână imensă, care făcea un gest foarte nepoliticos către Ielele de pe partea cealaltă a terenului. În acest moment, ielele îşi pier¬dură controlul. Traversară terenul şi începură să arunce cu tăci¬uni aprinşi în spiriduşi. Privind scena prin Omniocular, Harry văzu că nu mai erau deloc drăguţe. Din contră, chipurile li se alungiseră, devenind nişte capete de păsări, cu ciocuri ameninţătoare, şi aripi lungi, scheletice, le apărură din umeri...
- Şi iată, băieţi, strigă domnul Weasley peste tumultul mulţimii de jos, de ce nu trebuie să vă lăsaţi niciodată păcă¬liţi de aparenţe!
Vrăjitorii din Minister năpădiseră terenul pentru a le se¬para pe iele de spiriduşi, dar fără succes. Între timp, lupta de pe teren nu era nimic faţă de cea din aer. Harry se întor¬cea la dreapta şi la stânga, privind prin Omniocular balonul care părea un glonţ tras dintr-o puşcă.
- Levski - Dimitrov - Moran - Troy - Mullet - Ivanova - iar Moran - Moran - MORAN ÎNSCRIE!
Însă uralele suporterilor Irlandei abia se puteau auzi peste urletele ielelor. Reprezentanţii Ministerului Magiei îşi puseră în funcţiune baghetele, încercând să-i potolească pe suporterii Bulgariei. Jocul reîncepu imediat. În acel mo¬ment, Levski avea balonul, apoi Dimitrov... Prinzătorul irlandez Quigley lovi cu toată puterea un balon-ghiulea către Krum, care nu se feri destul de repede şi primi lovi¬tura direct în faţă.
Urmă un vuiet asurzitor al mulţimii. Nasul lui Krum părea rupt, era sânge peste tot, însă Hassan Mostafa nu fluieră. Era ocupat - iar Harry nu îl putea condamna - să îşi stingă mătura. Una dintre iele aruncase un pumn de flăcări către el si îi dăduse foc la mătură.
Harry ar fi vrut ca cineva să-şi dea seama că bietul Krum era rănit. Deşi ţinea cu Irlanda, Krum era cel mai interesant jucător de pe teren. Evident că şi Ron era de aceeaşi părere.
- Time out! Ah, cum vreţi să joace în halul ăsta, uita¬ţi-vă la el...
- Uitaţi-vă la Lynch! strigă Harry.
Căutătorul irlandez tocmai cobora cu mare viteză şi Harry era sigur că nu era „Fenta Wronski”, văzuse hoţoaica într-adevăr...
- A văzut hoţoaica! strigă Harry. A văzut-o! Uitaţi-vă la el! Jumătate dintre spectatori păreau să îşi fi dat seama ce se întâmpla, iar suporterii irlandezi se ridicaseră într-un val verde, aclamându-şi căutătorul... Dar Krum era pe urmele lui. Harry habar nu avea cum de putea să mai vadă pe unde zbura, lăsând în spatele lui şiroaie de sânge, însă era cot la cot cu Lynch. Amândoi se avântară iarăşi către pământ...
- O să se lovească iar de pământ! se sperie Hermione.
- Ba nu! strigă Ron.
- Lynch, da! strigă Harry.
Şi avea dreptate. Pentru a doua oară, Lynch lovi pămân¬tul cu putere şi în clipa următoare fu călcat în picioare de o hoardă de iele mânioase.
- Hoţoaica, unde e hoţoaica? urlă Charlie.
- A prins-o! E la Krum... S-a terminat! strigă Harry.
Krum, cu roba înroşită de sângele din nas, se ridică încet în aer, cu pumnul ridicat. În mâna lui se zărea o licărire aurie.
Tabela de marcaj arătă imediat: BULGARIA: O SUTĂ ŞAI¬ZECI, IRLANDA: O SUTĂ ŞAPTEZECI. Mulţimea nu părea să îşi fi dat seama ce se întâmplase. Apoi, încet, de parcă ar fi pornit motorul unui avion, uralele suporterilor Irlandei deveniră din ce în ce mai puternice şi explodară în strigăte de bucurie.
- IRLANDA A CÂŞTIGAT! strigă Ludo Bagman, care, ca şi suporterii irlandezi, părea să fi fost luat prin surprindere de sfârşitul neaşteptat al meciului. KRUM PRINDE HO¬ŢOAICA... DAR IRLANDA CÂŞTIGĂ! Dumnezeule, nu cred că s-a aşteptat nimeni la aşa ceva!
- De ce a prins hoţoaica? urlă Ron, în timp ce sărea în sus şi în jos, aplaudând cu mâinile deasupra capului. A pus capăt meciului când Irlanda era cu o sută şaizeci de puncte înainte, tâmpitu’!
- Ştia că n-aveau cum să mai recupereze diferenţa! strigă Harry, încercând să acopere zarva şi aplaudând şi el cu fre¬nezie. Înaintaşii irlandezi erau prea buni... A vrut să încheie onorabil, asta e tot...
- A fost tare curajos, nu? zise Hermione, aplecându-se ca să-l vadă pe Krum, spre care se îndreptau medicii vrăjitori, croindu-şi cu greu drum până la el, printre spiriduşii şi iele¬le care se păruiau cu furie. Nu arăta bine deloc...
Harry îşi puse iar Omniocularul la ochi. Era greu să vadă ce se întâmpla jos, pentru că spiriduşii zburau fericiţi pe dea¬supra terenului, însă reuşi să îl depisteze pe Krum, înconjurat de medicii vrăjitori. Părea şi mai morocănos decât era de obi¬cei şi refuza să-i lase să-i cureţe rana. Coechipierii erau strânşi în jurul lui, clătinând din capete şi părând demoralizaţi. Puţin mai încolo, jucătorii irlandezi dansau fericiţi într-o ploaie de aur revărsată de mascotele lor. Steagurile fluturau peste tot, iar imnul naţional al Irlandei răsuna în toate colţurile sta¬dionului. Ielele se ajungeau la forma lor iniţială, devenind din nou frumoase, însă acum erau foarte abătute şi descurajate.
- Ei bine, cert e că ne-am luptat cu vitejie, zise o voce amărâtă din spatele lui Harry.
Se întoarse. Era Ministrul bulgar al Magiei.
- Vorbiţi engleza! zise Fudge alarmat. Şi m-aţi lăsat să mimez toată ziua!
- Păi, era tare amuzant, zise ministrul bulgar, ridicând din umeri.
- Şi în timp ce echipa Irlandei va face turul de onoare al stadionului, alături de mascotele lor, Cupa Mondială la Vâjt¬haţ este adusă în Loja Superioară! răcni Bagman.
Ochii lui Harry fură orbiţi subit de o lumină albă, puter¬nică, în clipa când Loja Superioară fu luminată prin magie, pentru ca toată lumea din tribune să poată vedea ce se întâmpla acolo. Privind către uşă, văzu doi vrăjitori care se chinuiau să aducă în lojă o cupă mare, din aur masiv, pe care i-o dădură lui Cornelius Fudge, care încă părea foarte supărat că folosise toată ziua limbajul semnelor ca un caraghios.
- Haideţi, să auzim nişte aplauze şi pentru învinşi... Felicitări pentru jocul Bulgariei! strigă Bagman.
Cei şapte jucători bulgari învinşi începură să urce scă¬rile către Loja Superioară. Mulţimea de jos aplaudă în semn de apreciere. Harry văzu mii şi mii de Omnioculari aţintiţi asupra lor.
Unul câte unul, bulgarii se aliniară în lojă, iar Bagman strigă numele fiecăruia în timp ce aceştia dădeau mâna cu ministrul lor şi apoi cu Fudge. Krum, care era ultimul, părea complet distrus. Numai ochii negri îi străluceau pe chipul plin de sânge. Încă ţinea în mână hoţoaica. Harry observă că mişcările lui erau mult mai dezordonate pe sol decât în aer. Avea un mers de raţă, abia perceptibil însă, şi umerii aduşi în faţă. Dar când fu anunţat numele lui Krum, întreg stadionul vui, explodând în urale asurzitoare.
Apoi veni rândul echipei Irlandei. Aidan Lynch era aju¬tat de Moran şi Connolly. Cea de-a doua lovitură părea să-l fi ameţit, iar ochii săi aveau o privire pierdută. Însă zâmbi fericit când Troy şi Quigley ridicară Cupa în aer, iar mulţimea vui de fericire. Mâinile lui Harry amorţiseră de atâtea aplauze.
Până la urmă, când echipa Irlandei plecă din lojă pentru a mai face un tur de onoare pe mături (Aidan Lynch pe mătura lui Connolly, ţinându-se strâns de talia acestuia şi încă zâmbind absent), Bagman îşi îndreptă bagheta către gât şi spuse „Silentium!”, iar vocea îi reveni la normal.
- O să se vorbească ani de zile despre meciul ăsta, zise el răguşit, o răsturnare de situaţie foarte neaşteptată... Păcat că nu a durat mai mult... A, da... da, vă sunt dator... Cât?
Asta pentru că Fred şi George se ridicaseră şi stăteau în faţa lui Ludo Bagman, cu zâmbete largi pe chipuri şi cu mâinile întinse!


— CAPITOLUL IX —

SEMNUL ÎNTUNECAT

- Nu îi spuneţi mamei voastre că aţi pariat, îi imploră domnul Weasley pe Fred şi pe George, în timp ce coborau cu toţii scările cu covoare roşii.
- Nu-ţi face griji, tată, zise Fred vesel, avem planuri mari cu banii ăştia, nu vrem să-i vedem confiscaţi!
Domnul Weasley dădu impresia pentru câteva clipe că avea de gând să întrebe care erau acele planuri, dar, după ce se gândi mai bine, i se păru mai indicat să nu ştie...
Curând se pierdură în mulţimea care părăsea stadionul şi se îndrepta către campus. În aerul rece al nopţii, îi ajunseră din urmă cântece răguşite, în timp ce se întorceau pe căra¬rea luminată, însoţiţi de spiriduşii care tot zburau pe deasu¬pra lor, râzând şi legănându-şi lanternele. Când ajunseră în sfârşit la corturi, nimănui nu-i stătea gândul la dormit şi, având în vedere tot zgomotul din jurul lor, domnul Weasley hotărî că o cană de ciocolată fierbinte înainte de culcare nu avea cum să le strice. În curând, discutau entuziasmaţi me¬ciul, adeseori în contradictoriu, iar domnul Weasley se lăsă atras cu Charlie într-o discuţie despre faulturi. Numai când Ginny adormi cu capul pe masă şi vărsă ciocolata pe tot co¬vorul, domnul Weasley potoli discuţiile şi insistă ca toată lumea să se ducă la culcare. Hermione şi Ginny se duseră în cortul lor, iar Harry şi restul familiei Weasley îşi puseră pija¬malele şi se duseră fiecare în patul lui. Din partea cealaltă a taberei, încă se auzeau cântece şi ecoul unui zgomot ciudat.
- Oh, mă bucur că nu sunt de serviciu, bombăni domnul Weasley, gata să adoarmă, nu mi-ar plăcea să mă duc acum să le spun irlandezilor că trebuie să se oprească din sărbăto¬rirea victoriei...
Harry, care era într-un pat aflat, deasupra lui Ron, stătea cu ochii ţintă la acoperişul de pânză al cortului, privind lumina de la lanterna unui spiriduş care trecea întâmplător pe acolo, rememorând mişcările spectaculoase ale lui Krum. Abia aştep¬ta să se urce iar pe „Fulger” şi să încerce „Fenta Wronski”... Nu ştia cum şi de ce, dar Oliver Baston nu reuşise niciodată să explice prin diagramele sale cum ar fi trebuit să fie această manevră... Harry se văzu într-o robă care avea numele său pe spate şi îşi imagină cum era să auzi o sută de mii de voci care te aclamau, în timp ce vocea lui Ludo Bagman răsună prin tot stadionul: „Vi-l prezint pe... Harry Potter!”
Harry nu îşi dădu seama dacă adormise sau nu - speran¬ţele sale de a zbura precum Krum puteau rămâne doar sim¬ple visuri - dar îşi aminti numai că domnul Weasley începu să ţipe deodată:
- Sculaţi-vă! Ron! Harry... Haideţi, sculaţi-vă, urgent! Harry se ridică repede şi dădu cu capul de pânză.
- Ce s-a întâmplat? mormăi el.
Avea senzaţia că se întâmplase ceva rău. Zgomotele din tabără se schimbaseră. Cântecele se opriseră. Se auzeau stri¬găte şi oameni care fugeau.
Se dădu jos din pat şi întinse mâna după haine, dar dom¬nul Weasley, care îşi pusese blugii peste pantalonii de pija¬ma, spuse:
- Nu e timp, Harry! Ia-ţi o haină şi ieşi! Repede! Harry făcu precum i se spusese şi ieşi repede din cort, cu Ron după el.
La lumina câtorva focuri care încă ardeau, văzu oameni care fugeau în pădure, speriaţi de ceva care traversa câmpul şi venea spre ei, ceva care emitea fascicule de lumină ciu¬date şi zgomote ca de mitralieră. Cuvinte batjocoritoare, explozii de râs şi ţipete înfundate se apropiau de ei. Apoi ţâşni o lumină verde intensă, care se revărsă pe tot câmpul.
Câţiva vrăjitori în grup compact mergeau cu baghetele ridicate, arătând către ceva, pe cer. Harry încercă să vadă cine erau... Nu păreau să aibă chipuri... Apoi îşi dădu seama că aveau glugi şi măşti pe feţe. Mult deasupra lor, plutind în văzduh, patru siluete erau contorsionate în forme îngrozi¬toare, de parcă vrăjitorii mascaţi erau păpuşari, iar cele patru contururi de deasupra lor erau nişte marionete pe care le acţionau cu nişte fire ce ieşeau din baghetele ridicate în aer. Două dintre siluete erau foarte mici.
Mai mulţi vrăjitori se alăturau grupului, râzând şi arătând către trupurile plutitoare. Corturile fură dărâmate când grupul vrăjitorilor se mări. O dată sau de două ori, Harry văzu cum unul dintre cei care mărşăluiau dădu la o parte din calea lui cu bagheta câte un cort. Mai multe corturi luară foc. Strigătele erau din ce în ce mai puternice.
Siluetele plutitoare fură deodată luminate, când trecură pe lângă un cort în flăcări, şi Harry îl recunoscu pe unul dintre ei. Era domnul Roberts, paznicul taberei. Ceilalţi trei păreau a fi soţia şi copiii săi. Unul dintre cei de jos o întoarse pe doamna Roberts cu capul în jos, cu bagheta. Că¬maşa de noapte îi căzu peste cap, dezvelind nişte chiloţi imenşi. Biata femeie încercă să se acopere, în timp ce mul¬ţimea de sub ea începuse să fluiere şi să o batjocorească.
- Groaznic, şopti Ron, privind cum cel mai mic copil al familiei Roberts se învârtea ca un titirez, la treizeci de metri deasupra lor, cu capul atârnându-i fără vlagă când pe o par¬te, când pe alta. E absolut îngrozitor!
Hermione şi Ginny se apropiară în grabă de ei, punându-şi hainele peste cămăşile de noapte, cu domnul Weasley chiar în urma lor. În acelaşi moment, Bill, Charlie şi Percy ieşiră din cortul băieţilor, îmbrăcaţi, cu mânecile suflecate şi cu ba¬ghetele scoase.
- O să mergem în ajutorul celor de la Minister! strigă dom¬nul Weasley peste toată hărmălaia. Voi intraţi în pădure şi rămâneţi împreună. Vin să vă iau după ce se termină totul!
Bill, Charlie şi Percy se duceau deja către grupul care ve¬nea în marş. Domnul Weasley porni imediat după ei. Vră¬jitorii Ministerului veneau din toate direcţiile către sursa necazurilor. Mulţimea de dedesubtul familiei Roberts era din ce în ce mai aproape.
- Haideţi, zise Fred, apucând-o pe Ginny de-un braţ şi trăgând-o către pădure.
Harry, Ron, Hermione şi George îi urmară. Când ajun¬seră la marginea pădurii, priviră în urma lor. Grupul de vră¬jitori de sub familia Roberts se mărise şi mai mult. Văzură cum vrăjitorii Ministerului Magiei încercau să ajungă la vră¬jitorii cu glugi din centru, însă înaintau foarte încet. Era ca şi cum le-ar fi fost teamă să nu determine vreo vrajă care să facă familia Roberts să se prăbuşească la pământ.
Lanternele colorate care luminaseră cărarea către stadion fuseseră stinse. Se vedeau siluete întunecate printre copaci. Copiii plângeau. Din toate părţile se auzeau strigăte speriate şi glasuri temătoare în aerul rece al nopţii. Harry simţi cum era împins încolo şi încoace de oameni ale căror feţe nu le putea vedea. Apoi îl auzi pe Ron ţipând de durere.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Hermione speriată, oprindu-se atât de brusc, încât Harry se împiedică de ea. Ron, unde eşti? Oh, ce tâmpenie... Lumos!
Îşi ilumină bagheta şi o îndreptă către cărare. Ron era întins pe jos.
- M-am împiedicat de o rădăcină de copac, răspunse el supărat, ridicându-se cu greu.
- Păi, cu asemenea picioare, nici nu e de mirare, zise o voce tărăgănată din spatele lor.
Harry, Ron şi Hermione se întoarseră supăraţi. Draco Reacredinţă stătea singur în apropiere, sprijinindu-se de un copac şi părând foarte relaxat. Cu braţele încrucişate, privea scena din tabără printre copaci.
Ron îi spuse lui Reacredinţă să se ducă undeva (pe un tărâm unde se zice că mori de cald!), loc pe care Harry ştia prea bine că Ron nu ar fi îndrăznit să îl pomenească de faţă cu doamna Weasley.
- Ai grijă ce spui, Weasley, zise Reacredinţă, ochii lui spălăciţi aruncând scântei. Nu ar fi mai bine să fugiţi? Doar nu ai vrea să o vadă cineva, nu?
Şi făcu un semn cu capul către Hermione. În acelaşi mo¬ment, un bubuit ca explozia unei bombe se auzi dinspre cam¬pus şi o lumină verde scălda pentru o clipă copacii din jurul lor.
- Ce vrei să spui? zise Hermione sfidătoare.
- Granger, ei caută Încuiaţi, răspunse Reacredinţă. Ce, ai de gând să-ţi arăţi şi tu chiloţeii prin aer? Pentru că, dacă aşa este, mai aşteaptă puţin... Mai au un pic şi vin aici! Ce ne-am mai distra cu toţii!
- Hermione este vrăjitoare, nu Încuiată! se răsti Harry.
- Cum vrei tu, Potter, zise Draco Reacredinţă, cu rânjetul lui malefic. Dacă tu crezi că nu pot descoperi un Sânge-mâl, rămâneţi pe loc...
- Taci din gură! strigă Ron.
Toţi cei de faţă ştiau că „Sânge-mâl” era un cuvânt extrem de jignitor pentru o vrăjitoare sau pentru un vrăji¬tor cu părinţi Încuiaţi.
- Lasă, Ron, zise Hermione repede, prinzându-l pe Ron de braţ pentru a-l opri, când acesta făcu un pas către Reacredinţă.
Apoi se auzi o bufnitură din partea cealaltă a pădurii, mai puternică decât tot ce auziseră până atunci. Mai mulţi din apropiere ţipară speriaţi.
Draco chicoti încet.
- Ce sperioşi sunt, nu? spuse el tărăgănat. Presupun că „tăti¬cu’“ v-a spus să vă ascunderi? Ce vrea? Să-i salveze pe Încuiaţi?
- Unde sunt părinţii tăi? îl întrebă Harry, enervându-se. Sunt acolo, printre ăia cu măşti, nu?
- Draco îl privi pe Harry, continuând să zâmbească. Păi... chiar dacă ar fi aşa, nu ţi-aş spune, nu-i aşa, Potter?
- Oh, haideţi, zise Hermione, aruncându-i o privire dez¬gustată lui Draco, haideţi să mergem să-i găsim pe ceilalţi...
- Ţine-ţi capul ăla stufos la cutie, Granger, zise Reacredinţă cu răutate.
- Haideţi, repetă Hermione şi îi împinse pe Harry şi pe Ron pe cărare.
- Pot să pun pariu pe orice că tatăl lui e unul dintre ăia mascaţi! zise Ron cu convingere.
- Păi, cu puţin noroc, o să-l prindă Ministerul! zise Hermione, la fel de supărată. Ah, nu-mi vine să cred, unde s-au dus?
Fred, George şi Ginny nu erau nicăieri, deşi cărarea era plină de o grămadă de lume, cu toţii uitându-se speriaţi în spate, către îmbulzeala şi zarva din campus.
Un grup de adolescenţi în pijamale discutau aprins, puţin mai jos de ei, pe cărare. Când îi văzură pe Harry, pe Ron şi pe Hermione, o fată cu păr bogat şi ondulat se întoarse şi spuse repede:
- Ou est Madame Maxime? Am pierrrdut-o...
- Eh... Poftim? făcu Ron.
- Oh...
Fata care vorbise se întoarse cu spatele către el şi, când se depărtară, o auziră spunând „’Ogwarts!”
- Beauxbatons, şopti Hermione.
- Poftim? zise Harry.
- Trebuie să fie de la Beauxbatons, zise Hermione. Ce, nu ştiţi? Academia de Magie Beauxbatons... Am citit despre ea în „O evaluare a educaţiei magice în Europa”.
- A... da... sigur, zise Harry.
- Fred şi George nu ar fi putut să se depărteze foarte ta¬re, zise Ron, scoţându-şi bagheta, aprinzând-o, ca şi Hermi¬one, şi cercetând cărarea.
Harry îşi căută propria baghetă în buzunarele hainei, dar nu era acolo. Singurul lucru pe care îl găsi fu Omniocularul.
- Ah, nu, nu pot să cred... Mi-am pierdut bagheta!
- Glumeşti?
Ron şi Hermione îşi ridicară baghetele destul de sus pen¬tru a proiecta razele de lumină pe o rază cât mai mare pe pământ. Harry privi în jur, însă bagheta lui nu era nicăieri!
- Poate că a rămas în cort, zise Ron.
- Poate ţi-a căzut din buzunar când fugeai, sugeră Hermi¬one speriată.
- Da, zise Harry, poate...
De obicei, îşi lua bagheta cu el tot timpul în lumea vrăjitorilor şi acum, trezindu-se fără ea în mijlocul unei asemenea situaţii, se simţea foarte vulnerabil.
Un fâsâit îi făcu pe toţi să tresară. Winky, spiriduşul de casă, se lupta să iasă din nişte tufişuri. Se mişca foarte ciu¬dat, cu multă dificultate, de parcă cineva invizibil încerca să o tragă înapoi...
- Sunt vrăjitori răi în jur! chiţăi ea şi se aplecă în faţă, chinuindu-se să iasă dintre ierburi, ca să fugă mai departe. Oameni sus-sus în aer! Winky dă la o parte!
Şi dispăru printre copacii de pe partea cealaltă a cărării, gemând şi chiţăind, luptându-se cu forţa care o trăgea înapoi.
- Ce-a păţit? zise Ron, privind curios după Winky. De ce nu poate fugi ca lumea?
- Cred că nu a cerut voie să se ascundă, zise Harry.
Se gândea la Dobby: de fiecare dată când încercase să facă ceva ce nu le-ar fi plăcut membrilor familiei Reacredinţă, fu¬sese nevoit să înceapă să se autopedepsească.
- Ştiţi, spiriduşii de casă duc o viaţă foarte grea! zise Hermione indignată. Sclavie, asta este! Domnul Crouch a fă¬cut-o să se urce până în vârful stadionului, deşi avea groază de înălţimi, şi a vrăjit-o să nu poată să fugă când încep să se dărâme corturile! De ce nu face nimeni nimic?
- Păi, spiriduşii sunt fericiţi, nu? zise Ron. Ai auzit-o pe Winky la meci: „Spiriduşii de casă nu avut voie distreze”... Asta îi place, să fie la cheremul cuiva!
- Oamenii ca tine, Ron, începu Hermione cu înflăcărare, care inventează sisteme nedrepte şi odioase doar pentru că sunt prea leneşi ca să...
O altă pocnitură puternică răsună la marginea pădurii.
- Haideţi să mai mergem, da? zise Ron, şi Harry îl văzu cum o priveşte îngrijorat pe Hermione.
Poate că Draco avea dreptate... Poate că Hermione era în mai mare pericol decât ei. Porniră iar, în timp ce Harry con¬tinua să se caute prin buzunare, deşi ştia că bagheta nu era acolo.
Urmară cărarea întunecată până în inima pădurii, încă uitându-se după Fred, George şi Ginny. Trecură pe lângă un grup de drăcuşori, care râdeau aplecaţi asupra unui sac cu aur, pe care îl câştigaseră pariind la meci, negreşit, şi care păreau netulburaţi de agitaţia din tabără. Şi mai jos pe cărare, ajunseră într-un loc cu lumină argintie, iar când priviră prin¬tre copaci, văzură trei iele înalte şi frumoase stând într-un luminiş, înconjurate de nişte vrăjitori tineri care chicoteau, lăudându-se în gura mare.
- Eu am cam o sută de saci de galeoni pe an! strigă unul dintre ei. Sunt ucigaş de dragoni la „Comitetul pentru elimi¬narea creaturilor periculoase”.
- Ba nu, strigă prietenul său, speli vase la „Ceaunul Crăpat”... Eu, în schimb, sunt vânător de vampiri, am omorât vreo nouăzeci până acum...
Un al treilea vrăjitor tânăr, ale cărui coşuri erau vizibile chiar şi în lumina slabă produsă de iele, intră şi el în discuţie:
- Eu o să devin cel mai tânăr membru al Ministerului Magiei. Harry izbucni în râs. Îl recunoscuse pe ultimul vrăjitor.
Numele său era Stan Shunpike şi era de fapt şofer pe „Auto¬buzul Salvator”.
Se întoarse să-i spună lui Ron, dar faţa acestuia era neo¬bişnuit de senină, pentru ca după o secundă să se apuce şi el să zbiere:
- V-am spus că am inventat o mătură care ajunge pe Jupiter?
- Nu, zău? zise Hermione şi împreună cu Harry îl apu¬cară de braţe, îl întoarseră cu spatele spre iele şi îl duseră de acolo.
Pe când vorbele ielelor şi ale admiratorilor lor abia se mai auzeau, ajunseră chiar în inima pădurii. Aici păreau să fie singuri şi totul era mult mai liniştit.
Harry se uită în jur.
- Presupun că putem aştepta aici, zise el, din locul ăsta o să auzim dacă se apropie cineva, de la o poştă.
Abia îi ieşiră cuvintele din gură, când Ludo Bagman apăru din spatele unui copac din faţa lor.
Chiar şi la lumina slabă a celor două baghete, Harry văzu că Bagman se schimbase foarte mult. Nu mai avea aspectul copilăresc şi roz în obraji, iar pasul nu îi mai era zglobiu. Era foarte palid şi părea epuizat.
- Cine e? spuse el, uitându-se spre ei şi încercând să le desluşească feţele. Ce faceţi aici singuri?
Se uitară unii la alţii, surprinşi.
- Păi, are loc un fel de revoltă, zise Ron.
Bagman făcu ochii mari.
- Poftim?
- În campus... Nişte vrăjitori au prins o familie de Încuiaţi...
Bagman afurisi pătimaş.
- Fir-ar să fie! zise el, părând dezorientat şi fără nici un alt cuvânt, Dispăru cu un mic pocnet.
- Domnul Bagman nu prea e stăpân pe situaţie, nu? zise Hermione, încruntându-se.
- Şi totuşi, a fost prinzător la vâjthaţ, zise Ron, condu¬cându-i pe o cărare spre o poieniţă şi aşezându-se într-un loc cu iarbă uscată, la poalele unui copac. „Viespile din Wim¬bourne” au câştigat Cupa Ligii de trei ori la rând, pe când era el în echipă.
Îşi scoase mica figurină a lui Krum din buzunar, o puse pe pământ şi un timp o privi cum merge. La fel ca adevăratul Krum, figurina avea un mers de raţă şi umerii aduşi în faţă, mult mai puţin impresionant pe picioarele sale lătăreţe decât pe mătură. Harry ascultă cu atenţie zgomotele dinspre cam¬pus. Totul părea liniştit, poate că se terminase agitaţia.
- Sper că nici ceilalţi n-au păţit nimic, zise Hermione după un timp.
- Sigur că nu, întări Ron.
- Imaginează-ţi doar, dacă îl prinde tatăl tău pe Lucius Reacredinţă? zise Harry, aşezându-se lângă Ron şi privind şi el figurina lui Krum, care se plimba greoi printre frunzele căzute. A zis mereu că ar vrea să-l prindă cu ceva.
- Asta chiar că ar şterge rânjetul de pe faţa lui Draco, zise Ron.
- Şi totuşi, bieţii Încuiaţi, zise Hermione puţin speriată. Şi dacă nu pot să-i dea jos?
- Or să poată, zise Ron liniştitor, o să găsească ei o modalitate.
- Oricum, fără minte, să facă aşa ceva, când tot Minis¬terul Magiei este de faţă! zise Hermione. Oare cum de speră să scape basma-curată? Credeţi că au băut sau sunt pur şi simplu...
Însă se opri brusc şi se uită peste umăr. Harry şi Ron se uitară şi ei imediat. Era ca şi când cineva ar fi venit în grabă către poieniţă. Aşteptară, ascultând paşii neregulaţi din spa¬tele copacilor întunecaţi. Însă paşii se opriră subit.
- E cineva acolo? strigă Harry.
Urmă o tăcere de moarte. Harry se ridică şi se uită după copac. Era prea întuneric pentru a vedea la distanţă, însă simţi pe cineva imediat dincolo de raza lor vizuală.
- Cine e?
Şi atunci, total pe nepregătite, liniştea fu spartă de o voce complet diferită de toate celelalte pe care le auziseră în pădure, care zise ceva care nu semăna cu un strigăt de pa¬nică, ci mai degrabă cu o vrajă.
- MORSMORDRE!
Ceva mare, verde şi strălucitor ieşi din locul întunecat, pe care ochii lui Harry se chinuiseră să-l scruteze, şi zbură peste vârfurile copacilor.
- Ce-a fost asta? zise Ron, ridicându-se din nou şi privind uluit la arătarea care tocmai se înălţase la cer.
Pentru o clipă, Harry crezu că era un alt grup de spiriduşi, apoi îşi dădu seama că era un craniu imens, compus din ceea ce păreau a fi nişte stele de smarald, cu un şarpe care îi ieşea din gură, ca o limbă. În timp ce priveau, craniul se ridică din ce în ce mai mult, strălucind într-un fel de nor de fum verde, şi rămase atârnat pe cerul negru, asemenea unei noi constelaţii. Deodată, pădurea din jurul lor explodă în ţipete. Harry nu înţelegea de ce, dar singurul motiv ar fi trebuit să fie brusca apariţie a craniului, care acum se ridicase destul de mult pen¬tru a scălda întreaga pădure, ca un semn straniu, într-o lumină artificială. Cercetă în jurul lui, pentru a descoperi per¬soana care adusese craniul, însă nu văzu pe nimeni.
- Cine e acolo? strigă iar.
- Harry, hai, mişcă!
Hermione îl apucase de spatele hainei şi îl trăgea înapoi.
- Ce s-a întâmplat? zise Harry, speriindu-se când o văzu atât de palidă şi îngrozită.
- Este Semnul Întunecat, Harry! zise Hermione, trăgân¬du-l cât de tare putu. Semnul Ştii-Tu-Cui!
- Al lui Cap-de-Mort...
- Harry, haide!
Harry se întoarse. Ron îl culese pe Krum în miniatură şi toţi trei începură să traverseze în fugă poieniţa. Dar abia apucară să facă vreo câţiva paşi, că o serie de pocnituri scur¬te anunţară sosirea a douăzeci de vrăjitori, care apărură din senin, înconjurându-i.
Harry se întoarse şi observă instantaneu că fiecare dintre vrăjitori avea bagheta scoasă, îndreptată tocmai spre el, Ron şi Hermione. Fără să se gândească de două ori, strigă „JOS!” şi îi apucă pe ceilalţi doi, trăgându-i la pământ.
- STUPEFY! se auziră douăzeci de voci.
Dâre luminoase ţâşniră de peste tot şi Harry simţi cum îi flutură părul, de parcă poieniţa ar fi fost măturată de un vânt puternic. Ridicându-şi capul un milimetru, văzu raze de lumi¬nă roşie ca focul zburând deasupra lor din baghetele vrăjito¬rilor, intersectându-se, ricoşând din trunchiurile copacilor şi pierzându-se în noapte.
- Stop! strigă o voce pe care o recunoscu. STOP! Este fiul meu!
Părul lui Harry nu mai flutura. Îşi ridică mai mult capul. Vrăjitorul din faţa lui îşi coborâse bagheta. Se întoarse şi îl văzu pe domnul Weasley venind către ei, îngrozit.
- Ron... Harry, zise el cu o voce tremurată, Hermione... Aţi păţit ceva?
- Dă-te la o parte, Arthur, zise o voce rece.
Era domnul Crouch. El şi alţi vrăjitori ai Ministerului se apropiau de ei. Harry se ridică. Chipul domnului Crouch era contorsionat de furie.
- Care dintre voi l-a făcut? răcni el, ochii săi ageri trecând de la unul la altul. Care dintre voi a chemat Semnul Întunecat?
- Nu noi am făcut asta! zise Harry, arătând spre craniu.
- Noi nu am făcut nimic! zise Ron, care îşi freca întruna cotul care îl durea, privindu-l indignat pe tatăl său. De ce ne-aţi atacat?
- Nu minţiţi, domnule! strigă domnul Crouch.
Cu bagheta încă îndreptată asupra lui Ron, cu ochii ieşin¬du-i din orbite, părea puţin nebun.
- Aţi fost prinşi asupra faptului!
- Barty, şopti o vrăjitoare în cămaşă de noapte lungă de lână, sunt nişte copii, Barty, nu ar avea cum să...
- Ei, voi trei, de unde a venit Semnul? întrebă domnul Weasley repede.
- De acolo, zise Hermione tremurat, arătând către locul de unde auziseră vocea, era cineva pe după copaci... A stri¬gat nişte cuvinte... o incantaţie...
- A, deci erau acolo, da? zise domnul Crouch, aţintindu-şi ochii bulbucaţi asupra Hermionei, cu neîncrederea zugră¬vită pe chip. Deci, au zis o incantaţie, da? Pari foarte bine informată de felul cum este generat Semnul, domnişoară...
Dar nici unul dintre vrăjitorii Ministerului, în afară de domnul Crouch, nu părea să creadă câtuşi de puţin că Harry, Ron sau Hermione aduseseră craniul; din contră, după cuvin¬tele Hermionei, îşi ridicaseră iar baghetele şi le îndreptaseră în direcţia pe care le-o indicase, cercetând cu privirea printre copacii întunecaţi.
- E prea târziu, zise vrăjitoarea cu cămaşa de noapte din lână, clătinând din cap. Probabil că au Dispărut.
- Eu nu cred, zise un vrăjitor cu barbă castanie zbârlită. Era Amos Diggory, tatăl lui Cedric.
- Vrăjile noastre de Împietrire au trecut chiar printre copacii aceia... S-ar putea să-i fi nimerit...
- Amos, ai grijă! ziseră câţiva vrăjitori, atenţionându-l, în timp ce domnul Diggory îşi ridică bagheta, traversă poieniţa şi dispăru în noapte.
Hermione îl privi cum se afundă în pădure şi îşi acoperi gura cu mâinile.
Câteva secunde mai târziu, îl auziră pe domnul Diggory strigând.
- Da, i-am prins! E cineva aici! Este inconştient... Este... Oh... Fir-ar să fie...
- Ai găsit pe cineva? strigă domnul Crouch, de parcă nu ar fi crezut. Cine? Cine e?
Auziră rămurelele rupte, fâsâitul frunzelor şi apoi paşii domnului Diggory, care ieşi de după copaci. Ducea în braţe ceva mic şi inert. Harry recunoscu imediat prosopul. Era Winky.
Domnul Crouch nu zise nimic şi nici nu făcu vreo miş¬care, în timp ce domnul Diggory îl punea pe spiriduşul domnului Crouch la picioarele sale. Toţi ceilalţi vrăjitori ai Ministerului se uitau la domnul Crouch. Preţ de câteva secunde, Crouch rămase înmărmurit; ochii îi ardeau pe faţa lividă, uitându-se fix la Winky. Apoi prinse viaţă.
- Nu, nu se poate, zise el chinuit. Nu...
Se mişcă repede pe lângă domnul Diggory şi se duse către locul unde o găsise pe Winky.
- Nu are rost, domnule Crouch, strigă domnul Diggory după el. Nu mai e nimeni!
Însă domnul Crouch vroia să se convingă singur. Îl auziră mişcându-se, foşnetul frunzelor trădând căutarea lui înfrigu¬rată, pe când dădea la o parte tufişurile.
- E cam stânjenitor, spuse domnul Diggory sumbru, privind către trupul inert al lui Winky. Spiriduşul de casă al lui Barty Crouch... adică...
- Termină, Amos, zise domnul Weasley şoptit, doar nu crezi că a fost spiriduşul, nu? Semnul Întunecat este semnul unui vrăjitor. E nevoie de baghetă.
- Da, zise domnul Diggory, iar spiriduşul avea baghetă.
- Cum? se miră domnul Weasley.
- Uite!
Şi domnul Diggory ridică o baghetă, pe care i-o arătă domnului Weasley. O ţinea în mână, iar asta dovedea încăl¬carea clauzei a treia din Codul Folosirii Baghetelor, una la mână. Nici o creatură, în afară de oameni, nu avea voie să aibă sau să folosească o baghetă.
Chiar atunci se auzi un alt pocnet mic şi Ludo Bagman îşi făcu Apariţia chiar lângă domnul Weasley. Părând extenuat şi dezorientat, se întoarse în loc, privind craniul verde-smarald.
- Semnul Întunecat! zise el, aproape strivind-o pe Winky când se întoarse către colegii săi. Cine l-a făcut? I-aţi prins? Barty! Ce se întâmplă?
Domnul Crouch se întorsese, arătând la fel ca atunci când plecase. Chipul îi era livid, iar mâinile şi mustaţa îi tremurau nervos.
- Unde ai fost, Barty? întrebă Bagman. De ce nu ai stat la meci? Spiriduşul tău ţi-a păstrat un loc... Ah, pe toţi monştrii! Ce i s-a întâmplat?
Bagman tocmai o observase pe Winky, zăcând la picioa¬rele sale.
- Am fost ocupat, Ludo, zise domnul Crouch cu aceeaşi voce chinuită, abia mişcându-şi buzele. Iar spiriduşul meu a fost Împietrit.
- Împietrit? De voi? Dar de ce...
Îşi dădu brusc seama din ce cauză şi aceasta se observă imediat pe faţa rotundă şi transpirată a lui Bagman. Privi craniul, o privi pe Winky şi apoi pe domnul Crouch.
- Nu! zise el. Winky? Să aducă Semnul Întunecat? Dar habar n-ar avea cum! În primul rând, ar avea nevoie de baghetă!
- A avut, zise domnul Diggory. Am găsit-o cu una în mână, Ludo. Dacă nu vă deranjează, domnule Crouch, cred că ar trebui să auzim ce are de spus în apărarea ei.
Crouch nu dădu nici un semn că l-ar fi auzit pe domnul Diggory, însă acesta păru să considere tăcerea drept aprobare. Ridică propria-i baghetă o îndreptă către Winky şi spuse:
- Enervate!
Winky se mişcă, stoarsă complet de puteri. Ochii ei bul¬bucaţi şi căprui se deschiseră. Clipi de câteva ori, fără să ştie ce este cu ea. Sub privirile vrăjitorilor tăcuţi, se ridică, tre¬murând din toate încheieturile. Zări picioarele domnului Diggory şi încet, speriată, ridică ochii pentru a-i vedea faţa. Apoi, şi mai încet, privi către cer. Harry văzu craniul reflec¬tat în ochii ei mari şi lucioşi. Tresări, privi speriată poieniţa aglomerată şi începu să plângă îngrozită.
- Spiriduşule! zise domnul Diggory scurt. Ştii cine sunt? Sunt unul dintre membrii „Departamentului de suprave¬ghere şi control al Creaturilor Magice”!
Winky începu să se mişte în faţă şi în spate pe pământ, respirând şuierat. În aceste momente Harry îşi aminti foarte bine de Dobby în clipele sale de nesupunere îngrozită.
- După cum vezi, spiriduşule, Semnul Întunecat a fost adus aici acum puţin timp, zise domnul Diggory. Şi tu ai fost descoperită puţin mai târziu, chiar sub el! O explicaţie, te rog!
- Eu... Eu nu făcut semn, domnule! zise Winky. Eu nu ştiut cum, domnule!
- Ai fost găsită cu o baghetă în mână! răcni domnul Diggory, vânturând-o pe dinaintea ochilor ei.
Când bagheta intră în lumina verde care umplea poieniţa, reflectată de craniul de deasupra, Harry o recunoscu.
- Ah, dar e bagheta mea! strigă el.
Toţi cei din poieniţă se întoarseră spre el.
- Poftim? zise domnul Diggory neîncrezător.
- Este bagheta mea! zise Harry. Nu ştiu cum, dar mi-a alunecat din buzunar!
- Ţi-a alunecat? repetă domnul Diggory, nevenindu-i a crede. Asta e... o mărturisire? Ai aruncat-o după ce ai adus Semnul Întunecat?
- Amos, gândeşte-te şi tu cu cine vorbeşti! zise domnul Weasley, foarte supărat. Care sunt şansele ca Harry Potter să aducă Semnul Întunecat?
- Hm, da, sigur că nu, murmură domnul Diggory. Scuze! M-a luat gura pe dinainte...
- Oricum, nu am pierdut-o aici, zise Harry, arătând cu degetul către copacii de sub craniu. Mi-am dat seama că lip¬seşte imediat după ce am intrat în pădure.
- Deci, zise domnul Diggory, ochii devenindu-i iarăşi neîn¬duplecaţi când se uită la Winky, care aştepta distrusă la picioarele lui, ai găsit bagheta, spiriduşule? Ai ridicat-o şi te-ai gândit să te distrezi puţin cu ea, nu?
- Eu nu făcut magie cu ea, domnule! chiţăi Winky, cu la¬crimile curgându-i şiroaie pe nasul turtit şi borcănat. Eu doar... eu doar... eu doar ridicat ea, domnule! Eu nu adus Semnul Întunecat, domnule! Eu nu ştiut cum!
- Nu putea să fie ea! zise Hermione.
Părea foarte emoţionată, adresându-se atâtor vrăjitori ai Ministerului, şi totuşi, vorbea cu multă hotărâre.
Winky are o voce ascuţită, iar vocea pe care am auzit-o noi spunând incantaţia era mult mai gravă!
Se uită la Harry şi Ron, cerându-le ajutorul.
- Nu era vocea lui Winky, nu-i aşa?
- Nu, zise Harry, clătinând din cap. Sigur nu era o voce de spiriduş!
- Da, era o voce umană, întări şi Ron.
- Ei bine, vom vedea în curând, mormăi domnul Diggory, nepărând prea convins. Există un mod foarte simplu de a descoperi ultima vrajă făcută cu o baghetă, spiriduşule, ştiai?
Winky tremură şi dădu din cap speriată, cu urechile fluturându-i, în timp ce domnul Diggory îşi ridica propria baghetă şi o punea pe vârful baghetei lui Harry.
- Prior Incantato! răcni domnul Diggory.
Harry o văzu pe Hermione tresărind îngrozită, când un cra¬niu imens, cu o limbă de şarpe, ieşi din locul unde se întâl¬niseră cele două baghete. Era însă doar conturul craniului de deasupra, o umbră făcută parcă dintr-un fum gri, foarte dens. Era fantoma vrăjii anterioare.
- Deletrius! strigă domnul Diggory, iar craniul gri dis¬păru într-un nor de fum.
- Iată, deci, zise domnul Diggory pe un ton triumfător, fixând-o cu privirile pe Winky, care încă tremura necontrolat.
- Nu făcut eu! chiţăi ea, cu ochii rotindu-i-se în cap de groază. Nu eu, nu eu, eu nu ştiut cum! Eu spiriduş bun, eu nu folosit baghete, eu nu ştiut!
- Ai fost prinsă asupra faptului, spiriduş nesocotit! răcni domnul Diggory. Ai fost prinsă cu bagheta vinovată în mână!
- Amos, zise domnul Weasley tare, gândeşte-te... Puţini vrăjitori ştiu să facă această vrajă... De unde ar fi putut să o înveţe?
- Poate că Amos sugerează, zise domnul Crouch, accen¬tuând fiecare silabă cu o furie oarbă, că obişnuiesc să-mi învăţ servitorii cum să aducă Semnul Întunecat, da?
Urmă o linişte foarte stânjenitoare.
Amos Diggory păru îngrozit.
- Domnule Crouch, eu... nu... Vă asigur că nu...
- Ai acuzat două persoane din această poiană, care sunt în afară de orice bănuială, că ar fi adus acel Semn! răcni domnul Crouch. Pe Harry Potter şi pe mine însumi! Pre¬supun că ştii povestea băiatului, nu-i aşa, Amos?
- Desigur... Toată lumea o ştie, murmură domnul Diggory, părând a se simţi foarte stânjenit.
- Şi presupun că îţi aminteşti de nenumăratele fapte din decursul îndelungatei mele cariere care demonstrau că dispreţuiesc şi detest Magia Neagră şi pe cei care o practică? strigă domnul Crouch, cu ochii ieşindu-i iar din orbite.
- Domnule Crouch, eu... Eu nu am sugerat niciodată că aţi avea vreo legătură! murmură Amos Diggory, care se înroşise sub barba castanie.
- Dacă îmi acuzi spiriduşul, mă acuzi pe mine, de fapt, Diggory! strigă domnul Crouch. De la cine altcineva ar fi pu¬tut să înveţe cum să conjure Semnul?
- Păi... de... de oriunde...
- Exact, Amos, zise domnul Weasley. Ar fi putut să o înveţe cineva... Winky? i se adresă el binevoitor spiriduşului, dar aceasta tresări de parcă şi domnul Weasley ar fi ţipat la ea. Unde ai găsit bagheta lui Harry?
Winky răsucea marginea prosopului atât de tare, încât acesta se deşira în mâna ei.
- Eu... Eu găsit... Eu găsit acolo, domnule... şopti ea, acolo... în copaci, domnule...
- Vezi, Amos? zise domnul Weasley. Oricine a adus sem¬nul ar fi putut să Dispară imediat după ce l-a făcut, lăsând în urmă bagheta lui Harry. Şi trebuie să recunoaştem că a fost o mişcare foarte inteligentă, că nu a folosit propria baghetă, care ar fi putut să-l trădeze. Iar Winky a avut ghini¬onul să găsească bagheta puţin mai târziu şi să o ia.
- Dar atunci înseamnă că a fost foarte aproape de vino¬vat! zise domnul Diggory nerăbdător. Spiriduşule, ai văzut pe cineva?
Winky începu să tremure mai rău ca niciodată. Ochii ei mari se mutau de la domnul Diggory la domnul Bagman şi apoi la domnul Crouch.
Pe urmă înghiţi în sec şi zise:
- Eu nu văzut pe nimeni, domnule... Pe nimeni...
- Amos, zise domnul Crouch sec, sunt pe deplin conşti¬ent că în mod normal ar trebui să o duci pe Winky în depar¬tamentul tău ca să o interoghezi. Însă, te rog, dă-mi voie să mă ocup eu de ea.
Domnul Diggory părea să nu pună mare preţ pe această sugestie, asta îi era clar lui Harry, dar domnul Crouch era un membru atât de important al Ministerului, încât nu în¬drăznea să-l refuze.
- Puteţi fi sigur că va fi pedepsită, adăugă domnul Crouch rece.
- Stă-Stă-Stăpâne, chiţăi Winky pierită, uitându-se la dom¬nul Crouch, cu ochii scăldaţi în lacrimi, vă implor...
Domnul Crouch se uită crunt la ea, chipul ascuţindu-i-se şi fiecare trăsătură înăsprindu-i-se. În privirea sa nu se ghi¬cea nici urmă de milă.
- În această seară, Winky s-a comportat într-o manieră pe care n-aş fi crezut-o posibilă, zise el încet. I-am spus să ră¬mână în cort. I-am spus să rămână acolo până când voi rezolva eu totul. Şi descopăr acum că nu m-a ascultat. Asta înseamnă haine!
- Nu! chiţăi Winky, ploconindu-se la picioarele domnului Crouch. Nu, stăpâne! Nu haine, nu haine!
Harry ştia că singurul mod de a elibera un spiriduş de casă era să-i dai haine normale. Era groaznic să o vadă pe Winky cu mâinile încleştate pe prosop, în timp ce lacrimile i se scurgeau pe pantofii domnului Crouch.
- Dar aţi văzut ce îngrozită era! răbufni Hermione fu¬rioasă, privindu-l pe domnul Crouch. Spiriduşului dumnea¬voastră îi este frică de înălţimi, iar vrăjitorii aceia mascaţi făceau oamenii să plutească! Nu puteţi să o condamnaţi că a vrut să dispară cât mai repede din calea lor!
Domnul Crouch făcu un pas înapoi, eliberându-se din încleştarea lui Winky, pe care o privea de parcă ar fi fost ceva murdar şi scârbos, care îi murdărea pantofii mult prea bine lustruiţi.
- Nu am nevoie de un spiriduş de casă care nu mă ascultă, zise el rece, uitându-se la Hermione. Nu am nevoie de un servitor care nu îşi onorează stăpânul şi nu are grijă de reputaţia lui.
Winky plângea atât de tare, încât plânsetele ei răsunau în toată poieniţa.
Urmă o tăcere extrem de neplăcută, căreia i se puse capăt când domnul Weasley spuse încet:
- Atunci, cred că o să duc copiii înapoi la cort, dacă e toată lumea de acord... Amos, cred că bagheta aceea nu mai are ce să-ţi spună... Te rog, dacă se poate, dă-i-o înapoi lui Harry...
Domnul Diggory îi dădu bagheta lui Harry, iar acesta o băgă în buzunar.
- Haideţi, voi trei, spuse domnul Weasley încet.
Dar Hermione nu părea să vrea să plece. Privirile îi erau fixate în continuare pe spiriduşul care plângea în hohote.
- Hermione! zise domnul Weasley apăsat.
Fata se întoarse şi se luă pe urmele lui Harry şi ale lui Ron, ieşind din poieniţă şi strecurându-se printre copaci.
- Ce o să se întâmple cu Winky? întrebă Hermione, de îndată ce ieşiră din poieniţă.
- Nu ştiu, zise domnul Weasley.
- În ce hal s-au purtat cu ea! spuse Hermione supărată. Domnul Diggory, i-a spus „spiriduş” tot timpul, ca şi cum nu ar fi meritat să i se spună pe nume... Iar domnul Crouch... Doar ştie că nu ea a fost de vină şi tot o dă afară! Nici nu i-a păsat cât de speriată sau cât de supărată era... De parcă n-ar fi fost şi ea om!
- Păi... nu e, zise Ron.
Hermione se uită revoltată la el.
- Asta nu înseamnă că nu are sentimente, Ron, este dez¬gustător modul în care...
- Hermione, sunt de acord cu tine, zise domnul Weasley repede, făcându-i semn să meargă înainte, dar nu este mo¬mentul potrivit să discutăm despre drepturile spiriduşilor. Vreau să ne întoarcem la cort cât mai repede. Ce s-a întâm¬plat cu ceilalţi?
- I-am pierdut în întuneric, zise Ron. Tată, de ce erau toţi atât de supăraţi din cauza craniului?
- Vă explic totul după ce ajungem la cort, zise domnul Weasley îngrijorat.
Dar, când ajunseră la marginea pădurii, fură opriţi din drum.
Vrăjitori şi vrăjitoare, speriaţi şi îngrijoraţi, discutau aprins, iar când îl văzură pe domnul Weasley apropiindu-se, mulţi dintre ei îi ieşiră în întâmpinare.
- Ce se întâmplă acolo? Cine l-a adus? Arthur... doar nu ei... nu?
- Sigur că nu el, zise domnul Weasley grăbit. Nu ştim cine a fost, se pare că a Dispărut. Acum, scuzaţi-mă, vă rog, trebuie să mă duc la culcare.
Îi conduse pe Harry, pe Ron şi pe Hermione prin mul¬ţime, înapoi în campus. Totul se liniştise. Vrăjitorii mascaţi dispăruseră şi numai câteva corturi distruse mai fumegau.
Capul lui Charlie se ivi din cortul băieţilor.
- Tată, ce se întâmplă? strigă el în noapte. Fred, George şi Ginny s-au întors cu bine, dar ceilalţi...
- Sunt cu mine, zise domnul Weasley, aplecându-se şi in¬trând în cort.
Harry, Ron şi Hermione intrară după el.
Bill stătea la masa mică din bucătărie, cu un cearşaf înfăşurat pe unul dintre braţe, care sângera serios. Charlie avea tricoul rupt într-o parte, iar Percy îşi oblojea nasul sângerând. Fred, George şi Ginny nu păreau să fie răniţi, dar nu erau în apele lor.
- L-ai prins, tată, pe cel care a adus Semnul? întrebă Bill tăios.
- Nu, zise domnul Weasley. L-am găsit însă pe spiriduşul domnului Crouch cu bagheta lui Harry în mână, dar nu ştim cine a fost cel care a adus Semnul cu adevărat.
- Ce? ziseră Bill, Charlie şi Percy într-un glas.
- Cu bagheta lui Harry? se miră Fred.
- Spiriduşul domnului Crouch? zise Percy foarte uimit. Ajutat puţin şi de Harry, Ron şi Hermione, domnul Weasley le explică ce se întâmplase în pădure. După ce ter¬minară de povestit, Percy afişă o figură cât se poate de indignată.
- Ei bine, domnul Crouch a făcut foarte bine că a scăpat de un asemenea spiriduş! spuse el. Să fugă, când el îi spuse¬se clar să-l aştepte acolo... Să-l facă de râs în faţa întregului Minister... Cum ar fi fost dacă ar fi ajuns în faţa Departamen¬tului de Control şi...
- Dar nu a făcut nimic... Pur şi simplu a fost în locul nepotrivit la momentul nepotrivit! se răsti Hermione la Percy, care se arătă jignit.
Hermione se înţelegea foarte bine cu Percy, de fapt, mai bine decât cu toţi ceilalţi.
- Hermione, un vrăjitor de rangul domnului Crouch nu poate avea un spiriduş care să o ia razna, fugind bezmetic cu o baghetă! zise Percy pe un ton pompos, revenindu-şi din uimire.
- Nu a luat-o razna! strigă Hermione. Doar a ridicat bagheta de pe jos, atât!
- Ştiţi ceva, poate să-mi explice şi mie cineva ce-i cu cra¬niul ăla? întrebă Ron grăbit. Doar nu făcea rău nimănui... Care e problema?
- Ţi-am spus, Ron, este simbolul Ştii-Tu-Cui, zise Hermione, înainte să poată răspunde oricine altcineva. Am citit despre el în „Înflorirea şi decăderea Magiei Negre”.
- Nu a mai apărut de treisprezece ani, zise domnul Weasley încet. Normal că oamenii au intrat în panică... Exact ca şi când l-ar fi văzut iar pe Ştiţi-Voi-Cine...
- Eu nu înţeleg, zise Ron, încruntându-se. Ce, este doar ceva pe cer...
- Ron, Ştii-Tu-Cine şi adepţii lui trimiteau Semnul Întu¬necat în aer ori de câte ori omorau, zise domnul Weasley, cutremurându-se. Teroarea pe care o inspira... Nici nu-ţi poţi imagina, erai prea mic... Închipuie-ţi cum ar fi să vii acasă, să găseşti Semnul Întunecat plutind deasupra casei tale şi să ştii exact ce vei descoperi înăuntru... Era spaima fiecărui vrăjitor... o teroare cumplită...
Pentru câteva momente, se lăsă o tăcere de moarte. Apoi Bill, dând la o parte cearşaful pentru a cerceta rana, zise cu ciudă:
- Oricum, cina l-a adus nu ne-a ajutat deloc! I-a speriat pe Devoratorii Morţii, de cum l-au văzut. Apoi au Dispărut cu toţii, înainte de a apuca să ajungem destul de aproape şi să-i demascam. Totuşi, i-am prins pe membrii familiei Roberts, înainte să atingă pământul. Chiar acum li se fac vrăji de mo¬dificare a memoriei.
- Devoratorii Morţii? zise Harry. Ce sunt Devoratorii Morţii?
- Aşa s-au botezat adepţii Ştii-Tu-Cui, zise Bill. Ăştia au fost, probabil, cei câţiva care au reuşit să scape de Azkaban!
- Nu avem cum să dovedim că ei erau, Bill, zise dom¬nul Weasley. Deşi, mai mult ca sigur că ei erau, adăugă el deznădăjduit.
- Da, pun pariu că ei erau! zise Ron, deodată. Tată, ne-am întâlnit cu Draco Reacredinţă în pădure şi aproape că ne-a spus că tatăl lui era unul dintre smintiţii ăia mascaţi! Şi ştim cu toţii că familia Reacredinţă a fost întotdeauna alături de Ştii-Tu-Cine!
- Dar ce aveau de gând adepţii lui Cap-de-Mort, începu Harry.
Toţi tresăriră la auzul numelui. Asemenea majorităţii vrăji¬torilor din lumea întreagă, şi membrii familiei Weasley evitau întotdeauna să pronunţe numele Lordului Întunericului.
- Vă rog să mă scuzaţi, zise Harry repede. Ce aveau de gând adepţii Ştim-Noi-Cui? De ce i-au făcut pe Încuiaţii aceia să plutească? Care era scopul?
- Scopul? zise domnul Weasley, râzând cu amărăciune. Harry, asta înţeleg ei prin distracţie. Jumătate din crimele de pe vremea când Ştii-Tu-Cine avea puteri nelimitate erau făcute pentru distracţia lui şi a adepţilor lui. Presupun că s-au îmbătat puţin astă-seară şi nu au rezistat tentaţiei de a ne arăta că încă există. Pentru ei a fost o întâlnire plăcută, ter¬mină el dezgustat.
- Dar dacă erau Devoratorii Morţii, de ce au Dispărut când au văzut Semnul Întunecat? zise Ron. Ar fi trebuit să se bucure să-l revadă, nu?
- Foloseşte-ţi creierul, Ron, zise Bill. Dacă într-adevăr erau Devoratorii Morţii, înseamnă că s-au străduit din greu să nu ajungă la Azkaban după ce Ştii-Tu-Cine şi-a pierdut de tot pu¬terile şi au început să spună tot felul de minciuni, cum că ar fi fost forţaţi de el să omoare şi să tortureze oameni. Pariez că ei ar fi şi mai speriaţi decât noi dacă l-ar vedea iar printre ei. Când şi-a pierdut puterile, au negat că au avut vreodată legături cu el şi şi-au reluat vieţile de zi cu zi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâm¬plat... Nu cred că ar fi prea mulţumit de ei, nu, tu ce zici?
- Deci... oricine ar fi conjurat Semnul Întunecat, zise Hermione încet, a făcut-o ca să îi sprijine pe Devoratorii Morţii sau să-i sperie?
- Acelaşi lucru ne întrebăm şi noi, Hermione, zise dom¬nul Weasley. Dar un lucru e sigur: numai Devoratorii Morţii ştiau cum să facă semnul să apară pe cer. Nu m-aş mira dacă cel care l-a adus a fost Devorator al Morţii pe vremuri, chiar dacă nu mai este acum... Ştiţi ceva, este foarte târziu şi, dacă o să audă mama voastră ce s-a întâmplat, o să fie teribil de îngrijorată. Hai să dormim câteva ore şi apoi încercăm să găsim cât mai repede un Portal.
Harry se duse în patul lui, cu mintea plină de tot felul de gânduri. Era conştient că ar fi trebuit să fie extenuat, doar era aproape trei dimineaţa... Era însă cât se poate de treaz... Treaz şi îngrijorat.
Cu trei zile în urmă - acum i se părea că trecuse mult mai mult timp, deşi nu fuseseră decât trei zile - se trezise cu cicatricea arzând. Şi în seara aceea, pentru prima oară în treisprezece ani, apăruse pe cer Semnul Lordului Întuneri¬cului. Ce însemnau toate acestea?
Se gândi la scrisoarea pe care i-o scrisese lui Sirius înainte să plece din casa de pe Aleea Boschetelor. O fi primit-o? Când avea să-i răspundă? Harry stătea cu ochii ţintă la tava¬nul din pânză, dar nu reuşi să adoarmă uşor şi trecu ceva timp până aţipi, mult după ce sforăiturile lui Charlie umplură cortul.


