Un yankeu la curtea regelui Arthur - Mark Twain (Ultima parte)

CAPITOLUL XXVI
Primul ziar

Când îi spusei regelui că voi pleca deghizat ca un om liber oarecare, pentru a cutreiera în lung şi în lat ţara, spre a cunoaşte mai îndeaproape viaţa umilă a poporului – într-o clipă regele s-a şi înflăcărat de noutatea faptului, declarându-se gata să încerce şi dânsul aventura asta şi spunându-mi că nimic nu l-ar putea împiedica, ci va lăsa totul baltă şi o va porni cu mine, fiind vorba de una dintre cele mai straşnice idei peste care dăduse în vremea din urmă. Voia s-o şteargă pe scara de din dos şi s-o pornească imediat, dar i-am atras atenţia că nu şade frumos. Ştiţi, el avea programată o întrunire cu scrofuloşii – adică să pună mâna pe scrofulele lor, spre a-i vindeca – şi n-ar fi fost corect să-şi dezamăgească publicul. De altfel, asta n-ar fi pricinuit o prea mare întârziere, fiind vorba de o singură reprezentaţie de gală. De asemenea, socoteam că nu trebuie să plece fără ştirea reginei. El se întunecă la faţă, când auzi propunerea asta şi păru tare abătut. Mă căiam de cele ce-i vorbisem, mai ales când îmi zise, pe un ton jalnic:
— Luminăţia ta uită că sir Launcelot iaste aici, iară când Launcelot iaste, ea nu ia sama de purcesul regelui, nice de ziua când el se va învârteji înapoi.
Fireşte, am schimbat subiectul. Într-adevăr, regina Guenever era frumoasă, dar, dacă o priveai în ansamblu, avea destule cusururi. Nu-mi plăcea să mă amestec în chestiuni dintr-astea, care nu mă priveau. Totuşi, mi-era silă să văd cele ce se petreceau, şi nu mă sfiesc să v-o spun pe faţă. De multe ori, ea mă întreba:
— Luminate Şef, au nu l-ai văzut prin preajmă pe sir Launcelot?
În schimb, nu mi s-a întâmplat s-o văd niciodată frământându-se şi întrebând pe unde ar fi regele.
Ce vad bun pentru afacerea cu scrofulele! Ceva spornic şi di granda! Regele stătea sub un baldachin împopoţonat, iar în preajma lui şedeau ciotcă, potrivit canoanelor, o liotă de preoţi. Nu putea să nu-ţi sară în ochi, prin rolul pe care-l deţinea şi prin costumul său fantezist, un anume Marinei, un schivnic care făcea pe vraciul-doftor şi care introducea pe bolnavi acolo. Mai departe, pe pardoseala spaţioasă şi până în uşi, zăceau sau şedeau, talmeş-balmeş şi într-o puternică lumină, scrofuloşii. Alcătuiau cu toţii un minunat tablou şi păreau a fi fost aduşi înadins ca să pozeze unui pictor, deşi nu era cazul. Se aflau acolo vreo opt sute de bolnavi. Treaba mergea încet şi nu prezenta nici un nou interes pentru mine, căci mi-era lehamite de atâtea ceremonii câte văzusem până atunci. Lucrurile lâncezeau, dar n-aveam încotro: trebuia să înghit până la capăt. Doftorul îşi avea rostul său, căci în gloata aceea se aflau destui care îşi închipuiau că într-adevăr sunt bolnavi, pe când alţii, care ştiau bine că sunt sănătoşi, veniseră doar pentru a avea nepieritoarea cinste de a fi atinşi de o mână augustă. Mai era şi alţii care făceau pe bolnavii pentru a fi miluiţi cu pitacul, care, potrivit tradiţiei, îl căpătau odată cu atingerea. Până la mine, pitacul fusese o micuţă monedă de aur, care valora cam o treime dintr-un dolar. Când te gândeşti la puterea de cumpărare a unei atare sume pe vremea şi în ţara aceea – şi cât de banal era să suferi de scrofule, când nu erai mort – pricepi lesne că sumele destinate anual pentru scrofule însemnau o pleaşcă la fel de mare ca şi legea râurilor şi porturilor pentru anumite guverne care sfeteriseau o halcă mare din visteria ţării, plus şansele de a face nevăzute şi exce¬dentele bugetare. Aşa că mi-am zis că trebuie să mă ating şi eu de fondurile pentru scrofule. Ascunsesem în visterie şase şeptimi din sumele alocate pentru scrofule – şi asta cu o săptămână înainte de a părăsi Camelotul în căutare de aventuri – şi poruncisem ca restul, cealaltă şeptime, să fie schimbată în bani mărunţi şi predată în mâinile preotului şef din Ministerul Scrofulelor. E ceva să înlocuieşti o monedă de aur cu un gologan de cinci cenţi şi să faci aceeaşi treabă. Asta ar fi putut crea o inflaţie de mărunţiş pe piaţă, dar nu era nici un pericol, căci finanţele ţării erau în stare să reziste. De obicei, nu-mi place să se toarne apă în vin, însă în cazul acesta admiteam, pentru că tot era vorba de un dar, iar darurile şi pome¬nile pot să le subţiezi cât ţi-i pofta şi eu aşa procedez de obicei. De, calul de dar nu se caută în dinţi! Piesele de aur şi argint care circulau acolo erau, cele mai multe, de o străveche şi necunoscută origine, dar unele erau romane; erau stângaci rotunjite şi rareori erau mai rotunde decât luna când începe să scadă, după ultimul pătrar. Monedele fuseseră bătute cu ciocanul, iar nu prelucrate prin topire şi erau atât de tocite din pricina întrebuinţării, încât inscripţiile de pe ele erau la fel de neciteţe ca şi nişte bătături şi semănau chiar cu ele. Am chibzuit că nişte gologani nou-nouţi şi lucioşi, pe care să se vadă de-o poştă regele pe o parte şi regina Guenever pe cealaltă, fiind cât mai asemănători cu ceea ce erau în realitate, precum şi o deviză straşnică şi cucernică, vor scoate răul din umflăturile scrofuloşilor mai dihai decât un bănuţ mai nobil şi o să încânte mai mult închipuirea scrofuloşilor. Am avut dreptate. Prima experienţă am făcut-o cu turma asta şi a mers de minune. Reducând astfel de cheltuieli, am făcut o serioasă economie statului. Vă puteţi da seama din următoarele date: au fost atinşi de mâna regească şi cu câte un pitac, şapte sute din cei opt sute de pacienţi – o nimica toată! După tariful de mai înainte, asta l-ar fi costat pe stat cam două sute şi patruzeci de dolari; după noul tarif, am cheltuit aproape treizeci şi cinci de dolari, economisind dintr-un singur condei două sute de dolari. Pentru a fi în măsură să apreciem această măiastră lovitură, să ne gândim şi la celelalte articole din buget: cheltuielile anuale ale guvernământului naţional se ridicau la un echiva¬lent ce s-ar realiza din contribuţia fiecărui individ cu salariul lui mediu pe trei zile, bineînţeles, socotind că fiecare individ ar fi om. Dacă luăm o naţiune de şaizeci de milioane, în care salariul mediu este de doi dolari pe zi – salariul pe trei zile al fiecărui individ ar aduce, în total, trei sute şi şaizeci milioane dolari pentru plata cheltuielilor de guvernământ. În zilele mele, în propria-mi patrie, banii aceştia se strângeau din impo¬zite, dar cetăţenii îşi închipuiau că le plătesc importatorii străini, şi asta le făcea mare plăcere. În fapt, ele erau plătite chiar de poporul american şi erau aşa de egal şi exact distri¬buite printre ei, încât impozitul pe care-l plătea un bogătaş, cu o avere de o sută de milioane dolari, era acelaşi cu impo¬zitul plătit de un sugaci, fiul unui muncitor cu ziua: fiecare plătea tot şase dolari. Recunosc şi eu că nimic nu putea fi mai egal decât impozitele astea.
Revenind la socotelile noastre, trebuie să spun că pe atunci Scoţia şi Irlanda plăteau tribut regelui Arthur, iar populaţiile de pe insulele britanice se ridicau laolaltă la ceva mai puţin de un milion de suflete. Salariul mijlociu al unui artizan era de trei cenţi pe zi, când îşi plătea hrana. Datorită orânduielilor arătate, cheltuielile guvernului naţional erau de nouăzeci de mii de dolari anual sau aproape două sute şi cincizeci de dolari pe zi. Aşadar, prin înlocuirea aurului cu gologani, într-o singură zi de scrofule regale, nu numai că nu am păgubit şi nu am nemulţumit pe nimeni, dar am adus servicii tuturor şi am salvat patru cincimi din cheltuielile pe ţară ale acestei zile – o economie care ar fi echivalat cu opt sute de mii de dolari în zilele mele, în America. Făcând această înlocuire, m-am bizuit pe un izvor de înţelepciune foarte îndepărtat – anume, înţelepciunea adolescenţei mele – căci un bărbat de stat nu trebuie să dispreţuiască nici un fel de înţelepciune, oricât de modestă ar fi originea acestei înţelepciuni. Când eram băieţandru, totdeauna îmi economiseam gologanii şi dădeam în locul lor nasturi la colectele pentru fondurile misionarilor străini. Pentru sălbaticii neştiutori, nasturii mergeau tot aşa de bine ca şi gologanii, iar mie îmi prindeau mai bine gologanii decât nasturii, aşa că amândouă părţile erau mulţu¬mite şi nimeni păgubit.
Marinei lua în primire pacienţii îndată ce soseau. El cerceta pe aceşti candidaţi ai scrofulelor regale. Dacă găsea că res¬pectivul nu întruneşte calităţile cerute, îl respingea de la examen, iar dacă le întrunea, atunci îl înmâna regelui. Un preot rostea formula: "Cu mâna lui atinge-va pre bolnav şi tămădui-se-va bolnavul". Apoi, regele mângâia cu mâna umflă¬turile bolnavului, în timp ce citirea preotului continua. În sfârşit, candidatul căpăta diploma, adică primea gologanul – ce i-l atârna de gât chiar regele – şi numai după asta i se dădea voie să plece. Credeţi că într-adevăr se vindeca? Ei bine, se vindeca! Orice giumbuşluc de ăsta vindecă, dacă bolnavul are o credinţă puternică într-însul. Sus, la Astolat, era o capelă unde Fecioara se arătase odată unei copile care păştea gâştele prin locurile alea – asta, bineînţeles, după însăşi mărturia copilei. Oamenii de acolo s-au apucat să ridice capela chiar pe locul respectiv şi au atâmat o poză reprezentând întâmplarea – o poză pe care o puteai socoti destul de primejdioasă pentru a lăsa pe vreun bolnav de inimă să se apropie de ea. Totuşi, mii de oameni betegi şi bolnavi veneau acolo şi se rugau în faţa acestei poze şi plecau întregi şi teferi; ba chiar izvorul privea tabloul şi nu-şi îngheţa apele. Desigur, când mi s-au spus astfel de lucruri, nu am vrut să le cred, dar când m-am dus la faţa locului şi le-am văzut cu ochii mei, a trebuit să mă predau. Am văzut cum tratamentele dădeau rezultat. Şi erau tratamente adevărate, care nu puteau fi puse la îndoială. Am văzut schilozi – pe care îi ştiam de ani de la Camelot, unde umblau în cârje – cum veneau şi se rugau la icoana aceea şi apoi îşi aruncau cârjele şi porneau fără să mai şonticăiască deloc. Erau mormane de cârje acolo, lăsate drept mărturie, de cei vindecaţi.
În alte locuri, găseai oameni care lucrau asupra minţilor bolnavilor fără să le spună o vorbă şi tot îi tămăduiau. În altele, experţii adunau pe bolnavi într-o încăpere şi se rugau împreună cu dânşii, chemându-le credinţa şi după aceea bolnavii aceia plecau lecuiţi. Oriunde, însă, veţi vedea un rege care nu poate tămădui scrofulele, puteţi fi siguri că cea mai preţioasă dintre superstiţiile care-i susţin tronul – credinţa supusului în atributele dumnezeieşti ale suveranului său – s-a dus pe copcă. În tinereţea mea, monarhii Angliei încetaseră să mai atingă umflăturile celor bolnavi, dar asta nu înseamnă că poporul englez îşi pierduse credinţa în monarhi: – "dacă voiau" ei ar fi putut tămădui în patruzeci şi nouă de cazuri din cincizeci.
Ei bine, după ce preotul bolborosise aceleaşi versete timp de trei ceasuri, şi bunul rege lustruise evidenţele bolii, iar bolnavii încă se îmbulzeau ca mai înainte – am simţit că mor de urât. Stăteam lângă o fereastră deschisă, nu departe de augustul baldachin. Pentru a cinci suta oară un bolnav se apleca pentru ca să i se atingă cu degetele ceea ce avea mai respingător; iară şi iară se mormăiau aceleaşi cuvinte: "Cu mâna lui atinge-va pre bolnav şi tămădui-se-va bolnavul" – când deodată se auziră de afară, răsunând limpede ca dintr-o goarnă, nişte sunete care-mi încântară sufletul, dând de-a rosto¬golul treisprezece veacuri inutile:
— Au sosit de la Camelot, Osanalele săptămânale şi Vulcanul literar – ultima erupţie – numai doi cenţi – scrie totul, spune totul despre marea minune din Valea Sfinţeniei!
Şi aşa îşi făcu apariţia acolo o personalitate mai însemnată decât regele: vânzătorul de ziare! Dar numai eu din toată gloata aceea cunoşteam însemnătatea acestei apariţii şi care era menirea acestui vrăjitor imperial pe lume.
I-am aruncat un gologan de cinci cenţi, pe fereastră şi am căpătat ziarul. Adamul vânzătorilor de ziare din întreaga lume se duse până la colţ ca să schimbe gologanul şi să-mi aducă restul, şi dus a fost. Probabil că mai este şi acum tot la colţul străzii. Ce plăcere să vezi iarăşi un ziar! Simţii totuşi o lovitură înfundată, când ochii îmi căzură pe primele titluri de-o şchioa¬pă ale ziarului. Trăisem atâta vreme într-o molcomă atmosferă de veneraţie, respect şi deferentă, încât cele scrise acolo îmi dădură nişte uşori fiori de gheaţă:

VREMURI FĂRĂ DE SEAMĂN ÎN VALEA SFINŢENIEI!

BINELE DE IZVOR ASTUPATE ÎN TAINĂ!

FRATELE MERLIN MEŞTERŞUGUIEŞTE, AU CALCĂ ÎN STRĂCHINI?

Dară şeful loveşte în plin de la primele ture!

Minunatul izvor de apă scos de sub vrajă în toiul
unor spăimate potopuri de
FOC DIAVOLESC FUM ŞI TRĂSNETE!

SASTISIT, MÎRLAN ÎNGHITE RĂBDĂRI VRĂJITE!
SERBĂRI DE POMANĂ

şi aşa mai departe, şi tot aşa. Da – era cam prea tare. O dată, treacă-meargă, ba chiar mi-ar fi plăcut şi n-aş fi zis că au sărit peste cal, dar repetând atacurile astea, o făcuseră de oaie. Ziaristica asta mirosea de-o poştă a gazetărie de Arkansas, dar noi nu eram în Arkansas. Şi încă ceva: penultimele rânduri erau aşa scrise încât jigneau pe pustnici şi puteam să-i pierdem de clienţi pentru reclamele noastre. Într-adevăr, era cam prea uşuratic tonul de luare peste picior pe care-l întâlneai în tot ziarul. Constatam că între timp mă schimbasem mult, fără să-mi fi dat seama. Eram neplăcut impresionat de micile obrăznicii spuse fără perdea, pe care, în tinereţea mea, le-aş fi socotit drept nişte cuviincioase şi graţioase perle de stil. Era o abundenţă de articole de soiul acestora, care m-au cam necăjit:

"Tăciuni şi cărbuni din localitate

Sir Launceţol se întâlni cu bătrânul
rege grivance al Irlandei
În mod neaşteptat săptămâna
trecută la mlaştina de la sud de rajiştea porcului lui sir Balmoral
Le Merveilleuse. Văduva a fost înştiinţată.
Expediţia nr. 3 va porni ham
pe luna ţiitoare în cântarea
18i sir Sagramour-cel-chinuit –
de-dor. Iaste sub comanda renumitului
Cavaler al Cailor Verzi pe
Pereţi, având ca adjutant pe sir
Persant de înde, om competent inteligent,
curtenitor şi în toate
privinţele u nas şi de asemenea
amutat de sir Palamides Sărace –
nul, care nu iaste nici el un spanac cu floare
la ureche. Nu-i vorba de un picnic,
căci dumnealor se gândesc serios la afaceri.
Cetitorii Osanalelor vor afla
cu regret că frumosul şi popularul
sir Charolais de Gaul, carele
a stat timp de patru săptămâni
la Bull ad Hallibut, în oraşul
nostru, şi a cucerit toate inimile
cu manierele sale elegante şi
aleasa-i convârsaţie, va pleca astăzi
acasă. Mai dă-ne un semn
de viaţă, Charley!
Rezolvarea triburilor privind
funerariile răposatului sir Dalliance,
a ducelui de Cornwall fecior,
Ucis într-o încăierare cu Uriaşul
Ghioagei Ferecate marţea trecută
pe malurile Câmpiei Vrăjite, se
află în mâinile amabilului şi
hainicului Mumble, prinţul antretenorilor
de pompe funebre,
decât care nimeni nu-i mai straşnic
de a servi cu plăcere pe fiecare
care are nevoie de serviciile
sale ultime şi triste. Daţi-i
prilejul să vă servească. Încercaţi
şi vă veţi convinge.
Redacţia Osanalelor ţine să
mulţumească respectuos, de la director
şi până la dracu şi la tat'su, curtenitorului
şi preve nitorului lord
Mare Majordom al treilea ajutor
al Palatului pentru câteva sorbetiere
de îngHeţată de o calitate
aşa calculată încât să te
facă recunoscător până la lacrimi şi a reuşit.
Când această administraţie
va dori să potrivească un
nume frumos pentru viitoare pormorţie,
Osanalele sunt gata să
facă sudgestiile necesare.
Demoazela Irene Dulap, din
Sid Astolat, se află în vizită
la unchiul dumneaei, popularul
patron al hanului Văcarilor,
strada Bojocilor, din oraşul
nostru.
....Tânărul Barker, reparator
de foaie s-a înapoiat în localitate
şi arată mai dolofan datorită
vacanţiei-tumeu printre cei
mai de seamă fierari. Vedeţi-i
reclama!"

Desigur, pentru început, jurnalistica aceasta era destul de bună. Ştiam că e aşa şi mă simţeam totuşi cam dezamăgit. Mi-a plăcut mult mai mult rubrica "Veşti de la palat", căci respectul simplu şi demn, cu care se consemnau veştile, te reconforta după toate familiarităţile acelea dizgraţioase. Dar chiar şi această rubrică putea fi mai bună. Ştiu că, orice-ai face, e greu să obţii varietate în materie de veşti de la curtea regală. Într-adevăr, în toate faptele acelea există o adâncă monotonie, care zădărniceşte şi chiar înfrânge cele mai cinstite sforţări de a face ca faptele să strălucească şi să trezească entuziasm. Cea mai bună metodă de a ieşi totuşi din mono¬tonia asta – de fapt singura metodă de bun simţ – este de a ascunde repetarea faptelor, dându-le sub forme cât mai variate. Trebuie să jupoi fiecare fapt şi să-l îmbraci într-o nouă piele de vorbe. Aşa înşeli ochiul, crezi că-i un fapt nou, dai impresia că şi curtea regală merge înainte, cum merg toate pe lume. Şi astfel stârneşti curiozitatea cititorului, care înghite dintr-o sorbitură întreaga coloană; aşa reuşeşti să înşeli pe toată lumea ca să nu vadă că ai făcut ciorba cu un singur bob de fasole. Metoda întrebuinţată de Clarence era bună, simplă, demnă, directă şi după tipicul afacerilor în curs. Totuşi, pot spune că nu era cea mai bună dintre toate cele posibile:

VEŞTI DE LA PALAT

În ziua de luni regele s-a primblat călare prin parc " " " marţi "
" " " mereu ri "
"vineri" " * * "
" " " sâmbătă" " " "duminică"

Cu toate acestea, judecându-l în linii mari, ziarul îmi plăcea. Micile crudităţi de ordin tehnic erau observabile ici-colo, dar nu pricinuiau mare pagubă şi, oricum, corecturile greşelilor de tipar se făcuseră tot aşa de bine ca şi în Arkansas şi mult mai bine decât era necesar în zilele şi în ţara regelui Arthur. De obicei, gramatica îţi scăpa printre degete, iar construcţiile erau mai mult sau mai puţin şchioape, dar nu mă formalizam pentru atâta lucru. Astfel de defecte am şi eu şi nu trebuie să-i criticăm pe alţii, pe tărâmurile unde nici noi nu ne putem ţine bine de-a-npicioarelea.
Eram prea înfometat de literatură ca să nu doresc a hăpăi întregul ziar ca un singur fel de mâncare; dar abia îmbucai câţiva dumicaţi şi fui nevoit să amân înfulecatul din pricina călugărilor din preajmă, care mă asaltară cu tot felul de întrebări pline de curiozitate: Ce-i obiectul acesta ciudat? La ce serveşte? l-o batistă? Un plocad de aşezat sub şea? O bucată de cămaşă? Şi din ce-i făcut? Ce subţire şi totuşi mlădios şi gingaş! Şi cum mai foşneşte! Crezi că ţine la purtat şi nu se strică dacă-l plouă? Ce se vede pe el sunt litere scrise sau ornamente? Bănuiau că este ceva scris acolo, deoarece aceia dintre dânşii care ştiau să citească latineşte şi aveau ceva habar de greacă, recunoşteau unele litere, dar nu se dumireau în totul despre ce era vorba. Am căutat să-i informez în modul cel mai simplu:
— E un ziar public. Am să vă explic altă dată ce înseamnă asta. Nu-i o haină, căci e făcut din hârtie. Am să vă explic altă dată ce-i hârtia. Şirurile pe care le vedeţi sunt pentru citit; nu-s scrise cu mâna, ci tipărite. Odată şi odată, am să vă explic ce-i tiparul. S-au făcut o mie de foi dintr-astea, toate la fel ca asta, până în cel mai mic amănunt, şi nici în ruptul capului nu-ţi poţi da seama dacă o foaie e mai brează ca alta.
Cu toţii scoaseră nişte exclamaţii de surpriză şi admiraţie:
— O mie! Lucru vârtos şi de mirare! Trudă de un an pentru o mulţime de meşteri!
— Nicidecum! Muncă de o zi pentru un muncitor şi un ucenic.
Se cruciră şi murmurară vreo câteva rugăciuni, ca să-i ocro¬tească de primejdie.
— Minuni! Ciudese! Roadă întunecată a farmecelor!
Îi lăsai să creadă aşa, apoi citii cu glas domol – acelora care îşi îmbulzeau capetele rase la o distanţă de unde puteai auzi – o parte din darea de seamă asupra miracolului restaurării izvorului, fiind la fiece pas însoţit de exclamaţiile lor uimite şi respectuoase:
— Oh! Oh! Oh!
— Prea adevărat iaste!
— Spăimos! Se sparie gândul, nu alta!
— Acestea au fost întâmplările ce tâmplatu-s-au aievea, aie¬vea scrise, spre minunare!
Apoi, mă întrebară dacă pot să le dau în mână lucrul acela ciudat, ca să-l pipăie şi să-l cerceteze, asigurându-mă că vor fi foarte grijulii să nu-l strice. Le-am spus că da, şi ei luară ziarul, apucându-l cu toată grija şi evlavia, de parcă ar fi fost nişte moaşte sfinte, şi cu gingăşie îi pipăiră făptura, mângâiară suprafaţa-i netedă, cu atingeri uşoare de degete, şi cercetară cu ochi fascinaţi tainicele caractere tipărite. Pâlcul acela de capete plecate, feţele acelea fermecate, ochii aceia grăitori – ce minunată privelişte pentru mine!
Nu era vorba de odrasla mea? Nu erau minunarea asta mută, interesul ăsta viu şi admiraţia sinceră – cel mai grăitor tribut şi cel mai nesilit omagiu care mi se puteau aduce? Atunci mi-am dat seama ceea ce încearcă o mamă, când femeile străine, sau prietene din preajmă, îi iau în braţe noul născut şi-şi aţintesc toată dragostea asupra lui, plecându-şi capetele într-o adoraţie atât de deplină, încât restul universului dispare din conştiinţa lor şi li se pare în momentul acela că nu există pe lume decât pruncul! Acum ştiu că satisfacţie mai mare nu poate fi – nici chiar cea de rege, cuceritor şi poet – care să se ridice măcar pe jumătate până la culmea-i senină şi înaltă, sau să aducă pe jumătate dintr-o mulţumire atât de divină.
În timpul restului acestei "seanţe", ziarul meu călători de la grup la grup prin toată sala aceea uriaşă, iar ochii mei fericiţi îl urmăreau într-una, pe când eu încremenisem, năpădit de mulţumire şi beat de bucurie. Da – asta înseamnă împărăţia cerurilor şi o dată i-am simţit şi eu gustul, chiar dacă nu voi mai avea parte s-o mai gust vreodată.