— CAPITOLUL X —

BALAMUC LA MINISTER

Domnul Weasley îi trezi după doar câteva ore de somn. Strânse corturile cu ajutorul magiei şi plecară din cam¬pus cât putură mai repede, trecând pe lângă domnul Roberts, care se afla la uşa cabanei sale. Domnul Roberts avea o figură stranie, părând ameţit de-a binelea. Le făcu semn cu mâna la plecare, urându-le încet „La mulţi ani”.
- O să îşi revină, zise domnul Weasley încet, când se îndreptau spre mlaştină. Câteodată, când i se modifică me¬moria cuiva, îl face să fie puţin dezorientat pentru o vre¬me... În cazul ăsta, ce a trebuit să uite Încuiatul ăsta n-a fost o nimica toată...
Când se apropiară de locul unde erau Portalurile, auziră voci insistente şi, când ajunseră acolo, văzură vrăjitoare şi vrăjitori strânşi grămadă în jurul lui Basil, responsabilul cu Portalurile, toţi înghesuindu-se să plece din campus cât mai repede. Domnul Weasley avu o discuţie scurtă cu Basil, după care se aşezară la coadă, reuşind să ia o roată veche de cauciuc cu care ajunseră iar la Stoatshead Hill, înainte de răsăritul soarelui. Merseră prin Ottry St. Catchpole către Vizuină, ziua în amiaza mare, vorbind foarte puţin pentru că erau morţi de oboseală şi se gândeau cu jind la micul dejun. După ce trecură de ultimul cot al drumului, zăriră „Vizuina” şi un strigăt de uşurare răsună de-a lungul dru¬mului mocirlos.
- Oh, slavă Domnului, slavă Domnului!
Doamna Weasley, care îi aştepta în curtea din faţă, bineînţeles, veni în fugă spre ei, cu papucii de casă în picioare.
Chipul îi era palid şi obosit, şi ţinea strâns în mână un exemplar din Profetul zilei.
- Oh, Arthur, am fost atât de îngrijorată... Atât de îngrijorată... Se aruncă de gâtul domnului Weasley şi ziarul îi căzu din mână. Uitându-se la el, Harry văzu scris cu majuscule: MO¬MENTE DE TEROARE LA CUPA MONDIALĂ DE VÂJT¬HAŢ şi alături, o poză strălucitoare a Semnului Întunecat pe deasupra copacilor.
- Bine că n-aţi păţit nimic, murmură doamna Weasley ameţită, dându-i drumul domnului Weasley şi privindu-i pe toţi cu ochii înroşiţi de plâns. Sunteţi întregi... Ah, băieţii mei...
Şi, spre mirarea tuturor, îi luă pe Fred şi pe George şi îi îmbrăţişă atât de strâns, încât aceştia se dădură cap în cap.
- Auu! Mamă, ne sufoci...
- Am strigat la voi înainte să plecaţi! zise doamna Weas¬ley, începând să plângă. Numai la asta m-am gândit! Dacă vă prindea Ştiţi-Voi-Cine... Şi ultimul lucru pe care vi-l spuse¬sem era că nu aţi primit destule N.O.V.-uri... Ah, Fred... George...
- Haide, Molly, lasă, suntem toţi vii şi nevătămaţi, o linişti domnul Weasley, dezlipind-o de gemeni şi conducând-o spre casă. Bill, adăugă el încet, ia ziarul, vreau să văd ce scrie...
Se înghesuiră cu toţii în mica bucătărie şi Hermione îi fă¬cu doamnei Weasley o cană de ceai foarte concentrat, în care domnul Weasley insistă să pună o picătură de Ogdens Old Firewhisky. Bill îi dădu ziarul tatălui său. Domnul Weasley cercetă prima pagină, în timp ce Percy se uita peste umărul tatălui său.
- Ştiam eu, zise domnul Weasley supărat. Incapabilii de la Minister... vinovaţii nu au fost prinşi... măsuri superficiale de securitate... vrăjitori specializaţi în Magie Neagră neveri¬ficaţi... ruşine naţională... Cine a scris asta? Ah, desigur... Rita Skeeter!
- Femeia asta are ceva cu Ministerul! izbucni Percy mânios. Săptămâna trecută zicea că ne pierdem timpul cu grosimea fundurilor de ceaun, când ar trebui să stârpim vampirii! De parcă n-ar fi menţionat expres în al doispreze¬celea paragraf din „Sfaturi pentru tratarea non-vrăjitorilor parţial umani” că...
- Fă-ne o favoare, Percy, zise Bill, căscând de-i trosneau fălcile, şi taci!
- Sunt şi eu menţionat, holbă domnul Weasley ochii în spatele ochelarilor, când ajunse la sfârşitul articolului din Profetul zilei.
- Unde? zise doamna Weasley, înecându-se cu ceaiul cu whisky. Dacă aş fi văzut asta, aş fi ştiut că eraţi în viaţă!
- Nu-mi dau numele, dar la mine se referă, zise domnul Weasley nemulţumit. Fiţi atenţi: Dar vrăjitorii şi vrăjitoarele care aşteptau la marginea pădurii cu sufletul la gură, să fie lămuriţi de oameni ai Ministerului Magiei, au fost dezamă¬giţi amarnic. Un oficial al Ministerului a venit la puţin timp după apariţia Semnului Întunecat, pretinzând că nu a fost nimeni rănit, însă refuzând să divulge şi alte informaţii. Dar rămâne de văzut dacă această declaraţie va fi de ajuns pen¬tru a înăbuşi zvonurile cum că ar fi fost scoase mai multe cadavre din pădure, o oră mai târziu. Hai să fim serioşi, zise domnul Weasley exasperat, dându-i ziarul lui Percy. Nimeni nu a fost rănit, ce ar fi vrut să spun? Zvonuri că mai multe cadavre au fost scoase din pădure... Ei bine, acum sigur o să circule zvonul ăsta, după ce a publicat ea aşa ceva!
Şi domnul Weasley oftă din toţi rărunchii.
- Molly, trebuie să mă duc la serviciu, mai zise el, o să tre¬buiască să aplanăm toată situaţia.
- Vin cu tine, tată, zise Percy cu un ton plin de impor¬tanţă. Domnul Crouch o să aibă nevoie de toată lumea. Şi în plus, îi pot prezenta personal raportul despre fundurile de ceaun.
Şi Percy ieşi aproape în fugă din bucătărie.
Doamna Weasley păru foarte necăjită.
- Arthur, dar se presupune că eşti în concediu! Asta nu are nici o legătură cu departamentul tău, sunt sigură că se pot descurca şi fără tine!
- Trebuie să mă duc, Molly, zise domnul Weasley, să în¬cerc să dreg lucrurile. Mă schimb şi plec.
- Doamnă Weasley, zise Harry deodată, neputând să se abţină, a sosit cumva Hedwig cu o scrisoare pentru mine?
- Hedwig, dragule? zise doamna Weasley distrată. Nu... nu, nu a venit deloc poşta.
Ron şi Hermione pe priviră curioşi pe Harry.
Aruncându-le o privire semnificativă prietenilor lui, spuse cu glas tare:
- Pot să-mi duc lucrurile la tine în cameră, Ron?
- Da... cred că mi le duc şi eu, se prinse Ron imediat. Hermione?
- Da, zise şi ea repede şi toţi trei ieşiră din bucătărie cu paşi repezi, îndreptându-se către scări.
- Ce e, Harry? îl întrebă Ron, imediat ce închiseră uşa de la mansardă în urma lor.
- Este ceva ce nu v-am spus, zise Harry. Duminică dimi¬neaţă, m-am trezit şi iar m-a durut cicatricea.
Ron şi Hermione reacţionară aproape exact cum îşi imagi¬nase Harry în Aleea Boschetelor. Hermione tresări şi începu imediat să îi dea sfaturi, menţionând mai multe volume de cărţi în care să caute şi pe toată lumea, începând de la Albus Dumbledore la Madame Pomfrey, matroana de la Hogwarts.
Ron rămase pur şi simplu tablou.
- Dar... Doar nu era acolo, nu? Ştii-Tu-Cine, vreau să spun... Adică, ultima dată când te-a durut cicatricea, era la Hogwarts, nu?
- Sunt sigur că nu a fost pe Aleea Boschetelor, zise Harry. Însă l-am visat... pe el şi pe Peter... Ştiţi voi, pe Şobo... Acum nu-mi amintesc chiar totul, însă plănuiau să omoare pe... cineva.
Era cât pe ce să spună „pe mine”, însă nu îl lăsă inima să o vadă pe Hermione şi mai îngrozită decât era în acel moment.
- A fost doar un vis, zise Ron, căutând să îl liniştească. Un coşmar...
- Da... Totuşi, asta să fi fost, oare? zise Harry, întorcân¬du-se spre fereastră şi privind la cerul care se lumina. Este straniu, nu? Mă doare cicatricea şi trei zile mai târziu reapar Devoratorii Morţii şi semnul lui Cap-de-Mort este iar pe cer.
- Nu îi mai pronunţa numele! şuieră Ron printre dinţi.
- Şi mai ţineţi minte ce a spus profesoara Trelawney? con¬tinuă Harry, ignorându-l pe Ron. La sfârşitul anului trecut?
Profesoara Trelawney era profesoara lor de „Previziuni despre viitor” de la Hogwarts.
Expresia îngrozită a Hermionei dispăru brusc şi ea pufni ironic:
- Hai, Harry, doar n-o să crezi ce spune impostoarea aia?
- Nu ai fost acolo, zise Harry. Nu ai auzit-o... A fost alt¬fel... V-am spus, a intrat în transă - una adevărată - şi a spus că Lordul Întunericului va renaşte... Mai puternic şi mai înfricoşător ca niciodată... Şi că acest lucru va fi posibil pen¬tru că servitorul său credincios se va întoarce la el în noap¬tea aceea... Şi atunci a scăpat Şobo!
Urmă un moment de tăcere în care Ron îşi găsi de lucru, distrat, cu o gaură din cuvertura lui cu echipa de vâjthaţ „Tunurile din Chudley”.
- De ce ai întrebat dacă a venit Hedwig, Harry? se inte¬resă Ron. Aşteptai vreo scrisoare?
- I-am spus lui Sirius despre cicatrice, zise Harry, ridi¬când din umeri. Aştept să-mi răspundă.
- Ai făcut foarte bine! zise Ron, cu chipul luminându-i-se brusc. Sunt convins că Sirius o să ştie ce e de făcut!
- Speram să-mi răspundă cât mai repede, zise Harry.
- Dar nu ştim unde e Sirius... Ar putea fi în Africa sau cine ştie unde? zise Hermione cu înţelepciune. Hedwig nu poate face o asemenea călătorie în câteva zile...
- Da, ştiu, zise Harry, însă simţi un gol în stomac când se uită pe fereastră la cerul pe care nu se vedea nici urmă de Hedwig.
- Haide să jucăm vâjthaţ în livadă, Harry, zise Ron. Hai, suntem trei la trei! Joacă şi Bill, Charlie, Fred şi George... Poţi să încerci acum „Fenta Wronski”...
- Ron, zise Hermione, cu un ton nu-cred-că-ai-înţeles-ce-se¬întâmplă-aici, Harry nu vrea să joace vâjthaţ acum... Este îngri¬jorat şi obosit... trebuie să ne ducem cu toţii la culcare...
- Ba da, vreau să joc vâjthaţ, zise Harry deodată. Stai aşa, să-mi iau mătura!
Hermione ieşi din cameră, bombănind ceva ce semăna foarte tare cu „Hm, băieţii!”
Nici domnul Weasley şi nici Percy nu petrecură prea mult timp acasă în săptămâna care urmă. Amândoi plecau de acasă în fiecare dimineaţă înainte să se scoale ceilalţi şi se întorceau mult după cină în fiecare seară.
- A fost un balamuc de nedescris, le spuse Percy cu importanţă duminică după-amiază, înainte de plecarea lor la Hogwarts. Am stins focuri toată săptămâna! Oamenii tot trimit Urlătoare şi, dacă nu le deschizi imediat, explodează. Biroul meu e pârjolit tot şi cea mai bună pană a mea a fost transformată într-un pumn de cenuşă.
- De ce trimite toată lumea Urlători? întrebă Ginny, care stătea pe covorul din faţa şemineului şi îşi lipea cu Magic¬scotch cartea „O sută de ierburi şi ciuperci magice”.
- Se plâng de slaba securitate asigurată la Cupa Mon¬dială, răspunse Percy. Vor să fie compensaţi pentru bunu¬rile lor distruse. Mundungus Fletcher a cerut un cort cu zece dormitoare şi cu jacuzzi, dar eu ştiu sigur că dormea sub o pelerină prinsă pe nişte beţe!
Doamna Weasley aruncă o privire către ceasul vechi din colţ. Lui Harry îi plăcea mult ceasul acela. Era complet nefo¬lositor, dacă vroiai să ştii cât e ora, dar oferea foarte multe alte informaţii. Avea nouă limbi de aur şi pe fiecare dintre ele era gravat numele unui Weasley. Pe cadran nu erau marcate cifre, ci locurile unde ar putea fi fiecare membru al familiei: Acasă, Şcoală sau Serviciu. Mai erau şi alte notaţii: Pierdut, Spital, Închisoare, iar unde ar fi trebuit să fie ora douăsprezece în mod normal, scria Pericol de moarte.
Opt limbi arătau acum spre Acasă, numai cea a domnu¬lui Weasley, care era şi cea mai lungă, era încă la Serviciu. Doamna Weasley oftă.
- Tatăl vostru nu a mai trebuit să se ducă la serviciu în week-end-uri de pe vremea Ştiţi-Voi-Cui, zise ea. Munceşte mult prea mult. Cina lui n-o să mai fie bună de nimic, dacă nu vine curând!
- Păi, tata crede că trebuie să compenseze greşeala de la meci, nu? zise Percy. Adevărul este că a fost puţin cam imprudent când a dat o declaraţie publică înainte de a o dis¬cuta cu şeful lui...
- Să nu îndrăzneşti să dai vina pe tatăl tău pentru ce a scris nenorocita aia de Rita Skeeter! zise doamna Weasley, înfierbântându-se dintr-o dată.
- Dacă nu ar fi zis tata nimic, biata Rita ar fi fost nevoită să scrie că nimeni din Minister nu ştie nimic, zise Bill, care juca şah cu Ron. Rita Skeeter se ia de toată lumea. Ţineţi minte, când le-a luat interviuri tuturor Anihilatorilor de blesteme de la Gringotts, că m-a făcut şi pe mine „pletos bun de nimic” la un moment dat?
- Păi, ai părul un pic cam lung, dragule, zise doamna Weasley cu blândeţe. Dacă m-ai lăsa...
- Nu, mamă!
Ploaia răpăia la fereastra de la sufragerie. Hermione era cufundată în „Manualul Standard de Vrăji” - Treapta IV, un exemplar dintre cele cumpărate de doamna Weasley pentru ea, Harry şi Ron, de la librăria de pe Aleea Diagon, în timp ce Charlie blestema o baclava ignifugă. Harry îşi lustruia mătura „Fulger”, având deschisă la picioare „Trusa pentru întreţinerea cozilor de mătură”. O primise de la Hermione când împlinise treisprezece ani. Fred şi George stăteau într-un colţ îndepărtat, cu penele înmuiate în cerneală, aplecaţi asupra unei bucăţi de pergament şi vorbind în şoaptă.
- Oare ce puneţi la cale? întrebă doamna Weasley tăios, cu ochii pe gemeni.
- Ne facem temele, mamă, zise Fred evaziv.
- Să fim serioşi, doar sunteţi încă în vacanţă! făcu doam¬na Weasley.
- Da, dar suntem cam în urmă, adăugă George.
- Sper că nu completaţi un nou formular de comandă, nu? zise doamna Weasley cu viclenie. Doar nu aveţi de gând să reîncepeţi cu Weasley Bing-Bong?
- Ei şi tu, mamă, zise Fred, cu o expresie jignită pe chip. Dacă s-ar răsturna mâine Expresul de Hogwarts şi eu şi George am muri, cum te-ai simţi ştiind că ultimele lucruri pe care ni le-ai spus au fost nişte acuzaţii nefondate?
Toţi izbucniră în râs. Chiar şi doamna Weasley.
- Ah, vine tatăl vostru! zise ea deodată, privind iar către ceas. Limba din dreptul domnului Weasley trecu repede de la Serviciu la Pe drum. O secundă mai târziu, limba se opri în dreptul lui Acasă, alături de ale celorlalţi, şi îl auziră pe domnul Weasley strigând-o din bucătărie.
- Vin, Arthur! zise doamna Weasley, ieşind grăbită din cameră.
Câteva clipe mai târziu, domnul Weasley intră în sufrage¬ria călduroasă, cu cina pe o tavă. Părea complet extenuat.
- Ei bine, chiar că e greu, îi spuse el doamnei Weasley, în timp ce se aşeza în fotoliul de lângă foc şi se juca lipsit de entuziasm cu furculiţa prin conopida cam rece. Rita Skeeter ne-a dat târcoale toată săptămâna, vânează gafele Mini¬sterului, pe care să le scrie în ziar. Acum a aflat de biata Bertha care a dispărut, aşa că ăsta o să fie subiectul de pe prima pagină a Profetului zilei de mâine. De când i-am spus lui Bagman că ar fi trebuit să trimită pe cineva să o caute...
- Da, şi domnul Crouch îi tot spune asta, de săptămâni întregi, zise Percy calm.
- Crouch este foarte norocos că nu a aflat Rita de Winky, zise domnul Weasley enervat. Asta ar umple ziarele o săptă¬mână întreagă: prinderea spiriduşului său de casă, în mână cu bagheta care a adus Semnul Întunecat pe cer.
- Parcă stabilisem că Winky, deşi complet iresponsabilă, nu a fost cea care a adus Semnul? zise Percy înflăcărat.
- Iar eu cred că domnul Crouch este foarte norocos că nimeni de la Profetul zilei nu a aflat cât de urât se poartă cu spiriduşii! zise Hermione supărată.
- Stai puţin, Hermione! interveni iar Percy. Un membru al Ministerului, de rangul domnului Crouch, merită să fie ascultat orbeşte de servitorii săi...
- De sclava sa, vrei să spui! zise Hermione, ridicând vocea. Pentru că nu o plăteşte pe Winky, nu?
- Cred că ar trebui să vă duceţi cu toţii sus şi să verificaţi dacă aţi împachetat cum trebuie! zise doamna Weasley, oprind cearta. Haideţi, cu toţii, hai odată...
Harry îşi strânse „Trusa pentru întreţinerea cozilor de mătură”, îşi puse mătura pe umăr şi se duse în camera de sus, împreună cu Ron. Ploaia se auzea şi mai tare sus, însoţită de rafalele şi gemetele vântului, ca să nu mai vorbim de urletele necontenite ale vampirului care locuia în pod. Pigwidgeon începu iar să huhuiască şi să se agite prin colivie, când îi văzu intrând. La vederea cuferelor gata împachetate pe jumătate, nu mai putea de entuziasm şi nerăbdare.
- Aruncă-i nişte „Delicatese pentru bufniţe”, zise Ron, aruncându-i o cutie lui Harry, poate mai tace din gură!
Harry îi strecură câteva delicatese printre barele coliviei, apoi se îndreptă spre cufărul său. Lângă el era colivia lui Hedwig, care era tot goală.
- A trecut mai mult de o săptămână, zise Harry, uitân¬du-se la colivia părăsită a lui Hedwig. Ron, oare nu l-or fi prins pe Sirius?
- Nu, ar fi apărut ştirea în Profetul zilei, zise Ron. Oficialii din Ministerul Magiei ar fi dornici să arate că au prins şi ei pe cineva, nu?
- Da, probabil că da...
- Fii atent, uite ce ţi-a luat mama din Aleea Diagon! Ţi-a scos şi nişte aur din seif... Şi ţi-a spălat toate şosetele!
Descărcă un vraf de pachete pe patul lui Harry şi puse săcu¬leţul cu bani şi un braţ de şosete lângă ele. Harry începu să despacheteze lucrurile primite. În afară de „Manualul Stan¬dard de Vrăji - Treapta IV” de Miranda Şoimtimid, avea câte¬va pene noi, douăsprezece suluri de pergament şi rezerve pen¬tru setul său de poţiuni magice. Tocmai la timp, fiindcă i se cam terminaseră spinările de peşte-leu şi esenţa de mătrăgună. Pe când îşi stivuia lenjeria de corp în ceaun, Ron scoase un sunet dezgustat, din spatele său.
- Ce crezi c-o fi chestia asta?
Ţinea în mână ceva ce semăna cu o rochie lungă de cati¬fea maro. Avea un guler de mătase cam şifonat, cu dantelă, şi nişte mâneci la fel.
Se auzi un ciocănit la uşă şi în cameră intră doamna Weasley, cu un braţ de robe pentru Hogwarts, proaspăt spălate.
- Poftim, zise ea, împărţindu-le robele. Acum, aveţi grijă să le împachetaţi cum trebuie, ca să nu se şifoneze.
- Mamă, cred că mi-ai dat noua rochie a lui Ginny, zise Ron, întinzându-i roba maro, cu dantelă.
- Bineînţeles că nu, zise doamna Weasley. Este pentru tine. Robă festivă.
- Cum? zise Ron îngrozit.
- Robă festivă! repetă doamna Weasley. Pe lista pentru şcoală scria că vă trebuie şi aşa ceva pentru anul acesta... Robe pentru ocazii speciale!
- Cred că glumeşti, zise Ron neîncrezător. Eu nu port chestia asta! În nici un caz!
- Toată lumea poartă, Ron! zise doamna Weasley supă¬rată. Toate sunt la fel! Şi tatăl tău are unele pentru petre¬cerile simandicoase!
- Mă împuşc, înainte să mă îmbrac cu aşa ceva! strigă Ron cu încăpăţânare.
- Nu mai fi aşa, zise doamna Weasley, trebuie să ai şi o robă festivă, aşa scrie pe listă! I-am luat şi lui Harry. Arată-i, Harry...
Puţin speriat, Harry deschise ultimul pachet de pe pat. Nu era însă chiar atât de rău pe cât se aşteptase. Roba lui nu avea deloc dantelă. De fapt, era foarte asemănătoare cu cele pentru şcoală, numai că era verde-închis, în loc de negru.
- M-am gândit că o să-ţi scoată în evidenţă culoarea ochilor, dragule, zise doamna Weasley cu multă dragoste.
- Da, asta e OK! zise Ron supărat, uitându-se la roba lui Harry. Mie de ce nu mi-ai luat aşa ceva?
- Pentru că... Ei bine, pe ale tale a trebuit să le iau la mâna a doua şi nu prea am avut de ales! zise doamna Weas¬ley, înroşindu-se toată.
Harry îşi mută privirile în altă parte. Ar fi împărţit cu familia Weasley, cu multă plăcere, toţi banii din seiful său de la „Gringotts”, dar ştia că nu ar fi acceptat niciodată.
- N-o să port asta niciodată, spuse Ron încăpăţânat. Niciodată!
- Bine, se răsti doamna Weasley. Du-te atunci în pielea goală! Şi Harry, te rog să-i faci o poză, să mă distrez şi eu puţin.
Ieşi din cameră, trântind uşa în urma ei. Din spatele lor se auzi un zgomot ciudat. Pigwidgeon se înecase cu o deli¬catesă mult prea mare.
- De ce tot ce am eu este de doi bani? zise Ron furios, traversând camera în grabă, pentru a-i descleşta ciocul lui Pigwidgeon.



— CAPITOLUL XI —

ÎN EXPRESUL DE HOGWARTS

Când se trezi în dimineaţa următoare, Harry simţi aerul de tristeţe care anunţa sfârşitul vacanţei. Ploaia încă ră¬păia în fereastră, în timp ce el îşi îmbrăca blugii şi bluza. Aveau să îşi pună robele de şcoală în tren, în apropiere de Hogwarts.
El, Ron, Fred şi George abia ajunseră la etajul unu, în timp ce coborau la micul dejun, când doamna Weasley apă¬ru în capul scărilor, neliniştită.
- Arthur! strigă ea în sus, Arthur! Mesaj urgent de la Minister!
Harry se lipi de perete, pentru a-i face loc domnului Weasley, care trecu în grabă pe lângă el cu roba pusă invers. Când intrară în bucătărie, o găsiră pe doamna Weasley cotrobăind prin sertare.
- Am o pană pe undeva! mormăia ea.
Domnul Weasley, aplecat asupra şemineului, vorbea cu...
Harry îşi închise ochii cât mai strâns, după care îi des¬chise iar, pentru a se asigura că vede bine.
Capul lui Amos Diggory stătea în mijlocul flăcărilor, ca un ou mare şi bărbos. Vorbea foarte repede, fără să ia în seamă scânteile care zburau în jurul lui şi flăcările care îi atingeau urechile.
- ... iar vecinii Încuiaţi au auzit strigăte şi pocnituri şi s-au dus şi i-au chemat pe oamenii ăia, cum îi cheamă? De la... polisia. Arthur, trebuie să vii aici, cât mai urgent!
- Uite! zise doamna Weasley pe nerăsuflate, dându-i domnului Weasley o bucată de pergament, o călimară şi o pană jerpelită.
- Am avut mare noroc că am auzit eu primul, continuă capul domnului Diggory. A trebuit să vin devreme la servi¬ciu ca să trimit nişte bufniţe şi i-am găsit pe toţi cei de „Oficiul de folosire nepermisă a magiei” pregătindu-se să plece... Dacă află Rita Skeeter despre asta, Arthur...
- Şi ce spune Ochi-Nebun că s-a întâmplat? întrebă dom¬nul Weasley, deschizând călimara, înmuindu-şi pana şi pre¬gătindu-se să ia notiţe.
Domnul Diggory îşi roti ochii.
- Zice că a auzit un intrus la el în curte. Că se furişa către casă, dar a fost oprit de pubelele lui.
- Ce au făcut pubelele? întrebă domnul Weasley, scriind în viteză.
- Au făcut mult zgomot şi au împroşcat totul cu gunoi, din câte ştiu eu, continuă domnul Diggory. Se pare că una dintre ele încă se mai zbătea când a venit polisia...
Domnul Weasley mormăi:
- Şi ce e cu intrusul?
- Arthur, îl ştii pe Ochi-Nebun Moody, zise capul domnu¬lui Diggory, dându-şi iar ochii peste cap. Cineva care se furişa în curtea lui noaptea? Probabil că o să dai de vreo pisică bezmetică, acoperită cu coji de cartof. Dar dacă cei de la „Oficiul de folosire nepermisă a magiei” pun mâna pe Ochi-Nebun, nu-l văd bine... Gândeşte-te la trecutul lui... Trebuie să-l scoatem basma curată, să-i punem în cârcă nişte acuzaţii cât mai inofensive, ceva din departamentul tău... Ce-ar fi să zicem că a făcut să explodeze pubelele?
- Da, poate găsesc ceva, zise domnul Weasley, încă scri¬ind foarte repede, posomorât şi cu fruntea încruntată. Sper că nu şi-a folosit bagheta... De fapt, nu a atacat pe nimeni, nu-i aşa?
- Pun pariu că a sărit din pat şi a început să blesteme tot ce-a văzut pe fereastră, zise domnul Diggory, dar o să le fie foarte greu să demonstreze acest lucru, dat fiind că nu sunt victime sau stricăciuni.
- Bine, vin, zise domnul Weasley, după care îşi puse pergamentul cu notiţele pe care le luase în buzunar şi ieşi val vârtej din bucătărie.
Capul domnului Diggory o privi pe doamna Weasley.
- Îmi pare rău, Molly, zise el, mai calm, că vă deranjez atât de dimineaţă... dar Arthur este singurul care poate să-l scape pe Ochi-Nebun şi doar ştii că azi ar trebui să-şi încea¬pă noul serviciu. De ce a trebuit să se întâmple aşa ceva toc¬mai azi-noapte?
- Nu-i nimic, Amos, zise doamna Weasley. Eşti sigur că nu vrei nişte pâine prăjită sau altceva, înainte să pleci?
- A, da, bine... hai, totuşi, zise domnul Diggory. Doamna Weasley luă o felie de pâine prăjită cu unt din teancul de pe masă, o puse în cleştele de şemineu şi i-o dădu în gură domnului Diggory.
- Mulţumesc, zise el cu o voce slabă şi apoi, cu un poc¬net mic, se făcu nevăzut.
Harry îl auzi pe domnul Weasley luându-şi grăbit la revedere de la Bill, Charlie, Percy şi de la fete. În cinci minute, era înapoi în bucătărie, cu roba pusă cum trebuie, pieptănându-se din mers.
- Ar trebui să mă grăbesc... Un semestru plăcut, băieţi, le zise domnul Weasley lui Harry, lui Ron şi gemenilor, arun¬cându-şi o pelerină pe umeri şi pregătindu-se să Dispară. Molly, te descurci tu cu copiii, îi duci la gara „King’s Cross”, da?
- Sigur că da, zise ea. Tu ai grijă de Ochi-Nebun, ne des¬curcăm noi!
În timp ce domnul Weasley Dispărea, Bill şi Charlie intrară în bucătărie.
- A pomenit cineva de Ochi-Nebun? întrebă Bill. Ce-a mai făcut de data asta?
- Zice că încercat cineva să-i spargă azi-noapte casa, răspunse doamna Weasley.
- Ochi-Nebun Moody? zise George îngândurat, punându-şi gem pe o felie de pâine prăjită. Nu cumva e smintitul ăla...
- Tatăl vostru îl respectă mult pe Ochi-Nebun Moody, zise doamna Weasley tăios.
- Da, păi, tata colecţionează şi el prize, nu? întrebă Fred încet, când doamna Weasley ieşi din cameră. Cine se aseamănă...
- Moody a fost un mare vrăjitor pe vremuri, zise Bill.
- Este prieten din tinereţe cu Dumbledore, nu? întrebă Charlie.
- Totuşi, Dumbledore nu este chiar... normal, nu-i aşa? zise Fred. Adică, ştiu că e un geniu şi tot restul, dar...
- Cine este Ochi-Nebun? întrebă Harry.
- A lucrat la Minister, acum a ieşit la pensie, zise Charlie. L-am întâlnit o dată când m-a dus tata la serviciul lui. Era un Auror - unul dintre cei mai buni - un expert în prinderea vrăjitorilor care se ocupau cu Magia Neagră, adăugă el, văzând privirea nedumerită a lui Harry. Jumătate din celulele de la Azkaban sunt pline datorită lui. Aşa şi-a făcut mulţi duşmani... familiile celor pe care i-a prins, în cea mai mare parte... Şi am auzit că a devenit de-a dreptul paranoic la bătrâneţe. Nu mai are încredere în nimeni. Vede Magie Neagră peste tot!
Bill şi Charlie se hotărâră să-i conducă până la gara „King’s Cross”, dar Percy, cerându-şi scuze peste scuze, le zise că era absolută nevoie de el la Minister.
- Pur şi simplu nu pot să mă învoiesc în momentul ăsta, le spuse el. Domnul Crouch a ajuns să nu se mai poată lipsi de mine!
- Da? Ştii ceva, Percy? zise George cu multă seriozitate. Poate că în curând o să înveţe şi cum te cheamă!
Doamna Weasley folosise telefonul de la Poşta din sat pentru a chema trei taxiuri din lumea Încuiaţilor, absolut obişnuite, ca să îi ducă la Londra.
- Arthur a încercat să împrumute nişte maşini de la Minister pentru noi, îi şopti doamna Weasley lui Harry, în timp ce stăteau în curtea cu băltoace, privind cum şoferii puneau cele şase cufere grele în maşinile lor. Însă nu mai era nici una liberă... O, Doamne, şoferii ăştia nu par prea încântaţi, nu?
Harry preferă să nu-i spună doamnei Weasley că şoferilor de taxi din lumea Încuiaţilor rareori li se întâmpla să fie entuziasmaţi că transportă bufniţe, mai ales agitate, aşa cum era Pigwidgeon, care scotea nişte sunete stridente, absolut exasperante. Şi nici nu erau morţi de încântare când explo¬dau pe neaşteptate nişte Artificii Filibuster, aşa cum se întâmplase când se deschisese din greşeală cufărul lui Fred, făcându-l pe şofer să tresară înspăimântat şi să urle de du¬rere, când Şmecherilă i se căţărase speriat pe picior.
Călătoria fu neplăcută şi obositoare, copiii fiind înghe¬suiţi în taxiuri, alături de cufere. Lui Şmecherilă îi luă ceva timp să îşi revină de pe urma artificiilor şi, până să intre în Londra, Harry, Ron şi Hermione trebuiră să suporte zeci de zgârieturi. Răsuflară uşuraţi când coborâră la „King’s Cross”, deşi ploua mai tare ca niciodată şi fură udaţi până la piele, cât timp traversară strada aglomerată şi intrară cu cuferele în gară.
De-acum, Harry nu mai avea probleme să ajungă la pero¬nul 9 şi 3/4. Trebuia să treci, pur şi simplu, printr-o barieră care despărţea peroanele 9 şi 10. Singura parte mai delicată era să faci acest lucru în aşa fel încât să nu se observe, pen¬tru a nu atrage atenţia Încuiaţilor. Şi atunci, se împărţiră în grupuri mai mici. Harry, Ron şi Hermione (cei care săreau cel mai tare în ochi, având în vedere că erau însoţiţi de Pigwidgeon şi Şmecherilă) merseră primii. Se sprijiniră uşor pe bariera dintre peroane, discutând fără nici o grijă şi tre¬cură prin ea... Şi atunci, peronul 9 şi 3/4 prinse viaţă sub ochii lor.
Expresul de Hogwarts, un tren cu aburi, de un roşu stră¬lucitor, era deja acolo. Din el se ridicau nori de abur, prin¬tre care elevii de la Hogwarts şi părinţii lor de pe peron păreau nişte fantome întunecate. Pigwidgeon făcea mai mult zgomot ca niciodată, drept răspuns la chemarea atâtor alte bufniţe. Harry, Ron şi Hermione se duseră să-şi găsească locurile şi în curând îşi aranjau bagajele într-un compartiment de la mijlocul trenului. Apoi săriră înapoi pe peron, ca să-şi ia la revedere de la doamna Weasley, Bill şi Charlie.
- S-ar putea să ne întâlnim mai devreme decât credeţi, zise Charlie zâmbind, când o îmbrăţişă pe Ginny.
- De ce? întrebă Fred entuziasmat.
- Lasă, că vedeţi voi, zise Charlie misterios. Dar să nu-i spuneţi şi lui Percy... Până una alta, sunt „informaţii secrete, până când ministerul va hotărî să le facă publice”, îl mai¬muţări el pe Percy.
- Da, într-un fel îmi pare rău că nu pot să fiu şi eu la Hogwarts anul ăsta, zise Bill, cu mâinile în buzunare, privind aproape cu jind la tren.
- De ce? întrebă George nerăbdător.
- O să aveţi un an interesant, răspunse Bill şi ochii îi sclipiră. S-ar putea să-mi iau nişte timp liber şi să vin şi eu să văd o parte...
- O parte din ce? zise Ron.
Dar chiar atunci se auzi fluierul trenului şi doamna Weasley îi conduse către uşa compartimentului.
- Vă mulţumim că ne-aţi ţinut la dumneavoastră, doam¬nă Weasley, zise Hermione, în timp ce urcau.
Închiseră uşa şi se aplecară pe geam pentru a vorbi cu ea.
- Da, mulţumim pentru tot, doamnă Weasley, zise şi Harry.
- Ah, a fost plăcerea mea, dragilor, spuse doamna Weasley. V-aş invita de Crăciun, dar... Ei bine, presupun că o să vreţi să rămâneţi cu toţii la Hogwarts, având în vedere... una... alta...
- Mamă! strigă Ron enervat. Ce ştiţi voi şi nu ne spuneţi şi nouă?
- Presupun că o să aflaţi în după-amiaza asta, zise doam¬na Weasley, zâmbind. O să fie foarte interesant, să ştiţi... Sunt foarte fericită că au schimbat regulile...
- Ce reguli? întrebară Harry, Ron, Fred şi George într-un glas.
- Sunt sigură că o să vă spună profesorul Dumbledore... Acum, fiţi cuminţi, da? Ne-am înţeles, Fred? Da, George?
Se auzi un ţiuit puternic şi trenul se puse în mişcare.
- Spuneţi-ne ce se întâmplă la Hogwarts! strigă Fred pe fereastră, în timp ce se depărtau de doamna Weasley, Bill şi Charlie. Ce reguli au schimbat?
Dar doamna Weasley le făcu semn cu mâna şi le zâmbi. Înainte ca trenul să ia curba, ea, Bill şi Charlie Dispăruseră.
Harry, Ron şi Hermione se întoarseră în compartimentul lor. Ploaia puternică răpăia în ferestre, împiedicându-i să vadă ceva afară. Ron îşi deschise cufărul, îşi scoase roba fes¬tivă, de culoare maro, şi o aruncă pe colivia lui Pigwidgeon, doar-doar o tăcea.
- Bagman vroia să ne spună ce se întâmplă anul ăsta la Hogwarts, zise el morocănos, aşezându-se lângă Harry. La Cupa Mondială, mai ţineţi minte? Dacă nici propria mea mamă nu vrea să-mi spună... Mă întreb oare ce se...
- Şşt! şopti Hermione deodată, ducând arătătorul la gură şi arătând către compartimentul vecin.
Harry şi Ron ascultară atenţi şi auziră o voce familiară, tărăgănată, care răzbătea prin uşa deschisă.
- ...tata s-a gândit serios să mă trimită la Durmstrang în loc de Hogwarts, doar ştiţi. Îl cunoaşte bine pe director, înţelegeţi... Doar ştiţi ce crede el despre Dumbledore... Un iubitor de „sânge-mâl” de-ăştia... Durmstrang însă nu admi¬te asemenea indivizi la cursuri. Dar mamei nu i-a plăcut ideea de a pleca atât de departe. Tata zice că Durmstrang are o atitudine mult mai tolerantă faţă de Magia Neagră. Elevii de la Durmstrang chiar învaţă practicile de Magie Neagră, nu doar tâmpeniile alea de apărare contra lor, pe care le facem noi...
Hermione se ridică, se duse tiptil până la uşa comparti¬mentului şi o închise, făcând să nu se mai audă vocea lui Reacredinţă.
- Deci, crede că Durmstrang i s-ar fi potrivit? zise ea su¬părată. Îmi doresc să se fi dus, ca să nu mai fi fost nevoiţi să-l suportăm!
- Durmstrang este o altă şcoală de vrăjitori? întrebă Harry.
- Da, zise Hermione, şi are o reputaţie îngrozitoare. Conform „Evaluării educaţiei magice în Europa”, Durm¬strang pune mare preţ pe Magia Neagră.
- Cred că am auzit de ea, zise Ron. Foarte vag. Unde e? În ce ţară?
- Păi, nimeni nu ştie, zise Hermione, ridicând din sprâncene.
- Cum aşa? întrebă Harry.
- Între şcolile magice există dintotdeauna o rivalitate. Durmstrang şi Beauxbatons preferă să-şi ascundă localizarea geografică, astfel încât să nu le poată fura nimeni secretele, îi lămuri Hermione.
- Hai să fim serioşi, zise Ron, începând să râdă. Durm¬strang trebuie să fie cam cât Hogwarts, cum poţi să ascunzi un castel aşa de mare?
- Dar Hogwarts este ascuns, zise Hermione surprinsă, toată lumea ştie asta... Mă rog, mă refer la toţi cei care au citit „Hogwarts: Scurtă istorie”!
- Adică, doar tu, zise Ron. Ia spune-ne - cum ai ascunde un loc ca Hogwarts?
- Este vrăjit, zise Hermione. Dacă se uită un Încuiat la el, nu vede decât o ruină amărâtă, cu o plăcuţă la intrare, pe care scrie PERICOL, NU INTRAŢI! CONSTRUCŢIE NESI¬GURĂ.
- Deci, şi Durmstrang trebuie să arate ca o ruină pentru un intrus, nu?
- Poate, zise Hermione, ridicând din umeri, sau s-ar putea să fie protejată de Farmece de Îndepărtare a Încu¬iaţilor, la fel ca stadionul pe care s-a desfăşurat Cupa Mon¬dială de Vâjthaţ. Şi ca să nu-l găsească vrăjitorii străini, pro¬babil că l-au făcut Imposibil-de-Găsit...
- Poftim?
- Păi, poţi să vrăjeşti o clădire ca să nu o găsească nimeni pe hartă, nu?
- Hm... dacă zici tu, făcu Harry.
- Dar cred că Durmstrang trebuie să fie undeva în nord, zise Hermione gânditoare. Undeva unde este foarte frig, pentru că uniforma lor include şi căciuli de blană...
- Ah, gândiţi-vă ce perspective, zise Ron visător. Ar fi fost aşa uşor să-l împingi pe Reacredinţă de pe un gheţar şi să faci să pară totul un accident... Păcat că îl iubeşte aşa de mult mama lui...
Ploaia deveni din ce în ce mai deasă, cu cât trenul se în¬drepta spre nord. Cerul era atât de întunecat şi ferestrele atât de aburite, încât luminile erau aprinse ziua în amiaza mare. Căruciorul cu mâncare se auzi clătinându-se pe cori¬dor şi Harry cumpără o grămadă de Prăjituri-Ceaun ca să le împartă cu ei.
Mai mulţi dintre prietenii lor veniră să-i vadă toată după-amiaza, inclusiv Seamus Finnigan, Dean Thomas şi Neville Poponeaţă, un băiat cu faţa ca o lună plină, foarte uituc şi crescut de bunica lui, care era o vrăjitoare formidabilă. Seamus încă purta rozeta cu Irlanda. O parte din magia ei începuse să se piardă; încă striga „Troy! Mullet! Moran!” însă mult mai slab. După aproximativ o jumătate de oră, Hermione, care se săturase de discuţia interminabilă despre vâjthaţ, se cufundă iar în „Manualul Standard de Vrăji -Treapta IV” şi încercă să memoreze Vraja de Chemare.
Neville îi asculta - invidios pe toţi! - cum retrăiau meciul de Cupă.
- Bunica nu a vrut să meargă, zise el nefericit. Nu a vrut să cumpere bilete. Dar cred că a fost extraordinar...
- A fost, zise Ron, uită-te la asta, Neville...
Cotrobăi în cufăr şi scoase figurina cu Viktor Krum în miniatură.
- Oh, uau, zise Neville mort de ciudă, când Ron i-l puse pe Krum în mâna sa durdulie.
- L-am văzut şi de aproape, zise Ron. Am fost în Loja Superioară...
- Ai uitat să spui că pentru prima şi ultima dată în viaţa ta, Weasley!
Draco Reacredinţă apăruse în prag. În spatele lui erau Crabbe şi Goyle, prietenii săi enormi şi bătăuşi, amândoi părând să mai fi crescut cu cel puţin o jumătate de metru pe timpul verii. Era evident că le auziseră conversaţia prin uşa compartimentului pe care Dean şi Seamus o lăsaseră întredeschisă.
- Nu ţin minte să te fi rugat să ne ţii companie, Rea¬credinţă, zise Harry cu calm.
- Weasley... Ce e aia? zise Reacredinţă, arătând către coli¬via lui Pigwidgeon.
O mânecă a robei festive a lui Ron atârna deasupra coli¬viei. În clătinarea trenului în mişcare, dantela jerpelită ieşea din când în când în evidenţă.
Ron încercă să ascundă roba, dar Reacredinţă fu mai rapid. Înşfăcă mâneca şi trase.
- Uitaţi-vă la asta! zise Reacredinţă entuziasmat, ridicând roba lui Ron şi arătându-le-o lui Crabbe şi Goyle. Weasley, doar nu ai de gând să o porţi, nu? Adică, de, erau foarte la modă prin 1890...
- Du-te şi mănâncă o baligă, Reacredinţă! zise Ron, de aceeaşi culoare cu roba pe care o smulse din mâinile lui Draco.
Draco izbucni în hohote de râs. Crabbe şi Goyle îl acom¬paniară cu râsul lor tâmp.
- Ia zi... ai de gând să te înscrii, Weasley? Încerci să aduci măcar un pic de glorie numelui tău? Să ştii că ies şi ceva bani... În felul ăsta, dacă o să câştigi, o să-ţi poţi permite şi tu nişte robe ca lumea...
- Ce tot bâigui acolo? se răsti Ron.
- Ai de gând să te înscrii? repetă Draco. Presupun că tu da, Potter? Doar tu nu ratezi nici o şansă să te dai mare, nu?
- Ori ne explici despre ce vorbeşti, ori pleci, Reacredinţă, interveni Hermione enervată, ridicându-şi nasul din „Manu¬alul Standard de Vrăji”.
Un zâmbet fericit se întinse pe toată faţa lipsită de cu¬loare a lui Reacredinţă.
- Să nu-mi spuneţi că habar n-aveţi? zise el încântat. Ai tatăl şi un frate la Minister şi nici măcar nu ştii? Dumne¬zeule, tatăl meu mi-a spus de o groază de vreme... A aflat de la Cornelius Fudge. Dar tata a avut mereu de-a face cu elita Ministerului... Poate că tatăl tău este prea lipsit de impor¬tanţă ca să i se spună despre aşa ceva, Weasley... Da... pro¬babil că nu se discută lucruri importante de faţă cu el...
Râzând iar, Reacredinţă le făcu un semn lui Crabbe şi Goyle şi toţi trei dispărură.
Ron se ridică să închidă uşa compartimentului şi o trân¬ti atât de tare, încât geamul se făcu ţăndări.
- Ron! zise Hermione pe un ton de reproş şi îşi scoase bagheta, murmurând „Repară!” Cioburile se adunară ime¬diat, formând la loc geamul de la uşă.
- Groaznic... Cum se dă mare că ştie totul şi noi nu! se burzului Ron. „Tata a avut mereu de-a face cu elita Minis¬terului”... Tata ar fi putut să avanseze oricând... dar lui îi place acolo unde este...
- Bineînţeles că da, zise Hermione încet. Nu-l lăsa pe Reacredinţă să te necăjească, Ron...
- Nici gând! Nu mă pun eu la mintea lui! zise Ron, luând una dintre Prăjiturile-Ceaun şi strivind-o în pumn.
Proasta dispoziţie a lui Ron continuă tot restul călătoriei. Nu prea vorbi cu ei, în timp ce îşi puneau robele de şcoală, şi încă fierbea de mânie când Expresul de Hogwarts încetini în sfârşit şi se opri în bezna din gara din Hogsmeade.
Când se deschiseră uşile trenului, se auzi un trăsnet pu¬ternic pe deasupra capetelor lor. Hermione îl acoperi pe Şmecherilă cu pelerina ei şi Ron îşi lăsă roba festivă peste cuşca lui Pigwidgeon, când coborâră din tren, cu capetele plecate şi ochii strânşi pentru a se feri de ploaia torenţială. Acum ploaia era atât de deasă şi de rapidă, încât era ca şi când cineva ar fi golit găleţi cu apă rece ca gheaţa peste creştetele lor.
- Bună, Hagrid! strigă Harry, văzând o siluetă gigantică la capătul îndepărtat al peronului.
- Totu’ bine, Harry? îi răspunse Hagrid la salut, facându-i cu mâna. Ne vedem la serbare... dacă nu ne înecăm!
În mod normal, cei din primul an ajungeau la castelul Hogwarts trecând lacul cu o barcă pe care o conducea Hagrid.
- Brrr, nu mi-ar plăcea să traversez lacul pe vremea asta, zise Hermione tremurând, în timp ce înaintau puţin câte puţin pe peron odată cu ceilalţi colegi.
O sută de trăsuri fără cai îi aşteptau în faţa gării. Harry, Ron, Hermione şi Neville se urcară în una dintre ele, feri¬ciţi că scapă de ploaie, uşa se trânti în urma lor şi, câteva clipe mai târziu, zgomotosul şir nesfârşit de trăsuri se îndrepta printre bălţi spre castelul Hogwarts.


— CAPITOLUL XII —

TURNIRUL CELOR TREI VRĂJITORI

Trăsurile se clătinară periculos printre porţile încadrate de porci mistreţi înaripaţi, mergând pe drumul alune¬cos către intrarea castelului şi înfruntând ceea ce se transfor¬ma foarte rapid într-o furtună. Aplecându-se spre fereastră, Harry văzu cum se apropia castelul Hogwarts, cu numeroasele sale ferestre din care răzbătea o lumină tremurândă prin ceaţa deasă şi prin perdeaua de ploaie. Fulgerele brăzdau tot cerul, când trăsura lor se opri în faţa uşilor mari de stejar de la intrare, care se aflau la capătul unui şir de trepte de piatră. Cei din trăsurile din faţă urcau deja grăbiţi treptele, intrând în cas¬tel. Harry, Ron, Hermione şi Neville săriră din trăsură şi ur¬cară şi ei treptele în fugă, ridicându-şi privirea numai când ajunseră în siguranţă în marele hol de la intrare, luminat de torţe, cu scara lui splendidă de marmură.
- Să fiu al naibii, zise Ron, scuturându-şi capul şi împroş¬când cu apă în jur, dacă mai continuă ploaia, lacul o să dea pe-afară. Sunt ud leoarcă... AUUU!
Un balon mare, roşu, umplut cu apă, căzuse din tavan în capul lui Ron şi explodase. Ud până la piele şi enervat, Ron se trase spre Harry, chiar când căzu o a doua bombă cu apă, care o rată de puţin pe Hermione şi explodă la picioarele lui Harry, trimiţând un val de apă rece în adidaşii şi şosetele lui Harry. Cei din jurul lor începură să ţipe şi să se împingă unii în alţii pentru a scăpa din linia de tragere. Harry ridică privirea şi îl văzu, plutind la patruzeci de metri deasupra lor, pe Peeves, strigoiul slab şi mic, cu o pălărie clopot şi cu un papion portocaliu. Faţa lui lată, plină de răutate, se strâm¬base din cauza concentrării cu care ţintise din nou.
- PEEVES! strigă o voce mânioasă. Peeves, vino aici! IMEDIAT!
Profesoara McGonagall, directoarea adjunctă şi şefa Ca¬sei Cercetaşilor, ieşise în grabă din Marea Sală. Alunecă pe podeaua udă şi se prinse de gâtul Hermionei ca să nu cadă.
- Ah, scuză-mă, domnişoară Granger...
- Nu face nimic, doamnă profesoară! zise Hermione, ma¬sându-şi gâtul.
- Peeves, coboară ACUM! răcni iar profesoara McGona¬gall, îndreptându-şi pălăria ţuguiată şi privind în sus prin ochelarii ei cu rame pătrate.
- Dar nu fac nimic rău! chicoti Peeves, aruncând o altă bombă cu apă în capul unor fete din anul V, care ţipară şi se refugiară în Marea Sală. Tot sunt uzi fleaşcă, nu? Mustesc de apă! Opaaaaa, vineeee!
Şi mai azvârli o altă bombă către un grup de copii din anul II, care tocmai sosiseră.
- Îl chem pe director, să ştii! strigă profesoara McGonagall. Te-am avertizat, Peeves!
Peeves scoase limba, aruncă restul bombelor cu apă prin aer şi zbură valvârtej în sus, pierzându-se din vedere după ce urcă scara de marmură râzând ca un nebun.
- Atunci, hai să mergem! zise profesoara McGonagall tăios către elevii uzi leoarcă. Haideţi în Marea Sală!
Harry, Ron şi Hermione traversară holul de la intrare, patinând şi alunecând, apoi trecură prin uşile duble din dreapta, Ron bombănind furios şi dându-şi la o parte părul ud de pe faţă.
Marea Sală arăta la fel de frumos ca întotdeauna, decorată minunat pentru serbarea de început de semestru. Farfurii şi pocale de aur, care străluceau în lumina a sute şi sute de lumânări, pluteau deasupra meselor. În jurul celor patru mese lungi ale Caselor stăteau elevii, care vorbeau însufleţit între ei. La capătul sălii se afla masa profesorilor, care stăteau cu faţa către elevi. În Marea Sală era mult mai cald. Harry, Ron şi Hermione trecură pe lângă Viperini, Astropufi şi Ochi-de-Şoim şi se aşezară alături de restul Cercetaşilor, în partea cea mai îndepărtată a sălii, chiar lângă Nick Aproape-Făr-de-Cap, fan¬toma Cercetaşilor. Alb-sidefiu şi semitransparent, Nick era îmbrăcat în seara aceea cu straiele sale obişnuite, cu un guler neobişnuit de mare, care se potrivea cu atmosfera festivă şi nici nu îi lăsa capul să se bâţâie prea tare pe gâtul parţial tăiat.
- Bună seara, le zâmbi el.
- O fi, pentru tine! zise Harry, scoţându-şi adidaşii şi golin¬du-i de apă. Sper să dea zor cu Sortatul, sunt mort de foame!
Sortatul noilor elevi în Case avea loc la începutul fiecărui an şcolar, dar, din cauza unui nefericit concurs de împre¬jurări, Harry nu fusese prezent decât la ceremonia din pri¬mul an, când fusese el însuşi repartizat în Casa Cercetaşilor. Era chiar nerăbdător să mai vadă o Sortare.
Chiar atunci, o voce foarte entuziasmată îl strigă pe neră¬suflate de la masa sa:
- Bună, Harry!
Era Colin Creevey, un elev din anul III, pentru care Harry era un fel de erou.
- Bună, Colin, zise Harry obosit.
- Harry, să-ţi spun ceva! Ştii ce, Harry? A venit şi fratele meu! Fratele meu, Dennis!
- Aha... Îmi pare bine, făcu Harry.
- E foarte emoţionat! zise Colin, sărind în sus şi în jos de pe scaun. Sper să pice la Cercetaşi! Îi ţii pumnii, da, Harry?
- Păi, da, sigur, zise Harry.
Se întoarse şi îi privi pe Hermione, pe Ron şi pe Nick Aproape-Făr-de-Cap.
- Fraţii şi surorile pică de obicei în aceleaşi Case, nu-i aşa? zise el.
Se gândea la fraţii Weasley, care picaseră - toţi şapte - la Cercetaşi.
- O, nu, nu neapărat, zise Hermione. Sora geamănă a lui Parvati Patil e la Ochi-de-Şoim şi sunt gemene identice! Normal ar fi să fie împreună, nu?
Harry se uită către masa profesorilor. Păreau să fie mult mai multe locuri libere decât de obicei. Desigur că Hagrid încă se lupta să traverseze lacul cu cei din primul an. Profesoara McGonagall probabil că se ocupa cu uscatul podelei din holul de la intrare, însă mai era un loc gol şi nu ştia cine lipsea.
- Unde este profesorul de „Apărare contra Magiei Ne¬gre”? zise Hermione, care se uita şi ea la profesori.
Până atunci nu avuseseră un profesor de „Apărare con¬tra Magiei Negre” care să reziste pe post mai mult de un an şcolar. Preferatul lui Harry fusese, fără îndoială, profesorul Lupin, care demisionase anul trecut. Cercetă masa profeso¬rilor în sus şi în jos. Nu văzu nici un chip nou.
- Poate că nu au reuşit să găsească pe nimeni! zise Her¬mione neliniştită.
Harry se uită din nou la masa profesorilor, cu şi mai mare atenţie. Micuţul profesor Flitwick, profesorul de „Farmece”, stătea pe mai multe perne lângă profesoara Lăstar, care preda „Ierbologia” şi care avea pălăria pusă strâmb pe părul ei sur şi ciufulit. Ea discuta cu doamna Sinistra, profesoara de „Astro¬nomie”. De partea cealaltă a profesoarei Sinistra stătea profe¬sorul de „Poţiuni”, Plesneală, cu pielea lui pământie, nasul coroiat şi părul slinos, persoana de la Hogwarts pe care Harry nu o putea suferi cu nici un chip. Dispreţul lui Harry pentru Plesneală nu era depăşit decât de ura profesorului pentru el, o ură care, oricât era de greu de crezut, se intensificase anul trecut, când Harry îl ajutase pe Sirius Black să scape chiar de sub nasul supradimensionat al lui Plesneală. Plesneală şi Sirius fuseseră duşmani încă de pe când erau elevi.
În partea cealaltă a lui Plesneală era un loc gol, despre care Harry bănuia că era al profesoarei McGonagall. Lângă ea şi chiar în centrul mesei stătea profesorul Dumbledore, directorul, cu barba şi părul său lung şi argintiu, strălucind în lumina lumânărilor, cu roba sa magnifică, verde-închis şi brodată cu puzderie de stele şi luni. Dumbledore îşi spri¬jinise bărbia pe vârfurile împreunate ale degetelor lungi şi subţiri şi se uita la tavan, dus pe gânduri, prin ochelarii cu lentile în formă de semilună.
Harry se uită şi el la tavan. Ştia că era vrăjit ca să oglin¬dească cerul de afară. Până atunci, nu îl mai văzuse nici¬odată atât de întunecat şi furtunos. Nori negri şi mov se învolburau pe el şi, în momentul în care se auzi un trăsnet de afară, tavanul fu străbătut de un fulger ramificat.
- Ah, grăbiţi-vă, se plânse Ron, lângă Harry. Aş putea mânca şi un Hipogrif!
Abia îi ieşiră cuvintele pe gură că se şi deschiseră uşile Marii Săli şi se lăsă tăcerea. Profesoara McGonagall conducea un şir lung de elevi din primul an. Îi aduse până la capătul sălii. Dacă se putea spune că Harry, Ron şi Hermione erau uzi, asta nu era nimic în comparaţie cu felul în care arătau „bobocii”. Pă¬reau să fi trecut lacul înot, nu cu barca. Toţi tremurau de frig şi de emoţie, când se aliniară în faţa mesei profesorilor şi se în¬toarseră cu faţa către restul şcolii. Toţi, în afară de cel mai mic dintre ei, un băiat cu părul deschis la culoare, care era înfofo¬lit în haina din blană de cârtiţă a lui Hagrid. Haina îi era aţâţ de mare, încât arăta de parcă ar fi fost învelit într-un cort mare, negru şi pufos. Avea o faţă micuţă, care ieşea pe deasupra gulerului, şi era grozav de emoţionat. Când se alinie alături de colegii lui, privirile furişe îi căzură pe Colin Creevey. Ridică ambele degete mari şi îi spuse, mai mult mimând cuvintele:
- Am căzut în lac!
Părea de-a dreptul încântat de isprava lui.
Profesoara McGonagall puse un taburet cu trei picioare în faţa elevilor din anul întâi, iar pe el aşeză o pălărie de vrăjitor extrem de veche, ponosită şi peticită. Pentru câteva momente, nu se auzi nimic. Apoi o cusătură din apropierea borului se deschise ca o gură şi începu să cânte:

Acum o mie de ani şi mai mult,
La-nceput, când am fost cusut,
Existau pe lume
Patru vrăjitori de renume
Godric Cercetaş, isteţ şi-ndrăzneţ,
Ochi-de-Şoim, cinstit şi semeţ,
Astropuf, blând, drept şi sprinţar
Şi Vicleanul Viperin Salazar.
Toţi aveau acelaşi ţel şi aceeaşi speranţă,
Un vis generos şi multă cutezanţă:
Educaţie, instrucţie şi onoare
Pentru tineri, vrăjitori şi vrăjitoare!
Aşa a fost începutul...
După virtuţile cele mai de preţ ale celor patru
S-au creat la Hogwarts Case, tot patru:
Godric, vitejia, curajul şi grandoarea,
Astropuf, bunătatea şi candoarea,
Ochi-de-Şoim, munca devotată,
Viperin, intriga şi puterea nemăsurată.
Dar cum să-i desparţi
Şi în case să-i împărţi?
Godric, isteţ şi pus pe treabă,
Mă luă de pe capu-i degrabă
Şi toţi mă înzestrară cu minte,
Cu har şi multe-nvăţăminte.
Şi de-atunci în case-mpart, făr’ să mă plâng,
Doar cât mă uit ce-ai în cap şi în gând!