CAPITOLUL XXVII
Yankeul şi cu regele călătoresc incognito

Aproape de ceasul culcării îl luai pe rege în aparta¬mentele mele particulare, pentru a-i tăia părul şi a-l ajuta să se îmbrace cu veşmintele de rând pe care urma să le poarte pe drum. Cei din clasele conducătoare îşi retezau părul de pe frunte, purtându-l cu breton, dar lăsau să le cadă pletele pe spate, pe când oamenii de rând şi-l tundeau şi în faţă şi la ceafă. Sclavii nu se tundeau de loc, şi părul le creştea în voie. Aşa că-i înfundai o strachină pe cap, şi rotind-o împrejurul frunţii, i-am tăiat toate şuviţele care-i atârnau. Apoi îi scurtai favoriţii şi mustăţile până ajunseră cam la o jumătate de ţol lungime, căutând şi reuşind să fac toate astea cu o mare artă. Îl pocisem rău de tot. Când îşi puse sandalele butucănoase şi anteriul făcut dintr-o grosolană pânză de in cafenie, care-i atârna de la gât până la tălpi, nu mai era deloc cel mai chipeş bărbat din tot regatul, ci unul dintre cei mai urâţi, mai vulgari şi mai neplăcuţi la vedere. Amândoi eram îmbrăcaţi şi bărbieriţi la fel, şi puteam fi lesne luaţi drept ţărani sau vătafi boiereşti, ciobani sau căruţaşi; cam aşa, sau drept meşteşugari de la ţară, dacă pofteam, îmbră¬cămintea noastră fiind ca a mai tuturor oamenilor săraci – trainică şi ieftină. Nu vreau să spun că era chiar ieftină pentru un om sărac, ci că era făcută din cel mai ieftin material care se găsea pentru veşmintele bărbăteşti – lucrat la ţară, mă înţelegeţi.
Ne strecurarăm înainte de a se crăpa de ziuă şi când soarele începea să se ridice, noi făcusem opt sau zece mile, găsindu-ne în mijlocul unei câmpii nu prea netede. Purtam o traistă destul de grea, încărcată cu provizii – merinde pentru rege, ca să mai îmbuce câte ceva până s-o deprinde cu grosolanele mâncăruri de la ţară, fără să i se aplece.
Găsii un loc confortabil pentru rege, la marginea drumului, şi apoi îi dădui o halcă sau două ca să-şi pună stomacul la cale. Apoi, îi spusei că mă duc după apă şi o întinsei. Aveam de gând să dispar din văzul său, ca să mă odihnesc puţintel şi eu. Luaem prostul obicei de a sta în picioare în faţa lui, chiar şi la sfatul sfetnicilor şi mă aşezam doar în rare ocazii, când sfaturile acelea durau ceasuri şi ceasuri; pe deasupra mă procopsisem şi cu un moft de scău¬nel fără spătar, arătând ca un podeţ răsturnat, şi care era la fel de plăcut ca şi durerile de măsele. Nu voiam să-l arunc deodată în apă pe rege şi să-l las să înoate singur, ci aveam de gând să-l obişnuiesc încetişor cu noua situaţie. Sigur că ar fi trebuit să stăm împreună, eu şi regele, acum când eram în cârdăşie, căci altfel oamenii ar fi băgat de seamă; totuşi nu era o bună politică pentru mine ca să fac pe egalul cu dânsul, când nu era nici o nevoie.
Găsii apă mai încolo, la vreo trei sute de metri depărtare şi apucai să mă odihnesc cam vreo douăzeci de minute, când auzii nişte glasuri. Nu-i nimic – îmi zisei-trebuie să fie nişte ţărani care se duc la muncă. Care alţii să se scoale aşa de dimineaţă, pe meleagurile acelea? Dar peste o clipă zării la o cotitură a drumului nişte oameni de seamă, îmbrăcaţi pe cinste, apărând cu nişte catâri încărcaţi cu bagaje şi cu servitori în urma lor. Mă repezii glonţ în tufiş, pe drumul cel mai scurt. Câtva timp crezui că oamenii aceia vor ajunge înaintea mea la locul unde era regele; dar deznădejdea îţi dă aripi, aşa că îmi făcui vânt cu tot corpul, îmi umflai pieptul şi ţinându-mi răsuflarea – fâl-fâl! – zburai, nu alta. Am ajuns. Şi încă mai înainte decât era nevoie.
— Scuză-mă, dragul meu rege, dar acum nu-i timp de eti¬chetă... Hai! Ridică-te în picioare, că se apropie nişte oameni cu vază. Hai, sus!
— Nu văd nici o minune! Lasă-i să vină!
— Vai, măria ta, nu-i bine să şezi jos! Ridică-te şi stai într-o poziţie mai umilă, în timp ce trec dumnealor. Nu uita că acum eşti ţăran.
— Adevăr grăit-ai! Iată că uitasem, tot gândind cu capul meu la războiul cel mare pe care vreau să-l dau cu ditai galul – şi zicând acestea se ridicase, dar o fermă s-ar fi ridicat mai repede decât dânsul, dacă ar fi fost cerere pe piaţă pentru terenurile de construcţii – şi adevărat iaste că a fost în gândul meu, ca pogorât din ceruri, visul acela măreţ, carele...
— Ia o ţinută mai ploconită, măria ta! Hai, mai repede! Apleacă-ţi capul – mai mult – mai mult! Lasă-l jos!
A făcut tot ce i-a stat în putinţă, dar, doamne! mare lucru n-a reuşit. Părea tot atât de plecat cât turnul din Pisa, asta-i cea mai exactă apreciere pe care aş putea-o face despre pozi¬ţia lui. Într-adevăr, atât de puţin a reuşit să se ploconească, încât a primit nişte priviri încruntate şi acre pe toată linia, iar un lacheu împopoţonat din coada alaiului a ridicat biciul să dea în el. Dar sărisem la timp pentru a primi eu – pleosc! – lovitura, în locul regelui. Urmară o rafală de râsete batjoco¬ritoare, în timpul cărora vorbii răspicat şi îl sfătuii pe rege a se face că nici nu-i pasă. Pe moment se stăpâni, însă birul ăsta îl cam usturase şi voia să sfâşie cu dinţii alaiul şi altceva nu. Îl avertizai:
— Dacă faci una ca asta, s-a zis de la început cu aventurile noastre! Iar noi, fiind neînarmaţi, nu facem nici o scofală în faţa bandei ăsteia înarmate. Dacă vrem să reuşim în ceea ce am pus la cale, atunci trebuie nu numai să arătăm ca nişte ţărani, dar să ne şi purtăm ca dânşii.
— Înţelept iaste ce-ai grăit, luminate Şef! Nu se cade a-ţi sta împotrivă! Să purcedem mai departe. Voi trage învăţătură şi voi băga de samă, purtându-mă după cuviinţă.
S-a ţinut de cuvânt. A făcut cum a putut mai bine, numai că se putea şi mai bine. Cred că vi s-a întâmplat să vedeţi un copil neastâmpărat şi fără minte, dar îndrăzneţ nevoie mare, făcând de zor o poznă după alta, toată ziulica, şi o mamă grijulie ţinându-se după el tot timpul, şi salvându-l în ultima clipă de la înec sau de la vreo altă belea, după fiecare păţanie nouă – ei bine, leit aşa arătam regele şi cu mine!
Dacă aş fi prevăzut ce o să mi se întâmple, mi-aş fi zis de la început: nu! cine are poftă să câştige o pâine, făcând panoramă cu un rege îmbrăcat în ţăran, n-are decât; eu, unul, m-aş descurca mult mai bine cu o menajerie şi aş rezista mai multă vreme. În primele trei zile, nu i-am permis să intre în nici o cocioabă sau altă locuinţă. Dacă voia să treacă în revistă câte ceva, în timpul acestei iniţieri, asta o putea face doar în hanuri mai mici sau pe drum, aşa că la astfel de locuri ne-am mărginit noi la început. Bietul de el! Încerca să se poarte cât mai bine, dar ce folos? Nu făcea nici un progres, nici cât negru sub unghie.
Dimpotrivă. Mă băga în sperieţi, făcând boroboaţe peste boroboaţe unde şi când nu te aşteptai. În ziua a doua, pe înserate, ce-l văd că face? Nici mai mult nici mai puţin decât că-mi scoate dinăuntrul anteriului un pumnal, privindu-mă senin, de parcă nici usturoi n-ar fi mâncat!
— Dumnezeule mare! De unde-l ai, măria ta?
— De la un contrabandist pe care l-am văzut la han, aseară.
— Dar cum l-ai cumpărat, când nu ai nici o para chioară?
— Scăpat-am teferi dintru multe primejdii datorită duhului – duhului luminăţiei tale – că pre luminăţia ta o am lumină şi sfeşnic – dară singur am gândit cu capul meu că cine iaste înainte văzător se cuvine întrarmat a fi. Arma luminăţiei tale ar putea să cadă cu împiedecare şi pieriţi să fim!
— Dar, gândeşte-te că oamenii de teapa noastră nu au dreptul să poarte arme! Ce-ar zice un lord – sau oricare altă persoană cu vază – dacă ar prinde pe un nespălat de ţăran cu un pumnal asupra lui?
A fost spre norocul nostru că în momentul acela n-a dat nimeni peste noi. M-am ţinut de capul lui ca să arunce cât colo fierul ăla ruginit. Dar pasă de convinge pe un copil să renunţe la un mijloc nou şi ademenitor de a-şi frânge gâtul. Am mers amândoi înainte, tăcuţi şi prinşi de gânduri. În cele din urmă, zise regele:
— Când vezi că eu cuget la lucruri care nu mi se cad, au care de primejdie sunt, de ce oare nu mă scuturi ca să le alung din minte?
Grea treabă şi lucru cu două tăiuşuri. Nu prea ştiam cum să iau această invitaţie sau ce să zic, aşa că am sfârşit prin a-i spune ce era mai firesc:
— Dar cum pot şti eu ce gândeşte măria ta?
Regele încremeni locului de uimire şi se zgâi la mine:
— O! Dară eu crezut-am că eşti mai mare decât Merlin şi meşterşuguieşti la vrăji, câtâi ziulica de mare. Darul prorocirei mai vârtos iaste decât vrăjitoria, iară Merlin proroc iaste!
Îmi dădui seama că o făcusem lată. Trebuia să recâştig terenul pierdut. După o matură reflecţie şi un plan mai dihai, îi zisei:
— Măria ta, m-ai înţeles greşit. Dă-mi voie să-ţi explic. Există două soiuri de profeţii. Unul este de a prezice lucruri care sunt foarte aproape de noi; celălalt este darul de a prezice lucruri care se vor petrece cu epoci şi secole mai încolo. Care-i mai mare dintre aceste daruri profetice?
— De bună samă, cel din urmă!
— Aşa e. Şi mă rog, are darul ăsta Merlin?
— În parte îl are. Merlin prorocit-a o samă de taine despre naşterea mea şi a crăiei mele, cu douăzeci de ani mai înainte.
— A mers vreodată mai departe?
— Mai mult nice nu ar cuteza a zice, gândesc eu.
— Probabil că asta-i limita la care poate ajunge. Fiecare profet îşi are limita lui. Limita unora dintre marii profeţi a fost un secol.
— Puţini sunt aceştia, rari ca iarba de leac, pre cât am aflat eu.
— Au existat doi încă şi mai mari, ale căror limite au fost de câte patru şi şase veacuri, ba unul a ajuns să prezică până la o limită de şapte sute douăzeci de ani.
— Oho! Ce minunăţie!
— Dar ce sunt toţi aceştia faţă de mine? O nimica toată!
— Cum? Întru adevăr ai puterea de a vedea chiar mai departe decât atâta nepărăsită vreme?
— Şapte sute de ani? Măria ta, află că privirile ochiului meu de profet au din cuprinderea vulturului şi lor li se dez¬văluie viitorul lumii pe încă aproape treisprezece secole şi jumătate de acum încolo!
Ehei! Păcat că n-aţi văzut ce ochi a bleojdit regele şi cum era mai-mai să înghită tot aerul de deasupra pământului! Cu asta îl aranjasem pe Merlin. Aţi văzut că în faţa oamenilor acelora nu era nevoie să dovedeşti nimic din ceea ce afirmai: era de ajuns să afirmi şi ei te şi credeau. Niciodată nu i-a dat prin gând cuiva să pună la îndoială vreo afirmaţie.
— Şi acum trebuie să-ţi spun, măria ta – continuai eu – că sunt în stare să practic amândouă soiurile de profeţii: cea pe durată lungă şi cealaltă, dacă îmi dau osteneala, dar de obicei nu practic decât cea pe lungă durată, fiindcă cealaltă nu este de demnitatea mea. Aceea-i bună doar pentru prezicători de teapa lui Merlin – profeţi scurţi de coadă, cum le zicem în profesiunea noastră. Fireşte, aşa – din când în când – mă distrez şi eu cu câte o profeţie mai măruntă, dar nu prea des; de fapt, mai niciodată. Îţi aminteşti ce mult s-a comentat – când ai ajuns în Valea Sfinţeniei – faptul că eu am prezis sosirea măriei tale şi am precizat până şi ceasul sosirii, şi asta cu două sau trei zile înainte.
— Adevăr grăieşti. Acum îmi aduc aminte.
— Ei bine, mi-ar fi fost şi mai uşor, de patruzeci de ori mai uşor şi aş fi adus la târg de o mie de ori mai multă marfă, dacă ar fi fost vorba de ceva care avea să se petreacă peste cinci sute de ani, în loc de două-trei zile.
— Multe ciudăţenii mai sunt pre lumea aceasta!
— Aşa e! Un adevărat expert poate mai lesne prezice un lucru care se va petrece peste cinci sute de ani decât unul care se va petrece peste cinci sute de secunde.
— După chibzuinţă mea, zic că mai lesne ar fi să fie altmintrelea. S-ar cădea să fie de cinci sute de ori mai lesne să proroceşti ceea ce-i mai aproape decât ceea ce-i mai departe de bieţii de noi, căci ceea ce-i aproape s-ar învrednici să vadă până şi neştiutorul. Adevăr zic, că legile prorociei nu se potrivesc cu ceea ce-i aievea, că ele fac prea cu uşor ceea ce-i anevoie şi anevoie ceea ce-i uşor.
Dovedea înţelepciune regele. O căciulă ţărănească nu era de ajuns ca să-l deghizeze; ba, ţi-ai fi dat seama că e rege şi dacă-l vedeai sub un clopot de scafandrier, când ai fi auzit cum îi mergea mintea.
Dar asta-i altă căciulă. Până una-alta, mă pomenii cu o nouă îndeletnicire, care-mi dădea de furcă. Regele deveni foarte dornic să afle tot ce se va întâmpla în următoarele treisprezece secole, de parcă ar fi urmat să trăiască în ele.
Din clipa aceea, mi-am prorocit singur că o să chelesc tot gândindu-mă ce profeţii să mai născocesc pentru a satisface cererile regelui. Până atunci multe lucruri indiscrete dădusem în vileag, dar să mă joc de-a profetul în aşa hal, încă nu mi se întâmplase. Mă gândii însă că şi profesia asta are foloasele ei. La urma urmei, profeţii nu au nevoie de nici un dram de minte. Mintea le trebuie, fireşte, pentru nevoile cotidiene ale vieţii, dar nu le serveşte la nimic în chestiunile profesionale. Profeţia este cea mai odihnitoare dintre vocaţii. Când pogoară asupră-ţi duhul profeţiei, n-ai decât să-ţi coci mintea şi s-o pui la rece; n-ai nevoie decât să-ţi deşurubezi falca şi s-o laşi singură să facă treaba, că falca îi dă înainte şi profeţiile curg în doi timpi şi trei mişcări.
Mai în fiecare zi, dădeam peste vreun cavaler rătăcitor şi de fiecare dată când îi vedea, se trezea în rege vajnicul spirit marţial. Era gata să uite situaţia în care se găsea şi să le spună câte ceva, într-un stil cu nuanţe sau chiar cu ieşiri directe, care l-ar fi trădat cine este. De aceea, aveam grijă să-l trag din mijlocul drumului la momentul oportun. Dar el se oprea ceva mai încolo şi îi privea ţintă, scăpărându-le nişte priviri şi umflându-şi nările, de parcă ar fi fost un cal la război. Îmi dădeam seama că se perpelea de dorul de a se încaieră cu dânşii. A treia zi, pe la vremea prânzului, tocmai mă oprisem în drum pentru a lua o măsură de precauţie, dictată de lovitura aceea de bici pe care o primisem pe pielea mea, cu două zile mai înainte. Precauţie pe care mai târziu m-am hotărât s-o las pustiei, căci mi-era silă s-o mai pun în aplicare. Dar în momentele acelea aveam clar în minte ce păţisem, şi în timp ce mergeam înainte cu paşi vârtoşi, având falca în funcţiune şi mintea la odihnă, căci tocmai făceam profeţii, mă poticnii de-o piatră şi – huzdup! – căzui lat jos. Mă speriasem aşa de tare, încât, o clipă, nu m-am putut gândi la nimic; apoi mă ridicai încetişor şi cu grijă şi desfăcui băierile traistei. Aveam într-însa o bombă cu dinamită, învelită în lână – şi pusă într-o cutie. Mă gândisem că mi-ar prinde bine la drum, şi s-ar putea ivi ocazia ca să fac o minune număru unu cu dânsa. Totuşi, e un lucru enervant să cari aşa ceva cu tine, iar să-l laşi pe rege s-o care, ar fi şi mai rău. Acum, după căzătura aia zdra¬vănă, îmi ziceam că ar fi mai bine sau s-o arunc sau să gă¬sesc vreun mijloc sigur de a mă descotorosi de societatea ei. Tocmai o scosesem din cutie şi o pusesem în traistă, când zării venind înspre noi doi cavaleri. Regele rămase încremenit în mijlocul drumului, ca o statuie, zgâindu-se la ei – bineîn¬ţeles, uitase iarăşi pe ce lume se află şi cum trebuie să se poarte – dar înainte de a putea să-l previn, a şi fost nevoit s-o ia din loc, şi bine a făcut! El crezuse că cei doi cavaleri se vor da în lături. Auzi una ca asta! Să se dea în lături de pe drum ca să nu calce peste pulberea nevrednică a unor trupuri de ţărani? Unde se trezea dumnealui, regele! Când s-a mai dat el în lături – sau când a avut prilejul ca vreun ţăran, zărindu-l pe el sau pe vreun oarecare nobil cavaler, să nu se dea în lături, pentru a-l cruţa la timp de osteneală? Cavalerii nu dădură nici o atenţie regelui; era treaba lui să-şi scape la timp pielea, iar dacă n-ar fi şters-o de pe drum, ar fi fost călcat frumuşel în picioarele cailor, ba ar mai fi fost şi ţinta batjocurii călăreţilor.
Regele, însă, era cuprins de furie şi se apucă să le arunce o seamă de epitete şi provocări de cea mai augustă tărie. Cavalerii erau acum ceva mai departe de noi, dar se opriră, foarte miraţi, se întoarseră în şa şi se uitară îndărăt, parcă stând la îndoială dacă trebuie să catadicsească sau nu să-şi pună mintea cu nişte târâturi ca noi. Dar se întoarseră şi se îndreptară înspre noi. Nu mai era nici o clipă de pierdut. Am "tăbărât" şi eu pe ei, dar să vedeţi cum. Am alergat înspre dânşii şi când am ajuns în dreptul lor, le-am tras un alai de înjurături tocmai din fundul rărunchilor, de să li se facă părul măciucă, aşa că faţă de sudălmile mele, insultele regelui păreau o nimica toată, nu făceau nici doi bani. Sudălmile le luasem din secolul al XlX-lea, care ştia să înjure mai acătării. Cavalerii aveau o viteză aşa de mare, încât ajunseseră aproape de locul unde era regele, înainte de a-şi da seama ce le trântisem eu; dar imediat după aceea, spumegând de furie, îşi opriră caii, care se ridicară în două picioare, şi-i întoarseră din drum. Se îndreptau acum spre mine, unul lângă altul. Mă aflam la vreo şaptezeci de metri de dânşii – ţop! – pe-o stâncă de pe marginea drumului. Când ajunseră la vreo treizeci de metri de mine, întinseră suliţele şi îşi aplecară capetele încoifate şi aşa, având chiar sub piepturile lor coamele împă-noşate ale cailor – o mândreţe, nu alta – aceste fulgere-exprese se abăteau asupra mea, gata să mă facă terci. Dar când au ajuns la cincisprezece metri, am aruncat cu precizie bomba, dând-o de pământ chiar sub botul cailor. Şi bum! Şi hum!... să le meargă peticele!
Ei, da! Straşnic lucru, straşnic şi pe cinste, de parcă ar fi fost explozia unui vapor pe Mississippi. În următoarele cinci¬sprezece minute, am stat amândoi sub o ploaie alcătuită din microscopice ţăndări de cavaleri, fierărie şi carne de cal. Spun amândoi pentru că regele a participat şi el la acest spectacol, îndată ce şi-a căpătat răsuflarea. Se făcuse acolo o groapă care ar fi dat de lucru întregii populaţii din regiune timp de mai mulţi ani-vreau să spun, ca să i se explice şi să înţeleagă ce s-a petrecut. Cât despre astuparea gropii, treaba asta ar fi mers relativ mai repede, căzând în sarcina câtorva sărmani aleşi – ţăranii senioriei respective, care n-ar fi primit nimic pentru munca lor.
I-am dat regelui explicaţiile necesare, spunându-i că isprava se datoreşte unei bombe cu dinamită. Informaţia asta nu i-a căşunat nici un rău, lăsându-l la fel de deştept ca şi mai înainte. Totuşi, în ochii săi, faptul însemna o nobilă minune şi o nouă lovitură împotriva lui Merlin. Am crezut că fac bine, explicându-i că miracolul ăsta nu poate fi săvârşit prea des, ci numai când condiţiile atmosferice sunt favorabile. Altfel, el ar fi bisat ori de câte ori am fi avut un subiect mai interesant la îndemână, şi asta nu mi-ar fi convenit deloc, căci altă bombă nu mai aveam cu mine.