Marea Sală răsună de aplauze după ce Jobenul Magic termină de cântat.
- Asta nu e cântecul pe care l-a fredonat când ne-a repar¬tizat pe noi, zise Harry, aplaudând alături de ceilalţi.
- Cântă altceva în fiecare an, zise Ron. Trebuie să aibă o viaţă cam plictisitoare, ca pălărie, nu credeţi? Presupun că pe tot timpul anului stă şi compune cântecul pentru vii¬toarea Sortare...
Profesoara McGonagall desfăşura în acel moment un sul mare de pergament.
- Când vă strig, puneţi-vă jobenul pe cap şi aşezaţi-vă pe taburet, le spuse ea celor din primul an. Când vă anunţă jobenul Casa, vă duceţi la masa respectivă.
- Ackerley, Stewart!
Un băiat făcu un pas înainte, tremurând din toate înche¬ieturile, ridică Jobenul Magic şi îl puse pe cap, după care se aşeză pe taburet.
- Ochi-de-Şoim! strigă Jobenul.
Stewart Ackerly îşi dădu pălăria jos şi se duse să ocupe un loc la masa Ochilor-de-Şoim, unde îl aplaudă toată lumea. Harry o zări pe Cho, căutătorul de la Ochi-de-Şoim, acla¬mându-l pe Stewart Ackerly, când micuţul se aşeză la masă. Pentru o fracţiune de secundă, Harry simţi o dorinţă nestă¬vilită să se ducă şi el la masa Ochilor-de-Şoim.
- Baddock, Malcolm!
- Viperini!
Masa din partea cealaltă a sălii izbucni în urale. Harry îl văzu pe Reacredinţă aplaudând, când Baddock li se alătură Viperinilor. Harry se întrebă dacă Malcolm ştia că din Casa Viperinilor ajunseră mai mulţi vrăjitori specializaţi în Magie Neagră decât din oricare altă Casă... Fred şi George îl fluie¬rară pe Malcolm Baddock când se aşeză pe scaun.
- Branstone, Eleanor!
- Astropufi!
- Cauldwell, Owen!
- Astropufi!
- Creevey, Dennis!
Micuţul Dennis Creevey căzu, împiedicându-se în haina lui Hagrid, chiar în clipa în care însuşi Hagrid intră în Marea Sală printr-o uşă aflată în spatele mesei profesorilor. Cam de două ori mai înalt decât un om normal şi cel puţin de trei ori mai lat, Hagrid, cu părul şi barba lui lungă, neagră şi încâlcită, părea destul de ameninţător. Era doar o impresie, pentru că Harry, Ron şi Hermione ştiau prea bine că Hagrid avea un caracter foarte binevoitor. Le făcu cu ochiul când se aşeză la capătul mesei profesorilor şi îl văzu pe Dennis Creevey punându-şi Jobenul Magic. Cusătura de la bor se deschise larg...
- Cercetaşi! strigă Jobenul.
Hagrid aplaudă alături de Cercetaşi, în timp ce Creevey, zâmbind larg, îşi scoase pălăria, o puse înapoi pe taburet şi se duse grăbit spre fratele său.
- Colin, am căzut în lac! zise el cu un glăscior ascuţit, aruncându-se pe un loc liber. A fost a-ntâia! Şi ceva din apă m-a prins şi m-a aruncat înapoi în barcă!
- Super! zise Colin, la fel de entuziasmat. Probabil că a fost calmarul uriaş, Dennis!
- Uau! zise Dennis, de parcă nici nu îndrăznise să spere la aşa ceva: să fie azvârlit într-un lac fără fund, învolburat de furtună, şi să fie pescuit şi aruncat înapoi de un monstru marin gigantic!
- Dennis! Dennis! Îl vezi pe băiatul ăla? Cel cu păr negru şi ochelari? Îl vezi? Ştii cine e, Dennis?
Harry se uită în altă parte, fixând cu atenţie maximă Jobenul Magic, care acum o repartiza pe Emma Dobbs.
Sortatul continuă. Băieţi şi fete, mai mult sau mai puţin emoţionaţi, se duceau rând pe rând spre taburetul cu trei picioare, şirul micşorându-se în timp ce profesoara McGo¬nagall ajungea la litera L.
- Aoleu, haideţi mai repede, se plânse Ron, frecându-şi stomacul.
- Zău, Ron, Sortarea este mult mai importantă ca mân¬carea, zise Nick Aproape Făr-de-Cap, în timp ce Madley, Laura trecu la Astropufi.
- Da, sigur că da, dacă eşti... mort! îl repezi Ron.
- Sper că seria din anul ăsta de Cercetaşi este pusă pe fapte mari, nu? zise Nick Aproape Făr-de-Cap, aplaudând când McDonald, Natalie se alătură mesei Cercetaşilor. Doar nu vrem să întrerupem un şir de victorii, nu-i aşa?
Cercetaşii câştigaseră Campionatul Caselor în ultimii trei ani consecutivi.
- Pritchard, Graham!
- Viperini!
- Quirky, Orla!
- Ochi-de-Şoim!
Şi în sfârşit, cu Whitby, Kevin („Astropufi!”), Sortarea se termină. Profesoara McGonagall ridică Jobenul Magic şi taburetul şi le scoase din Marea Sală.
- Era şi cazul! zise Ron, luându-şi furculiţa şi cuţitul şi uitându-se cu nerăbdare la farfuria lui de aur.
Profesorul Dumbledore se ridică. Le zâmbea tuturor, cu braţele deschise în semn de bun venit.
- Nu am să vă spun decât două cuvinte, le zise cu vocea lui joasă, care răsună în Marea Sală. Poftă bună!
- Asta e sigur! ziseră Harry şi Ron cu voce tare, când pla¬tourile goale se umplură sub ochii lor.
Nick Aproape Făr-de-Cap privi cu jind cum Harry, Ron şi Hermione îşi umplu farfuriile.
- Aaah, mu’t mai bi’e, zise Ron, cu gura plină de piure.
- Aveţi noroc că aveţi ce mânca în seara asta, să ştiţi, le zise Nick Aproape Făr-de-Cap. Au fost probleme la bucă¬tărie ceva mai devreme...
- De ce? Ce s-a întâmplat? zise Harry, tăindu-şi o porţie sănătoasă de friptură.
- Peeves, bineînţeles, zise Nick Aproape Făr-de-Cap, clăti¬nând din capul care se înclină periculos.
Nick îşi mai ridică puţin gulerul şi continuă:
- Veşnicele discuţii, ştiţi voi... Vroia să vină şi el la ser¬bare... Ei bine, dar nici nu se pune problema, doar ştiţi cum e: total necivilizat! Nu poate să vadă o farfurie cu mâncare şi să nu o dea de pereţi! Am avut un consiliu al fantomelor... Călugărul Barosan insista să-i mai dăm o şansă... Dar, cu foarte multă înţelepciune - din punctul meu de vedere -Baronul Sângeros a pus imediat piciorul în prag.
Baronul Sângeros era fantoma Viperinilor, o creatură sfrijită şi tăcută, plină de pete de sânge. Era singurul de la Hogwarts de care mai asculta Peeves.
- Da, ni s-a părut şi nouă că îl călcase cineva pe coadă pe Peeves, zise Ron sumbru. Şi ce a făcut la bucătărie?
- A, ca de obicei, zise Nick Aproape Făr-de-Cap, ridicând din umeri. A creat o stare generală de haos şi nebunie. Tigăi şi oale peste tot! Totul înota în supă... I-a scos din minţi pe spiriduşii de casă...
CLANG! Hermione îşi răsturnă pocalul de aur. Sucul de dovleac se răspândi repede pe faţa de masă, pătând mai mulţi metri de pânză albă cu portocaliu, dar lui Hermione nu păru să îi pese.
- Aici sunt spiriduşi de casă? zise ea, privindu-l îngrozită pe Nick Aproape-Făr-de-Cap. Aici, ia Hogwarts?
- Cum să nu fie? zise Nick Aproape Făr-de-Cap, părând sur¬prins de reacţia ei. Cei mai mulţi! Nici un alt lăcaş din Marea Britanie nu mai are atâţia, dacă nu mă înşel. Peste o sută!
- Dar eu nu am văzut nici unul! zise Hermione.
- Păi, în timpul zilei rareori ies din bucătărie, nu-i aşa? zise Nick Aproape Făr-de-Cap. Ies noaptea ca să facă puţină curăţenie, să aibă grijă să nu se stingă şemineele şi aşa mai departe... Adică, nici nu trebuie să-i vezi, nu? După asta se recunoaşte un spiriduş de casă bun, că nici nu-ţi dai seama că este acolo!
Hermione îl privi înmărmurită.
- Dar sunt plătiţi, sper, zise ea. Au concedii, nu? Şi... zile libere pe caz de boală şi pensii, ca şi alte înlesniri, nu-i aşa?
Nick Aproape-Făr-de-Cap începu să râdă atât de tare, încât îi alunecă gulerul şi îi căzu capul, bălăngănindu-se pe porţiunea de vreo doi centimetri de piele şi muşchi de care încă îi era prins gâtul.
- Concedii şi pensii? zise el, punându-şi capul la loc pe umeri şi fixându-l iar cu gulerul. Spiriduşii de casă nu vor concedii şi pensii!
Hermione se uită la farfuria ei cu mâncare, aproape neatinsă, apoi puse cuţitul şi furculiţa pe ea şi o îndepărtă din faţa ei.
- Ah, zău aşa, ‘Er-mi-one, zise Ron, împroşcându-l din greşeală pe Harry cu budincă Yorkshire. Hait! Scuze, ‘Arry!
Îşi înghiţi dumicatul şi continuă:
- Cum să pretindă concedii, poate doar dacă o să faci greva foamei.
- Sclavia, zise Hermione, sufocându-se de revoltă. Asta a făcut cina noastră. SCLAVIA!
Şi refuză să mai ia vreo înghiţitură.
Ploaia încă răpăia zgomotos în ferestrele înalte şi întu¬necate. O altă serie de tunete zăngăni ferestrele şi tavanul învolburat păru să ia foc, luminând farfuriile de aur, de unde resturile de la primul fel de mâncare dispăruseră şi fuseseră înlocuite instantaneu cu budinci.
- Tartă cu miere, Hermione! zise Ron, apropiind-o delibe¬rat de ea. Brioşe cu fructe de pădure! Prăjitură de ciocolată!
După ce fură lichidate şi budincile, şi ultimele firimituri dispărură de pe farfurii, lăsându-le sclipitor de curate, Albus Dumbledore se ridică iar. Zumzetul care umplea Marea Sală se opri imediat, aşa că nu se mai auzeau decât şuieratul vân¬tului şi răpăitul ploii.
- Aşadar, zise Dumbledore zâmbindu-le, acum, că ne-am potolit foamea şi setea („Hmpf!” pufni Hermione), trebuie să vă mai rog încă o dată să mă ascultaţi cu atenţie, fiindcă vreau să fac câteva anunţuri. Domnul Filch, administratorul nostru, m-a rugat să vă comunic lista cu obiectele interzise în castel, adăugate anul acesta: Yo-Yo-uri urlătoare, discuri Frisbee cu colţi şi Bumeranguri Mereu Plesnitoare. Lista completă conţine cam patru sute treizeci şi şapte de obiecte, dacă nu mă înşel, şi poate fi cercetată în biroul domnului Filch, dacă doreşte cineva, desigur...
Colţurile gurii lui Dumbledore schiţară un zâmbet ironic, după care el continuă:
- Ca întotdeauna, aş dori să vă reamintesc că nu aveţi voie în Pădurea Interzisă şi în satul Hogsmeade pentru cei mai mici de anul III. De asemenea, vă anunţ cu părere de rău că anul acesta nu va mai avea loc Cupa la Vâjthaţ dintre Case...
- Poftim? făcu Harry şi privi către Fred şi George, coechipierii săi la vâjthaţ.
Aceştia se uitau disperaţi la Dumbledore, rămaşi pesemne fără cuvinte.
Dumbledore continuă:
- Acest lucru se datorează unui eveniment care va începe în octombrie şi se va desfăşura pe tot parcursul anului şcolar, consumând o mare parte din timpul şi energia profesorilor... Sunt sigur însă că vă veţi distra extraordinar cu toţii. Am deosebita plăcere să vă anunţ că anul acesta la Hogwarts...
Dar în acel moment se auzi un trăsnet năprasnic, iar uşile Marii Săli se dădură de perete.
În prag stătea un om sprijinit într-un toiag lung şi acope¬rit cu o pelerină neagră. Toate capetele din Marea Sală se întoarseră către străinul luminat brusc de un fulger de pe tavan. Acesta îşi lăsă gluga pe spate, îşi scutură coama lungă şi neagră, înspicată pe alocuri cu fire cărunte, şi se îndrep¬tă către masa profesorilor.
Un bocănit puternic îi însoţea fiecare pas prin Marea Sală. Ajunse la capătul mesei profesorilor, se întoarse spre dreapta şi şchiopătă cu greu către Dumbledore. Un alt trăs¬net brăzdă tavanul. Hermione tresări.
Fulgerul scosese în evidenţă faţa străinului nou-sosit. Harry nu mai văzuse în viaţa lui un astfel de chip. Era ca şi când fusese cioplit dintr-un lemn găunos de cineva care ha¬bar nu avea cum arată faţa unui om şi care nici nu era prea talentat la sculptură. Avea cicatrice peste tot. Gura îi era ca o tăietură oblică şi îi lipsea o mare parte din nas. Însă ochii străinului îl făceau cu adevărat înspăimântător.
Unul dintre ochi era mic, negru şi lucios. Celălalt era mare, rotund ca o monedă şi de un albastru intens. Ochiul albastru se mişcă necontenit, fără să clipească, şi se învârti în sus, în jos, la stânga şi la dreapta, total independent de ochiul normal... Apoi se întoarse invers, către interiorul capului, spre ei rămânând numai albul ochiului.
Străinul ajunse la Dumbledore. Îi întinse o mână la fel de plină de cicatrice ca şi faţa, iar Dumbledore i-o strânse cu căl¬dură, spunându-i nişte cuvinte pe care Harry nu le putu auzi. Părea să îl întrebe ceva pe străinul care clătină din cap, tot fără să schiţeze vreun zâmbet, şi îi şopti ceva. Dumbledore dădu din cap şi îl invită să stea pe locul gol din dreapta sa.
Străinul se aşeză, îşi dădu coama sură de pe frunte, trase o farfurie cu cârnaţi către el, o ridică până la nivelul a ceea ce-i mai rămăsese din nas şi o mirosi. Apoi scoase un cuţit mic din buzunar, îl înfipse într-un cârnat şi începu să muşte din el. Ochiul său normal era aţintit asupra cârnatului, dar cel albas¬tru încă i se zbătea în toate părţile, cercetând sala şi elevii.
- Daţi-mi voie să vi-l prezint pe noul vostru profesor de „Apărare contra Magiei Negre”, zise Dumbledore vesel, spărgând tăcerea care se lăsase. Domnul profesor Moody!
De obicei, profesorii erau întâmpinaţi cu aplauze, dar de data asta nici unul dintre profesori sau elevi nu îl aplaudă pe Moody, în afară de Dumbledore şi Hagrid. Aplauzele lor însă răsunară şters în liniştea din jur şi se opriră destul de repede. Toţi ceilalţi păreau prea uimiţi de aspectul straniu al lui Moody ca să mai poată face şi altceva, în afară de a-l privi înmărmuriţi.
- Moody? îi şopti Harry lui Ron. Ochi-Nebun Moody? Cel pe care s-a dus să-l ajute tatăl tău de dimineaţă?
- El trebuie să fie, zise Ron, uimit la culme.
- Ce a păţit? şopti Hermione. Ce are la faţă?
- Nu ştiu, îi răspunse Ron tot în şoaptă, neputându-şi lua ochii de la Moody.
Moody nu păru deloc impresionat de primirea nu tocmai călduroasă care i se făcuse. Ignorând carafa cu suc de dovleac din faţa lui, căută iar ceva în faldurile pelerinei, de unde scoase un termos şi bău cu nesaţ din el. În timp ce ridica braţul ca să ducă termosul la gură, pelerina se ridică puţin de la pământ şi Harry văzu pe sub masă o porţiune dintr-un picior de lemn, terminat cu o labă cu gheare.
Dumbledore îşi drese iar vocea.
- După cum spuneam, zise el, zâmbind către marea de elevii din faţa sa, care încă se uitau înmărmuriţi la Ochi-Ne¬bun Moody, avem onoarea de a găzdui un eveniment foarte interesant în următoarele luni, un eveniment care nu a mai avut loc de un secol! Îmi face o deosebită plăcere să vă anunţ că Turnirul celor trei vrăjitori va avea loc la Hogwarts în acest an!
- GLUMIŢI! zise Fred Weasley cu voce tare.
Tensiunea care umpluse Marea Sală de când sosise Moody dispăru ca prin farmec. Aproape toată lumea izbucni în râs şi Dumbledore chicoti mulţumit.
- Nu glumesc, domnule Weasley, zise el, deşi, dacă tot ai adus vorba, am auzit un banc excelent în vara asta, cu un trol, o vrăjitoare şi un spiriduş care intră într-un bar şi...
Profesoara McGonagall îşi drese vocea zgomotos.
- Hm... dar poate că nu este momentul... nu... zise Dum¬bledore. Unde rămăsesem? A, da, Turnirul celor trei vrăji¬tori... Ei bine, unii dintre voi nu ştiu ce înseamnă acest turnir... Sper ca aceia care ştiu să-mi ierte scurta explicaţie şi să nu fie atenţi la mine, dacă nu doresc... Turnirul celor trei vrăjitori a început acum vreo şapte sute de ani, ca o competiţie amicală între cele mai mari şcoli de magie din Europa: Hogwarts, Beauxbatons şi Durmstrang. S-a ales câte un campion din fiecare şcoală, ca să o reprezinte, şi cei trei campioni au avut de înfruntat trei încercări magice. Rând pe rând, o dată la cinci ani, şcolile au găzduit turnirul, care era considerat şi un mod de a stabili legături între tinerele vrăjitoare şi tinerii vrăjitori de diferite naţionalităţi. Asta până când cazurile fatale au atins cote de necrezut şi turni¬rul a fost întrerupt.
- Cazuri fatale? şopti Hermione, părând îngrijorată. Dar majoritatea elevilor din Marea Sală nu îi împărtăşeau temerile. Cei mai mulţi discutau deja în şoaptă între ei, entu¬ziasmaţi la culme. Harry însuşi era foarte interesat să afle cât mai multe despre turnir, fără să-şi facă griji pentru ce se întâm¬plase acum o sută de ani.
- De-a lungul timpului, au existat mai multe tentative de a readuce turnirul la mare cinste, continuă Dumbledore, dar nici una nu a avut succes. Cu toate acestea, chiar depar¬tamentele noastre de „Cooperare Magică Internaţională” şi de „Jocuri şi Sporturi Magice” au decis că era momentul pentru o nouă încercare. Am lucrat din greu toată vara pen¬tru a ne asigura că de data aceasta nici unul dintre campi¬oni nu se va afla într-un pericol real de moarte. Directorii de la Beauxbatons şi Durmstrang vor veni în octombrie la Hogwarts cu un număr restrâns de candidaţi, iar selecţia celor trei campioni va avea loc de Halloween. Un judecător neutru va decide care dintre studenţi va fi cel mai capabil de a obţine cupa turnirului, spre gloria şcolii sale. Nici pre¬miul personal nu e de lepădat: o mie de galeoni!
- Eu o să încerc! zise Fred Weasley în şoaptă, dar ca să-l audă toată masa, cu chipul luminat numai la ideea unei ase¬menea glorii şi bogăţii.
Era singurul care părea convins că va fi ales reprezentan¬tul şcolii sale. La toate mesele, Harry văzu elevi care se uitau uluiţi la Dumbledore sau care şuşoteau entuziasmaţi cu vecinii lor. Dar Dumbledore începu iar să vorbească şi Marea Sală amuţi pentru a treia oară.
- Deşi ştiu că sunteţi cu toţii dornici să aduceţi cupa turnirului la Hogwarts, zise el, directorii şcolilor partici¬pante au hotărât să impună o limită de vârstă a concuren¬ţilor din acest an. Doar elevii majori - adică, de şaptespre¬zece ani sau mai mult - au voie să se înscrie. Asta - Dum¬bledore îşi ridică vocea puţin, pentru că mai mulţi elevi dăduseră semne de dezaprobare la aceste cuvinte, iar gemenii Weasley erau de-a dreptul revoltaţi - este o măsură pe care o credem necesară, având în vedere că probele turnirului vor fi dificile şi periculoase, indiferent ce pre¬cauţii vom lua, şi este foarte puţin probabil ca elevi mai mici de anul şase sau şapte să le facă faţă. Voi avea grijă perso¬nal ca nici un elev care nu are vârsta cerută să nu îl poată păcăli pe judecătorul nostru neutru şi să devină astfel reprezentantul şcolii noastre.
Ochii săi albaştri sclipiră, aţintindu-se asupra chipurilor răzvrătite ale lui Fred şi George Weasley.
- Aşadar, vă rog să nu vă pierdeţi timpul înscriindu-vă, dacă aveţi sub şaptesprezece ani! Delegaţiile de la Beaux¬batons şi Durmstrang vor sosi în octombrie şi vor rămâne la noi cea mai mare parte a anului. Ştiu că veţi fi cât se poate de amabili şi atenţi cu musafirii noştri străini pe perioada cât vor sta la noi şi veţi fi alături de campionul sau cam¬pioana de la Hogwarts, după desemnarea lui sau a ei. Iar acum, este târziu şi ştiu cât de important este pentru voi să fiţi vioi şi odihniţi mâine dimineaţă, când încep orele. La culcare! Trap săltat!
Dumbledore se aşeză iar şi se întoarse pentru a discuta cu Ochi-Nebun Moody. Se auziră zgomote de scaune trase când toţi elevii se ridicară şi se îngrămădiră către uşile duble care dădeau în holul de la intrare.
- Nu se poate! zise George Weasley, care nu se alăturase mulţimii ce se îmbulzea spre uşă, ci stătea în picioare şi se uita la Dumbledore. Împlinim şaptesprezece ani în aprilie, de ce nu putem să încercăm?
- Pe mine nu au cum să mă oprească să mă înscriu, zise Fred cu încăpăţânare, încruntându-se şi el către masa profesorilor. Campionii vor avea voie să facă atâtea lucruri care nouă ne sunt interzise de obicei! Şi premiul... O mie de galeoni!
- Da, zise Ron, cu o privire de parcă ar fi fost undeva departe. Da, o mie de galeoni...
- Haideţi, zise Hermione, o să rămânem ultimii dacă nu ne grăbim.
Harry, Ron, Hermione, Fred şi George se îndreptară către holul de la intrare. Fred şi George încă dezbăteau pro¬blema, întrebându-se cum ar fi putut Dumbledore să-i împiedice pe cei sub şaptesprezece ani să se înscrie la turnir.
- Şi cine este judecătorul neutru care desemnează cam¬pionii? zise Harry.
- Nu ştiu, zise Fred, dar pe el trebuie să-l păcălim! Pre¬supun că ar fi de ajuns nişte picături de Poţiune de Îmbă¬trânire, George...
- Dar Dumbledore ştie că nu aveţi vârsta necesară, zise Ron.
- Da, dar nu decide singur cine este campionul, nu?
întrebă Fred cu viclenie. Eu cred că, o dată ce o să vadă cine s-a înscris, juriul o să-l aleagă pe cel mai bun din fiecare şcoală şi nu o să-i pese câţi ani are. Dumbledore încearcă să ne împiedice să ne înscriem, asta face!
- Totuşi, au murit oameni! zise Hermione pe un ton îngrijorat, în timp ce treceau printr-o uşă ascunsă în spatele unei tapiserii, după care urcară o altă scară îngustă.
- Da, zise Fred fără să îi pese, dar asta era acum o gră¬madă de ani! Oricum, nu e distractiv dacă nu e şi puţin riscant, nu? Hei, Ron, în cazul în care descoperim cum să trecem de Dumbledore, ce zici, te înscrii şi tu?
- Tu ce zici? îl întrebă Ron pe Harry. Ar fi super dacă m-aş înscrie, nu? Dar presupun că o să vrea pe cineva mai mare... Nici nu ştiu dacă am învăţat destul...
- Eu... E clar că nu, se auzi vocea mohorâtă a lui Neville din spatele lui Fred şi George. Presupun că bunica ar vrea să încerc totuşi, tot timpul îmi spune că ar trebui să încerc să fac ceva pentru onoarea familiei. Nu ar trebui decât să... Auuu!
Treapta aflată chiar la mijlocul scărilor cedase sub greu¬tatea lui Neville. La Hogwarts erau multe trepte-capcană ca aceea. Aproape tuturor elevilor din anii mai mari le intrase în reflex să sară peste aceste trepte, dar memoria lui Neville lăsa mult de dorit. Harry şi Ron îl luară de subsuori şi îl traseră afară, în timp ce o armură de la capătul scărilor scârţâia şi pârâia, râzând în clinchete.
- Ia mai termină! zise Ron, închizându-i viziera când tre¬cură pe lângă ea.
Urcară până la intrarea în Turnul Cercetaşilor, care era ascunsă în spatele unui portret mare al unei doamne grase, într-o rochie roz de mătase.
- Parola? îi întrebă ea, când se apropiară.
- Aiureli! zise George, o ştiu de la un Perfect!
Portretul se deschise, dezvăluind o gaură în perete, prin care trecură în camera de zi, unde pâlpâia şi trosnea un foc plăcut. Hermione le aruncă flăcărilor jucăuşe o privire necruţătoare şi Harry o auzi bombănind „Sclavie”, după care le zise noapte bună şi dispăru pe uşa către dormitorul fetelor.
Harry, Ron şi Neville urcară ultima scară în spirală şi ajun¬seră în propriul dormitor, care era situat chiar în vârful Turnului. La perete erau aliniate cinci paturi cu baldachin, despărţite între ele de perdele de un roşu închis. La picioarele fiecărui pat stătea cufărul ocupantului. Dean şi Seamus erau deja în pat. Seamus îşi prinsese rozeta cu Irlanda de tăblia patului şi Dean îşi fixase pe noptieră un poster cu Viktor Krum. Vechiul său poster cu echipa de fotbal West Ham era prins pe perete, chiar lângă el.
- Lamentabil! oftă Ron, arătând cu capul spre jucătorii de fotbal complet imobili.
Harry, Ron şi Neville îşi puseră pijamalele şi se culcară şi ei. Cineva - un spiriduş de casă, fără îndoială - le pusese sticle cu apă fierbinte între aşternuturi, cu mult înainte. Era extrem de plăcut să stai întins pe pat şi să asculţi răpăitul ploii de afară.
- S-ar putea să încerc şi eu, să ştii, zise Ron prin întune¬ric, aproape adormit, dacă descoperă Fred şi George cum să... Turnirul... Nu se ştie niciodată, nu?
- Presupun că nu...
Harry se întoarse pe o parte, în mintea sa făcându-şi loc fel de fel de întâmplări imaginare... Se făcea că reuşise să îl păcălească pe judecătorul neutru, iar acesta crezuse că avea şaptesprezece ani... Devenise campion pentru Hogwarts... Stătea pe pajiştea din faţa castelului, cu braţele ridicate tri¬umfător în faţa întregii şcoli, care îl aplauda şi îl aclama... Tocmai câştigase Turnirul celor trei vrăjitori... Chipul lui Cho se distingea miraculos în mulţimea neclară, strălucind de admiraţie...
Harry zâmbi în pernă, extraordinar de fericit că Ron nu putea vedea ce vedea el în acel moment...


— CAPITOLUL XIII —

OCHI-NEBUN MOODY

Furtuna trecu până în dimineaţa următoare, deşi tavanul din Marea Sală era încă mohorât. Nori grei şi plumburii se învolburau pe deasupra, în timp ce Harry, Ron şi Her¬mione îşi examinau noile orare, la micul dejun. Câteva locuri mai încolo, Fred, George şi Lee Jordan discutau aprins despre fel de fel de metode magice care duceau la îmbătrânire şi care le-ar fi permis să se înscrie la turnir prin mijloace nu tocmai cinstite.
- Azi nu e chiar aşa de rău... Stăm afară toată dimineaţa, zise Ron, care îşi parcurgea cu degetul coloana zilei de luni a orarului. „Ierbologie” cu Astropufii şi „Grija pentru crea¬turile magice”... Fir-ar să fie, suntem tot cu Viperinii!
- Avem două ore de „Previziuni despre viitor” în după-amiaza asta, bombăni Harry, cu privirile aplecate peste orar.
„Previziuni despre viitor” era materia care îi displăcea cel mai mult, în afară de „Poţiuni”, bineînţeles! Profesoara Trelawney tot îi prezicea lui Harry că o să moară, ceea ce îl deranja peste măsură.
- Ar fi trebuit să renunţaţi la materia asta, ca mine, nu? zise Hermione sprinţară, ungându-şi nişte pâine prăjită cu unt. Atunci aţi fi făcut ceva normal, cum ar fi „Aritmanţia”.
- Observ că mănânci din nou, remarcă Ron, privind-o cum îşi punea gem din plin pe felia de pâine prăjită cu unt.
- Am decis că există moduri mai eficiente de a face ceva pentru drepturile spiriduşilor, zise Hermione pe un ton superior.
- Da... şi în plus... îţi era foame! zise Ron, zâmbind.
Deodată, se auzi un fâsâit puternic pe deasupra lor şi o sută de bufniţe intrară în Marea Sală pe ferestrele deschise, aducând poşta de dimineaţă. Instinctiv, Harry se uită în sus, însă nu văzu nici un strop de alb în masa de maro şi gri. Bufniţele dădură ocol meşelor, căutându-i pe cei cărora le erau adresate scrisorile şi pachetele aduse de ele. O bufniţă mare, maro-roşcat, zbură la Neville şi îi lăsă un pachet în braţe. Probabil că iar uitase să-şi ia ceva... De partea cealaltă a sălii, bufniţa ca un uliu a lui Draco Reacredinţă îi aterizase pe umăr, ducând ceea ce părea a fi rezerva obişnuită de dulciuri şi prăjituri de casă. Încercând să îşi domine sentimentul apăsă¬tor de dezamăgire, Harry se întoarse la mâncarea sa. Dacă Hedwig păţise ceva şi Sirius nici măcar nu primise scrisoarea? Îl preocupară aceleaşi griji pe tot parcursul drumului prin grădina udă de zarzavaturi, până când ajunseră la Sera 3. Acolo, atenţia îi fu atrasă de profesoara Lăstar, care arăta clasei cele mai urâte plante pe care le văzuse în viaţa lui. Într-adevăr, nu semănau cu nişte plante, ci mai degrabă cu nişte limacşi uriaşi şi negri, cu o mulţime de umflături mici şi lucioase pe ei, care păreau să fie pline cu lichid.
- Bubotuburi, le spuse profesoara Lăstar veselă. Trebuie stoarse bine. Veţi colecta apoi puroiul...
- Ce să colectăm? zise Seamus Finnigan, revoltat la culme.
- Puroiul, Finnigan, puroiul, zise profesoara Lăstar, care este extrem de valoros, aşa că să nu îl irosiţi! Veţi colecta puroiul în sticlele astea... Puneţi-vă mănuşile din piele de dragon, puroiul nediluat de Bubotuburi poate să provoace reacţii ciudate în contact cu pielea.
Stoarcerea Bubotuburilor era o treabă dezgustătoare, dar straniu de mulţumitoare. Când fiecare umflătură pocnea, o cantitate considerabilă de lichid verde-gălbui dens ţâşnea din ea, mirosind puternic a benzină. Îl adunau în sticle, aşa cum le spusese profesoara Lăstar, şi până la sfârşitul lecţiei strânseseră câţiva litri.
- Asta o să o facă pe Madame Pomfrey fericită, zise pro¬fesoara Lăstar, sigilând ultima sticlă. Puroiul de Bubotuburi este un remediu excelent pentru formele mai rebele de acnee. Ajută elevii cu acnee şi îi împiedică să mai recurgă la soluţii disperate pentru a scăpa de coşuri.
- Ca biata Eloise Midgen, zise în şoaptă Hannah Abbott, o fată de la Astropufi. A încercat să îşi blesteme coşurile...
- Prostuţă fată, zise profesoara Lăstar, clătinând din cap. Bine că a reuşit Madame Pomfrey să-i pună nasul la loc până la urmă.
Dinspre castel se auzi un clopoţel care anunţa sfârşitul orei. Elevii apucară drumuri separate: Astropufii urcară treptele de piatră către ora de „Transfigurare”, iar Cerce¬taşii se îndreptară în direcţia opusă, coborând panta cu gazon spre cabana de lemn a lui Hagrid, care se afla la mar¬ginea Pădurii Interzise.
Hagrid stătea în faţa micuţei sale cabane, cu o mână pe zgarda lui Colţ, câinele său negru şi enorm. Pe pământ, la picioarele lui Hagrid, stăteau deschise mai multe lăzi de lemn, iar Colţ scâncea şi trăgea de zgardă, părând foarte interesat de ce era înăuntru. Când se apropiară, le ajunse la urechi un zgomot de clopoţei, marcat de mici pocnituri.
- ‘Neaţa! zise Hagrid, zâmbindu-le lui Harry, lui Ron şi Hermionei. Să-i aşteptăm şi pe Viperini, nu cred c-ar vrea să piardă aşa ceva: Homari cu Capete Explozive!
- Cum ai zis? întrebă Ron.
Hagrid arătă către lăzi.
- Uhh! se sperie Lavender Brown, trăgându-se înapoi.
Din punctul lui de vedere, Harry considera că „Uhh!” era o descriere perfectă a Homarilor cu Capete Explozive. Ară¬tau ca nişte homari fără carapace, diformi, îngrozitor de decoloraţi şi murdari, cu picioare care le ieşeau din toate locurile şi fără capete vizibile. Erau cam o sută în fiecare ladă, fiecare cam de doisprezece centimetri lungime, târân¬du-se şi trăgându-se unii pe alţii, lovindu-se orbeşte de pereţii lăzii. Emanau un miros foarte persistent de peşte putrezit. Din când în când, ieşeau scântei din capătul câte unei creaturi şi, cu un mic POC şi VJJT, ceilalţi erau împinşi înainte cu câţiva centimetri.
- Abia au ieşit din ou, zise Hagrid mândru, aşa că o să puteţi să-i creşteţi chiar voi! M-am gândit că ăsta va fi proiec¬tul vostru de examen...
- Şi de ce crezi că am vrea să-i creştem? întrebă o voce rece şi arogantă.
Veniseră Viperinii, iar cel care vorbise era Draco Reacre¬dinţă. Crabbe şi Goyle se amuzau copios, ca un ecou la cuvintele lui.
Hagrid rămase mut, părând să nu fi înţeles întrebarea.
- Adică, ce fac, de ce i-am creşte? întrebă Reacredinţă. La ce ne ajută?
Hagrid deschise gura, fără să zică nimic. Urmă o pauză de câteva secunde şi apoi îl puse la punct cu duritate:
- O să afli la următoarea lecţie, Reacredinţă! Azi doar îi hrăniţi. Ar trebui să încercaţi diverse lucruri... Nu am mai avut astfel de creaturi până acum, nu ştiu sigur care e mân¬carea lor favorită... Am ouă de furnici, ficaţi de broască şi puţin şarpe de iarbă... Să încercăm cu puţin din fiecare!
- Întâi puroiul şi acum asta, bombăni Seamus.
Dacă n-ar fi fost dragostea lor pentru Hagrid, nimic nu i-ar fi putut face pe Harry, pe Ron şi pe Hermione să îşi bage mâinile în ficaţii alunecoşi de broască şi să încerce să îi ten¬teze cu ei pe Homarii cu Capete Explozive. Harry nu putea să îşi înlăture gândul că întreaga operaţiune era total inutilă, pentru că animalele nu păreau să aibă guri.
- Auu! strigă Dean Thomas, după vreo zece minute. M-a atins!
Hagrid se duse grăbit la el, părând neliniştit.
- I-a explodat un capăt! zise Dean supărat, arătându-i lui Hagrid arsura de pe mână.
- A, da, aşa se întâmplă când explodează, zise Hagrid, dând din cap.
- Uhh! zise iar Lavender Brown. Uhh, Hagrid, ce e ches¬tia aia ascuţită de pe el?
- A, da, unii dintre ei au spini, zise Hagrid cu însufleţire. (Lavender îşi retrase repede mâna din ladă). Presupun că sunt masculi... Femelele au un fel de nasturi pe burtă, ca nişte ven¬tuze... Ca să sugă sângele, bănuiesc...
- Păi, acum chiar că înţeleg de ce trebuie să-i ţinem în viaţă, zise Reacredinţă cu sarcasm. Cine nu ar vrea să aibă nişte animale de casă care pot să ardă, să înţepe şi să muşte în acelaşi timp?
- Doar pentru că nu sunt extraordinar de frumoşi, nu înseamnă că nu sunt folositori, se răsti Hermione. Sângele de dragon are puteri magice, dar nu cred că ai vrea să ai un dragon ca animal de casă, nu?
Harry şi Ron îi zâmbiră lui Hagrid, care le adresă un mic surâs pe sub barba sa stufoasă. Lui Hagrid i-ar fi plăcut la nebunie un dragon ca animal de casă, după cum bine ştiau Harry, Ron şi Hermione. Avusese pentru puţină vreme, în timpul primului lor an de studiu la Hogwarts, un pui de dragon Creastă Norvegiană, pe care îl botezase Norbert. Hagrid iubea, pur şi simplu, creaturile monstruoase. Cu cât mai periculoase, cu atât mai bine!
- Păi, cel puţin ăştia sunt mici, zise Ron, o oră mai târziu, pe când se întorceau la castel, unde îi aştepta prânzul.
- Sunt mici acum, zise Hermione exasperată, dar când va afla Hagrid ce mănâncă, cred că o să ajungă la trei metri lungime!
- Da, dar asta n-o să conteze, dacă vindecă... răul de mare sau ceva de genul ăsta, nu? zise Ron, zâmbindu-i cu viclenie.
- Ştii foarte bine că nu am spus-o decât ca să-i închid gura lui Reacredinţă, zise Hermione. Sinceră să fiu, cred că are dreptate. Cel mai bine ar fi să-i strivim pe toţi, înainte să înceapă să ne atace...
Se aşezară la masa Cercetaşilor şi luară nişte cotlete de miel şi cartofi. Hermione începu să mănânce atât de repe¬de, încât Harry şi Ron o priviră uimiţi.
- Hm... asta e noua metodă de a apăra drepturile spiriduşilor? zise Ron. Vrei să vomiţi mâncarea?
- Nu, zise Hermione, cu câtă demnitate îi permiteau cartofii cu care îşi umpluse gura. Nu vreau decât să ajung mai repede la bibliotecă.
- Poftim? zise Ron, nevenindu-i să creadă. Hermione, este prima zi de şcoală! Nici nu avem teme încă!
Hermione ridică din umeri şi continuă să înfulece, de parcă nu ar mai fi mâncat de zile întregi. Apoi se ridică, le zise în grabă un „ne vedem la cină” şi o luă la fugă spre bibliotecă.
Când sună clopoţelul, anunţând orele de după-amiază, Harry şi Ron se îndreptară către Turnul de Nord unde, la capătul unei scări înguste în spirală, se afla o scară dreaptă care ducea către o trapă circulară din tavan, pe unde intrai în camera unde locuia profesoara Trelawney.
Când intrară prin trapă, le ajunse la nări parfumul dulceag, atât de familiar, emanat de foc. Ca de obicei, toate draperiile erau trase. Camera circulară era scăldată într-o lumină roşia¬tică răspândită de mulţimea de veioze, toate acoperite cu eşarfe şi şaluri. Harry şi Ron înaintară prin mulţimea de scau¬ne tapiţate şi perne care inundau camera şi se aşezară la aceeaşi masă rotundă la care stătuseră cu un an înainte.
- Bună ziua, se auzi vocea diafană a profesoarei Trelawney chiar din spatele lui Harry, făcându-l să tresară.
Foarte slabă şi cu nişte ochelari enormi, care îi făceau ochii mult prea mari în raport cu faţa, profesoara Trelawney îl privea pe Harry cu expresia tragică pe care o avea de fiecare când îl vedea. Ca de obicei, nenumăratele mărgele, lanţuri şi brăţări cu care era împodobită profesoara străluceau în lumina focului.
- Eşti preocupat, dragul meu, îi zise ea tristă lui Harry. Ochiul meu Interior vede dincolo de chipul tău curajos, priveşte adânc în sufletul tău frământat. Şi îmi pare rău că trebuie să-ţi spun, dar temerile tale nu sunt lipsite de te¬mei... Prevăd că vor urma momente grele pentru tine... Chiar foarte dificile... Mă tem că lucrul de care îţi este cel mai frică se va întâmpla într-adevăr... Mult mai curând decât crezi...
Vocea ei coborî tot mai mult, devenind o simplă şoaptă. Ron îşi roti ochii către Harry, care îi întoarse privirile, în¬mărmurit. Profesoara Trelawney trecu pe lângă ei şi se aşeză în fotoliul mare, cu aripi, din faţa şemineului, cu faţa către elevi. Lavender Brown şi Parvati Patil, care o admirau nespus pe profesoara Trelawney, stăteau pe nişte perne foarte aproape de ea.
- Dragii mei, a sosit momentul să ne gândim la stele, zise ea. La mişcarea planetelor şi la prevestirile lor misterioase, pe care şi le dezvăluie doar celor care înţeleg paşii dansului celest. Destinul oamenilor poate fi descifrat doar de liniile planetare, care se întrepătrund şi...
Harry nu o mai asculta însă. Rămase cufundat în gânduri, iar focul parfumat îl făcea să se simtă adormit şi amorţit. Vorbele monotone ale profesoarei Trelawney nu îl capti¬vaseră niciodată, dar nu putea să uite ce îi spusese mai înainte: Mă tem că lucrul de care îţi este cel mai frică se va întâmpla într-adevăr... Mult mai curând decât crezi...
Dar Hermione avea dreptate, îşi zise Harry enervat, profe¬soara Trelawney nu era decât o şarlatană. În acel moment nu îi era frică de nimic... Mă rog, în afară de temerile sale că va fi prins Sirius... Dar profesoara Trelawney habar n-avea de asta... Ajunsese de mult la concluzia că previziunile ei nu erau altceva decât nişte aiureli care se potriveau uneori din pură întâmplare, spuse pe un ton straniu.
În afară de ceea ce se întâmplase la sfârşitul semestrului trecut, când prevestise că va renaşte Cap-de Mort... Însuşi Dumbledore spusese că s-ar fi putut ca transa aceea să fi fost adevărată, după ce i-o descrise Harry...
- Harry! murmură Ron.
Harry privi în jur. Toată clasa se uita la el. Se ridică în picioare. Aproape că adormise, pierdut în gânduri şi învă¬luit de căldura din cameră.
- Spuneam, dragul meu, că te-ai născut sub influenţa dăunătoare a lui Saturn, zise profesoara Trelawney cu o notă de supărare în glas, conştientă că Harry nu auzise nimic din ce le spusese ea.
- A cui? Mă scuzaţi, vă rog, zise Harry.
- A lui Saturn, dragule, planeta Saturn! zise profesoara Trelawney, părând cu adevărat enervată că Harry nu reacţio¬nase nicicum la auzul acestor veşti. Spuneam că Saturn era cu siguranţă în opoziţie puternică pe cer când te-ai născut tu... Părul tău negru... Statura ta firavă... Pierderi tragice la o vârstă fragedă... Cred că am dreptate când spun, dragule, că te-ai născut în mijlocul iernii, nu-i aşa?
- Nu, zise Harry, m-am născut în iulie!
Ron îşi transformă rapid râsul într-o tuse mistuitoare.
O jumătate de oră mai târziu, fiecare dintre ei primise o hartă circulară complicată şi se străduiau cu toţii să stabilească poziţia planetelor în momentul naşterii lor. Era o treabă plic¬tisitoare, trebuia să consulţi o grămadă de tabele şi orare şi să calculezi o mulţime de unghiuri.
- Am doi Neptuni aici, zise Harry după un timp, încrun¬tându-se către bucata sa de pergament, nu se poate să fie bine, nu-i aşa?
- Aaaaah, zise Ron, imitând şoapta misterioasă a profe¬soarei Trelawney, când apar două planete Neptun, este semn incontestabil că se naşte un pitic cu ochelari, Harry...
Seamus şi Dean, care lucrau în apropiere, izbucniră în râs, deşi nu destul de tare pentru a acoperi strigătele entuzi¬asmate ale lui Lavender Brown:
- O, doamnă profesoară, uitaţi! Cred că am găsit o pla¬netă benefică! Vai, ce planetă este, doamnă profesoară?
- Este Uranus, draga mea, zise profesoara Trelawney, uitându-se pe harta ei.
- Pot să-l văd şi eu pe Uranus, Lavender? zise Ron mieros.
Din nefericire, profesoara Trelawney îl auzi şi probabil că de aceea le dădu atât de multe teme la sfârşitul orelor.
- Faceţi o analiză detaliată a modului în care deplasările planetelor vă vor afecta în luna următoare, ghidându-vă după harta voastră personală! se răsti ea, semănând mult mai mult cu profesoara McGonagall, decât cu felul ei diafan de a se purta. Vreau să fie gata până lunea viitoare! Nu accept nici un fel de scuze!
- Scorpie afurisită, zise Ron cu amărăciune, când se ală¬turară mulţimii care cobora scările înapoi spre Marea Sală, la masa de seară. Asta o să ne ia tot week-end-ul, să ştiţi...
- Aveţi multe teme? zise Hermione veselă, prinzându-i din urmă. Profesorul Vector nu ne-a dat nici o temă!
- Ei bine, nota zero pentru profesorul Vector, zise Ron ofticat.
Ajunseră în holul de la intrare, unde se formase o coadă serioasă la uşa care dădea în Marea Sală. Tocmai se aşezară la coadă, când auziră o voce ascuţită din spatele lor.
- Weasley! Hei, Weasley!
Harry, Ron şi Hermione se întoarseră. Reacredinţă, Crabbe şi Goyle stăteau puţin mai departe, părând extrem de mulţumiţi de ceva.
- Ce vrei? întrebă Ron scurt.
- Tatăl tău a apărut în ziar, Weasley! zise Draco, fluturând un Profetul zilei pe sub nasul lor şi vorbind foarte tare, în aşa fel încât să îl audă toţi cei care erau îngrămădiţi în holul de la intrare. Fii atent ce zice!

ALTE GREŞELI ALE MINISTERULUI MAGIEI
Se pare că problemele Ministerului Magiei nu s-au termi¬nat încă, scrie Rita Skeeter, Corespondenta Specială a ziaru¬lui. Abia de curând învinuit de organizarea slabă de la Cupa Mondială de Vâjthaţ şi încă nefiind în stare să clarifice dis¬pariţia uneia dintre vrăjitoarele sale, ieri, Ministerul a fost acoperit de un nou val de ruşine din cauza bufoneriilor lui Arnold Weasley, de la „Oficiul de folosire nepermisă a magiei”!

Reacredinţă ridică privirea.
- Ce chestie, i-au greşit şi numele, Weasley! Ca şi când ar fi un nimeni, nu? croncăni el.
Toată lumea din holul de la intrare asculta cu interes. Reacredinţă netezi ziarul şi citi mai departe:

Arnold Weasley, care în urmă cu doi ani a fost acuzat că deţinea o maşină zburătoare, a fost ieri implicat într-o încăierare cu câţiva oameni ai legii din lumea Încuiaţilor („poliţişti”, cum le zic ei) din cauza unor pubele extrem de agresive. Se pare că domnul Weasley i-a sărit în ajutor lui Ochi-Nebun Moody, bătrânul fost Auror, care s-a retras din Minister când nu a mai fost în stare să facă diferenţa între o strângere de mână şi o tentativă de crimă. Aşa cum era de aşteptat, când a ajuns la casa bine păzită a domnului Moody, domnul Weasley a descoperit că acesta generase iar o alar¬mă falsă. Domnul Weasley a fost nevoit să modifice din nou memoria mai multor Încuiaţi, ca să scape de poliţişti, însă a refuzat să dea o declaraţie Profetului zilei referitoare la implicarea Ministerului Magiei într-un asemenea scandal ruşinos şi nedemn!

- E şi o poză, Weasley! zise Reacredinţă, întorcând ziarul şi ridicându-l să îl vadă toţi. O poză cu părinţii tăi în faţa casei, dacă asta se poate numi casă! Mama ta ar trebui să mai slăbească puţin, nu crezi?
Ron tremura de furie. Toţi ochii erau aţintiţi spre el.
- Vezi să nu-ţi bag ziarul pe gât, Draco, îi zise Harry. Hai, Ron, lasă-l...
- A, da, am uitat că tu ai stat la ei vara asta, nu-i aşa, Potter? se răţoi Reacredinţă. Aşa că poţi să-mi spui chiar tu, mama lui chiar arată ca o purcică sau aşa a apărut în poză?
- Dar mama ta cum e, Reacredinţă? zise Harry, în timp ce el şi Hermione îl ţineau pe Ron de poala robei ca să-l oprească să sară la bătaie. Expresia aia de pe faţa ei, de parcă ar fi avut o baligă sub nas, o are tot timpul sau numai fiindcă erai tu lângă ea?
Chipul palid al lui Reacredinţă se înroşi uşor.
- Să nu îndrăzneşti să-mi insulţi mama, Potter!
- Atunci ţine-ţi gura, zise Harry, întorcându-i spatele.
BANG!
Se auziră mai multe ţipete. Harry simţi ceva cald trecând pe lângă el. Băgă mâna în buzunar ca să-şi ia bagheta, dar înainte să o atingă, auzi un al doilea BANG şi un strigăt răsună în holul de la intrare.
- NICI SĂ NU-ŢI TREACĂ PRIN CAP, BĂIETE!
Harry se întoarse în direcţia glasului. Profesorul Moody cobora scara de marmură, şchiopătând. Bagheta îi era aţin¬tită către un dihor alb ca laptele, care tremura pe podeaua cu dale de piatră, exact pe locul unde fusese Reacredinţă mai înainte.
Toţi cei din holul de la intrare tăcură îngroziţi. Nimeni în afară de Moody nu îndrăznea să se mişte. Moody se uită la Harry. (Cel puţin, ochiul său normal se uita la Harry, celă¬lalt privea către interiorul capului.)
- Te-a nimerit? mormăi Moody.
Acum vocea îi devenise gravă şi abia şoptită.
- Nu, zise Harry, a trecut pe lângă mine!
- LASĂ-L! strigă Moody.
- Pe cine să las? zise Harry uluit.
- Nu tu, el! mormăi Moody, arătând către Crabbe, care îngheţase în mişcarea de a ridica dihorul alb.
Se părea că ochiul mişcător al lui Moody avea puteri ma¬gice şi putea să vadă în spatele său.
Moody începu să şchiopăteze spre dihorul care chiţăi spe¬riat şi o luă la sănătoasa, îndreptându-se spre pivniţă.
- S-o crezi tu! răcni Moody, aţintind iar bagheta către dihor.
Acesta zbură douăzeci de metri în sus şi căzu cu o bufni¬tură pe podea, după care sări iar în aer.
- Nu-mi plac cei care îşi atacă adversarii pe la spate, mor¬măi Moody, în timp ce dihorul se ridica din ce în ce mai mult, chiţăind de durere. Este foarte urât, necinstit şi scârbos...
Dihorul zbură în aer, picioarele şi coada fluturându-i neajutorate.
- Să... nu... mai... faci... asta... niciodată! zise Moody, accentuând fiecare cuvânt, după care dihorul se izbi iar de podeaua de piatră şi apoi sări în sus.
- Domnule profesor Moody! se auzi o voce şocată.
Profesoara McGonagall cobora scara de marmură cu bra¬ţele pline de cărţi.
- Bună ziua, doamnă profesoară McGonagall, zise Moody calm, ridicând dihorul şi mai mult.
- Ce... Ce faci? se bâlbâi profesoara McGonagall, urmă¬rind cu ochii ascensiunea dihorului săltăreţ prin aer.
- Predau, zise Moody.
- Predai? Moody, acela e un elev, nu? strigă speriată pro¬fesoara McGonagall, scăpând cărţile din mână.
- Da, zise Moody.
- Nu! strigă profesoara McGonagall, coborând scările şi scoţându-şi bagheta.
Câteva clipe mai târziu, cu un zgomot puternic, Draco Reacredinţă reapăru, zăcând pe podea cu părul blond răsfi¬rat pe faţa care devenise de un roz intens. Se ridică, nesigur pe picioare.
- Moody, noi nu folosim niciodată Transfigurarea ca pe¬deapsă! zise profesoara McGonagall pe un ton şters. Sunt con¬vinsă că domnul profesor Dumbledore ţi-a explicat asta...
- Da, e posibil să fi menţionat ceva de genul ăsta, zise Moody, scărpinându-şi bărbia, fără să pară impresionat nici¬cum, dar m-am gândit că un şoc ar fi fost foarte...
- Îi ţinem mai mult la şcoală sau le dăm altfel de pe¬depse, Moody! Eventual vorbim cu conducătorul Casei vino¬vatului sau cu părinţii lui!
- Bine, atunci aşa o să fac! zise Moody, privindu-l pe Reacredinţă cu dispreţ.
Reacredinţă, ai cărui ochi larg deschişi încă lăcrimau de durere şi umilinţă, îl privi răutăcios pe Moody şi bombăni ceva din care se auziră clar cuvintele „tatăl meu”.
- A, da? zise Moody încet, înaintând câţiva paşi, cu bocă¬nitul piciorului său de lemn răsunând în tot holul. Păi, eu îl ştiu bine pe tatăl tău, băiete... Spune-i că Moody îi urmă¬reşte îndeaproape fiul... Transmite-i asta din partea mea, te rog... Capul Casei tale trebuie să fie Plesneală, nu?
- Da, zise Reacredinţă dispreţuitor.
- Un alt vechi prieten, mormăi Moody. Abia aşteptam să am o discuţie cu bătrânu’ Plesneală... Hai cu mine!
Îl luă de braţ pe Reacredinţă şi plecară amândoi spre pivniţă.
Un timp, profesoara McGonagall se uită neliniştită după ei, după care îşi aţinti bagheta spre cărţile împrăştiate pe jos, făcându-le să plutească prin aer şi să revină la ea în braţe.
- Să nu-mi adresaţi nici un cuvânt acum, şopti Ron către Harry şi Hermione, când se aşezară la masa Cercetaşilor câteva minute mai târziu, înconjuraţi din toate părţile de discuţii aprinse despre ce se întâmplase.
- De ce nu? se miră Hermione.
- Pentru că vreau să-mi fixez asta în memorie pentru tot¬deauna, zise Ron, cu ochii închişi şi cu o expresie senină pe chip. Draco Reacredinţă, dihorul zburător!
Harry şi Hermione râseră amândoi, iar Hermione îi servi şi pe ei cu friptură de vită.
- Totuşi, ar fi putut să-l rănească rău pe Reacredinţă, zise ea. A fost foarte bine că l-a oprit profesoara McGonagall...
- Hermione! o certă Ron mânios, privind-o cu ochii gata să îi iasă din orbite. Strici cel mai frumos moment din viaţa mea!
Hermione scoase un sunet slab şi începu să mănânce iar în cea mai mare viteză.
- Nu-mi spune că te duci şi astă-seară la bibliotecă? zise Harry, uitându-se la ea.
- Trebuie, zise Hermione cu greu. Am multe de făcut.
- Dar ne-ai spus că profesorul Vector...
- Nu-i pentru şcoală, zise ea.
Cinci minute mai târziu, îşi lăsase farfuria curată şi plecase grăbită.
Imediat ce plecă, locul îi fu luat de Fred Weasley.
- Moody! exclamă el. Cât de mişto e omul ăsta!
- A-ntâia! zise George, aşezându-se vizavi de Fred.
- Super! zise Lee Jordan, cel mai bun prieten al geme¬nilor, aşezându-se lângă George. Am avut ore cu el după-amiaza asta!
- Şi cum a fost? zise Harry nerăbdător.
Fred, George şi Lee schimbară priviri semnificative.
- N-am mai avut niciodată o oră ca asta! zise Fred.
- Le ştie tipu’, jos pălăria! făcu şi Lee.
- Adică? întrebă Ron, aplecându-se înainte.
- Ştie cum e să fii acolo, în mijlocul acţiunii, zise George, îţi inspiră încredere!
- Unde acolo? Ce acţiune? se miră Harry.
- În mijlocul luptei cu Magia Neagră! zise Fred.
- A văzut totul! exclamă George.
- Extraordinar! întări şi Lee.
Ron îşi căută orarul în ghiozdan.
- Noi avem ore cu el abia joi! zise el dezamăgit.


— CAPITOLUL XIV —

BLESTEME DE NEIERTAT

Următoarele două zile trecură fără evenimente deosebite, în afară de isprava lui Neville, care reuşi să î$i topească al şaselea ceaun la ora de „Poţiuni”. Profesorul Plesneală, care părea să fi atins pe timpul vacanţei noi cote în dorinţa lui de răzbunare, îl ţinuse pe Neville la arest, iar Neville se întorsese complet epuizat şi demoralizat, având în vedere că fusese pus să eviscereze un butoi de broaşte cu corn.
- Ştii de ce este Plesneală atât de prost dispus, nu? îi zise Ron lui Harry, în timp ce o priveau pe Hermione cum îl învăţa pe Neville o Vrajă de Curăţare ca să-şi scoată resturile de intestine de broască de sub unghii.
- Da, zise Harry, Moody...
Ştia toată lumea că Plesneală îşi dorea cu ardoare catedra de „Apărare contra Magiei Negre”. O pierduse pentru al pa¬trulea an la rând. Lui Plesneală nu îi plăcuse de nici unul dintre profesorii care o ocupaseră mai înainte şi nu se sfiise să arate acest lucru. Acum însă părea extrem de precaut să nu cumva să îşi manifeste animozitatea în mod deschis faţă de Ochi-Nebun Moody. Într-adevăr, ori de câte ori îi vedea împreună pe cei doi - la masă sau când se întâlneau pe holuri - Harry avea impresia că Plesneală evita să dea ochii cu Moody (nici cu cel normal, nici cu cel magic).
- Presupun că Plesneală e cam speriat de el, nu? zise Harry gânditor.
- Imaginează-ţi cum ar fi dacă Moody l-ar transforma pe Plesneală într-o broască de aia cu corn, zise Ron, cu ochii pierduţi în zare, şi l-ar alerga prin clasă...
Cercetaşii din anul IV abia aşteptau prima oră cu Moody. În joia următoare, imediat după prânz, făcură coadă în faţa clasei sale, cu mult înainte de a se suna de intrare.
Singura persoană care lipsea era Hermione, care apăru chiar înainte de începerea orei.
- Am fost la...
- ... bibliotecă! termină Harry propoziţia. Hai mai repe¬de, parcă văd că nu mai prindem locuri bune!
Se grăbiră să ocupe cele trei scaune chiar din faţa cate¬drei, îşi scoaseră cărţile („Forţele Întunericului: Ghid pentru Apărare”) şi aşteptară cuminţi şi straniu de tăcuţi. Curând auziră bocănelile caracteristice ale lui Moody, care intră în clasă, arătând la fel de ciudat si de înspăimântător ca întot¬deauna. Piciorul de lemn cu gheare era abia vizibil pe sub robă.
- Puteţi să puneţi deoparte astea, mormăi el, şchiopătând către catedră, aşezându-se şi arătând spre cărţile de pe băn¬cile lor. N-o să aveţi nevoie de ele!
Îşi puseră cărţile înapoi în ghiozdane, Ron arătând extrem de mulţumit.
Moody scoase un catalog, îşi scutură coama lungă de păr cărunt de pe faţa crâmpoţită şi plină de cicatrice, după care începu să îi strige pe nume, cu ochiul normal parcurgând înşiruirea de nume, în timp ce ochiul magic se rotea şi îi fixa pe fiecare în parte, pe măsură ce elevii răspundeau la apel.
- Bine, zise el, când ultima persoană răspunse „prezent”, am primit o scrisoare de la profesorul Lupin, în care îmi vor¬beşte despre clasa asta. Se pare că v-aţi ocupat de Bongi, Pă¬lăriile Roşii, Hinchipuni, Fluidemi, Carpi şi oameni-lupi, aşa e?
Urmă un zumzet aprobator.
- Sunteţi însă în urmă - foarte în urmă - cu bles¬temele, zise Moody. Aşa că o să vă arăt cam tot ce îşi pot face vrăjitorii unii altora. Am un an ca să vă învăţ cum să vă descurcaţi cu Magia...
- De ce, rămâneţi doar un an? izbucni Ron.
Ochiul magic al lui Moody se roti pentru a-l privi pe Ron. Ron era foarte neliniştit, dar se destinse imediat ce Moody îi zâmbi.
Era prima oară când îl vedea zâmbind - ceea ce avu drept efect fragmentarea şi mai accentuată a feţei sale - dar Harry îşi dădu seama că Moody putea fi şi prietenos.
- Tu trebuie să fii fiul lui Arthur Weasley, nu? îl întrebă Moody pe Ron. Tatăl tău m-a scăpat dintr-o situaţie neplă¬cută acum câteva zile... Da, o să vă fiu profesor doar un an... ca o favoare pentru Dumbledore... Un an şi apoi mă întorc la viaţa mea liniştită de dinainte.
Râse scurt şi îşi împreună mâinile noduroase.
- Deci, să ne apucăm de treabă! Blestemele. Există în multe forme şi cu grade diferite de tărie. Conform Minis¬terului Magiei, ar trebui să vă învăţ numai blestemele de apărare şi atât. Nu ar trebui să vă arăt cum sunt blestemele de atac, ilegale, până în anul VI. Se pare că nu sunteţi destul de mari pentru a le face faţă până atunci. Dar profesorul Dumbledore are încredere în posibilităţile voastre şi a zis că o să vă descurcaţi. Şi eu cred că este foarte bine să aflaţi cât mai devreme cu ce vă confruntaţi. Cum aţi putea să vă apăraţi de ceva despre care nu ştiţi nimic? Un vrăjitor care vrea să arunce un blestem asupra voastră nu o să vă explice niciodată ce face. Şi fiţi siguri că n-o să facă acest lucru fru¬mos sau cu mănuşi! Trebuie să fiţi pregătiţi! Te rog să pui ăla deoparte, domnişoară Brown, când vorbesc eu!
Lavender tresări şi roşi puternic. Îi arăta lui Parvati, pe sub bancă, horoscopul ei complet. Se părea că ochiul magic al lui Moody vedea prin lemn la fel de bine ca şi prin ceafă.
- Aşadar, ştiţi care blesteme sunt pedepsite cel mai aspru de legea vrăjitorilor?
Mai mulţi ridicară mâna, inclusiv Ron şi Hermione. Moody îl invită pe Ron să spună, deşi ochiul său magic era aţintit tot asupra lui Lavender.
- Păi, începu Ron nesigur, mi-a zis tatăl meu de un blestem numit Imperius sau ceva de genul ăsta...
- A, da, zise Moody mulţumit. Tatăl tău îl cunoaşte prea bine. La un moment dat, Blestemul Imperius a dat mult de furcă Ministerului...
Moody se ridică greoi, deschise sertarul catedrei şi scoase un borcan de sticlă pe fundul căruia se târau trei păianjeni mari şi negri. Harry îl simţi pe Ron înfiorându-se puţin. Ron ura păianjenii.
Moody băgă mâna în borcan, prinse unul dintre păian¬jeni şi îl arătă clasei. Apoi îşi aţinti bagheta asupra lui şi mur¬mură „Imperio!”
Păianjenul sări din mâna lui Moody şi începu să se mişte înainte şi înapoi pe un fir subţire ca mătasea, de parcă ar fi fost pe un trapez. Picioarele îi deveniră rigide, apoi se dădu peste cap, rupând firul, şi căzu pe birou, unde începu să se învârtă în cerc. Moody îşi mişcă brusc bagheta şi păianjenul se ridică pe două dintre picioarele din spate, începând să bată step.
Toată lumea se prăpădea de râs, în afară de Moody.
- Credeţi că este amunzant, da? mormăi el. V-ar plăcea să vă facă şi vouă cineva aşa ceva?
Râsul se încetă brusc.
- Control total, zise Moody încet, în timp ce păianjenul începea să facă tumbe. Aş putea să-l fac să sară pe fereastră, să se înece sau să sară la gâtul cuiva...
Ron se cutremură involuntar.
- Cu ani în urmă, mulţi vrăjitori şi vrăjitoare erau sub con¬trolul Blestemului Imperius, zise Moody şi Harry ştiu că se re¬ferea la zilele când Cap-de-Mort era atotputernic. A fost o mare problemă pentru Minister să încerce să afle cine era forţat să facă unele lucruri şi cine le făcea de bunăvoie... Blestemul Imperius poate fi contracarat şi o să vă învăţ cum, dar este nevoie de multă concentrare şi forţă de caracter, şi nu toată lumea este în stare. Cel mai bine ar fi să evitaţi să fiţi loviţi de acest blestem, dacă puteţi... VIGILENŢĂ CONTINUĂ!
Ultimele cuvinte le răcni de-a dreptul, făcându-i pe toţi să tresară.
Moody apucă păianjenul ţopăitor şi îl puse la loc în borcan.
- Mai ştie cineva alt blestem? Ilegal, vreau să spun...
Mâna Hermionei ţâşni iar în aer, ca şi a lui Neville, spre uimirea lui Harry. Singura materie la care ridica Neville mâ¬na era „Ierbologia”, de departe materia la care era cel mai bun. Neville păru surprins de propria sa îndrăzneală.
- Da? zise Moody, ochiul magic rotindu-se pentru a se fixa asupra lui Neville.
- Mai este unul... Blestemul Cruciatus, zise Neville încet, dar distinct.
Moody se uită cu mare atenţie la Neville, de data asta cu ambii ochi.
- Te cheamă Poponeaţă? zise el, ochiul său magic rotin¬du-se pentru a consulta iar catalogul.
Neville dădu din cap neliniştit, dar Moody nu mai întrebă nimic altceva. Continuându-şi ora, băgă mâna în borcan pen¬tru a lua următorul păianjen, pe care îl puse pe catedră. Aces¬ta rămase nemişcat, părând prea speriat pentru a se mai mişca.
- Blestemul Cruciatus, zise Moody. Ar trebui să fie puţin mai mare ca să vă daţi seama mai bine...
Şi Moody aţinti bagheta către păianjen, zicând:
- Engorgio!
Păianjenul începu să se umfle. Se făcu mai mare ca o tarantulă. Renunţând la orice urmă de bravură, Ron se dădu cu scaunul mult spre spate, cât mai departe de catedra lui Moody.
Moody îşi ridică iar bagheta, o aţinti către păianjen şi rosti:
- Crucio!
Dintr-o dată, picioarele păianjenului se strânseră dea¬supra corpului. Se întoarse şi începu să se zbată într-un mod îngrozitor, mişcându-se dintr-o parte în alta. Nu se auzea nimic, însă Harry era convins că, dacă ar fi avut glas, ar fi ţipat. Moody nu îşi mişcă bagheta, iar păianjenul începu să tremure şi să se zbată şi mai violent...
- De ajuns! strigă Hermione ascuţit.
Harry se uită la ea. Ochii ei nu erau îndreptaţi spre păianjen, ci spre Neville. Urmărindu-i privirea, Harry văzu că mâinile lui Neville erau încleştate de banca din faţa lui, pumnii i se albiseră, iar ochii i se holbaseră, pătrunşi de o groază cumplită.
Moody îşi ridică bagheta. Picioarele păianjenului se rela¬xară, însă animalul continuă să se zbată.
- Reducio! comandă Moody şi păianjenul reveni la mări¬mea sa obişnuită.
Moody îl puse la loc în borcan.
- Durerea, spuse Moody încet. Nu ai nevoie de cuţite sau alte arme pentru a tortura pe cineva, dacă poţi arunca asu¬pra lui Blestemul Cruciatus... Şi acesta a fost foarte utilizat la un moment dat... Bine... Mai ştie cineva altele?
Harry se uită în jur. După expresiile colegilor, bănui că se întrebau cu toţii ce se va întâmpla cu ultimul păianjen. Mâna Hermionei se clătină uşor când, pentru a treia oară, o ridică în aer.
- Da? zise Moody, uitându-se la ea.
- Abracadabra! şopti Hermione.
Câţiva elevi din jur se uitară neliniştiţi la ea, chiar şi Ron.
- Ah, zise Moody, un alt zâmbet abia schiţat mişcându-i gura strâmbă. Da, ultimul şi cel mai groaznic. Abracadabra, blestemul fatal!
Băgă mâna în borcan şi al treilea păianjen - de parcă ar fi ştiut ce îl aştepta - se târî disperat pe fundul borcanului, încercând să scape de degetele lui Moody.
Acesta îl prinse însă repede şi îl aşeză pe catedră. Îngro¬zit, păianjenul încercă să fugă de pe suprafaţa de lemn.
Moody îşi ridică bagheta şi Harry simţi un fior care pre¬vestea ceva rău.
- ABRACADABRA! răcni Moody.
Urmă un fulger verde, orbitor, şi un sunet mistuitor, de parcă ceva mare şi invizibil ar fi plutit prin aer. În clipa ur¬mătoare, păianjenul se întoarse cu burta în sus, fără răni vi¬zibile, însă era clar că murise. Multe fete îşi stăpâniră cu greu plânsul. Ron se trăsese şi mai în spate, aproape căzând de pe scaun când păianjenul încercase să fugă de pe catedră.
Moody dădu jos de pe catedră păianjenul mort.
- Nu e frumos, zise el calm. Nu e plăcut. Şi nu există nici un contrablestem... nimic nu-l poate opri. O singură per¬soană i-a supravieţuit şi aceasta stă chiar în faţa mea!
Harry simţi cum se înroşeşte ca racul când ochii lui Moody (amândoi!) se uitară la el. Simţea şi privirile celor¬lalţi. Harry îşi fixă privirile pe tăblia goală, de parcă ar fi fost fascinat de ea, dar de fapt nici măcar nu o vedea...
Deci, aşa muriseră părinţii lui... Exact ca păianjenul... Fără semne, instantaneu? Pur şi simplu văzuseră fulgerul verzui şi simţiseră suflul morţii, înainte să li se scurgă viaţa din trupuri?
Harry încercase să îşi imagineze de mii de ori cum muri¬seră părinţii lui, în toţi acei trei ani de când aflase că fuse¬seră omorâţi, de când i se spusese ce se întâmplase în acea noapte: cum îi trădase Şobo pe părinţii lui, spunându-i lui Cap-de-Mort unde erau şi unde se ascundeau, cum venise acesta şi îi luase prin surprindere, cum îl omorâse întâi pe tatăl lui, cum James Potter încercase să-l oprească, îndem¬nându-şi soţia să îl ia pe Harry şi să fugă, cum Cap-de-Mort o ajunsese din urmă pe Lily Potter şi îi spusese să se dea la o parte, să îl lase să îi omoare fiul, cum ea îl implorase să o omoare pe ea în locul lui şi îl ocrotise cu preţul vieţii ei... După ce o omorâse şi pe ea, Lordul Întunericului îşi aţintise bagheta asupra lui Harry...
Harry ştia aceste detalii, pentru că auzise vocile părinţilor săi când se luptase cu Dementorii în anul care trecuse... Pentru că Dementorii aveau îngrozitoarea putere de a-şi for¬ţa victimele să retrăiască cele mai urâte amintiri din viaţa lor şi să-i înece în propria lor disperare, până la epuizare...
Moody vorbea iar şi Harry abia dacă îl auzea, ca şi cum s-ar fi aflat la mare distanţă. Cu un mare efort, reveni în prezent şi ascultă ce spunea Moody.
- Abracadabra este un blestem care cere puteri magice deosebite pentru a acţiona eficient... Dacă v-aţi scoate acum baghetele, le-aţi îndrepta către mine şi aţi rosti cuvintele magice, cred că nici măcar nu mi-ar curge sânge din nas! Dar asta nu contează. Nu sunt aici ca să vă învăţ cum să aruncaţi blesteme! Şi dacă nu există un contrablestem, de ce să vă spun despre Blestemul Abracadabra? Pentru că tre¬buie să ştiţi! Trebuie să ştiţi tot ce poate fi mai rău. Nu tre¬buie să vă treziţi că îl simţiţi pe propria voastră piele. VIGI¬LENŢĂ CONTINUĂ! tună el şi toţi tresăriră iar. Aceste trei blesteme - Abracadabra, Imperius şi Cruciatus - sunt cu¬noscute ca Blestemele de Neiertat. Folosirea unuia dintre ele asupra unei fiinţe umane este de ajuns pentru a vă duce la Azkaban! Iată cu ce vă confruntaţi, iată de ce trebuie să vă învăţ să luptaţi contra lor! Aveţi nevoie de o instruire pre¬alabilă. Trebuie să ştiţi cum să vă apăraţi. Dar cel mai impor¬tant este că trebuie să fiţi mereu vigilenţi, încontinuu. Scoateţi-vă penele de scris şi scrieţi tot ce vă spun...
Îşi petrecură restul orei luând notiţe despre fiecare Bles¬tem de Neiertat. Nimeni nu scoase un cuvânt până nu sună clopoţelul, dar când Moody le dădu drumul şi ieşiră din clasă, izbucni o adevărată furtună de discuţii. Cei mai mulţi erau speriaţi de blesteme...
- Ai văzut cum s-a zbătut şi s-a chircit?
- Şi cum l-a omorât? Aşa, pur şi simplu!
Discutau despre ora care trecuse, îşi zise Harry, de parcă fusese un spectacol extraordinar, dar lui nu i se păruse de¬loc distractiv. Şi se părea că şi Hermione gândea la fel...
- Grăbiţi-vă, îi zori ea încordată pe Harry şi pe Ron.
- Doar nu mergem iar la biblioteca aia afurisită? întrebă Ron.
- Nu, zise Hermione scurt, arătând către holul alăturat. Neville!
Neville stătea singur, la jumătatea holului, privind absent zidul de piatră de vizavi cu aceeaşi expresie îngrozită, cu ochii holbaţi, exact ca atunci când Moody demonstrase Bles¬temul Cruciatus.
- Neville? spuse Hermione cu blândeţe.
Neville se uită în jur.
- Ah, bună, zise el, vorbind mult mai subţire decât de obicei. Ce lecţie interesantă, nu? Oare ce avem la cină, mi-e o foame de lup, vouă nu?
- Neville, te simţi bine? insistă Hermione.
- A, da, sigur că da, bolborosi Neville cu aceeaşi voce de¬osebit de subţire. O cină foarte interesantă... adică lecţie... Ce avem de mâncare?
Ron îi aruncă lui Harry o privire speriată.
- Neville, ce...
Se auzi însă un bocănit straniu din spatele lor şi se întoar¬seră. Îl văzură pe profesorul Moody şchiopătând spre ei. Toţi patru tăcură, privindu-l neliniştiţi, dar când vorbi, ieşi un mormăit mult mai blând şi mai domol decât auziseră până atunci.
- E în ordine, fiule, îi zise el lui Neville. Ce-ar fi să vii la mine în birou? Hai să bem o ceaşcă de ceai împreună...
Neville păru şi mai speriat la gândul unui ceai în compa¬nia lui Moody. Nu se mişcă şi nici nu scoase vreun cuvânt.
Moody îşi aţinti ochiul magic asupra lui Harry.
- Tu te simţi bine, Potter?
- Da, zise Harry, aproape sfidător.
Ochiul albastru al lui Moody sclipi uşor, în timp ce îl cer¬ceta pe Harry, apoi profesorul spuse:
- Trebuie să ştiţi toate astea... Poate că pare dur, dar tre¬buie să ştiţi! Nu are rost să ne prefacem... Ei bine, haide, Poponeaţă, am nişte cărţi care s-ar putea să te intereseze...
Neville se uită disperat la Harry, la Ron şi la Hermione, dar ei nu ziseră nimic, aşa că nu avu de ales decât să se lase dus, una dintre mâinile noduroase ale lui Moody fiind fixată pe umărul său.
- Ce-a fost asta? zise Ron, privindu-i pe Neville şi pe Moody cum dau colţul.
- Nu ştiu, zise Hermione gânditoare.
- Ce lecţie totuşi, nu? îi zise Ron lui Harry, pe când mer¬geau către Marea Sală. Fred şi George aveau dreptate, nu? Chiar că ştie ce face Moody ăsta, aşa e? Şi când a aruncat Blestemul Abracadabra, cum a murit păianjenul ăla! Ime¬diat, doar a...
Dar Ron tăcu brusc când văzu expresia de pe chipul lui Harry şi nu mai vorbi până nu ajunseră în Marea Sală, când zise că ar fi fost bine să se apuce de îndată să facă predicţiile pentru profesoara Trelawney, pentru ora din seara aceea, pentru că avea să le ia o grămadă de timp.
Hermione nu se alătură discuţiei lor, ci mâncă îngrozitor de repede şi apoi plecă iar la bibliotecă. Harry şi Ron se în¬toarseră în Turnul Cercetaşilor, iar Harry, care nu se gân¬dise la altceva în timpul mesei, deschise el însuşi discuţia despre Blestemele de Neiertat.
- Oare Moody şi Dumbledore nu ar avea probleme la Mi¬nister, dacă s-ar şti că am văzut efectele blestemelor? întrebă Harry când se apropiară de doamna grasă din tablou.
- Probabil că da, zise Ron, dar Dumbledore a făcut mereu cum a crezut de cuviinţă, nu-i aşa, iar Moody are probleme de ani de zile, presupun... Întâi atacă şi după aceea îşi pune întrebări! De exemplu, pubelele. Aiureli!
Doamna Grasă le făcu loc şi intrară în camera de zi a Cer¬cetaşilor, aglomerată şi zgomotoasă.
- Atunci, ne luăm lucrurile pentru „Previziuni despre viitor”? întrebă Harry.
- Presupun că da, mormăi Ron.
Urcară în dormitor ca să îşi ia cărţile şi hărţile. Îl găsiră pe Neville singur, stând pe patul său şi citind. Părea mult mai calm decât la sfârşitul orei lui Moody, deşi nu intrase cu totul în normal. Ochii îi erau încă puţin dilataţi.
- Ţi-ai revenit, Neville? îl întrebă Harry.
- A da, zise Neville, nu mai am nimic. Citesc cartea pe care mi-a împrumutat-o domnul profesor Moody...
Le arătă cartea: „Plantele de apă cu puteri magice din Mediterana şi proprietăţile lor”.
- Se pare că doamna profesoară Lăstar i-a zis domnului profesor Moody că sunt foarte bun la „Ierbologie”, zise Neville.
În tonul lui era un strop de mândrie pe care Harry rareori o mai observase la el.
- Doamna profesoară Lăstar i-a zis că mi-ar face plăcere să citesc cartea asta...
Faptul că-i spusese lui Neville ce aflase de la profesoara Lăstar despre el, îşi zise Harry, fusese un mod plin de tact din partea lui Moody de a-l înveseli pe Neville, pentru că bietul de el rareori era lăudat că era bun la vreo materie. Probabil că acelaşi gest l-ar fi făcut şi profesorul Lupin.
Harry şi Ron îşi luară cărţile despre „Desluşirea viitoru¬lui” şi se întoarseră în camera de zi, unde se aşezară la o masă şi se puseră pe treabă cu predicţiile pentru ora urmă¬toare. O oră mai târziu însă, nu puteau zice că făcuseră mari progrese, deşi masa era plină de bucăţele de pergament cu tot felul de calcule şi simboluri, iar creierul lui Harry era ameţit, de parcă ar fi respirat vaporii care se ridicau din focul profesoarei Trelawney.
- Habar nu am ce ar trebui să însemne astea, zise el, uitându-se la o listă lungă cu calcule.
- Ştii ce cred eu? zise Ron, care avea părul măciucă din cauză că îşi trecuse de nenumărate ori degetele prin păr, de disperare. Cred că este cazul să trecem la vechea metodă de... ghicire a viitorului!
- Adică, să inventăm totul?
- Da, zise Ron, dând la o parte mulţimea notiţelor de pe masă.
Îşi înmuie pana în cerneală şi începu să scrie.
- Lunea viitoare, citi el cu glas tare ceea ce scria, s-ar putea să mă pască o răceală, din cauza conjuncţiei nefericite dintre Marte şi Jupiter.
Se uită la Harry şi continuă:
- Ştii doar cum e: adaugă şi tu cât mai multe tragedii şi nenorociri şi o ai la degetul mic!
- Aşa e, zise Harry, mototolindu-şi prima încercare şi arun¬când-o în foc, peste capetele unui grup de elevi din anul întâi care stăteau de vorbă. OK... Luni trebuie să mă feresc de... ăăă... arsuri, din cauza...
- Da, chiar că ar fi cazul, zise Ron posomorât, luni iar ne întâlnim cu Homarii lui Hagrid... OK, marţi o să...
- Pierzi ceva drag! îi sugeră Harry, care frunzărea „Desluşirea viitorului”, căutând idei.
- Foarte bine, zise Ron, plăcându-i sugestia lui Harry. Din cauza lui... Hm... Mercur! Ce-ar fi să fii înjunghiat pe la spate de cineva pe care îl considerai prieten?
- Da... super! aprobă Harry, scriind degrabă, pentru că... Venus este în a douăsprezecea casă, asta e! Şi miercuri cred că o să pierd o luptă!
- Aaah, eu vroiam să scriu asta! OK, lasă, eu o să pierd un pariu!
- Da, o să pariezi că eu câştig lupta...
Îşi petrecură o oră întreagă tot inventând predicţii (care deveniră din ce în ce mai tragice!), în timp ce camera de zi din jurul lor se goli treptat de elevi, toţi ducându-se la culcare. Şmecherilă veni tiptil, sări uşor pe scaunul gol de lângă ei şi se uită cu reproş la Harry, cam cum s-ar fi uitat Hermione la ei, dacă ar fi ştiut că nu îşi făceau temele cum trebuie.
Uitându-se în jur prin cameră şi încercând să se gândească la vreun necaz pe care nu îl mai folosise, Harry îi văzu pe Fred şi pe George stând împreună lângă peretele opus, cu capetele lipite unul de altul, cu penele scoase, aplecaţi deasupra unei bucăţi de pergament. Era foarte neobişnuit să-i vezi pe Fred şi pe George ascunşi într-un colţ şi lucrând în linişte. De obicei, le plăcea să fie în miezul lucrurilor, mereu în centrul atenţiei. Ascundeau un secret, fără îndoială. După cum lucrau concen¬traţi la bucata aceea de pergament... Şi Harry îşi aminti că îi mai văzuse stând la fel şi scriind împreună, când erau acasă la ei, la „Vizuină”. Atunci crezuse că lucrau la un nou formular de comandă pentru „Weasley Bing-Bong”, dar de data asta nu mai părea să fie aşa ceva... Dacă ar fi lucrat la formularele lor, probabil că l-ar fi anunţat şi pe Lee Jordan. Se întrebă dacă nu cumva puneau la cale ceva legat de înscrierea în Turnirul celor trei vrăjitori.
Harry continuă să se uite la ei şi îl văzu pe George dând din cap către Fred, ţinând ceva cu pana şi vorbind aproape în şoaptă, dar fiind auzit foarte clar în camera aproape pustie:
- Nu! E ca şi când l-am acuza! Trebuie să avem mare grijă...
Apoi George se uită în jur şi văzu că Harry îi privea. Harry zâmbi şi se întoarse repede la predicţiile sale, nu vroia să creadă că îi spiona. Curând după aceea, gemenii îşi strânseră pergamentul, le urară noapte bună şi se duseră la culcare.
Fred şi George plecaseră cam de zece minute, când se deschise uşa şi în camera de zi intră Hermione, care ţinea o bucată de pergament într-o mână şi o cutie în care zornăia ceva în cealaltă. Şmecherilă îşi arcui spatele, tor¬când mulţumit.
- Ce mai faceţi? întrebă ea în loc de bună seara. Tocmai am terminat!
- Şi eu! zise Ron triumfător, aruncându-şi pana pe masă. Hermione se aşeză, puse lucrurile pe care le adusese cu ea într-un fotoliu şi îşi aruncă ochii peste predicţiile lui Ron.
- Se pare că n-o să ai o lună prea roz, nu-i aşa? zise ea sar¬castic, în timp ce Şmecherilă se aşeza în poala ei.
- Ei, lasă, măcar ştiu ce mă aşteaptă, căscă Ron.
- Te îneci de două ori? se miră Hermione.
- A, da? zise Ron, uitându-se peste predicţiile sale. Ar tre¬bui să schimb, să spun că m-a călcat un Hipogrif!
- Nu crezi că e puţin cam... evident că le-aţi inventat? întrebă Hermione.
- Cum îndrăzneşti? zise Ron, pe un ton jignit, dar ironic. Am muncit la ele ca nişte... spiriduşi de casă!
Hermione ridică sprâncenele.
- Vorba vine, se corectă Ron repede.
Harry îşi puse şi el pana pe masă, după ce tocmai termi¬nase de prezis că va muri decapitat.
- Ce e acolo? întrebă el, arătând către cutia adusă de Hermione.
- E chiar amuzant că mă întrebi, zise Hermione, aruncân¬du-i o privire sumbră lui Ron.
Scoase capacul şi le arătă ce era înăuntru.
În cutie se aflau vreo cincizeci de insigne, fiecare de altă culoare, dar cu aceleaşi litere pe ele: S.P.A.S.
- Spas? zise Harry, luând o insignă şi privind-o. Ce mai e şi asta?
- Nu spas, zise Hermione enervată. Sunt iniţiale: S.P.A.S. Vine de la Societatea pentru Apărarea Spiriduşilor!
- Nu am auzit niciodată de ea, zise Ron.
- Bineînţeles că n-ai auzit, zise Hermione sprinţar, abia am înfiinţat-o!
- Zău? zise Ron puţin mirat. Şi câţi membri are?
- Păi... dacă vă înscrieţi şi voi doi... trei! zise Hermione.
- Şi chiar crezi că am muri de fericire dac-am merge pe stradă cu nişte insigne pe care scrie „spas”? o întrebă Ron.
- S - P - A - S! zise Hermione cu înflăcărare. Vroiam să o numesc Opriţi Abuzul Inacceptabil asupra Concetăţenilor Noştri, Spiriduşii, tot Creaturi Magice şi ei, şi Militaţi pen¬tru Schimbarea Drepturilor Lor, dar nu încăpea. Aşa că ăsta este manifestul societăţii noastre...
Şi Hermione le arătă foaia de pergament.
- Am căutat la bibliotecă. Sclavia spiriduşilor datează de acum câteva secole. Nu-mi vine să cred că nu a făcut nimeni nimic până acum!
- Hermione, deschide-ţi bine urechile, strigă Ron, accen¬tuând cuvintele. Le place! Le place să fie sclavi!
- Obiectivele noastre pe termen scurt, zise Hermione, vorbind şi mai tare, ca să îl acopere pe Ron, şi purtându-se de parcă nici nu l-ar fi auzit, sunt să le asigurăm spiriduşilor de casă salarii cinstite şi condiţii de lucru satisfăcătoare. Obiectivele pe termen lung includ schimbarea legii însăşi, care să interzică folosirea baghetei magice contra lor şi să permită acceptarea unui spiriduş în Departamentul Contro¬lului Creaturilor Magice, unde nu sunt reprezentaţi deloc!
- Si cum o să facem toate astea? întrebă Harry.
- Începem prin a recruta membri, zise Hermione fericită. M-am gândit că doi sticli ar fi de ajuns pentru înscriere... adică taman cât costă insigna şi fondurile necesare tipăririi flutu-
raşilor pentru campanie. Ron, tu eşti trezorierul. Am în dor¬mitor o cutie în care o să strângi banii, iar Harry o să fie res¬ponsabilul cu munca de secretariat, aşa că poţi să scrii tot ce spun acum, să consemnezi hotărârile primului nostru consiliu. Urmă o pauză în care Hermione le zâmbi amândurora cu căldură. Harry era pe de-o parte exasperat de Hermione, iar pe de alta amuzat de expresia de pe chipul lui Ron. Liniştea fu spartă, dar nu de Ron, care oricum părea derutat, ci de un ciocănit uşor în fereastră. Harry se uită în partea cealaltă a camerei de zi, pustie acum, şi văzu în lumina lunii o bufniţă albă, care aştepta pe pervaz.
- Hedwig! strigă el şi sări de pe scaun, traversând grăbit camera ca să deschidă fereastra.
Hedwig zbură înăuntru, dădu un ocol şi ateriză pe foaia cu predicţiile lui Harry.
- Era şi cazul să-ţi faci apariţia! zise Harry, fugind către ea.
- Are un răspuns! zise Ron entuziasmat, arătând către bucata jerpelită de pergament prinsă de piciorul lui Hedwig.
Harry o desfăcu repede şi se aşeză să o citească, în timp ce Hedwig zbura pe genunchiul lui, huhuind veselă.
- Ce scrie? întrebă Hermione pe neaşteptate. Scrisoarea era foarte scurtă şi părea scrisă în mare grabă.
Harry o citi cu voce tare:

Dragă Harry,

Ajung în nord curând. Veştile despre cicatricea ta sunt ultimele dintr-o serie de zvonuri stranii care mi-au ajuns la urechi. Dacă te mai doare, du-te direct la Dumbledore. Se zice că l-a chemat pe Ochi-Nebun Moody, deşi era la pensie, ceea ce înseamnă că a observat semnele, chiar dacă este sin¬gurul dintre noi...
O să iau legătura cu tine de cum ajung. Trimite-le salutări lui Hermione şi lui Ron. Fii cu ochii în patru, Harry!

Sirius

Harry îşi ridică ochii spre Ron şi Hermione, care îl priveau şi ei.
- Vine în nord? şopti Hermione. Se întoarce aici?
- Ce semne a observat Dumbledore? zise Ron perplex. Harry, ce se întâmplă?
Întrebase pentru că tocmai îl văzuse pe Harry dându-şi o palmă zdravănă peste frunte şi alungând-o pe Hedwig de pe genunchiul lui.
- Nu ar fi trebuit să-i spun! zise Harry supărat.
- Ce tot îndrugi? zise Ron tot mai nedumerit.
- L-am făcut să creadă că ar trebui să se întoarcă! zise Harry, dând acum un pumn în masă, de o făcu pe Hedwig să zboare de pe masă şi să aterizeze pe spătarul scaunului lui Ron, clipind indignată. Se întoarce fiindcă e convins că am probleme! Şi eu nu am nimic! Nu am nimic pentru tine! se răsti Harry la Hedwig, care aştepta nerăbdătoare. Du-te în turnul bufniţelor, dacă vrei de mâncare!
Hedwig îi aruncă o privire extrem de jignită şi ieşi pe fe¬reastra deschisă, atingându-i uşor capul cu aripa.
- Harry... începu Hermione, pe un ton împăciuitor.
- Mă duc să mă culc, zise Harry scurt. Ne vedem mâine dimineaţă.
Sus, în dormitorul băieţilor, Harry îşi puse pijamaua şi se întinse pe pat, însă nu îi era deloc somn.
Dacă Sirius s-ar fi întors şi ar fi fost prins, ar fi fost numai vina lui! De ce nu tăcuse din gură? Câteva secunde de durere şi gata, trebuise să îi spună repede... Să îl îngri¬joreze... Ce bine ar fi fost să ţină totul pentru el...
Puţin mai târziu, îl auzi pe Ron intrând în dormitor, însă se prefăcu adormit. Harry rămase treaz mult timp, cu ochii ţintă la tavanul de deasupra patului său. În dormitor era o tăcere desăvârşită şi, dacă nu ar fi fost atât de preocupat şi cufundat în gândurile lui, Harry şi-ar fi dat seama că absenţa sforăiturilor lui Neville însemna că nu era singurul care nu putea să doarmă.


— CAPITOLUL XV —

BEAUXBATONS ŞI DURMSTRANG

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Harry se trezi cu un plan complet în minte, de parcă creierul său ar fi muncit toată noaptea la el, în somn. Se sculă din pat, se îmbrăcă în lumina palidă a zorilor, ieşi din dormitor fără să-l trezească pe Ron şi coborî în camera de zi. Luă o bucată de perga¬ment de pe masa pe care se afla încă tema lui la „Previziuni despre viitor” şi compuse următoarea scrisoare:

Dragă Sirius,

Cred că doar mi-am imaginat că m-a durut cicatricea, eram pe jumătate adormit când ţi-am scris data trecută. Nu are sens să te întorci, aici totul e bine. Nu-ţi face griji pen¬tru mine, capul meu nu are nimic, e absolut normal!

Harry

Apoi ieşi prin gaura portretului şi, merse prin castelul tăcut (deranjat doar de Peeves, care încercă să arunce cu o vază în el, pe la jumătatea holului de la etajul patru), ajungând în sfârşit în camera bufniţelor, situată chiar în vâr¬ful Turnului de Vest.
Camera bufniţelor era circulară, cam rece şi umedă, pen¬tru că nici una dintre ferestre nu era închisă. Podeaua era acoperită în întregime cu paie, găinaţuri de bufniţă şi sche¬lele de şoareci de casă şi de câmp, rămase în urma ospeţelor bufniţelor. Erau sute de bufniţe, de toate rasele şi mărimile pe care şi le putea imagina cineva, aşezate pe beţe orizontale puse la rând până la vârful turnului. Aproape toate bufniţele erau adormite, deşi din când în când Harry zărea câte un ochi de culoarea chihlimbarului aţintit asupra lui. O văzu pe Hedwig, care se aşezase între o bufniţă de şură şi una roşcată, şi se duse repede la ea, alunecând pe podeaua acoperită cu găinaţ şi cu paie.
Îi luă ceva timp să o convingă să se trezească şi să se uite la el, pentru că se tot întorcea pe stinghie şi îi arăta coada. Era evident că încă era supărată pentru felul în care o tratase noaptea trecută. Până la urmă, Harry recurse la o şmecherie şi îi spuse că o înţelegea că era prea obosită si că o să-l roage pe Ron să i-l împrumute pe Pigwidgeon... Abia atunci, Hedwig îşi întinse un picioruş şi îl lăsă să-i lege scrisoarea de el.
- Găseşte-l repede, da, Hedwig? îi zise Harry, mângâind-o pe spate, în timp ce o ducea spre una dintre ferestrele turnului. Înaintea Dementorilor, da?
Îl ciupi uşor de deget, poate mai tare decât ar fi făcut-o de obicei, dar huhui veselă într-un mod care îl linişti pe Harry. Apoi îşi întinse aripile şi zbură în lumina răsăritului. Harry o privi cum dispare, cu sentimentul prea bine cunoscut, de gol în stomac. Fusese extrem de sigur că răspunsul lui Sirius avea să-i spulbere toate grijile, dar când colo i le sporise.
*
- I-ai spus o minciună, Harry, zise Hermione tăios la mi¬cul dejun, când le povesti ei şi lui Ron ce făcuse. Nu ţi-ai imaginat că te-a durut cicatricea şi o ştii prea bine!
- Şi ce dacă? zise Harry. Nu va mai ajunge la Azkaban din cauza mea...
- Las-o baltă, îi zise tăios Ron, când Hermione deschise gura să mai spună ceva, şi pentru prima dată Hermione îl ascultă fără să crâcnească.
Harry încercă din răsputeri să nu îşi facă griji pentru Sirius pe parcursul săptămânilor care urmară, dar nu putea să nu se uite neliniştit în fiecare dimineaţă când veneau bufniţele cu scrisori, iar noaptea târziu, înainte să adoarmă, nu reuşea să şi-l scoată din minte pe Sirius, prins de Demen¬tori pe vreo stradă întunecată din Londra. Încerca să nu se mai gândească la naşul lui. Ar fi dorit să aibă antrenamente de vâjthaţ, care să-i distragă atenţia. Nimic nu era mai bun pentru o minte îngrijorată şi frământată decât un antrena¬ment extenuant. Pe de altă parte, orele deveneau din ce în ce mai dificile şi mai obositoare, mai ales orele de „Apărare contra Magiei Negre”.
Spre mirarea şi groaza lor, profesorul Moody le spusese că va arunca Blestemul Imperius asupra fiecăruia pe rând, ca să le demonstreze ce puternic era acel blestem şi să vadă dacă puteau să îi reziste.
- Dar... Dar aţi zis că este ilegal, domnule profesor, zise Hermione nesigură, când Moody dădu la o parte băncile cu o mişcare de baghetă, golind un spaţiu mare în mijlocul camerei. Aţi zis că, dacă este folosit pe oameni...
- Dumbledore vrea să vă învăţ cum este, zise Moody, ochiul său magic oprindu-se asupra Hermionei şi fixând-o fără să cli¬pească. Dacă preferi să înveţi cum e doar atunci când îl aruncă cineva asupra ta ca să te controleze în totalitate, foarte bine, n-am nimic împotrivă. Poţi să pleci de la oră!
Arătă cu un deget noduros către uşă. Hermione se înroşi şi bombăni ceva, cum că nu vroia să plece. Harry şi Ron zâmbiră cu subînţeles. Ştiau că Hermione mai degrabă ar fi mâncat puroi de Bubotuburi decât să piardă o lecţie atât de importantă.
Moody începu să cheme pe rând elevii în faţa clasei şi să arunce Blestemul Imperius asupra lor. Harry văzu cum unul câte unul colegii săi făcură tot felul de lucruri extraordinare şi neaşteptate sub influenţa blestemului. Dean Thomas dădu ocol clasei de trei ori, ţopăind şi cântând imnul naţional. Neville făcu o serie de figuri uimitoare de gimnastică, pe care era clar că nu ar fi fost în stare să le efectueze în mod normal. Nici unul dintre ei nu părea să se poată opune blestemului şi fiecare dintre ei îşi reveni numai după ce Moody îl înlătură.
- Potter, mormăi Moody, tu urmezi!
Harry înaintă către mijlocul clasei, în spaţiul pe care Moody îl eliberase de bănci. Moody îşi ridică bagheta, o îndreptă către Harry şi zise:
- Imperio!
Era un sentiment minunat. Harry avu o senzaţie de levi¬taţie, ca şi cum fiecare gând sau preocupare din mintea lui fuseseră înlăturate, lăsând în urmă doar o fericire ce îi inva¬da toată fiinţa. Stătea acolo, simţindu-se extrem de relaxat, vag conştient că toată lumea se uita la el.
Şi apoi auzi vocea lui Ochi-Nebun Moody, răsunând într-o porţiune îndepărtată a creierului său golit de orice preocu¬pări: Sari pe catedră... sari pe catedră...
Harry îşi îndoi genunchii ascultător, pregătindu-se să sară.
Sari pe birou...
Dar de ce?
O altă voce din capul său se trezise. E o chestie cam stu¬pidă, nu crezi? întreba vocea.
Sari pe birou...
Nu, nu cred că o să fac asta, nu, mulţumesc, zise cealaltă voce, ceva mai hotărâtă... Nu, nu cred că vreau să...
Sari! ACUM!
Următorul lucru pe care îl simţi Harry fu o durere îngrozitoare. Sărise şi în acelaşi timp încercase să nu sară... Rezultatul fusese că intrase cu capul în catedră, răsturnând-o şi, după durerea pe care o simţea în genunchi, probabil că îşi fracturase ambele rotule.
- Aşa da! se auzi vocea lui Moody şi dintr-o dată Harry îşi dădu seama că senzaţia de vid şi ecou din capul lui dispăruse.
Îşi aminti exact ce se întâmplase şi durerea din genunchi păru să crească în intensitate.
- Uitaţi-vă cu toţii... Potter s-a împotrivit! L-a înfruntat şi, fir-ar să fie, aproape că l-a înfrânt! O să mai încercăm o dată, Potter, iar restul, fiţi atenţi... Urmăriţi-i ochii, acolo o să vedeţi ce se întâmplă... Foarte bine, Potter, foarte bine, într-adevăr! O să aibă probleme dacă o să încerce cineva să te controleze pe tine cu blestemul ăsta!
- Ai auzit ce a spus? murmură Harry, când ieşi o oră mai târziu din clasa de „Apărare contra Magiei Negre”, clăti¬nându-se pe picioare. (Moody insistase să repete blestemul cu Harry încă de patru ori, până când băiatul reuşi să înfrângă blestemul cu totul!) Ai zice că o să fim atacaţi din clipă-n clipă!
- Da, ai dreptate, zise Ron, care mergea sărind câte o treap¬tă a scărilor.
Avusese mult mai multe probleme decât Harry, deşi Moody îl asigurase că efectele vor dispărea până la prânz.
- Ce smintit...
Ron privi neliniştit în spate, să verifice dacă nu cumva era Moody prin preajmă, şi apoi continuă:
- Nici nu mă mir că cei de la Minister au fost bucuroşi să scape de el! L-ai auzit când îi povestea lui Seamus ce i-a fă¬cut vrăjitoarei aceleia care i-a strigat „Bau!” pe la spate, de Ziua Păcălelilor, pe 1 aprilie? Şi când vrea să mai citim şi despre felul în care putem rezista Blestemului Imperius, cu toate câte mai avem de făcut?
Toţi cei din anul IV observaseră o sporire evidenţă a te¬melor şi a nivelului materiei predate. Profesoara McGona¬gall le explică de ce, când clasa protestă la auzul temei de la „Transfigurare”.
- Acum veţi intra în faza cea mai importantă din educaţia voastră în ale magiei! le spuse ea, cu ochii strălucindu-i peri¬culos în spatele ochelarilor pătraţi. Se apropie testele de la Nivelurile Obişnuite de Vrăjitorie...
- Dar noi nu dăm testul N.O.V până în anul V! spuse Dean Thomas indignat.
- Poate că nu, Thomas, dar crede-mă, ai nevoie de cât mai multă pregătire, de cât eşti tu în stare! Domnişoara Granger rămâne singura persoană din clasa asta care a reuşit să transforme ariciul într-o pernă de ace adevărată. Dă-mi voie să-ţi reamintesc că perna ta de ace, Thomas, încă se mai face ghem ori de câte ori se apropie de ea cineva cu un ac în mână!
Hermione, care se făcuse rozalie la faţă, se străduia să nu pară prea mulţumită de ea însăşi.
Harry şi Ron fură cât pe-aci să moară de râs, când profe¬soara Trelawney le spuse că primiseră note maxime pentru tema lor la ora de „Prezicere a viitorului”. Citi porţiuni mari din prezicerile lor, lăudându-i pentru extraordinara lor per¬cepere a lucrurilor groaznice pe care trebuiau să le înfrunte pe viitor. Elanul le scăzu însă rapid când le ceru să facă ace¬laşi lucru şi pentru luna următoare. Li se cam terminaseră ideile pentru alte catastrofe...
Între timp profesorul Binns, fantoma care preda „Istoria Magiei”, îi punea să scrie nişte eseuri despre Re¬voluţiile Vampirilor din secolul al XXVIII-lea. Profesorul Plesneală îi obliga să cerceteze şi să găsească noi antido¬turi. O luaseră foarte în serios, pentru că insinuase că s-ar putea să-l otrăvească pe unul dintre ei, înainte de Crăciun, pentru a vedea dacă găsise antidotul potrivit. Profesorul Flitwick le ceruse să citească alte trei lucrări, pe lângă lec¬ţia din manual, referitoare la Farmecele de Chemare.
Chiar şi Hagrid le dăduse o grămadă de lucruri de făcut. Homarii cu capete explozive creşteau văzând cu ochii, mai ales că nimeni nu descoperise încă ce mâncau. Hagrid era încântat şi le dădu drept „proiect” observarea dezvoltării şi a comportamentului Homarilor, ceea ce presupunea ca elevii să vină şi acasă la el, ca să îi studieze în mediul lor de dezvoltare.
- Eu n-am de gând să mă duc la el, zise Draco Reacredinţă scurt, când Hagrid îi propuse acest lucru, cu aerul unui Moş Crăciun care scotea o jucărie din sacul său. Îmi e de ajuns să văd scârboşeniile astea în timpul orelor, mulţumesc!
Lui Hagrid îi pieri zâmbetul de pe faţă.
- Vei face precum ţi-am cerut, mormăi el, sau o să-i calc pe urme profesorului Moody... Am auzit că ai fost un dihor perfect, Reacredinţă...
Cercetaşii izbucniră în râs. Draco roşi de furie, dar se părea că pedeapsa lui Moody era încă destul de dureroasă şi îl împiedică să riposteze. Harry, Ron şi Hermione se în¬toarseră la castel la sfârşitul orei, foarte bine dispuşi. Felul în care Hagrid îl umilise pe Reacredinţă îi unsese la inimă, mai ales pentru că în anul care trecuse tatăl lui Draco încer¬case din răsputeri să-l dea afară pe Hagrid de la Hogwarts.
Când ajunseră în holul de la intrare, descoperiră că nu puteau să mai înainteze din cauza mulţimii de elevi strânşi acolo. Se aliniaseră în faţa unei pancarte enorme, care fuse¬se pusă la capătul scării de marmură. Ron, cel mai înalt din¬tre cei trei, se ridică pe vârfuri ca să vadă peste capetele din faţa lor şi le citi cu voce tare anunţul:

TURNIRUL CELOR TREI VRĂJITORI
Delegaţiile de la Beauxbatons şi Durmstrang vor sosi la ora 6 fix, vineri, 30 octombrie. Din această cauză, orele se vor termina cu o jumătate de oră mai devreme.

- Minunat! zise Harry. Vineri, ultima oră avem „Poţiuni”! Plesneală nu o să aibă timp să ne otrăvească pe toţi!

Elevii îşi vor duce ghiozdanele şi cărţile în dormitoare şi se vor aduna în faţa castelului pentru a-şi întâmpina oas¬peţii, înainte de banchetul de primire propriu-zis.

- Mai e doar o săptămână! zise Ernie MacMillan de la As¬tropufi, ieşind din mulţime cu ochii sclipitori de încântare şi nerăbdare. Oare Cedric ştie? Mă duc să-i spun...
- Cedric? zise Ron absent, în timp ce Ernie se îndepărta.
- Diggory, completă Harry. Probabil că o să se înscrie în turnir.
- Tâmpitul ăla, campion pentru Hogwarts? zise Ron, în timp îşi făceau loc prin mulţime către scară.
- Nu este tâmpit, ţie nu-ţi place de el pentru că i-a bătut pe Cercetaşi la vâjthaţ, zise Hermione. Am auzit că este un elev foarte bun... În plus, este şi Perfect!
Ca şi cum asta ar fi avut vreo importanţă!
- Tu îl placi doar pentru că arată bine, spuse Ron răutăcios.
- Ba, pardon, nu îmi plac oamenii doar pentru felul cum arată! zise Hermione indignată.
Ron tuşi insinuant, scoţând un mormăit care semăna foarte tare cu „Lockhart”!
Apariţia pancartei în holul de la intrare avusese o mare influenţă asupra celor din castel. În timpul săptămânii următoare, se părea că singurul subiect de conversaţie, ori¬unde s-ar fi dus Harry, era Turnirul celor trei vrăjitori. Zvonurile zburau din elev în elev ca nişte microbi extrem de contagioşi: cine avea să se înscrie ca să reprezinte Hogwarts, ce va implica de fapt turnirul, prin ce se deosebeau elevii de la Beauxbatons şi Durmstrang de ei, cei de la Hogwarts.
Şi Harry observă că în castel se făcea curăţenie mai minuţios ca altă dată. O serie de portrete întunecate de vre¬me fuseseră frecate cu nădejde, spre marea nemulţumire a posesorilor lor, care bombăneau supăraţi şi posomorâţi în ramele lor, tresărind când îşi vedeau feţele roz în oglindă. Armurile căpătară strălucire şi se mişcau fără să scârţâie, iar Argus Filch, îngrijitorul, se purta atât de urât cu orice elev care uita să se şteargă pe picioare, încât speriase nişte elevi din anul întâi, făcându-i să izbucnească în lacrimi.
Şi profesorii păreau ciudat de tensionaţi.
- Poponeaţă, te rog frumos să nu spui la nimeni de la Durmstrang că nu poţi face o simplă Vrajă de Mutare! strigă profesoara McGonagall la sfârşitul unei lecţii extraordinar de dificile, după ce Neville îşi transplantase din greşeală propriile urechi pe un cactus.
Când coborâră la micul dejun, în dimineaţa zilei de 30 octombrie, descoperiră că Marea Sală fusese decorată peste noapte. Pe pereţi erau întinse enorme steaguri de mătase, fiecare reprezentând câte o casă de la Hogwarts: roşu cu un leu auriu pentru Cercetaşi, albastru cu un şoim de bronz pentru Ochi-de-Şoim, galben cu un bursuc negru pentru Astropufi şi verde cu un şarpe argintiu pentru Viperini. În spatele mesei profesorilor, trona cel mai mare steag, cu bla¬zonul complet al castelului Hogwarts: un leu, un şoim, un bur¬suc şi un şarpe, uniţi în jurul unui H mare.
Harry, Ron şi Hermione îi zăriră pe Fred şi pe George la masa Cercetaşilor. Încă o dată, şi iarăşi foarte suspect, stăteau departe de ceilalţi şi discutau în şoaptă. Ron îi conduse către ei.
- Da, nu e de bine, îi spunea cu tristeţe George lui Fred. Dar dacă nu vrea să vorbească direct cu noi, o să trebuiască să-i trimitem scrisoarea. Sau mai bine i-o dăm direct în mână! Nu ne poate evita la nesfârşit...
- Cine vă evită? zise Ron, aşezându-se lângă ei.
- Tare m-aş bucura dacă ai fi tu ăla, îi zise Fred sarcastic, părând enervat de întreruperea lui Ron.
- Ce nu e de bine? îl întrebă apoi pe George.
- Să ai un frate îngrozitor de curios, aşa ca tine, răs¬punse George.
- V-a venit vreo idee în legătură cu Turnirul celor trei vrăjitori? întrebă Harry. Mai aveţi de gând să vă înscrieţi?
- Am întrebat-o pe McGonagall cum sunt aleşi campi¬onii, dar nu a vrut să-mi spună, zise George amărât. Mi-a zis să tac şi să perfecţionez transfigurarea ratonului meu.
- Oare care o să fie încercările? întrebă Ron gânditor. Ştii, Harry, cred că noi le-am putea face faţă, doar am mai făcut lucruri periculoase şi înainte...
- Dar nu în faţa unui juriu, zise Fred. McGonagall a spus că juriul dă puncte acestor campioni în funcţie de felul în care îşi duc la îndeplinire încercările.
- Cine face parte din juriu? întrebă Harry.
- Păi, directorii şcolilor participante fac parte întotdeau¬na din juriu, răspunse Hermione şi toţi se uitară la ea sur¬prinşi, pentru că toţi trei directorii fuseseră răniţi în timpul turnirului din 1792, când ieşise în decor un bazilisc pe care trebuiau să-l prindă campionii.
Hermione observă că toţi o priveau uimiţi şi spuse cu aerul ei obişnuit că era evident că nimeni altcineva nu mai citise toate cărţile recomandate, aşa cum făcuse ea.
- Am citit în „Hogwarts: Scurtă istorie”. Dar cărţile nu sunt o sursă complet sigură, e adevărat. „O istorie revizuită a caste¬lului Hogwarts” ar fi un titlu mai potrivit. Sau „O istorie cât se poate de incorectă şi selectivă a castelului Hogwarts, care omite complet sau ascunde anumite evenimente”.
- Despre ce tot vorbeşti? întrebă Ron, deşi Harry cam bănuia ce avea să urmeze.
- Despre spiriduşii de casă! strigă Hermione, confirmând bănuielile lui Harry. Nici măcar o dată, în peste o mie de pagini, nu este menţionat în cartea asta că ne lăfăim cu toţii şi trăim pe socoteala a sute de sclavi!
Harry clătină din cap şi începu să îşi mănânce omleta. Lipsa de entuziasm a lui şi a lui Ron nu îi potolise deloc hotărârea Hermionei de a le face dreptate spiriduşilor de casă. Amândoi dăduseră însă câte doi sticli pe insigne S.P.A.S., însă asta nu fusese de ajuns pentru Hermione. Dar sticlii lor fuseseră pierduţi şi parcă Hermione se îndârjise şi mai tare. Din momentul acela, îi tot presa pe Harry şi pe Ron mai întâi să le poarte şi apoi să îi convingă şi pe alţii să facă acelaşi lucru. Ba mai mult, în fiecare seară, în camera de zi a Cercetaşilor, zăngănea cutia de strâns banii în faţa colegilor, încercând să îi oblige să îşi ofere contribuţia pen¬tru cauza spiriduşilor de casă.
- Vă daţi seama că vă sunt schimbate cearşafurile, că vă este aprins focul, că sunt curăţate clasele şi că mâncarea este gătită de un grup de creaturi magice care nu sunt plătite şi sunt tratate ca nişte sclavi? continuă ea cu înflăcărare.
Unii elevi, ca Neville, de exemplu, plătiseră numai ca să nu îi mai bată Hermione la cap. Câţiva păreau oarecum interesaţi de ce avea ea de spus, însă nu erau prea dornici să aibă un rol activ în campanie. Majoritatea credeau că totul era o mare glumă.
Ron îşi dădu ochii peste cap şi îşi pironi privirile în tavan, pe unde pătrundea lumina molcomă de toamnă, iar Fred deveni extrem de interesat de şunca lui din farfurie (ambii gemeni refuzaseră să cumpere insigne S.P.A.S.). Dar George se aplecă spre Hermione.
- Ascultă-mă o clipă, ai fost vreodată în bucătărie, Hermione?
- Nu, bineînţeles că nu, zise Hermione scurt. Nu cred că elevii au voie să...
- Ei bine, noi am fost, zise George, uitându-se la Fred, şi încă de o grămadă de ori, ca să furăm câte ceva de mâncare. Şi am dat de spiriduşii de casă, dar nu erau nefericiţi deloc! Din contră, ei cred că au cea mai bună slujbă din lume...
- Asta din cauză că sunt needucaţi şi nu sunt trimişi la şcoli, ca să nu afle nimic, începu Hermione cu înflăcărare, dar următoarele ei cuvinte fură înecate de zgomotul subit de deasupra lor, care anunţa sosirea poştei via-bufniţe.
Harry ridică privirile şi o văzu pe Hedwig venind spre el. Hermione tăcu brusc. Şi ea, şi Ron o urmăriră pe Hedwig cu privirile, neliniştiţi, până când bufniţa se aşeză pe umărul lui Harry, strângându-şi aripile şi întinzându-şi picioruşul, obosită.
Harry luă bileţelul lui Sirius şi îi oferi lui Hedwig o bu¬căţică din şunca lui, pe care ea o mânca recunoscătoare. Apoi, asigurându-se că Fred şi George erau cufundaţi în continuare în discuţia lor despre Turnirul celor trei vrăji¬tori, Harry le citi în şoaptă, lui Ron şi Hermionei, scrisoarea lui Sirius.

Harry,

Am apreciat ce ai vrut să faci, dar să ştii că m-am întors în ţară şi mi-am găsit o ascunzătoare sigură. Vreau să mă ţii la curent cu tot ce se întâmplă la Hogwarts. Nu o folosi pe Hedwig, schimbă mereu bufniţele mesagere şi nu-ţi face probleme pentru mine, mai bine ai grijă de tine. Nu uita ce ţi-am spus despre cicatrice...
Sirius
- De ce trebuie să tot schimbi bufniţele? întrebă Ron pe şoptite.
- Hedwig atrage atenţia, zise Hermione imediat. Iese în evidenţă. O bufniţă albă ca omătul, care tot revine la ascun¬zătoarea lui... Doar bufniţele de omăt nu sunt păsări origi¬nare din aceste locuri, nu?
Harry rulă scrisoarea şi o puse în buzunarul robei sale, întrebându-se dacă era mai îngrijorat sau nu decât înainte. Presupunea că faptul că Sirius reuşise să se întoarcă fără să fie prins era ceva. Şi nici nu putea să nege că se simţea mult mai liniştit numai la ideea că Sirius era mult mai aproape. Cel puţin nu mai trebuia să aştepte răspunsul atât de mult timp, de fiecare dată când îi scria.
- Mersi, Hedwig, zise el, mângâind-o.
Ea huhui aproape adormită, băgându-şi uşor ciocul în pocalul lui cu suc de portocale, apoi zbură afară. Era clar că vroia cu disperare să ajungă în camera bufniţelor şi să doar¬mă pe săturate.
În ziua aceea, în aer plutea un sentiment plăcut de nerăbdare şi curiozitate. Elevii nu erau prea atenţi la ore, fiind mult mai interesaţi de sosirea celor de la Beauxbatons şi Durmstrang, în seara aceea. Chiar şi lecţia de „Poţiuni” fu mult mai suportabilă decât de obicei, având în vedere că se scurtase cu o jumătate de oră. Când sună clopoţelul mai devreme decât de obicei, Harry, Ron şi Hermione se grăbiră către Turnul Cercetaşilor, îşi duseră ghiozdanele şi cărţile, aşa cum li se spusese, îşi puseră pelerinele şi cobo¬râră repede în holul de la intrare.
Conducătorii Caselor îşi aranjau elevii pe rânduri.
- Weasley, aranjează-ţi pălăria, se răsti profesoara McGo¬nagall la Ron. Domnişoară Patil, scoate-ţi chestia aia oribilă din păr!
Parvati se încruntă şi îşi scoase din păr agrafa mare, în formă de fluture.
- Urmaţi-mă, vă rog, zise profesoara McGonagall. Cei din anul întâi în faţă! Nu vă împingeţi...
Se înşirară pe treptele de la intrare şi se aliniară în faţa castelului. Era o seară senină, dar rece. Soarele apunea şi o lună palidă şi transparentă strălucea deja deasupra Pădurii Interzise. Harry stătea între Ron şi Hermione, în al patrulea rând de la capătul scărilor. Îl văzu pe Dennis Creevey tremurând de-a binelea de emoţie, în rândurile celor din anul întâi.
- E aproape şase, zise Ron, uitându-se la ceas şi apoi în zare, pe drumul care ducea către porţile castelului. Cum credeţi că vin? Cu trenul?
- Mă îndoiesc, zise Hermione.
- Atunci, cum? Pe mături? sugeră Harry, uitându-se la cer.
- Nu cred... E prea departe...
- Folosesc un Portal? sugeră Ron. Sau ar putea să Apară pur şi simplu! Poate că acolo de unde vin ei au voie să facă lucrul acesta şi sub şaptesprezece ani...
- Nu poţi să Apari în Hogwarts, de câte ori trebuie să vă spun? zise Hermione nerăbdătoare.
Emoţionaţi la culme, cercetau împrejurimile scăldate în lumina apusului, dar nu se mişca nimic în depărtare. Totul era nemişcat, tăcut şi oarecum neobişnuit. Lui Harry începuse să-i fie frig. Ar fi dorit să vină odată... Poate că elevii străini îşi pregăteau o sosire spectaculoasă... Îşi aminti ce îi spusese domnul Weasley la Cupa Mondială de Vâjthaţ: „Mereu e la fel, nu rezistăm să nu ne dăm mari când ne întâlnim...”
Tocmai în acel moment, Dumbledore strigă de undeva din spate, de unde stătea împreună cu ceilalţi profesori:
- Aha! Dacă nu mă înşel, cred că se apropie delegaţia de la Beauxbatons!
- Unde? întrebară elevii nerăbdători, uitându-se în toate părţile.
- Acolo! strigă un elev din anul VI, arătând către Pădurea Interzisă.
Ceva mare, mult mai mare decât o mătură - sau, mai bine zis, decât o sută de mături - zbura pe cerul albastru şi întunecat către castel, devenind din ce în ce mai mare.
- E un dragon! strigă o elevă din anul întâi, pierzându-se cu firea.
- Fii serioasă, este o casă zburătoare! zise Dennis Creevey. Dennis nu greşea prea tare. Când forma aceea neagră şi enormă trecu pe deasupra copacilor din Pădurea Interzisă şi se profilă pe cer în luminile de la ferestrele castelului, văzură o trăsură gigantică, de un albastru deschis, de mărimea unei case, zburând către ei, trasă în aer de doisprezece cai înaripaţi, din rasa palomino, de mărimea unor elefanţi.
Primele trei rânduri din faţă se traseră în spate când trăsura coborî, aterizând în mare viteză, cu o bufnitură asurzitoare, care îl făcu pe Neville să sară drept pe pi¬ciorul unui Viperin din anul V. Copitele cailor, mai mari ca nişte farfurii, loviseră pământul primele. O clipă mai târziu, aterizase şi trăsura, balansându-se pe roţile sale enorme, în timp ce caii de aur îşi învârteau capetele uri¬aşe şi îşi roteau ochii mari, arzând ca focul.
Trăsura îşi deschise uşile aproape imediat, încât Harry abia avu timp să vadă că pe ele exista un blazon (două baghete încrucişate, din vârful cărora ieşeau câte trei stele).
Un băiat în robă albastru-pal sări din trăsură, se aplecă, umblă la ceva de pe podeaua trăsurii, despachetă nişte scări aurite şi se trase respectuos câţiva paşi în spate. Harry văzu un pantof negru cu toc ieşind din trăsură, un pantof cam cât capul unui copil, urmat imediat de cea mai mare femeie pe care o văzuse în viaţa lui. Aşa se explicau dimensiunile trăsurii şi ale cailor. Câţiva elevi tresăriră fără voie.
Harry nu mai văzuse decât o singură persoană atât de mare ca femeia aceea, şi anume pe Hagrid. Bănuia că aveau cam aceeaşi înălţime. Şi totuşi - poate pentru că se obiş¬nuise cu Hagrid - femeia (acum la capătul scărilor, uitându-se la mulţimea care aştepta uimită) părea mult mai mare. Când păşi în lumina care venea din holul de la intrare, descoperi că avea un chip măsliniu, dar cu trăsături frumoase, ochi mari, strălucitori, şi un nas uşor coroiat. Părul îi era strâns într-un coc la ceafă şi femeia era îmbrăcată din cap până în picioare în satin negru, iar la gât şi pe degetele groase avea o mulţime de opale magnifice.
Dumbledore începu să aplaude. Elevii, urmându-i exem¬plul, izbucniră şi ei în aplauze, mulţi dintre ei stând pe vâr¬furi pentru a o vedea mai bine pe uriaşa femeie.
Chipul i se relaxă într-un zâmbet graţios şi înaintă către Dumbledore, întinzându-i o mână strălucitoare. Dumble¬dore, deşi foarte înalt, nu fu nevoit să se aplece ca să îi sărute mâna.
- Draga mea Madame Maxime, zise el. Bine aţi venit la Hogwarts.
- Dumbly-dorr, zise Madame Maxime, pe o voce joasă. Sper că te găsesc bine.
- Foarte bine, mulţumesc, zise Dumbledore.
- Elevii mei, zise Madame Maxime, vânturând cu nepă¬sare o mână enormă în urma ei.
Harry, a cărui atenţie fusese concentrată în întregime asupra doamnei Maxime, observă acum că din trăsură cobo¬râseră în jur de doisprezece băieţi şi fete care, după cum arătau, păreau să aibă peste şaptesprezece ani. Stăteau în spatele doamnei Maxime şi aşteptau. Tremurau, ceea ce nu era surprinzător, având în vedere că robele lor păreau să fie făcute din mătase fină şi că nici unul nu avea pelerină. Câţiva dintre ei îşi puseseră şaluri şi eşarfe în jurul capetelor. După cât putea Harry să le vadă feţele (stăteau în umbra enormă a doamnei Maxime), se uitau către Hog¬warts neliniştiţi.
- Nu a sosit şi Karrkarroff? întrebă Madame Maxime.
- Ar trebui să sosească din clipă în clipă, zise Dumble¬dore. Vreţi să-i aşteptăm aici sau preferaţi să mergem înăun¬tru, unde este mai cald?
- Să ne încălzim, mai bine, spuse doamna Maxime. Dar caii...
- Profesorul nostru de „Îngrijire a Creaturilor Magice” va fi încântat să se ocupe de ei, zise Dumbledore, imediat ce va termina de rezolvat o anumită problemă apărută... ehh... nişte probleme şcolare...
- Homarii, îi şopti Ron lui Harry, zâmbind.
- Caii mei trrebuie... ăăă... mânuiţi cu puterrre, zise Ma¬dame Maxime, părând să se îndoiască sincer că un profesor de „Îngrijire a Creaturilor Magice” ar putea să le facă faţă. Sunt foarrrte puterrrnici...
- Vă asigur că Hagrid se va descurca, zise Dumbledore, zâmbind.
- Foarrrte bine, spuse Madame Maxime, făcând o mică plecăciune, vă rrrog frrumos să-i spuneţi lui ‘Agrrrid... Caii mei nu beau decât whisky din malţ!
- O să-i spun, zâmbi Dumbledore, făcând şi el o plecăciune.
- Haideţi! le porunci Madame Maxime elevilor ei şi mul¬ţimea de elevi de la Hogwarts se dădu la o parte, pentru a-i face ei şi elevilor săi loc să urce treptele de piatră.
- Cam cât de mari crezi că sunt caii celor de la Durms¬trang? zise Seamus Finnigan, aplecându-se pe după Laven¬der şi Parvati ca să-i întrebe pe Harry şi pe Ron.
- Păi, dacă sunt şi mai mari decât ăştia, nici măcar Hagrid n-o să-i poată stăpâni, zise Harry. Asta dacă n-a fost cumva atacat de Homarii cu capetele explozive... Oare ce s-o fi întâmplat?
- Poate că au evadat, zise Ron vesel.
- Ah, nu glumi cu asta, zise Hermione, cutremurându-se. Imaginează-ţi ce-ar fi dacă s-ar pierde prin castel sau prin împrejurimile lui...
Stăteau acolo, tremurând uşor, în aşteptarea celor de la Durmstrang. Cei mai mulţi priveau cu speranţă către cer. Timp de câteva minute, liniştea nu fu spartă decât de uriaşii cai ai doamnei Maxime, care fornăiau şi băteau nărăvaş din copite. Dar deodată...
- Voi nu auziţi ceva? întrebă Ron.
Harry îşi ciuli urechile. Un zgomot puternic şi deosebit de straniu venea către ei prin întunericul nopţii. Se auzea un zumzăit îndepărtat, de parcă s-ar fi mişcat un aspirator imens pe fundul...
- Lacul! strigă Lee Jordan, arătând spre acesta. Uitaţi-vă spre lac!
De unde se aflau, din capul scărilor, vedeau foarte bine apa lucioasă şi neagră. Numai că suprafaţa lacului nu era deloc netedă. Se întâmpla ceva în adâncuri, chiar în mijloc. Se formaseră bule mari pe luciul apei şi valurile se spărgeau la malurile mâloase. Şi atunci, chiar din mijlocul lacului, apăru un vârtej, de parcă tocmai ar fi fost scoasă o priză enormă de pe fundul lacului...
Ceea ce părea a fi un stâlp lung şi negru începu să se ridice încet din inima vârtejului... Şi în acel moment Harry văzu despre ce era vorba...
- Este un catarg! strigă el către Ron şi Hermione.
Încet, magnific, din apă se ridica o corabie, strălucind în lumina lunii. Avea un aspect ca de schelet, de parcă ar fi fost o epavă adusă la suprafaţă, iar luminile sale, care abia răzbăteau prin hublouri, erau ca nişte ochi siniştri. În sfâr¬şit, cu un zgomot puternic, corabia ieşi cu totul pe apa în¬volburată şi începu să se apropie de mal. Câteva clipe mai târziu, auziră cum se aruncă ancora şi ajunsese la urechi pocnetul unei pasarele care se lăsa pe mal.
Cei de pe corabie începură să coboare la mal. Li se ve¬deau siluetele trecând prin faţa hublourilor. Toţi, observă Harry, păreau să semene cu Crabbe sau cu Goyle... Dar când se apropiară, în lumina holului de la intrare, descoperi că statura lor uriaşă se datora pelerinelor de blană cu păr scurt. Cel care îi conducea către castel purta o blană de alt tip: lucioasă şi argintie, ca şi părul său.
- Dumbledore! strigă el cu însufleţire, urcând în grabă spre castel. Ce mai faci, dragul meu prieten?
- Foarte bine, mulţumesc, profesore Karkaroff, răspunse Dumbledore.
Karkaroff avea o voce joasă şi insinuantă. Când păşi în lumina care răzbătea prin ferestrele uşilor de la intrare ale castelului, văzură că era înalt şi slab, ca Dumbledore, însă părul său alb era tuns scurt, iar bărbuţa se termina într-un cioc, nereuşind să îi acopere complet maxilarul uscăţiv. Când ajunse la Dumbledore, îi strânse mâna cu amândouă mâinile.
- Bunul şi bătrânul Hogwarts, zise el, uitându-se la castel şi zâmbind.
Dinţii îi erau cam galbeni, iar Harry observă că zâmbetul nu se reflecta şi în ochi, aceştia continuând să rămână reci şi vicleni.
- Ce bine c-am ajuns, ce bine... Viktor, vino la căldură... Nu te superi, Dumbledore, nu? Viktor e puţin cam răcit...
Karkaroff îi făcu semn unuia dintre elevi să se apropie. Când trecu băiatul, Harry îi zări pentru câteva secunde nasul coroiat şi sprâncenele negre şi stufoase. Nu avea nevoie de lovitura în coaste pe care i-o dăduse Ron, sau de şoapta din ureche, ca să recunoască acel profil.
- Harry, este Krum!


— CAPITOLUL XVI —

POCALUL DE FOC

- Nu-mi vine să cred! zise Ron înmărmurit, în timp ce ele¬vii de la Hogwarts urcau treptele în urma celor de la Durms¬trang. Krum, Harry! Viktor Krum!
- Pentru Dumnezeu, Ron, nu este decât un jucător de vâjthaţ, zise Hermione.
- Nu este decât un jucător de vâjthaţ? repetă Ron, pri¬vind-o de parcă nu îi venea să creadă ce auzise. Hermione, este unul dintre cei mai buni căutători din lume! Nu ştiam că mai e încă la şcoală!
Când trecură iar prin holul de la intrare, alături de cei¬lalţi elevi de la Hogwarts, îndreptându-se către Marea Sală, Harry îl observă pe Lee Jordan ridicându-se pe vârfuri dis¬perat, ca să îl vadă mai bine pe Krum. Mai multe fete din anul VI căutau înnebunite prin buzunare, încercând să se apropie de Krum.
- O, nu-mi vine să cred că nu am nici o pană la mine! Crezi că îmi dă un autograf pe pălărie, scris cu ruj?
- Să fim serioşi, zise Hermione cu superioritate, când tre¬cură pe lângă fetele care în sfârşit găsiseră rujul.
- O să-i cer un autograf, dacă pot să ajung la el, zise şi Ron. Harry, nu ai cumva o pană?
- Nu, sunt sus, în ghiozdan, zise Harry.
Se duseră la masa Cercetaşilor şi se aşezară. Ron avu grijă să stea cu faţa spre uşă, pentru că Viktor Krum şi colegii săi de la Durmstrang încă erau strânşi în jurul ei, de parcă nu ştiau unde să se aşeze. Elevii de la Beauxbatons găsiseră locuri la masa Ochilor-de-Şoim. Priveau în jur cu expresii posomorâte pe chipuri. Trei dintre ei încă aveau eşarfele şi şalurile înfăşurate în jurul capetelor.
- Nici nu este chiar aşa de frig, zise Hermione enervată, urmărindu-i cu atenţie. De ce nu şi-au adus pelerine?
- Aici! Veniţi aici! şopti Ron. Aici! Hermione, du-te mai încolo, fă-le loc...
- Cum?
- Prea târziu, zise Ron amărât.
Viktor Krum şi colegii săi se aşezaseră la masa Vipe¬rinilor. Harry îi văzu pe Draco, Crabbe şi Goyle foarte mân¬dri de chestia asta. În timp ce îi priveau, Reacredinţă se aplecă să îi spună ceva lui Krum.
- Da, bravo, linguşeşte-l, Reacredinţă, zise Ron ironic. Pun pariu că Viktor vede ce-i poate pielea, dar... Sunt sigur că e tot timpul înconjurat de fani smintiţi... Unde credeţi că o să doarmă? Am putea să-i oferim un pat la noi în cameră, Harry... I-aş da patul meu cu plăcere, eu aş putea să dorm pe un pat pliant.
Hermione pufni în râs.
- Oricum, par mai veseli decât cei de Beauxbatons, remarcă Harry.
Elevii de la Durmstrang îşi dădeau jos blănurile grele şi priveau cu interes tavanul negru înstelat. Câţiva dintre ei îşi examinau farfuriile şi pocalele de aur, părând impresionaţi.
La masa profesorilor, Filch, îngrijitorul, adăuga scaune. Era îmbrăcat în vechiul lui frac, în onoarea oaspeţilor. Harry fu surprins să vadă că adăugă patru scaune, câte două de ambele părţi ale lui Dumbledore.
- Dar nu sunt decât doi oameni în plus, zise Harry. De ce a adus Filch patru scaune? Cine mai vine?
- Cum? zise Ron absent, continuând să se uite fascinat la Krum.
După ce toţi elevii intrară în Marea Sală şi se aşezară la mesele Caselor, îşi făcură apariţia şi profesorii, îndreptându-se spre locurile lor, la masa din capătul sălii. Şirul era încheiat de profesorul Dumbledore, profesorul Karkaroff şi Madame Maxime. Când apăru directoarea lor, elevii de la Beauxbatons se ridicară în picioare. Câţiva elevi de la Hogwarts izbucniră în râs. Cei de la Beauxbatons nu păreau deloc intimidaţi şi nu se aşezară până când nu luă loc la masă Madame Maxime, în stânga lui Dumbledore. Acesta, pe de altă parte, rămase în picioare şi în Marea Sală se lăsă tăcerea.
- Bună seara, doamnelor şi domnilor, fantomelor şi mai ales dragi oaspeţi, începu Dumbledore, zâmbindu-le elevilor străini. Am marea plăcere de a vă ura bun venit la Hog¬warts. Sper din tot sufletul că şederea voastră aici va fi cât se poate de plăcută!
Una dintre fetele de la Beauxbatons, care nu-şi scosese încă fularul din jurul capului, râse ironic.
- Nu vă ţinem cu forţa! şopti Hermione, uitându-se urât la ea.
- Turnirul celor trei vrăjitori va începe o dată cu sfârşitul ospăţului, zise Dumbledore. Acum vă invit pe toţi să beţi, să mâncaţi şi să vă simţiţi ca acasă!
Se aşeză şi Harry văzu cum Karkaroff se apleacă înainte imediat pentru a discuta cu Dumbledore.
Platourile din faţa lor se umplură ca de obicei cu mân¬care. Se părea că spiriduşii de casă se întrecuseră pe ei înşişi. În faţa lor era se aflau o mulţime de feluri de mân¬care, cum nu mai văzuse Harry în viaţa lui, inclusiv unele care era clar că erau străine.
- Ce-i aia? întrebă Ron, arătând către un platou mare cu un fel de scoici înăbuşite, lângă o felie mare de cotlet şi doi rinichi.
- Bouillabaisse, zise Hermione.
- Să-ţi fie de bine, o ironiză Ron.
- Este un fel de mâncare franţuzesc, zise Hermione. Am mâncat şi eu când am fost în vacanţă, vara trecută. Este foarte bun.
- Te cred pe cuvânt, zise Ron, servindu-se totuşi cu ce ştia el că era bun.
Marea Sală era mult mai aglomerată decât de obicei, deşi nu erau mai mult de douăzeci de elevi în plus. Poate că era din cauza uniformelor de diferite culori, care ieşeau în evi¬denţă în contrast cu robele negre de la Hogwarts. Acum că îşi dăduseră jos blănurile, văzură că elevii de la Durmstrang purtau uniforme roşu-închis.
Hagrid intră în Marea Sală printr-o uşă din spatele mesei profesorilor, la douăzeci de minute după ce începuse ser¬barea. Se aşeză pe scaunul său din capătul mesei şi făcu semn cu mâna (care era plină de bandaje!) către Harry, Ron şi Hermione.
- Ce mai fac Homarii, Hagrid? strigă Harry.
- Extraordinar de bine, îi răspunse Hagrid fericit.
- Da, sunt convins, zise Ron încet. Se pare că în sfârşit au găsit o mâncare care le place, nu? Degete de Hagrid!
Chiar atunci, se auzi o voce:
- Nu vă supărrrraţi, mai vrrreţi bouillabaisse?
Era fata de la Beauxbatons care chicotise în timpul dis¬cursului lui Dumbledore. În sfârşit, îşi dăduse jos fularul. Avea părul lung şi drept, blond-argintiu, aproape până la talie. Avea ochi mari, albastru-închis, şi dinţi foarte albi şi regulaţi.
Ron se făcu mov la faţă. O privi cu gura căscată, dar nu reuşi să zică nimic, în afară de nişte sunete prea puţin articulate!
- Nu, poţi să iei platoul, zise Harry, împingându-l către faţă.
- Sigurrr nu mai vrrreţi?
- Nu, zise Ron pe nerăsuflate. Dar a fost excelent!
Fata luă cu grijă platoul şi îl duse la masa Ochilor-de-Şoim. Ron încă se uita după ea, de parcă ar fi fost prima oară când vedea o fată. Harry începu să râdă, ceea ce păru să-l trezească pe Ron la realitate.
- Este una dintre iele! îi zise el răguşit lui Harry.
- Bineînţeles că nu! zise Hermione caustic. Nu mai văd pe altcineva care se holbează la ea ca un idiot!
Însă aici nu avea întru totul dreptate. Când fata traversă Marea Sală, se întoarseră multe capete de băieţi după ea, iar unii dintre ei rămaseră fără grai, ca şi Ron.
- Credeţi-mă pe mine, nu e o fată normală! zise Ron, aplecându-se într-o parte ca să o vadă mai bine. Nu avem asemenea fete la Hogwarts!
- Ba sunt şi la Hogwarts fete drăguţe, zise Harry, fără să se gândească.
Cho Chang stătea doar la câteva locuri depărtare de fata cu părul argintiu.
- Nu vreţi să vă puneţi amândoi ochii la loc, zise Hermione sec, ca să vedeţi cine a mai intrat în Marea Sală?
Arătă către masa profesorilor. Cele două locuri libere tocmai fuseseră ocupate. Ludo Bagman stătea de o parte a profesorului Karkaroff, în timp ce domnul Crouch, şeful lui Percy, şedea lângă Madame Maxime.
- Ce caută aici? întrebă Harry surprins.
- Ei organizează Turnirul celor trei vrăjitori, nu? zise Hermione. Presupun că vroiau să fie la începerea oficială...
Când sosi felul doi, observară alte mâncăruri necunos¬cute. Ron examină îndeaproape un castron cu ceva ciudat în el şi apoi îl puse cu grijă puţin mai la dreapta sa, ca să fie foarte vizibil de la masa Ochilor-de-Şoim. Se părea însă că fata care semăna cu una dintre iele mâncase destul, căci nu veni să îl ia.
O dată ce farfuriile de aur fură curăţate, Dumbledore se ridică din nou. Acum Marea Sală părea să fie cuprinsă de un fior de emoţie şi nerăbdare. Harry se entuziasmă şi el, întrebându-se ce avea să urmeze. La câteva locuri mai departe de ei, Fred şi George se aplecaseră peste masă, dor¬nici să îi soarbă cuvintele lui Dumbledore.
- A sosit momentul! zise Dumbledore, zâmbind la marea de chipuri întoarse spre el. Turnirul celor trei vrăjitori este pe cale să înceapă! Aş vrea să vă mai explic câte ceva, înainte să aducem sipetul...
- Ce să aducă? murmură Harry.
Ron ridică din umeri.
- Vreau doar să clarific procedura pe care o vom urma anul acesta. Dar în primul rând daţi-mi voie să vi-i prezint, celor care nu îi cunosc încă, pe domnul Bartemius Crouch, şeful Departamentului de cooperare magică internaţională - urmă o serie de aplauze politicoase - şi pe domnul Ludo Bagman, şeful Departamentului de jocuri şi sporturi magice.
Pentru Bagman izbucniră aplauze mult mai călduroase decât pentru Crouch, poate pentru că era faimos ca fost mare prinzător sau poate pentru că, pur şi simplu, părea mult mai simpatic. Răspunse prietenos, făcându-le semn cu mâna. Bartemius Crouch nici nu zâmbise şi nici nu le făcuse cu mâna, când îi fusese anunţat numele. Amintindu-şi-l în costumul său impecabil de la Cupa Mondială de Vâjthaţ, lui Harry i se păru că arăta ciudat în roba de vrăjitor. Mustaţa sa perfectă şi cărarea dreaptă erau foarte stranii, în com¬paraţie cu părul şi barba albă ale lui Dumbledore.
- Domnul Bagman şi domnul Crouch au lucrat neobosiţi pe parcursul ultimelor luni la organizarea Turnirului celor trei vrăjitori, continuă Dumbledore, şi se vor afla, alături de mine, de profesorul Karkaroff şi de Madame Maxime, în juriul care va aprecia eforturile campionilor.
O dată cu pronunţarea cuvântului „campioni”, atenţia elevilor păru să se ascută la maximum.
Poate că Dumbledore observase cât erau de curioşi, căci zâmbi şi zise:
- Sipetul, vă rog, domnule Filch!
Filch, care stătuse nemişcat într-un colţ îndepărtat al sălii, se apropie acum de Dumbledore, ducând un sipet mare de lemn, incrustat cu pietre preţioase. Arăta extrem de ciudat. Un zumzet de nerăbdare răzbătu dinspre elevii care aştep¬tau curioşi. Dennis Creevey se urcase chiar pe scaun ca să îl vadă mai bine, dar, fiind atât de mic, capul lui abia dacă se zărea peste ale celorlalţi.
- Instrucţiunile pentru încercările pe care vor trebui să le înfrunte campionii în acest an au fost deja examinate de domnii Crouch şi Bagman, zise Dumbledore, în timp ce Filch punea cu grijă sipetul pe masă, în faţa sa, şi au făcut pregătirile necesare pentru fiecare probă. Vor fi trei încer¬cări, dispuse pe toată perioada anului şcolar, şi vor solicita campionii în mai multe feluri: puterile lor magice, curajul şi puterea lor de deducţie, precum şi abilitatea de a face faţă pericolului, desigur.
După ultimele sale cuvinte, în Marea Sală se aşternu o liniş¬te atât de deplină, încât se părea că nimeni nu mai respira.
- După cum ştiţi, în turnir se vor întrece trei campioni, continuă Dumbledore calm, unul de la fiecare şcoală parti¬cipantă. Vor fi notaţi în funcţie de felul în care vor trece fiecare probă a turnirului, iar campionul cu cel mai mare număr de puncte, la sfârşitul celor trei probe, va câştiga Cupa Turnirului celor trei vrăjitori. Campionii vor fi aleşi de un selecţioner imparţial... Pocalul de Foc!
Dumbledore îşi scoase bagheta şi atinse de trei ori capacul sipetului. Acesta se deschise uşor, iar Dumbledore băgă mâna înăuntru şi scoase un pocal mare, cioplit destul de stângaci din lemn. Ar fi fost absolut obişnuit, dacă din el nu ar fi ieşit flăcări albastre-alburii, care dansau la gura pocalului.
Dumbledore închise sipetul şi puse cu grijă Pocalul pe el, de unde putea fi văzut foarte bine de toţi cei din Marea Sală.
- Cine vrea să se înscrie la preselecţia campionilor tre¬buie să scrie citeţ numele şi şcoala pe o bucăţică de perga¬ment şi să o pună în Pocal, zise Dumbledore. Posibilii cam¬pioni au douăzeci şi patru de ore pentru a se înscrie. Mâine seară, de Halloween, Pocalul va alege numele celor trei cam¬pioni, cei mai îndreptăţiţi să-şi reprezinte şcolile. Pocalul va fi pus în holul de la intrare în această seară, unde le va fi ac¬cesibil tuturor celor care vor să concureze.
- Pentru a ne asigura că nici un vrăjitor care nu are vârsta stabilită nu va ceda tentaţiei, zise Dumbledore, voi trage o Linie de Vârstă în jurul Pocalului de Foc, o dată ce acesta va fi plasat în holul de la intrare. Nimeni sub şaptesprezece ani nu va putea trece această linie... În sfârşit, vreau să îi avertizez pe toţi cei care vor să se înscrie că acest turnir trebuie luat foarte în serios. O dată ce Pocalul de Foc alege un campion, acesta este obligat să ducă la bun sfârşit cele trei probe ale turnirului. Plasarea numelui vostru în Pocal este un contract magic. O dată ce deveniţi campioni, nu vă mai puteţi răzgândi. Aşadar, vă rog să cântăriţi foarte bine dacă sunteţi pregătiţi cu ade¬vărat pentru a concura, înainte de a vă pune numele în Pocal. Acum, cred că a venit vremea odihnei... Noapte bună tuturor!
- O Linie de Vârstă! zise Fred Weasley, cu ochii scăpără¬tori, în timp ce traversau cu toţii Marea Sală spre uşile către holul de la intrare. Păi, vraja asta ar trebui să fie con¬tracarată de Poţiunea de Îmbătrânit, nu? Şi o dată ce nume¬le ajunge în Pocal, o să râdeţi, dar nu are cum să-şi dea sea¬ma dacă ai sau nu şaptesprezece ani!
- Dar nu cred că cei sub şaptesprezece ani au vreo şansă, zise Hermione, pur şi simplu nu am învăţat încă totul, nu ştim destul...
- Vorbeşte pentru tine, zise George scurt. Încerci să te înscrii şi tu, nu, Harry?
Lui Harry îi veni în minte felul în care insistase Dum¬bledore că nimeni sub şaptesprezece ani nu avea voie să se înscrie, dar imediat imaginea sa câştigând Cupa Turnirului celor trei vrăjitori puse iar stăpânire pe mintea lui... Se în¬trebă cât de supărat ar fi Dumbledore dacă cineva mai mic de şaptesprezece ani ar reuşi să găsească un mod de a trece de Linia de Vârstă...
- Unde e? zise Ron, care nu era deloc atent la discuţie, însă se uita disperat prin mulţime după Krum. Dumbledore nu a zis unde dorm cei de la Durmstrang, nu?
Dar întrebarea sa primi imediat răspuns. Ajunşi la masa Viperinilor, îl văzură pe Karkaroff întorcându-se spre elevii săi.
- Aşadar, înapoi pe corabie! zise el. Viktor, cum te simţi? Ai mâncat destul? Să mai cer nişte vin fiert de la bucătărie?
Harry îl văzu pe Krum clătinând din cap în semn că nu mai vroia, în timp ce îşi punea blana pe el.
- Domnule profesor, eu aş vrea nişte vin, zise unul din¬tre ceilalţi băieţi de la Durmstrang.
- Nu ţie ţi-am oferit, Poliakoff, se răsti Karkaroff, aerul său călduros şi părintesc dispărând într-o clipă. Văd că iar te-ai stropit cu mâncare pe robă. Dezgustător, băiete...
Karkaroff se întoarse şi îşi conduse elevii către ieşirea din Marea Sală, ajungând acolo exact în acelaşi timp cu Harry, Ron şi Hermione. Harry se opri ca să-l lase pe el să treacă primul.
- Mulţumesc, zise Karkaroff absent, aruncându-i o privire în treacăt.
Şi atunci Karkaroff îngheţă. Se întoarse iar spre Harry şi se uită la el de parcă nu-i venea să îşi creadă ochilor. În spa¬tele directorului lor, se opriră şi elevii de la Durmstrang. Ochii lui Karkaroff îl cercetară pe Harry din cap până în picioare şi se fixară pe cicatrice. Elevii de la Durmstrang se uitau şi ei curioşi la Harry. Cu coada ochiului, Harry văzu pe feţele unora dintre ei că înţeleseseră despre ce era vorba. Băiatul care îşi pătase roba cu mâncare îi făcu semn fetei de lângă el şi arătă cu degetul către fruntea lui Harry.
- Da, el e Harry Potter, zise o voce hârşâită din spatele lor. Profesorul Karkaroff se întoarse. Ochi-Nebun Moody stătea acolo, sprijinindu-se greoi pe bastonul său, cu ochiul magic privindu-l fără să clipească pe directorul de la Durmstrang.
Sub ochii lui Harry, culoarea pieri de pe chipul lui Karkaroff şi pe el apăru o expresie amestecată, de furie şi teamă.
- Tu! zise el, uitându-se la Moody, de parcă nu era sigur că îl vedea cu adevărat.
- Eu, zise Moody sumbru. Şi dacă nu mai ai altceva de spus lui Potter, Karkaroff, cred că ar trebui să te mişti. Blochezi uşa!
Era foarte adevărat, jumătate din elevii din Marea Sală aşteptau în urma lor, uitându-se peste capetele celor din faţă ca să vadă ce se întâmplase.
Fără să mai spună vreun cuvânt, profesorul Karkaroff plecă, însoţit de elevii săi. Moody privi în urma acestuia, cu ochiul magic fixat asupra lui, iar chipul său mutilat căpătase o expresie intensă de antipatie.
*
Având în vedere că a doua zi era sâmbătă, cei mai mulţi elevi ar fi luat micul dejun mai târziu, dar Harry, Ron şi Hermione nu fură singurii care se treziră mai devreme decât se trezeau de obicei în week-end. Când coborâră în holul de la intrare, văzură în jur de douăzeci de elevi plim¬bându-se pe acolo, unii dintre ei mâncând pâine prăjită. Toţi examinau Pocalul de Foc. Fusese aşezat în mijlocul ho¬lului, pe taburetul pe care stătea de obicei Jobenul Magic. O linie aurie, foarte subţire, fusese trasată pe podea, formând un cerc cu o rază de douăzeci de metri.
- S-a înscris cineva până acum? o întrebă Ron entuzias¬mat pe o fată din anul III.
- Toţi cei din Durmstrang, răspunse fata, dar încă nu am văzut pe nimeni de la Hogwarts...
- Cred că unii dintre ei s-au înscris azi-noapte, după ce ne-am dus cu toţii la culcare, zise Harry. Eu aşa aş fi făcut în locul lor... N-aş fi vrut să se uite toţi la mine. Ce-aş fi făcut dacă Pocalul mi-ar fi scuipat numele?
Cineva râse în spatele lui Harry. Întorcându-se, îi văzu pe Fred, pe George şi pe Lee Jordan, urcând scara de marmură în grabă. Toţi trei păreau foarte fericiţi.
- Am făcut-o, le zise Fred într-o şoaptă triumfătoare lui Harry, lui Ron şi Hermionei. Tocmai am luat-o!
- Ce aţi luat? zise Ron.
- Poţiunea de Îmbătrânit, creier de libelulă, zise Fred.
- O picătură fiecare, zise George, frecându-şi palmele vo¬ios. Nu trebuie să fim decât cu câteva luni mai în vârstă.
- O să împărţim mia de galeoni între noi trei, dacă o să câştige unul dintre noi, zise Lee, zâmbind larg.
- Să ştiţi că eu nu sunt sigură că o să meargă, îi avertiză Hermione. Sunt sigură că Dumbledore s-a gândit deja şi la asta.
Fred, George şi Lee o ignorară.
- Gata? îi întrebă Fred pe ceilalţi doi, tremurând de nerăbdare. Hai, mă duc eu primul...
Harry privi fascinat cum Fred scoate o bucată de perga¬ment din buzunar, pe care erau scrise cuvintele „Fred Weasley - Hogwarts”. Fred se duse chiar până la marginea liniei şi rămase acolo, balansându-se pe vârfuri ca un înotă¬tor care vroia să plonjeze. Apoi, cu ochii tuturor din holul de la intrare aţintiţi asupra lui, trase aer în piept şi păşi din¬colo de linie.
Pentru o fracţiune de secundă, Harry crezu că reuşise. George crezuse şi el, cu siguranţă, pentru că trase un chiot triumfător şi păşi dincolo de cerc, după Fred, însă în clipa următoare se auzi un zgomot puternic şi gemenii fură azvârliţi afară din cerc, de parcă ar fi fost catapultaţi de un tun invizibil. Căzură la douăzeci de metri dincolo de cerc, pe podeaua rece de piatră, un moment dureros, la care se adăugă imediat şi o altă ruşine. Se auzi un zgo¬mot puternic şi amândurora le crescură două bărbi lungi şi albe, absolut identice!
- V-am avertizat, zise o voce groasă, amuzată.
Se întoarseră cu toţii şi îl văzură pe profesorul Dum¬bledore ieşind din Marea Sală. Îi cercetă pe Fred şi pe George, cu ochi scânteietori.
- Vă sugerez să vă duceţi amândoi la Madame Pomfrey. Le îngrijeşte deja pe domnişoarele Fawcett, de la Ochi-de-Şoim, şi pe Summers, de la Astropufi, care şi ele au hotărât să se îmbătrânească puţin. Dar trebuie să recunosc că bărbile lor nu sunt nici pe departe atât de reuşite ca ale voastre!
Fred şi George porniră către aripa spitalului, însoţiţi de Lee, care acum se tăvălea pe jos de râs, iar Harry, Ron şi Hermione, şi ei râzând în hohote, se duseră la micul dejun.
Decoraţiunile din Marea Sală se schimbaseră în dimineaţa aceea. Având în vedere că era Halloween, un nor de lilieci vii zburau în apropiere de tavanul vrăjit, în timp ce sute de dovleci sculptaţi îşi împrăştiau lumina de peste tot. Harry se îndreptă către Dean şi Seamus, care discutau despre elevii de la Hogwarts care aveau şaptesprezece ani şi puteau să se înscrie la turnir.
- Umblă zvonul că Warrington s-a trezit dis-de-dimineaţă şi s-a înscris, îi spuse Dean lui Harry. Tipul ăla înalt de la Vi¬perini, care arată ca un leneş.
Harry, care jucase vâjthaţ împotriva lui Warrington, clă¬tină din cap dezgustat.
- Nu se poate să avem un campion de la Viperini!
- Şi toţi Astropufii vorbesc despre Diggory, zise Seamus dispreţuitor. Nu m-aş fi gândit că ar fi în stare să îşi pună în pericol faţa aia „frumoasă”, aşa cum cred unii...
- Auziţi! strigă Hermione deodată.
În holul de la intrare cineva era aclamat. Se întoarseră cu toţii şi o văzură pe Angelina Johnson care intra în Marea Sală, zâmbind puţin stânjenită. O negresă înaltă, care era înaintaşă pentru echipa de vâjthaţ a Cercetaşilor. Angelina se apropie de la ei, se aşeză şi îi anunţă:
- Ei bine, am făcut-o! Tocmai m-am înscris!
- Glumeşti! zise Ron, părând impresionat.
- Înseamnă că ai deja şaptesprezece ani? întrebă Harry.
- Sigur că da. Vezi vreo barbă? zise Ron.
- A fost ziua mea săptămâna trecută, zise Angelina.
- Ei bine, mă bucur că s-a înscris cineva de la Cercetaşi, zise Hermione. Sper să câştigi, Angelina!
- Mersi, Hermione, zise Angelina, zâmbindu-i.
- Da, mai bine tu decât Băieţelu’ Frumuşel, Diggory ăla, zise Seamus, determinându-i pe câţiva Astropufi care tre¬ceau pe lângă masa lor să se uite urât la el.
- Atunci, ce facem azi? îi întrebă Ron pe Harry şi pe Hermione, când terminară de mâncat micul dejun şi ple¬cară din Marea Sală.
- Încă nu ne-am dus să-l vizităm pe Hagrid, zise Harry.
- OK, zise Ron, atâta timp cât nu ne cere să donăm degete pentru Homarii lui...
O privire entuziasmată apăru subit pe faţa Hermionei.
- Abia acum mi-am dat seama! Încă nu l-am întrebat pe Hagrid dacă vrea să facă parte din S.P.A.S.! zise ea veselă. Mă aşteptaţi, da, până dau o fugă sus, să iau câteva insigne?
- Of, ce mă enervează! zise Ron exasperat, în timp ce Hermione urca în fugă scara de marmură.
- Hei, Ron, zise Harry deodată. Uite-o pe prietena ta... Elevii de la Beauxbatons intrau pe uşile dinspre grădină,
printre ei aflându-se şi fata care îi plăcuse lui Ron. Cei strânşi în jurul Pocalului de Foc se dădură înapoi ca să-i lase să treacă, privindu-i cu entuziasm.
Madame Maxime intră în hol imediat după elevii ei şi îi alinie. Unul câte unul, elevii de la Beauxbatons trecură Li¬nia de Vârstă şi îşi puseră bucăţile de pergament în flăcările albastre-alburii. Când ajungea în foc, fiecare nume se înro¬şea puţin şi scotea scântei.
- Ce crezi că o să se întâmple cu cei care nu sunt aleşi? îi şopti Ron lui Harry, în timp ce preferata lui de la Beauxba¬tons arunca pergamentul cu numele ei în Pocalul de Foc. Oare or să se întoarcă la şcoala lor sau or să rămână să urmărească turnirul?
- Nu ştiu, zise Harry. Stai puţin, adică... doamna Maxime rămâne ca parte din juriu, nu?
După ce se înscriseră toţi elevii de la Beauxbatons, Madame Maxime îi conduse afară din hol, spre împre¬jurimile castelului.
- Şi ei unde dorm? zise Ron, îndreptându-se spre uşa de la intrare, pentru a se uita după ei.
O zornăială stridentă din spatele lor anunţă reapariţia Hermionei cu cutia de insigne S.P.A.S.
- Ah, haideţi odată, grăbiţi-vă, zise Ron şi sări treptele de piatră, cu ochii pe fata cea frumoasă, care acum se afla pe la mijlocul pajiştii, alături de Madame Maxime.
Când se apropiară de cabana lui Hagrid de la marginea Pădurii Interzise, misterul locului unde dormeau cei de la Beauxbatons fu rezolvat. Trăsura gigantică, de un albastru deschis, în care veniseră era parcată la vreo două sute de metri de uşa de la intrare a lui Hagrid, iar elevii se urcau în ea. Caii înaripaţi, de mărimea elefanţilor, care trăseseră tră¬sura păşteau acum într-un padoc din apropiere.
Harry bătu la uşa lui Hagrid şi se auziră imediat lătră¬turile zgomotoase ale lui Colţ, drept răspuns.
- Era si timpul! zise Hagrid, când dădu uşa la perete şi văzu cine era. Am crezut că aţi uitat unde locuiesc!
- Am fost foarte ocupaţi, Hag..., începu Hermione să spu¬nă, dar se opri brusc, privindu-l pe Hagrid, mută de uimire.
Hagrid purta cel mai bun costum al său (dar şi cel mai urât!), unul maro, şi o cravată ca o tablă de şah, galben cu portocaliu. Şi asta nu era totul! Îngrozitor era că încercase să-şi îmblânzească părul, folosind cantităţi enorme de r㬺ină, iar părul îi era acum strâns la spate în două ghemo¬toace. Probabil că încercase să-şi facă o coadă ca a lui Bill, dar descoperise că avea mult prea mult păr. Această nouă înfăţişare nu i se potrivea deloc lui Hagrid. Pentru un moment, Hermione se uită înmărmurită la el şi apoi, hotă¬rându-se să nu facă nici o remarcă, zise:
- Hm, păi, unde sunt Homarii cu capete explozive?
- I-am dus în grădina cu dovleci, zise Hagrid vesel. Se fac enormi, adevăraţi giganţi, cred că au deja vreo şase metri lungime! Problema e că au început să se omoare între ei...
- O, nu! Chiar aşa? zise Hermione, aruncându-i o privire cruntă lui Ron, care, uitându-se la ciudata coafură a lui Hagrid, tocmai deschisese gura ca să spună ceva în legătură cu ea.
- Da, zise Hagrid trist. Da’ e totu’ în ordine, i-am pus în cutii separate. Încă mai am vreo douăzeci.
- Da, ce ghinion, făcu Ron.
Hagrid nu îşi dădu seama că de fapt era o remarcă sarcastică.
Coliba lui Hagrid era formată dintr-o singură cameră, iar într-un colţ al ei se afla un pat gigantic, acoperit cu o plapumă de puf enormă. În faţa focului aprins, se aflau o masă şi scaune de lemn la fel de mari. Mai multe bucăţi de şuncă erau puse deasupra focului, la afumat, iar de tavan atârnau fel de fel de păsări vânate de Hagrid.
Se aşezară la masă, în timp ce Hagrid începea să pregă¬tească ceaiul, şi în curând se cufundară în alte discuţii aprin¬se despre Turnirul celor trei vrăjitori. Hagrid părea să fie la fel de entuziasmat ca ei.
- Staţi să vedeţi, zise el, zâmbind. Staţi să vedeţi... Or să fie nişte chestii cum nici nu vă puteţi imagina! Prima pro¬bă... Ah, dar n-am voie să vă spun...
- Hai, Hagrid! îl rugară Harry, Ron şi Hermione, dar el clătină doar din cap, zâmbind misterios.
- Nu vreau să vă stric surpriza, zise Hagrid, însă vă asigur că o să fie spectaculos. Nu o să le fie uşor campionilor. Nu am crezut că o să trăiesc să mai văd un turnir!
Până la urmă rămaseră la masa de prânz la Hagrid, deşi nu prea se omorâră cu mâncatul... Hagrid făcuse friptură de vită, aşa cum zicea el, dar după ce Hermione descoperi o gheară mare în porţia ei, atât ei, cât şi băieţilor le pieri pofta de mâncare. Oricum, se distrară, încercând să-l convingă pe Hagrid să le spună care aveau să fie probele turnirului, fă¬când diverse speculaţii în legătură cu campionii care urmau să fie aleşi şi întrebându-se dacă Fred şi George mai aveau încă bărbi.
O ploaie fină începu să cadă pe la mijlocul după¬amiezei. Era foarte plăcut la gura focului, ascultând cum răpăiau picăturile la fereastră şi privindu-l pe Hagrid cum îşi cârpea şosetele şi se certa cu Hermione pe tema spiri¬duşilor de casă, pentru că refuzase categoric să se alăture societăţii S.P.A.S., înfiinţată de Hermione.
- Aş face ceva incorect, Hermione, zise el grav, băgând un fir gros de lână galbenă într-un ac enorm. Spiriduşii de casă trebuie să aibă grijă de oameni, asta le place, doar ştii, nu? I-ai face foarte nefericiţi dacă nu i-ai mai lăsa să lucreze şi i-ai insulta dacă i-ai plăti!
- Dar Harry l-a eliberat pe Dobby şi el era încântat! exclamă Hermione. Şi am auzit că acum cere să fie plătit pentru munca lui!
- Da, păi, fiindcă mai există... ciudaţi în fiecare specie... Nu că ar exista vreun spiriduş care nu ar vrea să fie liber, dar nu o să-i convingi niciodată pe majoritatea dintre ei... Nu, nu mă bag, Hermione!
Hermione era cu adevărat supărată şi îşi pusese cutia cu insignele la loc, în buzunarul pelerinei.
Pe la cinci şi jumătate începuse să se întunece şi Ron, Harry şi Hermione se gândiră că era timpul să se întoarcă la castel, la serbarea de Halloween şi mai ales la desemnarea campionilor şcolilor de magie.
- Vin şi eu cu voi, zise Hagrid, oprindu-se din cârpit. Aşteptaţi-mă puţin...
Hagrid se ridică, se duse la dulapul cu sertare şi începu să caute ceva în unul dintre ele. Nu îi acordară mare atenţie, până când le ajunse la nări un miros îngrozitor.
Înecându-se şi tuşind, Ron întrebă:
- Hagrid, ce e asta?
- Care? zise Hagrid, întorcându-se către ei cu o sticlă mare în mână. Aaa, vă place?
- E... aftershave? zise Hermione, abia articulând cuvintele.
- Păi... apă de colonie, mormăi Hagrid, roşind. Poate că e puţin cam mult, adăugă el repede. Staţi aşa, scap de ea îndată...
Ieşi grăbit din cabană şi îl văzură pe fereastră, spălându-se în butoiul cu apă de afară.
- Apă de colonie? zise Hermione uimită. Hagrid?
- Şi care e chestia cu părul şi costumul? întrebă Harry în şoaptă.
- Uitaţi-vă! zise Ron deodată, arătând spre fereastră.
Hagrid tocmai terminase cu spălatul şi se îndreptase din mijloc. Dacă roşise înainte, asta era nimic pe lângă culoarea feţei lui în acel moment. Ridicându-se cu mare grijă, ca să nu îi vadă Hagrid, Harry, Ron şi Hermione se uitară pe fereastră şi văzură că Madame Maxime şi elevii de la Beaux¬batons tocmai coborâseră din trăsură, ducându-se şi ei la petrecerea de Halloween. Nu auzeau ce spunea Hagrid, dar vorbea cu Madame Maxime cu aceeaşi expresie aeriană, pierdută, pe care Harry nu o mai văzuse pe chipul lui Hagrid decât o singură dată, atunci când îl privise pe Norbert, puiul de dragon.
- Se duce la castel cu ea! zise Hermione indignată. N-a zis să-l aşteptăm, că merge cu noi?
Fără să arunce măcar o privire către colibă, Hagrid mer¬gea alături de Madame Maxime, urcând pajiştea care ducea la castel, iar elevii de la Beauxbatons veneau în urma lor, alergând ca să ţină pasul cu mersul lor.
- O place! zise Ron, nevenindu-i să creadă. Păi, dacă or să aibă copii, or să ajungă în cartea recordurilor! Pun pariu că un copil de-al lor ar cântări cam o tonă!
Ieşiră din casă şi închiseră uşa în urma lor. Era surprin¬zător de întuneric afară. Strângându-şi pelerinele în jurul corpului, porniră pe pajiştea în pantă.
- Oooh, uite-i! şopti Hermione.
Cei de la Durmstrang veneau spre castel dinspre lac. Viktor Krum mergea alături de Karkaroff, iar ceilalţi elevi de la Durmstrang după ei. Ron îl privi emoţionat pe Krum, dar acesta nu se uită în jurul lui deloc şi intră în holul de la intrare, puţin înaintea celor trei prieteni.
Când intrară în Marea Sală, luminată ca ziua de lumânările de Halloween, aproape că nu mai aveai unde să arunci un ac. Sala gemea de lume. Pocalul de Foc fusese mutat, aflându-se acum pe masa profesorilor, în faţa scaunului gol al lui Dumbledore. Fred şi George, care scăpaseră de bărbi, păreau să facă faţă destul de bine nereuşitei.
- Sper să fie aleasă Angelina campioana noastră, zise Fred, când Harry, Ron şi Hermione se aşezară.
- Şi eu! zise Hermione pe dată. Ei bine, o să aflăm în curând!
Serbarea de Halloween părea să dureze mult mai mult decât de obicei. Poate din cauză că era a doua serbare din ultimele două zile, Harry nu mai era interesat de mâncărurile extravagante, cum ar fi fost în mod normal. Ca toţi ceilalţi din Marea Sală, judecând după capetele lor ridicate şi expresia nerăbdătoare de pe fiecare faţă, după foiala continuă şi ridi¬catul de la masă ca să vadă dacă Dumbledore terminase de mâncat, Harry nu vroia decât să se golească odată farfuriile şi să audă cine erau campionii aleşi de Pocalul de Foc.
Într-un târziu, farfuriile de aur se întoarseră la starea lor imaculată de la început. Se auzi un murmur puternic în toată sala, care încetă brusc, imediat ce se ridică Dum¬bledore de la masă. De o parte şi de alta a lui, profesorul Karkaroff şi Madame Maxime păreau la fel de încordaţi şi nerăbdători ca toţi ceilalţi. Ludo Bagman zâmbea şi le făcea cu mâna mai multor elevi. Domnul Crouch, pe de altă parte, părea complet blazat, aproape plictisit.
- Ei bine, Pocalul este aproape gata să decidă, zise Dumbledore. Cred că mai are nevoie de încă un minut. Când li se strigă numele, îi rog pe campioni să vină la capătul sălii, să treacă pe lângă masa profesorilor şi să intre în camera alăturată - arătă către o uşă din spatele mesei profesorilor - unde vor primi primele instrucţiuni.
Îşi scoase bagheta şi o vântură larg înaintea sa. Imediat, toate lumânările, în afară de cele aflate în dovlecii scobiţi, se stinseră, cufundându-i pe toţi într-o stare de semiobscu¬ritate. Acum Pocalul de Foc strălucea mai puternic decât orice altceva în Marea Sală, lumina scânteietoare a flăcărilor albastre-alburii fiind aproape dureroasă pentru ochi. Toată lumea se uita, aşteptând cu răsuflarea tăiată... Câţiva elevi se tot uitau la ceasuri...
- Din clipă în clipă, şopti Lee Jordan, aflat la două locuri depărtare de Harry.
Flăcările din Pocalul de Foc se făcură roşii dintr-o dată şi începură să zboare scântei din el. În momentul următor, o limbă de foc ţâşni în sus şi din ea căzu o bucăţică arsă de pergament. Sala tresări.
Dumbledore prinse bucata de pergament şi o ţinu înain¬tea ochilor săi, cu mâinile întinse, ca să o poată citi la lumi¬na flăcărilor care redeveniseră albastre-alburii.
- Campionul pentru Durmstrang, zise Dumbledore tare şi clar, este Viktor Krum!
- Nici nu se putea altfel! strigă Ron, într-o furtună de aplauze şi urale care vuiră în toată sala.
Harry îl văzu pe Viktor Krum ridicându-se de la masa Viperinilor şi ducându-se către Dumbledore. O luă apoi la dreapta, trecu pe lângă masa profesorilor şi dispăru în ca¬mera alăturată.
- Bravo, Viktor! tună Karkaroff atât de tare, încât îl auzi toată lumea, în ciuda aplauzelor furtunoase. Ştiam că poţi!
Aplauzele şi uralele încetară. Acum atenţia tuturor era concentrată iar asupra Pocalului, care, după câteva secunde, se făcu iar roşu. O a doua bucată de pergament fu propul¬sată în aer de flăcări.
- Campioana pentru Beauxbatons, zise Dumbledore, este Fleur Delacour!
- Ea e, Ron! strigă Harry, când fata care semăna cu una dintre iele se ridică graţios, îşi aruncă spre spate pletele blonde-argintii şi trecu printre mesele Astropufilor şi ale Ochilor-de-Şoim.
- Ah, uite, ce dezamăgiţi sunt toţi, zise Hermione peste hărmălaie, făcând semn către masa celor de la Beauxbatons.
Dezamăgiţi e puţin spus, îşi zise Harry. Două dintre fetele care nu fuseseră alese izbucniseră în plâns, cu capetele pe braţe.
Când dispăru şi Fleur Delacour în camera alăturată, se lăsă iar tăcerea, dar de data asta încordarea ajunsese la maximum. Urma campionul pentru Hogwarts...
Şi Pocalul de Foc se făcu roşu pentru a treia oară. Scânteile se înteţiră din nou şi limba de foc ţâşni sus de tot în aer, iar din vârful ei Dumbledore luă a treia bucată de pergament.
- Campionul pentru Hogwarts, spuse el, este Cedric Diggory!
- Nu! zise Ron tare, dar nu îl auzi nimeni, în afară de Harry, dat fiind că hărmălaia de la masa învecinată era mult prea mare.
Fiecare Astropuf se ridicase de pe scaun, sărea şi ţopăia, pe când Cedric trecu de ei, zâmbind larg, şi se îndreptă către camera din spatele mesei profesorilor. Într-adevăr, aplauzele pentru Cedric durară atât de mult, încât Dum¬bledore trebui să aştepte puţin pentru a se face auzit iar.
- Excelent! strigă el fericit, când ultima explozie de urale se stinse. Ei bine, acum avem trei campioni. Sunt convins că pot conta pe toţi, inclusiv pe restul elevilor de la Beauxbatons şi Durmstrang, să-i sprijine pe campioni cât de mult pot. Fiind alături de campionii voştri, veţi contribui în mod real la...
Dar Dumbledore se opri subit şi toţi observară ce anume îl întrerupsese.
Pocalul de Foc se făcuse iar roşu şi începură să zboare scântei din el. O flacără înaltă ţâşni subit în aer şi azvârli o altă bucată de pergament.
În mod automat, Dumbledore întinse mâna şi luă perga¬mentul. Se uită înmărmurit la numele de pe pergament. Urmă o pauză lungă, în care Dumbledore privi uluit hâr¬tiuţa din mâinile sale şi toată lumea din sală se uită la el. Pe urmă Dumbledore îşi drese glasul şi citi cu voce tare:
- Harry Potter!


— CAPITOLUL XVII—

CEI PATRU CAMPIONI

Harry rămase înlemnit, conştient că toate capetele din Marea Sală erau întoarse spre el. Era înmărmurit. Amorţise. Rămăsese fără grai. Cu siguranţă că visa... Sau nu auzise bine!
Nimeni nu aplaudă. Un zumzet ca de albine furioase începu să se ridice în sală. Unii elevi se ridicară ca să îl vadă mai bine pe Harry, în timp ce el rămase neclintit pe scaun.
La masa profesorilor, profesoara McGonagall se ridicase şi trecuse pe lângă Ludo Bagman şi profesorul Karkaroff pentru a-i şopti ceva profesorului Dumbledore, care îşi apropie urechea de ea, încruntându-se uşor.
Harry se întoarse către Ron şi Hermione. In spatele lor, îi văzu pe toţi cei de la lunga masă a Cercetaşilor privindu-l cu gurile căscate.
- Nu m-am înscris eu, zise Harry pierdut. Doar ştiţi că n-am făcut-o...
Amândoi îi răspunseră cu priviri lipsite de orice expresie. La masa din capăt, profesorul Dumbledore se ridicase de pe scaun, dând din cap către profesoara McGonagall.
- Harry Potter! strigă el iar. Harry! Vino, te rog !
- Du-te, îi şopti Hermione, împingându-l uşor pe Harry.
Harry se ridică, călcă pe poalele robei lui şi se împiedică.
Se redresă şi porni printre mesele Cercetaşilor şi ale Astro¬pufilor. Drumul parcă nu se mai termina, masa din capăt părea să se depărteze, în loc să se apropie, şi simţea sute şi sute de ochi aţintiţi asupra lui, de parcă flecare pereche de ochi ar fi fost nişte reflectoare.
Zumzetul creştea în intensitate tot mai mult. I se păru că trecuse o oră până ajunse în faţa lui Dumbledore, simţind acum privirile tuturor profesorilor aţintite asupra lui.
- Treci în camera alăturată, Harry, zise Dumbledore.
Nu zâmbea.
Harry trecu pe lângă masa profesorilor. Hagrid stătea chiar în capătul ei. Nu îi făcu semn cu ochiul sau cu mâna şi nici nu îl salută ca de obicei. Părea complet uluit şi, la fel ca toţi ceilalţi, se uită mirat la Harry când trecu pe lângă el. Harry intră pe uşă şi se trezi într-o cameră mică, plină de tablouri cu vrăjitori şi vrăjitoare. În şemineu ardea un foc vesel.
Chipurile din portrete se întoarseră să îl privească, de cum intră în încăpere. Văzu o vrăjitoare uscăţivă, sărind din rama tabloului ei în cel alăturat, în care era un vrăjitor cu o mustaţă de morsă. Vrăjitoarea sfrijită începu să-i şoptească ceva la ureche.
Viktor Krum, Cedric Diggory şi Fleur Delacour erau strânşi în jurul focului. Păreau straniu de impresionanţi, proiectaţi de flăcările jucăuşe. Krum, gârbovit şi gânditor, se sprijinea de şemineu, puţin mai departe de ceilalţi doi. Cedric stătea cu mâinile la spate, uitându-se la foc. Fleur Delacour îl privi pe Harry şi îşi dădu pe spate pletele lungi, de un blond argintiu.
- Ce este? întrebă ea. Vorrr să ne întoarrrcem în Marrrea Sală?
Credea că Harry venise să îi anunţe ceva. Harry nu ştia cum să le explice ce se întâmplase. Pur şi simplu rămase acolo, privindu-i pe cei trei campioni. Abia atunci îşi dădu seama cât de înalţi erau toţi trei.
Se auziră paşi în spatele său şi Ludo Bagman intră în ca¬meră. Îl luă pe Harry de braţ şi îl conduse spre ceilalţi trei.
- Extraordinar! zise el, strângându-l pe Harry de braţ. Absolut extraordinar! Domnilor... Domnişoară, li se adresă el celor trei, apropiindu-se de şemineu. Daţi-mi voie să vi-l prezint - deşi pare incredibil - pe al patrulea campion participant la turnir!
Viktor Krum îşi îndreptă spatele. Faţa lui posomorâtă se întunecă, în timp ce îl cerceta pe Harry din cap până în picioare. Cedric părea dezorientat. Se uită la Bagman, apoi la Harry şi iar la Bagman, parcă îndoindu-se că înţelesese cum trebuia ce spusese Bagman. Fleur Delacour însă îşi flu¬tură părul şi spuse zâmbind:
- O, ce glumă bună, domnule Bagman!
- Glumă? repetă Bagman uimit. Nu, nu, deloc! Numele lui Harry tocmai a ieşit din Pocalul de Foc!
Sprâncenele groase ale lui Krum se încruntară uşor. Cedric rămăsese la fel de uimit, nevenindu-i a crede.
Fleur se încruntă şi ea.
- Darrr este evident că s-a prrrodus o grrreşeală, zise ea cu dispreţ, adresându-i-se lui Bagman. El nu poate concura. Este prrrea mic!
- Ei bine, este uimitor, e adevărat, zise Bagman, frecân¬du-şi bărbia şi zâmbindu-i lui Harry. Dar, după cum ştiţi, restricţia de vârstă a fost impusă abia anul acesta, ca măsură de protecţie. Şi având în vedere că i-a ieşit numele din Pocal... Adică, nu cred că mai poate da înapoi în această fază... Aşa scrie în regulament, este obligat să... Harry va tre¬bui să se străduias...
Uşa din spatele lor se deschise iar şi un grup mare intră în cameră: profesorul Dumbledore, urmat îndeaproape de domnul Crouch, profesorul Karkaroff, Madame Maxime, profesoara McGonagall şi profesorul Plesneală. Harry auzi murmurul sutelor de elevi de partea cealaltă a peretelui, înainte ca profesoara McGonagall să închidă uşa.
- Madame Maxime! zise Fleur de îndată, ducându-se spre directoarea ei. Ei zic că şi acest... băieţel va concurrra cu noi!
Undeva în subconştientul lui zbuciumat, Harry simţi un fior de furie. Băieţel?
Madame Maxime stătea cât se poate de dreaptă, înălţimea ei impresionantă ieşind în evidenţă şi mai mult. Capul ei cu trăsături frumoase atingea candelabrul cu lumânări, iar piep¬tul ei gigantic se bomba şi mai mult în rochia de satin negru.
- Ce înseamnă asta, Dumbly-dorrr? zise ea pe un ton imperios.
- Şi mie mi-ar plăcea să ştiu, Dumbledore, interveni şi pro¬fesorul Karkaroff, zâmbind tăios, cu ochii săi albaştri şi reci ca gheaţa. Doi campioni pentru Hogwarts? Nu-mi amintesc să-mi fi spus cineva că şcoala gazdă are dreptul la doi campioni... Sau poate că nu am citit cu atenţie regulamentul?
Râse scurt şi răutăcios.
- C’est impossible! zise Madame Maxime, a cărei mână enormă, împodobită cu numeroasele opale superbe, stătea pe umărul lui Fleur. ‘Ogwarrrts nu poate avea doi campioni, este foarte nedrrrept.
- Avea impresia că Linia de Vârstă ar fi trebuit să-i opreas¬că pe concurenţii mai tineri, Dumbledore, zise Karkaroff cu acelaşi zâmbet tăios, dar ochii îi erau mai reci ca niciodată. În caz contrar, am fi făcut şi noi, negreşit, o selecţie mai rigu¬roasă de concurenţi de la propriile noastre şcoli.
- Este numai vina lui Potter, Karkaroff, zise Plesneală încet, cu ochii negri scânteindu-i de răutate. Nu da vina pe Dumbledore pentru hotărârea lui Potter de a sfida toate regulile. Ne-a creat numai probleme de când a venit aici...
- Mulţumesc, Severus, zise Dumbledore dur, iar Ples¬neală tăcu, deşi ochii încă îi sticleau cu răutate, în spatele perdelei de păr negru şi slinos.
Profesorul Dumbledore se uita acum la Harry, care îl privi şi el, încercând să descifreze expresia ochilor din spatele ochelarilor cu lentile în formă de semilună.
- Tu ţi-ai pus numele în Pocalul de Foc, Harry? întrebă Dumbledore calm.
- Nu, răspunse Harry.
Era perfect conştient că toată lumea îl privea insistent. Din umbră, Plesneală scoase un „Hm” neîncrezător.
- Ai rugat un elev mai mare să ţi-l pună în Pocalul de Foc în locul tău? mai întrebă profesorul Dumbledore, ignorân¬du-l pe Plesneală.
- Nu! strigă Harry.
- Ah, darrr desigurrr că minte! strigă Madame Maxime.
Plesneală aprobă din cap.
- Nu avea cum să treacă de Linia de Vârstă, zise profe¬soara McGonagall tăios. Sunt sigură că suntem cu toţii de acord că...
- Dumbly-dorrr trrrebuie să fi grrreşit ceva când a pus Linia de Vârrrstă, zise Madame Maxime, ridicând din umeri.
- Este posibil, desigur, zise Dumbledore politicos.
- Dumbledore, ştii foarte bine că nu ai făcut nici o gre¬şeală! zise profesoara McGonagall supărată. Zău, ce prostie! Harry nu ar fi putut trece linia şi, după cum ştie şi profe¬sorul Dumbledore, nici nu a convins un alt elev să o facă în locul lui... Sunt sigură că şi voi sunteţi de acord!
Şi îi aruncă o privire cruntă profesorului Plesneală.
- Domnule Crouch... Domnule Bagman, zise Karkaroff, cu aceeaşi voce mieroasă, sunteţi... hm... juriul nostru obiec¬tiv. Cu siguranţă sunteţi de părere că ceva este în neregulă aici, nu-i aşa?
Bagman îşi şterse faţa rotundă şi copilăroasă cu batista şi îl privi pe domnul Crouch, care stătea în afara cercului din faţa şemineului, cu chipul ascuns în umbră. Era cât se poate de ciudat, semiobscuritatea făcându-l să pară mult mai bătrân. Semăna cu un craniu. Când vorbi însă, o făcu pe tonul său obişnuit:
- Trebuie să urmăm regulile, iar acestea spun că cei ai că¬ror nume ies din Pocalul de Foc trebuie să participe la turnir! Dar Barty ştie regulile cuvânt cu cuvânt, zise Bagman, zâm¬bind şi întorcându-se spre Karkaroff şi spre Madame Maxime, de parcă acum fusese rezolvată problema.
- Insist să se mai înscrie o dată şi restul elevilor mei, zise Karkaroff.
Renunţase la tonul mieros şi zâmbetul îi dispăruse cu totul. Faţa îi căpătase o expresie cât se poate de urâtă.
- Mai instalaţi o dată Pocalul de Foc şi mai introducem nume în el, până când fiecare şcoală va avea doi campioni. Aşa este corect, Dumbledore!
- Dar, Karkaroff, nu se poate aşa ceva, zise Bagman. Po¬calul de Foc tocmai s-a stins şi nu se va mai aprinde decât cu ocazia următorului turnir...
- În care Durmstrang nu va mai concura, vă asigur eu! explodă Karkaroff. După toate întâlnirile, negocierile şi com¬promisurile noastre, nu m-am aşteptat să se întâmple aşa ceva! Sunt aproape hotărât să plec chiar în acest moment!
- Ameninţări deşarte, Karkaroff, se auzi o voce aspră de lângă uşă. Nu-ţi poţi lăsa campionul acum. Trebuie să con¬cureze! Trebuie să concureze cu toţii. Un contract magic, după cum a spus Dumbledore. Convenabil, nu?
Moody tocmai intrase în cameră. Şchiopătă către foc, fiecare pas fiindu-i însoţit de câte un bocănit puternic.
- Convenabil? repetă Karkaroff. Mă tem că nu te înţeleg, Moody.
Harry îşi dădu seama că încerca să fie batjocoritor, de parcă ce spunea Moody abia dacă merita să fie luat în serios, însă mâinile îl dădură de gol: îşi încleştase pumnii!
- Zău? Nu înţelegi? făcu Moody încet. Dar este foarte simplu, Karkaroff. Cineva a pus numele lui Potter în Pocal, ştiind că va trebui să concureze dacă va fi ales!
- Evident, cineva a vrrrut ca ‘Ogwarrrts să aibă şanse duble! zise Madame Maxime.
- Sunt complet de acord, Madame Maxime, zise Karka¬roff, făcând o plecăciune în faţa ei. Îmi voi depune plân¬gerile la Ministerul Magiei şi la Confederaţia Internaţională a Vrăjitorilor...
- Dacă cineva are motive să se plângă, acela este Potter, mormăi Moody, dar... ciudat lucru... pe el nu îl aud scoţând nici un cuvânt...
- De ce s-arrr plânge? izbucni Fleur Delacour, bătând cu piciorul în podea. Arrre şansa să concurrreze, nu? Cu toţii sperrrăm la asta de săptămâni întrregi! Onoarrrea de a ne rrreprrrezenta şcolile! O mie de galeoni ca prrremiu... O ocazie pentrrru care mulţi şi-arrr da viaţa!
- Poate că cineva speră că Potter chiar îşi va da viaţa în această întrecere, zise Moody, aproape renunţând complet la mormăit.
Se lăsă tăcere o mormântală după aceste cuvinte.
Ludo Bagman, care părea într-adevăr foarte neliniştit, se clătină la dreapta şi la stânga pe picioare şi zise:
- Moody, bătrâne... Ce-ţi poate trece prin minte...
- Ştim cu toţii că profesorul Moody consideră că a trecut dimineaţa fără rost, dacă nu a descoperit şase atentate la viaţa sa până la prânz, zise Karkaroff tare. Se pare că acum îşi învaţă şi elevii să se teamă de atentate la viaţa lor! O cali¬tate foarte ciudată pentru un profesor de „Apărare contra Magiei Negre”... Dar sunt convins, Dumbledore, că ai avut tu motivele tale...
- Deci, sunt aiureli de-ale mele, da? răcni Moody. Îmi imaginez tot felul de lucruri, da? Cel care a pus numele băiatului în Pocal a fost un vrăjitor sau o vrăjitoare dibace...
- Ah, avem şi dovezi? întrebă Madame Maxime, ridicân¬du-şi mâinile enorme spre tavan.
- Este dibace fiindcă a reuşit să inducă în eroare un obiect magic foarte puternic! zise Moody. Trebuie să fi avut nevoie de o Vrajă de Confundus extraordinar de puternică pentru a face Pocalul să greşească şi să aleagă doi campioni pentru o şcoală! Presupun că Potter a fost înscris la o a patra şcoală, ca să fie singurul concurent...
- Se pare că te-ai gândit mult la asta, Moody, zise Karkaroff cu răceală, şi este o teorie foarte ingenioasă, fără îndoială, deşi, pe de altă parte, am auzit că ţi-a intrat în cap că unul dintre cadourile de ziua ta conţinea un ou de vasilisc, foarte bine camuflat, şi l-ai făcut bucăţele înainte de a-ţi da seama că de fapt era un ceas obişnuit. Aşa că, înţelege-ne şi tu de ce nu te putem lua în serios...
- Există unii oameni care manipulează ocaziile nevinovate în avantajul lor, răspunse Moody pe un ton din ce în ce mai ameninţător. Este de datoria mea să mă gândesc cum ar acţiona maeştrii Magiei Negre, Karkaroff... După cum îţi aminteşti prea bine...
- Alastor! îl avertiză Dumbledore.
Pentru o clipă, Harry se întrebă cu cine vorbea, dar apoi realiză că „Ochi-Nebun” nu putea să fie prenumele adevărat al lui Moody. Moody tăcu, deşi încă îl privea pe Karkaroff încântat. Chipul lui Karkaroff parcă luase foc.
- Cum s-a ajuns la această situaţie, nu se ştie, zise Dumbledore, vorbind către toţi cei din cameră, dar cred că nu avem de ales şi trebuie să acceptăm... Şi Cedric, şi Harry au fost aleşi să concureze în turnir. Deci, exact asta vor face!
- Ah, dar Dumbly-dorrr...
- Draga mea doamnă Maxime, dacă aveţi o alternativă, aş fi încântat să o aud.
Dumbledore aşteptă, dar Madame Maxime nu vorbi, ci doar îl privi supărată. Şi nu era singura. Plesneală părea furios de-a binelea. Karkaroff era negru de supărare. Bag¬man însă părea de-a dreptul încântat.
- Atunci, să-i dăm drumul! zise el, frecându-şi palmele şi zâmbind către toţi. Trebuie să le dăm campionilor noştri instrucţiunile, nu? Barty, vrei să faci onorurile?
Domnul Crouch păru să se trezească dintr-un vis profund.
- Da, zise el, instrucţiunile... Da... Prima probă...
Înaintă în lumina focului. Lui Harry i se păru că domnul Crouch suferea de ceva. Avea cearcăne negre sub ochi, iar pielea lui sfrijită era albă ca varul, nu ca atunci când îl văzuse la Cupa Mondială de Vâjthaţ.
- Prima probă a fost concepută pentru a vă testa curajul, le spuse el lui Harry, Cedric, Fleur şi Krum, aşa că nu o să vă spun în ce constă. Curajul în faţa necunoscutului este o calitate importantă pentru un vrăjitor... Foarte importantă...
- Prima probă va avea loc pe douăzeci şi patru noiem¬brie, în faţa celorlalţi elevi şi a juriului!
- Campionilor nu li se permite să ceară sau să accepte nici un fel de ajutor din partea profesorilor lor pentru a duce la bun sfârşit probele din cadrul turnirului. Campionii vor da prima probă înarmaţi doar cu baghetele. Vor primi informaţii despre a doua probă când va lua sfârşit prima. Datorită exigenţelor turnirului, foarte epuizante şi care cer mult timp, campionii vor fi scutiţi de examenele de la sfârşi¬tul anului.
Domnul Crouch se întoarse pentru a se uita la Dumbledore.
- Cred că asta este tot, nu-i aşa, Albus?
- Cred că da, zise Dumbledore, care îl privea oarecum îngrijorat pe domnul Crouch. Eşti sigur că nu vrei să rămâi la Hogwarts în noaptea asta, Barty?
- Nu, Dumbledore, trebuie să mă întorc la Minister, zise domnul Crouch. Momentan este o perioadă foarte aglo¬merată şi dificilă... L-am lăsat pe tânărul Weatherby în locul meu... este foarte plin de zel... Puţin cam prea mult, dacă stau să mă gândesc bine...
- Măcar vino şi bea ceva cu noi! zise Dumbledore.
- Haide, Barty, eu rămân! zise Bagman vesel. Tot ce se întâmplă acum la Hogwarts, mă înţelegi, este mult mai pal¬pitant ca la birou!
- Nu cred, Ludo, zise Crouch, afişând iar nerăbdarea sa obişnuită.
- Profesore Karkaroff, Madame Maxime, un păhărel îna¬inte de culcare? întrebă Dumbledore.
Dar Madame Maxime îşi pusese deja braţul în jurul ume¬rilor lui Fleur şi o conducea încet afară din cameră. Harry le auzi pe amândouă vorbind foarte repede în franceză, când intrară în Marea Sală. Karkaroff îi făcu semn lui Krum şi ieşiră şi ei, însă în tăcere.
- Harry, Cedric, vă sugerez să vă duceţi la culcare, zise Dumbledore, zâmbindu-le amândurora. Sunt sigur că Cer¬cetaşii şi Astropufii vă aşteaptă ca să vă sărbătorească şi ar fi păcat să îi privaţi de acest motiv excelent de a face tam-tam şi de distracţie!
Harry se uită la Cedric, care aprobă din cap, şi plecară împreună.
Marea Sală era acum părăsită. Lumânările arseseră aproape până la capăt, dând zâmbetelor dovlecilor un aer sinistru, tremurător.
- Deci, zise Cedric, zâmbind uşor, concurăm unul împo¬triva celuilalt!
- Presupun că da, zise Harry.
Nu se putea concentra, nu ştia ce să spună. Interiorul capului său parcă ar fi fost inundat de haos, ca şi cum cine¬va îi răscolise creierul.
- Spune-mi... totuşi, începu Cedric, când ajunseră în holul de la intrare, luminat acum de torţe în absenţa Poca¬lului de Foc, cum ai reuşit să te înscrii?
- Nu m-am înscris, zise Harry, uitându-se în sus la el. Nu eu m-am înscris, crede-mă!
- Ah... bine, zise Cedric, dar Harry îşi dădu seama că nu îl credea. Atunci... pe curând!
În loc să urce scara de marmură, Cedric intră pe o uşă din dreapta. Harry rămase ascultându-l cum cobora treptele de piatră, după care începu să urce încet treptele de marmură.
Avea să-l creadă şi altcineva, în afară de Ron şi de Her¬mione, sau or să creadă cu toţii că se înscrisese el însuşi la turnir? Şi totuşi, cum putea să creadă cineva un asemenea lucru, când concura cu nişte vrăjitori care aveau trei ani în plus faţă de el de educaţie în ale magiei, când avea de înfruntat nişte probe care nu numai că păreau foarte peri¬culoase, dar aveau să fie îndeplinite în faţa a sute de oa¬meni? Da, se gândise şi el la asta... Visase la asta... sigur... însă nu se gândise niciodată cu adevărat să se înscrie...
Dar altcineva se gândise... altcineva dorise ca el să con¬cureze în turnir şi avusese grijă să nu rateze înscrierea. De ce? Ca să-i facă o favoare? Nu prea îi venea să creadă...
Ca să îl facă de râs? Ei bine, existau toate şansele să i se îndeplinească dorinţa acelui necunoscut...
Sau ca să îl omoare? Oare Moody era paranoic, ca de obicei? Dacă îi jucase cineva doar o festă nevinovată, punându-i numele în pocal? Oare exista cineva care să vrea să îl vadă mort?
Harry răspunse instantaneu la întrebarea asta. Da, exista cineva care vroia să-l vadă mort încă de când avea un an... Cap-de-Mort, Lordul Întunericului. Dar cum ar fi putut să facă acesta ca numele lui Harry să ajungă în Pocalul de Foc? Doar se presupunea că era departe, într-o ţară necunoscută, ascunzându-se, singur, fără prieteni, vulnerabil şi lipsit de puteri...
Şi totuşi, în visul pe care îl avusese, chiar înainte să se tre¬zească şi să îl doară cicatricea, Cap-de-Mort nu era singur... Vorbea cu Şobo, plănuind moartea lui Harry...
Harry avu un şoc când se trezi că ajunsese deja în faţa doamnei grase din tablou. Nu ştia cum ajunsese acolo... Mai mult, fu surprins să vadă că nu era singură în tablou. Vrăjitoarea uscată care sărise în tabloul vecinului ei, când Harry se alăturase campionilor la parter, stătea acum lângă doamna grasă şi îl privea cu un aer superior. Probabil că sărise din tablou în tablou pe toată casa scărilor, numai ca să ajungă înaintea lui. Şi ea, şi doamna grasă se uitau la el cu mare interes.
- Ca să vezi, zise doamna grasă, Violeta tocmai mi-a povestit totul. Deci, cine tocmai a fost ales drept campion al şcolii?
- Aiureli! zise Harry monoton.
- Ba aşa e! zise vrăjitoarea palidă şi uscăţivă, indignată la culme.
- Nu, nu, Vi, asta e parola, zise doamna grasă, liniştind-o, şi îi dădu drumul lui Harry în camera de zi a Cercetaşilor.
Zgomotul exploziv care răzbătu din cameră când se des¬chise portretul aproape că îl dezechilibră pe Harry. Se trezi apoi tras în camera de zi de vreo douăzeci şi patru de mâini şi se trezi în faţa întregii Case a Cercetaşilor, care strigau, aplaudau şi fluierau înnebuniţi.
- Ar fi trebuit să ne spui şi nouă că te-ai înscris! zbieră Fred, care părea puţin supărat, dar şi impresionat la culme.
- Extraordinar! Cum ai reuşit să scapi de barbă? strigă şi George.
- Nu am făcut nimic, zise Harry. Nu ştiu cum am...
Însă Angelina tăbărî imediat pe el.
- Ah, dacă nu a fost să fiu eu, măcar e cineva de la Cercetaşi...
- O să poţi să-ţi iei revanşa faţă de Diggory pentru ulti¬mul meci de vâjthaţ, Harry! zise Katie Bell, o altă înaintaşă a Cercetaşilor.
- Avem mâncare, Harry, vino şi ia şi tu!
- Nu mi-e foame, sunt sătul de la serbare...
Dar nimeni nu vru să audă că nu îi era foame. Nimeni nu vroia să creadă că nu se înscrisese în turnir. Nimeni nu observă că nici măcar nu avea chef să sărbătorească... Lee Jordan scoase la lumină un steag cu emblema Cercetaşilor şi insistă să îl lege în jurul lui Harry ca pe o pelerină. Harry nu putu să scape. Ori de câte ori încerca să se refugieze pe scara către dormitoarele băieţilor, mulţimea din jurul lui îl înconjura, forţându-l să mai bea o Berezero, punându-i în mâini cartofi prăjiţi şi alune... Toată lumea vroia să ştie cum reuşise, cum izbutise să treacă de Linia de Vârstă a lui Dumbledore şi cum îşi pusese numele în Pocal...
- Nu am făcut nimic, repetă el, nu ştiu cum s-a întâmplat...
Dar, având în vedere cât de atenţi erau cu toţii, ar fi putut foarte bine nici să nu se obosească să răspundă.
- Sunt obosit! strigă el într-un târziu, după aproape o jumătate de oră. Nu, zău aşa, George, mă duc să mă culc...
Cel mai mult vroia să-i găsească pe Ron şi pe Hermione, adică nişte oameni întregi la cap, dar nici unul dintre ei nu era în camera de zi. Insistând că trebuia să doarmă şi aproa¬pe strivindu-i pe micuţii fraţi Creevey când încercară să-l oprească la capătul scărilor, Harry reuşi să scape de toţi şi urcă până la dormitorul său cât putu de repede.
Spre bucuria lui, îl găsi pe Ron întins în patul lui în dor¬mitorul gol, de altfel, îmbrăcat complet. Ridică privirea când Harry trânti uşa după el.
- Unde ai fost? îl întrebă Harry.
- A, bună, răspunse Ron fără chef.
Zâmbea, dar nu ca de obicei. Harry îşi dădu seama dintr-o dată că încă mai purta steagul roşu al Cercetaşilor pe care i-l legase Lee în jurul umerilor. Încercă să şi-l dea jos, dar era legat foarte strâns. Ron rămase pe pat fără să se mişte, privin¬du-l pe Harry cum se lupta să dea jos steagul.
- Ei bine, zise Ron, când Harry îşi scoase în sfârşit stea¬gul şi îl aruncă într-un colţ. Felicitări...
- Cum adică, felicitări? zise Harry, uitându-se la Ron. Zâmbetul lui Ron anunţa ceva rău, fără nici o îndoială.
Era mai mult o grimasă.
- Bravo, nu a mai trecut nimeni altcineva de Linia de Vârstă, zise Ron. Nici măcar Fred şi George. Ce ai folosit, Pelerina Fermecată?
- Pelerina nu m-ar fi trecut peste linia aia, oricât de fer¬mecată ar fi fost, zise Harry încet.
- A, da, zise Ron. M-am gândit că mi-ai fi spus dacă ai fi folosit Pelerina... Pentru că ne-ar fi acoperit pe amândoi, nu? Dar ai găsit o altă metodă, nu?
- Ascultă-mă, exclamă Harry, nu mi-am pus eu numele în Pocal. Trebuie să o fi făcut altcineva!
Ron ridică sprâncenele.
- Şi de ce ar fi făcut asta?
- Nu ştiu, zise Harry.
I se păru prea melodramatic să spună „ca să mă omoare”. Sprâncenele lui Ron se ridicară atât de tare, încât erau în pericol de a se pierde prin păr.
- E în ordine, dar cred că mie poţi să-mi spui adevărul, zise el. Dacă nu vrei să ştie alţii, OK, dar nu ştiu de ce te oboseşti să mă minţi, doar nu ţi-a făcut nimeni nimic, nu? Prietena doamnei grase din tablou, Violeta aia, ne-a povestit deja totul. Dumbledore te lasă să concurezi. O mie de gale¬oni premiul, nu? Şi nici nu trebuie să dai examenele de la sfârşitul de an!
- Nu mi-am pus eu numele în Pocalul ăla! zise Harry, începând să se enerveze.
- Da, OK, zise Ron pe acelaşi ton sceptic, la fel ca al lui Cedric. Dar ai zis azi-dimineaţă că te-ai fi înscris noaptea şi nu te-ar fi văzut nimeni... Nu sunt prost, să ştii.
- Dar te prefaci foarte bine! se răsti Harry la el.
- Zău? făcu Ron şi acum nu mai zâmbea deloc, nici for¬ţat, nici condescendent. Probabil că vrei să te culci, Harry, presupun că mâine trebuie să fii la vreo şedinţă foto sau la ceva de genul ăsta...
Îşi trase draperiile de la patul său, lăsându-l pe Harry să stea acolo, lângă uşă, cu ochii la draperiile de catifea roşu-în¬chis, care se ascundeau pe unul dintre puţinii oameni de care fusese sigur că îl va crede.


— CAPITOLUL XVIII —

EVALUAREA BAGHETELOR

Când se trezi duminică dimineaţa, lui Harry îi trebuiră câteva minute bune ca să îşi amintească de ce era atât de nefericit şi îngrijorat. Apoi amintirea nopţii trecute se po¬gorî asupra lui. Se ridică în capul oaselor şi trase draperiile de la pat, intenţionând să îl abordeze pe Ron şi să îl oblige să îl creadă, dar descoperi că patul lui Ron era gol. Era clar că se dusese să ia micul dejun fără să îl mai aştepte şi pe el.
Harry se îmbrăcă şi coborî scara în spirală către camera de zi. Cum apăru, cei care terminaseră de luat micul dejun începură iar să-l aplaude frenetic. Ideea de a se duce în Marea Sală şi de a da cu ochii de restul Cercetaşilor nu îi surâdea deloc, ştiind că toţi îl tratau ca pe un fel de erou, însă avea de ales între a merge acolo sau a rămâne pe loc, riscând să fie încolţit de fraţii Creevey, care îi făceau semne disperate că doreau să vină lângă ei. Se duse resemnat către portret, spuse parola, ieşi prin el şi se trezi faţă în faţă cu Hermione.
- Bună, zise ea, dându-i nişte felii de pâine prăjită, pe care i le adusese într-un şerveţel. Ţi-am adus să mănânci ceva... Vrei să ne plimbăm?
- O idee foarte bună, zise Harry, fiindu-i recunoscător.
Coborâră, traversară holul de la intrare în grabă, fără să se uite spre Marea Sală, şi în curând se treziră traversând pajiş¬tea către lac, unde era ancorată corabia celor de la Durmstrang, care se reflecta ca o pată neagră pe apa liniştită. Era o dimineaţă răcoroasă şi cei doi continuară să meargă, ronţăindu-şi feliile de pâine prăjită, în timp ce Harry îi povesti Hermionei exact ce se întâmplase după ce se ridicase de la masa Cercetaşilor noaptea trecută. Spre bucuria lui, Hermione îi acceptă povestea fără să se îndoiască de fel.
- Păi, fireşte că ştiam că nu te-ai înscris tu singur, zise ea, după ce el terminase de povestit despre scena de lângă Marea Sală. Să fi văzut expresia de pe faţa ta când ţi-a citit Dumbledore numele! Dar întrebarea rămâne: cine ţi-a pus numele în Pocal? Pentru că Moody are dreptate, Harry... Nu cred că ar fi putut să o facă un elev... Nu ar fi reuşit nici¬odată să păcălească Pocalul sau să treacă peste linia lui Dumble...
- L-ai văzut pe Ron? o întrerupse Harry.
Hermione ezită.
- Păi... da... Era la micul dejun, zise ea.
- Încă mai crede că eu m-am înscris?
- Păi... nu, nu cred... nu chiar, zise Hermione nesigură.
- Cum adică, nu chiar?
- O, Harry, nu e evident? zise Hermione disperată. E gelos!
- Gelos? zise Harry, nevenindu-i să creadă. Gelos pe ce? I-ar plăcea să se facă de râs în faţa întregii şcoli, cum o să mă fac eu?
- Păi, vezi tu, îi explică Hermione răbdătoare, tu eşti cel care primeşte mereu toată atenţia. Ştiu că nu e vina ta, adăugă ea repede, văzând că Harry vroia să deschidă gura supărat, ştiu că nu eşti tu cel care o cere... dar... Ei bine, doar ştii că Ron are atâţia fraţi cu care trebuie să concureze acasă, iar tu, cel mai bun prieten al lui, eşti şi tu celebru... El e întotdeauna dat la o parte când apari tu şi acceptă, fără să se plângă, dar cred că asta a fost picătura care a umplut paharul...
- Minunat, zise Harry amărât. Splendid! Transmite-i din partea mea că aş fi încântat să facem schimb de locuri, oricând ar vrea. Spune-i că îi cedez cu plăcere toate privirile alea curioase care îmi examinează fruntea cu insistenţă, oriunde mă duc...
- Nu îi spun nimic, zise Hermione scurt. Spune-i tu însuţi, este singurul mod ca să lămuriţi toată povestea asta.
- Nu o să alerg după el, încercând să-l fac să se maturi¬zeze! zise Harry atât de tare, încât câteva bufniţe din copacii din jur zburară alarmate. Poate că n-o să mai creadă că mă distrez când o să-mi rup gâtul sau când o să...
- Nu e amuzant, zise Hermione încet. Nu e deloc amuzant.
Părea extrem de neliniştită.
- Ştii, Harry, continuă Hermione, m-am gândit... Ştii ce ar trebui să faci primul lucru, cum te întorci la castel?
- Da, să-i dau lui Ron un şut în...
- Să-i scrii lui Sirius. Trebuie să îi spui ce s-a întâmplat. Te-a rugat să îl ţii la curent cu tot ce se întâmplă la Hogwarts... Este ca şi când se aştepta să se întâmple aşa ceva. Ţi-am adus o bucată de pergament şi o pană...
- Fii serioasă, zise Harry, uitându-se în jur pentru a se asi¬gura că nu îi asculta cineva, dar nu era nimeni în jur. S-a întors în ţară doar pentru că m-a durut cicatricea. Probabil că, dacă i-aş spune că m-a înscris cineva în Turnirul celor trei vrăjitori, ar veni valvârtej la castel...
- Ar vrea să-i spui, totuşi, zise Hermione hotărâtă. Ori¬cum o să afle...
- Cum?
- Harry, asta nu o să poată să rămână un secret, zise Her¬mione, foarte serioasă. Turnirul ăsta e celebru, m-aş mira să nu scrie în Profetul zilei ceva despre tine, cum că vei con¬cura... Eşti deja în toate cărţile despre Ştii-Tu-Cine, doar ştii... Şi Sirius ar prefera să audă de la tine, sunt sigură.
- Bine, bine, îi scriu, zise Harry, aruncându-şi ultima felie de pâine prăjită în lac.
Amândoi se opriră pentru câteva clipe şi o priviră plu¬tind, înainte de a ieşi la suprafaţă un tentacul enorm, care trase pâinea sub apă. Se întoarseră la castel.
- Ce bufniţă să folosesc? o întrebă Harry, în timp ce urcau scările. Mi-a spus să nu o mai iau pe Hedwig.
- Întreabă-l pe Ron dacă poţi să-l foloseşti pe...
- Nu îi cer nimic lui Ron! zise Harry scurt.
- Bine, atunci împrumută una dintre bufniţele şcolii, le poate folosi oricine, zise Hermione.
Se duseră în Camera Bufniţelor. Hermione îi dădu o bu¬cată de pergament, o pană şi o sticluţă de cerneală şi apoi se plimbă în jurul puzderiei de stinghii, pe care stăteau buf¬niţe de tot felul, cât timp Harry se aşeză lângă perete şi scrise scrisoarea.

Dragă Sirius,

Mi-ai spus să te ţin la curent cu ce se mai întâmplă la Hogwarts, aşa că... Nu ştiu dacă ai auzit, dar anul acesta are loc Turnirul vrăjitorilor şi sâmbătă seara am fost ales drept... al patrulea campion. Nu ştiu cine mi-a pus numele în Pocalul de Foc, pentru că nu am fost eu, te asigur. Celălalt campion pentru Hogwarts este Cedric Diggory, de la Astropufi.

Aici făcu o pauză, gândindu-se. Ar fi vrut să îi scrie ceva şi despre neliniştea pe care o resimţise noaptea trecută, dar nu reuşi să transpună în cuvinte acest lucru, aşa că îşi înmuie pur şi simplu pana în călimară şi termină scrisoarea:

Sper că tu şi Buckbeak sunteţi bine...