CAPITOLUL XXVIII
Instruirea regelui

În dimineaţa celei de a patra zile, tocmai când răsărea soarele şi noi rătăcisem vreun ceas prin pâclele zorilor, ajunsei la o hotărâre: regele trebuie cu orice preţ instruit, căci lucrurile nu mai pot merge aşa. Trebuie luat în serios de mână şi instruit temeinic şi cu conştiinciozitate. Altfel nu ne puteam aventura să intrăm în vreo casă de om, căci până şi mâţele vor mirosi că au a face cu un şarlatan în costum de bal mascat şi nu cu un ţăran. Aşa că am făcut un popas şi i-am zis:
— Măria ta, dacă între hainele pe care le porţi şi ceea ce-i sub ele nu-i nici o nepotrivire şi totul e în regulă – în schimb, între hainele măriei tale şi purtarea pe care o ai este mare nepotrivire şi totul pare anapoda. Mersul marţial pe care îl ai şi ţinuta de lord – s-a zis cu ele. Te ţii prea drept şi priveşti prea de sus, prea cu ifos. Ştiu că grijile regatului nu gârbovesc umerii, nu te fac să umbli pleoştit, cu bărbia în jos, nu întunecă semeţia privirilor, nu strecoară îndoială şi teamă în inimă şi nu se arată prin nici un fel de şubrezire a trupului sau prin paşi nesiguri. Numai dezgustătoarele griji pe care le au cei umili duc la asemenea rezultate. De aceea, măria ta trebuie să înveţe câteva şmecherii; trebuie să imite – aşa cum imiţi marca unei fabrici cunoscute – toate tarele sărăciei, mizeriei, jignirii şi ale altor câteva semne obişnuite de neomenie, care sapă bărbăţia din om şi fac dintr-însul un supus credincios, cuminte şi tolerabil, spre mulţumirea stăpânilor săi. Altfel, până şi pruncii te vor dibui că eşti travestit şi amândoi riscăm să fim sfâşiaţi în bucăţi la prima colibă unde vom trage. Rogu-te, încearcă să umbli aşa cum ţi-am arătat.
Regele băgă în cap toate acestea şi apoi încercă să le imite.
— Binişor... binişor. Bărbia ceva mai plecată, mai jos, te rog... aşa, foarte bine. Ochii, prea sus... te rog nu privi în zare, priveşte în pământ, la zece paşi de picioare... Da... aşa-i bine, foarte bine. O clipă, te rog. Dai pe faţă prea multă putere, prea multă hotărâre. Ar trebui să târşeşti paşii, să mergi mai tropai-tropai, ropai-ropai. Uită-te la mine, te rog, uite-aşa şi tot aşa... Da, cam aşa, cam aşa... aproape cum ar trebui... Da, acum e binişor. Hm! Mai e ceva care nu merge... Stai, stai niţel... Nu ştiu ce dracu o fi! Te rog, mai fă vreo treizeci de metri, ca să am perspectiva cuvenită... Ei, fii atent! Da, capul e în regulă, viteza justă, umerii cum trebuie, ochii aple¬caţi, bărbia bleojdită, umbletul, ţinuta şi stilul în regulă – da, fiecare din astea e în regulă! Şi totuşi ansamblul nu-i bun, plămada nu-i reuşită. Socotelile nu se echilibrează; una-s cheltuielile, alta veniturile. Aide, din nou, măria ta, te rog... Da, acum mi se pare că i-am dat de rost. Da, m-am lămurit. Ştii ce-ţi lipseşte? Autenticitatea spirituală a ceea ce faci; asta-i lipsa. Totul este făcut ca de un amator, de un diletant. Amănuntele practice sunt în regulă, le îndeplineşti la mili¬metru; înşelătoria-i pusă la punct, numai că nu păcăleşti pe nimeni.
— Atunci dară ce se cade să fac pentru a fi cu folos?
— Să mă mai gândesc... Nu prea văd nici eu. În fond, nu există nimic care ar putea îndrepta lucrurile, decât practica, sireaca. Ne găsim tocmai într-un loc ideal pentru astfel de exerciţii: rădăcini, cioturi şi pietre, de care să se poticnească umbletu-ţi falnic. Aici n-avem teamă că putem fi întrerupţi de la treabă; este doar câmpie cât vezi cu ochii şi numai o singură colibă, colo, în depărtare şi ăia sunt aşa de departe, că nu ne poate vedea nimeni. Ar trebui s-o iei pe dincolo de drum, măria ta, şi să-mi faci exerciţii toată ziulica.
După ce a făcut aşa, câtva timp, exerciţii, i-am zis:
— Acum, măria ta, închipuieşte-ţi că suntem la uşa omului care locuieşte în coliba aceea şi că ne vede familia lui. Hai, arată-mi cum o să te adresezi capului familiei!
Fără voie, regele îşi îndreptă şi înţepeni umerii, ca o statuie, şi zise cu o glacială asprime:
— Mă, ţărane, ia adă-mi un scaun şi ospătează-mă din mâncărurile ce ai.
— Vai, măria ta! Nu-i bine de loc!
— Dară unde-i greşeala?
— Oamenii aceştia nu-şi zic unul altuia ţărani.
— Adevărat?
— Numai cei de deasupra lor le zic ţărani.
— Atuncea să îi zic altmintrelea: ei, mă robule!
— Nu, că s-ar putea să fie om liber!
— Aha! Atuncea să-i zic oare: măi, om bun?
— Da, aşa ar merge, măria ta, dar şi mai bine ar fi dacă i-ai zice: mă, frate, mă; sau mă, fârtate, mă!
— Frate? Frate cu un nevolnic ca acela?
— Dar şi noi ne pretindem de-o teapă cu ei, nevolnici ca şi ei.
— Adevăr iaste. Zice-voi: frate, adă-mi un scaun şi aciiş de-ale mâncării. Acum iaste după cuviinţă?
— Nu chiar de tot. Căci ai cerut numai pentru unul, nu pentru noi amândoi; mâncare numai pentru unul, scaun numai pentru unul.
Regele păru tare nedumirit. Nu era, săracul, o somitate intelectuală. Capul său era o clepsidră cu nisip; primea o idee, dar o prindea grăunte cu grăunte, nu toată deodată.
— Vrea şi luminăţia ta un scaun? Şi vrea chiar să şadă?
— Păi, dacă n-aş şedea şi eu, omul şi-ar da imediat seama că noi facem pe egalii, dar nu suntem – şi iute ne-am da de gol.
— Adevăr grăit-ai şi bine ai mai chibzuit! Ce lucru de minu¬ne iaste adevărul, că iese la iveală când nu te aştepţi şi încă în fel şi chip! Da – căsaşul se cuvine să ne aducă scaune şi de-ale gurii pentru amândoi şi aducându-ne ibricul şi ştergarul nu i se cade să arate unuia mai mult respect decât celuilalt.
— Şi mai am un amănunt de corectat: nu trebuie să ne aducă nimic afară, ci trebuie să ne ducem noi înăuntru, printre nevolnici – şi poate printre alte lucruri care-ţi trezesc sila – şi să mâncăm împreună cu gazdele şi asta după obiceiurile ca¬sei, adică la fel ca ele. Numai dacă omul ar fi din clasa robilor, am putea proceda altfel. Iar ibric şi ştergar nu vom găsi la ei, chiar dacă ar fi sclavi sau liberi. Aide, măria ta, mai fă câţiva paşi. Da, e mai bine acum, cel mai bine de când încerci d-alde-astea, dar nu-i încă perfect. Umerii măriei tale n-au avut parte de-o povară mai grea decât armura şi nu vor să se lase în jos, şi pace!
— Atuncea dă-mi traista. Voi lua învăţătură de la duhul poverilor care n-au nice o cinstire într-însele, că duhul iaste acela carele apasă umerii şi nu greutatea, căci armura grea iaste, dară falnică povară şi te ţii drept într-însa... Nu mai sta la gând şi nu crâcni. Dă-mi-o! Pune-mi-o în cârcă!
Cu traista la umăr, era complet şi nu părea mai august decât oricare dintre oamenii pe care-i văzusem în viaţa mea. Dar încăpăţânaţi umeri mai avea! Parcă înadins nu voiau să înveţe cum să se lase şi să pară în mod firesc căzuţi. Trebuia să continui instrucţia, explicându-i şi corectându-l:
— Ei, fă aşa ca lumea să te creadă că eşti mâncat de datorii şi că nu mai poţi să răsufli de creditori; fă-te că eşti şomer, să zicem că eşti fierar şi nimeni nu mai vine să-şi potcovească bidiviii. Nevasta zace bolnavă acasă, copiii îţi plâng că nu au ce mânca...
Şi aşa mai departe, şi tot aşa. Îl instruii ca să întruchipeze rând pe rând tot felul de oameni nenorociţi şi care sufăr de groaznice lipsuri şi belele. Dar, din nefericire, toate astea erau pentru dânsul vorbe goale, căci nu pricepea nimic din ele şi ar fi fost totuna dacă-i fluieram un cântec în loc să-i vorbesc. Cuvintele nu înfăptuiesc nimic, nu trezesc nimic în tine, decât dacă ai suferit pe propria-ţi piele lucrurile pe care le înfăţişează ele. Există mulţi oameni înţelepţi care vorbesc ca nişte cunoscători şi cu simpatie despre "clasa muncitoare", dar care sunt fermi convinşi că o zi de grea muncă intelectuală este cu mult mai anevoioasă decât o zi de grea muncă manua¬lă şi-s tare mulţumiţi că au deci dreptul la un salariu mai bun. De ce gândesc astfel, e lesne de înţeles: ei ştiu totul despre una din aceste munci, fără s-o fi încercat pe cealaltă. Dar eu cunosc la fel amândouă felurile de munci şi, în ceea ce mă priveşte, ştiu că poţi să-mi dai toate averile din lume şi tot n-o să mă socotesc plătit îndeajuns pentru mânuirea târnăcopului timp de treizeci de zile. În schimb sunt gata oricând să îndeplinesc cea mai grea muncă intelectuală mai pe nimica toată, pentru o sumă cât de mică, şi voi fi tare mulţumit.
Munca "intelectuală" este greşit numită astfel; ea este o plăcere, o desfătare, şi îşi are răsplata în ea însăşi. Cel mai prost plătit dintre arhitecţi, ingineri, generali, scriitori, sculptori, pictori, profesori, avocaţi, jurişti, actori, predicatori, cântăreţi, se află în al nouălea cer când este la lucru. Cât despre muzicantul cu arcuşul în mână, care şade în mijlocul unei mari orchestre şi este mângâiat şi purificat de fluxul şi refluxul valurilor de sunete divine – ei, bine, putem spune că şi el munceşte, dacă vreţi cu dinadinsul, dar asta e curată ironie. Legea muncii pare adânc nedreaptă – dar există şi nimic nu o poate schimba; cu cât muncitorul este plătit cu mai multe bucurii, pe care le scoate dintr-însa, cu atât el este şi mai bine plătit în bani. Şi aşa-i şi cu legea acestor pungăşii neruşinate – care se numesc nobleţea ereditară şi regalitatea.



CAPITOLUL XXIX
Coliba cu variolă

Când, pe la nămiezi, ajunserăm la colibă, nu văzurăm nici un semn de viaţă. Recolta fusese culeasă de pe pământul din preajmă, cu câtva timp înainte şi ogoarele păreau jupuite, căci fuseseră ridicate de pe ele ultimul fir de pai şi ultimul bob. Îngrădirea, acareturile şi tot ce era pe acolo erau grăitoare pentru sărăcia bieţilor oameni. Nici urmă de orătănii sau vite prin preajmă; nici o vietate. Liniştea era apăsătoare, ca într-un mormânt. Coliba nu avea nici măcar un cat deasu¬pra, iar acoperişul de stuf se înnegrise de curgerea anilor şi era într-un hal fără de hal de paragină.
Uşa era întredeschisă. Ne apropiarăm tâlhăreşte, mergând tiptil şi aţinându-ne răsuflarea, căci aşa ne simţeam noi – chiar ca nişte lotri. Regele bătu. Aşteptarăm. Nici un răspuns. Bătu din nou. Nici un răspuns. Împinsei uşor uşa şi privii înăuntru. Zării câteva siluete nedesluşite, apoi văzui o femeie că se ridică de pe jos şi se zgâieşte la mine – exact aşa cum ţi se întâmplă când eşti trezit din somn. Deodată, îşi recapătă piuitul:
— Milă şi îndurare! se rugă ea. Totul ne-a fost luat, nu ne-a mai rămas nimic.
— N-am venit să-ţi iau nimic, surată dragă.
— Nu eşti preot?
— Nu.
— Nice nu vii din partea lordului stăpânitor?
— Nu. Nu sunt de pe aici. Sunt străin.
— Atuncea, de frica lui Dumnezeu, carele cu nevoi şi moarte hărăzit-a pre cei neprihăniţi, nu mai zăbovi pe aici! Pasă a purcede cât mai fără zăbavă, că locul acesta iaste sub blăstămul său şi al bisericii.
— Lasă-mă să intru, ca să-ţi dau o mână de ajutor. Te văd bolnavă şi necăjită.
Începusem să mă deprind cu întunecimea dinăuntru. Am putut desluşi cum femeia îşi pironise asupră-mi ochii scufun¬daţi în găvanele lor adânci. Am putut vedea cât de slabă şi uscată era sărmana de ea.
— Au nu înţelegi? Zis-am că locul acesta iaste sub blăstămul bisericii. Pleacă – până nu te zăreşte vreun hoinar şi nu duce pâră împotriva ta.
— Nu te îngriji de mine. Nu-mi pasă de blestemele bisericii. Vreau să te ajut.
— Duhurile cele bune aibă-te în pază – dacă viiază aseme¬nea duhuri. Binecuvântată fie-ţi vorba! Dacă Dumnezeu mi-ar fi dăruit măcar o înghiţitură de apă! Dară lasă totul, uită ce-am zis şi tuleşte-o de aici, că în casa noastră iaste ceva de care i se cade a se teme şi celuia carele de biserică nu-i pasă: molima de care ne prăpădim cu toţii. Lasă-ne aşa cum suntem, bunule şi vrednicule, şi du cu tine, străinule, binecuvântarea pe care nişte procleţi ca noi ţi-o pot hărăzi.
Dar înainte ca ea să fi isprăvit aceste vorbe, eu apucasem o strachină de lemn şi o luai la goană spre izvor, gata să mă izbesc de rege. Apa era la vreo zece metri de casă. Când mă întorsei şi intrai în casă, îl găsii pe rege înăuntru. Se căznea să deschidă oblonul care acoperea gaura ce ţinea loc de fereastră, vrând să lase a pătrunde aerul şi lumina. Într-adevăr, duhnea tare rău înăuntru. Dusei strachina la gura femeii şi tocmai când ea o înhaţă cu ghearele, oblonul fu în sfârşit des¬chis şi o lumină puternică îi scaldă faţa. Femeia avea vărsat.
Dintr-un salt, fui lângă rege şi îi spusei la ureche:
— Pleacă imediat, măria ta! Femeia va muri de molima aceea care a secerat atâtea vieţi prin mahalalele Camelotului, acum doi ani.
El însă nici nu se clinti.
— Nu mă voi urni din loc, adevăr zic ţie, şi o voi ajuta, îi şoptii din nou:
— Măria ta, fă cum îţi spun. Trebuie să pleci imediat.
— Gând bun nutreşti şi vorbele îţi sunt înţelepte. Dară lucru de ruşine ar fi ca regele să ştie de teamă, iară ruşinea l-ar îmbrăţoşa şi pre cavalerul carele l-ar împiedeca a da ajutorinţă acolo unde iaste nevoie. Pace ţie, temătorule, că eu de aici nu voi pleca. Luminăţiei tale i se cade a pleca. Afurisenia bisericii nu are putere a mă atinge pre mine, dară te opreşte pre domnia ta a te afla aici şi cu grea mână te-ar pedepsi, dacă i s-ar sufla o vorbă despre fărădelegea ce ai săvârşit.
Regele se afla în mare primejdie, rămânând acolo, şi ar fi putut să-l coste chiar viaţa, dar era zadarnic să mai discuţi cu dânsul. Dacă socotea că este în joc onoarea-i de cavaler, nu mai era chip să te înţelegi cu el. Când îi intra ceva în cap!... Orice-ai fi zis, tot ar fi rămas; cu nimic nu-l puteai clinti din hotărârea sa. Îmi dădui seama şi lăsai baltă subiectul. Femeia zise:
— Om bun ce eşti – vrei să te urci pe scară şi să-mi spui ce vezi acolo? Nu te spaima să-mi spui, că sosit-a vremea când până şi o inimă de mamă mai tare nu se poate sfâşia, căci sfâşiată iaste.
— Rămâi pre loc – zise regele – şi dă-i muierii să mănânce. Mă duc eu.
Zicând, îşi scoase traista şi o aşeză jos. Eram gata să mă urnesc, dar regele mi-o luă înainte. Se opri şi descoperi zăcând pe jos, mai la întuneric, un om care până atunci nu ne văzuse şi nu scosese nici o vorbă.
— Soţul tău? întrebă regele.
— Da.
— Adormit-a?
— Domnul fie lăudat pentru milosârdia lui; da – de vreo trei ceasuri. Nu ştiu cum să-mi arăt prinosul! Inima-mi laudă pre domnul pentru că i-a dăruit somnul pre carele îl doarme acum.
Zisei:
— Trebuie să vorbim încet, ca să nu-l trezim.
— Nu iaste nevoinţă că, săracul, a murit!
— A murit?
— Da! Şi mare bucurie iaste să-l ştiu mort! Nime nu-i mai poate face nici un rău, nime nu mi-l mai ocărăşte şi suduie. Acum iaste fericit în ceruri, iară dacă nu-i acolo, atunci suferă chinurile iadului şi tot mulţămit iaste, că prin locurile acelea nu va întâlni nici stareţ, nice vlădică. De copii fost-am împre¬ună şi douăzeci şi cinci de ani soţ şi soaţă; şi amar de vreme ne-am iubit şi am suferit de-a valma. Dară astăzi de dimineaţă i s-au rătăcit minţile şi în închipuirea lui eram iarăşi flăcău şi fată, cutreierând, plini de dulceaţa lumii, pajiştile cele mândre. Şi aşa, în această neprihană şi fericire, mers-a el hai-hui hăt departe, şi mai departe, sporovăind încetişor şi poposi la locul de verdeaţă, pre carele noi ceştialalţi nu-l cunoaştem, şi acum hălăduieşte pre alte tărâmuri, departe de ochii muritorilor. Şi, aşa, despărţire între noi nu a fost, căci în închipuirea lui mers-am cu dânsul. El nu şi-a dat sama, dară mers-am şi eu, cu mâna în mâna lui, cu mâna mea cea tânără şi moale – nu cu gheara asta părăduită. Iaste de mirare, dar aşa iaste: să mergi şi să nu ştii că mergi; să te desparţi şi să nu obliceşti că te desparţi! Cine s-ar învrednici a purcede mai lin decât aşa? Aceasta i-a fost răsplata pentru cruda viaţă pre care cu prea multă răbdare a îndurat-o.
Se auzi un uşor zgomot, venind din ungherul întunecos unde era scara. Regele se cobora, ţinând ceva într-un braţ, în timp ce se ajuta cu celălalt ca să se dea jos. Ajunse în lumină, îl văzui ţinând la piept o fetiţă de vreo cincisprezece ani. Tare mai era slabă şi pricăjită. Abia îşi dădea seama de cele ce se petreceau în jurul ei. Fata se stingea fiind atinsă de vărsat. Şi iată-mă totodată martorul unui eroism dus până în pânzele albe, un eroism ce nu putea fi întrecut şi care sfida moartea, fără arme şi la câmp deschis, iar sorţii de izbândă nefiind de partea aceluia care o sfida. Cel care aruncase morţii provocarea la luptă nu se aştepta la nici o răsplată în acest turnir, care nu se petrecea în faţa unei liote de admiratori, îmbrăcaţi în atlazuri şi fireturi şi care l-ar fi privit cu mândrie şi l-ar fi aplaudat din belşug. Şi totuşi purtarea regelui era tot aşa de senină şi de curajoasă cum ar fi fost la una din acele întreceri de tarabă, unde cavalerii se măsurau între ei, în lupte de la egal la egal şi îmbrăcaţi în haine de oţel proteguitor. Acum era măreţ, într-adevăr măreţ. Ţepenele statui ale strămo¬şilor săi, aflate la palat, meritau să aibă acum încă una, alături de ele. Aveam să mă îngrijesc eu. Dar de astă dată nu mai era vorba de un rege în zale, ucigând un uriaş sau un balaur, ca toţi ceilalţi, ci de un rege îmbrăcat ca oamenii de rând, purtând moartea în braţe numai pentru ca o mamă de la ţară să-şi poată vedea copila pentru cea din urmă oară, şi să gă¬sească mângâierea cuvenită.
Regele aşeză copila alături de maică-sa, care o potopi cu îndrăgiri şi mângâieri ce-i ţâşneau din inima prea plină. Puteai desluşi o uşoară licărire în ochii copilei, drept răspuns la aceste mângâieri, dar asta era totul. Mama şedea aplecată asupra fiicei, sărutând-o, dezmierdând-o şi rugându-se de ea ca să-i vorbească, dar buzele fetei abia de se mişcau, fără a putea articula vreun sunet. Am scos repede din traistă sticla cu băutură, însă femeia mă opri, spunându-mi:
— Nu, las-o în pace! Iaste mai bine aşa. Nu ţi se cade dumitale, om bun şi milostiv, să-i căşunezi o răutate decât care alta nu iaste pre lume, aducând-o în simţire. Că iaste bine a cugeta: ce sorţi de viaţă i-au căzut ei? Ce-o mai aşteaptă pre astă lume? Fraţii ei s-au dus, tătâne-su aşijderea, maică-sa se va prăpădi şi dânsa, iară ea sub afurisenia bisericii stă şi nime n-ar oploşi-o şi mângâia-o, chiar dacă s-ar zbate de chinurile morţii, în mijlocul drumului. Ea are parte numai de deznă¬dejdea celor fără nădejde. Nice nu te-am întrebat, om bun şi milostiv ce eşti, dacă soră-sa mai viiază acolo sus. Nice nu vrut-am să te întreb, căci te-ai fi dus după ea şi n-ai fi lăsat-o în pace pre biata oropsită...
— Se odihneşte în pace! zise regele, cu glas domol.
— Mai bine aşa! Astăzi a pogorât fericirea; ziua de azi ne-a adus îmbelşugată mântuire! Draga mea, Aniţa, în curândă vreme vei purcede după surioara ta, că dumnealor oameni miloşi sunt şi nu ţi-or scoate piedeci în cale.
Şi zicând acestea se aplecă asupra copilei, bolborosind cuvinte pline de duioşie şi bocind încetişor, mângâindu-i faţa şi părul, sărutând-o şi dezmierdând-o cu fel de fel de nume gingaşe, dar din ce în ce licăririle din ochii fetei erau mai slabe şi păleau. Am văzut cum pe rege îl podidiră lacrimile şi din ochii înlăcrimaţi îi şiroiau pe faţă. Femeia le-a văzut şi ea, şi zise:
— Oh! Oh! Oh! Le-am ghicit tâlcul: şi dumneata ai acasă o soaţă, cainica de ea, şi amândoi flămânzi vă culcaţi în multe daţi, ca măcar plozilor să le rămână o coajă de pâine. Ai parte numai de nevoi şi de ocările şi sudălmile cele de toate zilele ale mai marilor dumitale şi de mâna asupritoare a bisericii şi a regelui.
Regele tresări în faţa acestui pietroi aruncat din întâmplare pe domeniile sale, dar îşi ţinu firea. N-avea încotro: trebuia să-şi înveţe rolul, ba încă şi-l juca destul de bine pentru un începător cam stângaci. Încercai o diversiune, oferindu-i femeii mâncare şi băutură, dar ea refuză şi una şi alta. Nu mai voia să strecoare nimic între ea şi moartea cea alinătoare. Apoi, m-am furişat şi i-am adus de sus copilul mort, aşezându-l lângă ea. Asta o zgudui din nou şi urmă o scenă sfâşietoare. Treptat, făcui şi alte diversiuni, amăgind-o ca să-mi poves¬tească suferinţele ei:
— Le ştiţi prea bine, căci le-aţi îndurat şi dumneavoastră, oameni buni, că nime nu scapă de ele în toată Britania, dacă de teapa noastră iaste. I-o poveste veche şi lehămitisitoare. Ne-am străduit, am luptat şi am învins. Ce izbândă, că fost-am trăitori şi nu am pierit! Mai mult decât atât, ce-am fi putut cere! Că noi unele adăstăm şi altele tămpinăm. N-a căzut nici o pacoste preste capetele noastre, pe care să n-o fi putut răpune, până ce anul acesta ne-a venit de hac, aducându-ne buluc toate belelele; că, aşa cum se zice, o năpastă nu vine niciodată singură. Cu mulţi ani în urmă, lordul carele stăpâneşte moşia sădit-a nişte pomi roditori preste sărăcia de pământ a noastră; pre cea mai mare parte, ceea ce ne-a căşunat multe rele şi scârbă...
— Dar era dreptul lui! îi tăie vorba regele.
— Nime nu tăgăduieşte, dară legea taie şi spânzură precum povteşte şi face aşa că ceea ce-i al lordului iaste a lordului, iar ceea ce iaste al meu tot al lordului iaste. Pământul nostru şi casa de pre el le-am luat noi cu bezmăn de la lord, iar noi, fiind bezmănarii lui, tot ale lui erau şi putea face cum poftea. Acum câtăva vreme, trei dintre pomii aceia au fost găsiţi doborâţi la pământ. Cei trei feciori ai noştri mai răsăriţi se duseră spăimântaţi ca să dea de veste asupra fărădelegii. O! Cainica de mine, vă fac ştire că şi astăzi feciorii îmi zac în temniţele prea slăvitului lord, carele a fost zicând că acolo vor zace şi putrezi până ce mărturisire vor face. Dară ce spovadă să facă, dacă fără vină sunt? Şi ei acolo vor rămâne până la moarte. Le ştiţi prea bine, îmi închipui, şi iani gândiţi dumneavoastră, oameni buni, ce ne-a rămas cainicilor de noi? Un bărbat, o muiere şi doi copii, să strângă roade care au fost sădite vârtos şi din belşug, ca să le şi păzească, zi şi noapte, de hulubi şi de alte vieţuitoare prădalnice, de care nu ţi se cade a te atinge că sfinte sunt. Cu vorba aceea: Fugi de aoleu şi dai peste oleleu! Când semănăturile lordului ajuns-au la vremea secerei, şi ale noastre aşijderea, erau la vremea secerei. Când dăn-gănit-a clopotul de la dumnealui, chemându-ne pre noi să-i secerăm grânele pe degeaba, lordul nu a îngăduit ca eu şi cu cele două fiice să fim socotite în locul celor trei feciori întem¬niţaţi, ci doară pentru doi dintre dânşii să fim socotite câteşitrele, iară pentru cel de al treilea fecior carele lipsea, în toate zilele fost-am puse la dajdii şi iar dajdii. Estimp, semă¬năturile noastre se părăduiau, fiind lăsate de izbelişte. Iară sfinţia sa părintele şi prea slăvitul lord ne speteau cu birurile, zicând că domniile lor păgubesc, pierzând partea cuvenită lor drept dijmă. La sfârşit, birurile acestea ne răpiră toate semănăturile şi ni se risipi totul. Ni le luară, silindu-ne să le secerăm pentru domniile lor, fără de plată şi fără de mâncare, prăpădindu-ne de foame. Dară răutatea cea mare sositu-ne-a când eu, pierzându-mi minţile din pricina foamei, a lipsei fecio¬rilor şi a necazului de a-mi vedea bărbatul şi copilele în zdren¬ţe, în nevoi şi amărăciune, zis-am grele ocări şi sudălmi – dară prea puţine, că mii li s-ar cădea, mânca-i-ar viermii iadului cei neadormiţi! – împotriva bisericii şi a năravurilor ei! Acestea tâmplatu-s-au acum zece zile. Căzând bolnavă de molima aceasta i-am zis preotului ocările, că el venit-a la mine a mă dojeni pentru nesmerenia mea în faţa mânei pedep¬sitoare a domnului. El a făcut de ştire mai marilor săi, ducând pâră împotriva mea, dară eu rămăsei neclintită şi întru aceasta preste capul meu şi preste al acelora care mi-s mai dragi ca lumina ochilor căzut-a afurisenia Râmului. Din ziua aceea, toţi ne ocolesc şi fug cu scârbă de noi, procleţii! Nime nu a cutezat să vină până la colibă să vadă dacă suntem trăitori au morţi. Noi, ceştialalţi, la pământ fost-am dărâmaţi. Dară eu m-am ridicat, aşa cum se cade unei soaţe şi mume. Şi aşa prea puţin puteau ei mânca, dară şi mai puţin aveau ce. Dară apă tot se găsea şi le-am dat să bea. Dacă au văzut-o au început a se ruga de mine şi a binecuvânta apa! Dară ieri i s-a pus capăt, căci mă părăsiră puterile. Ieri, pentru cea din urmă oară, mi-am văzut viind soţul şi copila cea mică. Am zăcut lată ceasuri şi ceasuri – veacuri aş zice – ascultând vreo miş¬care aşteptând vreo...
Femeia trase o ocheadă speriată fiicei mai mari, apoi strigă:
— Oh, draga mea! şi strânse uşor în braţele ocrotitoare trupul ţeapăn al copilei. Îi auzise horcăitul morţii.



CAPITOLUL XXX
Tragedia de la conacul lordului

La miezul nopţii, totul luă sfârşit şi noi ne aflarăm în faţa a patru cadavre. Le acoperirăm cu boarfele pe care le găsirăm şi plecarăm, închizând şi proptind bine uşa. Chiar casa în care trăiseră trebuia să le slujească de mormânt acestor nenorociţi, căci lor nu li se îngăduia o îngropăciune creştinească şi nici să-şi odihnească oasele într-un pământ sfinţit. Aveau parte de soarta câinilor, a fiarelor sălbatice, a leproşilor şi nici un suflet, care mai nădăjduiam viaţa veşnică, n-ar fi cutezat să se amestece, în vreun fel, cu aceşti paria căzuţi sub dojana şi afurisenie.
Abia pornisem amândoi, când auzii un sunet asemănător unor paşi prin pietriş. Mi se tăie răsuflarea, căci nu trebuia să fim văzuţi ieşind din casa aceea. Îl trăsei de anteriu pe rege, ne înapoiarăm şi ne ascunserăm după colţul colibei.
— Am scăpat – zisei eu – dar era cât pe aici s-o păţim. Dacă noaptea ar fi fost mai puţin întunecată, cu siguranţă că am fi fost văzuţi, căci omul părea foarte aproape de noi.
— Se prea poate să fi fost vreo fiară, iară nu om.
— Fie şi aşa, dar, om sau fiară, nu-i bine să mai întârziem nici o clipă pe aici. Trebuie să ne strecurăm cum putem şi să ocolim drumul.
— Sst! Nu auzi? Vine încoace!
Aşa era. Paşii se apropiau de noi, drept spre colibă. Credeam că este vreo fiară şi voiam să mă conving, ca să nu dârdâim degeaba. Eram gata să fac primul pas, când regele mă apucă de braţ. Se scurse o clipă de tăcere, apoi auzirăm o bătaie uşoară în uşa colibei. Mă trecură fiorii. Ciocănitura se repetă, apoi auzirăm aceste cuvinte rostite cu fereală:
— Măicuţă! Tăicuţă!
Deschideţi-ne – am scăpat, suntem slobozi! Vă aducem veşti care vor face să pălească obrajii voştri, iară inima să vă salte de bucurie! Nu avem vreme de stat, că trebuie degrab' să gonim! Şi...
Nici un răspuns.
— Măicuţă! Tăicuţă!
Îl trăsei pe rege înspre celălalt colţ al colibei şi îi şoptii:
— Hai! Acum putem merge pe drum!
Regele şovăia, gata să găsească vreun clenci, dar tocmai atunci îi auzirăm deschizând uşa. Ştiam că nenorociţii aceia se aflau acum în faţa morţilor.
— Hai, măria ta! într-o clipă vor aprinde o lumină şi atunci vei auzi lucruri care îţi vor sfâşia inima.
De data asta, n-a mai şovăit. Îndată ce ajunserăm pe drum, eu o luai la goană, iar după un moment, renunţând la morga lui, alergă şi regele după mine. Nu voiam să mă mai gândesc la cele ce se petreceau în colibă. Voiam să le alung din minte, aşa că mă agăţai de primul subiect ce mi se ivi:
— Eu am suferit de boala aceea de care au murit bieţii oa¬meni, aşa că nu am de ce mă teme, dar dacă măria ta n-ai avut-o încă, atunci...
El îmi tăie vorba pentru a-mi spune că era cam tulburat, iar ceea ce îl tulbura era conştiinţa care nu-l lăsa deloc în pace:
— Feciorii aceia fost-au sloboziţi – aşa ziceau ei – dară cum? Nu iaste a crede că lordul lor i-a slobozit.
— Sunt sigur că au evadat.
— Gândul acesta nu-mi dă pace! Teamă mi-iaste că aşa o fi, iară prepunerile şi bănuielile luminăţiei tale întăresc teme¬rile mele. Mi se pare că aceeaşi spăimare ne-a cuprins pe amândoi.
— Eu nu aş numi-o aşa. Într-adevăr, bănuiesc că au evadat, dar dacă au făcut-o nu sunt deloc supărat, fii sigur.
— Nice eu nu duc bănat, dară zis-am că...
— Atunci ce este? Pentru ce eşti tulburat, măria ta?
— Dacă fugit-au de la temniţă, datorinţa noastră iaste a-i prinde şi a-i duce legaţi lordului lor, că nu se cuvine ca un om de sama lui să paţă o asemenea neobrăzată şi cutezătoare jignire. Nu i se cade să rămână de ocară din fapta unor oameni de neam prost.
Iarăşi îşi dăduse în petec. Nu putea pricepe decât o faţă a lucrurilor, căci aşa se născuse, aşa fusese educat şi în vine îi curgea un sânge stricat din moşi-strămoşi, tocmai datorită acestui soi de inconştientă brutalitate moştenită de la un lung alai de inimi, care fiecare îşi dăduse obolul, otrăvind torentul. Ca să azvârli în temniţă pe aceşti oameni – şi asta fără nici o dovadă – şi ca să le înfometezi de moarte rudele, asta nu era nici un rău pentru dumnealui, căci oamenii aceia erau doar nişte ţărani la cheremul lordului lor, căruia i se îngăduia să se poarte cu dânşii oricum poftea şi avea chef. În schimb, pentru rege şi ceilalţi de soiul său, a rupe lanţurile unei capti¬vităţi nedrepte însemna o insultă, o ocară! Da – un lucru de neiertat în faţa oricărei mărimi care-şi cunoştea îndatoririle sfintei ei caste.
Mă căznii mai mult de jumătate de ceas până să îl fac să schimbe subiectul şi chiar atunci, nu eu, ci o întâmplare din afară îl hotărâ. Într-adevăr, îndată ce ajunserăm pe creasta unui dâmb, zărirăm hăt-departe nişte pălălăi.
— Foc! zisei eu.
Incendiile mă interesau foarte mult, căci începusem să mă ocup de asigurări şi, de asemenea, să fac antrenamente cu caii şi să construiesc nişte pompe de incendiu, cu gândul de a înfiinţa cândva un Minister al Pojarului. Preoţii se opuseseră atât asigurărilor, cât şi măsurilor contra incendiilor, pe temeiul că ele ar constitui o neobrăzată încercare de a împie¬dica hotărârile lui Dumnezeu. Dacă le arătai că nu împiedicai câtuşi de puţin aceste hotărâri, ci doar uşurai grelele lor urmări – şi asta prin anumite operaţii de stingere, care-ţi reuşeau sau nu, după norocul ce-l aveai – preoţii îţi ripostau că astea erau un joc de noroc împotriva hotărârilor dumnezeieşti şi la fel de condamnabile. Într-adevăr, ei au căutat să mă păgu¬bească mai mult sau mai puţin, lovind în aceste întreprinderi, dar şi eu le-am făcut figura cu asigurările împotriva acciden¬telor. De obicei, oricare cavaler este un om cu capul în nori şi chiar un aiurit şi deci gata să creadă în orice fel de argu¬mente care nu fac doi bani, când acestea vin de la un promo¬tor al superstiţiilor; totuşi, oricum ar fi cavalerii, până şi cel mai aiurit dintre ei tot îşi poate da seama, măcar din când în când, de aspectul practic al lucrurilor. De aceea, în ultima vreme nu se mai făcea nici o curăţătorie la turniruri şi nu se culegeau de pe jos rezultatele, fără să nu dai în fiecare coif de câte o poliţă de asigurare în contra accidentelor.
Ramaserăm pe loc puţintel, în bezna adâncă a nopţii şi în liniştea ei, privind spre vâlvătăile roşii din depărtare şi încercând să desluşim îndepărtatul murmur ce se ridica şi se prefira schimbăcios în noapte. Câteodată, murmurul se întărea şi părea mai apropiat, dar tocmai când speram să prindem de veste ce-l pricinuise, zgomotul descreştea şi se potolea, păstrându-şi mai departe taina. Coborârăm dâmbul, luând-o într-acolo, dar poteca şerpuitoare ne cufundă pe dată în bezna de nepătruns – beznă deasă şi strânsă între pereţii a două păduri înalte. Bâjbâirăm prin vale vreo jumătate de milă, în timp ce vuietul se înteţea din ce în ce mai mult, fiind acum mai deslu¬şit, iar furtuna se apropia însoţindu-l cu câte o pală de vânt, cu câte o licărire de fulger sau cu bubuiturile înfundate ale tunetelor îndepărtate. Mergeam în faţă, când deodată mă lovii de ceva – ceva moale şi greu, care se bălăbăni când îl atinsei; în aceeaşi clipă, fulgeră şi, la un pas de mine, văzui chipul chinuit al unui om care atârna de craca unui copac şi se zvârcolea! Adică mi se păru mie că se zvârcoleşte, dar nu era aşa. Ce privelişte îngrozitoare! În acelaşi moment, bubui un trăsnet asurzitor şi tăria cerului îşi dezlănţui potopul. Orice-ar fi fost, trebuia să dezlegăm pe omul acela, în speranţa că ar mai fi în viaţă. Fulgerele veneau acum mai dese şi mai puter¬nice şi în locul acela aveai când miez de zi, când miez de noapte. O clipă, omul atârna în faţa noastră în plină lumină, apoi chipul lui se ştergea iarăşi, afundat în întuneric. Îi spusei regelui că trebuie să tăiem ştreangul, dar el se împotrivi.
— Dacă singur s-a spânzurat, însamnă că vroit-a cu dinadin¬sul a lăsa lordului său bunurile, aşa că ni se cade a-l lăsa aşa cum i-a fost dorul. Iară dacă alţii l-au spânzurat, se prea poate ca aceştia să fi avut dreptate, aşa că tot spânzurat se cuvine a-l lăsa.
— Dar...
— Nu mai sta la gând, ci lasă-l aşa cum iaste. Şi încă dintr-o pricină: când se va pogorî iarăşi fulgerul, uită-te în preajmă.
Aşa văzui, la vreo cincizeci de metri de noi, încă doi spânzuraţi.
— Nu iaste vreme prielnică pentru a fi curtenitori cu morţii. Şi de nici un folos nu iaste, că nu mai au prilejinţă a ne mulţămi. Aidem – zadarnic ne irosim vremea pe aici.
Avea dreptate, aşa că o luarăm din loc. Mergând ceva mai departe, văzurăm, la lumina fulgerelor, încă şase spân¬zuraţi, aşa că avurăm parte de-o plimbare menită să ne bage în sperieţi. Între timp, murmurul de mai înainte se prefăcuse într-o larmă de urlete şi răcnete omeneşti. Zării un om fugind prin beznă, hăituit de un altul; apoi amândoi dispărură. Mai văzurăm încă un caz asemănător, apoi un altul. După o scurtă cotitură, ajunserăm să vedem iarăşi vâlvătăile. Ardea măreţul conac al lordului. Flăcările îl mistuiseră aproape cu totul. Peste tot, vedeam oameni fugind şi alţii fugărindu-i, turbaţi de furie.
Îl prevenii pe rege că ne găsim într-un loc primejdios pentru nişte străini ca noi. Ar fi mai bine dacă ne-am feri din lumina vâlvătăilor, până ce s-or mai linişti lucrurile. Ne întoar¬serăm şi făcurăm câţiva paşi, ascunzându-ne la marginea pădurii. Din ascunzătoare, văzurăm o seamă de bărbaţi şi femei hăituiţi de o gloată aprigă. Aproape până în zori avurăm parte să vedem numai lucruri de acestea. Focul potolindu-se şi furtuna risipindu-se, vuietele glasurilor şi ale paşilor care alergau încetară şi ele, iar bezna şi tăcerea învăluiră iarăşi împrejurimea.
Acum era momentul să ne încumetăm a merge mai departe şi aşa făcurăm, luând-o cu băgare de seamă înainte. Deşi eram frânţi de oboseală şi picam de somn, o ţinurăm vârtos înainte, lăsând multe mile în urmă, depărtându-ne de locul cu pricina. Apoi, cerurăm găzduire la coliba unui cărbu¬nar, unde ni se dădu tot ceea ce puteau nişte gazde sărace. Femeia era trează şi deretica prin casă, dar bărbatul dormea încă pe nişte pale de fân, aşezate pe podeala de lut. Femeia nu se simţi la largul ei până nu o lămurirăm că suntem doi călători care rătăcisem drumul şi am orbecăit toată noaptea prin pădure. Îndată deveni gureşă şi ne întrebă dacă am auzit ce s-a petrecut la conacul din Abblasoure. Da, auzisem noi ceva, dar acum doream niţică odihnă şi somn. Regele însă se băgă în discuţie:
— Sfatul meu iaste a ne vinde nouă casa şi de locul acesta degrab' să vă depărtaţi, căci primejdie mare vă paşte rămânând în preajma noastră. Aflaţi că noi chiar acum venim de la nişte oameni care de moarte spurcată au pierit.
Era frumos din partea lui, dar fără nici un folos, căci pe atunci una dintre cele mai răspândite decoraţii ale ţării era să ai ciupituri de vărsat pe faţă. Văzusem de la bun început că şi femeia şi bărbatul aveau această decoraţie. Ea ne asigură că suntem bineveniţi în casa ei şi că nu are nici o teamă. Nu-i mai puţin adevărat că femeia se simţise tare măgulită de oferta regelui, căci era nemaiauzit să dai peste un om cu o înfăţişare atât de umilă, care să-ţi propună să-ţi cumpere casa numai pentru a poposi o noapte într-însa. Asta îi trezi un mare respect pentru noi şi se strădui din răsputeri a ne face să ne simţim cât mai la îndemână în coliba ei.
Dormirăm până târziu după-amiază, apoi ne scularăm destul de flămânzi pentru ca mâncarea din cocioabă să pară îndeajuns de gustoasă chiar şi unui rege, cu atât mai mult cu cât era pe sponci şi fără varietate. Ea consta din ceapă, sare şi pâinea aceea obştească, făcută din uruială pentru cai.
Femeia ne povesti cele întâmplate în noaptea trecută. Pe la zece sau unsprezece seara, când lumea era în pat, un foc izbucni la conacul lordului. Oamenii din preajmă săriră în ajutor şi nobila familie fu salvată, cu o singură excepţie: lordul însuşi, pe care nu-l mai văzu nimeni. Cu toţii erau înnebuniţi de această pierdere şi doi răzeşi curajoşi îşi jertfiră vieţile scormonind prin casa în flăcări după acest preţios personaj. După câtăva vreme l-au găsit, adică ceea ce rămăsese dintr-însul: cadavrul său. L-au găsit într-o pădurice, la vreo trei sute de metri depărtare, legat, cu căluş în gură şi străpuns în vreo zece locuri.
Cine săvârşise fapta? Bănuiala căzu pe o familie săracă din vecinătate, care în vremea din urmă fusese tratată de lord cu o deosebită asprime; iar de la oamenii aceia bănuiala repede se lăţi asupra neamurilor şi prietenilor lor. O simplă bănuială era de ajuns. Slugile în livrele porniră pe loc o cruciadă împotriva oamenilor acelora, la care s-a asociat repe¬de întreaga populaţie. Bărbatul gazdei noastre fusese foarte harnic, împreună cu întreaga gloată, şi nu se înapoiase acasă decât în zori. Ba, adineauri plecase iar, ca să afle rezultatul general al cruciadei. În timp ce noi vorbeam cu soţia, el se întoarse din cercetări. Raportul său fu destul de revoltător. Optsprezece inşi spânzuraţi sau măcelăriţi, iar doi răzeşi şi treisprezece prizonieri pieriţi în flăcări.
— Şi câţi prizonieri se aflau în tainiţele conacului?
— Treisprezece.
— Va să zică au pierit cu toţii?
— Da, toţi.
— Dacă lumea a sărit într-ajutor şi familia lordului a putut fi salvată, de ce n-au salvat şi pe prizonieri?
Omul mă privi cam încurcat şi zise:
— Era vreme să deschizi uşile beciului? Hă-hă! Să vezi cum ar fi scăpat măcar unii dintre ei!
— Vrei să spui că nimeni nu s-a îndurat să descuie uşile beciului?
— Nime nu se apropia de tainiţele boltite, nice ca să încuie, nice ca să descuie, iaste la mintea omului că beciurile erau ferecate cu străşnicie şi nu era nevoie decât de strajă, ca nime, de-ar fi spart lanţurile, să nu scape, ci prins să fie. Dară nime nu fu prins.
— Încaltea trei tot au scăpat fără nici o sminteală – zise re¬gele – şi bine aţi face să daţi de ştire şi să puneţi potera pre urmele lor, căci aceştia ucis-au pre lord şi au pus foc cona¬cului, stârnind pojarul.
Mă aşteptasem la una ca asta din partea regelui. O clipă, bărbatul şi femeia arătară o vie curiozitate pentru vestea aflată şi părură nerăbdători să se ducă s-o împrăştie; dar apoi pe chipurile lor se iviră alte simţăminte şi se apucară să pună în¬trebări. Le răspunsei eu, urmărind îndeaproape reacţiunile pricinuite de spusele mele. Curând mă simţii tare mulţumit, văzând că gazdele, aflând cine erau cei trei prizonieri, îşi schimbară oarecum părerile şi nu mai erau aşa de ahotnice de a se duce ca să dea de veste. Acum doar se făceau că vor să se ducă, dar nimic nu le mai îmbia. Regele nu băgă de seamă schimbarea şi îmi păru tare bine. Adusei vorba despre alte întâmplări din noaptea trecută şi văzui că gazdele erau mulţumite că trecuseră hopul.
Lucrul dureros în toată întâmplarea aceasta – şi pe care nu se putea să nu-l observi – era înverşunarea cu care comuni¬tatea aceasta împilată îşi întorsese privirile şi îşi răşchirase mâinile-i nemiloase împotriva propriei ei clase, şi asta spre folosul împilatorilor comuni. Soţilor acestora li se părea drept şi firesc ca, într-o ceartă dintre un om din clasa lor şi lordul stăpânitor, casta aceea năpăstuită şi nevoiaşă să ţină cu stăpânul şi să lupte pentru interesele lui, fără măcar să se întrebe de partea cui stă dreptatea. Bărbatul acela din faţa mea alergase ca să dea ajutor la spânzurarea vecinilor şi o făcuse într-adevăr cu mult zel. Totuşi, îi trecea prin minte că împotriva bietelor victime nu fusese decât o simplă bănuială care nu se bizuia pe nici o dovadă. În ciuda acestui fapt, a acestei lipse de dovezi, nici el şi nici nevastă-sa nu vedeau vreun rău în cele întâmplate.
Iată ceva întristător pentru un om care visa o republică! Asta îmi aminti de timpurile de peste treisprezece secole, când "săracii albi" din Sudul nostru, care erau mereu dispre¬ţuiţi şi adesea insultaţi de către proprietarii de sclavi din preajma lor, şi care îşi datorau starea înjositoare tocmai scla¬viei ce fiinţa în ţinutul lor, se arătau totuşi plini de supunere şi gata să treacă de partea proprietarilor de sclavi, în toate mişcările pentru apărarea şi menţinerea sclaviei; ba, în cele din urmă, au luat arma la umăr şi şi-au dat vieţile pentru a opri nimicirea acestei instituţii care îi înjosea pe ei înşişi. Şi ăsta-i doar un exemplu din tristele episoade ale istoriei. În pofida acestor fapte, "săracul alb" nu putea suferi, în sinea lui, pe proprietarii de sclavi şi îşi dădea seama de situaţia ruşinoasă în care se găsea. Simţământul acestei ruşini însă nu era adus la suprafaţă, dar faptul că exista şi ar fi fost posibil de dat la iveală, în condiţii prielnice, însemna ceva – de fapt era de ajuns, dovedind că în fundul sufletului său omul este om, chiar dacă nu o arată.
Ei, bine, aşa cum se desfăşurau lucrurile, acest cărbunar era frate geamăn cu "săracul alb" din Sudul american al unui viitor îndepărtat. Regele dădea semne de nerăbdare şi zise:
— Lăsaţi sporovăială, că o să vă apuce noaptea şi strâmbătatea rămâne în picioare. Au credeţi că acei de lege călcători îşi vor rândui sălaş în casa părinţilor? Ei nu adastă, ci plecat-au a fugi şi grijă să aveţi ca poterele de-a-ncălarelea să purceadă pre urmele lor, spre a-i ajunge fără veste.
Femeia păli oleacă, dar îndeajuns ca să o vezi, iar bărbatul părea neliniştit şi şovăia. Zisei:
— Haide, fârtate, cu mine. Vin eu cu dumneata să-ţi arăt încotro s-o iei. Dacă ei ar fi nişte birnici care şi-au luat lumea în cap sau ceva de soiul ăsta aş căuta să-i feresc de potere, dar când au omorât un om de seamă şi i-au ars casa, nu mai e acelaşi lucru.
Ultima remarcă o făcusem dinadins ca să-l liniştesc pe rege. Pe drum, omul părea hotărât şi începu să meargă cu paşi vârtoşi, dar fără prea mare zel. Îi zisei, pe negândite:
— Ce rudă eşti cu oamenii aceia? Îţi sunt veri?
Se albi la faţă, pe cât îi îngăduia smalţul de cărbune, şi stătu locului, tremurând.
— Sărăcan de mine, dară de unde aţi luat veste?
— Ia, am zis într-o doară. Am ghicit şi eu aşa, la întâmplare.
— Sireacii de ei! Pieriţi sunt! Şi ce buni fârtaţi!
— Şi chiar te gândeşti să-i pârăşti?
Omul nu ştia ce să răspundă; de aceea, răspunse cu şovăială:
— Mda.
— Atunci să ştii că eşti un mare mişel!
Vorbele mele îl bucurară, de parcă i-aş fi spus că-i înger.
— Mai poftoreşte încă o dată voroavele acestea, mă frate, că după câte înţeles-am nu-mi vei găsi cap de price şi nu mă vei vicleni, chiar dacă nu-mi îndeplinesc datorinţa.
— Datorinţa? Nu există datorie în chestia asta; ba, dacă e o datorie, atunci este aceea că trebuie să-ţi ţii gura şi să-i laşi să scape. Au făcut bine ce-au făcut!
Omul părea tare bucuros. Bucuros, şi totodată bănuitor. Se uită într-o parte şi într-alta a drumului, ca să vadă dacă nu se apropie cineva, apoi îmi zise cu un glas de taină:
— Din care ţară venit-ai, frate, că te încumeţi a grăi vorbe de primejdie, fără a te spaima?
— Nu sunt primejdioase deloc vorbele mele, când le spun unui om de aceeaşi teapă. Dar la nimeni altul să nu zici ce ţi-am zis.
— Mai bine să mă calce caii în picioare şi terci să mă facă, decât să destăinuiesc una ca asta!
— Bine, atunci dă-mi voie să-ţi spun tot ce vreau. Nu mi-e teamă că o să-mi lăţeşti spusele. Cred că diavolul şi-a vârât coada în tot ce li s-a întâmplat azi-noapte oamenilor aceia nevinovaţi. Cât despre bătrânul lord, el şi-a primit pedeapsa meritată. Dacă ar fi după mine, aş procopsi cu acelaşi noroc pe toţi cei din tagma lui.
Teama şi îngândurarea omului pieriră şi el se arătă cuprins de recunoştinţă şi de o curajoasă însufleţire;
— Chiar dacă ai fi iscoadă, iar cuvintele tale o capcană în care să cad – ele sunt inimii mele dulceaţă şi bucurie, iară ca să le mai aud încă o dată pre ele şi altele aşijderea, voios m-aş duce la spânzurătoare, ştiind şi cainicul de mine că încailea o dată în viaţa-mi înfometată am avut şi eu parte de ospăţ îmbelşugat. Şi acuma să mă spovedesc şi eu dumitale, iubite frate, şi răspuns să-mi dai, dacă dirept iaste. Ajutorat-am la spânzuratul vecinilor mei, că de n-aş fi arătat osârdia cuvenită pentru nevoile stăpânilor mei, de rea moarte aş fi murit, căci primejdia ne pândeşte într-una aţa vieţii. Iară ceilalţi aşijderea au făcut; tot din aceeaşi pricină! Cu toţii saltă astăzi de bucurie că lordul s-a pristăvit, dară pe faţă se căinează şi jelesc şi cu viclenie lăcrimează, că umblăm cu zilele în mână şi numai aşa hălăduim! Zis-am vorbele ce-am avut de zis! Singurele vorbe care au miere în gura mea amară, iară mierea lor mi-iaste răsplata. Să purcedem mai departe, iubite frate, încotro pofteşti dumneata, chiar şi la spânzurătoare de m-ăi duce, că gata sunt. Vedeţi aşadar cum stăteau lucrurile. În fundul sufletului, omul rămâne om. Secole întregi de abuzuri şi asupriri nu izbu¬tesc să nimicească omenia dintr-însui. Oricine crede că gre¬şesc greşeşte el. Da, da; găseai berechet temeiuri bune pentru o republică până şi printre cei mai înjosiţi şi asupriţi dintre oameni – chiar şi printre ruşii asupriţi de ţar – şi de asemenea omenie din belşug, chiar şi printre germanii supuşi kaiserului – dacă cineva se dovedea în stare să scoată la iveală sfioasele şi bănuitoarele lor simţăminte lăuntrice şi să răstoarne, aruncând în noroi, orice tron regesc şi orice nobilime care ar fi susţinut tronul. De pe acum, trebuie să vedem limpede anu¬mite lucruri, să nădăjduim şi să credem. Ce ne trebuie? Mai întâi, o monarhie îngrădită, aşa cum ajunsese ea în zilele rege¬lui Arthur, apoi nimicirea tronului, desfiinţarea nobilimii şi obligarea fiecărui nobil de a se îndeletnici cu ceva folositor; instituirea votului universal şi încredinţarea guvemământului în mâinile bărbaţilor şi femeilor din popor. Aşadar, cele întâmplate şi povestite de mine nu erau câtuşi de puţin un îndemn de a renunţa la visul meu, ci dimpotrivă.