Harry

- Am terminat, strigă el, ridicându-se şi scuturându-şi roba de paie.
Hedwig zbură repede pe umărul lui şi îşi întinse picioruşul.
- Nu te pot folosi pe tine, îi spuse Harry, uitându-se după bufniţele şcolii. Trebuie s-o iau pe una dintre ele...
Hedwig pufni ţâfnos şi îşi luă zborul atât de brusc, încât ghearele îl zgâriară pe umăr. Rămase cu spatele către Harry, tot timpul în care el legă scrisoarea de piciorul unei bufniţe mari de hambar. După ce zbură bufniţa, Harry o mângâie pe Hedwig, însă ea cloncăni ofensată şi zbură mai sus, către o stinghie la care Harry nu putea ajunge.
- Întâi, Ron, acum tu, oftă Harry supărat. Nu e vina mea!
*
Dacă Harry îşi închipuise că totul va fi mai bine o dată ce toată lumea se va fi obişnuit cu ideea că şi el va reprezenta şcoala în turnir, ziua următoare îi demonstră cât de mult se înşelase. Odată întors la ore, nu mai putu evita restul şcolii, care, exact ca şi Cercetaşii, credea că Harry se înscrisese el însuşi în turnir. Însă, spre deosebire de Cercetaşi, restul elevilor nu păreau deloc entuziasmaţi.
Astropufii, care de obicei se înţelegeau foarte bine cu Cercetaşii, deveniseră extrem de distanţi. Iar ora de „Ier¬bologie” fu o dovadă clară în acest sens. Era evident că Astropufii aveau impresia că Harry îi furase gloria campi¬onului lor, un sentiment amplificat poate şi din cauza fap¬tului că rareori Astropufii avuseseră parte de glorie, iar Diggory era unul dintre puţinii care le-o aduseseră, când îi bătuse la vâjthaţ pe Cercetaşi. Ernie Macmillan şi Justin Finch-Fletchley, cu care Harry se înţelegea foarte bine în mod normal, nu îi adresară nici un cuvânt, deşi replantau Bulbii Săritori în acelaşi răsad. Chiar râseră cam răutăcios când unul dintre Bulbii Săritori scăpase din mâinile lui Harry şi îl lovise direct în faţă. Nici Ron nu vorbea cu Harry. Hermione stătea între ei, făcând tentative forţate şi dispe¬rate să înnoade o conversaţie între ei. Însă, deşi îi făcuse să se adreseze unul altuia, evitaseră orice contact vizual. Lui Harry i se păru că şi profesoara Lăstar era distantă faţă de el... Normal, la urma urmelor, doar era şefa Casei Astropufilor.
În mod obişnuit, Harry abia ar fi aşteptat să îl vadă pe Hagrid, însă „Îngrijirea Creaturilor Magice” însemna că urma să se întâlnească şi cu Viperinii, pentru prima dată când aveau să fie faţă în faţă, de când devenise campion.
Aşa cum se aşteptase, Reacredinţă stătea în faţa colibei lui Hagrid cu rânjetul său caracteristic, întins pe toată faţa.
- Ah, uitaţi-vă, băieţi, el este campionul, le zise el lui Crabbe şi lui Goyle, imediat ce ajunse în apropierea lui Harry. V-aţi luat carneţelele cu autografe? Cel mai bine ar fi să îi cereţi semnătura acum, pentru că nu cred că o să mai aveţi prilejul... Jumătate dintre campionii turnirurilor au murit... Cât credeţi că o să reziste Potter? Zece minute la prima probă, probabil...
Crabbe şi Goyle râseră linguşitor, însă Reacredinţă trebui să se oprească, pentru că Hagrid apăru din spatele colibei, cărând mai multe lăzi suprapuse, fiecare dintre ele conţinând un Homar cu cap exploziv, foarte mare. Spre groaza clasei, Hagrid le explică că motivul pentru care Homarii se omorau între ei era energia acumulată, iar soluţia ar fi ca fiecare elev să îi pună o lesă câte unui Homar şi să îl scoată la o mică plimbare. Singurul lucru bun la acest plan era că îi abătuse atenţia lui Reacredinţă.
- Să scoatem chestiile astea la plimbare? repetă el dezgus¬tat, uitându-se într-una dintre lăzi. Şi unde anume ar trebui să fixăm lesa? În jurul spinului, a capătului exploziv sau a ventuzei?
- În jurul mijlocului, zise Hagrid, făcându-le o demon¬straţie. Hm... poate că ar fi mai bine să puneţi mănuşile din piele de dragon, aşa, ca o precauţie în plus. Harry, vino şi ajută-mă cu ăsta mare...
În realitate însă, Hagrid dorea să stea de vorbă cu Harry departe de auzul restului clasei.
Aşteptă până când ceilalţi plecară cu Homarii lor şi atunci se întoarse către Harry şi spuse cu un ton foarte serios.
- Deci, Harry, o să concurezi... În turnir... Campionul şcolii...
- Unul dintre campioni, îl corectă Harry.
Ochii negri ai lui Hagrid păreau foarte neliniştiţi pe sub sprâncenele stufoase.
- Nu ştii cine te-a înscris, nu-i aşa, Harry?
- Atunci, mă crezi că nu am fost eu? întrebă Harry, mascându-şi cu dificultate bucuria enormă pe care o simţi la auzul cuvintelor lui Hagrid.
- Sigur că da, mormăi Hagrid. Dacă zici că nu ai fost tu, eu cred... Te crede şi Dumbledore, te cred şi alţii.
- Chiar aş vrea să ştiu cine a fost, zise Harry cu amărăciune. Amândoi se uitară spre pajişte. Elevii erau împrăştiaţi în toate părţile şi aveau cu toţii mari probleme. Homarii ajunseseră la peste şase metri lungime şi erau extrem de puternici. Nu mai erau fără carapace şi incolori, ci le crescu¬se un fel de platoşă groasă, gri şi lucioasă. Arătau ca o com¬binaţie între nişte scorpioni gigantici şi nişte crabi alungiţi, însă tot nu aveau capete sau ochii vizibili. Deveniseră extra¬ordinar de puternici şi foarte greu de controlat.
- Par să se distreze, nu? zise Hagrid vesel.
Harry presupuse că se referea la Homari, pentru că era evi¬dent că nu la colegii lui. Din când în când, un „Bum” puter¬nic anunţa o nouă explozie a unui capăt de Homar, făcându-l să ţâşnească la câţiva metri în faţă şi mai mulţi dintre cei care îi duceau în lesă erau târâţi pe burtă, chinuindu-se cu dispe¬rare să se ridice.
- Ah, nu ştiu, Harry, oftă Hagrid deodată, uitându-se la el îngrijorat. Campionul şcolii... Se pare că numai ţie ţi se întâmplă toate alea, nu-i aşa?
Harry nu răspunse. Da, într-adevăr, se părea că lui i se întâmplau toate... Cel puţin aşa îi spusese şi Hermione când se plimbaseră pe malul lacului şi, după părerea ei acesta era motivul pentru care Ron nu mai vorbea cu el...
Următoarele câteva zile se dovediră dintre cele mai groaz¬nice petrecute de Harry la Hogwarts. Nu se mai simţise aşa decât în anul II, când aproape toată şcoala îl suspecta că îi ata¬case pe unii dintre colegi. Dar atunci Ron fusese de partea lui.
Se gândea că ar fi putut să suporte comportamentul tuturor celorlalţi, dacă l-ar fi avut pe Ron de partea lui, însă nu avea de gând să facă nimic ca să îl convingă, dacă Ron nu vroia. Acum era singur, fiind antipatizat din toate părţile.
Îi înţelegea pe Astropufi, chiar dacă nu era de acord: ei îşi sprijineau propriul campion. Din partea Viperinilor nu se aştepta decât la insulte răutăcioase. Era foarte nepopular printre ei şi aşa fusese mereu, având în vedere că îi ajutase pe Cercetaşi să îi bată atât de des la vâjthaţ. Dar sperase că cei de la Ochi-de-Şoim ar fi putut să-l sprijine, aşa cum făceau cu Cedric. Se înşelase însă. Majoritatea celor de la Ochi-de-Şoim păreau să creadă că îşi dorea cu disperare să iasă şi mai mult în evidenţă, păcălind Pocalul să-i accepte numele.
Şi apoi, mai era şi faptul că Cedric părea mult mai cam¬pion decât el. Extraordinar de chipeş, cu nasul drept, păr negru şi ochi albaştri-gri. Era greu de spus cine era mai admirat, Cedric sau Viktor Krum. Harry le văzu exact pe fetele din anul VI care îşi doriseră atât de mult autograful lui Krum, implorându-l acum pe Cedric să le dea un auto¬graf pe ghiozdane.
Între timp, nu primise nici un răspuns de la Sirius. Hedwig refuza să se mai apropie de el, profesoara Trelaw¬ney îi prezicea moartea, mult mai convinsă decât de obicei, şi avu probleme serioase cu Farmecele de Chemare, la ora profesorului Flitwick, încât primi teme în plus... Singurul din clasă, în afară de Neville, desigur...
- Nu e chiar atât de greu, Harry, încercă Hermione să-l consoleze, când părăsiră clasa lui Flitwick - ea făcuse obiec¬tele să zboare prin cameră toată ora, atrăgându-le către ea, de parcă ar fi fost un magnet ciudat pentru bureţii de şters tabla, coşurile de gunoi şi Lunascopuri. Probabil că nu te-ai concentrat cum trebuie...
- Din ce cauză, oare? întrebă Harry sumbru, în timp ce Cedric Diggory trecea pe lângă ei, înconjurat de un grup mare de fete care suspinau de mama-focului.
Fetele se uitară la Harry, de parcă ar fi fost un Homar cu capete explozive, deosebit de mare.
- Cu toate astea... Eh, s-o lăsăm baltă, nu? Ne aşteaptă două ore de „Poţiuni” în după-amiaza asta...
Cele două ore de „Poţiuni” fură o experienţă îngrozi¬toare, dar în ultimul timp totul fusese un şir nesfârşit de torturi. Să fii închis într-o clasă timp de o oră şi jumătate cu Plesneală şi Viperinii, toţi părând hotărâţi să îl pedepsească pe Harry cât mai sever cu putinţă pentru că îndrăznise să devină unul dintre campionii şcolii era cel mai neplăcut lucru pe care şi-l putea imagina Harry. Reuşise să treacă peste o vineri, cu Hermione alături de el, care îi şoptea neîncetat: „Ignoră-i! Ignoră-i, Harry!” Era convins că şi în vinerea aceea va fi la fel ca de obicei.
Când, după prânz, el şi Hermione ajunseră în faţa clasei lui Plesneală, îi găsiră pe Viperini aşteptând afară, fiecare dintre ei purtând o insignă mare în piept. Pentru o clipă, Harry crezu că erau insigne S.P.A.S., dar apoi văzu că aveau acelaşi mesaj, scris cu litere roşii, care străluceau în cori¬dorul slab luminat:

Ţineţi cu CEDRIC DIGGORY,
ADEVĂRATUL campion de la Hogwarts!
- Îţi plac, Potter? zise Reacredinţă cu glas tare, când se apropie Harry. Şi mai fac ceva... Uite!
Îşi apăsă insigna şi mesajul de pe ea dispăru, pentru a fi înlocuit de un altul, care era verde şi luminos:

HUO, RUŞINE, POTTER!

Viperinii râseră în hohote şi îşi apăsară insignele cu toţii, până când mesajul HUO, RUŞINE, POTTER! ajunse să stră¬lucească peste tot în jurul lui Harry. Simţi cum i se urcă sân¬gele la cap.
- Vai, foarte amuzant, n-am ce zice, îi spuse Hermione sar¬castic lui Pansy Parkinson şi şlehtei de fete de la Viperini, care râdeau mai tare ca toţi ceilalţi, foarte inteligent!
Ron stătea rezemat de perete, alături de Dean şi Seamus. Nu râdea, dar nici nu îi lua apărarea lui Harry.
- Vrei una, Granger? zise Reacredinţă, întinzându-i o insignă Hermionei. Am o grămadă. Dar vezi să nu-mi atingi mâna. Tocmai m-am spălat, ştii, şi nu vreau să mă murdă¬rească un Sânge-mâl...
O parte din mânia pe care o adunase Harry de zile în¬tregi parcă sparse un baraj în pieptul lui. Îşi luă bagheta, fără să-şi dea seama ce face. Cei din jurul lui se dădură la o parte, lipindu-se de pereţi.
- Harry! îl avertiză Hermione.
- Hai, Potter, zise Reacredinţă încet, scoţând şi el ba¬gheta. Moody nu mai e aici ca să te apere... Fă-o, dacă ai curaj!
Pentru o fracţiune de secundă se uitară unul în ochii celui¬lalt şi pe urmă, exact în acelaşi timp, acţionară amândoi.
- Furunculus! strigă Harry.
- Densaugeo! ţipă Reacredinţă.
Din baghetele lor ţâşniră scântei care se întâlniră în aer şi ricoşară. Cele de la bagheta lui Harry îl lovi în faţă pe Goyle, iar ale lui Reacredinţă o nimeriră pe Hermione. Goyle răcni şi îşi duse mâinile la nasul din care ţâşneau nişte coşuri enorme şi oribile. Hermione, ţipând speriată, avea mâinile la gură.
- Hermione! strigă Ron şi se duse să vadă ce păţise. Harry se întoarse şi îl văzu pe Ron dând la o parte mâna Hermionei. Nu era o privelişte frumoasă. Dinţii ei din faţă - deja mai mari decât trebuia - creşteau acum într-un ritm alarmant. Semăna din ce în ce mai bine cu un castor, cu cât i se lungeau dinţii mai tare. Trecuseră deja de buza ei de jos, către bărbie... Îngrozită, Hermione îi atinse şi scoase un ţipăt sfâşietor.
- Ce e cu hărmălaia asta? zise o voce înceată, ameninţătoare.
Venise Plesneală.
Viperinii se îngrămădiră să îi explice. Plesneală îndreptă un deget lung şi galben către Reacredinţă şi spuse:
- Explică-mi tu!
- Potter m-a atacat, domnule...
- Ne-am atacat unul pe altul în acelaşi timp! strigă Harry.
- Şi l-a nimerit pe Goyle... Vedeţi şi dumneavoastră...
Plesneală îl examină pe Goyle, a cărui faţă semăna acum cu imaginile care ar fi putut ilustra o carte cu ciu¬perci otrăvitoare.
- La spital, Goyle, zise Plesneală calm.
- Iar Reacredinţă a lovit-o pe Hermione! zise Ron. Uitaţi!
Şi o forţă pe Hermione să-i arate dinţii lui Plesneală. Se străduia din răsputeri să-i ascundă cu mâinile, deşi era greu pentru că îi trecuseră şi de baza gâtului. Pansy Parkinson şi celelalte fete Viperine chicoteau şi mai tare, arătând cu de¬getul către Hermione, pe la spatele lui Plesneală. Plesneală se uită rece la Hermione şi apoi spuse:
- Eu nu văd nici o diferenţă!
Hermione gemu, iar ochii i se umplură de lacrimi. Se întoarse pe călcâie şi fugi cât putu de repede până la capă¬tul coridorului, dispărând după colţ.
Din fericire, şi Harry, şi Ron începură să strige amândoi la Plesneală în acelaşi timp. Din fericire, fiindcă vocile lor răsu¬nară atât de tare în coridorul de piatră, încât, în hărmălaia aceea confuză, lui Plesneală îi fu imposibil să audă exact ce ziceau cei doi despre el. Înţelese însă prea bine... esenţa.
- Să vedem, zise el pe un ton mieros. Iau cincizeci de puncte de la Cercetaşi şi le dau ore suplimentare lui Potter şi lui Weasley. Acum intraţi, dacă nu vreţi ore în plus o săp¬tămână întreagă!
Harry clocotea de mânie. Nedreptatea strigătoare la cer îl făcea să vrea să-l blesteme pe Plesneală şi să-l transforme în o mie de bucăţi slinoase. Trecu pe lângă Plesneală şi se aşeză împreună cu Ron în spatele clasei, aruncându-şi ghiozdanul pe masă. Şi Ron tremura de furie... Pentru o clipă, totul părea să fi revenit la normal între ei, dar imediat Ron se mută şi se aşeză alături de Dean şi Seamus, lăsându-l pe Harry singur la masă. De partea cealaltă a clasei, Reacredinţă se întoarse cu spatele la Plesneală, îşi apăsă insigna rânjind, şi mesajul HUO, RUŞINE, POTTER! apăru în toată clasa.
Harry stătea şi se uita la Plesneală, imaginându-şi cum i se întâmplau acestuia tot felul de lucruri... Ah, dacă ar fi ştiut cum să arunce blestemul Cruciatus... L-ar fi trântit pe Plesneală pe spate, ca pe păianjenul acela care se zbătea neputincios...
- Antidoturile! zise Plesneală, privindu-i pe toţi, iar ochii săi negri şi reci îi scânteiară cu răutate. Trebuia să vă fi pregătit cu toţii reţetele până acum! Vreau să le preparaţi cu grijă şi apoi vom alege pe cineva pe care să testăm unul dintre ele...
Ochii lui Plesneală se întâlniră cu ai lui Harry şi băiatul ştiu imediat ce îl aşteptă. Plesneală vroia să îl otrăvească. Harry îşi imagină cum lua ceaunul, ajungând în faţa clasei din câteva sărituri şi vărsându-l în capul slinos al lui Plesneală...
Ciocănitul de la uşa clasei îi schimbă însă gândurile.
Era Colin Creevey, care intră încet în clasă, zâmbindu-i lui Harry şi ducându-se apoi spre catedra lui Plesneală.
- Da? întrebă Plesneală, tăios.
- Vă rog, domnule, am venit să-l duc pe Harry Potter sus...
Plesneală se uită de sus în jos la Colin, al cărui zâmbet pieri brusc de pe faţa lui entuziasmată.
- Potter mai are o oră de „Poţiuni”, zise Plesneală rece. O să vină sus la sfârşitul orelor.
Colin se înroşi.
- Domnule... dar, domnule, domnul Bagman are nevoie de el, zise Colin neliniştit. Toţi campionii trebuie să meargă, cred că vor să le facă poze...
Harry ar fi dat orice ca să-l oprească pe Colin să pro¬nunţe ultimele cuvinte. Îi aruncă o privire lui Ron, dar aces¬ta se uita foarte atent la tavan.
- Foarte bine, se răsti Plesneală. Potter, lasă-ţi aici lucrurile, vreau să te întorci mai târziu ca să-ţi testez antidotul!
- Vă rog, domnule, trebuie să-şi ia lucrurile cu el, chiţăi Colin. Toţi campionii...
- Foarte bine! zise Plesneală. Potter, ia-ţi ghiozdanul şi dispari din ochii mei!
Harry îşi aruncă ghiozdanul pe umăr, se ridică şi se îndreptă către uşă. Când trecu pe lângă băncile Viperinilor, mesajul HUO, RUŞINE, POTTER! lumină iar din toate direcţiile.
- Este extraordinar, Harry, nu? zise Colin, începând să vorbească imediat ce Harry închise uşa clasei în urma lui. Nu-i aşa? Să fii campion, ce grozav!
- Da, extraordinar, mormăi Harry, când urcară treptele către holul de la intrare. Pentru ce vor poze, Colin?
- Pentru Profetul zilei, cred!
- Minunat, zise Harry posomorându-se, exact asta îmi lipsea... Şi mai multă publicitate!
- Mult noroc! zise Colin, lăsându-l în faţa încăperii la care trebuia să îl conducă.
Harry bătu la uşă şi intră. Era o clasă destul de mică, în care majoritatea băncilor fuseseră date la o parte, lăsând un spaţiu mare în mijloc. Trei dintre ele fuseseră însă puse cap la cap în faţa tablei şi acoperite cu catifea. În spatele băn¬cilor se aflau cinci scaune, iar Ludo Bagman stătea pe unul dintre ele, vorbind cu o vrăjitoare pe care Harry nu o mai văzuse până atunci, îmbrăcată în haine purpurii.
Viktor Krum stătea morocănos, ca de obicei, într-un colţ şi nu vorbea cu nimeni. Cedric şi Fleur discutau între ei. Fleur părea mult mai fericită decât o văzuse Harry până atunci. Îşi tot dădea capul pe spate pentru ca părul ei lung, blond-argintiu, să strălucească şi mai mult în lumină. Un bărbat burtos, cu un aparat mare de fotografiat care fumega uşor, o privea pe Fleur cu coada ochiului.
De cum îl zări pe Harry, Bagman se ridică repede şi veni la el.
- Ah, uite-l! Campionul numărul patru! Vino, Harry,
vino... Nu-ţi face griji, nu este decât ceremonia evaluării ba¬ghetelor, ceilalţi membri ai juriului vor sosi şi ei imediat...
- Evaluarea baghetelor? repetă Harry neliniştit.
- Trebuie să verificăm dacă vă funcţionează bine baghete¬le, ca să nu fie probleme, ştii, având în vedere că ele sunt cele mai importante accesorii în probele care vă aşteaptă, zise Bagman. Expertul e sus, cu Dumbledore. Şi o să fie şi o mică şedinţă foto. Dânsa e Rita Skeeter, adăugă el, ară¬tând către vrăjitoarea în robă purpurie, o să scrie un mic articol despre turnir pentru Profetul zilei...
- Poate nu chiar atât de mic, Ludo, zise Rita Skeeter, cu ochii pe Harry.
Avea părul coafat în zeci de bucle elaborate şi ciudat de rigide, care contrastau cu chipul ei cu maxilare mari. Purta ochelari a căror ramă avea pietre preţioase incrus¬tate în ea. Degetele groase cu care îşi ţinea geanta din piele de crocodil se terminau cu nişte unghii foarte lungi, date cu ojă roşie.
- Oare aş putea să discut puţin cu Harry înainte să începem? îl întrebă ea pe Bagman, nedezlipindu-şi ochii de la Harry. Cel mai tânăr campion, ştii tu... Aşa, ca să mai co¬lorez un pic articolul!
- Sigur că da! strigă Bagman. Asta în cazul în care şi Harry e de acord..
- Păi, făcu Harry.
- Minunat, zise Rita Skeeter şi într-o clipă degetele ei cu gheare roşii îi înşfăcară braţul lui Harry cu o putere surprinzătoare.
Rita îl scoase iar din cameră şi deschise o uşă din apropiere.
- Acolo e multă gălăgie, zise ea. Să vedem... A, da, aici e foarte bine.
Era o debara de mături. Harry se uită la ea.
- Haide, dragul meu, intră... Bravo! Minunat! zise Rita Skeeter iar, aşezându-se pe o găleată răsturnată şi împin¬gându-l pe Harry pe o cutie de carton.
Închise uşa şi rămaseră în întuneric. Deschise geanta din piele de crocodil şi scoase câteva lumânări pe care le aprin¬se cu un gest de baghetă şi le plasă în aer prin magie, ca să se poată vedea unul pe altul.
- N-o să te superi, Harry, dacă folosesc Pana pentru Citate Rapide, nu-i aşa? În felul acesta, pot să vorbesc cu tine în mod normal...
- Poftim? zise Harry.
Zâmbetul Ritei Skeeter se lărgi şi Harry numără fără nici un efort trei dinţi de aur. Rita băgă iar mâna în geanta ei de crocodil şi scoase o pană lungă, verde-prăzulie, şi un sul de pergament pe care îl întinse pe o cutie de Scoate-Pete. Înmuie vârful penei în gură, după care o puse drept pe pergament, unde rămase în echilibru, tremurând uşor.
- Probă... Mă numesc Rita Skeeter, reporter pentru Pro¬fetul zilei.
Harry se uită la pană. Imediat după ce vorbise Rita Skeeter, pana verde începuse să scrie rapid pe pergament:

Atrăgătoarea blondă Rita Skeeter, de patruzeci şi trei de ani, a cărei pană nemiloasă a distrus atâtea reputaţii...

- Minunat, zise Rita Skeeter pentru a treia oară, rupse par¬tea de sus a pergamentului, o mototoli şi o puse în geantă.
Se aplecă apoi spre Harry şi zise:
- Aşadar, Harry, ce te-a făcut să te înscrii în Turnirul celor trei vrăjitori?
- Păi, începu Harry, însă fu întrerupt de pană.
Deşi nu zicea nici un cuvânt, pana scria în viteză pe pergament şi, în graba ei nebună, Harry reuşi să desluşească o propoziţie nouă:

O cicatrice groaznică, amintire a trecutului tragic, desfi¬gurează chipul lui Harry Potter, de altfel fermecător. Ochii săi verzi...

- Ignoră pana, Harry, îl repezi Rita Skeeter.
Nedumerit, Harry se uită la ea.
- Răspunde-mi, Harry, de ce te-ai hotărât să te înscrii în turnir?
- Nu m-am înscris eu, zise Harry. Nu ştiu cum mi-a ajuns numele în Pocalul de Foc. Nu mi l-am pus eu acolo!
Rita Skeeter ridică o sprânceană îngroşată mult cu cre¬ionul dermatograf.
- Zău aşa, Harry, nu trebuie să-ţi fie teamă că vei avea probleme. Ştim cu toţii că de fapt nu ar fi trebuit să te înscrii. Dar nu-ţi face griji pentru asta. Cititorilor noştri le plac rebelii.
- Dar nu m-am înscris, repetă Harry. Nu ştiu cine...
- Ce părere ai despre probele care te aşteaptă? zise Rita Skeeter. Eşti emoţionat? Speriat?
- Nu m-am gândit... Neliniştit, cred, zise Harry, al cărui stomac se crispă involuntar.
- În trecut au murit mulţi campioni, ştii, nu? zise Rita Skeeter vioaie. Te-ai gândit la asta?
- Păi... am înţeles că anul acesta va fi mult mai bine orga¬nizat, zise Harry.
Pana umplea pergamentul dintre ei, mişcându-se pe el de parcă ar fi patinat.
- Desigur, tu ai mai fost faţă în faţă cu moartea şi înainte, nu-i aşa? îl întrebă Rita Skeeter, privindu-l cu atenţie. Cum crezi că te-a afectat?
- Păi, zise Harry iar.
- Crezi că traumele din trecutul tău te-au făcut să-ţi doreşti atât de mult să ieşi în evidenţă? Să urmezi calea pe care ţi-a deschis-o numele? Crezi că ai fost tentat să te înscrii în Turnirul celor trei vrăjitori pentru că...
- Nu m-am înscris eu, zise Harry, începând să se enerveze.
- Îţi mai ţii minte părinţii? zise Rita Skeeter, acoperindu-i vocea.
- Nu, zise Harry.
- Cum crezi că s-ar simţi ei dacă ar şti că vei concura în Turnirul celor trei vrăjitori? Mândri? Îngrijoraţi? Supăraţi? De data asta, Harry îşi ieşi cu adevărat din pepeni. De unde era să ştie ce ar fi simţit părinţii lui, dacă ar fi fost în viaţă? Îşi dădea seama că Rita Skeeter îl privea cu mare atenţie. Încruntându-se, îi evită privirea şi citi cuvintele pe care tocmai le scrisese pana.

Lacrimile au umplut imediat ochii aceia verzi şi străluci¬tori, când discuţia noastră ajuns la părinţii pe care abia dacă şi-i mai aminteşte.

- NU am lacrimi în ochi! strigă Harry.
Înainte ca Rita Skeeter să mai poată spune un cuvânt, uşa debaralei de mături se deschise. Harry se uită, clipind în lumina orbitoare. Albus Dumbledore stătea în prag, privin¬du-i pe amândoi cum stăteau înghesuiţi în debara.
- Dumbledore! strigă Rita Skeeter, părând cât se poate de încântată, dar Harry observă că pana şi pergamentul ei dispăruseră de pe cutia de Scoate-Pete şi degetele cu gheare roşii ale Ritei închideau în grabă geanta din piele de croco¬dil. Ce mai faci? zise ea, ridicându-se şi întinzându-i o mână mare şi bărbătească lui Dumbledore. Sper că ai citit arti¬colul meu din vară despre Conferinţa Confederaţiei Internaţionale a Vrăjitorilor, nu?
- Fermecător de nemiloasă, zise Dumbledore, cu ochii scânteindu-i ironic. Mi-a plăcut în special descrierea mea drept un „smintit demodat”...
Rita Skeeter nu păru deloc afectată.
- Nu vroiam decât să arăt că unele dintre ideile tale sunt de modă veche, Dumbledore, şi că mulţi vrăjitori...
- Mi-ar face mare plăcere să aud ce motivaţie ai, dincolo de josnicia de care ai dat dovadă, Rita, zise Dumbledore, făcând o plecăciune şi zâmbindu-i politicos, dar mă tem că vom fi nevoiţi să discutăm despre asta mai târziu. Trebuie să înceapă evaluarea baghetelor şi nu poate avea loc dacă unul dintre campioni este ascuns într-o debara de mături.
Foarte fericit să scape de Rita Skeeter, Harry se întoarse repede în clasa în care îl adusese Colin. Ceilalţi trei campi¬oni stăteau pe scaunele de lângă uşă. Harry se aşeză repede lângă Cedric, privind spre masa acoperită cu catifea, unde stăteau patru dintre cei cinci membri ai juriului: profesorul Karkaroff, Madame Maxime, domnul Crouch şi Ludo Bag¬man. Rita Skeeter se aşeză într-un colţ şi Harry o văzu cum scoate iar sulul de pergament din geantă. Îl întinse pe ge¬nunchi, înmuie în gură vârful Penei pentru Citate Rapide şi o puse din nou pe pergament.
- Daţi-mi voie să vi-l prezint pe domnul Ollivander, zise Dumbledore, luând loc la masa juriului şi adresându-se cam¬pionilor. El vă va examina baghetele ca să se asigure că sunt în stare bună înainte de turnir.
Harry se uită în jur şi văzu cu surprindere un vrăjitor bătrân, cu ochi mari şi decoloraţi, stând liniştit lângă fereas¬tră. Harry se mai întâlnise cu domnul Ollivander în trecut, doar de la el îşi cumpărase propria baghetă, acum mai bine de trei ani, din magazinul acestuia de pe Aleea Diagon.
- Domnişoară Delacour, puteţi să veniţi dumneavoastră prima, vă rog? zise domnul Ollivander, ducându-se în locul gol din mijlocul camerei.
Fleur Delacour pluti către domnul Ollivander şi îi dădu bagheta.
- Hmm, făcu el.
O învârti pe degetele sale lungi, ca pe un baston, şi ba¬gheta scoase mai multe scântei roz şi aurii. O apropie apoi de ochi şi o examină cu grijă.
- Da, zise el încet, o sută nouăzeci de centimetri lun¬gime... rigidă... din lemn de trandafir... şi conţine... O, Doamne...
- Un firrr de părrr din capul unei iele, zise Fleur. Al bunicii mele!
Deci, Fleur avea sânge de iele, îşi zise Harry, trebuia să-i spună lui Ron... Dar apoi îşi aminti că Ron nu vorbea cu el.
- Da, zise domnul Ollivander, da, eu nu am folosit niciodată păr de iele, desigur. Cred că ies baghete oarecum... temperamentale... Ei, fiecare le ştie pe ale lui, şi dacă vi se potriveşte...
Domnul Ollivander îşi plimbă degetele pe baghetă, părând să verifice dacă nu avea zgârieturi sau lovituri, iar apoi rosti:
- Orhidee!
Un buchet de orhidee diafane ţâşni din vârful baghetei.
- Foarte bine, funcţionează cum trebuie, zise domnul Ollivander, dându-i lui Fleur florile şi bagheta. Domnule Diggory, dumneavoastră urmaţi...
Fleur se duse graţioasă la locul ei, zâmbindu-i lui Cedric când acesta trecu pe lângă ea.
- Ah, asta e una de-ale mele, nu? zise domnul Ollivander cu mult mai mult entuziasm, când îi dădu Cedric bagheta. Da, mi-o amintesc bine. Conţine un singur fir din coada unui uni¬corn mascul remarcabil... frumos, dar agresiv. Aproape că m-a împuns când i l-am smuls din coadă... Douăzeci şi patru de centimetri lungime... frasin... extraordinar de elastică. Da, este în stare bună... O îngrijeşti regulat?
- Am lustruit-o aseară, zise Cedric, zâmbind.
Harry se uită la propria baghetă. Avea amprente peste tot. Încercă să o şteargă pe furiş de robă. Din vârful baghetei ţâşniră mai multe scântei aurii. Fleur Delacour îi aruncă o privire plină de superioritate, aşa că renunţă.
Domnul Ollivander trimise mai multe inele de fum argin¬tiu prin cameră din vârful baghetei lui Cedric, după care se declară mulţumit şi zise:
- Domnule Krum, dumneavoastră, vă rog...
Viktor Krum se ridică şi se îndreptă greoi, cu umerii lăsaţi şi cu un mers legănat, către domnul Ollivander. Îi dădu bagheta şi rămase acolo, încruntat, cu mâinile în buzunarele robei.
- Hmm, zise domnul Ollivander, este o creaţie Gre¬gorovici, dacă nu mă înşel... Un mare creator de baghete, deşi stilul lui nu e tocmai... Dar nu contează...
Ridică bagheta şi o examina cu atenţie, învârtind-o de mai multe ori în faţa ochilor.
- Da... Carpen şi fragment de inimă de dragon, nu-i aşa? îi zise el tare lui Krum, care aprobă din cap. Ceva mai groasă decât în mod normal... destul de rigidă... douăzeci de centimetri lungime... Avis!
Bagheta din lemn de carpen explodă ca un pistol şi mai multe păsărele zburară ciripind din vârful ei şi ieşiră pe fe¬reastra deschisă, împrăştiindu-se pe cerul luminat de soare.
- E bună, zise domnul Ollivander, dându-i bagheta lui Krum. Şi mai rămâne... domnul Potter.
Harry se ridică şi trecu pe lângă Krum, îndreptându-se către domnul Ollivander, căruia îi dădu bagheta.
- Aaah, da, zise domnul Ollivander ochii săi deschişi la culoare scăpărându-i dintr-o dată. Da, da, da. Cât de bine mi-o amintesc...
Şi Harry îşi amintea foarte bine. Ţinea minte totul, de parcă ar fi fost ieri...
Cu patru veri în urmă, când împlinise unsprezece ani, intrase în magazinul domnului Ollivander, împreună cu Ha¬grid, ca să îşi cumpere o baghetă. Domnul Ollivander îi luase măsurile şi îi dăduse să încerce mai multe baghete. Harry vânturase aproape toate baghetele din magazin, până când, în sfârşit, găsise una care i se potrivea, cea pe care toc¬mai i-o dăduse domnului Ollivander şi care era făcută din lemn de stejar, de douăzeci şi doi de centimetri lungime, şi conţinea o pană din coada unui phoenix. Domnul Ollivander fusese foarte surprins că lui Harry i se potrivise atât de bine bagheta aceea. „Ciudat”, zisese el, „foarte ciudat”, iar după ce Harry întrebase ce era atât de ciudat, îi explicase că pana de phoenix din bagheta lui Harry provenea de la aceeaşi pa¬săre care furnizase şi miezul baghetei lui Cap-de-Mort.
Harry nu mai spusese nimănui acest lucru. Era foarte legat de bagheta lui - doar nu era ea de vină pentru tot ce i se întâmplase din cauza lui Cap-de-Mort - la fel cum nu avea nici o vină că era înrudit cu Mătuşa Petunia! Totuşi,
spera din tot sufletul ca domnul Ollivander să nu le poves¬tească tuturor despre originea baghetei. Avea sentimentul că, dacă s-ar fi întâmplat aşa, pana Ritei Skeeter ar fi explo¬dat de entuziasm.
Domnul Ollivander examină bagheta lui Harry mai mult decât ale celorlalţi, dar în cele din urmă făcu să curgă din ea un şuvoi de vin şi i-o dădu înapoi lui Harry, anunţând că era în stare perfectă.
- Mulţumesc, zise Dumbledore, ridicându-se de la masa profesorilor. Acum, puteţi să vă întoarceţi la ore... Sau poate că ar fi mai bine să coborâţi la cină, având în vedere că mai e puţin şi se sună...
Simţind că în sfârşit ceva îi mersese bine pe ziua aceea, Harry se ridică să plece, dar omul cu aparatul de foto¬grafiat sări de pe scaun şi îşi drese vocea, pentru a le atrage atenţia.
- Pozele, Dumbledore, pozele! strigă Bagman entuzias¬mat. Toţi membrii juriului şi campionii. Ce zici, Rita?
- Păi... Da, hai să le facem întâi pe astea, zise Rita Skeeter, ai cărui ochi se aţintiseră iar asupra lui Harry. Şi poate după aceea facem şi nişte poze individuale...
Fotografiile luară mult timp. Madame Maxime îi punea pe toţi ceilalţi în umbră, oriunde ar fi stat, şi fotograful nu avea cum să stea destul de departe pentru a intra şi ea în cadru. Până la urmă, Madame Maxime trebui să stea jos, iar toţi ceilalţi în jurul ei. Karkaroff îşi tot răsucea ciocul în jurul degetului, pentru a-l ondula şi mai tare. Krum, pe care Harry îl credea obişnuit cu şedinţele foto, stătea pe jumă¬tate ascuns, în spatele grupului. Fotograful dorea ca Fleur să stea în faţă, dar Rita Skeeter îl tot împingea pe Harry în prim-plan. Apoi Rita insistă să li se facă poze individuale campionilor. Până la urmă, fură liberi să plece.
Harry coborî la cină. Hermione nu era acolo. Bănuia că încă era în aripa spitalului, unde i se aranjau dinţii. Mâncă singur la capătul mesei, apoi se duse în Turnul Cercetaşilor, gândindu-se la numeroasele teme suplimentare, legate de Farmecele de Chemare, pe care le avea de făcut. Abia în dormitor dădu peste Ron.
- Ai primit o bufniţă, zise Ron brusc, de cum îl văzu pe Harry intrând.
Arătă către perna lui Harry. Bufniţa de hambar a şcolii îl aştepta acolo.
- A, da, ce bine, zise Harry.
- Şi mâine seară trebuie să ne ispăşim pedeapsa în clasa lui Plesneală, zise Ron.
Apoi ieşi din cameră, fără să se uite la Harry. Pentru o clipă, Harry se gândi să se ducă după el. Nu era sigur dacă vroia să discute cu el sau să-i dea un pumn - amândouă vari¬antele păreau foarte atrăgătoare - dar şi scrisoarea lui Sirius era foarte interesantă. Harry se duse la bufniţă, luă scrisoarea de pe piciorul ei şi o desfăcu.

Harry,

Nu pot să-ţi spun tot ce aş vrea într-o scrisoare - e prea riscant, în cazul în care ar fi interceptată - trebuie să vor¬bim faţă-n faţă. Încearcă să fii singur în faţa şemineului din Turnul Cercetaşilor la ora unu noaptea, pe 22 noiembrie...
Ştiu mai bine ca oricine că eşti în stare să ai grijă de tine, iar atâta timp cât eşti aproape de Dumbledore şi Moody nu cred că poate să-ţi facă rău cineva. Se pare însă că cineva încearcă din răsputeri. Înscrierea ta în turnir a fost foarte riscantă, mai ales că s-a făcut chiar sub nasul lui Dum¬bledore.
Fii cu ochii-n patru, Harry. Vreau să îmi spui tot ce ţi se pare ieşit din comun. Spune-mi cât poţi de repede dacă îţi convine data de 22 noiembrie.

Sirius


— CAPITOLUL XIX —

ŢINTATUL MAGHIAR

Harry nu se mai gândi la nimic altceva decât la posibili¬tatea de a-l vedea pe Sirius peste două săptămâni, sin¬gura luminiţă pentru Harry, la capătul unui tunel care devenea din ce în ce mai întunecat. Şocul de a se trezi cam¬pionul şcolii îi trecuse uşor şi treptat începea să se instaleze frica faţă de ceea ce îl aştepta. Prima probă era din ce în ce mai aproape. Era ca şi când ar fi ştiut că un monstru îngro¬zitor urma să i se aşeze în faţă, blocându-i drumul. Niciodată nu mai fusese atât de emoţionat. Nu se compara cu ce simţise în faţa meciurilor de vâjthaţ, nici măcar înain¬tea celui împotriva Viperinilor, care nici nu concepeau să nu câştige Cupa la vâjthaţ. Lui Harry îi era foarte greu să se gândească la viitor, avea sentimentul că viaţa i se apropia de sfârşit, o dată cu prima probă...
De fapt, nu îşi imagina cum va reuşi Sirius să îl facă să se simtă mai bine, ştiind că urma să efectueze o demonstraţie magică, dificilă şi periculoasă, în faţa a sute de oameni, însă ideea întâlnirii cu un chip prietenos era ceva absolut mi¬nunat în acele momente. Harry îi confirmă data de 22 no¬iembrie lui Sirius, spunându-i că avea să fie lângă focul din camera de zi a Cercetaşilor, la ora pe care o sugerase Sirius. Împreună cu Hermione, petrecură mult timp făcând fel de fel de planuri de a îndepărta posibilii intruşi din camera de zi, în noaptea respectivă. În cel mai rău caz, hotărâseră să arunce câteva bombe cu miros de baligă, însă sperau să nu ajungă la aşa ceva, pentru că Filch i-ar fi jupuit de vii.
Între timp, viaţa lui Harry la castel devenise cumplit de grea, pentru că Rita Skeeter îşi publicase articolul despre Tur¬nirul celor trei vrăjitori, care se dovedise mai degrabă poves¬tea romanţată a vieţii lui Harry, decât un articol despre turnir. Cea mai mare parte a primei pagini îi fusese dedicată lui Harry. Articolul (care continua şi în paginile doi, şase şi şapte) era aproape în întregime despre Harry, numele campionilor de la Beauxbatons şi Durmstrang (stâlcite, de altfel!) fuseseră înghesuite în ultima propoziţie a articolului, iar Cedric nici nu fusese menţionat.
Articolul apăruse în urmă cu zece zile şi Harry încă avea un sentiment neplăcut de ruşine, care îi răscolea sto¬macul de fiecare dată când se gândea la interviu. Rita Skeeter scrisese o grămadă de lucruri, pe care nu îşi amintea să le fi spus vreodată în viaţa lui, darămite Ritei, în debaraua cu mături:

Presupun că am moştenit puterea de la părinţii mei şi ştiu că ar fi foarte mândri de mine dacă m-ar putea vedea acum... Da, câteodată încă plâng noaptea când mă gândesc la ei, nu îmi este ruşine să o recunosc... Ştiu că nimic nu mă va putea răni în timpul turnirului, pentru că ei veghează asupra mea...

Însă Rita Skeeter nu se oprise aici. După ce că îi trans¬formase „păi”-urile în propoziţii lungi, îngrozitoare, le luase interviuri şi altor persoane despre el:

Harry a găsit în sfârşit dragostea la Hogwarts. Prietenul lui apropiat, Colin Creevey, ne-a spus că Harry este mereu în compania unei anumite Hermione Granger, o fată extraordinar de drăguţă, cu părinţi Încuiaţi, care, ca şi Harry, este printre cei mai buni elevi ai şcolii.

Din momentul în care apăruse articolul, Harry trebuise să îndure cum îl cita lumea. Majoritatea celor de la Viperini făceau comentarii ironice şi batjocoritoare când trecea pe lângă ei.
- Vrei o batistă, Potter, în cazul în care te podideşte plân¬sul la „Transfigurare”?
- De când ai devenit unul dintre cei mai buni elevi ai şcolii, Potter? Sau nu e vorba despre Hogwarts, ci despre o şcoală pe care ai inventat-o tu şi cu Poponeaţă?
- Hei, Harry!
- Da, bine, bine se trezi Harry ţipând, o dată, când mer¬gea pe coridor, sătul de atâtea comentarii răutăcioase. Toc¬mai am terminat de plâns ca un nebun după mama, care a murit tragic, şi acum am de gând să mai trag o porţie de plâns...
- Nu, eu am vrut doar să-ţi spun că... ţi-a căzut pana...
Era Cho. Harry simţi cum îi năvăleşte sângele în obraji.
- O, iartă-mă, murmură el, luându-şi pana, n-am ştiut că eşti tu...
- Ei bine, mult noroc... marţi, zise ea. Sper din suflet ca totul să decurgă bine.
Harry rămase pe loc, simţindu-se extrem de prost.
Şi Hermione avusese parte de lucruri neplăcute, dar nu strigase la oameni nevinovaţi. De fapt, Harry admira foarte tare modul în care făcea ea faţă situaţiei.
- Extraordinar de drăguţă? Ea? Ha! Ha! strigase Pansy Parkinson, prima dată când se întâlnise cu ei, după ce apăruse articolul Ritei Skeeter. În comparaţie cu ce? Cu o veveriţă?
- Ignoră-le, zise Hermione cu demnitate, cu capul sus şi trecând pe lângă fetele de la Viperini de parcă nu le auzea, deşi hohoteau de răsuna culoarul. Pur şi simplu, ignoră-le, Harry!
Dar Harry nu putea să ignore totul. Ron nu îi mai adresase nici un cuvânt, de când îi spusese de pedeapsa pe care le-o dăduse Plesneală. Apoi, Harry sperase că aveau să se împace pe parcursul celor două ore în care fuseseră for¬ţaţi să cureţe creieri de şobolani în clasa lui Plesneală, dar se nimerise să fie în ziua când apăruse articolul Ritei, ceea ce părea să-i fi confirmat bănuielile lui Ron că Harry se bu¬cura cu adevărat de atenţia tuturor.
Hermione era supărată pe amândoi. Se ducea când la unul, când la altul, încercând să-i forţeze să vorbească între ei, dar Harry era de neclintit, nu avea de gând să mai dis¬cute cu Ron decât dacă Ron admitea că se înşelase şi că nu Harry îşi pusese numele în Pocalul de Foc, şi dacă îşi cerea scuze că îl făcuse mincinos.
- Nu eu am început, zise Harry cu încăpăţânare, el tre¬buie să facă primul pas!
- Ţi-e dor de el, recunoaşte! zise Hermione nerăbdă¬toare. Şi ştiu că şi lui îi e dor de tine...
- Să-mi fie dor de el? zise Harry. Mie? Deloc!
Însă era o minciună mare cât casa. Harry se înţelegea foarte bine cu Hermione, dar ea nu era Ron. Râdea mult mai puţin şi stătea mult mai mult la bibliotecă, de când Hermione devenise cea mai bună prietenă a lui. Harry încă nu stăpânea bine Farmecele de Chemare, de parcă ar fi avut ceva care le îndepărta de el. Hermione insista însă că învă¬ţarea teoriei avea să-l ajute. Drept urmare, petrecură mult timp cu cărţile în braţe, în timpul prânzurilor.
Şi Viktor Krum stătea mult la bibliotecă, iar Harry se întreba ce făcea. Învăţa sau căuta ceva care să-l ajute la pri¬ma probă? Hermione se plângea adesea de prezenţa lui Krum acolo, nu pentru că acesta i-ar fi deranjat vreodată, ci pentru că de cele mai multe ori apăreau roiuri de fete care chicoteau şi îl urmăreau din spatele rafturilor cu cărţi, drept care Hermione nu se putea concentra din cauza gălăgiei.
- Nici măcar nu arată bine! murmură ea supărată, uitân¬du-se la profilul ascuţit al lui Krum. Îl plac doar pentru că e celebru! Nici nu s-ar uita la el, dacă nu ar putea face chestia aia cu Gluma Wonky...
- Fenta Wronski, o corectă Harry printre dinţi.
În afară de faptul că îi plăcea ca toată lumea să pronunţe corect termenii de vâjthaţ, Harry se încruntă numai când îşi imagină ce ar fi zis Ron dacă ar fi auzit-o pe Hermione vorbind despre „Gluma Wonky”.
*
Este ciudat, dar când ţi-e teamă de ceva şi ai face orice ca să încetineşti mersul timpului, acesta are prostul obicei de a se scurge şi mai repede. Zilele dinaintea primei probe păreau să treacă de parcă ar fi umblat cineva la ceasuri şi le-ar fi făcut să meargă de două ori mai repede. Sentimentul lui Harry de panică stăpânită cu greu îl însoţea peste tot, la fel ca şi comen¬tariile răutăcioase despre articolul din Profetul zilei.
În sâmbăta dinaintea primei probe, toţi elevii de la anul III în sus primiră învoirea să viziteze satul Hogsmeade. Hermione îi spuse lui Harry că i-ar face bine să plece un timp de la cas¬tel, iar Harry atât aştepta, nu trebuia să îl convingă nimeni.
- Şi ce facem cu Ron? întrebă el. Nu vrei să te duci cu el?
- Ah, păi... ştii, se bâlbâi Hermione şi se înroşi puţin. M-am gândit să ne întâlnim cu el la „Trei Mături”...
- Nu, zise Harry scurt.
- O, Harry, ştii doar că e o prostie...
- O să vin, dar nu mă întâlnesc cu Ron şi o să port şi Pe¬lerina Fermecată!
- Da, bine, se burzului Hermione, dar detest să vorbesc cu tine când porţi pelerina aia, niciodată nu ştiu dacă mă uit la tine sau nu!
Aşa că Harry îşi puse Pelerina Fermecată în dormitor, coborî iar în camera de zi şi porni împreună cu Hermione către Hogsmeade.
Harry se simţea fantastic de liber cu pelerina. Privi cum treceau pe lângă ei colegii, majoritatea cu insigne pe care scria ŢINEŢI CU CEDRIC DIGGORY, dar de data aceasta nu avu parte de comentarii răutăcioase şi nimeni nu mai cită nimic din articolul acela tâmpit.
- Acum se uită toată lumea la mine, zise Hermione mo¬rocănoasă, când ieşiră din magazinul de dulciuri „Lorzii mierii”, mâncând nişte ciocolate mari, umplute cu cremă. Îşi închipuie că vorbesc singură...
- Atunci, nu-ţi mai mişca buzele aşa de mult.
- Haide, te rog, dă-ţi jos pelerina! Măcar puţin... Aici n-o să te deranjeze nimeni.
- Da? zise Harry. Uită-te în spate!
Rita Skeeter şi prietenul ei, fotograful, tocmai ieşiseră din localul „Trei Mături”. Vorbind încet, trecură chiar pe lângă Hermione, fără să îi arunce măcar o privire. Harry se lipi de vitrină, să nu-l lovească Rita cu geanta ei din piele de crocodil.
După ce se îndepărtară, Harry spuse:
- Stă în sat. Pun pariu că a venit să asiste la prima probă!
Imediat ce spuse aceste cuvinte, fu cuprins de un puter¬nic sentiment de panică. Nu zise nimic, nu prea discutase cu Hermione despre prima probă. Avea impresia că ea nu prea voia să se gândească la asta.
- A plecat, zise Hermione, uitându-se prin Harry la capă¬tul străzii principale. Ce ar fi să mergem să bem o Berezero la „Trei Mături”? E cam frig, nu-i aşa? Nu e nevoie să vor¬beşti cu Ron, dacă nu vrei! adăugă ea supărată, interpretând corect tăcerea lui Harry.
Localul „Trei Mături” era plin, în cea mai mare parte cu elevi de la Hogwarts, care se bucurau de după-amiaza liberă, dar şi cu o mulţime de vrăjitori, cum numai aici puteai vedea. Harry presupunea că Hogsmeade era singurul sat din Marea Britanie locuit numai de vrăjitori, un fel de rai pentru creaturi ca Baba-Cloanţa, care nu reuşeau să îşi mas¬cheze prezenţa cu atâta îndemânare ca vrăjitoarele.
Era foarte greu să meargă prin aglomeraţia aceea îmbră¬cat cu Pelerina Fermecată. În cazul în care s-ar fi atins din greşeală de cineva, ar fi apărut tot felul de semne de între¬bare. Harry înaintă cu greu spre o masă din colţ, în timp ce Hermione se duse să cumpere băuturi. Harry îl zări pe Ron, care stătea la o masă cu Fred, George şi Lee Jordan. Înfrânându-şi dorinţa de a-i da o lovitură zdravănă în cap lui Ron, ajunse în sfârşit la masă şi se aşeză.
Hermione se aşeză lângă el peste puţin timp şi îi strecură o Berezero pe sub pelerină.
- Parcă aş fi sonată, aşa cum stau aici, singură, murmură ea. Noroc că mi-am adus ceva de făcut.
Şi scoase un caiet pe care îşi notase toţi membrii S.P.A.S., iar Harry văzu numele lui şi al lui Ron la începutul listei extrem de scurte. Parcă se scursese o groază de timp de când stătuse împreună cu Ron şi inventaseră predicţiile ace¬lea, moment în care apăruse Hermione şi îi făcuse secretar, respectiv trezorier...
- Ştii, poate că ar trebui să conving şi nişte săteni să se alăture societăţii S.P.A.S., ce zici? spuse Hermione gândi¬toare, uitându-se în jur.
- Da, sigur, zise Harry sarcastic, luând o gură de Bere¬zero pe sub pelerină. Hermione, când o să renunţi la toate chestiile astea cu S.P.A.S.?
- Când spiriduşii de casă vor avea salarii şi condiţii de muncă adecvate, îi răspunse ea în şoaptă. Ştii, cred că e ca¬zul să intru în acţiune. Oare cum pot să pătrund în bucătări¬ile şcolii?
- Habar n-am, întreabă-l pe Fred sau pe George, îi suge¬ră Harry.
Hermione tăcu şi căzu pe gânduri, în timp ce Harry îşi bea liniştit Bereazero, studiindu-i pe oamenii din local. Toţi păreau veseli şi relaxaţi. Ernie Macmillan şi Hannah Abbott făceau schimb de surprize găsite în broscuţele de ciocolată, amândoi cu insigne ŢINEŢI CU CEDRIC DIGGORY prinse de pelerine. Chiar lângă uşă o văzu pe Cho, în mijlocul unui grup mare de prieteni de la Ochi-de-Şoim. Nu purta insignă cu CEDRIC, ceea ce îl înveseli foarte repede pe Harry...
Ce nu ar fi dat să fie şi el unul dintre aceşti oameni, să stea, să râdă şi să vorbească, fără alte griji în afară de teme! Îşi imagină cum ar fi fost dacă nu i-ar fi ieşit numele din Pocalul de Foc. În primul rând, nu ar fi purtat Pelerina Fer¬mecată, Ron ar fi stat cu el şi probabil că toţi trei şi-ar fi imaginat fericiţi ce probă periculoasă aveau de înfruntat campionii marţea următoare. Abia ar fi aşteptat să vadă ce era şi să-l aclame pe Cedric, ca toţi ceilalţi, stând în tribune, feriţi de pericole...
Se întrebă cum se simţeau ceilalţi campioni. În ultimul timp, de fiecare dată când îl vedea pe Cedric, era înconjurat de admiratoare. Părea neliniştit, dar şi entuziasmat. Harry o zărise pe Fleur Delacour pe coridoare. Era la fel ca de obicei, afişând un aer superior şi foarte stăpână pe ea. Iar Krum stătea în bibliotecă, unde se pusese cu burta pe carte.
Harry se gândi la Sirius şi nodul strâns, încordat, din pieptul lui, păru să se mai lărgească puţin. Urma să îl vadă peste doar douăsprezece ore, pentru că în acea seară urmau să se întâlnească în faţa şemineului din camera de zi, pre¬supunând că nu se va întâmpla nimic rău, cum părea să decurgă totul în ultimul timp...
- Uite, Hagrid! îl făcu atent Hermione.
Ceafa capului enorm al lui Hagrid - renunţase la um¬flăturile de păr din spate - se vedea clar prin mulţime. Harry se întrebă de ce nu îl văzuse din prima clipă, având în vedere că Hagrid era atât de mare, dar, ridicându-se cu grijă, observă că Hagrid stătea aplecat, vorbind cu profe¬sorul Moody. Ca de obicei, Hagrid avea o halbă în faţă, iar Moody bea din termos. Doamna Rosmerta, nurlia pro¬prietară, nu părea să fie prea mulţumită de acest fapt. Se uită neliniştită la Moody, când strânse paharele de pe mesele din jurul lor. Poate pentru că o considera ca o insultă adusă băuturii casei, dar Harry ştia care era ade¬vărul. Moody le spusese în timpul ultimei ore de „Apărare contra Magiei Negre” că întotdeauna prefera să-şi prepare el însuşi mâncarea şi băutura, pentru că experţilor în Magia Neagră le-ar fi fost foarte uşor să pună otravă într-un pahar lăsat nesupravegheat.
În timp ce se uita la Hagrid şi la Moody, Harry îi văzu ridicându-se şi plecând. Făcu un semn cu mâna, dar îşi aminti că Hagrid nu putea să-l vadă. Moody se opri însă în loc, cu ochiul magic aţintit către colţul unde se afla Harry. Îl bătu pe Hagrid undeva pe la mijlocul spatelui (pentru că nu reuşise să ajungă la umăr!), îi murmură ceva la ureche şi amândoi se îndreptară către masa la care stăteau Harry şi Hermione.
- Ce mai faci, Hermione? zise Hagrid cu glas tare.
- Bine, răspunse Hermione, zâmbindu-i.
Moody şchiopătă în jurul mesei şi se aplecă asupra ei. Harry crezu că citea lista S.P.A.S., până când Moody mur¬mură spre el:
- Drăguţă pelerină, Potter!
Harry se uită la el uimit. Bucata mare care lipsea din nasul lui Moody era şi mai vizibilă de aproape. Moody zâmbi.
- Ochiul dumneavoastră poate să... Adică, puteţi să...
- Da, poate să vadă prin pelerinele care te fac invizibil, zise Moody încet. Şi de multe ori mi-a fost de mare ajutor.
Şi Hagrid îi zâmbea lui Harry. Harry ştia că Hagrid nu putea să-l vadă, dar era evident că Moody îi spusese şi lui că era acolo.
Hagrid se aplecă, prefăcându-se că citea şi el lista S.P.A.S., şi zise atât de încet, încât doar Harry îl auzi:
- Harry, vino la miezul nopţii la cabana mea. Poartă pelerina!
Ridicându-se, Hagrid spuse cu glas tare:
- Mă bucur că te-am văzut, Hermione.
Apoi făcu un semn cu ochiul şi plecă. Moody îl urmă.
- De ce vrea să ne întâlnim la miezul nopţii? zise Harry, foarte surprins.
- Da? făcu Hermione, părând alarmată. Mă întreb ce are de gând? Nu ştiu dacă ar trebui să te duci, Harry...
Privi neliniştită în jur şi apoi murmură:
- Să nu întârzii la întâlnirea cu Sirius...
Era adevărat că, dacă se ducea la Hagrid la miezul nopţii, punea în pericol întâlnirea cu Sirius. Hermione îi sugeră să o trimită pe Hedwig să-i spună lui Hagrid că nu putea să vină la el în noaptea aceea, presupunând că bufniţa s-ar fi învoit să îi ducă scrisoarea, desigur... Harry se gândi însă că cel mai bine era să se ducă şi să afle rapid ce vroia Hagrid. Era foarte curios să afle despre ce era vorba. Hagrid nu-i mai ceruse niciodată să-l viziteze aşa de târziu...
*
În noaptea aceea, la unsprezece şi jumătate, Harry, care se prefăcuse că se duce la culcare devreme, îşi puse iar pele¬rina şi coborî pe furiş în camera de zi, unde mai erau încă elevi. Fraţii Creevey reuşiseră să pună mâna pe nişte insigne cu ŢINEŢI CU CEDRIC DIGGORY şi încercau să le vră¬jească şi să le transforme în ŢINEŢI CU HARRY POTTER. Dar până în acel moment nu reuşiseră decât să facă in¬signele să se blocheze pe HUO, RUŞINE, POTTER!
Harry se furişă pe lângă ei către gaura din tablou şi aştep¬tă câteva clipe, cu ochii-n patru. Apoi Hermione, de pe partea cealaltă, aşa cum plănuiseră, rosti parola şi făcu să se deschidă portretul doamnei grase, ca să îl lase pe el să iasă. Trecu pe lângă ea şi şopti „Mersi!”, iar apoi începu să alerge prin castel.
Împrejurimile castelului erau foarte întunecate. Harry străbătu pajiştea către luminile care străluceau dinspre coli¬ba lui Hagrid. Interiorul imensei trăsuri a celor de la Beaux¬batons era de asemenea luminat. Harry o auzi pe Madame Maxime vorbind, tocmai când bătu la uşa lui Hagrid.
- Tu eşti, Harry? şopti Hagrid, deschizând uşa şi uitându-se în jur.
- Da, zise Harry, intrând în cabană şi dându-şi jos gluga. Cee?
- Vreau să-ţi arăt ceva, zise Hagrid.
Hagrid era cuprins de entuziasm. Purta la butonieră o floare care semăna cu o anghinare enormă. Părea să fi re¬nunţat la grăsimea cu care îşi ungea părul, dar era clar că se străduise să se pieptene... Harry observă dinţii rupţi ai piep¬tenelui rămaşi în părul lui Hagrid.
- Ce vrei să-mi arăţi, Hagrid? zise iar Harry, obosit şi întrebându-se dacă nu cumva făcuseră ouă Homarii sau dacă Hagrid reuşise să cumpere un alt câine cu trei capete de la un străin din vreo cârciumă.
- Vino cu mine, nu vorbi şi rămâi sub pelerină, zise Hagrid. Nu-l luăm şi pe Colţ cu noi, nu o să-i placă...
- Ascultă, Hagrid, nu pot să stau mult... trebuie să mă întorc la castel până la douăsprezece fix...
Dar Hagrid nu auzi, deschise uşa colibei şi ieşi în noapte. Harry se grăbi să-l urmeze şi descoperi, spre ma¬rea lui surpriză, că Hagrid îl ducea către trăsura celor de la Beauxbatons.
- Hagrid, ce...
- Şşşt! zise Hagrid şi bătu de trei ori la uşa pe care se afla blazonul cu baghetele de aur încrucişate.
Madame Maxime deschise imediat. Purta un şal de mă¬tase în jurul umerilor săi enormi. Zâmbi când îl văzu pe Hagrid.
- Ah, ‘Agrrrid... a sosit timpul?
- Bong-souar, zise Hagrid, zâmbindu-i.
Îi întinse o mână pentru a o ajuta să coboare treptele de aur. Madame Maxime închise uşa în urma ei, iar Hagrid îi oferi braţul şi porniră pe lângă padocul în care stăteau caii înaripaţi, imenşi, ai lui Madame Maxime. Harry, total uluit, trebui să fugă pentru a putea ţine pasul cu ei. Oare asta vroia Hagrid, să i-o arate pe Madame Maxime? Ar fi putut să o vadă oricând, doar nu era uşor de trecut cu vederea...
Se părea însă că şi ei îi pregătea Hagrid o surpriză, pen¬tru că după un timp ea întrebă jucăuş:
- Unde mă duci, ‘Agrrrid?
- O să-ţi placă, zise Hagrid. Merită să fie văzut, crede-mă! Dar să nu spui nimănui că ţi-am arătat, da? N-ai voie să ştii...
- Sigur că nu, zise Madame Maxime, vânturându-şi genele lungi şi negre.
Şi mai merseră puţin, Harry fiind din ce în ce mai nervos în timp ce fugea în urma lor şi uitându-se din când în când la ceas. Cine ştie ce plan stupid avea Hagrid în minte, care ar fi putut să-l facă să-l rateze pe Sirius... Dacă nu ajungeau în curând, avea de gând să se întoarcă, să se ducă direct la castel şi să-l lase pe Hagrid să se bucure de plimbarea lui romantică, alături de Madame Maxime...
Dar imediat - după ce merseseră atât de mult către pă¬dure, încât castelul şi lacul nu se mai vedeau - Harry auzi ceva. Oameni care strigau de undeva din apropiere... Apoi se auzi un răget asurzitor...
Hagrid o duse pe Madame Maxime lângă un pâlc de copaci şi se opri. Harry se apropie şi el grăbit de ei... Pentru o frac¬ţiune de secundă, i se păru că vede nişte focuri de tabără şi oameni care săreau în jurul lor... Apoi rămase tablou.
Dragoni!
Patru dragoni maturi, enormi, cu un aspect sălbatic, stăteau ridicaţi pe picioarele din spate, în interiorul unui pa¬doc gigantic, închis cu plăci groase de lemn. Dragonii ră¬geau şi fornăiau, iar torente de foc ţâşneau spre cerul întunecat din gurile lor larg deschise, cu colţi de jur împre¬jur, la o sută de metri deasupra gâturilor întinse. Un drag¬on albastru-argintiu, cu coarne lungi, ascuţite, se tot repezea la vrăjitorii de pe sol. Altul, cu solzi verzi şi lucioşi, se zbătea şi dădea din picioare cu toată puterea. Unul roşu, cu o coro¬niţă ciudată de spini de aur în jurul capului, scotea nori de flăcări în formă de ciuperci şi mai era unul, negru, cu ade¬vărat gigantic, care aducea a reptilă mai mult decât ceilalţi şi care era cel mai aproape de ei.
Cel puţin treizeci de vrăjitori, şapte sau opt pentru fiecare dragon, încercau să-i controleze, trăgând de lanţurile prinse de benzile groase de piele care le fuseseră legate în jurul gâturilor şi picioarelor. Uluit, Harry ridică privirea mult deasupra lui şi văzu ochii dragonului negru, cu nişte pupile ca două fante verticale, ca la pisici, mărite fie de frică, fie de furie, nu îşi putu da seama din ce cauză... Sco¬tea răgete asurzitoare, zgomote îngrozitoare, care îţi zgâriau pur şi simplu timpanul...
- Ai grijă, Hagrid! strigă un vrăjitor de lângă gard, luptându-se cu lanţul pe care îl ţinea. Pot să scuipe foc până la patruzeci de metri depărtare! Ăsta e din specia Ţintat Ma¬ghiar şi l-am văzut aruncând flăcări la optzeci de metri!
- Nu-i aşa că sunt minunaţi? întrebă Hagrid abia şoptit.
- Nu se poate! strigă un alt vrăjitor. Vrăji de Împietrire, pentru toţi trei!
Harry văzu cum fiecare îngrijitor de dragon îşi scoate bagheta.
- Stupefy! strigară ei într-un glas, iar Vrăjile de Împietrire se avântară în întuneric ca nişte rachete de foc, explodând în ploi de stele deasupra dragonilor...
Harry privi cum dragonul de lângă ei se clatină periculos pe picioarele din spate. Fălcile îi erau deschise larg într-un strigăt tăcut, nările nu mai scoteau foc, deşi încă mai fume¬gau... Apoi, foarte încet, se prăbuşi... Dragonul negru, pu¬ternic şi acoperit tot cu solzi, lovi solul cu o bufnitură despre care Harry ar fi putut să jure că zdruncinase copacii din spatele său.
Îngrijitorii de dragoni îşi coborâră baghetele şi se apropi¬ară de cei pe care îi îngrijiseră până atunci. Fiecare dragon era acum cam cât un deluşor. Se grăbiră să scurteze lan¬ţurile şi să le prindă în nişte piroane de fler, pe care le bătu¬ră cu baghetele cât mai adânc în pământ.
- Vrei să te uiţi mai îndeaproape? o întrebă Hagrid pe Madame Maxime, entuziasmat la culme.
Amândoi se duseră chiar lângă gard, iar Harry îi urmă. Vrăjitorul care îl avertizase pe Hagrid să nu se apropie se întoarse către ei şi Harry îşi dădu seama cine era: Charlie Weasley!
- E totul în regulă, Hagrid? gâfâi el, apropiindu-se să stea de vorbă cu Hagrid. Acum ar trebui să nu mai avem pro¬bleme... Le-am dat o Poţiune de Dormit pentru drum, m-am gândit că le-ar fi mai bine dacă s-ar trezi în întuneric şi liniş¬te... Dar, după cum ai văzut, nu erau deloc fericiţi...
- Ce rase aveţi aici, Charlie? întrebă Hagrid, privindu-l pe dragonul cel mai apropiat - pe cel negru - aproape cu vene¬raţie.
Ochii încă îi erau întredeschişi şi Harry văzu o linie gal¬benă, strălucitoare, dedesubtul pleoapei strânse.
- Acesta este un Ţintat Maghiar, zise Charlie. Cel din par¬tea aia e un Verde Galez, iar cel mai mic, un Bot-Scurt Suedez, adică ăla albastru-gri, şi un Bulgăre de Foc Chine¬zesc, cel roşu.
Charlie se uită în jur. Madame Maxime se plimba în jurul gardului, privindu-i pe dragonii împietriţi.
- Nu ştiam că o aduci şi pe ea, Hagrid, zise Charlie, încruntându-se. Campionii nu ar trebui să ştie ce îi aşteap¬tă... O să-i spună elevei ei, nu crezi?
- M-am gândit că o să-i placă, ridică Hagrid din umeri, încă privindu-i fascinat pe dragoni.
- Foarte romantic, Hagrid, zise Charlie, clătinând din cap.
- Patru! zise Hagrid. Deci câte unul pentru fiecare cam¬pion, nu? Ce trebuie să facă, să se lupte cu ei?
- Cred că doar să treacă pe lângă ei, zise Charlie. O să fim pe aproape în caz că sunt probleme, cu vrăji de stins focurile dacă e nevoie. Au vrut mame cu pui, nu ştiu de ce... Dar îţi spun un lucru, nu-l invidiez pe cel căruia o să-i pice acest Ţintat Maghiar. E ceva de speriat. Partea din spate e la fel de periculoasă ca şi cea din faţă. Uită-te şi tu...
Charlie arătă către coada dragonului negru şi Harry văzu nişte spini lungi, de culoarea bronzului, dispuşi din patru în patru centimetri.
Cinci dintre colegii lui Charlie se apropiară în acel moment de Ţintatul Maghiar, cărând cu ei, într-o pătură, câteva ouă uriaşe, de culoare gri-granit. Le puseră cu grijă lângă Ţintatul Maghiar. Hagrid scoase un geamăt. Îşi amin¬tise de Norbert, puiul lui de dragon, la care trebuise să renunţe...
- Le-am numărat, Hagrid, îl preveni Charlie scurt. Ce mai face Harry?
- Bine, zise Hagrid, încă privind cu jind ouăle.
- Eu sper să fie bine şi după ce se va întâlni cu ăştia, zise Charlie sumbru, uitându-se către padocul dragonilor. N-am avut curaj să-i spun mamei ce trebuie să facă la prima probă, e deja îngrozitor de îngrijorată pentru el...
Şi Charlie imită vocea neliniştită a mamei lui: „Cum au putut să-l lase să se înscrie în turnir, e mult prea tânăr! Cre¬deam că or să fie cu toţii în siguranţă, credeam că o să fie o limită de vârstă!”
- Plângea în hohote după articolul ăla despre el din Pro¬fetul zilei, adăugă Charlie, după care o cită iar pe mama sa. „Încă plânge după părinţii lui! O, scumpul de el, nu mi-am imaginat!”
Harry se săturase. Fiind convins că Hagrid nu îi va duce lipsa, având în vedere că era înconjurat de patru dragoni şi de Madame Maxime, se întoarse încet şi se îndreptă spre castel.
Nu ştia dacă era fericit că văzuse ce îl aştepta sau nu. Poate că aşa era mai bine. Primul şoc trecuse. Poate că, dacă i-ar fi văzut pe dragoni marţi pentru prima oară, ar fi leşi¬nat acolo, în faţa întregii şcoli... Dar poate că încă existau şanse să se întâmple aşa ceva... Urma să fie înarmat numai cu bagheta, care în acele condiţii nu părea să fie altceva decât o rămurică... Un beţişor în faţa unui dragon cât casa, acoperit cu spini şi care scuipa flăcări.
Şi trebuia să treacă de el. Cu toată lumea de faţă. Dar cum?
Harry se grăbi. Ajunsese la marginea pădurii şi trebuia să fie în faţa şemineului până într-un sfert de oră, ca să discute cu Sirius. Se gândea că nu îşi amintea dacă mai dorise vreo¬dată mai mult ca acum să stea de vorbă cu cineva, când pe neaşteptate intră în ceva tare.
Harry căzu pe spate. Ochelarii i se strâmbară pe nas şi îşi strânse şi mai mult pelerina în jurul lui. O voce din apro¬piere strigă:
- Auu! Cine e?
Harry verifică în grabă dacă încă era acoperit de pelerină şi rămase nemişcat, privind silueta întunecată a vrăjitorului pe care îl lovise. Îi recunoscu imediat ciocul... Era Karkaroff!
- Cine e acolo? întrebă din nou Karkaroff iar, uitându-se foarte bănuitor în jur.
Harry rămase nemişcat şi tăcut. După vreun minut, Karkaroff păru să creadă că probabil lovise vreun animal. Se uita în jur, de parcă se aştepta să vadă vreun câine sau un alt animal. Apoi se ascunse iar după copaci şi se îndreptă spre locul unde erau dragonii.
Foarte încet şi cu foarte mare grijă, Harry se ridică şi porni iar, cât de repede putu, fără să facă prea mult zgomot, grăbindu-se în întuneric spre castel.
Nu avea nici o îndoială faţă de ceea ce punea la cale Karkaroff. Se strecurase de pe corabia lui ca să încerce să afle care era prima probă. Era chiar posibil să-i fi văzut pe Hagrid şi pe Madame Maxime când se îndreptau împreună către pădure... Erau foarte uşor de observat de la o poştă... Tot ce îi mai rămânea de făcut lui Karkaroff era să se ia după vocile lor, ca să afle şi el, ca şi Madame Maxime, ce îi aştepta pe campioni. Se pare că singurul campion care avea să înfrunte marţi necunoscutul era Cedric.
Harry ajunse la castel, se furişă pe uşa de la intrare şi începu să urce scara de marmură. I se tăiase respiraţia, dar nu îndrăzni să încetinească... Avea mai puţin de cinci minute să ajungă în faţa şemineului...
- Aiureli! gâfâi el către doamna grasă, care moţăia în rama ei, în faţa găurii din perete.
- Dacă zici tu, murmură ea adormită, fără să deschidă ochii şi tabloul se deschise pentru a-i da drumul înăuntru.
Harry intră. Camera de zi era pustie şi, având în vedere că mirosea ca întotdeauna, însemna că Hermione nu fusese nevoită să recurgă la bombe cu miros de baligă pentru a se asigura că el şi Sirius rămâneau singuri.
Harry îşi dădu jos pelerina şi se aruncă într-un fotoliu din faţa şemineului. Camera era cufundată în semiobscuritate, flăcările fiind singura sursă de lumină. În apropiere, pe o masă, insignele cu ŢINEŢI CU CEDRIC DIGGORY, pe care fraţii Creevey încercaseră să le schimbe, străluceau în lumina focului. Acum pe ele scria JOS CU POTTER! Harry îşi întoarse privirea către flăcări şi tresări.
Capul lui Sirius apăruse în foc. Dacă Harry nu l-ar fi văzut pe domnul Diggory făcând exact acelaşi lucru în bu¬cătăria familiei Weasley, s-ar fi speriat de moarte. Pe chi¬pul său apăru primul zâmbet din ultimele (foarte multe!) zile, apoi se ridică grăbit de pe fotoliu, se aşeză în faţa şemineului şi spuse:
- Sirius, ce mai faci?
Sirius arăta cu totul altfel decât şi-l amintea Harry. Când se despărţiseră, era tras la faţă şi slab, iar faţa îi era încon¬jurată de o claie de păr negru, lung şi murdar. Acum avea părul scurt şi curat, se împlinise la faţă şi părea mult mai tânăr, aproape ca în fotografiile pe care le avea Harry şi care fuseseră făcute la nunta părinţilor săi.
- Lasă ce fac eu, ce faci tu? zise Sirius serios.
- Păi...
Pentru o clipă, Harry intenţionase să spună „bine”, dar nu reuşi. Înainte să se poată opri, începu să turuie despre faptul că nimeni nu îl credea că nu ajunsese în turnir de bunăvoie, despre felul în care Rita Skeeter minţise în pri¬vinţa lui în Profetul zilei, despre faptul că nu putea să meargă pe coridoare fără să fie ridiculizat şi batjocorit, şi despre Ron, care nu îl credea şi era gelos pe el...
- Iar acum, tocmai mi-a arătat Hagrid ce mă aşteaptă la prima probă! Dragoni, Sirius, şi n-am nici o şansă! termină el disperat.
Sirius se uită la el, citindu-i-se îngrijorarea în ochii care încă păstrau privirea hăituită pe care o căpătaseră la Azkaban. Îl lăsase pe Harry să vorbească fără să-l întrerupă, însă acum spuse:
- Cu dragonii ne descurcăm noi, Harry, ajungem şi la asta imediat... Nu am mult timp... Am intrat în casa unor vrăjitori ca să le folosesc şemineul, dar s-ar putea să se în¬toarcă în orice moment. Trebuie să te previn în legătură cu anumite lucruri.
- De ce anume? întrebă Harry, simţind cum se încor¬dează şi mai tare... Ceva mai rău ca dragonii?
- Karkaroff, Harry! zise Sirius. A fost un Devorator al Morţii. Ştii ce sunt Devoratorii Morţii, nu?
- Da... Cum, el? Poftim?
- A fost prins, a stat la Azkaban cu mine, dar a fost eli¬berat. Pot să pun pariu că de asta a vrut Dumbledore un Auror la Hogwarts anul ăsta! Ca să fie cu ochii pe el! Moody l-a prins pe Karkaroff. El l-a băgat la Azkaban.
- Karkaroff a fost eliberat? zise Harry încet, în timp ce creierul lui părea să se străduiască să acumuleze o serie de noi informaţii şocante. De ce l-au eliberat?
- A făcut un târg cu Ministerul Magiei, zise Sirius cu amără¬ciune. A zis că a greşit şi apoi a dat nume... A băgat o mulţime de alţi vrăjitori la Azkaban, în locul lui... Nu e deloc iubit pe acolo, poţi să fii sigur. Şi de când a ieşit, din câte ştiu eu, predă Magie Neagră fiecărui elev care trece prin şcoala lui. Aşa că fereşte-te şi de campionul de la Durmstrang!
- Bine, zise Harry încet. Dar... vrei să spui că profesorul Karkaroff mi-a pus numele în Pocal? Pentru că, dacă e aşa, este un actor foarte bun. Părea foarte supărat din cauza asta. Nu vroia să mă lase să concurez.
- Ştim că e un actor bun, zise Sirius, pentru că a convins Ministerul Magiei să-i dea drumul, nu? Acum, am citit şi eu Profetul zilei, Harry...
- Tu şi restul lumii, zise Harry cu amărăciune.
- Am citit printre rândurile articolului scris de femeia aia, Rita Skeeter, de luna trecută, şi am aflat cum a fost ata¬cat Moody în noaptea dinainte să vină la Hogwarts. Da, ştiu că ea zice că a fost o altă alarmă falsă de-ale lui, zise Sirius repede, văzând că Harry vroia să spună ceva, totuşi eu nu cred că este adevărat. Cred că cineva a încercat să-l împie¬dice să ajungă la Hogwarts. Cred că cineva ştia că îi va fi mult mai greu cu el prin preajmă. Şi mai ştia că nu se vor face cercetări amănunţite, doar Ochi-Nebun a auzit mult prea des fel de fel de intruşi. Dar asta nu înseamnă că Moody nu poate să perceapă adevărul. A fost cel mai bun Auror pe care l-a avut Ministerul vreodată.
- Ce vrei să spui? întrebă Harry încet. Karkaroff încearcă să mă omoare? Dar de ce?
Sirius ezită.
- Am auzit nişte lucruri foarte ciudate, zise el încet. De¬voratorii Morţii par să fie mult mai activi ca de obicei în ultimul timp. S-au arătat la Cupa Mondială de Vâjthaţ... Şi... Ai auzit de dispariţia vrăjitoarei de la Ministerul Magiei?
- Bertha Jorkins? zise Harry.
- Exact, a dispărut în Albania şi se zvoneşte că tocmai acolo a fost văzut Cap-de-Mort ultima dată... Şi Bertha pro¬babil că ştia de Turnirul celor trei vrăjitori, nu?
- Da, dar... e puţin probabil că a dat peste Cap-de-Mort, nu? zise Harry.
- Ascultă-mă, eu o ştiu pe Bertha Jorkins, zise Sirius sum¬bru. A fost la Hogwarts în acelaşi timp cu mine, cu câţiva ani mai mare ca tatăl tău şi ca mine. Şi era o proastă. Foarte băgăreaţă, dar fără prea multă minte, ba chiar deloc. Şi asta nu este o combinaţie bună, Harry. Aş spune că Bertha era foarte uşor de ademenit într-o capcană.
- Deci... Cap-de-Mort ar fi putut să afle unde are loc tur¬nirul? trase concluzia Harry. La asta te referi? Şi Karkaroff a venit aici din ordinele lui?
- Nu ştiu, zise Sirius încet, pur şi simplu nu ştiu... Karka¬roff nu mi se pare deloc genul de om care să se întoarcă la Cap-de-Mort, decât doar dacă ar şti că acesta e îndeajuns de puternic ca să-l apere. Dar oricine ţi-a pus numele în Pocal a făcut-o dintr-un motiv anume şi nu pot să nu mă gândesc că turnirul ar fi un mod foarte bun de a te ataca şi a face ca totul să pară un accident.
- Mie mi se pare un plan foarte bun, zise Harry absent. Nu trebuie decât să stea liniştiţi şi să-i lase pe dragoni să-şi vadă de treabă.
- Da... dragonii ăştia, zise Sirius, vorbind acum foarte re¬pede. Există o metodă, Harry. Să nu fii tentat să încerci o Vrajă de Împietrire... Dragonii sunt foarte puternici din punct de vedere fizic şi au puteri magice deosebite, nu pot fi răpuşi de o singură Vrajă de Împietrire. E nevoie de vreo şase vrăjitori deodată ca să dovedeşti un dragon, folosind vraja asta...
- Da, ştiu, tocmai am văzut acest lucru, zise Harry.
- Dar poţi să reuşeşti singur, zise Sirius. Există o metodă şi nu ai nevoie decât de o vrajă simplă. Doar...
Dar Harry ridică un deget pentru a-l face să tacă, cu inima bătându-i tare în piept, de parcă stătea să explodeze. Auzi paşi care coborau scara în spirală din spatele lui.
- Du-te! îi şopti el lui Sirius. Du-te! Vine cineva!
Harry se ridică repede, ascunzând focul... Dacă ar fi văzut cineva chipul lui Sirius la Hogwarts, ar fi ieşit un scandal imens... Ar fi fost implicat Ministerul, iar el ar fi fost intero¬gat pentru a spune unde se afla Sirius...
Harry auzi un mic pocnet în spatele lui şi ştiu că Sirius plecase... Privi capătul scării în spirală... Oare cine se hotărâse să se plimbe la unu noaptea şi îl împiedicase pe Sirius să-i spună cum să treacă de dragoni?
Era Ron. Îmbrăcat în pijamaua sa maro de lână, Ron încremeni, văzându-l pe Harry, care se afla în partea cealaltă a camerei, şi se uită în jur.
- Cu cine vorbeai? întrebă el.
- Ce te priveşte? se răsti Harry. Ce cauţi aici la ora asta?
- Mă întrebam unde... începu Ron, ridicând din umeri, dar fără să continue. Nimic. Mă întorc în pat.
- Ai venit să mă spionezi, nu? strigă Harry.
Ştia că Ron habar nu avea ce se întâmplase, ştia că nu o făcuse înadins, dar nu îi păsa... În acel moment ura tot ce avea legătură cu Ron, chiar şi cei câţiva centimetri de gleznă goală care i se vedeau pe sub pantalonii de la pijama.
- Îmi cer scuze, zise Ron, cu faţa roşie de furie. Ar fi tre¬buit dă-mi dau seama că nu vroiai să fii deranjat. Te las să continui să repeţi liniştit pentru viitorul interviu...
Harry înşfăcă de pe masă o insignă cu JOS CU POTTER şi o azvârli cât putu de tare, în partea cealaltă a camerei. Îl lovi pe Ron în frunte şi acesta căzu la podea.
- Poftim! zise Harry. Să o porţi marţi! Acum poate că o să ai şi tu o cicatrice, dacă ai noroc... Să nu mai fii gelos pe mine!
Se îndreptă cu paşi mari către scară. Se aştepta ca Ron să-l oprească... Chiar i-ar fi plăcut ca Ron să îi fi dat un pumn, dar Ron rămase acolo, în pijamaua care îi rămăsese mică, Harry, care urcase scările valvârtej, rămase treaz în pat, fier¬bând de furie mult timp după aceea şi nu îl auzi întorcân¬du-se în dormitor.