CAPITOLUL XXXI
Marco

Acum ne plimbam fără nici o grabă, urmându-ne şirul vorbei. Trebuia să profităm de timpul în care – chipurile – urma să ne ducem până în cătunul Abblasoure, să anunţăm autorităţile ca să caute pe criminali şi apoi să ne înapoiem acasă. Având acest răgaz, doream să-mi satisfac o altă curiozitate, care nu se stinsese şi nici nu-şi pierduse nou¬tatea pentru mine, de când mă aflam în regatul lui Arthur; anume, voiam să cunosc felul în care se purtau oamenii aceştia cu cei care veneau din întâmplare pe meleagurile lor – ţinând seama de straşnicile şi riguroasele împărţiri şi subâmpărţiri pe caste şi subcaste.
Faţă de călugărul cu chipul ras, care cutreiera apostoleşte drumurile, acoperit cu glugă şi cu năduşeala ce-i curgea şiroa¬ie pe obrajii rotofei – cărbunarul era profund respectuos; faţă de boiernaşi, de-o slugărnicie josnică; faţă de plugarii cei mărunţi şi faţă de meşteşugarii liberi, era prietenos şi-i plăcea a sporovăi cu dânşii, dar când trecea prin locurile acelea vreun sclav cu ţinuta respectuoasă şi umilă, cărbunarul îşi ridica deodată nasul şi nici nu suferea să-l vadă. Ehei, sânt dăţi când îţi vine să spânzuri întreaga seminţie omenească şi să termini cu toată farsa asta!
Ne-a fost dat să avem şi o păţanie. Deodată, văzurăm o droaie de băieţi şi fete, pe jumătate goi, ieşind în pripă din pădure, ţipând şi arătând foarte speriaţi: Cel mai vârstnic dintre ei nu avea mai mult de doisprezece sau, hai să zicem, paisprezece ani. Ne chemară în ajutor, dar erau aşa de buimăciţi, încât n-am înţeles ce se întâmplase. Totuşi, am intrat în pădure după dânşii şi curând am aflat toată pricina spaimei: ei spânzuraseră un băieţaş cu un ştreang din curmei de tei şi bietul copil se zvârcolea şi se zbătea în chinurile morţii, li salvarăm şi căutarăm să descoasem totul. Era din nou o ispravă a firii omeneşti; din admiraţie pentru neamurile mai vârstnice, copiii aceia se apucaseră să le imite, jucându-se de-a gloata înfuriată şi ajunseseră la rezultate straşnice, care întreceau chiar cu mult aşteptările lor.
Plimbarea asta a fost plină de roade pentru mine. Am făcut totul ca să profit de răgazul ce-l aveam. Am reuşit să cunosc mai mulţi oameni şi, în calitatea mea de străin de locurile acelea, am putut să-i întreb în voie o seamă de lucruri care-mi stăteau pe inimă. Ceva care mă interesa îndeosebi ca bărbat de stat era chestiunea salarizării. Am cules în după-amiaza aceea o seamă de informaţii, aşa cum am putut. Un om fără prea mare experienţă şi care nu gândeşte este înclinat să mă¬soare gradul de prosperitate sau lipsa de prosperitate a unei naţiuni doar după salariile precumpănitoare. Dacă salariile sunt ridicate, naţiunea e prosperă, ar zice el, iar dacă sunt scăzute, naţiunea nu-i prosperă. Ce eroare! Nu era impor¬tant ce sumă de bani primeai, ci anume ce puteai cumpăra cu ea. Ăsta-i lucrul de căpetenie şi asta-ţi spune dacă salariul tău este mare în fapt sau mare numai cu numele. Îmi amin¬team bine ce se petrecuse în timpul războiului nostru civil, din secolul al XlX-lea. În statele din Nord, un tâmplar era plătit cu trei dolari pe zi, la valoarea aur, pe când în statele din Sud era plătit cu cincizeci dolari – plătibili în bancnotele Confederaţiei, care erau atât de depreciate încât făceau un dolar baniţa. În Nord, o salopetă costa trei dolari – salariul pe o zi, iar în Sud costa şaptezeci şi cinci – adică salariul pe două zile. Şi celelalte lucruri erau în aceeaşi proporţie. Prin urmare, salariile erau de două ori mai mari în Nord decât în Sud, deoarece salariile din Nord aveau mai multă putere de cumpărare decât celelalte.
Revenind la oamenii noştri, trebuie să spun că făcui multe cunoştinţe în cătunul acela şi m-am bucurat îndeosebi văzând că banii noştri cei noi circulau şi pe acolo: puzderie de milreişi, droaie de zecimi de cenţi, spuze de cenţi, destul de mulţi gologani de câte cinci cenţi şi chiar câteva monede de argint – toate acestea printre artizani şi printre oamenii de rând. Da, circulau şi monede de aur, dar acestea numai la bancă, adică la aurar. Am intrat la acesta, tocmai când Marco, fiul lui Marco, se tocmea cu un neguţător pentru un sfert de livră de sare. Am cerut să-mi schimbe o monedă de aur de douăzeci de dolari. Mi-au schimbat-o, dar numai după ce au muşcat moneda cu dinţii, au văzut că sună, trântind-o pe tejghea, şi au tratat-o cu acizi şi numai după ce m-au descusut de unde o aveam şi cine eram, de unde veneam şi încotro mergeam şi poate încă alte o sută de întrebări; şi după ce i-am făcut praf cu răspunsurile mele, am început şi eu să le turui, oferindu-le cadou o seamă de informaţii: le-am spus, printre altele, că am un câine numit Ceasornic, că prima mea nevastă era o baptistă care credea în libertatea voinţei iar bunică-su prohibiţionist şi că am cunoscut un om care avea câte două degete groase la fiece mână şi un neg pe buza de sus şi care murise cu măreaţa nădejde că va învia – şi altele, şi alteie, până ce chiar şi acest sătean setos de a descoase omul şi a-l trage de limbă păru satisfăcut şi-şi alungă umbra de îndoială. Nici n-avea încotro; trebuia să respecte un om cu o putere financiară aşa de mare ca a mea, aşa că nu m-a mai pisat, dar am observat că banii nu mi-i dădu de la el ci de la unul dintre subalternii săi, ceea ce era cu totul firesc. Da, mi-au schimbat ei moneda de douăzeci de dolari, dar mi s-a părut că am strâmtorat puţintel banca, ceea ce era de aşteptat. Era ca şi cum ai fi intrat în secolul al XIX-lea într-o biată dughea¬nă de sat şi ai fi cerut deodată jupânului să-ţi schimbe o bancnotă de două sute de dolari. Poate că ţi-ar fi putut-o schimba, dar tare s-ar mai fi minunat de unde poate avea la chimir atâta bănet un biet ţăran. Probabil că aşa se minuna şi aurarul, căci mă petrecu până la uşă şi acolo rămase încre¬menit şi holbat în semn de respectuoasă admiraţie.
Moneda noastră cea nouă nu numai că circula destul de bine, dar limbajul ei intrase încetişor în deprinderea oame¬nilor, adică ei nu mai vorbeau de monedele anterioare, ci preţăluiau acum lucrurile în dolari, cenţi, milşi şi milreişi. Mi se umplea inima de bucurie. Lumea propăşea, fără îndoială.
Am cunoscut pe mai mulţi meşteri din sat, dar dintre ei cel mai acătării mi s-a părut fierarul Dowley. Era un om vioi şi un guraliv clasa întâi. Avea doi zileri şi trei ucenici şi făcea afaceri pe rupte. De fapt, se chivernisea dând din mâini şi din picioare, şi de aceea era foarte respectat. Marco se mândrea cu prietenia lui. Mă duse înadins la fierar ca să-mi arate atelierul unde i se cumpărau o groază de cărbuni, dar mai ales ca să văd eu în ce bune relaţii era el cu acest mare om. Am legat îndată prietenie cu Dowley. Avusesem odinioară, la fabrica de armament Colt, o seamă de băieţi răsăriţi ca dânsul, oameni unul şi unul. Doream să-l mai văd, aşa că îl invitai să vină duminică la Marco, ca să cinăm împreună. Marco căscă ochii de mirare şi-şi opri răsuflarea, dar când barosanul îmi acceptă invitaţia, se arătă aşa de bucuros, încât aproape că uită să se mai mire că a catadicsit să-i fie oaspete.
Bucuria lui Marco îmi păru fără margini, dar asta numai o clipă, căci pe urmă îl văzui îngrijorat şi trist. Mai ales când mă auzi spunându-i lui Dowley că vor veni la Marco acasă şi Dickon, meşterul zidar şi Smug, meşterul rotar – praful de cărbune de pe faţa lui Marco se făcu alb ca varul şi omul se pierdu de tot. Înţelesei îndată ce era cu dânsul: ştia că o ase¬menea "primire" costa bani şi se vedea ruinat. Îşi zicea, bietul om, că zilele sale financiare îi sunt numărate şi că i-am pus capăt. Pe drum, mergând să-i invităm şi pe ceilalţi, îi zisei:
— Te rog îngăduie-mi să invit la dumneata acasă pe prie¬tenii ăştia şi totodată să fac faţă eu cheltuielilor.
Omul se lumină la faţă şi spuse voios:
— Dară nu toate, dară nu toate, că nice dumneata nu poţi căra singur o povară aşa de mare.
Îl oprii:
— Iubite prietene, să ne înţelegem chiar de pe acum. Este drept că sunt doar un vătaf boieresc, dar nu sunt sărac, totuşi. Am avut mare pleaşcă estimp şi te vei minuna când îi afla cum. Îţi spun adevărul adevărat, când îţi declar că aş putea risipi bani pe multe petreceri ca aceasta pe care o pun la cale, fără să-mi pese de cheltuială nici atâtica!
Îi zisei şi trosnii din degete. Vedeam cum mă înălţăm cu câte un pas vârtos în stima lui Marco, la fiece cuvânt pe care îl rosteam, iar când isprăvii, ajunsesem un cogeamite turn. Continuai:
— Aşa că lasă totul pe seama mea. Dumneata n-o să dai nici o lăţcaie. Cred că ne-am înţeles, nu?
— E mărinimos din partea dumitale, dară...
— Nu! Nu-i aşa! Ne-ai primit în casa dumitale pe Jones şi pe mine cu toată mărinimia. Jones a remarcat-o astăzi dimineaţă, chiar înainte de a te întoarce din sat. Jones n-o să-ţi spună nimic, că aşa-i el, tăcut şi sperios în societate, dar are inimă bună şi recunoscătoare. Ştie să preţuiască pe aceia care îl primesc bine. Aşa este. Soţia dumitale şi cu dumneata v-aţi arătat nespus de primitori şi...
— Aolio, frate, dară asta nu-i nimica. Aşa bună primire...
— Este ceva. Dacă un om dă de bună voie tot ce are mai bun, ăsta-i mare lucru. Şi-i tot aşa de frumos darul ca şi cum ar veni din partea unui principe, căci nici principele nu poate da decât ceea ce are şi el mai bun. Mai mult decât are, nu poate da nici unul, nici altul. Şi acum să mergem să târguim şi să pregătim cele de cuviinţă, iar dumneata nu purta grija cheltuielilor. Sunt o mână-spartă, cum nu s-a mai pomenit. Dacă ai şti cât cheltuiesc eu uneori într-o săptămână, dar mai bine să nu ştii că tot nu ai crede.
Şi aşa merserăm la noroc, oprindu-ne ici şi colo, preţăluind lucrurile, trăncănind cu negustorii asupra răzvrătirii petrecute şi aflând o seamă de înduioşătoare fapte despre cei fugiţi şi despre cei care rămăseseră amărâţi şi fără casă, căci multora li se luaseră casele sau îşi aveau rude care fuseseră măcelărite ori spânzurate. Îmbrăcămintea lui Marco era din pânză de in aspră, iar a soţiei sale din dimie proastă şi semăna cu hărţile de la oraş, petecită şi pestriţă cum era, căci în timp de cinci-şase ani mereu a pus ea petec peste petec, de nu se mai cunoştea cum arătase haina la început. Doream să le dăruiesc nişte veşminte noi, ca mulţumită pentru tovărăşia lor plăcută, dar nu ştiam cum să aduc vorba, ca să nu-i jignesc. Deodată, îmi trăsni ideea de a o pune tot în seama regelui, că şi aşa scor¬nisem destule despre firea sa recunoscătoare şi acum era momentul să susţin această pretinsă generozitate prin fapte:
— Uite ce-i, Marco, mai este ceva care trebuie să îngădui – asta, din bunătate faţă de Jones – pentru că ştiu că nu vrei să-l jigneşti. El este tare dornic să vă dovedească recunoştinţa, dar nu ştie cum, căci este aşa de sfios şi nu îndrăzneşte nimic, aşa că m-a rugat pe mine să cumpăr nişte lucruşoare şi să vi le dau, dumitale şi suratei Phyllis şi să le plătesc eu, fără ca domniile voastre să ştiţi vreodată că-s de la el. Ştii, Marco, cum sunt oamenii cei delicaţi în chestiuni dintr-astea. N-am avut încotro şi i-am făgăduit lui Jones, aşa că de acum încolo trebuie să facem pe niznaii şi să nu suflăm o vorbuliţă. Ei bine – ca să ştii – Jones se gândea la câte un rând de haine noi pentru voi amândoi.
— Dară aceasta risipă iaste! Nu ni se cade, nu ni se cade! Cugetă şi dumneata, frate, câţi munţi de bani costă!
— Lasă munţii de bani! Nu mă mai bârâi la cap atâta. Trăncă¬neşti prea mult, Marco; când începi să-i dai cu gura, nu mai poate omul să scoată o vorbuliţă. Trebuie să te lecuieşti de treaba asta, că nu-i a bună şi cine ştie ce ţi se poate întâmpla. Şi acum, hai să intrăm aici şi să vedem câte parale face marfa neguţătorului ăsta şi nu uita: Jones nu trebuie să ştie că ai aflat cine ţi-a făcut darul. Nici nu-ţi trece prin minte cât de simţitor şi de mândru este. El e fermier – un fermier cu dare de mână şi care cam huzureşte – iar eu îi sunt vătaf. Şi ce imaginaţie are Jones! Câteodată uită cine e şi se apucă de pozne de crezi că-i cel mai straşnic tartor din lume şi ai putea să-l asculţi o sută de ani şi tot nu ţi-ar da prin gând că-i fermier – mai ales dacă îţi vorbeşte despre agricultură. Se crede dat naibii, fermier fără pereche, tartorul tartorilor, dar – între noi fie vorba – se pricepe la plugărie cum mă pricep eu să cârmuiesc un regat. E tămâie, dar orice ţi-ar spune trebuie să dai din cap şi să asculţi smirnă, de parcă niciodată n-ai fi văzut atâta înţelepciune şi ţi-ar părea rău să mori înainte de a sorbi din izvoarele acestei înţelepciuni. Mă înţelegi? Asta o să-l încânte pe Jones.
Pe Marco îl aţâţau grozav amănuntele acestea despre un om aşa de ciudat, dar totodată îl pregăteau în faţa eventualelor boroboaţe pe care le-ar fi putut face regele. Experienţa îmi arăta că atunci când călătoreşti cu vreun rege care vrea să treacă drept altcineva şi uită faptul acesta în cel puţin jumătate din prilejurile în care n-ar trebui să uite – ei bine, când îţi cade o asemenea belea pe cap, oricâte precauţii ai lua, tot nu ajung.
Prăvălia la care ne oprisem era cea mai bună din câte întâlnisem acolo şi avea de toate, în cantităţi mici, de la nico¬vale la coloniale şi delicatese, din care nu lipseau nici fel de fel de peşti şi imitaţii de giuvaeruri scumpe. Mă hotărâi să târguiesc toate de acolo şi să nu mă mai interesez de preţuri pe la toate dughenile. Mă descotorosii de Marco, trimiţându-l ca să invite pe zidar şi pe rotar, lăsându-mi deschis câmpul de activitate. Ştiţi, nu-mi place niciodată să fac lucrurile în linişte şi cu discreţie; nu mă las până nu fac niţeluş teatru, că fără tărăboi lucrurile n-au haz. Avui grijă să le arăt, ca din întâmplare, că sunt gros la pungă, pentru a-i insufla respect prăvă¬liaşului, apoi scrisei o listă cu lucrurile de care aveam nevoie şi i-o pusei sub nas ca să văd dacă ştie să citească. Ştia, şi era mândru să-mi arate că ştie. Îmi spuse că fusese educat de un preot şi ştia nu numai să citească, dar să şi scrie. Se uită pe listă şi constată cu satisfacţie că alcătuia o notă de plată res¬pectabilă. Şi aşa era, pentru o chestie măruntă ca aceea pe care o pregăteam în casa lui Marco. Dar nu numai că plănuiam o cină straşnică, ci căutam şi rarităţi şi varietăţi, surprize de rarităţi, mă rog. Dădui ordin ca bunătăţile să fie împachetate şi expediate la locuinţa lui Marco, fiul lui Marco, sâmbătă seara, iar socoteala să-mi fie trimisă duminică la ora cinei. Prăvăliaşul mă asigură că mă pot bizui pe promptitudinea şi exactitatea sa, căci asta-i deviza casei. Îmi spuse că va pune în pachet şi două pungi pentru bani pentru familia Marco, şi asta pe gratis – căci acum toată lumea făcea caz de ele. Avea o părere foarte bună despre şmecheria aceea straşnică, li zisei:
— Şi, te rog, umple-le pe jumătate şi pune-le la socoteală.
O va face, fără vorbă, şi cu cea mai mare plăcere. Le umplu şi le luai cu mine. Nu îndrăznisem să-i spun că pungile acestea erau chiar invenţia mea şi că ordonasem pe cale oficială ca fiecare prăvăliaş din regat să le aibă la vedere şi să le vândă la preţ oficial – ceea ce era de fapt o glumă, căci banii îi lua negustorul şi nu statul, iar noi le furnizam gratuit.
Nu pot spune că regele se prăpădea de dorul nostru, când ajunserăm acasă după ce se înnoptase. Iar îl apucaseră visele acelea cu marea năvală împotriva Caliei, pe care trebuia s-o lovească cu toată puterea regatului său, şi aşa se face că trecuse întreaga după-amiază şi se înnoptase, fără ca el să-şi mai vină în fire.



CAPITOLUL XXXII
Umilirea lui Dowley

Ei, şi sâmbătă, pe la asfinţit, când sosi toată încărcătura aia, soţii Marco îmi dădură de lucru, trebuind să-i sprijin cu amândouă braţele ca să nu leşine. Bieţii oameni erau convinşi că eu şi cu Jones ne ruinaserăm, cumpărând atâtea bunătăţi, şi se socoteau vinovaţi de această ruinare. Nu v-am spus încă, dar în afară de alimentele pentru ospăţ – care costaseră o sumă frumuşică – mai cumpărasem o mul¬ţime de provizii, gândindu-mă la viitoarea bună stare a familiei care ne găzduia. De pildă, o cantitate serioasă de grâu – o trufanda la fel de rară la masa unor oameni de teapa lor, ca şi îngheţata pe masa unui pustnic; mai luasem de asemenea o masă de sufragerie, destul de măricică, două livre de sare – ceea ce în ochii lor trecea drept curată nebunie – pe urmă tacâmuri, scaune, haine, butoiaşe cu bere şi încă vreo câteva lucruri de astea. Îi dăscălii pe cei doi soţi să nu sufle nimănui o vorbuliţă despre zbrencuiala asta, dorind să le fac oaspeţilor o adevărată surpriză şi să le arunc ceva praf în ochi.
Hainele cele noi îi uluiră pe soţi, care ajunseseră să se poarte taman ca nişte copii. Toată noaptea se foiră; se culcau şi se sculau mereu, aşteptând nerăbdători să se facă ziuă, spre a se înnoi cu ele, dar până la urmă nu i-a mai răbdat inima şi şi-au pus hainele cu cel puţin un ceas înainte de a miji zorile. Din clipa aceea, bucuria lor – ca să nu zic delirul – a fost atât de mare, atât de sinceră şi înviorătoare, încât, când i-am văzut aşa de fericiţi, nu mai zisei nici cârc la gândul că mereu mă treziseră şi nu putui dormi ca lumea, ba mă socotii răsplătit pentru paguba asta. În schimb, regele dormise, ca de obicei, somnul drepţilor. Soţii Marco nu-i puteau mulţumi pentru haine, fiindcă îi oprisem eu, dar se străduiră în fel şi chip să-i arate recunoştinţa. Dar degeaba atâta osteneală; regele nu observă nici o schimbare.
Se nimerise una din acele minunate şi rare zile de toamnă, care-s aidoma cu zilele de iunie, dar având un colorit cu nuanţe atât de blânde şi de gingaşe, încât e o desfătare să te afli în sânul naturii. Pe la nămiezi sosiră şi oaspeţii. Ne-am adunat sub un copac mare şi cât ai bate din palme ne-am împrietenit de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Până şi regele s-a dat puţintel pe brazdă, renunţând să mai păstreze distanţa, deşi la început îi venise cam greu să se deprindă cu numele de Jones. Îl rugasem să facă pe dracu-n patru şi să nu uite că-i plugar, dar, totodată, avusesem prevederea de a insis¬ta să se mărginească la această afirmaţie şi să nu facă lux de amănunte, că altfel n-o să fie crezut. Cu un om ca el nechitit la minte şi nechibzuit la treabă, puteai fi sigur că dintr-un nimic îţi face pozna, dacă nu-i atrăgeai atenţia; îl lua gura pe dinainte, şi fiind din născare nespus de îndatoritor, trăncănea vrute şi nevrute, dând mereu amănunte în doi peri.
Dowley era cu chef şi-l făcui să-şi dea drumul numaidecât; apoi îl trăsei de limbă cu toată dibăcia, până se porni să ne înşire povestea vieţii lui şi să se vadă aidoma unui erou. Şi aşa zbâr! zbâr! era o desfătare să tot stai şi să-l asculţi zum¬zăind. Era un om ridicat prin propriile lui puteri – pricepeţi dumneavoastră. Şi ăştia ştiu cum să-ţi vorbească! E drept că merită să le acorzi mai multă încredere decât oricărui alt soi de oameni; şi chiar ei sunt cei dintâi conştienţi de bafta asta. Ne spuse cum şi-a început viaţa: orfan, fără o lăţcaie şi fără nici un prieten – la sufletul lui – în stare să-l ajute; cum trăise la fel cu robii celui mai cârpănos stăpân; cum muncea câte şaisprezece şi optsprezece ceasuri pe zi şi-şi agonisea doar o bucăţică de pâine, care-i ajungea tocmai ca să fie pe jumătate mort de foame; cum până la urmă osârdia lui a atras atenţia unui bun fierar, care era să-l dea gata cu atâta bunătate, oferindu-se pe neaşteptate – fără nici un fel de pregătire – să-l ia ucenic pe nouă ani, dându-i locuinţă şi haine şi învăţându-l meseria- sau "taina", cum îi zicea Dowley. Ăsta fusese primul lui mare salt, primul noroc porcesc în viaţă – şi vedeai bine că nici acum nu putea vorbi despre întâmplarea aceea decât cu un fel de elocventă uimire şi încântare că o asemenea înălţare nevisată fusese hărăzită unui om ca toţi oamenii. În timpul uceniciei, nu căpătase nici un fel de îmbrăcăminte, dar, când ajunse la capătul ei, jupânul îi luă piuitul cu un costum din pânză de in nou-nouţ, făcându-l să se simtă nespus de avut şi arătos.
— Pomeni-voi câte zile oi trăi, ziua aceea! cântă rotarul, entuziasmat.
— D-apăi eu! strigă zidarul. M-am fost minunând, necrezând că ale tale sunt; adevăr zic, nice nu am crezut.
— Nice eu nu am crezut! zbieră Dowley, cu ochii scânteietori. Îmi venea să-mi iau câmpii, cugetând că megieşii or crede că-s de furat. Zi de pomină rămas-a; zi de pomină şi n-oi uita-o până mi s-o împlini veleatul!
Care va să zică aşa! Şi stăpânul lui era un om straşnic şi-i mergeau treburile din plin şi dădea de două ori pe an câte un ospăţ grozav la care se servea carne şi pe masă găseai atunci şi pâine albă, adevărată pâine de grâu! Ce mai încolo-încoace, trăia ca un boier. Iar, la vremea cuvenită, Dowley a luat pe seama sa treburile şi s-a însurat cu fata jupânului.
— Şi acum iani socotiţi domniile voastre! zise el, cu gravi¬tate, în casa mea iaste acuma obiceiul de a ne îndulci de două ori în fiece lună cu carne tăiată!
Făcu o pauză, ca lovitura să aibă timpul de a-şi atinge ţinta, apoi adăugă:
— Iară de opt ori ne ospătăm cu carne sărată!
— Adevăr grăieşte! întări rotarul, ţinându-şi răsuflarea.
— Cu ochii mei văzut-am! zise zidarul, la fel de res¬pectuos.
— Pe masa mea vezi pită albă în fieştecare duminecă din an! mai spuse meşterul fierar, cu un ton măreţ. Vouă vi se cade, dragi prieteni, a adeveri dacă aşa iaste au nu!
— Cu capul meu, adeveresc! strigă zidarul.
— Şi eu dau de voie mărturie! încuviinţă rotarul.
— Iară despre lucrurile din casă, grăiţi voi înşivă ce văzut-aţi la mine şi alta nu.
Îşi flutură mâna cu un gest larg, în semn că le acordă prie¬tenilor toată libertatea de a spune ce ştiu, apoi adăugă:
— Grăiţi cum vă lasă inima, de parcă n-aş fi eu de faţă.
— Ai cinci scaune, de cea mai aleasă lucrătură preste toate, chiar dacă sunteţi numai trei în casă! zise rotarul, plin de adânc respect.
— Şi şase potire de lemn şi şase străchini de lemn şi două de cositor spre a vă ospăta şi bea den trânsele! spuse zidarul, pătruns de însemnătatea faptului. Şi zic acestea în faţa lui Dumnezeu atoateştiutorul, carele ne iaste giudeţ, ştiind că nu mult vom zăbovi pre lumea aceasta şi vom răspunde la înfricoşătorul giudeţ de apoi, de toate câte spus-am şi zis-am, câtă vreme am fost în trupurile acestea, au înşelătoare, au nemincinoase de ne-au fost voroavele.
— Acum luat-ai veste ce hram port, frate Jones – zise fierarul cu o bunăvoinţă totodată semeaţă şi prietenoasă – şi poate nu mai pregeţi a crede că om cinsteş oi fi, dară nu mă învrednicesc a vorbi cu străinii şi a-mi deschide inima în faţa lor, fără ca înainte să iau de ştire ce stare şi avere au ei. Mută-ţi gândul şi nu mai fi pâclişit, căci vei afla că sunt om care trece cu vederea asemenea lucruri şi dornic sunt a privi pe fieştecare cu prieteşug şi a-l socoti deopotrivă cu mine, dacă are inimă curată, fie-i cât de mărunte avuţiile pământene. Iară că aşa iaste – hai, bate mâna, frate Jones, şi cu gura mea grăiesc şi-ţi dau chezăşie că deopotrivă suntem amândoi! Deopotrivă!
Şi zicând acestea, omul ne zâmbi tuturor, cu mulţumirea unui zeu care săvârşeşte o faptă frumoasă şi mărinimoasă şi este deplin conştient de ea.
Regele-i luă mâna cu o silă foarte prost ascunsă, dându-i drumul la fel de grabnic, cum dă drumul unui peşte o cu¬coană, ceea ce făcu o bună impresie, gestul fiind luat ca o stânjenire firească a unui om copleşit de atâta mărinimie.
Stăpâna casei aduse apoi masa şi-o puse sub copac. Apariţia mesei stârni rumoare, fiind un model nou şi de mare lux. Dar uimirea crescu şi mai mult, când cucoana – cu o nepăsare voită, care se vedea cât de colo, dând-o în vileag ochii ei aprinşi de trufie – desfăcu încetişor o veritabilă faţă de masă şi o întinse sub nasul tuturor.
Asta era cu o lungime mai presus chiar decât toate minună¬ţiile din gospodăria fierarului, şi-i dădu o lovitură zdravănă; orb să fi fost, şi tot o vedeai. Dar Marco era în al nouălea cer – şi nici asta nu se putea să n-o vezi. După aceea nevastă-sa aduse două scaune frumoase – fii! – nou-nouţe. Şi asta a stârnit senzaţie – se vedea cât colo din privirile holbate ale fiecărui oaspete. Apoi mai aduse încă două – cu acelaşi nepăs în sine, din partea femeii. Iarăşi senzaţie – însoţită acum de nişte mormăituri speriate. Iar mai aduse două – şi de mândrie femeia parcă plutea printre nouri. Oaspeţii încremeniseră şi zidarul îngăima:
— Acestea frumoase fără seamăn sunt întru toate minunăţiile lumii şi cu toată plecăciunea ni se cade a le privi.
Când cucoana dădu să plece, Marco, vrând să bată fierul cât mai era cald, zise – cu gândul de a părea stăpânit de-o nepăsătoare demnitate, dar fără a izbuti:
— Ohoho! Sunt prea de ajuns! Lasă-le pre celelalte!
Va să zică mai erau şi altele! A fost un efect frumos. Nici eu n-aş fi putut juca mai bine cartea aia.
Şi-apoi atunci, pohoaţa de madam Marco îngrămădi surprizele una peste alta, într-un ritm care încinse uimirea generală până la o sută cincizeci de grade la umbră şi totodată îi aiuri pe oaspeţi în aşa hal, că nu se mai puteau exprima decât prin exclamaţii gâtuite: "Oh!" "Măre!" "Alei!" şi "Alelei!", "Valeu!" şi "Aoleou!" ridicându-şi mâinile şi privi¬rile, stăpâniţi de o mirare mută. Aduse tacâmurile – erau bere¬chet, şi noi toate, cupe noi de lemn şi altă veselă – şi apoi ţin' te tu bere, peşte, pui, o gâscă, ouă, friptură de vacă şi de berbec, şuncă, un purcel fript şi o mană de pâine albă – veri¬tabilă, chiar din grâu! Toate laolaltă, drăcoveniile astea lăsau mult în umbră tot ce văzuseră vreodată oamenii noştri. Şi în vreme ce oaspeţii încremeniseră şi nu alta, de mirare şi re¬spect, eu fluturai ca din întâmplare mâna şi feciorul prăvăli¬aşului răsări, parcă din pământ, spunând că a venit să pri¬mească plata.
— Prea bine! i-am spus eu nepăsător. Cât face? Ia citeşte-ne lista.
Băiatul citi socoteala, pe când cei trei oaspeţi ascultau uluiţi – şi valuri de mulţumire senină îmi umpleau sufletul, iar valuri când de spaimă, când de uimire se iveau pe chipul lui Marco:

2 livre de sare...............................................................200
8 duzine de vedre de bere, în butoiaşe.........................800
3 baniţe de grâu..........................................................2 700
2 livre de peşte.............................................................100
3 găini ..........................................................................400
1 gâscă..........................................................................400
3 duzini ouă.................................................................150
1 but de vacă pentru friptură.........................................450
1 but de berbec pentru friptură.....................................400
1 şuncă.........................................................................800
1 purcel de lapte...........................................................500
2 serii de tacâmuri (cu tot dichisul).............................6 000
2 rânduri de straie bărbăteşti şi schimburi
pentru primeneală.....................................................2 800
1 veşmânt femeiesc, 1 rochie de dimie
şi schimburi...............................................................1 600
8 pahare de lemn..........................................................800
Felurite blide............................................................10 000
1 masă mare de sufrageri...........................................2 000
8 scaune....................................................................4 000
2 pungi pentru bani, încărcate...................................3 000

Se opri. Urmă o tăcere mormântală, curat înfiorătoare. Nimeni nu se clinti. Nici o nară nu trăda că stăpânul ei mai răsuflă.
— Asta-i tot? întrebai eu, cu un calm desăvârşit.
— Totul, slăvite doamne, fără numai de unele târguieli mai mărunte, carele n-au fost puse cu amăruntul, ci laolaltă rânduite, sub numele de "felurite". Dacă îţi iaste voia, pot a le...
— N-are importanţă – zisei eu, însoţindu-mi cuvintele cu un gest de cea mai deplină nepăsare – spune-mi totalul, rogu-te.
Băiatul de prăvălie se rezimă de copac şi zise:
— Treizeci şi nouă de mii o sută şi cincizeci de milreişi!
Rotarul se prăvăli de pe scaun; ceilalţi se ţinură cu toată nădejdea de masă şi cu toţii strigară într-un glas:
— Doamne, arată-ţi milostenia în ceasul de prăpădenie! Băiatul se grăbi să adauge:
— Taica a fost zicând şi mi-a poruncit să îţi spun, slăvite, că nu i se cade după cinstea obrazului, să îţi ceară plata deodată. Deci, el îţi face rugămintea ca...
Nu-i luai în seamă spusele, nici cât aş fi luat zumzetul unei musculiţe, şi cu un aer de nepăsare ce ajungea aproape la silă, scosei banii şi aruncai patru dolari pe masă. Păcat că nu i-aţi văzut cum mai holbau ochii.
Băiatul era uluit şi încântat. Mă rugă să păstrez un dolar ca garanţie până se va duce la oraş şi... dar îi tăiai vorba:
— Ce, ca să te întorci cu nouă cenţi? Mofturi! Ia toţi banii. Păstrează restul.
Vorbele îmi fură urmate de un murmur de uimire:
— Adevăr grăiesc, omul acesta iaste plămădit din bani! Aruncatu-i-a precum gunoiştea.
Fierarul era un om zdrobit.
Băiatul luă banii şi plecă, mergând pe două cărări – beat de atâta noroc.
Apoi, zisei lui Marco şi nevestii-sii:
— Oameni buni, poftiţi şi voi un mic suvenir de la mine! dându-le pungile, ca şi cum ar fi fost un lucru fără nici o valoare, deşi fiecare conţinea cincisprezece cenţi – bani buni. Şi în timp ce sărmanele făpturi îşi pierduseră capul de uimire şi recunoştinţă, mă întorsei către ceilalţi şi le spusei – calm ca un om care te întreabă cât e ceasul:
— Ei, dacă suntem cu toţii gata, cred că şi masa-i gata! Haideţi, daţi-i drumul!
Ce să spun! A fost o grozăvie; mai bine zis, o nostimadă! Nu ştiu dacă am pus vreodată la cale aşa ceva şi să iasă mai bine decât a ieşit. Nu ştiu dacă am scos vreodată efecte mai spectaculoase din materialul aflat la îndemână. Fierarul – ce mai, era terci, că rău îi mai priise! Doamne, pentru nimic în lume n-aş fi vrut să fiu în pielea lui. Trâmbiţase şi se fudulise cu ospeţele lui grozave, cu carne "aleasă" de două ori pe an, cu carne proaspătă de două ori pe lună, cu carne sărată de două ori pe săptămână, şi cu pâinea lui albă în fiece duminică, pe cât e anul de lung – toate astea pentru o familie de trei persoane. Toată întreţinerea lui pe un an nu-l costa decât 69.2.6 (şaizeci şi nouă de cenţi, doi milşi şi şase milreişi) şi – uite! – pe neaşteptate răsare un om care face praf aproape patru dolari dintr-un condei! Şi nu numai atât, dar se poartă ca şi cum l-ar fi plictisit să mânuiască sume atât de mărunte! Ei, da, Dowley s-a chifligit de-a binelea, s-a făcut mic de tot şi s-a prăbuşit de pe scaun; era o băşică strivită în picioare de o vacă. D-apoi dă, nu-i totdeauna cum se chiteşte, ci cum se nimereşte!



CAPITOLUL XXXIII
O lecţie de economie politică în secolul al Vl-lea

Totuşi îi dădui şi lui un set în meciul acela, aşa că – înainte de a se fi sfârşit o treime din ospăţ – omul era din nou fericit. Era şi uşor, într-o ţară cu ranguri şi caste, căci – vedeţi dumneavoastră – într-o ţară unde există ranguri şi caste, omul nu-i niciodată om întreg, ci doar un ciot de om. Oricum ar face, nu poate creşte cum se cuvine. Acolo, dacă îţi dovedeşti superioritatea prin situaţie socială, rang sau avere – s-a isprăvit! Omul de rând ţi se ploconeşte până la pământ. După asta, să vrei să-l insulţi şi nu mai ai cum. Nu – nu m-am exprimat cum trebuie: fireşte că-l poţi insulta şi face albie de porci, dar ceea ce vreau să spun este că omul anevoie se mai simte insultat, aşa că – dacă n-ai timp de pierdut – nici nu merită să mai încerci. Acum câştigasem stima fierarului, fiindcă îi păream nespus de avut şi într-o stare înfloritoare; ba, dacă aş fi avut şi vreun cât de mic titlu de nobleţe, omul m-ar fi venerat şi admirat fără limită. Şi aş fi avut parte nu numai de veneraţia lui, ci de a tuturor oamenilor de rând din ţară. Fiecare m-ar fi admirat, chiar dacă ar fi fost cel mai reuşit produs al tuturor epocilor, ca inteligenţă, valoare şi caracter, iar eu un biet falit din toate punctele de vedere. Lu¬crurile erau sortite să rămână mereu aşa, câtă vreme va exista Anglia pe pământ. Cum aveam darul profeţiei, eram în stare să-mi aţintesc privirile spre viitor şi s-o văd înălţând mai departe statui şi monumente tuturor neisprăviţilor ei de Georgi al nu ştiu câtelea şi al câtelea, şi al câtelea şi altor gloabe regale şi nobile şi refuzând a da cinstea cuvenită creatorilor acestei lumi – creatori care vin imediat după Dumnezeu – şi care se numesc de-alde Gutenberg, Watt, Arkwright, Whitney, Morse, Stephenson, Bell.
Regele şi-a primit porţia de mulţumiri şi apoi – deoarece nu se aduse vorba despre bătălii, cuceriri sau dueluri între înzăuaţi, împlătoşaţi şi încoifaţi – începu să picotească până ce ajunse să moţăie de-a binelea şi o şterse să-i tragă un pui de somn. Doamna Marco strânse masa, puse butoiaşul cu bere la îndemână şi se retrase într-un colţ ca să-şi ia cina – alcătuită din rămăşiţe. Ceilalţi ne apucarăm curând să discu¬tăm chestiunile preferate şi dragi unor oameni ca noi – afaceri şi lefuri, bineînţeles. La prima vedere, lucrurile păreau nespus de înfloritoare în acel mic regat tributar – al cărui stăpân era regele Badgemagus – cel puţin, faţă de starea de lucruri din ţinutul meu. "Protecţionismul" era acolo în plină dezvoltare, pe când noi ne îndreptam spre liberul schimb – printr-o evo¬luţie gradată – şi ajunsesem pe la jumătatea drumului. Nu trecu mult şi Dowley şi cu mine monopolizarăm conversaţia, în timp ce ceilalţi ascultau cu nesaţ. Dowley se încinse la vorbă, adulmecă un avantaj şi începu să-mi pună tot soiul de întrebări pe care le socotea grozav de stânjenitoare pentru mine şi care sunau cam aşa:
— În ţara ta, frate dragă, cu cât, rogu-te, iaste năimit un vechil, un rândaş, un chirigiu, un păstor, un porcar? Ce simbrie are?
— Douăzeci şi cinci de milreişi pe zi, adică un sfert de cent.
Chipul fierarului se umplu de bucurie. El îmi replică:
— La noi capătă îndoit! Şi cât câştigă un meşteşugar – fie că-i tâmplar, spoitor, zidar, zugrav, fierar, rotar – au alţii de o samă?
— De obicei, cincizeci de milreişi – jumătate de cent pe zi.
— Ho-ho! La noi, dobândesc o sută! La noi, verice meşte¬şugar de treabă dobândeşte un cent pe zi! Nu-l pun la socoteală pe croitor, dară pre toţi ceilalţi, da – şi de iaste cumva mai multă treabă, apăi omul capătă şi peste – da, până la o sută zece şi chiar o sută cincisprezece milreişi pe zi. Plătit-am eu însumi o sută cincisprezece – săptămâna trecută. Trăiască protecţionismul – la naiba cu liberul schimb!
Dowley arunca priviri triumfătoare în juru-i şi chipul îi strălucea ca soarele. Dar nu m-am speriat de fel. Mi-am pus la punct tăvălugul şi mi-am dat un răgaz de cincisprezece minute ca să-l bag în pământ – să-l fac una cu pământul – să-l înfund atât de adânc încât să nu i se zărească nici scăfârlia. Iată cum m-am apucat să-l lucrez:
— Cât plătiţi voi livra de sare?
— O sută de milreişi.
— Noi plătim patruzeci. Cât daţi pe carnea de vacă ori de oaie – când o cumpăraţi?
Asta a fost o lovitură bine plasată şi i-a dat puţintel sângele.
— Sunt felurite preţuri oarecum, dară nu de tot mult; iaste cu putinţă a spune şaptezeci şi cinci de milreişi livra.
— Noi plătim treizeci şi trei. Cât costă ouăle?
— Cincizeci de milreişi duzina.
— Noi plătim douăzeci. Cu cât cumpăraţi berea?
— Ne costă opt milreişi şi jumătate ulciorul.
— Noi o luăm cu patru; douăzeci şi cinci de ulcioare pentru un cent. Cât daţi pe grâu?
— Nouă sute de milreişi baniţa.
— Noi plătim patru sute. Cât daţi pentru o haină de cânepă?
— Treisprezece cenţi.
— Noi plătim şase. Cât daţi pe o rochie de lână pentru o nevastă de plugar ori de meşteşugar?
— Opt cenţi şi patru milşi.
— Ei, ţine seama de diferenţă: voi plătiţi opt cenţi şi patru milşi – noi plătim doar patru cenţi.
M-am pregătit apoi să-i dau lovitura de graţie, zicându-i:
— Ian ascultă, dragă prietene, ce s-a întâmplat cu lefurile voastre mari, cu care te grozăveai adineauri?
I-o zisei şi îmi rotii privirile cu o calmă satisfacţie, fiindcă laţul meu alunecase treptat în juru-i şi îl legase de mâini şi de picioare, fără ca el să fi observat măcar că-i prins în laţ. Îi repetai:
— Ce s-a întâmplat cu semeţele lefuri cu care te lăudai? Pare-mi-se că le-am lichidat şi le-am şters toată puterea, după cât se vede.
Dar – nu ştiu dacă o să mă credeţi – fierarul părea doar mirat şi atâta tot! Nu pătrundea câtuşi de puţin situaţia; nu ştia că a căzut într-o capcană, nu descoperea că se şi afla în capcană. Zău că-mi venea să-l împuşc, de enervat ce eram. Cu privirea tulbure şi punându-şi mintea la caznă, izbuti să îngăime:
— Maică Precistă! Pare-mi-se că nu te înţeleg, frate! Te-ai adeverit că simbriile de la noi sunt îndoite faţă de ale voastre. Aciasta limpede iaste. Au cum atuncea iaste cu putinţă a zice că le-ai lichidat – de nu cumva strâmbat-am eu grăirea cuvântului acestuia de minunare, fiindu-mi hărăzit pentru întâiaşi oară, din mila şi ocrotirea domnului, a-l auzi?
Ce să spun, am rămas buimac; pe de o parte, din pricina neroziei sale neprevăzute; pe de alta, din pricină că şi ceilalţi erau în mod vădit de aceeaşi părere – dacă asta se poate numi părere. Poziţia mea era totuşi destul de simplă şi de limpede. Cum naiba aş fi putut-o simplifica mai mult? Totuşi, trebuia să încerc.
— Ian ascultă aici, frate Dowley! Nu pricepi? Lefurile voastre sunt mai mari decât ale noastre doar cu numele, nu şi în fapt.
— Auziţi-l! Dară sunt de două ori mai mari! Tu însuţi ai adeverit!
— Da – da, nu tăgăduiesc de loc. Dar asta n-are nici o legătură. Nivelul lefurilor în simple monezi, botezate cu nume fără nici un înţeles – doar ca să le poţi deosebi una de alta – n-are nici o legătură cu valoarea lor. Întrebarea e: câte lucruri poţi cumpăra din leafa ta? Ăsta-i principalul! E drept că la voi un meşteşugar bun poate câştiga până la trei dolari şi jumătate pe an, pe când la noi doar un dolar şi şaptezeci şi cinci...?
— A-ha-ha! Iarăşi adevărezi, iarăşi adevărezi!
— Dă-o-ncolo de treabă, că n-am tăgăduit nici o clipă faptul ăsta, şi-l recunosc şi acum! Dar eu spun altceva. La noi, cu o jumătate de dolar poţi cumpăra mai mult decât cu un dolar întreg la voi – şi prin urmare e de la sine înţeles şi la mintea cocoşului că lefurile noastre sunt mai mari decât ale voastre.
Omul părea uluit şi spuse cu deznădejde:
— Adevăr grăiesc – mi-iaste preste puteri a ieşi la socoteală cu dumneta. Abia zis-ai că simbriile noastre sunt mai mari şi nice cât ai scapără ţi-ai luat îndărăt cuvântul.
— Ei, sfinte Sisoe! Cum nu se poate să vă intre în cap un lucru atât de simplu? Uite ce-i... Să-ţi dau o pildă. Noi plătim patru cenţi pentru o rochie de lână – voi plătiţi opt cenţi şi patru miişi, adică patru miişi mai mult decât dublu. Cât plătiţi unei femei care munceşte la câmp?
— Doi miişi pe zi.
— Foarte bine! Noi îi dăm doar pe jumătate – îi plătim numai o zecime de cent pe zi şi...
— Iarăşi adevă...
— Aşteaptă! Acum, vezi matale, chestia-i foarte simplă; de data asta o să pricepi. De exemplu, la voi o femeie trebuie să muncească patruzeci şi două de zile ca să-şi poată cumpăra o rochie. Dacă ea câştigă doi miişi pe zi, îi trebuie o muncă de şapte săptămâni; dar la noi ea ar câştiga banii ăştia în patruzeci de zile – cu două zile mai puţin. Femeia voastră are o rochie, dar i s-a dus leafa pe şapte săptămâni; a noastră are rochia şi i-au mai rămas banii pe două zile, cu care să-şi cumpere altceva. Poftim – acum sigur că ai înţeles!
Părea – ce mai, părea doar că stă la îndoială, asta-i tot ce pot spune; şi ceilalţi stăteau şi ei la îndoială. Am aşteptat să-i intre bine ideea în cap. În cele din urmă, Dowley vorbi iarăşi, dovedind că într-adevăr încă nu se scuturase de superstiţiile sale adânc înrădăcinate. Spuse, cu oarecare şovăială în glas:
— Dară – dară – nu poţi a zice într-altfel decât că doi milşi pe zi iaste mai bine decât unul.
— Vax!
Fireşte, nu înghiţeam să mă dau bătut. Aşa că am mizat pe alt cal:
— Hai să ne închipuim un alt caz. Să zicem că un meseriaş de ai voştri se duce şi cumpără următoarele articole:

1 livră de sare,
1 duzină de ouă,
1 duzină de ulcioare cu bere,
1 baniţă de grâu,
1 rând de veşminte din cânepă,
5 livre de carne de vacă,
5 livre de carne de oaie.

Toate astea o să-l coste treizeci şi doi de cenţi. Îi trebuie treizeci şi două de zile de muncă să-i câştige – cinci săptămâni şi două zile. Acum să trecem la noi. Muncind treizeci şi două de zile, pe jumătate leafă, poate cumpăra toate lucrurile astea cu ceva mai puţin de paisprezece cenţi şi jumătate; o să-l coste ceva mai puţin de douăzeci şi nouă zile de muncă şi-i mai rămâne încă leafa pe o jumătate de săptămână. Fă socoteala asta mai departe, pe un an întreg; omul nostru o să economisească leafa pe o săptămână la fiecare două luni, al vostru nimic; deci, într-un an el va pune deoparte leafa pe cinci-şase săptămâni, iar omului vostru nu-i va rămâne nici un cent. Acum cred că înţelegi că "lefuri mari" şi "lefuri mici" sunt fraze care nu înseamnă nimic, până când nu afli cu care din ele poţi cumpăra mai mult!
Era o lovitură zdrobitoare!
Dar, vai! N-a zdrobit pe nimeni. Nu, a trebuit să mă dau bătut. Oamenii ăia ţineau morţiş la salarii mari; pentru ei părea că nici nu contează dacă cu salariile alea mari poţi cumpăra ceva sau nu. Erau pentru "protecţionism" şi-l apărau cu dinţii, ceea ce era lesne de înţeles, fiindcă părţile interesate îi amăgiseră cu ideea că protecţionismul le asigura salarii mari. Le-am dovedit că într-un sfert de veac salariile lor se urcaseră doar cu treizeci la sută, în vreme ce costul vieţii se urcase cu sută la sută, şi că la noi – într-o perioadă mai scurtă – salariile se urcaseră cu patruzeci la sută, iar preţurile scăzuseră mereu. Nici asta nu mi-a ajutat cu nimic, căci nimic nu le putea zdruncina ciudatele lor credinţe.
Ce mai, dădeam din colţ în colţ – zgâlţâit de impresia înfrângerii. O înfrângere nemeritată! Nemeritată! Ei, şi ce-i dacă era nemeritată? Nu-mi uşura de loc necazul. Şi gândiţi-vă, vă rog, la situaţia mea! Primul bărbat de stat al epocii, omul cel mai capabil, cel mai bine informat din lumea întreagă, cel mai strălucit cap neîncoronat, care-a plutit printre nourii oricărui firmament politic, timp de secole, stând pleoştit acolo, în aparenţă învins în argumentaţie de către un oarecare fierar de ţară, strălucind prin ignoranţă! Vedeam lămurit cum celorlalţi le părea rău de mine – ceea ce mă făcu să mă aprind la faţă, de puteam mirosi cum îmi fumegă favoriţii. Puneţi-vă în locul meu, vă rog, şi încercaţi să vă simţiţi umiliţi şi ruşinaţi cum mă simţeam eu atunci, şi spuneţi-mi cu sinceritate: n-aţi fi lovit chiar sub centură, numai să câştigaţi meciul? Fără vorbă că aţi fi făcut-o – că e în firea omului. Ei, tot aşa am făcut şi eu. Nu încerc să mă scot basma curată; spun doar că turbam şi oricine ar fi făcut la fel, dacă era în locul meu.
Şi când îmi pun eu în cap să lovesc pe cineva, nu mă mulţumesc cu o giugiuleală; aş, ăsta nu-i felul meu! Dacă tot trebuie să îl lovesc, apoi îi trag una să vadă stele verzi. Şi nu mă reped la el brusc, riscând să încurc lucrurile sau făcând treaba pe jumătate. Nuu! Mă dau într-o parte şi mă apropii de el pe nesimţite, încât nici măcar nu bănuieşte că mă gândesc să-l mardesc; şi curând respectivul se pomeneşte întins lat pe podea şi, nici să-l tai, nu-ţi poate spune cum a devenit cazul. Aşa l-am luat şi pe fratele Dowley. Am început să vorbesc alene ba de una, ba de alta, ca şi cum aş fi discutat doar aşa ca să ne treacă vremea şi nici chiar cel mai înţelept om din lume n-ar fi putut bănui de unde pornesc şi să ghicească încotro bat. Că vorba aia: Unde dai şi unde crapă!
— Măi, fârtaţi! Multe ciudăţenii se mai petrec în lumea asta, cu legile, cu datinile şi cu obiceiurile şi cu multe altele de soiul ăsta – dacă te gândeşti oleacă la ele! Da, aşa e, mai ales când te duci cu mintea la mersul şi progresul părerilor omeneşti şi urmăreşti mişcările semenilor noştri. Există legi scrise – care pier, dar mai există şi legi nescrise – care rămân veşnice. N-aveţi decât să luaţi legea nescrisă a lefurilor: ea vă spune că lefurile sunt menite să se urce încet-încet, de-a lungul veacurilor. Şi luaţi seama cum funcţionează ele. Ştim care sunt lefurile acum şi aici, sau cele din alte părţi, facem media şi spunem că astea-s lefurile de azi. Ştim care erau lefurile acum o sută şi acum două sute de ani; doar până acolo putem ajunge, în urmă, dar e destul ca să aflăm legea urcării lor, măsura şi viteza sporirii lor periodice, şi astfel, fără să ne-ajute vreun document, putem stabili aproape pre¬cis care erau lefurile cu trei, şi patru, şi cinci sute de ani în urmă. Până aici, e bine. Dar ne-oprim aici? Nu. Nu ne mai uităm înapoi, ci ne întoarcem şi aplicăm aceeaşi lege la viitor. Prieteni, să ştiţi că vă pot spune care vor fi lefurile, la orice dată vreţi, peste sute şi sute de ani.
— Cum oare, omul lui Dumnezeu, cum?
— Da. Peste şapte sute de ani, lefurile vor fi de şase ori mai mari decât azi, în ţinutul vostru, şi zilerilor la câmp li se va plăti trei cenţi pe zi, iar meşteşugarilor şase.
— Mai bine-aş închide ochii acuma şi aş fi trăitor atuncea! mă întrerupse Smug, rotarul, cu o şireată licărire de lăcomie în ochi.
— Şi nu numai atât! O să mai capete şi întreţinerea, pe lângă aceşti bani şi preţurile n-or să se umfle. Peste alţi două sute cincizeci de ani – luaţi aminte acum – leafa unui meşte¬şugar va fi – băgaţi bine de seamă, că asta-i lege, nu ghiceală – leafa unui meşteşugar va fi de douăzeci de cenţi pe zi!
Căscară cu toţii gura, speriaţi şi uimiţi. Dickson, zidarul, murmură, înălţându-şi mâinile şi îndreptându-şi privirea spre cer:
— Iaste mai mult decât plata a trei săptămâni, pentru munca unei singure zile!
— Avuţii! Adevărate comori! murmură Marco, întretăindu-i-se răsuflarea din pricina tulburării.
— Lefurile se vor urca mai departe, încetul cu încetul, încetul cu încetul, dar la fel de statornic precum creşte un copac. După alţi trei sute patruzeci de ani, se va afla cel puţin o ţară pe lume în care leafa obişnuită a unui meşteşugar va fi de două sute de cenţi pe zi!
Afirmaţia mea i-a încremenit de tot! Trecură vreo două minute până să-şi vină în fire vreunul din ei. Apoi cărbunarul zise, rugător:
— De mi-ar fi hărăzit a viia până atunci!
— Aceasta sultă de conte iaste! exclamă Smug.
— De conte, zis-ai tu? întări Dowley. Iaste mai mult decât atâta şi te adevărezi, dacă te gândeşti că nu se află conte în toată ţara lui Bagdemagus cu atâta avuţie. Venitul unui conte? – Ptiu! – Venitul unui înger – da! – iară nu al unui conte!
— Ei, va să zică aşa o să se întâmple cu lefurile. În zilele acelea îndepărtate, omul va putea să-şi cumpere – muncind o singură săptămâna – toate bunurile pentru care voi munciţi acum mai bine de cincizeci de săptămâni. O să se mai petrea¬că şi alte lucruri destul de surprinzătoare. Frate Dowley, spune-mi cine hotărăşte – în fiecare primăvară – cât va primi, pe anul care urmează, fiecare meşteşugar, plugar şi slujitor?
— Uneori curţile, alteori sfatul cetăţii, dară cel mai adesea judele. Se prea poate a zice că, îndeobşte, judele iaste acela care statorniceşte lefurile.
— Nu-i aşa că el nu cere nici unuia dintre pârliţii ăştia să-l ajute la fixarea lefurilor?
— Hm! Ce basnă mai iaste şi aceasta? Ia aminte, frate, că acela care plăteşte simbriile are dreptul de a le statornici.
— Da, dar credeam că şi celălalt care e în cauză ar putea avea un cuvinţel de spus, căci de lefuri atârnă soarta soţiei şi a copiilor lui, sărmanele făpturi. Stăpânii sunt nobilii şi bogătaşii – îndeobşte cei avuţi. Aceşti puţini, care nu muncesc deloc, tocmai ei hotărăsc ce plată va primi vastul stup care munceşte cu-adevărat. Pricepi? Dumnealor, cei puţini, formează un cartel, un sindicat – ca să făuresc un cuvânt nou – care-şi uneşte puterile pentru a-l sili pe fratele lor mai slab să pri¬mească atât cât catadicsesc să-i dea. Peste-o mie trei sute de ani – aşa spune legea cea nescrisă – "cartelul" va fi alcătuit în felul opus şi cum o să mai spumege şi o să se zvârcolească şi o să scrâşnească din dinţi urmaşii acestor oameni aleşi, văitându-se de tirania neobrăzată a sindicatelor! Da, aşa e – magistratul va aranja în tihnă salariile încă multă vreme, până hăt în mijlocul veacului al XlX-lea, apoi deodată muncitorul, socotind că destul a răbdat vreo două mii de ani ca lucrurile să fie privite dintr-un singur punct de vedere, se va ridica şi va lua în mâinile lui stabilirea salariilor. Muncitorul va avea de răfuit o îndelungată şi amară socoteală de năpăstuiri şi umilinţi.
— Socoti oare...
— Că va contribui într-adevăr la stabilirea salariului său? Da, fii sigur că aşa va fi. Şi atunci el va fi puternic şi capabil de multe straşnicii.
— Fericite vremuri, fericite vremuri întru adevăr! rânji batjo¬coritor înstăritul fierar.
— A, era să uit ceva! În zilele acelea, un stăpân o să poată angaja un om doar pe câte-o zi, ori pe-o săptămână, ori o lună, dacă o să vrea.
— Cum?
— Aşa e! Mai mult încă, judecătorul nu va avea puterea să silească vreun om să lucreze pentru un stăpân de la un capăt la celălalt al anului – fie că vrea omul acela, fie că nu vrea.
— Nu se va mai afla, în acele zile, nice lege şi nice minte?
— Vor exista de-amândouă, Dowley. În zilele acelea, omul va fi stăpân pe soarta lui şi nu va mai fi proprietatea judecătorului şi a stăpânului. El va putea părăsi oraşul oricând va voi, dacă leafa nu-i convine – fără ca nimeni să-l poată pune la stâlpul infamiei pentru motivul ăsta!
— Praf şi pulbere aleagă-se de asemenea vremuri! strigă Dowley, foarte indignat. Că vremuri bune doar pentru câini, se cuvine a le numi – vremuri de nesupunere faţă de mai marii noştri, vremuri neplecate în faţa stăpânirii, vremuri pline de necuviinţă! Stâlpul infamiei...
— Ia stai puţintel, frate dragă, degeaba iei apărarea acestei instituţii. Eu cred că stâlpul infamiei ar trebui desfiinţat.
— Ferit-a atotfăcătorul de asemeni nesocotinţă. Au de ce să se desfiinţeze?
— Uite, o să-ţi spun de ce. A fost pus vreodată un om la stâlpul infamiei pentru o crimă?
— Nu.
— E drept să condamni un om la o pedeapsă uşoară pentru o mică abatere şi pe urmă să-l ucizi?
Nu-mi răspunse nimeni. Marcasem primul punct! Pentru prima dată, fierarul se pleoştise şi rămase fără replică. Specta¬torii au remarcat-o. A avut într-adevăr un efect bun.
— De ce nu-mi răspunzi, frate? Erai pe cale să slăveşti stâlpul infamiei, mai adineauri, şi să plângi de mila vremurilor viitoare care nu-l vor folosi. Eu cred că trebuie să fie desfiinţat. Ce se întâmplă de obicei, când un biet nenorocit e pus la stâlpul infamiei pentru vreo mică greşeală, care la urma urmei nu are nici o însemnătate? Gloata încearcă să petreacă niţeluş pe seama lui, nu-i aşa?
— Da.
— Încep să arunce cu bulgări de pământ într-însul şi râd de se prăpădesc când nenorocitul se fereşte de-un bulgăre şi e nimerit de altul?
— Da.
— Pe urmă se azvârle într-însul cu hoituri de pisici, nu-i aşa?
— Da.
— Ei, acum închipuie-ţi că respectivul are câţiva duşmani personali în liota aia – şi ici şi colo câte-un bărbat şi o femeie care-i poartă într-ascuns pică – şi mai închipuie-ţi că omul e urât în oraş din pricină că-i mândru, sau înstărit, sau mai ştiu eu ce... nu trece mult şi pietrele şi cărămizile iau locul bulgă¬rilor, nu-i aşa?
— Aşa iaste.
— Şi de obicei rămâne schilod pe viaţă, nu? Falca ruptă, dinţii sparţi, picioarele betegite şi cangrenate, trebuind apoi să-i fie tăiate! Sau cu vreun ochi scurs, dacă nu cu amândoi!
— Prea adevărat iaste! Ştie domnul Dumnezeu!
— Ba, dacă are parte de ura unora cu inimă haină se poate aştepta şi la moarte, adică să fie omorât chiar pe loc, nu?
— Aşa iaste, că nemernic ar fi cine ar tăgădui!
— Îmi închipui că nici unul din voi nu-i urât sau pizmuit aici din pricina mândriei sau a neobrăzării, sau a avuţiei bătă¬toare la ochi, sau a oricăreia din cauzele care zădăresc invidia şi răutatea lepădăturilor de prin sate. Pentru voi n-ar fi un rizic prea mare să staţi la stâlpul infamiei, nu-i aşa?
Am văzut bine cum Dowley a clipit din ochi. Mi-am zis că l-am lovit cum trebuie. Dar n-a scos nici o vorbuliţă care să-l dea de gol. Ceilalţi, în schimb, îşi spuseră părerea limpede şi cu tărie. Ziceau că văzuseră destul de des oameni la stâlpul infamiei, ca să ştie ce şanse are un om aflat în situaţia aceea, şi că ei nici în ruptul capului n-ar accepta o asemenea pedeap¬să, dacă ar putea să aleagă în schimb o moarte grabnică, prin spânzurătoare.
— Ei, să schimbăm subiectul, fiindcă acum cred că aţi văzut cu toţii că am dreptate cerând desfiinţarea stâlpului infamiei. Ei, bine, eu susţin că şi unele legi ale noastre sunt foarte nedrepte. De pildă, dacă săvârşesc un lucru care s-ar cuveni să fie pedepsit cu trimiterea la stâlpul infamiei şi tu ştii de asta şi, totuşi, taci din gură şi nu mă pârăşti – capeţi şi tu aceeaşi pedeapsă, dacă te denunţă cineva. Nu-i aşa?
— Dară aceasta cu direptate iaste – zise Dowley – căci pravila învaţă ca certarea acelora aşa să fie şi nu almintrelea.
Ceilalţi încuviinţară.
— Foarte bine, fie cum ziceţi voi, dacă sunteţi cu toţii împo¬triva mea. Dar am să vă spun un alt lucru care cu siguranţă că nu-i drept. Judecătorul stabileşte simbria unui meseriaş – să zicem la un cent pe zi. Legea prevede că stăpânul care s-ar încumeta, chiar aflându-se la mare nevoie, să plătească oricât de puţin peste acel cent pe zi – măcar şi pe o singură zi – va fi pus la stâlpul infamiei şi amendat, iar cel care află de asta şi nu-l denunţă, va fi pedepsit ca şi el. Lucrul acesta mi se pare nedrept, frate Dowley, şi el înseamnă primejdie cumplită pentru noi toţi, deoarece dumneata singur ai mărturisit în chip nesocotit, adineauri, că acum o săptămână ai plătit un cent şi cincisprezece...
Ce mai! V-am prevenit că i-am dat o lovitură nimicitoare! Să fi văzut numai cum a rămas paf toată banda! Mă strecu¬rasem încetişor, atât de frumuşel şi de tiptil, ca să-l ating unde-l durea mai tare pe Dowley, omul mereu zâmbăreţ şi blajin, încât bietul de el habar n-avusese de ce-o să i se-ntâmple! Până l-am pălit în plin, doborându-l la pământ şi făcându-l praf şi pulbere.
A fost un efect straşnic. Ba chiar cel mai grozav efect pe care l-am putut obţine vreodată, într-un timp atât de scurt. Imediat mi-am dat seama, însă, că sărisem peste cal. Voisem într-adevăr să-i bag în sperieţi, dar nu să-i fac să tragă o spaimă de moarte! Totuşi, la asta ajunseseră, bieţii de ei! Ştiţi, toată viaţa se învăţaseră să ţină la mare preţ şi în mare stimă stâlpul infamiei şi iată că acum îi păştea şi pe ei această "fericire", fiind la cheremul meu, un simplu străin, dacă să aibă parte sau nu de cumplita pedeapsă. Îşi dădeau seama că dacă îmi venea cheful să-i pârăsc, ar fi fost pierduţi. Ce mai, era pur şi simplu îngrozitor pentru dânşii şi nu-i de mirare că se prăpă¬diseră cu firea. După şocul primit, nu mai erau în stare să-şi revină. Se prea poate să credeţi că erau doar palizi şi amuţiţi sau că tremurau ca varga – vrednici deci de toată mila. De fapt, însă, erau mult mai rău; arătau, bieţii de ei, aidoma unor morţi.
Ne aflam într-o situaţie stingheritoare. Ar fi fost firesc ca ei să mă roage să-mi ţin gura, iar pe urmă să ne strângem mâinile, să ciocnim un pahar, să râdem de toată chestia asta ca de o glumă bună – şi cu asta basta! Dar nici pomeneală de aşa ceva. Gândiţi-vă că eu eram ca un om picat din cer în mijlocul unor oameni asupriţi cu neîmblânzită cruzime şi bănuitori – oameni deprinşi mereu ca mai marii să profite de nevolnicia lor şi care nu se aşteptau la un tratament mai drept sau mai omenos decât doar din partea rudelor şi prietenilor apropiaţi. Desigur că ar fi dorit să mă roage să fiu blând, să fiu bun şi mărinimos cu dânşii, dar nu îndrăzneau s-o facă.