— CAPITOLUL XX —

PRIMA PROBĂ

Harry se trezi duminică dimineaţa şi se îmbrăcă atât de neatent, încât se pomeni că încerca să îşi pună pălăria în loc de o şosetă. Când în sfârşit reuşi să îşi îmbrace toate hainele aşa cum trebuia, se grăbi să o găsească pe Hermione. O zări la masa Cercetaşilor din Marea Sală, unde lua micul dejun cu Ginny. Simţindu-se prea încordat pentru a mânca, Harry aşteptă până când Hermione termină de mâncat şi o scoase afară, la o altă plimbare.
Deşi era foarte speriată de spusele lui Sirius despre Kar¬karoff, Hermione era de părere că în acel moment dragonii erau problema cea mai presantă.
- Hai să încercăm să te menţinem în viaţă până marţi seara, zise ea disperată, şi apoi ne putem face griji şi pentru Karkaroff.
Înconjurară lacul de trei ori, încercând să se gândească la vreo vrajă simplă care ar putea răpune un dragon. Nu le veni nimic în minte, aşa că se duseră la bibliotecă. Aici, Harry luă toate cărţile despre dragoni şi amândoi se apuca¬ră să caute în vraful de cărţi.
- Tăiatul ghearelor prin farmece... Tratarea putrezirii solzilor... Nu asta ne trebuie, asta e pentru smintiţii ca Hagrid, care vor să îngrijească dragoni...
- Dragonii sunt extrem de dificil de răpus, din cauză ma¬giei străvechi care le apără pielea groasă şi protejată de solzi, pe care numai unele dintre cele mai puternice vrăji o pot penetra... Dar Sirius a zis că o vrajă simplă ar fi de ajuns...
- Atunci, hai să încercăm nişte cărţi cu cele mai simple vrăji, propuse Harry, punând la o parte „Oameni care-i iu¬besc mult pe dragoni”.
Se întoarse la masă cu un teanc de cărţi de vrăji şi amân¬doi începură să le frunzărească pe rând, Hermione şuşotind fără încetare lângă el:
- Păi, astea sunt Vrăjile de Transformare... La ce te ajută? Doar dacă le-ai înlocui colţii cu nişte jeleuri sau ceva de genul ăsta, ceea ce i-ar face mult mai puţin periculoşi... Problema este că, aşa cum scria şi în cartea aia, pielea de dragon nu e uşor de străpuns... Eu cred că ar trebui să-l Transfigurezi, dar cu ceva atât de mare nu ai nici o şansă, mă îndoiesc că până şi profesoara McGonagall... Dar dacă te-ai Transfigura pe tine? Ca să-ţi conferi puteri în plus, de exemplu? Dar astea nu sunt vrăji simple, adică nu am în¬văţat aşa ceva la ore, eu ştiu despre ele pentru că am făcut teste preliminare pentru obţinerea a cât mai multor Niveluri Obişnuite de Vrăjitorie...
- Hermione, zise Harry printre dinţi, poţi să taci puţin, te rog? Încerc să mă concentrez.
Dar când Hermione tăcu, nu se întâmplă nimic, doar i se umplu creierul cu un fel de zumzăit straniu, care nu părea să lase loc concentrării. Se uită deznădăjduit pe cuprinsul cărţii „Blesteme de bază pentru cei ocupaţi şi încrâncenaţi”: scalpări instantanee... Dar dragonii nu au păr... piper pisat... Asta probabil că ar creşte puterea dragonului de a scuipa flăcări... limbă cu spini... Asta mai lipsea, să-i dea o armă în plus...
- O, nu, iar a venit! De ce nu citeşte pe corabia lui tâmpită? zise Hermione sarcastic, când Viktor Krum intră cu un vraf de cărţi.
Le aruncă o privire posomorâtă amândurora şi se aşeză într-un colţ.
- Haide, Harry, să ne întoarcem în camera de zi... O să apară imediat şi fan-clubul lui...
Şi într-adevăr, când ieşiră, un grup de fete intrară pe vâr¬furi în bibliotecă, una dintre ele având prinsă în talie o eşar¬fă în culorile drapelului Bulgariei.
*
Harry abia reuşi să doarmă în noaptea aceea. Luni di¬mineaţă când se trezi, se gândi serios, pentru prima oară în viaţă, să fugă de la Hogwarts. Dar când privi în jurul lui la micul dejun în Marea Sală şi se gândi la ce ar însemna dacă ar părăsi castelul, îşi dădu seama că nu putea. Era singurul loc unde fusese fericit... Ei bine, se presupunea că fusese fericit şi cu părinţii lui, dar asta nu îşi mai amintea.
Într-un fel, ideea că ar prefera să înfrunte un dragon, decât să se întoarcă în Aleea Boschetelor la Dudley era ceva demn de luat în considerare. Îl calmă într-un fel. Îşi termină de mâncat ouăle cu şuncă (gâtul nu îi funcţiona prea bine) şi, când se ridică de la masă, îl văzu pe Cedric Diggory părăsind masa Astropufilor.
Cedric încă nu ştia de dragoni... Singurul campion care nu ştia, dacă presupunerile lui Harry erau corecte, că Ma¬dame Maxime le spuseseră lui Fleur şi lui Krum...
- Hermione, ne întâlnim la sere, zise Harry, hotărându-se brusc ce să facă atunci când îl văzu pe Cedric ieşind din sală. Du-te, te ajung din urmă!
- Harry, o să întârzii, trebuie să sune de intrare...
- Te prind din urmă, da?
Când ajunse la capătul scării de marmură, Cedric le ur¬case deja. Era însoţit de o grămadă de prieteni din anul VI. Harry nu vroia să îi spună lui Cedric nimic de faţă cu ei. Printre aceştia, erau şi unii care îi citaseră din articolul Ritei Skeeter ori de câte ori se nimerea pe lângă ei. Îl urmă pe Cedric de la depărtare şi văzu că se îndrepta către coridorul unde se afla şi clasa de „Farmece”. Lui Harry îi veni o idee. Oprindu-se la distanţă de ei, îşi scoase bagheta şi ţinti cu grijă.
- Diffindo!
Geanta lui Cedric se rupse şi din ea căzură pene şi cărţi pe jos. Mai multe călimări se făcură ţăndări.
- Nu vă deranjaţi, spuse Cedric pe un ton exasperat, când prietenii lui se aplecară să-l ajute, spuneţi-i lui Flitwick că vin şi eu imediat, zău, nu e nevoie...
Exact asta sperase şi Harry. Îşi băgă bagheta la loc în buzunar şi aşteptă până când prietenii lui Cedric dispărură în clasa în care aveau ore. Se apropie apoi repede de Cedric, fiind doar ei doi pe hol.
- Bună, zise Cedric, ridicând cartea „Un ghid al Trans¬figurării avansate”, pătată toată de cerneală. Tocmai mi s-a rupt geanta... Era nou-nouţă şi cu toate astea...
- Cedric, zise Harry, prima probă sunt dragonii.
- Poftim? zise Cedric, ridicând privirea.
- Dragoni, zise Harry, vorbind repede, în caz că venea pro¬fesorul Flitwick să vadă ce făcea Cedric. Au patru, unul pen¬tru fiecare dintre noi, şi trebuie să trecem de ei.
Cedric se uită fix la el. Văzu o parte din panica pe care o simţise el însuşi sâmbătă seara scânteind acum în ochii de un gri metalic ai lui Cedric.
- Eşti sigur? şopti Cedric.
- Foarte sigur, zise Harry. I-am văzut.
- Dar cum ai aflat? Nu ar trebui să ştim...
- Nu contează, zise Harry repede - ştia că Hagrid ar fi avut probleme, dacă ar fi spus adevărul - dar nu sunt sin¬gurul. Până acum trebuie să fi aflat şi Fleur, şi Krum... Ma¬dame Maxime şi Karkaroff au văzut şi ei dragonii.
Cedric se ridică, cu mâinile pline de pene îmbibate în cerneală, cu geanta ruptă, atârnându-i de umăr. Se uită la Harry şi în ochii săi licări ceva ciudat, aproape ca o suspiciune.
- De ce mi-ai spus? întrebă el.
Harry se uită la el, nevenindu-i să creadă. Era sigur că Cedric nu l-ar fi întrebat, dacă ar fi văzut dragonii cu ochii lui. Harry nu le-ar fi dorit nici măcar duşmanilor să-i înfrun¬te pe monştrii aceia... Ei, poate doar lui Reacredinţă sau lui Plesneală...
- Pentru că aşa e corect, nu? îi spuse lui Cedric. Acum ştim cu toţii... Pornim de pe picior de egalitate, nu?
Cedric continuă să se uite la el, puţin bănuitor, când Harry auzi un bocănit familiar în spatele lui. Se întoarse şi îl văzu pe Ochi-Nebun Moody ieşind dintr-o clasă din apropiere.
- Vino cu mine, Potter, murmură el. Diggory, hai, du-te la ore...
Harry se uită neliniştit la Moody. Oare îi auzise?
- Păi... Domnule profesor, eu ar trebui să fiu la „Ierbologie”...
- Lasă asta, Potter. Hai în biroul meu, te rog...
Harry îl urmă, întrebându-se ce avea să păţească. Oare Moody vroia să ştie cum aflase de dragoni? Oare avea să se ducă la Dumbledore şi să-l pârască pe Hagrid sau să-l trans¬forme pe Harry într-un dihor? Ei bine, i-ar fi fost mai uşor să treacă de dragon dacă ar fi fost dihor, îşi zise Harry, ar fi fost mult mai mic şi mult mai greu de văzut de la o înălţime de o sută de metri...
Îl urmă pe Moody în biroul lui. Moody închise uşa în urma lor şi se întoarse să se uite la Harry, cu ochiul magic fixat asupra lui, ca şi cel normal, de altfel.
- Tocmai ai făcut un lucru foarte frumos, Potter, spuse Moody încet.
Harry nu ştiu ce să spună, nu se aşteptase la aşa ceva.
- Stai jos, zise Moody şi Harry se aşeză uitându-se în jur.
Vizitase acest birou şi în timpul foştilor săi ocupanţi. Pe vremea profesorului Lockhart, pereţii erau plini de poze care zâmbeau şi făceau cu ochiul ale însuşi profesorului Lockhart. Când locuise Lupin aici, se găseau fel de fel de specimene ciudate ale unor specii fascinante din lumea Magiei Negre, pe care le adusese pentru a le vorbi elevilor săi despre ele. Acum însă biroul era plin de o mulţime de obiecte extraordinar de ciudate, pe care probabil că le folo¬sise Moody pe vremea când fusese Auror.
Pe birou exista ceva ce părea să fie un obiect rotativ, de sticlă. Harry îl recunoscu imediat, pentru că el însuşi avea unul. Un Tradar, dar mult mai mic ca al lui Moody. În colţul unei măsuţe de lemn se afla un obiect care semăna cu un televizor straniu de aur, cu aspect pufos, care scotea un zumzet molcom. Pe peretele de vizavi de Harry se găsea un fel de oglindă, care nu reflecta însă camera. Siluete ca nişte umbre se mişcau în interiorul ei, nici una dintre ele nu se vedea clar.
- Îţi plac detectorii mei de obiecte ale Magiei Negre? zise Moody, care îl privea cu atenţie pe Harry.
- Ce este ăla? întrebă Harry, arătând către obiectul auriu şi pufos.
- Un Senzor Secretos. Vibrează când detectează terti¬puri şi minciuni... Dar aici nu e bun de nimic, prea multe interferenţe... O mulţime de elevi care mint doar pentru că nu şi-au făcut temele. Zumzăie de când am venit. A tre¬buit să-mi fac Spionoscopul să nu mai fluiere. Este ultra¬sensibil, detectează totul pe o rază de doi kilometri în jur. Desigur, ar putea să detecteze şi lucruri serioase, adăugă el pe un ton hârşâit.
- Şi la ce foloseşte oglinda aceea?
- Ah, aceea este oglinda mea contra duşmanilor. Îi vezi acolo, cum stau în ceaţă? Nu am probleme decât atunci când le văd ochii. Atunci îmi deschid cufărul.
Râse scurt şi la fel de hârşâit şi arătă către cufărul mare de sub fereastră. Era ferecat cu mai multe lacăte. Harry se întrebă ce era acolo, până când următoarea întrebare a lui Moody îl aduse cu picioarele pe pământ.
- Deci, ai aflat de dragoni, nu?
Harry ezită. De asta se temuse... Dar cum nu îi spusese lui Cedric de unde ştia, tot aşa nu îi zise nici lui Moody că Hagrid încălcase iar toate regulile.
- E în ordine, zise Moody, aşezându-se, întinzându-şi piciorul de lemn şi mormăind neîncetat. Trişatul face parte din tradiţia Turnirului celor trei vrăjitori...
- Eu nu am trişat, zise Harry tăios. Am aflat... din greşeală...
Moody zâmbi.
- Nu te-am acuzat, băiete. I-am spus lui Dumbledore de la început că nu mă îndoiesc de corectitudinea lui, dar că poate fi sigur că bătrânul Karkaroff şi Maxime nu vor fi corecţi. Probabil că le-au spus deja campionilor lor tot ce ştiu sau au aflat. Vor să câştige. Vor să-l bată pe Dumble¬dore. Le-ar plăcea să demonstreze că e şi el un simplu om.
Moody râse iar hârşâit şi ochiul său magic se învârti atât de repede, încât Harry renunţă să îl privească.
- Şi... ai vreo idee cum să treci de dragonul tău? întrebă Moody.
- Nu, zise Harry.
- Ei bine, eu n-o să-ţi spun, zise Moody scurt. Nu favo¬rizez pe nimeni. Doar o să-ţi dau nişte sfaturi, bune, zic eu.... Primul ar fi... Foloseşte-ţi talentul şi puterile!
- Dar eu nu sunt deloc puternic, zise Harry, fără să stea pe gânduri.
- Ba pardon, mormăi Moody, dacă eu zic că ai puteri deosebite, atunci aşa e! Gândeşte-te... La ce eşti tu cel mai bun? Concentrează-te...
Harry încercă să se concentreze. Ce făcea el cel mai bine? Ei bine, da, ar fi fost ceva...
- La vâjthaţ, zise el deznădăjduit, şi cu ce mă ajută asta?!
- Exact, zise Moody, privindu-l fix, cu ochiul magic aproape nemişcat. Eşti un zburător extraordinar de bun, din câte am auzit...
- Da, dar... zise Harry şi îl privi şi el cu mare atenţie. Nu am voie să-mi aduc mătura, nu am decât bagheta la îndemână...
- Al doilea sfat pe care pot să ţi-l dau, zise Moody, între¬rupându-l brusc, este să foloseşti o vrajă simplă şi drăguţă, care să îţi aducă ce îţi trebuie...
Harry se uită la el nedumerit. De ce avea nevoie?
- Haide, băiete, şopti Moody. Pune-le cap la cap, nu e chiar aşa de greu...
Şi atunci îi pică fisa. Era cel mai bun la zburat. Şi trebuia să treacă de dragon în aer. Pentru asta, avea nevoie de „Fulger”. Şi pentru „Fulger” avea nevoie de...
- Hermione, şopti Harry când ajunse în fugă la sera trei, zece minute mai târziu, cerându-i scuze pe nerăsuflate pro¬fesoarei Lăstar când trecu pe lângă ea, Hermione, am ne¬voie de ajutorul tău!
- Şi eu ce crezi că am încercat să fac, Harry? îi şopti ea, aruncându-i priviri îngrijorate pe deasupra Tufei Tremu¬rătoare care unduia în bătaia vântului şi ale cărei frunze uscate le rupea.
- Hermione, trebuie să învăţ să fac cum trebuie o Vrajă de Chemare până mâine după-amiază!
*
Aşa că exersară neîntrerupt. Nu luară masa de prânz, ci se îndreptară către o clasă goală, unde Harry încercă din răsputeri să facă diverse obiecte din cameră să zboare către el. Încă avea probleme. Cărţile şi penele încetineau pe la jumătatea drumului şi cădeau pe jos ca nişte pietroaie.
- Concentrează-te, Harry, mai multă concentrare...
- Ce crezi că încerc să fac? zise Harry supărat. Nu ştiu de ce, dar îmi tot apare un dragon imens în faţa ochilor... Bine, mai încerc o dată...
Vroia să chiulească de la „Prezicerea viitorului” şi să con¬tinue să exerseze, dar Hermione refuză categoric să chiulească de la „Aritmanţie”, iar fără ea nu avea nici un sens să rămână, aşa că fu nevoit să îndure o oră cu profesoara Trelawney, care le explică - aproape toată ora - că poziţia lui Marte faţă de Saturn în acel moment însemna că cei născuţi în iulie erau în mare pericol de a muri violent şi rapid.
- Păi, e bine, zise Harry tare, nemaiputând să se stăpâ¬nească, atâta timp cât nu am o moarte înceată, nu vreau să sufăr!
Ron păru pentru un moment că e gata să izbucnească în râs. Îl privi în ochi pe Harry, pentru prima oară în ultimele zile, dar Harry încă se simţea mult prea plin de resentimente faţă de el ca să îi mai pese. Petrecu restul orei încercând să atragă cu bagheta obiecte mici către el, pe sub masă. Reuşi să facă o muscă să zboare direct în mâna lui, dar nu fu pe deplin convins că izbutise datorită progreselor lui la Vrăjile de Chemare... Poate că era pur şi simplu o muscă bleagă...
Se forţă să mănânce câte ceva la cină, după ora de „Pre¬zicere a viitorului”, apoi se întoarse în clasa goală, însoţit de Hermione, amândoi ascunşi privirilor profesorilor de pele¬rina lui Harry. Continuară să exerseze până după miezul nopţii. Ar fi rămas mai mult, dar apăru Peeves şi, sub pre¬textul că ar fi fost dorinţa lui Harry să îi fie aruncate obiecte spre el, începu să azvârle cu scaune în Harry şi în Her¬mione, care plecară repede, înainte ca zgomotul făcut de Peeves să îl aducă pe Filch. Se întoarseră în camera de zi a Cercetaşilor, care era pustie la acea oră.
La două noaptea, Harry stătea încă în faţa focului, ală¬turi de Hermione, înconjuraţi de o grămadă de obiecte: cărţi, pene, câteva scaune, un set vechi de piese de şah şi de Trevor, broasca lui Neville. Abia în ultima oră reuşise să stăpânească efectiv Vraja de Chemare.
- Acum e mai bine, Harry, mult mai bine, zise Hermione, părând obosită, dar foarte mulţumită.
- Ei bine, acum ştim cum facem data viitoare când o să am probleme cu o vrajă, zise Harry, aruncându-i Hermionei un dicţionar cu rune, ca să mai încerce o dată să îl aducă la el. Mă ameninţi cu un dragon! Aşaaa...
Harry ridică iar bagheta şi zise hotărât:
- Accio dicţionar!
Tomul mare şi greu zbură din mâinile Hermionei, tra¬versă camera şi Harry îl prinse din zbor.
- Harry, cred că ai reuşit! zise Hermione încântată.
- Măcar de-ar merge şi mâine, zise Harry. „Fulger” o să fie mult mai departe decât lucrurile de aici, o să fie în cas¬tel şi eu o să fiu afară...
- Nu contează, zise Hermione hotărâtă. Atâta timp cât te concentrezi puternic asupra sa, o să vină la tine, cu siguranţă! Harry, ar trebui să dormim puţin... Ai nevoie de odihnă...
Harry se concentrase atât de mult să înveţe Vraja de Che¬mare în seara aceea, încât o parte din frică îl părăsise. Sentimentul reveni însă cu forţe proaspete în dimineaţa următoare. Atmosfera din şcoală era foarte încordată şi plină de entuziasm. Orele se întrerupeau la prânz, pentru ca elevii să aibă timp să ajungă la padocul dragonilor... Ei nu ştiau însă, bineînţeles, ce aveau să găsească acolo.
Harry se simţi ciudat, cu totul altfel decât ceilalţi din jurul lui, chiar dacă îi urau noroc când trecea pe lângă ei sau îi şuierau batjocoritor: „Am adus un morman de batiste pentru tine, Potter!” Era o stare de nelinişte atât de mare, încât se întrebă dacă va reuşi să îşi păstreze cumpătul când aveau să-l conducă la dragonul său, ca nu cumva să înceapă să arunce vrăji asupra tuturor celor din jur. Timpul se com¬porta mult mai straniu decât de obicei, se scurgea de parcă s-ar fi spart robinetul orelor... Acum era la prima oră, „ Is¬toria Magiei”, pentru ca apoi să se trezească în Marea Sală, unde lua prânzul, iar pe urmă (Unde se dusese dimineaţa? Când se scurseseră ultimele trei ore fără dragoni?) profe¬soara McGonagall se apropie repede de el în Marea Sală şi îi zise, sub privirile mai multor elevi:
- Potter, campionii trebuie să vină cu mine.... Trebuie să te pregăteşti pentru prima probă.
- Da, zise Harry, ridicându-se, şi furculiţa îi căzu pe far¬furie cu un zgomot puternic.
- Noroc, Harry, şopti Hermione. O să fie totul bine!
- Da, zise Harry, cu o voce care părea să nu fie a lui. Ieşi din Marea Sală cu profesoara McGonagall. Nici ea nu părea să fie în apele ei. De fapt, părea la fel de neliniştită ca Hermione. În timp ce coborau scara de piatră, îi puse mâna pe umăr.
- Să nu intri în panică, zise ea, rămâi cu capul pe umeri... Avem vrăjitori la îndemână ca să ţină situaţia sub control, în caz că se întâmplă ceva... Important e să te străduieşti să îndeplineşti proba cât poţi de bine şi nimeni nu va zice nimic... Te simţi bine?
- Da, se auzi Harry spunând. Da, foarte bine...
Îl conduse către locul unde se aflau dragonii, până la marginea pădurii, dar când se apropiară de pâlcul de copaci din spatele cărora trebuia să se vadă padocul, Harry văzu că fusese ridicat un cort, cu intrarea către ei, ascunzându-i privirilor pe dragonii fioroşi.
- Trebuie să intri acolo cu ceilalţi campioni, zise profe¬soara McGonagall, cu o voce destul de tremurată, şi să aştepţi să-ţi vină rândul, Potter. Domnul Bagman e şi el înă¬untru... O să-ţi spună... despre ce este vorba... Mult noroc!
- Mulţumesc, zise Harry, cu o voce slăbită, parcă venind de la mare distanţă.
Îl lăsă în faţa intrării în cort. Harry intră.
Fleur Delacour stătea într-un colţ, pe un taburet scund. Nu părea la fel de stăpână pe ea ca de obicei, ci mai degrabă palidă şi rece. Viktor Krum părea şi mai posomorât decât era în mod normal. Era modul lui de a-şi exterioriza emoţiile, presupuse Harry. Cedric se plimba în sus şi în jos. Când intră Harry, îi zâmbi discret, iar Harry îi zâmbi şi el, simţind cum i se chinuiau muşchii feţei să facă acest lucru, de parcă ar fi uitat cum se făcea.
- Harry! Bine ai venit! zise Bagman, uitându-se fericit la el. Intră, intră, simte-te ca acasă!
Bagman semăna oarecum cu un desen animat viu, prin¬tre campionii palizi şi îngrijoraţi. Iar era îmbrăcat cu roba lui ca fagurele de viespe.
- Ei bine, acum că suntem toţi aici, a sosit momentul să vă spun despre ce este vorba! zise Bagman vesel. Când o să se strângă publicul, o să vă dau fiecăruia acest săculeţ - ri¬dică o punguţă de mătase mov şi o scutură în faţa lor - din care veţi extrage fiecare câte un model în miniatură a ceea ce veţi înfrunta! Sunt... Hm, cum să vă spun... Tipuri diferite, ca să zic aşa. Şi trebuie să vă mai spun ceva... A, da... Sarcina voastră e să luaţi oul de aur!
Harry se uită în jur. Cedric aprobă din cap, în semn că înţelesese ce spusese Bagman, şi apoi începu să se plimbe iar prin cort. Se făcuse cam verde la faţă... Fleur Delacour şi Krum nu avuseseră nici o reacţie. Poate că aveau impresia că li se va face rău dacă deschideau gura să vorbească... Exact asta simţea Harry. Dar ei, cel puţin, se oferiseră volun¬tari... Fusese dorinţa lor...
În câteva minute, sute şi sute de picioare se auziră tre¬când pe lângă cort, posesorii lor discutând entuziasmaţi, râzând şi glumind... Harry se simţi atât de departe şi de diferit de mulţime, încât parcă ar fi făcut parte dintr-o specie diferită. Şi apoi - Harry avu impresia că după o se¬cundă - Bagman deschise gura săculeţului de mătase mov.
- Doamnele întâi, zise el, oferindu-i-l lui Fleur Delacour. Fleur băgă o mână tremurândă în punguţă şi scoase un dragon micuţ, identic cu... Verdele Galez! Avea numărul 2 în jurul gâtului. Şi Harry ştiu, văzând-o pe Fleur deloc sur¬prinsă, ci mai degrabă resemnată, că avusese dreptate: Ma¬dame Maxime îi spusese ce o aştepta.
Acelaşi lucru se adeveri şi cu Krum. Scoase Bulgărele de Foc Chinezesc. Avea numărul 3 în jurul gâtului. Nici măcar nu clipi, îşi plecă doar privirile.
Cedric băgă şi el mâna în sac şi scoase Botul Scurt Suedez gri-albăstrui, cu numărul 1 în jurul gâtului. Ştiind ce mai rămăsese în punguţă, Harry băgă şi el mâna şi scoase fiorosul Ţintat Maghiar, cu numărul 4. Acesta îşi deschise aripile, în timp ce îl privea pe Harry, şi îşi dezveli colţii minusculi.
- Ei bine, asta e! zise Bagman. Aţi extras dragonii pe care îi veţi înfrunta, iar numerele se referă la ordinea intrării, aţi înţeles? Acum, o să trebuiască să plec cât de curând, pentru că eu nu concurez. Domnule Diggory, dumneavoastră sunteţi primul, nu trebuie decât să intraţi în padoc când auziţi fluierul, da? A... Harry, pot să vorbesc puţin cu tine? Afară?
- Păi... da, zise Harry absent, se ridică şi ieşi din cort împreună cu Bagman, care îl conduse mai la o parte, înspre copaci, după care se întoarse spre el cu o expresie părin¬tească pe chip.
- Te simţi bine, Harry? Vrei să-ţi aduc ceva?
- Poftim? zise Harry. Eu... Nu, nimic...
- Ai vreun plan? zise Bagman, coborându-şi vocea. Pen¬tru că ţi-aş da cu plăcere nişte sfaturi, dacă vrei, să ştii. Vreau să zic, continuă Bagman, coborând vocea şi mai mult, tu eşti cel mai dezavantajat, Harry... Dacă te pot ajuta cu ceva...
- Nu, zise Harry, atât de repede, încât îşi dădu seama că păruse nepoliticos, nu... M-am... m-am gândit ce o să fac, mulţumesc...
- Nu trebuie să ştie nimeni, Harry, zise Bagman, făcân¬du-i cu ochiul.
- Nu, e în regulă, zise Harry, întrebându-se de ce tot spu¬nea asta şi dacă fusese vreodată mai în neregulă ca acum. Am un plan...
Se auzi un fluier de undeva.
- Vai, trebuie să mă duc! zise Bagman alarmat şi se înde¬părtă grăbit.
Harry se întoarse în cort şi îl văzu pe Cedric ieşind din el, mai verde la faţă ca niciodată. Harry încercă să îi ureze noroc când trecu pe lângă el, dar nu scoase decât un mor¬măit răguşit.
Harry se întoarse în cort, unde se aflau Fleur şi Krum. Câteva clipe mai târziu auzi uralele mulţimii, ceea ce însem¬na că Cedric intrase în padoc şi că acum era faţă în faţă cu echivalentul în mărime naturală al modelului extras de el...
Era mult mai rău decât îşi imaginase Harry. Stătea acolo şi asculta mulţimea strigând şi ţipând, în timp ce Diggory făcea ce făcea ca să treacă de Botul Scurt Suedez. Krum încă se mai uita la podea. Fleur începuse să calce pe urmele lui Cedric, păşind neliniştită prin cort. Iar comentariul lui Bagman făcea ca totul să fie mult, mult mai rău... Imagini îngrozitoare i se conturară în minte lui Harry, când auzi: „Oooh, ca prin urechile acului... Ce riscant! Extraordinar, se pare că nu îi e frică de nimic! Inteligentă mişcare... Păcat că n-a mers!”
Şi apoi, după vreo cincisprezece minute, Harry auzi ura¬lele asurzitoare ale mulţimii, ceea ce nu puteau însemna de¬cât un singur lucru: Cedric reuşise să treacă de dragon şi luase oul de aur!
- Foarte bine, într-adevăr! striga Bagman. Şi acum notele juriului!
Însă nimeni nu strigă notele. Harry presupuse că mem¬brii juriului ridicaseră cartonaşe în faţa mulţimii.
- Unul gata, mai sunt trei! strigă Bagman, când se auzi iar fluierul. Domnişoară Delacour, vă rog!
Fleur tremura din cap până-n picioare. Îi deveni mult mai simpatică, iar Harry o privi mult mai prietenos decât până atunci când ieşi cu capul sus, cu mâna încleştată pe baghetă. Rămăsese numai cu Viktor Krum, în colţuri opuse, evitân¬du-şi privirile.
Procedura reîncepu...
- O, nu sunt sigur că a fost o mişcare înţeleaptă! îl auziră pe Bagman strigând. Ah... Gata-gata! Cu grijă acum... Dum¬nezeule, am crezut că atât i-a fost!
Zece minute mai târziu, Harry auzi mulţimea izbucnind în aplauze pentru a doua oară... Probabil că şi Fleur reuşise. Urmă o pauză, în timp ce erau arătate notele lui Fleur... Alte urale... Şi apoi, pentru a treia oară, fluierul arbitrului.
- Şi acum urmează domnul Viktor Krum! răcni Bagman şi Krum ieşi, lăsându-l singur pe Harry.
Acum devenise foarte conştient de ce se întâmpla cu cor¬pul lui, de cât de repede îi bătea inima şi cum simţea fur¬nicături în degete, de teamă... Şi totuşi, în acelaşi timp i se părea că reuşise să se detaşeze de el însuşi, să vadă pereţii cortului şi să audă strigătele mulţimii, de parcă s-ar fi aflat la mare depărtare...
- Cât curaj! striga Bagman şi Harry auzi cum Bulgărele de Foc Chinezesc scoate un răget asurzitor, îngrozitor, în timp ce mulţimea stătea cu sufletul la gură. Mare curaj... Şi... Da, a luat oul!
Aplauzele pătrunseră aerul rece de iarnă şi răsunară de parcă s-ar fi spart nişte geamuri. Krum terminase... Imediat îi venea rândul şi lui Harry...
Se ridică, simţindu-şi picioarele de parcă i-ar fi fost făcute din vată. Aşteptă. Apoi auzi fluierul. Ieşi din cort, cu neliniş¬tea crescând progresiv în sufletul lui. Trecu de copaci şi intră în padoc printr-o gaură.
Văzu totul din faţa lui de parcă ar fi fost un vis colorat. Sute şi sute de chipuri îl priveau din tribunele care fuse¬seră aduse prin magie acolo. Dragonul lui, marele Ţintat Maghiar, îl aştepta în capătul celălalt al padocului, păzin¬du-şi ouăle, cu aripile pe jumătate deschise, cu ochii răi şi galbeni aţintiţi asupra lui — o şopârlă uriaşă, monstruoasă şi neagră, care îşi zbătea coada cu spini, lăsând urme adânci în pământ. Mulţimea devenise foarte agitată, dar Harry nu putea spune dacă era prietenoasă sau nu şi nici nu-i păsa. Sosise momentul să facă ce trebuia... Să se con¬centreze total, până la uitare, asupra obiectului, asta era unica lui şansă...
Ridică bagheta.
- Accio Fulger! strigă el.
Aşteptă, fiecare părticică din el sperând, rugându-se fier¬binte... Dacă nu reuşea... Dacă nu venea „Fulger”... Vedea totul din jurul lui ca printr-o barieră transparentă, ca printr-un fel de abur care făcea cortul şi sutele de chipuri din jur să îi apară uşor deformate...
Şi atunci îl auzi, vâjâind în spatele lui. Se întoarse şi îşi văzu mătura sa marca „Fulger” zburând cu viteză către el, pe la marginea pădurii, intrând apoi în padoc, oprindu-se în aer lângă el şi aşteptându-l să încalece. Mulţimea făcea şi mai mult zgomot... Bagman striga ceva, dar urechile lui Harry nu mai funcţionau normal... Auzul nu mai era impor¬tant în acel moment...
Îşi aruncă piciorul peste mătură şi ţâşni. O secundă mai târziu, se întâmplă ceva miraculos...
În timp ce zbura în sus şi vântul îi trecea prin păr, chipurile din mulţime nu mai erau decât nişte gămălii colo¬rate dedesubt, iar dragonul nu era mai mare decât un câine, îşi dădu seama că nu lăsase în urmă doar arena întrecerilor, ci şi teama... Era din nou stăpân pe el!
Era doar un alt joc de vâjthaţ, atâta tot... Doar un alt joc de vâjthaţ, iar dragonul acela doar o echipă adversă...
Se uită la cuibul cu ouă şi îl văzu pe cel de aur, strălucind printre celelalte, care erau de culoarea cimentului, aşezate în siguranţă între picioarele dragonului. „OK”, îşi zise Harry în sinea lui, „Să aplic tactici de diversiune... Înainte...”
Coborî fulgerător. Capul Ţintatului Maghiar se rotea du¬pă el, îl urmărea. Harry îşi dădu seama ce vroia să facă şi se ridică exact la timp. Un şuvoi de foc fusese aruncat chiar pe locul unde se aflase el, înainte de a se ridica brusc în înal¬turi... Dar lui Harry nu îi păsa... Era ca şi când s-ar fi ferit de un balon-ghiulea...
- Pe barba lui Merlin, băiatul ăsta ştie să zboare! strigă Bagman, când mulţimea ţipă şi tresări speriată. Domnule Krum, nu-i aşa?
Harry zbură şi mai sus, în cercuri largi. Dragonul nu îl scăpa din priviri, cu capul învârtindu-i-se neîncetat pe gâtul lung. Dacă avea să continue aşa, ameţea, desigur... Dar Harry ştia că nu trebuia să întindă coarda prea tare. Dacă dragonul se apuca să verse iar foc...
Harry coborî brusc şi cu mare viteză, exact când drago¬nul deschise gura, dar de data aceea nu fu la fel de norocos. Nu-l nimeriră flăcările, în schimb coada dragonului se în¬dreptă vâjâind către el şi, când viră la stânga, unul dintre spinii săi lungi îi zgârie umărul, sfâşiindu-i roba...
Simţea durerea, auzea ţipetele mulţimii, însă tăietura nu părea să fie adâncă... Zbură în spatele dragonului şi îi veni în minte ceva...
Dragonul nu părea să obosească şi îşi proteja ouăle cu străşnicie. Deşi îşi deschidea aripile şi bătea din ele cu pute¬re, se învârtea şi se zbătea, urmărind mişcările lui Harry cu ochii aceia galbeni şi înspăimântători, îi era teamă să se îndepărteze prea tare de ouă... Trebuia să îl convingă să o facă, altfel n-ar fi reuşit în veci să se apropie de ouă...
Începu să zboare, întâi într-o parte, apoi în cealaltă, nu foarte aproape pentru ca dragonul să nu îl poată atinge cu focul pe care îl scuipa. Dragonul îl pândea, cu ochii cu pupi¬lele verticale fixate pe Harry, cu colţii dezgoliţi ameninţător...
Zbură şi mai sus. Capul dragonului se ridică după el, gâtul fiindu-i acum întins la maximum, încolăcindu-se şi un¬duindu-se ca un şarpe în faţa celui care îl vrăjise...
Harry se ridică şi mai sus, iar dragonul scoase un răget exasperat. Pentru dragon, Harry nu era decât o muscă pe care îşi dorea din tot sufletul să o prindă. Coada îi zvâcni iar, dar acum Harry era prea sus ca să îl ajungă... Dragonul scuipă foc, Harry se feri cu dibăcie... Dragonul deschise larg fălcile...
- Haide, şuieră Harry, învârtindu-se pe deasupra, vino, vino şi prinde-mă... Sus, hai...
Atunci dragonul se ridică de pe ouă, întinzându-şi aripile la fel de mari ca ale unui mic aeroplan... Atât aştepta Harry! Coborî în picaj. Înainte ca dragonul să-şi dea seama ce făcuse sau unde dispăruse Harry, acesta îşi continuă că¬derea bruscă spre sol, către ouăle care acum erau neprote¬jate de picioarele dragonului. Îşi luă mâinile de pe „Fulger”, înşfăca oul de aur...
Şi acceleră din nou, ridicându-se pe deasupra tribunelor, cu oul greu sub braţul nevătămat! Era ca şi când cineva dăduse iar drumul la sonor... Pentru prima dată auzi clar zgomotul mulţimii, care striga şi aplauda la fel de tare ca şi suporterii irlandezi de la Cupa Mondială...
- Fiţi atenţi! striga Bagman întruna. Vă rog să fiţi atenţi! Campionul cel mai tânăr a reuşit să ia oul cel mai repede dintre toţi! Ei bine, din acest moment şansele lui Harry Potter au crescut!
Harry văzu cum îngrijitorii de dragoni se grăbiră să stă¬pânească dragonul, iar la intrarea în padoc îi observa pe profesoara McGonagall, pe profesorul Moody şi pe Hagrid, gră¬bindu-se către el, făcându-i toţi cu mâna să vină la ei. Le văzu zâmbetele fericite, chiar de la depărtarea aceea. Zbură iar pe deasupra tribunelor, zgomotul mulţimii aproape spărgându-i timpanele, şi ateriza lin, fericit cum nu mai fusese de atâta timp. Trecuse cu bine prima probă şi supravieţuise...
- A fost excelent, Potter! strigă profesora McGonagall, imediat ce Harry se dădu jos de pe „Fulger”.
Venind din partea ei, felicitarea putea fi considerată o laudă extraordinară. Observă că îi tremura mâna când arătă către umărul lui.
- Trebuie să te duci imediat la Madame Pomfrey, chiar înainte ca juriul să-ţi acorde notele... Pe aici... A trebuit să-l îngrijească şi pe Diggory...
- Ai reuşit, Harry! zise Hagrid răguşit. Ai reuşit! Şi încă împotriva celui mai crunt dragon! Doar ştii că Charlie a zis că e cel mai...
- Mersi, Hagrid, zise Harry tare, ca să îl facă pe Hagrid să tacă şi să nu se dea de gol că îi arătase dragonii cu o seară înainte.
Şi profesorul Moody părea foarte mulţumit. Ochiul său magic îi dansa în cap de bucurie.
- Foarte frumos, Potter, mormăi el.
- Gata, Potter, hai la cortul de prim ajutor, te rog, îl zori profesoara McGonagall.
Harry ieşi din padoc, încă gâfâind, şi o văzu pe Madame Pomfrey, care stătea în faţa unui al doilea cort, părând foarte îngrijorată.
- Dragoni! zise ea pe un ton dezgustat, trăgându-l pe Harry înăuntru.
Cortul era împărţit în sectoare. Desluşi umbra lui Cedric prin draperia de pânză, dar Cedric nu părea să fie rănit grav. Cel puţin, putea să stea în capul oaselor. Madame Pomfrey îi examina umărul lui Harry, vorbind mânioasă în tot acest timp:
- Anul trecut Dementorii, anul ăsta dragonii, oare ce or să mai aducă la şcoală anul viitor? Ai avut mare noroc... E o rană superficială... Dar o să trebuiască să o curăţ, înainte de a încerca să o vindec...
Curăţă tăietura, tamponând-o cu un lichid mov, care fumega şi ustura, apoi îi atinse umărul cu bagheta şi Harry simţi cum se vindecă instantaneu.
- Acum, stai liniştit un minut... Hai, aşază-te! Apoi poţi să te duci să-ţi vezi notele.
Ieşi vijelios din cort, dar mai apucă să o audă cum îl între¬ba pe Cedric:
- Te simţi mai bine, Diggory?
Harry nu vroia să stea liniştit, adrenalina îi clocotea încă în sânge. Se ridică, vrând să se ducă să vadă ce se întâmpla afară, dar înainte să ajungă la uşa cortului, îşi făcură apariţia doi oameni: Hermione, urmată îndeaproape de Ron.
- Harry, ai fost strălucit! zise Hermione emoţionată, cu urme de degete pe faţă, de cât şi le apăsase pe obraji, de teamă şi de emoţie. Ai fost extraordinar! Nu glumesc!
Dar Harry se uita la Ron, care era foarte palid şi îl privea pe Harry de parcă ar fi fost o stafie.
- Harry, zise el, foarte serios, oricine ţi-a pus numele în Pocal... Cred... cred că vrea să te vadă în mormânt!
Era ca şi când ultimele săptămâni nici nu existaseră! De parcă Harry se întâlnea cu Ron pentru prima dată, imediat după ce fusese ales campion.
- Ţi-ai dat seama? zise Harry rece. Ţi-a luat cam mult.
Hermione stătea neliniştită între ei, uitându-se când la unul, când la altul. Ron, nesigur, deschise gura să vorbeas¬că. Harry bănui că Ron vroia să-şi ceară scuze şi, deodată, îşi dădu seama că nu vroia să le audă.
- E în ordine, zise el, înainte ca Ron să pronunţe cuvin¬tele. Nu mai contează!
- Nu, zise Ron. Nu ar fi trebuit să...
- Nu mai contează acum, serios! repetă Harry.
Ron îi zâmbi emoţionat şi Harry îi răspunse cu un zâm¬bet fericit.
Hermione izbucni în lacrimi.
- Nu înţeleg de ce plângi! îi spuse Harry uluit.
- Amândoi sunteţi nişte proşti! strigă ea, bătând cu picio¬rul în pământ, iar lacrimile continuară să curgă nestăpânite.
Apoi, înainte ca vreunul dintre ei să o poată opri, îi îm¬brăţişa pe amândoi şi ieşi din cort în viteză, plângând în hohote.
- Nu e normală, zise Ron, clătinând din cap. Hai, Harry, cred că ţi se afişează notele...
Harry îşi luă mătura „Fulger” şi oul de aur, simţindu-se mult mai fericit decât credea că ar fi fost posibil acum o oră, şi ieşi cu Ron din cort.
- Să ştii că ai fost cel mai bun, de departe, turuia Ron. Cedric a făcut o chestie ciudată, a transfigurat un bolovan de pe jos... într-un câine... Încerca să-l facă pe dragon să se ducă după câine... Ei bine, a fost un exemplu mişto de Transfiguraţie şi a mers oarecum, pentru că a luat oul, dar s-a şi ars... Dragonul s-a răzgândit la mijlocul drumului şi s-a hotărât să-l atace pe el, în locul labradorului. Abia a reuşit să scape. Şi fata aia, Fleur, a încercat o vrajă, nu ştiu care, cred că încerca să-l cufunde într-un fel de transă... Ei bine, şi figura asta a ţinut, dragonul a adormit, dar apoi a început să sforăie şi i-au ieşit nişte flăcări imense pe nas, iar lui Fleur i-a luat foc fusta... A stins-o cu apă din baghetă. Şi Krum... N-o să-ţi vină să crezi, dar nici nu i-a tre¬cut prin minte să zboare! Deşi probabil că a fost cel mai bun după tine. L-a lovit pe dragon cu un fel de vrajă, chiar în ochi. Dar acesta s-a apucat să calce totul în picioare de durere şi a strivit jumătate din ouăle adevărate... I-au scăzut din puncte pentru asta, nu ar fi trebuit să distrugă ouăle dragonului...
Ron trase adânc aer în piept. Ajunseră la marginea padocului. Acum, după ce fusese luat şi dragonul lui, Harry văzu unde erau cei cinci membri ai juriului... Exact la capă¬tul celălalt, în scaune tapisate cu aur.
- Au dreptul să dea câte zece puncte fiecare, zise Ron, iar Harry, uitându-se cu atenţie, îl văzu pe primul membru - Ma¬dame Maxime - ridicându-şi bagheta în aer. Şi din ea ţâşni un fel de panglică lungă argintie, care se învârti în aer şi formă un opt mare.
- Nu e rău! zise Ron, în timp ce mulţimea aplauda. Presupun că ţi-a scăzut punctajul pentru umăr...
Apoi veni la rând domnul Crouch. El formă un nouă în aer.
- E bine! strigă Ron, bătându-l pe Harry pe umăr.
Apoi, Dumbledore. Şi el formă un nouă. Mulţimea apla¬uda mai tare ca niciodată.
Ludo Bagman... Zece!
- Zece? zise Harry, nevenindu-i să creadă. Dar... am fost rănit... De ce face asta?
- Harry, nu te plânge! strigă Ron entuziasmat.
Ultimul îşi ridică bagheta Karkaroff. Făcu o pauză pentru o clipă şi apoi formă şi el un număr cu bagheta... Patru.
- Cum? răcni Ron mânios. Patru? Nenorocitule, i-ai dat zece lui Krum!
Dar lui Harry nu îi păsa, nu i-ar fi păsat nici dacă Igor Karkaroff i-ar fi dat zero. Indignarea lui Ron în favoarea lui valora însă mai mult de o sută de puncte! Desigur, nu-i spuse asta lui Ron, dar inima îi era mai uşoară decât aerul când părăsiră padocul. Şi nu era doar Ron... Nu îl aclamau doar Cercetaşii. Când văzuseră cu ce avusese de-a face şi fe¬lul în care se descurcase, aproape toată şcoala trecuse de partea lui, dar şi a lui Cedric, în egală măsură... Nu-i păsa de Viperini, acum putea să suporte orice.
- Eşti pe primul loc, la egalitate cu Krum! Tu şi Krum, Harry! exclamă Charlie Weasley, grăbindu-se către ei, când porniră înapoi spre şcoală. Fiţi atenţi, trebuie să fug, trebuie să-i trimit o bufniţă mamei, i-am jurat că o să-i spun ce se în¬tâmplă... A fost cu adevărat incredibil! A, da... Mi-au spus să îţi zic că trebuie să mai rămâi puţin... Bagman vrea să vă spună ceva în cortul campionilor.
Ron îi spuse că îl aşteaptă, aşa că Harry intră iar în cortul, care acum arăta oarecum altfel, mult mai prietenos şi mai primitor. Îşi aminti cum se simţea când se temea de întâlnirea cu dragonul şi făcu o comparaţie cu lunga aşteptare dinaintea confruntării... Ce comparaţie? Nu exista comparaţie, aştepta¬rea fusese mult mai grea...
Fleur, Cedric şi Krum veniră împreună.
O parte a feţei lui Cedric era acoperită cu un fel de gel portocaliu, care probabil că îi vindeca arsura. Îi zâmbi lui Harry şi îl felicită:
- Bravo, Harry.
- Şi ţie, zise Harry, zâmbindu-i şi el.
- Felicitări tuturor! zise Ludo Bagman, când intră ţo¬păind în cort.
Părea atât de mulţumit, încât parcă trecuse el însuşi de proba cu dragonul.
- Vreau să vă spun doar câteva cuvinte... Aveţi o pauză binefăcătoare şi destul de lungă până la următoarea probă, care va avea loc pe douăzeci şi patru februarie dimineaţa... O să vă dau ceva la care să vă gândiţi între timp! Dacă vă uitaţi mai bine la ouăle de aur pe care le aveţi, o să vedeţi că se deschid... Vedeţi balamalele? O să găsiţi un indiciu în ou... Rezolvaţi-l, aflaţi care este a doua probă şi veţi putea astfel să vă pregătiţi din timp! Aţi înţeles? Sigur? Atunci, puteţi să plecaţi!
Harry ieşi din cort, se îndreptă spre Ron şi amândoi o luară înapoi, pe la marginea pădurii, nemaisăturându-se să vorbeas¬că unul cu altul. Harry vroia să ştie ce făcuseră ceilalţi campi¬oni, cu cât mai multe amănunte. Apoi, când trecură pe lângă pâlcul de copaci din spatele cărora Harry auzise prima oară răgetele dragonilor, le sări o vrăjitoare în cale.
Era Rita Skeeter. Roba ei verde-prăzulie şi Pana pentru Citate Rapide din mâna ei se asortau perfect.
- Felicitări, Harry! zise ea, zâmbindu-i. Nu vrei să-mi spui repede câteva cuvinte? Cum te-ai simţit când ai înfruntat dragonul acela? Ce crezi despre corectitudinea juriului?
- Da, îţi spun imediat câteva cuvinte, îi zise Harry răută¬cios. La revedere!
Şi îi întoarse spatele, îndreptându-se către castel împre¬ună cu Ron.


— CAPITOLUL XXI —

SPIRIDUŞII DE CASĂ

Harry, Ron şi Hermione se duseră în şura bufniţelor în seara aceea, ca s-o găsească pe Pigwidgeon, pentru ca Harry să-i poată trimite o scrisoare lui Sirius şi să-i spună că reuşise să scape nevătămat din prima încercare. Pe drum, Harry îi zise lui Ron tot ce îi spusese Sirius despre Kar¬karoff. Deşi şocat la început, auzind că profesorul Karkaroff fusese un Devorator al Morţii, când intrară în camera bufniţelor, Ron spunea ferm convins că ar fi trebuit să se gândească de mult la aşa ceva.
- Se potriveşte, nu? zise el. Mai ţineţi minte ce a zis Reacre¬dinţă în tren, despre prietenia dintre tatăl lui şi Karkaroff? Acum ştim de unde se cunosc. Probabil că erau printre cei cu măşti de la Cupa Mondială... Harry, poţi să fii sigur de un lucru, dacă a fost Karkaroff cel care ţi-a pus numele în Pocal, acum trebuie să turbeze de furie, nu-i aşa? Nu i-a mers, nu? Ai scăpat doar cu o zgârietură! Stai, o prind eu...
Pigwidgeon era atât de entuziasmată la gândul unei livrări, încât zbura în jurul capului lui Harry, huhuind necontenit. Ron o înşfăcă pe Pigwidgeon din zbor şi o ţinu nemişcată, în timp ce Harry îi lega scrisoarea de picior.
- Nu e posibil ca celelalte probe să fie la fel de pericu¬loase, nu-i aşa? continuă Ron, în timp ce o ducea pe Pig¬widgeon la fereastră. Ştii ceva, Harry? Eu cred că ai putea câştiga turnirul ăsta... Vorbesc serios!
Harry ştia că Ron nu spunea asta decât ca să îl facă să uite de purtarea lui din ultimele săptămâni, dar îi fu oricum recunoscător. Hermione însă se sprijini de peretele şurei bufniţelor, îşi încrucişă braţele şi se încruntă la Ron.
- Harry mai are mult până să termine turnirul, zise ea serioasă. Dacă asta a fost prima probă, nici nu vreau să mă gândesc la ce urmează...
- Eşti ca o rază de soare, din cap până-n picioare, nu-i aşa? o ironiză Ron. Ai fi bună să-i ţii companie profesoarei Trelawney...
O aruncă pe Pigwidgeon pe fereastră. Pigwidgeon o luă în jos cu viteză, în cădere liberă, douăzeci de metri, înainte de a reuşi să se redreseze şi să se ridice din nou. Scrisoarea pe care i-o prinseseră de picioruş era mult prea grea pentru micuţa bufniţă... Harry nu putuse să se abţină să nu-i poves¬tească lui Sirius exact cum se învârtise, cum încercuise, cum hăituise şi cum se ferise de cumplitul dragon.
O priviră pe Pigwidgeon dispărând în noapte şi atunci Ron spuse:
- Ei bine, Harry, ar trebui să mergem la petrecerea... sur¬priză pe care ţi-am pregătit-o... Cred că Fred şi George au furat destulă mâncare de la bucătărie până acum!
Într-adevăr, când intrară în camera de zi a Cercetaşilor, aceasta explodă în urale şi strigăte. Pe mese erau munţi de prăjituri, carafe cu suc de dovleac şi Berezero. Lee Jordan aprinsese nişte Artificii Filibuster, aşa că aerul era plin de steluţe şi scântei, iar Dean Thomas, care era foarte bun la desen, agăţase câteva noi pancarte foarte reuşite, dintre care majoritatea îl înfăţişau pe Harry zburând pe „Fulger”, în jurul capului dragonului. Mai erau câteva şi cu Cedric, căruia îi luase foc capul.
Harry mâncă din toate, căci aproape că uitase cum era să îţi fie cu adevărat foame, şi se aşeză la aceeaşi masă cu Ron şi Hermione. Nu-i venea să creadă cât de fericit era. Îl avea iar pe Ron de partea lui, trecuse de prima probă, iar pe a doua nu trebuia să o înfrunte decât peste trei luni.
- Fir-aş al naibii, da’ ştiu că e greu, zise Lee Jordan, ridicând oul de aur pe care Harry îl lăsase pe o masă şi cân¬tărindu-l în mâini. Hai, Harry, deschide-l! Hai să vedem ce e înăuntru!
- Ar trebui să rezolve indiciul de unul singur, zise Hermione încet. Aşa spun regulile turnirului...
- Şi ar fi trebuit să mă gândesc şi cum să trec de dragoni tot de unul singur, şopti Harry, pentru ca doar Hermione să-l audă, la care ea îi zâmbi oarecum vinovată.
- Da, hai, Harry, deschide-l! îl îndemnară şi alţii.
Lee îi dădu oul şi Harry îşi băgă unghiile în spaţiul din¬tre cele două jumătăţi şi îl deschise.
Era gol, absolut gol... Însă abia apucă Harry să îl deschidă, că zgomotul cel mai îngrozitor, un vaiet strident şi puternic, umplu camera. Singurul lucru cu care putu să-l asemuiască Harry era orchestra de la Petrecerea Morţii a lui Nick Aproape-Făr-de-Cap, ai cărei membri cântau toţi la ferăstraie.
- Închide-l! răcni Fred, cu mâinile la urechi.
- Ce-a fost asta? zise Seamus Finnigan, uitându-se la ou, în timp ce Harry îl închidea la loc. Era ca un strigoi... Poate că acum trebuie să treci de el, Harry!
- Era ca şi când cineva ar fi fost supus unei torturi groaznice! zise Neville, care se albise complet la faţă şi răs¬turnase un platou cu cârnăciori. O să trebuiască să înfrunţi Blestemul Cruciatus!
- Nu fi tâmpit, Neville, e ilegal, zise George. Doar nu o să folosească Blestemul Cruciatus împotriva campionilor. Mie mi s-a părut că semăna cu Percy atunci când cântă... Poate că o să trebuiască să-l ataci când e sub duş, Harry!
- Vrei o tartă cu gem, Hermione? o întrebă Fred.
Hermione se uită bănuitor la platoul pe care i-l oferea.
Fred zâmbi.
- N-au nimic, râse el. Nu le-am făcut nimic. Doar cu crema din eclere trebuie să ai grijă...
Neville, care tocmai muşcase dintr-un ecler, se înecă şi îl scuipă.
Fred râse.
- E o mică glumă, Neville...
Hermione luă o tartă cu gem.
- Ai luat toate astea de la bucătărie, Fred?
- Da, zise Fred, zâmbindu-i.
Îşi subţie vocea până ajunse un chiţăit şi imită un spiriduş de casă:
- Orice vreţi dumneavoastră, domnule, absolut orice! Sunt extrem de serviabili... mi-ar fi dat şi un bou la proţap, dacă le-aş fi cerut.
- Cum ajungi acolo? întrebă Hermione, pe un ton obiş¬nuit şi nevinovat.
- Simplu! răspunse Fred, uşa e ascunsă după un tablou reprezentând un bol cu fructe. Nu trebuie decât să gâdili puţin para, care o să se pună pe chicotit şi... De ce?
Fred se opri şi se uită la ea bănuitor.
- A, fără nici un motiv, zise Hermione repede.
- Ai de gând să îi faci să intre în grevă, nu? zise George. Nu renunţi la toată chestia asta cu fluturaşii şi o să încerci să îi faci să se revolte?
Se auziră mai multe râsete. Hermione nu răspunse.
- Nu te duce să-i sperii şi să le spui că ar trebui să pri¬mească haine şi salarii! o avertiză Fred. O să-i faci să nu mai vrea să gătească!
Chiar atunci, Neville provocă o mică diversiune, trans¬formându-se într-un canar uriaş.
- Ah, scuze, Neville! strigă Fred, acoperind râsetele din jur. Am uitat că astea erau eclerele pe care le-am fermecat...
Dar nu trecu mult şi Neville se obişnui cu ideea şi reveni la normal, o dată ce îi căzură penele. Chiar râse şi el alături de ceilalţi.
- Cremă de Canar! strigă Fred către mulţimea entuzias¬mată. George şi cu mine am inventat-o... Şapte sticli bucata, ce mai, un chilipir!
Era aproape unu noaptea când Harry se duse în sfârşit cu Ron, Neville, Seamus şi Dean în dormitorul lor. Înainte să tragă draperiile patului, Harry puse pe noptieră miniatura dragonului pe care îl înfruntase. Acesta căscă, se făcu covrig şi închise ochii. „Într-adevăr, e tare drăguţ”, îşi zise Harry, când trase draperiile, „Hagrid are dreptate, dragonii sunt de treabă”...
*
Începutul lui decembrie aduse vânt şi lapoviţă la Hog¬warts. Chiar dacă era mereu rece în castel iarna, Harry se gândea cu drag la focurile din şeminee şi la pereţii lui groşi, de fiecare dată când trecea pe lângă corabia celor de la Durmstrang de pe lac. Aceasta se clătina în vânt, cu velele negre umflate de vânt, sub cerul întunecat. De asemenea, se gândea că şi în trăsura celor de la Beauxbatons trebuie să fi fost foarte frig. Observase că Hagrid avea mare grijă de caii lui Madame Maxime, dându-le băutura lor preferată, whisky de malţ. Vaporii care ieşeau pe la colţurile padocului lor erau de ajuns pentru a-i ameţi pe toţi elevii adunaţi la ora de „Grija pentru creaturile magice”. Ceea ce nu îi ajuta deloc, având în vedere că încă îi aveau în grijă pe îngrozi¬torii Homari şi trebuiau să fie cât se poate de vigilenţi.
- Nu ştiu sigur dacă hibernează sau nu, le spuse Hagrid într-o zi, în timp ce dârdâiau în grădina de dovleci în care sufla un vânt cumplit. M-am gândit să încercăm să vedem dacă nu vor să mănânce scrumbii... Să-i punem în lăzile astea...
Nu mai rămăseseră decât zece Homari. Se părea că in¬stinctul lor de a se omorî unii pe alţii nu dispăruse pe deplin nici după ce fuseseră scoşi la plimbare. Acum fiecare dintre ei se apropia de doisprezece metri lungime. Platoşele lor groase, gri, picioarele puternice, capetele explozive, spinii şi ventuzele, totul îl convingea din ce în ce mai mult pe Harry că Homarii lui Hagrid erau cele mai groaznice creaturi ma¬gice pe care le văzuse vreodată. Clasa se uită fără entuziasm la lăzile enorme pe care le adusese Hagrid, toate căptuşite cu perne şi pături pufoase.
- O să-i lăsăm aici, zise Hagrid şi o să punem capacele, să vedem ce se întâmplă...
Însă până la urmă se dovedi că Homarii nu hibernau şi nici nu fură prea mulţumiţi să fie închişi în nişte lăzi, fie ele şi căp¬tuşite, dar bătute în cuie. Curând, Hagrid strigă: „Nu intraţi în panică, nu intraţi în panică!” În timp ce Homarii se zbăteau prin grădina de dovleci, plină de fragmente din lăzile distruse, cei mai mulţi dintre elevi - în frunte cu Reacredinţă, Crabbe şi Goyle - fugiseră deja în coliba lui Hagrid prin uşa din spate şi se baricadaseră înăuntru. Harry, Ron şi Hermione erau printre cei care rămăseseră afară, încercând să îl ajute pe Ha¬grid să prindă Homarii cu capete explozive. Împreună, reuşiră să prindă şi să lege nouă dintre Homari, deşi cu preţul a nu¬meroase arsuri şi tăieturi. Până la urmă, nu mai rămase decât un singur Homar în libertate.
- Nu-l speriaţi! strigă Hagrid, când Ron şi Harry îşi fo¬losiră baghetele ca să arunce scântei de foc în Homarul care se apropia ameninţător de ei, cu spinul de pe spate arcuit în sus. Încercaţi să-i legaţi o frânghie în jurul spinului, ca să nu-i rănească pe ceilalţi!
- O, da, n-am vrea să se întâmple aşa ceva, bieţii Homari! strigă Ron supărat, în timp ce el şi Harry se lipiseră de pe¬retele colibei lui Hagrid, încă ţinându-l departe pe Homar, cu scânteile baghetelor.
- Vai, vai, vai... Dar chiar că pare distractiv...
Era Rita Skeeter, care se aplecase peste gardul grădinii lui Hagrid, privind la nebunia generală. În ziua aceea, purta o pelerină groasă, roşie, cu un guler mov de blană, şi avea pe braţ nelipsita geantă din piele de crocodil.
Hagrid se aruncă deasupra Homarului, care îi încolţise pe Harry şi pe Ron, şi îl imobiliză. Capătul Homarului explodă, scoţând fum şi foc, arzând lăstarele de dovleci din apropiere.
- Cine eşti? o întrebă Hagrid pe Rita Skeeter, în timp ce punea un ochi de frânghie în jurul spinului Homarului pe care îl prinsese.
- Rita Skeeter, reporter la Profetul zilei, răspunse Rita, zâmbindu-i cu dinţii ei de aur.
- Deşi Dumbledore ţi-a interzis să mai vii în şcoală? zise Hagrid, încruntându-se puţin, în timp ce se ridicase de pe Homarul pe care îl strivise şi începuse să îl târască spre pri¬etenii săi din aceeaşi specie.
Rita se purtă de parcă nici nu auzise ce spusese Hagrid.
- Cum se numesc aceste creaturi fascinante? întrebă ea, zâmbind şi mai larg.
- Homari cu capete explozive, mormăi Hagrid.
- Zău? zise Rita, aparent plină de interes. Nu am mai au¬zit de ei până acum... De unde provin?
Harry observă cum chipul lui Hagrid se înroşeşte în spa¬tele bărbii stufoase şi i se puse o piatră pe inimă. De unde oare luase Hagrid Homarii?
Hermione, care părea să fie pe aceeaşi lungime de undă cu Harry, zise repede:
- Sunt foarte interesanţi, nu-i aşa, Harry?
- Cum? A, da... foarte... interesanţi, zise Harry, în timp ce Hermione îl călca pe picior.
- A, eşti aici, Harry! zise Rita Skeeter, uitându-se în jur. Deci îţi plac orele de „Grija pentru creaturile magice”? Una dintre materiile tale preferate?
- Da, zise Harry hotărât.
Hagrid îi zâmbi fericit.
- Minunat, zise Rita. Cu adevărat minunat. Predai de mult timp? îl întrebă ea în continuare pe Hagrid.
Harry observă cum ochii ei se opriră întâi asupra lui Dean (care avea o tăietură pe obraz), apoi trecură la Lavender (care avea roba pârlită), la Seamus (care îşi oblojea mai multe degete arse) şi apoi la ferestrele colibei, unde se as¬cunseseră majoritatea elevilor, cu nasurile lipite de geamuri, aşteptând să vadă dacă era totul sub control.
- Ei sunt din anul II, zise Hagrid.
- Minunat... N-ai vrea să-mi dai un interviu? Să ne împăr¬tăşeşti şi nouă o parte din experienţa ţa cu creaturile ma¬gice? Profetul zilei are o rubrică zoologică în fiecare mier¬curi, după cum sunt sigură că ştii. Am putea să scriem despre aceşti... Hm... Homari cu capete abrazive.
- Explozive, o corecta Hagrid entuziasmat. Păi, da, de ce nu? Harry avea un sentiment foarte neplăcut în legătură cu acest interviu, dar nu avea cum să-l avertizeze pe Hagrid fără să observe Rita Skeeter, aşa că trebui să tacă şi să vadă cum Hagrid şi Rita Skeeter aranjară o întâlnire la localul „Trei Mături” pentru un interviu mai lung, săptămâna aceea. Apoi sună clopoţelul la castel, anunţând sfârşitul orei.
- Ei bine, la revedere, Harry! îi strigă Rita Skeeter veselă, în timp ce el pornea cu Ron şi cu Hermione spre castel. Atunci, ne vedem vineri seara, Hagrid!
- O să răstălmăcească tot ce o să-i spună Hagrid, zise Harry în şoaptă.
- Doar să nu fi importat ilegal Homarii sau ceva de genul ăsta, zise Hermione disperată.
Se uitară unii la alţii... S-ar fi putut foarte bine ca Hagrid să fi făcut aşa ceva...
- Hagrid a mai avut o grămadă de probleme în trecut şi Dumbledore nu l-a concediat niciodată, zise Ron, încercând să-i consoleze. Cel mai rău lucru care poate să se întâmple este ca Hagrid să fie nevoit să renunţe la Homari. Pardon... Am zis cel mai rău? Am vrut să zic cel mai bun.
Harry şi Hermione râseră, simţindu-se ceva mai veseli. Plecară împreună să ia prânzul.
Harry fu foarte fericit în timpul celor două ore de „Prezi¬cerea viitorului” din acea după-amiază. Încă îşi pierdeau vre¬mea şi făceau hărţi stelare şi predicţii, dar acum el şi Ron se împăcaseră şi totul redevenise foarte amuzant. Profesoara Trelawney, care fusese atât de mulţumită de ei doi când îşi preziseseră propriile morţi, care mai de care mai urâte, se enervă foarte repede când începură iar să chicotească, în timp ce ea le explica despre diferitele moduri în care Pluto poate să influenţeze (negativ, bineînţeles!) viaţa de zi cu zi.
- Cred, zise ea într-o şoaptă misterioasă, care nu-i ascun¬dea supărarea câtuşi de puţin, că unii dintre noi - şi se uită cu subînţeles la Harry - ar fi mai puţin superficiali, dacă ar vedea ce am văzut eu, în timp ce priveam azi-noapte în glo¬bul de cristal. În timp ce stăteam atentă la broderia mea, dorinţa de a consulta globul m-a copleşit. M-am ridicat, m-am aşezat asupra lui şi am privit în adâncurile sale cristaline... Şi ce credeţi că am văzut?
- O baborniţă cu ochelari enormi? murmură Ron în şoaptă.
Harry se chinui din răsputeri să nu râdă.
- Moartea, dragii mei...
Parvati şi Lavender îşi duseră amândouă mâinile la gură, părând sincer îngrozite.
- Da, zise profesoara Trelawney, dând din cap, se apro¬pie din ce în ce mai tare, ne dă ocol pe deasupra ca un vul¬tur, din ce în ce mai jos... Chiar mai jos decât castelul...
Se uită fix la Harry, care căscase cu poftă.
- Ar fi mult mai impresionant, dacă nu ar mai fi făcut ches¬tia asta de optzeci de ori până acum, zise Harry, când în sfârşit respirară aer curat în faţa scării de dedesubtul camerei profe¬soarei Trelawney. Dar dacă aş fi murit de fiecare dată când mi-a prezis ea, aş fi un miracol al medicinii!
- Ai fi un fel de fantomă extrem de densă, zise Ron râzând, când trecură pe lângă Baronul Sângeros care se îndrepta în direcţia opusă, cu o privire sinistră în ochii ficşi. Cel puţin nu ne-a dat nici o temă. Sper că profesorul Vector i-a dat multe teme Hermionei, ador să nu avem de învăţat şi ea da...
Dar Hermione nu veni la cină şi nici la bibliotecă nu era, când se duseră să o caute acolo. Singura persoană din bi¬bliotecă era Viktor Krum. Ron rămase ascuns după rafturi, privindu-l pe Krum şi dezbătând, discutând în şoaptă cu Harry dacă să-i ceară sau nu un autograf. Dar imediat Ron îşi dădu seama că nişte fete din anul VI sau VII erau în spatele raftului alăturat, discutând despre acelaşi lucru, şi îşi pierdu entuziasmul.
- Oare unde s-o fi dus? zise Ron.
Amândoi se întoarseră la Turnul Cercetaşilor.
- Nu ştiu... Aiureli!
Dar abia apucă doamna grasă să le deschidă tabloul, când sunetul unor paşi grăbiţi din spatele lor îi anunţă că venea Hermione.
- Harry! gâfâi ea, oprindu-se brusc în faţa lui (doamna grasă o privi cu sprâncenele ridicate). Harry, trebuie să vii, trebuie să vii să vezi, s-au întâmplat nişte lucruri uimitoare... Te rog...
Îl înşfăcă pe Harry de braţ şi încercă să-l târască în partea cealaltă a coridorului.
- Ce s-a întâmplat? o întrebă Harry.
- Îţi arăt când ajungem acolo... Hai, vino repede...
Harry se uită la Ron. Şi el îl privi pe Harry intrigat.
- Bine, zise Harry, alergând pe coridor cu Hermione, Ron grăbindu-se să ţină pasul cu ei.
- Ah, nu mă luaţi în seamă! strigă doamna grasă sarcas¬tic după ei. Nu vă cereţi scuze că m-aţi deranjat! O să rămân aici, nu, cu tabloul larg deschis până vă întoarceţi voi, nu?
- Da, mulţumim, strigă Ron peste umăr.
- Hermione, unde mergem? întrebă Harry, după ce ea îi condusese pe scări în jos şase etaje şi acum coborau scara de marmură către holul de la intrare.
- O să vedeţi, o să vedeţi imediat! le zise Hermione entuziasmată.
Făcu la stânga la capătul scărilor şi trecu repede pe uşa pe unde dispăruse Cedric Diggory cu o noapte înainte ca Pocalul de Foc să aleagă numele lui şi al lui Harry. Harry nu mai fusese niciodată pe acolo. El şi Ron o urmară pe Her¬mione şi coborâră un etaj de trepte de piatră, însă în loc să ajungă într-un coridor subteran sinistru, ca acela care ducea la clasa lui Plesneală, se treziră într-un coridor lat de piatră, luminat de multe torţe şi decorat cu tablouri vesele, majori¬tatea reprezentând platouri cu mâncare.
- O, stai puţin... zise Harry încet, la jumătatea corido¬rului. Stai puţin, Hermione...
- Ce e? zise ea şi se întoarse să se uite la el, foarte nerăbdătoare.
- Ştiu despre ce e vorba, zise Harry.
Îi făcu semn lui Ron şi arătă către tabloul din spatele Her¬mionei, care înfăţişa un bol mare şi argintiu, plin cu fructe.
- Hermione! zise Ron, înţelegând ce se întâmpla. Încerci să ne implici iar în chestia aia cu spas!
- Nu, nu, nu! zise ea repede. Şi nu e spas, Ron...
- I-ai schimbat cumva numele? zise Ron, încruntându-se la ea. Atunci ce suntem acum, militanţi pentru eliberarea spiriduşilor de casă? Eu nu dau buzna în bucătărie şi nici nu încerc să-i conving să nu mai muncească. În nici un caz...
- Dar nici nu ţi-am cerut asta! zise Hermione nerăbdă¬toare. Am venit aici mai de mult, ca să vorbesc cu ei toţi şi am descoperit că... O, haide, Harry, vreau să-ţi arăt ceva!
Îl înşfăca iar de braţ, îl trase în faţa tabloului cu fructiera enormă, întinse un arătător şi gâdilă para verde, gigantică. Acesta începu să se mişte chicotind şi deodată se transformă într-o clanţă mare şi verde. Hermione o apăsă, deschise uşa şi îl împinse pe Harry, forţându-l să intre.
Harry abia apucă să zărească o cameră enormă, înaltă, la fel de mare ca şi Marea Sală de deasupra ei, cu o grămadă de oale şi tigăi de aramă, stivuite lângă pereţii de piatră, şi un şemineu imens, din cărămidă, în capătul opus al came¬rei, când ceva mic fugi către el în mijlocul camerei, chiţăind:
- Domnule Harry Potter! Harry Potter!
În clipa următoare, lui Harry i se opri respiraţia, când spiriduşul extaziat îl lovi puternic, îmbrăţişându-l atât de strâns, încât crezu că i se vor frânge toate coastele.
- D-Dobby? gâfâi Harry.
- Este Dobby, domnule, este chiar el! chiţăi vocea de un¬deva din jurul buricului lui Harry. Dobby spera şi dorea să-l vadă pe Harry Potter, domnule, şi Harry Potter a venit să îl vadă, domnule!
Dobby îi dădu drumul şi se retrase câţiva paşi, zâmbindu-i, cu ochii verzi, enormi cât nişte mingi de tenis, inundaţi de lacrimi de bucurie. Arăta aproape exact aşa cum şi-l amintea Harry: cu nasul în formă de creion, cu urechi de liliac, cu degete şi picioare lungi... Totul era neschimbat, în afară de haine, complet diferite acum.
Când lucrase pentru familia Reacredinţă, Dobby era mereu îmbrăcat cu aceeaşi faţă de pernă jegoasă. Acum însă purta cea mai ciudată combinaţie de haine pe care o văzuse Harry vreodată. Se îmbrăcase mai nepotrivit chiar şi decât vrăjitorii pe care îi văzuse la Cupa Mondială.
Purta un capac de ceainic drept pălărie, de care prinsese mai multe insigne strălucitoare, o cravată cu potcoave pe pieptul gol, un fel de şort de fotbal, pentru copii, şi nişte şosete stranii. Una dintre ele, observă Harry, era cea neagră pe care şi-o dăduse jos de pe propriul picior şi îl păcălise pe domnul Reacredinţă să i-o dea lui Dobby şi astfel să îi redea libertatea.
- Dobby, ce cauţi aici? zise Harry uimit.
- Dobby a venit la Hogwarts ca să muncească, domnule! chiţăi Dobby entuziasmat. Profesorul Dumbledore le-a dat lui Dobby şi lui Winky slujbe, domnule!
- Winky? zise Harry. Şi ea este aici?
- Da, domnule, da! zise Dobby şi înşfăcă mâna lui Harry, trăgându-l către mijlocul bucătăriei, printre cele patru mese lungi de lemn.
Fiecare dintre aceste mese era aşezată exact sub câte o masă de sus, din Marea Sală. Acum mesele erau goale, având în vedere că se terminase cina, dar Harry presupuse că în urmă cu o oră fuseseră pline cu platouri, trimise sus, prin tavan, pe mesele corespondente.
Cel puţin o mie de spiriduşi mici forfoteau prin bucătărie, zâmbind, făcând plecăciuni şi reverenţe, în timp ce Dobby îl conducea pe Harry prin bucătărie. Purtau ace¬eaşi uniformă: un şervet de servit ceaiul, cu stema castelului Hogwarts, legat ca o togă, aşa cum fusese şi şerveţelul lui Winky.
Dobby se opri în faţa şemineului de cărămidă şi arătă către un spiriduş.
- Winky, domnule! zise el.
Winky stătea pe un taburet în faţa şemineului. Spre de¬osebire de Dobby, era evident că nu o preocupaseră hai¬nele. Purta o fustiţă şi o bluză cu pălărie asortată, prevăzută cu găuri pentru urechile ei mari. Totuşi, în timp ce fiecare articol de îmbrăcăminte din colecţia stranie a lui Dobby era aşa de curat încât părea nou-nouţ, era clar că Winky nu avea deloc grijă de hainele ei. Bluza îi era plină de pete de supă şi fusta era arsă într-un loc.
- Bună, Winky, zise Harry.
Buza lui Winky începu să tremure. Apoi creatura izbucni în lacrimi care i se revărsară din ochii mari şi căprui, udân¬du-i partea din faţă a bluzei, exact ca la Cupa Mondială de Vâjthaţ.
- O, Doamne, zise Hermione.
Ea şi Ron îi urmaseră pe Harry şi pe Dobby prin toată bucătăria.
- Winky, te rog, nu plânge...
Dar Winky plângea mai tare ca niciodată. Dobby, pe de altă parte, îi zâmbi larg lui Harry.
- Harry Potter doreşte o ceaşcă de ceai? chiţăi el tare, peste hohotele de plâns ale lui Winky.
- Păi... da... bine, zise Harry.
Imediat, vreo şaisprezece spiriduşi de casă veniră aler¬gând din spatele lui, cu o tavă mare de argint, pe care se afla un ceainic, ceşti pentru Harry, Ron şi Hermione, o carafă cu lapte şi o farfurie mare cu biscuiţi.
- Bun serviciu! zise Ron impresionat.
Hermione se încruntă către el, însă spiriduşii părură încântaţi. Făcură o plecăciune foarte adâncă şi se retraseră.
- De cât timp eşti aici, Dobby? întrebă Harry, după ce Dobby le împărţi ceştile cu ceai.
- Doar de o săptămână, Harry Potter, domnule! zise Dobby fericit. Dobby venit să-l vadă pe domnu’ profesor Dumbledore, domnule. Vedeţi, domnule, este foarte greu pentru un spiriduş de casă care a fost dat afară... ăăă... eliberat, vreau să spun... să găsească un nou loc de muncă, domnule, chiar foarte greu...
Atunci Winky începu să urle şi mai tare, cu lacrimile curgân¬du-i şiroaie şi prin nasul turtit ca o roşie stricată, şi pe partea din faţă a bluzei. Nu făcu nici un efort să se oprească din plâns.
- Dobby a hoinărit prin ţară doi ani întregi, domnule, încercând să găsească serviciu! chiţăi Dobby. Dar Dobby nu găsit serviciu, domnule, pentru că Dobby vrut fie plătit de data asta pentru munca lui!
Spiriduşii de casă din bucătărie, care ascultau şi urmă¬reau totul cu interes, îşi feriră privirile la auzul acestor cuvinte, de parcă Dobby ar fi zis ceva nepoliticos şi ruşinos.
Hermione spuse însă repede:
- Bravo ţie, Dobby!
- Mulţumesc, domnişoară! zise Dobby, zâmbindu-i. Dar cei mai mulţi vrăjitori nu vrut să angajeze un spiriduş de casă care vrea să fie plătit, domnişoară. „Nu asta este menirea unui spiriduş”, zis ei şi trântit uşa în nasul lu’ Dobby! Lu’ Dobby plă¬cut munca, dar el vrea poarte haine şi vrea fie plătit, Harry Potter... Lu’ Dobby place să fie liber!
Spiriduşii de casă de la Hogwarts începură să se înde¬părteze de Dobby, de parcă ar fi avut o boală contagioasă. Winky însă rămase locului, deşi hohotele ei deveniră şi mai disperate.
- Şi atunci, Harry Potter, Dobby dus în vizită la Winky şi aflat că şi Winky eliberat, domnule! zise Dobby încântat.
În acel moment, Winky se aruncă de pe taburet şi rămase pe burtă, pe podeaua din dale de piatră, dând cu pumni¬şorii în podea şi zbierând de necaz. Hermione se aruncă şi ea repede în genunchi lângă ea şi încercă să o liniştească, dar nimic din ce spuse nu păru să ajute la ceva.
Dobby îşi continuă povestea, ţipând ascuţit peste zbieretele lui Winky.
- Şi atunci lu’ Dobby venit ideea, Harry Potter, domnule! Ce-ar fi căutat Dobby şi Winky de lucru împreună? zis Dobby. Unde este destulă muncă pentru doi spiriduşi de casă? zis Winky. Şi Dobby gândit şi Dobby găsit, domnule! Hogwarts! Aşa că Dobby şi Winky venit şi discutat cu domnul profesor Dumbledore, domnule, şi domnul profesor angajat la noi!
Dobby zâmbi larg şi lacrimi de bucurie îi aburiră iar ochii.
- Şi domnul profesor Dumbledore zis că el plătit Dobby, domnule, dacă vrut să fie plătit! Aşa că Dobby e un spiriduş liber, domnule, şi Dobby primit un galeon pe săptămână şi o zi liberă pe lună!
- Asta nu e foarte mult! strigă Hermione indignată, de pe podea, peste ţipetele necontenite ale lui Winky.
- Domnul profesor oferit Dobby zece galeoni pe săptă¬mână şi fiecare week-end liber, zise Dobby, cutremurându-se brusc, de parcă gândul la o asemenea onoare şi bucurie era înspăimântător, dar Dobby convins, domnişoară... Dobby plăcut libertate, domnişoară, dar el nu dorit prea multă, domnişoară, el plăcut mai mult munca.
- Şi pe tine cu cât te plăteşte domnul profesor Dum¬bledore, Winky? întrebă Hermione cu blândeţe.
Dacă îşi închipuise că asta o va înveseli pe Winky, ei bine, se înşelase amarnic. Într-adevăr, Winky se opri din plâns, dar când se ridică, o privi pe Hermione cu ochii ei mari şi căprui cu toată furia.
- Winky este un spiriduş nerecunoscător, dar Winky nu este încă plătită! chiţăi ea. Winky nu coborât încă în aşa hal! Lui Winky îi este ruşine că a fost eliberată, aşa cum e normal...
- Ruşine? zise Hermione, nevenindu-i să creadă. Dar, Winky, zău aşa... Domnului Crouch ar trebui să-i fie ruşine, nu ţie! Nu ai făcut nimic greşit, s-a purtat cât se poate de urât cu tine...
Dar la aceste cuvinte, Winky îşi lipi mâinile de găurile din pălărie, tuflindu-şi urechile ca să nu mai poată auzi nimic, şi chiţăi:
- Dumneavoastră nu insultat stăpânul meu, domnişoară! Dumneavoastră nu insultat domnu’ Crouch! Domnu’ Crouch vrăjitor bun, domnişoară! Domnu’ Crouch avut dreptate concediat Winky, Winky rea!
- Winky are probleme să se adapteze la noua situaţie, Harry Potter, chiţăi Dobby, pe un ton confidenţial. Winky uită că nu este legată de domnul Crouch. Ea avut voie spus ce gândeşte acum, dar nu vrea.
- Deci, spiriduşii de casă nu au voie să spună ce cred despre stăpânii lor? întrebă Harry.
- O, nu, domnule, nu, zise Dobby, părând deodată serios. Face parte din sclavia spiriduşilor de casă, domnule. Noi păs¬trat secretele lor în tăcere, domnule, noi sprijinit onoarea fa¬miliei şi noi nu vorbit niciodată pe ei de rău... Deşi domnu’ profesor Dumbledore spus lu’ Dobby că el nu supărat. Domnu’ profesor Dumbledore spus că noi liberi să... să...
Dobby păru deodată neliniştit şi îi făcu semn lui Harry să se apropie. Harry se aplecă.
- El zis că noi liberi să spunem că este un „bătrân ţicnit”, dacă noi aşa vrut, domnule! şopti Dobby, chi¬cotind puţin speriat. Dar Dobby nu vrut, Harry Potter, zise el, vorbind din nou normal şi scuturându-şi capul atât de tare, încât îi fluturară urechile. Lu’ Dobby place de domnu’ profesor Dumbledore foarte mult, domnule, şi este mândru să-i păstreze secretele.
- Dar acum poţi să spui tot ce vrei despre familia Rea¬credinţă, nu? îl întrebă Harry, zâmbind.
Privirea lui Dobby deveni brusc temătoare.
- Dobby... Hm... Dobby ar putea, zise el precaut, ridi¬când din umerii săi mici. Dobby ar putea să-i spună lui Harry Potter că foştii lui stăpâni au fost... au fost... nişte vrăjitori... răi!
Dobby încremeni pentru câteva clipe, tremurând din cap până-n picioare, uluit de propria îndrăzneală, apoi fugi la cea mai apropiată masă şi începu să se izbească tare cu ca¬pul de ea, chiţăind disperat:
- Dobby rău! Dobby foarte rău!
Harry îl înşfăcă de cravată şi îl îndepărtă de masă.
- Mulţumesc, Harry Potter, mulţumesc, zise Dobby pe nerăsuflate, frecându-şi capul.
- Nu ai nevoie decât să exersezi puţin, zise Harry.
- Să exerseze! chiţăi Winky furioasă. Ar trebui să-ţi fie ruşine, Dobby, vorbit aşa despre stăpânii tăi!
- Ei nu mai stăpânii mei, Winky! zise Dobby sfidător. Lui Dobby nu mai pasă ce cred ei!
- O, tu spiriduş rău, Dobby! gemu Winky, curgându-i iar lacrimi pe obraji. Bietul meu domn Crouch, ce face el fără Winky? El are nevoie de mine, el are nevoie de aju¬torul meu! Eu avut grijă de familia Crouch toată viaţa şi mama mea înaintea mea şi bunica mea avut grijă înaintea ei... O, ce spus ele dacă aflat că Winky eliberat? O, ce ruşine, ce ruşine!
Îşi ascunse iar faţa cu fusta şi izbucni în hohote de plâns.
- Winky, zise Hermione hotărâtă, sunt convinsă că dom¬nul Crouch se descurcă foarte bine fără tine. Noi l-am văzut, să ştii...
- Voi văzut stăpânu’ meu? zise Winky pe nerăsuflate, ridi¬cându-şi chipul plin de lacrimi de pe genunchi şi uitându-se uluită la Hermione. Voi văzut aici, la Hogwarts?
- Da, zise Hermione. El şi domnul Bagman sunt membri ai juriului, dau note campionilor înscrişi în Turnirul celor trei vrăjitori.
- Venit şi domnu’ Bagman? chiţăi Winky şi, spre marea uimire a lui Harry (şi a lui Ron, şi a Hermionei, după expre¬siile de pe feţele lor), păru iar mânioasă. Domnu’ Bagman vrăjitor rău! Un vrăjitor foarte rău! Stăpânul meu nu plăcut de el, o, nu, deloc!
- Bagman... rău? se miră Harry.
- O, da, zise Winky, dând tare din cap. Stăpânul meu spus lui Winky nişte lucruri! Dar Winky nu spune... Winky... Winky păstrează secretele stăpânului ei...
Izbucni iar în hohote disperate de plâns şi o auziră sus¬pinând iar din fustă:
- Bietu’ stăpân, bietu’ meu stăpân, fără Winky să-l ajute! Nu mai putură să scoată nici un alt cuvânt inteligibil de la Winky. O lăsară să plângă, cât îşi băură ei ceaiul, în timp ce Dobby pălăvrăgea fericit despre viaţa lui ca spiriduş liber şi despre planurile sale în legătură cu banii câştigaţi.
- După aia, Dobby cumpără un tricou, Harry Potter! zise el vesel, arătând către pieptul său gol.
- Ştii ceva, Dobby, zise Ron, care părea să-l simpatizeze mult pe spiriduş, o să ţi-l dau pe cel pe care o să mi-l croşe¬teze mama de Crăciun, mereu primesc unul de la ea. Sper că-ţi place culoarea maro?
Dobby fu de-a dreptul încântat.
- S-ar putea să trebuiască să-l mai strâmtăm puţin ca să-ţi vină, îi spuse Ron, dar o să se asorteze cu capacul de la ceainic.
În timp ce se pregăteau să plece, mulţi dintre spiriduşi se adunară în jurul lor, insistând să mai ia cu ei în camera de zi câte puţin din tot felul de gustări. Hermione refuză cate¬goric, privind tristă cum spiriduşii tot făceau plecăciuni şi reverenţe, dar Harry şi Ron îşi umplură buzunarele cu prăji¬turi cu cremă şi plăcinte.
- Mulţumim mult! le zise Harry spiriduşilor, care se strân¬seseră toţi la uşă ca să îi conducă şi să le spună noapte bună. Ne mai vedem, Dobby!
- Harry Potter... poate Dobby să vină să vadă la dumnea¬voastră, câteodată, domnule? întrebă Dobby.
- Sigur că da, zise Harry, şi Dobby îi zâmbi fericit.
- Ştiţi ceva? zise Ron, când el, Hermione şi Harry lăsară în urmă bucătăria şi urcară treptele înapoi către holul de la intrare. În toţi aceşti ani am fost foarte impresionat de Fred şi de George, cum reuşeau să fure mâncare de la bucătărie... Ei bine, nici nu este chiar atât de greu, nu? Spiriduşii abia aşteaptă să-ţi dea câtă mâncare pofteşti!
- Cred că este cel mai bun lucru care putea să li se întâm¬ple spiriduşilor! zise Hermione, urcând scara de marmură. Faptul că a venit Dobby să lucreze aici. Ceilalţi spiriduşi or să vadă cât de fericit este el, fiind liber, şi încet or să îşi dea seama că asta vor şi ei!
- Să sperăm că n-or s-o asculte cu prea mare atenţie pe Winky, zise Harry.
- Ah, o să-i treacă şi lui Winky, zise Hermione, deşi nu păru foarte sigură. O dată ce îi va trece şocul şi o să se obiş¬nuiască la Hogwarts, o să vadă că îi este mult mai bine fără Crouch.
- Pare să-l iubească, zise Ron.
Mai mult ghiciră ce spusese, fiindcă Ron tocmai îşi um¬pluse gura cu o prăjitură cu cremă.
- Dar ce ziceţi despre faptul că nu are o părere prea bună despre Bagman? zise Harry. Oare ce zice Crouch acasă la el despre Bagman?
- Probabil că zice că nu este bun ca şef de departament, spuse Hermione şi, hai să recunoaştem, are şi el dreptate, nu?
- Eu aş prefera să lucrez pentru el decât pentru Crouch, zise Ron. Cel puţin Bagman are simţul umorului.
- Ai grijă să nu te audă Percy, zise Hermione, zâmbind din colţul gurii.
- Da, aşa e... Păi, Percy nici n-ar vrea să lucreze pentru cineva cu simţul umorului, nu? zise Ron, începând un ecler cu ciocolată. Percy nu ar recunoaşte o glumă nici dacă ar dansa goală în faţa lui!



— CAPITOLUL XXII —

O PROBĂ NEAŞTEPTATĂ

- Potter! Weasley! Fiţi atenţi!
Vocea supărată a profesoarei McGonagall le plesni urechile ca un bici, în timpul orei de „Transfiguraţie” din joia aceea, iar Harry şi Ron tresăriră amândoi şi ridicară privirile.
Era sfârşitul orei. Terminaseră ce aveau de făcut: bibili¬cile pe care le transformaseră în cobai fuseseră închise în cuşca de pe catedra profesoarei McGonagall (cobaiul lui Neville încă avea pene). Îşi copiaseră tema de pe tablă („Descrieţi, cu exemple, modurile în care Vrăjile de Transformare trebuie adaptate când faceţi schimbări între specii”). Trebuia să se sune în orice moment, şi Harry şi Ron, care se luptau în fundul clasei cu baghetele false făcute de Fred şi George, folosindu-le drept săbii, se uitară speriaţi la ea, Ron ţinând în mână un papagal de metal, iar Harry o egretă de cauciuc.
- Se pare că Potter şi Weasley s-au decis să se comporte conform vârstei lor, îi ironiză profesoara McGonagall, arun¬cându-le celor doi o privire supărată, când capul egretei lui Harry căzu pe jos, fiindcă fusese retezat de ciocul papagalului lui Ron cu câteva clipe mai înainte... Trebuie să vă spun ceva tuturor. Se apropie Balul de Crăciun, o parte tradiţională a Turnirului celor trei vrăjitori şi o ocazie pentru a ne cunoaşte mai bine şi a lega prietenii cu oaspeţii noştri străini. Anul aces¬ta, la bal vor participa doar cei din anul IV şi din anii mai mari, deşi puteţi să invitaţi şi elevi mai mici, dacă vreţi...
Lavender Brown chicoti ascuţit. Parvati Patil o lovi tare în coaste, făcând eforturi să nu râdă şi ea.
Amândouă se uitară la Harry. Profesoara McGonagall le ignoră, ceea ce lui Harry i se păru foarte nedrept, având în vedere că tocmai îi certase pe el şi pe Ron.
- Veţi purta robele festive, continuă profesoara McGo¬nagall, iar balul va avea loc în Marea Sală, va începe la opt fix, în seara de Crăciun, şi va dura până la miezul nopţii. Acum...
Profesoara McGonagall îşi roti ochii prin clasă.
- Balul de Crăciun este o şansă pentru noi toţi, desigur, să... hm... să purtăm părul lăsat pe umeri, zise ea, pe un ton dezaprobator.
Lavender chicoti şi mai tare, cu mâna la gură, ca să mai atenueze zgomotul. De data asta, Harry îşi dădu seama de ce râdeau fetele: profesoara McGonagall, cu părul ei strâns în coc, părea să nu fi purtat niciodată părul lăsat liber.
- Dar asta NU înseamnă, continuă profesoara McGona¬gall, că standardul nostru referitor la comportamentul pe care îl aşteptăm de la elevii de la Hogwarts s-a modificat fundamental. Voi fi extrem de nemulţumită dacă vreun elev de la Cercetaşi va face în vreun fel şcoala de ruşine!
Sună clopoţelul, după care urmă vacarmul familiar de bănci trântite şi de ghiozdane azvârlite sau aruncate pe umăr.
Profesoara McGonagall strigă, încercând să acopere zgomotul:
- Potter! Câteva cuvinte, te rog...
Presupunând că avea legătură cu egreta decapitată, Harry se apropie spăşit de catedră. Profesoara McGonagall aştep¬tă până când plecară toţi din clasă şi apoi îi spuse:
- Potter, campionii şi partenerii lor...
- Care parteneri? întrebă Harry.
Profesoara McGonagall îl privi nemulţumită, de parcă Harry încercase să facă o glumă.
- Partenerii voştri pentru Balul de Crăciun, Potter, zise ea tăios. Partenerii voştri de dans!
Stomacul lui Harry păru să se transforme subit într-o alună.
- Parteneri de dans?
Simţi cum se înroşeşte puternic.
- Eu... nu dansez, zise el pe nerăsuflate.
- O, ba da, cum să nu dansezi? zise profesoara McGo¬nagall pe un ton enervat. După cum îţi spuneam, conform tradiţiei, campionii şi partenerii lor deschid balul.
Lui Harry îi veni deodată în minte imaginea lui, cu joben şi frac, însoţit de o fată îmbrăcată cu o rochie dantelată, ca acelea pe care le purta Mătuşa Petunia la petrecerile date la serviciul Unchiului Vernon.
- Eu nu o să dansez! se încăpăţână el.
- Aşa e tradiţia, zise profesoara McGonagall hotărâtă. Eşti campion şi vei face ce trebuie ca reprezentant al şcolii Hog¬warts! Aşa că ai grijă să-ţi faci rost de o parteneră, Potter!
- Dar... eu... nu...
- M-ai auzit, Potter, zise profesoara McGonagall, pe un ton care nu admitea replică.
*
În urmă cu o săptămână, ar fi spus că a găsi o parteneră de dans ar fi fost o nimica toată, în comparaţie cu înfrun¬tarea cu fiorosul dragon. Dar acum, că trecuse cu bine de acea încercare, când se gândea că va trebui să invite o fată la bal, se gândi că ar fi preferat să-l înfrunte încă o dată pe dragon!
Harry nu mai pomenise niciodată ca atâţia elevi să se înscrie pe lista cu cei care rămâneau la Hogwarts de Cră¬ciun. El rămânea mereu, desigur, pentru că alternativa era de obicei să se întoarcă în Aleea Boschetelor, însă până acum făcuse întotdeauna parte din minoritate. Anul acesta însă, majoritatea elevilor din anul IV şi din anii mai mari pă¬reau să se fi hotărât să rămână şi parcă erau obsedaţi de bal! Sau, cel puţin, aşa erau toate fetele şi era uimitor câte fete apăruseră deodată la Hogwarts. Niciodată nu observase că erau atâtea. Fete care chicoteau şi vorbeau în şoaptă pe cori¬doare, fete care izbucneau în hohote de râs când treceau băieţii pe lângă ele, fete comparând toaletele elegante pe care aveau să le poarte în seara de Crăciun...
- Oare de ce umblă mereu în grup? îl întrebă Harry pe Ron, când trecură pe lângă ei vreo douăsprezece fete, chi¬cotind şi uitându-se la Harry. Cum poţi să vorbeşti numai cu una din ele şi să o inviţi să meargă cu tine la bal?
- O prinzi cu lasoul? sugeră Ron pişicher. Ai vreo idee pe cine ai vrea să inviţi?
Harry nu răspunse. Ştia foarte bine pe cine i-ar fi plăcut să invite, dar cu adunarea curajului era o altă poveste... Cho era cu un an mai mare ca el. Era foarte frumuşică şi o foarte bună jucătoare de vâjthaţ. De asemenea, era foarte populară în şcoală.
Ron păru să intuiască ce era în capul lui Harry.
- Ascultă-mă pe mine, nu o să ai nici o problemă. Eşti campion. Tocmai l-ai învins pe dragon. Pun pariu că fetele or să stea la coadă să meargă cu tine la bal.
După ce îşi reînnodaseră prietenia, Ron evitase pe cât posibil să fie acru cu Harry. Ba mai mult, de obicei se do¬vedea că avea dreptate, spre uimirea lui Harry.
Chiar în ziua următoare, o fată cu părul creţ din anul III de la Astropufi, cu care Harry nu vorbise în viaţa lui, îl invită să meargă cu ea la bal. Harry fu atât de şocat, încât refuză înainte să se gândească bine la posibilitatea aceea. Fata plecă, părând oarecum jignită, şi Harry trebui să îndure ca Dean, Seamus şi Ron să îl tachineze în privinţa ei, toată ora de „Istoria Magiei”. În ziua următoare, îl mai invitară două fete, una din anul II şi (spre mândria lui) o fată din anul V, care chiar lăsa impresia că l-ar fi cotonogit, dacă ar fi refuzat-o.
- Arăta destul de bine, nu glumesc, zise Ron, după ce se opri din râs.
- Era cu o jumătate de metru mai înaltă decât mine, bombăni Harry absent. Imaginează-ţi cum aş fi arătat, încer¬când să dansez cu ea...
Cuvintele spuse de Hermione despre Krum îi răsunau neîncetat în minte: „Îl plac fetele, doar pentru că este cele¬bru!” Harry se îndoia că vreuna dintre fetele care îl invi¬taseră până acum ar fi vrut să meargă cu el la bal dacă nu ar fi fost campionul şcolii. Apoi se întrebă dacă l-ar fi de¬ranjat asta, în cazul în care l-ar fi invitat Cho...
Dar, în mare, Harry trebui să admită că, până şi cu des¬chiderea balului care îl aştepta în curând, viaţa lui era mult mai frumoasă de când trecuse de prima probă. Nu mai atrăgea nici pe departe atâta animozitate pe holuri ca îna¬inte, ceea ce bănuia că i se datora lui Cedric... Era convins că Cedric le spusese Astropufilor să nu se mai lege de Harry, drept mulţumire pentru pontul pe care i-l vânduse acesta despre dragoni. De asemenea, păreau să fie şi mai puţine insigne cu ŢINEŢI CU CEDRIC DIGGORY. Draco Reacredinţă, desigur, încă îi cita pasaje din articolul Ritei Skeeter, ori de câte ori avea ocazia, însă nu mai stârnea atâtea râsete ca în trecut... Şi, parcă numai pentru a-l face şi mai fericit pe Harry, nu apăruse nimic despre Hagrid în Profetul zilei.
- De fapt, nu era chiar atât de interesată de creaturile magi¬ce, zise Hagrid, când, în timpul ultimei ore de „Grija pentru creaturile magice” din acel semestru, Harry, Ron şi Hermione îl întrebară cum mersese cu articolul Ritei Skeeter.
Spre bucuria lor, Hagrid renunţase la contactul direct cu Homarii cu capete explozive, iar la ora aceea trebuiau doar să se adăpostească în spatele colibei sale, stând la masa din curte şi pregătind o selecţie proaspătă de mâncăruri cu care să îi tenteze pe Homari.
- Nu vroia decât să-i povestesc despre tine, Harry, con¬tinuă Hagrid încet. Ei bine, i-am spus că suntem prieteni de când m-am dus să te iau de la familia Dursley. „Nu a trebuit să-l pui niciodată la punct?” m-a întrebat ea. „Nu a făcut niciodată tâmpenii la oră?” I-am zis că nu şi n-a părut deloc mulţumită. Ai crede că ar fi vrut să-i zic numai lucruri îngro¬zitoare despre tine, Harry...
- Bineînţeles că asta vroia, zise Harry, aruncând bucăţi de ficat de dragon într-un bol mare de metal, după care îşi luă cuţitul să mai taie şi altele. Nu poate să mai scrie în continu¬are despre tragedia micuţului erou tragic, ar deveni plictisitor!
- Da, acum îi trebuie o nouă perspectivă, Hagrid, zise Ron cu înţelepciune, în timp ce decojea ouăle de salamandră. Ar fi trebuit să zici că Harry este un delincvent irecuperabil!
- Dar nu e! zise Hagrid, părând cu adevărat şocat.
- Ar fi trebuit să-i ia interviu lui Plesneală, zise Harry sumbru. I-ar fi dat o grămadă de materiale la orice oră din zi sau din noapte. „Potter a încălcat regulile din prima zi de când a sosit la Hogwarts”...
- Asta a zis? întrebă Hagrid cu naivitate, în timp ce Ron şi Hermione se prăpădeau de râs. Ei bine, poate că ai încăl¬cat câte o regulă... două, Harry, dar eşti un tip de treabă, de fapt, nu?
- Sigur că da, Hagrid, îl asigură Harry, zâmbind.
- Vii la balul de Crăciun, Hagrid? întrebă Ron.
- M-am gândit să vin şi eu, da, mormăi Hagrid în barbă. Bănuiesc că o să fie foarte frumos... Tu o să deschizi dansul, nu, Harry? Cu cine mergi?
- Cu nimeni... încă, zise Harry, simţind iar cum se înroşeşte. Hagrid nu mai spuse nimic.
Ultima săptămână a semestrului deveni tot mai obosi¬toare. Şcoala vuia de zvonuri despre balul de Crăciun, deşi Harry nu credea tot ce se zicea... De exemplu, că Dum¬bledore cumpărase opt sute de butoaie de mied de la doam¬na Rosmerta. Dar părea să fie adevărat că le chemase pe Surorile Stranii. Harry habar n-avea cine sau ce erau Suro¬rile Stranii, având în vedere că nu ascultase niciodată un radio vrăjitoresc, însă deduse din entuziasmul celor care crescuseră ascultând RVA (Reţeaua Vrăjitorească Aeriană) că erau o formaţie faimoasă.
Unii dintre profesori, ca de exemplu micuţul Flitwick, renunţară să încerce să le predea lucruri importante, având în vedere că era clar că erau cu minţile în altă parte. Flitwick le dădu voie să se joace la ora lui din miercurea dinaintea balului şi petrecu cea mai mare parte a orei discutând cu Harry despre Vraja de Chemare perfectă, pe care băiatul o folosise în prima sa probă a turnirului. Alţi profesori nu fură însă la fel de generoşi. Nimic nu îl împiedică pe profe¬sorul Binns, de exemplu, să predea despre revoltele vam¬pirilor... Dacă nici propria moarte nu îl împiedicase pe Binns să continue să predea, presupuneau că nu avea cum să-l oprească un lucru neînsemnat cum era Crăciunul.
Era incredibil cum reuşea Binns să facă revoltele sânge¬roase şi îngrozitoare să pară la fel de plictisitoare ca raportul lui Percy despre fundurile de ceaun. Profesoara McGonagall şi profesorul Moody continuară să le predea la fel ca de obi¬cei, până în ultima secundă. Cât despre Plesneală, el ar fi fost de acord să-i lase să se joace în clasă la fel de mult cum şi-ar fi dorit să-l adopte pe Harry! Privindu-i răutăcios pe toţi, îi infor¬mă că le va testa antidoturile preparate la oră chiar pe ei, în ultima oră a semestrului.
- E de o răutate feroce, zise Ron cu amărăciune, în ca¬mera de zi din Turnul Cercetaşilor. Să ne testeze în ultima zi! Să distrugă ultima parte a semestrului cu o grămadă de recapitulări.
- Hmm... totuşi, nu te văd extenuat de atâta învăţat, nu? zise Hermione, uitându-se la el, pe deasupra notiţelor ei la „Poţiuni”.
Ron era ocupat să clădească un castel din cărţi de joc din pachetul său cu Pocnitori Asurzitoare, aşa că nu o băgă în seamă. Oricum, era un mod mult mai interesant de a-ţi petre¬ce timpul, decât să citeşti nişte cărţi, aşa cum făcea Hermione.
- Este Crăciunul, Hermione, zise Harry alene.
Aşezat într-un fotoliu de lângă foc, citea pentru a zecea oară „Zburând cu Tunurile din Chudley”.
Hermione se uită crunt şi la el.
- Puteai să te străduieşti şi tu mai mult, Harry, să faci şi tu ceva constructiv, chiar dacă nu vrei să înveţi să faci anti¬doturile ca lumea!
- Ca de exemplu? întrebă Harry, privindu-l pe Joey Jenkinscare, jucător în echipa „Tunurilor din Chudley”, cum azvârle un balon-ghiulea către un înaintaş de la „Liliecii din Ballycastle”.
- Să vezi ce e cu oul ăla! şuieră Hermione.
- Haide, Hermione, mai am timp până pe douăzeci şi patru februarie, zise Harry.
Îşi pusese oul în cufăr şi nu îl mai deschisese după petre¬cerea din seara primei probe. Mai avea două luni şi jumătate până când trebuia să ştie ce însemna vaietul acela sfâşietor.
- Dar ar putea să-ţi ia săptămâni întregi ca să descoperi despre ce este vorba! zise Hermione. O să arăţi ca un prost, dacă toţi ceilalţi or să ştie care e următoarea probă şi tu nu!
- Lasă-l în pace, Hermione, merită o pauză, zise Ron şi puse două cărţi în vârful castelului, dar întreaga construcţie explodă, pârlindu-i sprâncenele.
- Arăţi foarte bine, Ron, sprâncenele tale or să se asor¬teze perfect cu roba festivă, să ştii!
Erau Fred şi George. Se aşezară la masă, alături de Harry, Ron şi Hermione, în timp ce Ron se simţea mai rău ca niciodată.
- Ron, putem s-o împrumutăm pe Pigwidgeon? întrebă George.
- Nu, e plecată cu o scrisoare, zise Ron. De ce?
- Pentru că George vrea s-o invite la bal, răspunse Fred sarcastic.
- Pentru că vrem să trimitem o scrisoare, cap pătrat, de-aia! zise George.
- Cui îi tot scrieţi? întrebă Ron.
- Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala, Ron, să nu ţi-l pâr¬lesc... ca să se asorteze cu sprâncenele, zise Fred, vânturându-şi bagheta ameninţător. Şi... aveţi partenere pentru bal?
- Nu, zise Ron.
- Păi, ar cam trebui să te grăbeşti, amice, sau cele intere¬sante or să fie invitate de alţii, îi zise Fred.
- Dar tu cu cine mergi? zise Ron.
- Cu Angelina, zise Fred prompt, fără nici o urmă de jenă.
- Cum? făcu Ron şocat. Ai invitat-o deja?
- Bună idee, zise Fred.
Îşi întoarse capul şi strigă către partea cealaltă a camerei:
- Hei! Angelina!
Angelina, care stătea de vorbă cu Alicia Spinnet lângă foc, se uită spre el.
- Ce e? strigă ea.
- Vrei să mergi cu mine la bal?
Angelina îi aruncă lui Fred o privire gânditoare.
- Bine, zise ea, după care se întoarse iar către Alicia şi continuă să vorbească, cu o urmă de zâmbet pe chip.
- Vedeţi? le zise Fred lui Harry şi lui Ron, floare la ureche!
Se sculă de la masă, căscând plictisit, şi spuse:
- Atunci trebuie să folosim o bufniţă a şcolii... George, hai odată!
Plecară. Ron încetă să îşi pipăie sprâncenele şi se uită la Harry, pe deasupra ruinelor fumegânde ale castelului din cărţi de joc.
- Ar cam trebui să ne hotărâm, ştii tu... Să invităm pe ci¬neva... Are dreptate. Dacă nu vrem să mergem la bal cu doi troli...
- Hermione scoase un sunet de indignare.
- Doi... ce?
- Ei, ştii tu, zise Ron, ridicând din umeri, mai bine mă duc singur decât cu... Eloise Midgeon!
- Acneea i s-a mai vindecat în ultimul timp... Şi este foar¬te drăguţă! îi luă Hermione apărarea.
- Da, dar nu are nasul... centrat! zise Ron.
- A, am înţeles, zise Hermione, zbârlindu-se ca un arici. Adică vrei să mergi cu cea mai frumoasă fată care o să ac¬cepte să meargă cu tine, chiar dacă e groaznică în rest?
- Păi, da, cam aşa m-am gândit, zise Ron.
- Mă duc să mă culc, se răsti Hermione şi ieşi ca o vijelie spre dormitorul fetelor, fără să mai spună un cuvânt.
*
Personalul de la Hogwarts, din dorinţa arzătoare de a-şi impresiona musafirii de la Beauxbatons şi de la Durmstrang, părea hotărât să facă şcoala şi castelul să arate cât mai bine de Crăciunul acela. După ce fură plasate ornamentele, Harry observă că erau cele mai grozave pe care le văzuse vreodată în şcoală. Ţurţuri care nu se topeau niciodată fuseseră agăţaţi de balustradele scării de marmură, iar cei doisprezece brazi tradiţionali de Crăciun din Marea Sală fuseseră decoraţi cu tot felul de ornamente, de la bobiţe de vâsc luminoase până la bufniţe adevărate, din aur, care huhuiau vesele şi până la armuri vrăjite, care cântau colinde ori de câte ori trecea cine¬va pe lângă ele. Era ceva cu totul deosebit să auzi un coif, de exemplu, cântând „O, brad frumos!”, deşi nu ştia decât jumă¬tate din versuri. De mai multe ori, îngrijitorul Filch trebuise să-l facă pe Peeves să iasă din armurile în care se ascunsese, umplând golurile dintre cântece cu versuri inventate de el foarte nepoliticoase, ba chiar jignitoare.
Şi Harry încă nu o invitase pe Cho la bal. El şi Ron deve¬neau din ce în ce mai îngrijoraţi, deşi, după cum ţinu să sub¬linieze Harry, Ron nu ar fi arătat nici pe departe la fel de prost ca el, dacă nu ar fi venit cu o parteneră, fiindcă Harry şi partenera lui trebuiau să deschidă dansul, alături de cei¬lalţi campioni.
- Presupun că, orice ar fi, o să existe întotdeauna o Myrtle cea Plângăcioasă ca ultimă soluţie, zise el posomorât, referindu-se la fantoma care bântuia baia fetelor de la al doilea etaj.
- Harry, trebuie să ne luăm inima în dinţi şi să o facem, zise Ron vineri dimineaţa, pe un ton care sugera asedierea unei fortăreţe de necucerit. Când ne întoarcem în camera de zi diseară, o să avem amândoi partenere, da?
- Păi... bine, zise Harry, nu prea convins.
Dar de câte ori o zări pe Cho în acea zi - în pauze, apoi la prânz şi o dată pe drumul către „Istoria Magiei” - fata era înconjurată de prieteni. Oare nu se ducea nicăieri singură? Ar fi putut să o pândească atunci când se îndrepta către baie? Dar nu - şi acolo părea să meargă împreună cu patru sau cinci fete. Şi totuşi, dacă nu o făcea curând, Cho avea să îşi găsească un alt partener.
Se concentra cu greu la testul cu antidoturile, de la ora lui Plesneală, iar drept urmare uită să adauge ingredientul principal şi asta îi atrase note mici, desigur. Şi totuşi, nu-i păsa. Era prea ocupat să îşi facă puţin curaj pentru a îndrăz¬ni să o invite pe Cho. Când se termină ora, îşi înşfăcă ghioz¬danul şi ieşi repede din clasă.
- Ne vedem la cină, le zise el lui Ron şi Hermionei, şi urcă scările în fugă.
Nu trebuia decât să o roage pe Cho să îi permită să îi spună ceva între patru ochi, doar atât...
Merse pe coridoarele aglomerate, căutând-o înfrigurat, şi (mai devreme decât se aşteptase) o găsi. Ieşea din clasa de „Apărare contra Magiei Negre”.
- Hm... Cho? Pot să vorbesc ceva cu tine?
„Chicotitul ar trebui să fie interzis prin lege”, îşi zise Harry mânios, când fetele din jurul lui Cho începură să îşi dea coate şi să râdă. Cho fu de acord însă şi îl urmă mai încolo, ca să nu-i audă colegele ei.
Harry se întoarse să se uite la ea şi stomacul său tresări ciudat, de parcă nu ar fi văzut o treaptă la coborâre.
- Păi, începu el.
Nu putea să o invite. Nu putea, pur şi simplu. Dar tre¬buia. Cho stătea acolo, nedumerită, uitându-se întrebător la el.
Cuvintele îi ieşiră pe gură, înainte ca Harry să îi comu¬nice limbii ce vroia să spună...
- Vreisămergicuminelabal?
- Poftim? zise Cho.
- Vrei... Vrei să mergi cu mine la bal? zise Harry.
De ce trebuia să se înroşească la faţă? De ce?
- Ah! zise Cho şi se înroşi şi ea. Ah, Harry, îmi pare tare rău (şi chiar părea să regrete), dar i-am promis deja cuiva că merg cu el...
- Ha, făcu Harry.
Ciudat... În urmă cu câteva clipe, i se părea că i se zvârco¬lesc o puzderie de şerpi în stomac, dar dintr-o dată se simţi de parcă stomacul i-ar fi dispărut cu totul...
- A, bine, zise el, nici o problemă, asta e...
- Îmi pare tare rău, repetă Cho iar.
- E în ordine, zise Harry.
Rămaseră acolo, uitându-se unul la celălalt, apoi Cho spuse:
- Atunci...
- Da, zise Harry.
- Atunci, la revedere, zise Cho, încă foarte roşie în obraji, şi se îndepărtă grăbită.
Înainte să îşi poată pune frâu la gură, Harry strigă după ea:
- Cu cine te duci?
- Păi... cu Cedric, zise ea. Cedric Diggory...
- A, bine, făcu Harry.
Stomacul păru să îi revină la loc. Acum îl simţea de parcă i-l umpluse cineva cu plumb.
Uitând complet de cină, se întoarse agale către Turnul Cercetaşilor, vocea lui Cho răsunându-i în minte la fiecare pas pe care-l făcea: „Cedric... Cedric Diggory”... Începuse să-l placă pe Cedric. Fusese în stare chiar să uite că îl bătuse o dată la vâjthaţ, că era chipeş şi popular, şi chiar că era cam¬pionul preferat al tuturor. Acum se gândi însă că de fapt Cedric nu era decât un băieţel frumuşel, bun de nimic, şi care nu avea creier nici cât să umple o lingură.
- Zâne sprinţarei îi spuse el monoton doamnei grase...
Parola fusese schimbată cu o zi înainte.
- Da, într-adevăr, dragule! zise ea, aranjându-şi noua bentiţă de beteală, în timp ce deschidea tabloul, ca să îl lase pe Harry să intre în camera de zi.
Ajuns acolo, Harry se uită în jur şi, spre marea lui sur¬priză, îl văzu pe Ron stând într-un colţ îndepărtat, negru la faţă de supărare. Ginny stătea cu el, vorbindu-i pe un ton calm, liniştitor.
- Ce faci, Ron? zise Harry, alăturându-se celor doi.
Ron se uită la Harry, cu o expresie de furie şi groază cumplită pe chip.
- De ce am făcut-o? zise el derutat. Nici acum nu ştiu de ce a trebuit s-o fac!
- Ce să faci? zise Harry.
- Păi... tocmai a invitat-o pe Fleur Delacour să meargă cu el la bal, zise Ginny.
Părea că se străduieşte să nu zâmbească, continuând să-l bată pe spate pe Ron, ca să îl liniştească.
- Ce ai făcut? zise Harry.
- Nu ştiu de ce am făcut-o! strigă iar Ron. Ce-o fi fost în capul meu? Erau oameni în jur... Peste tot! Am înnebunit... Ce-am făcut? Toţi erau de faţă! Treceam pur şi simplu pe lângă ea în holul de la intrare şi am văzut-o stând de vorbă cu Diggory... Şi nu ştiu ce mi-a venit... Am întrebat-o!
Ron gemu şi îşi ascunse faţa în palme. Continuă să vor¬bească, deşi abia puteau să înţeleagă ceva.
- S-a uitat la mine de parcă eram un fel de melc vâscos şi scârbos, sau ceva de genul ăsta. Nici măcar nu mi-a răspuns. Şi atunci... Nu ştiu ce s-a întâmplat... Am revenit la normal, probabil, şi am luat-o la fugă!
- Este din neamul Ielelor, zise Harry. Ai avut dreptate, bunica ei a fost aşa... Nu eşti tu de vină, pun pariu că ai tre¬cut pe lângă ea când încerca să-l prindă în mreje pe Diggory şi ai fost lovit şi tu de farmecele ei... Dar îşi pierdea timpul, îţi spun eu, el... merge cu Cho Chang!
Ron îşi ridică privirea.
- Tocmai am invitat-o să meargă cu mine, zise Harry posomorât, şi mi-a spus că merge cu Cedric...
Lui Ginny îi pieri brusc zâmbetul.
- E groaznic, zise Ron, suntem singurii care nu avem partenere... Ei bine, în afară de Neville... Hei, ghici pe cine a invitat el? Pe Hermione!
- Poftim? se miră Harry, luat prin surprindere de aseme¬nea veşti.
- Da, ştiu că e caraghios, dar aşa e! zise Ron, colorân¬du-se puţin când începu să râdă. Mi-a zis chiar el după „Poţiuni”! Mi-a spus că Hermione a fost mereu foarte drăguţă cu el, că l-a ajutat la teme şi alte chestii de-astea... Hermione i-a zis însă că a fost invitată deja de altcineva. Ha! Să fim serioşi! Pur şi simplu nu a vrut să meargă cu Neville... Adică, cine ar vrea?
- Termină! zise Ginny supărată. Nu mai râde...