CAPITOLUL XXXIV
Yankeul şi regele vânduţi ca sclavi

Ei, în cazul acesta ce-mi mai rămânea de făcut? Cu sigu¬ranţă, nu trebuia să mă pripesc. Trebuia să născocesc o diversiune; ceva care mie să-mi dea de lucru şi mai ales un răgaz să mă pot gândi, iar bieţilor oameni să le îngăduie să-şi mai vină puţintel în fire. Marco rămăsese ca împietrit, aşa cum îl surpinsese lovitura mea de măciucă – tocmai când încerca să-i dea de rost pungii sale în formă de pistol. Rămăsese cu jucăria încă strânsă în degetele-i închircite, aşa că i-o luai din mână, propunând tuturor să le explic taina acestei jucării. Taină, un flecuşteţ ca ăla? Şi totuşi era o taină destul de mare pentru neamul şi pentru epoca aceea.
În viaţa mea n-am mai văzut oameni care să umble atât de stângaci cu un mecanism! Ce vreţi, nu erau de loc obişnuiţi cu aşa ceva. Punga-pistol era un tub cu două ţevi, făcut din sticlă groasă, având o mică şmecherie de resort, care – când îl apăsai – dădea drumul la o alice. Dar alicea nu vătăma pe nimeni, ci îţi cădea în palmă. În pistol erau alice de două feluri, unele de mărimea unui bob de muştar, celelalte de câteva ori mai mari. Alicele alea erau monezi. Cele cât un bob de muştar reprezentau milreişi, cele mai mari milşi. Aşa că pistolul era, de fapt, un portofel, şi încă unul foarte lesni¬cios. Cu asemenea portofel puteai să plăteşti bani şi pe întu¬neric, fără să te înşeli, ba puteai să-l ţii în gură sau în buzunarul vestei – dacă aveai vestă.
Am fabricat pungi de diferite mărimi – una din ele atât de mare, încât puteai duce în ea mărunţiş în valoare de un dolar. Pentru guvern era o idee bună să folosească alice drept monezi; metalul costa mai nimic şi moneda nu putea fi falsifi¬cată, fiindcă eram singura persoană din tot regatul, care ştia să mânuiască o presă de alice. În curând "a împuşca francu" deveni o expresie obişnuită. Ba şi ştiam că avea să umble din gură în gură hăt tocmai până în secolul al XlX-lea – fără ca totuşi să-i treacă cuiva prin cap de unde şi când s-a născut această expresie.
Taman atunci regele se ivi iar în mijlocul nostru, foarte înviorat, fiindcă trăsese un pui de somn, şi simţindu-se mai bine dispus. În momentul acela, orice lucru, cât de mic, era în stare să-mi calce pe nervi, atât de tulburat eram, dându-mi seama că vieţile noastre sunt în primejdie. Am fost cu atât mai îngrijorat, descoperind în ochii lui o licărire blajină, care părea să arate că dumnealui tocmai se pregătise să dea nu ştiu ce reprezentaţie. Naiba să-l ia – ce-l găsise tocmai în ceasul ăla?
Nu mă înşelasem. Se apucă – fără nici o introducere – şi cu o candidă şiretenie, în care nepriceperea era cu ochi şi cu sprâncene, să atace problema agriculturii. Începură să mă treacă sudori reci. Voiam să-i şoptesc la ureche: "Omule, bagă de seamă, ne paşte o primejdie cumplită; fiecare clipă preţuieşte cât un principat, până ce recâştigăm încrederea acestor oameni; nu risipi zadarnic nici o fărâmă din acest răgaz de aur". Nu puteam însă să-i şoptesc nimic, căci am fi părut că punem ceva la cale. Aşa că trebuia să încremenesc locului şi să par calm şi zâmbitor, în timp ce regele dădea târcoale bombei cu dinamită şi aiura despre ceapă şi alte leg¬ume afurisite şi tot îndruga la verzi şi uscate. Mai întâi gândurile mele – puse în mişcare de semnalul de alarmă şi venindu-mi în ajutor din toate colţurile căpăţânii – erau atât de învălmăşite, tot îngrămădindu-se, strigând ura, bătând din tobe şi sunând din trâmbiţe, încât n-am fost în stare să scot o vorbă. Dar de îndată ce puzderia de planuri, care se adunaseră în grabă la apel, începură să se mai cristalizeze, luând poziţie şi întocmind o linie de bătaie, se înscăuna şi în capul meu un fel de ordine şi de linişte, prinzând cu urechile bubuiturile bateriilor re¬gale, ca de la o mare depărtare:
— ...nu se vădiră cele mai bune căi, pre cât sosesc de văd eu, deşi nu iaste cu putinţă a tăgădui că înţeleptele capete nu s-au ajuns în cuvinte, unele ţinând morţiş că ceapa este doar o fragă vătămată, când prea preste vreme iaste culeasă din copac...
Ascultătorii dădeau semne că se trezesc la viaţă, privindu-se cu tulburare şi mirare.
— ...în vreme ce altminterea vorovesc alţii, belşug de înţelepciune înfăţoşând, precum că aciasta nu iaste cu nevoinţă împregiurarea, aducând drept pildă pruna, cărnoasă şi boţoasă, şi alte grâne, de o samă cu ea, carele trebuiesc a fi săpate, când încă nu dat-au în pârg...
Pe chipurile ascultătorilor puteai citi acum o vădită dispe¬rare, ba chiar şi teamă.
— ...dară la vedeală nevătămată iaste, când îi îmblânzeşti iuţimea firii sale, amestecând-o cu liniştitoarea zeamă de varză...
Ochii celor de faţă scânteiau de spaimă şi unul din ei îngăimă:
— Acestea sunt greşale; şi zise sunt fără de chibzuinţă cu toatele, căci domnul de bună samă întunecat-a minţile pluga¬rului acestuia.
Vai de sufletul meu, în clipele acelea; mă simţeam ca pe ghimpi.
— ...iar mai pre urmă, pilduind adevărul ce toată suflarea îl ştie despre vieţuitoare şi dobitoace, că dintre acestea cele tinere, carele zice-se sunt roadele verzi ale făpturii – acestea sunt cele mai bune, dovadă capra când e coaptă cum i se mai înfierbântă blana şi arsura îi obrinteşte carnea, carea strică¬ciune legată cu mai multele ei râncede deprinderi, şi scârbavnice pofte, şi fără de Dumnezeu porniri ale minţii şi pizmătăreţe năravuri...
Oamenii săriră în sus şi se repeziră la el. Cu aceste strigăte sălbatice:
— Unul ne va trăda, celălalt e nebun! Ucideţi-i! Ucideţi-i!
Se aruncară asupra noastră. Ce bucurie licări în ochii rege¬lui! N-avea habar de agricultură, dar în schimb la chestii de-astelalte se pricepea. Postise multă vreme şi-i lăsa gura apă după o bătaie în lege. Îi arse fierarului un pumn în falcă, de-l zbură cât colo şi-l întinse lat pe spate.
— Cu sfântul Gheorghe înainte, pentru Britania! urlă el, şi-l doborî pe rotar. Zidarul era mătăhălos, dar l-am dat şi eu gata ca nimica. Cei trei se culeseră de pe jos şi porniră iar la asalt; căzură iar şi iarăşi ne asaltară, şi o ţinură tot aşa cu un autentic curaj britanic până ce fură făcuţi piftie. Se clătinau pe picioare de istovire şi erau atât de orbiţi, că nici nu mai ştiau pe ce lume se găseau. Şi totuşi nu se lăsau, ciocănind cu pumnii, din dramul de putere care le mai rămăsese. De fapt, se ciocăneau între dânşii – căci noi ne-am dat frumuşel la o parte şi ne-am uitat la ei cum se rostogoleau şi se luptau, scoţându-şi ochii, pocnindu-se şi muşcându-se între ei, cu încăpăţânarea haină şi mută a unor buldogi. Îi priveam liniştiţi, fiindcă treptat ajungeau în aşa hal că nu mai erau în stare nici măcar să strige după ajutor, iar arena se afla destul de departe de drumul mare ca să fim feriţi de niscaiva nepoftiţi.
Ei, şi în timp ce ei îşi sleiau treptat puterile, deodată îmi dădu prin gând să aflu ce se întâmplase cu Marco. Îmi rotii privirea, dar zadarnic: ia-l pe Marco de unde nu-i! Ce mai, era semn de mare nenorocire!
L-am tras de mânecă pe rege, ne-am strecurat printre fârtaţi şi am dat buzna în colibă. Nici urmă de Marco ori de Phyllis! Cu siguranţă că fugiseră la drum să ceară ajutor, l-am spus regelui să-şi ia picioarele la spinare că o să-i explic eu mai târziu pentru ce. Am străbătut, zburând ca vântul, câmpia cea needă şi când am ajuns – ţuşti! – în adăpostul pădurii, m-am uitat în urmă să văd ce mai e. În zare, răsărise o ceată de ţărani întărâtaţi, în frunte cu Marco şi nevastă-sa. Mare tărăboi mai făceau dumnealor, dar îmi zisei că lucrul acesta nu vatămă pe nimeni; pădurea era deasă şi de îndată ce ne-om afunda în adâncurile ei, ne-om sui într-un copac şi i-om lăsa să zburde în voie. A, dar apoi se auzi alt zgomot, adică lătrături de câini! De, asta era cu totul altă socoteală! Ne îngreuia condiţiile jocului... Trebuia neapărat să găsim o apă curgătoare.
O ţinurăm aşa întins, cu pas voinicesc, şi în curând larma rămase departe în urmă, stingându-se într-un murmur. Dădu¬răm de un pârâu şi, în lumina tulbure a pădurii, trecurăm repede prin vad, în josul apei, mergând ca la vreo trei sute de paşi. Pe urmă, dădurăm de un stejar cu o coroană bogată, ce se întindea chiar deasupra apei. Ne căţărarăm în copac şi ne croirăm drum prin rămuriş către trunchi. Acum larma începea să se audă mai desluşit. Va să zică gloata dăduse de urmele noastre. Un răstimp larma se auzi mai tare, părând că se apro¬pie foarte iute de noi. Apoi, dimpotrivă, dovedind că haita găsise locul pe unde trecusem apa şi acum câinii se roteau în sus şi în jos pe mal, ca într-un vals, căutând să ne dibuie iar urma.
După ce ne-am aşezat în copac ca la mama acasă şi ne¬am mascat cu frunziş, regele se simţea tare mulţumit, dar eu continuam să fiu îngrijorat. Credeam că o să ne putem târî pe o cracă şi de acolo să trecem în copacul de alături. Socoteam că trebuie să facem încercarea şi am reuşit-o cu deplin succes, deşi regele alunecase la locul unde se îmbinau crăci le celor doi copaci, fiind cât pe-aci să-i scape craca din mână. Ne-am găsit adăpost confortabil şi ascunziş mulţumitor în mijlocul frunzişului. Acum nu ne mai rămânea altceva de făcut decât să stăm cu urechea la pândă, aşteptând gonacii.
I-am auzit numaidecât sosind – şi încă sosind val-vârtej; ba chiar de ambele părţi ale râului. Mai tare – tot mai tare! În clipa următoare larma crescu brusc, prefăcându-se într-un tunet de strigăte, lătrături, tropăieli, şi trecu pe lângă noi ca un ciclon.
— Mi-era teamă ca nu cumva craca aceea bleojdită să nu-i pună pe gânduri – zisei eu – dar nu-i nimic dacă m-am înşelat. Hai, măria ta, să nu pierdem vremea degeaba, i-am dus! Asta e ceva! Hai, că îndată se întunecă. Dacă reuşim să trecem râul, să luăm un avans bun şi apoi să împrumutăm, pentru câteva ceasuri, o pereche de cai de pe vreo pajişte, o să fim în siguranţă.
Ne-am urnit şi am ajuns aproape la craca de jos, când ni s-a părut că auzim gonacii întorcându-se. Ne-am oprit şi am ciulit urechile.
— Da – zisei eu – i-am păcălit! S-au dat bătuţi şi acum se întorc acasă. Să ne urcăm iar în cuibul nostru şi să-i lăsăm să treacă în linişte.
Aşa că ne căţărarăm îndărăt. Regele ascultă o clipă şi zise:
— Sunt încă în cercetare – dau semne întru aceasta. Se cuvine dară a mai adăsta.
Avea dreptate. Se pricepea mai bine decât mine la vânătoare. Larma se apropia într-una, dar fără grabă. Regele zise:
— Ei chibzuiesc cu capul lor că tras-am folos de pre urma nesăbuitului lor purces, dară, de vreme ce suntem pre jos, nu iaste cu putinţă a ne afla departe foarte de vadul prin care am trecut.
— Da, măria ta, mi-e teamă că lucrurile stau cam aşa – deşi speram să meargă mai bine, nu ca apa la deal.
Zgomotele se apropiau tot mai tare şi în câteva minute avangarda se ivi chiar sub copacul nostru, de ambele părţi ale apei. De pe celălalt mal, un om porunci să se facă popas şi strigă:
— Dacă ar fi avut minte, tocmai în arborele acela s-ar fi căţărat, apucându-se de craca aceea care preste râu atârnă, dară nu atinge apa. Să mânăm un fârtat carele să se caţere în copac.
— Dirept grăit-ai. Aşa vom face!
Era cazul să-mi admir şiretenia. Prevăzusem acest lucru, când îl sfătuisem pe rege să trecem dintr-un copac într-altul ca să dejucăm orice manevră. Dar dumneavoastră ştiţi prea bine că există totuşi unele lucruri care pot învinge chiar deşteptăciunea şi prevederea. Astea sunt, de pildă, stângăcia şi prostia. Cel mai bun spadasin din lume nu trebuie să se teamă de al doilea spadasin din lume. Nu, nici gând – el trebuie să se teamă de adversarul ignorant, care în viaţa lui n-a pus mâna pe spadă. Un asemenea adversar nu luptă cum scrie la carte, aşa că expertul nu-i poate veni de hac; iar ignorantul face lucrurile tocmai pe dos şi adesea îl găseşte pe expert descoperit, isprăvind cu el pe loc! Poftim! Cu toate alesele-mi însuşiri – cum puteam face faţă unui ţopârlan chiomb şi şpanchi, cu ochii logodiţi şi cu cap de nătăfleaţă? De unde puteam bănui că o să se zgâiască la copaci şi o să-l nimerească tocmai pe cel care trebuie? Dar vedeţi că aidoma s-a şi întâmplat. Nătăfleaţă nu se duse la copacul care trebuia, adică la cel cu craca pleoştită, ci la celălalt, cu care n-avea nimic de împărţit şi astfel din grseşeală nimeri unde trebuie şi sus se aburcă.
Situaţia era gravă. Noi tăceam chitic şi aşteptam să vedem ce-o să se întâmple. Nătăfleaţă se căznea din răsputeri să se caţere. Regele se ridică şi îşi pregăti piciorul. Când capul ţopâr-lanului ajunse în raza lui de acţiune, se auzi o bufnitură înfun¬dată şi nătăfleaţă zbură la pământ. De jos, se auzi un clocot de mânie sălbatică şi liota se împrăştie, roind de jur împrejurul copacului. Eram prizonieri! Un altul se aburcă înspre noi. Dibăciră şi craca aceea care alcătuia un soi de punte şi un alt voluntar se caţără în copacul cu pricina. Regele îmi ordonă să joc rolul lui Horaţiu şi să apăr podul. Câtva timp, inamicul asalta în repetate şi repezi rânduri, dar oricum făcea, cel din fruntea coloanei căpăta un şut, care-l dădea de-a dura, de fiecare dată când ajungea în raza de tir. Regelui îi spori curajul; bucuria sa nu mai avea margini. Îmi declară că dacă nu se va întâmpla nimic care să ne încurce socotelile, vom petrece o noapte frumoasă, căci folosind tactica aceea puteam rezista în copac şi împotriva întregului ţinut.
Dar şi liota ajunse în curând la aceeaşi concluzie; drept care, ea îşi suspendă asaltul şi începu să dezbată alte planuri. Hăitaşii noştri n-aveau arme, însă pietroaie se găseau cât pofteai şi ele prindeau bine scopului ce-l urmăreau. Noi n-aveam nimic împotrivă, dacă din când în când câte o piatră va ajunge până la noi, deşi nu prea era probabil, căci eram bine apăraţi de coroană şi frunziş, şi nu eram vizibili din nici un punct de ochire prielnic. Dacă pierdeau vreo jumătate de ceas tot aruncând cu pietre, întunericul avea să ne vină în ajutor. De aceea, ne simţeam foarte încântaţi. Ne era îngăduit să zâmbim; ba aproape să şi râdem.
Dar n-am râs şi bine-am făcut, fiindcă ni s-ar fi oprit râsul în gât. Nu trecuse nici un sfert de ceas de când pietroaiele cădeau ca ploaia prin frunziş şi săltau printre crengi, când începurăm să simţim un miros. Adulmecând de vreo câteva ori, găsirăm îndată explicaţia: era fum! Aşadar, partida noastră era, în cele din urmă, pierdută! Am fost siliţi să recunoaştem faptul. Când te invită fumul, n-ai încotro, trebuie să-i faci hatârul. Hăitaşii aruncau vreascuri peste vreascuri şi buruieni umede şi când văzură că norul des de fum începe să se încolă¬cească în jurul copacului şi să-l afume de-a binelea, izbucniră într-o furtună de chiote, nemaiputând de bucurie. Abia am fost în stare să-mi trag sufletul ca să spun:
— Ia-o înainte, măria ta! După măria ta, aşa cum porunceşte eticheta!
Regele îmi spuse cu glas gâtuit:
— Urmează-mă jos, iară apoi reazămă-te cu spatele de copac şi lasă pre seama mea cealaltă parte a copacului. Apoi, da-vom lupta. Fieştecare vom face câte o movilă den cei ucişi, dupre chipul şi pofta sa.
Apoi a coborât, mârâind şi tuşind, iar eu după dânsul. Am sărit – bâldâbâc! – la pământ îndată după el; şi – ţuşti! – la locurile hotărâte. Apoi ţin'te lovituri, că începusem să dăm şi să încasăm cât ne ţineau balamalele. Hărmălaia şi zarva te asurzeau; era o încăierare năprasnică, o învălmăşeală vijeli¬oasă şi mereu cădea o grindină de lovituri înfundate. Deodată, un pâlc de călăreţi dădu buzna în mijlocul mulţimii şi un glas strigă:
— Staţi smirnă! Au pieriţi sunteţi!
Ce melodie ne desfăta urechile! Cel care strigase arăta a nobil din cap până în picioare: veşminte fudule şi costisitoare, ţinută de barosan obişnuit să poruncească, înfăţişare aspră, cu obrazul şi trăsăturile stricate de desfrâu. Liota se dădu umilă la o parte, ca o haită de potăi. Nobilul ne cercetă cu severitate, apoi spuse cu glas tăios ţăranilor:
— Ce cap de price aţi găsit oamenilor acestora?
— Sunt doi nebuni, prea slăvite doamne, care rătăcit-au pe aici, nece să ştim de unde.
— Nu aţi aflat de unde? Vă nevoiţi a zice că nu-i cunoaşteţi?
— Prea cinstite doamne, adevăr grăim. Sunt străini şi nime nu-i ştie. Sunt cei mai smintiţi dintre smintiţi, puşi pe fărădelegi şi setoşi de sânge, decât care niciodată...
— Pace vouă! Nu ştiţi ce grăiţi. Nu sunt nebuni, iani spuneţi ce oameni sunteţi şi de unde vă trageţi?
— Suntem nişte omănaşi de treabă, străini de meleagurile acestea, slăvite doamne, şi mergem după treburi. Suntem dintr-o ţară îndepărtată şi aici nu avem pe nimeni. N-am venit cu nici un gând rău, dară oamenii aceştia ne-ar fi ucis, de nu te-ai fi arătat domnia ta şi cu vitejie nu ne-ai fi ocrotit. Precum bine ai ghicit, slăvite doamne, nu suntem nebuni au setoşi de sânge.
Nobilul se întoarse spre suita sa şi spuse calm:
— Biciuiţi-mi dobitoacele acestea până vor intra iară în cuştile lor!
Gloata pieri cât ai clipi din ochi şi călăreţii porniră în goană după ei, fugărindu-i cu harapnicele şi călcând în copitele cailor, fără nici o milă, pe cei destul de nesocotiţi ca să alerge pe drum, în loc s-o ia prin tufişuri. Ţipetele şi tânguirile se pierdură în depărtare şi curând călăreţii începură să se adune iar. Între timp, nobilul ne descususe stăruitor, dar nu reuşise să scoată nici un fel de amănunt de la noi. Risipeam cu ghio¬tura mărturii de recunoştinţă pentru serviciul ce ni-l făcuse, însă nu dezvăluiam altceva decât că suntem nişte străini fără de prieteni, veniţi dintr-o ţară îndepărtată. Când toată escorta se întoarse, nobilul spuse unuia din servitorii săi:
— Adu caii şi veghează ca oamenii aceştia să încalece.
— Prea bine, slăvite doamne!
Furăm orânduiţi la coadă, printre slujitori. Am călătorit destul de iute şi în cele din urmă, puţin după căderea nopţii, am mas la un han, aflat la vreo zece mile de la locul chinurilor noastre. Seniorul nostru se duse imediat în odaia sa, după ce porunci să i se servească cina şi nu l-am mai zărit de loc.
Prânzul mic îl luarăm în zori şi ne pregătirăm de plecare.
Tocmai în clipa plecării, vătaful seniorului nostru ne tăie drumul, păşind agale, cu o graţie molatică şi ne zise:
— Grăit-aţi că vi-e gândul a merge înainte, pre drumul carele iaste şi al nostru; drept care stăpânul meu, contele Grip, dat-a poruncă să păstraţi caii şi oarecare dintre noi să vă însoţească douăzeci de leghe către un mândru oraş, pre nume Cambenet, unde vă veţi afla scăpaţi de orice primejdie.
Nu puteam decât să mulţumim şi să primim propunerea. Eram o ceată de şase şi ne-am hâţânat aşa, mergând în voie iavaş-iavaş, şi tot vorbind ba de una, ba de alta, am aflat că seniorul Grip era un personaj foarte însemnat în ţinutul lui, care se întindea cale de o zi dincolo de Cambenet. Am mers ca melcul, încât abia pe la prânz am ajuns în piaţa oraşului. Am descălecat amândoi şi i-am transmis încă o dată seniorului mulţumirile noastre. Apoi, ne-am apropiat de mulţimea adunată în centrul pieţei, ca să vedem ce-i putea interesa atât pe oamenii aceia. Erau acolo sclavii care mai rămăseseră din ceata aceea rătăcitoare, pe care o întâlnisem mai de mult pe drum. Va să zică, în tot timpul acesta sărmanii se istoviseră, târându-şi lanţurile cu ei. Bietul soţ dispăruse, împreună cu mulţi alţii, şi se adăugaseră în schimb câteva noi achiziţii. Pe rege nu-l prea interesa şi voia să se depărteze, dar eu eram absorbit de privelişte şi copleşit de milă. Nu-mi puteam lua ochii de la aceste sleite şi prăpădite epave ale umanităţii. Şedeau acolo pe pământul gol, înghesuiţi unii într-alţii, cu capetele plecate, tăcuţi, fără să scoată măcar un vaiet! Numai privindu-i şi ţi se rupea inima de jale. Şi printr-un contrast hâd, la vreo treizeci de paşi mai încolo, un orator de vorbe late ţinea altei adunări o cuvântare, proslăvind fără nici o ruşine "glorioasele noastre libertăţi britanice"!
Fierbeam de furie. Uitasem că sunt plebeu; îmi aminteam doar că sunt om. Fie ce-o fi, am să urc la tribuna aceea şi...
Ţac! Am fost pus în aceleaşi cătuşe cu regele! Fârtaţii noştri, slujitorii, ne-o făcuseră, iar seniorul Grip sta şi se uita. Regele se înfurie grozav şi zise:
— Oare ce va să zică această batjocură prostească?
Seniorul se mulţumi să spună cu răceală ticălosului său vătaf:
— Scoate sclavii la mezat!
Sclavi! Cuvântul căpăta un sunet nou – nespus de înfio¬rător! Regele îşi ridică braţele încătuşate şi le abătu cu o putere ucigătoare, dar stăpânul nostru se ferise în lături la vreme. Vreo duzină de slujitori ai nemernicului se repeziră la noi şi într-o clipită eram cu mâinile legate la spate, în neputinţă de a ne mai mişca.
Am răcnit sus şi tare şi cu atâta sinceritate că suntem oameni liberi, încât am atras atenţia oratorului care trăncănea despre libertate şi patrioţilor din jurul său, făcându-i să se strângă în preajma noastră, hotărâţi la orice.
Oratorul zise:
— De grăiţi cuvente adevărate că oameni slobozi sunteţi, întru nimic nu aveţi a vă teme –slobozenia hărăzită Britaniei de către bunul Dumnezeu vă stă spre pavăză şi ocrotire. (Aplauze.) Curândă vreme veţi vedea aceasta. Adevăraţi cu dovezi!
— Care dovezi?
— Dovezi precum că oameni slobozi sunteţi.
A, mi-am adus aminte! M-am liniştit şi n-am mai spus nimic. Dar regele tună:
— Bâiguitor în gânduri mai eşti, omule. După rânduiala firii şi întru datorinţă iaste ca tâlharul acesta, de lege călcător, să înfăţoşeze adevărătură că nu suntem oameni slobozi.
Pricepeţi, regele îşi cunoştea legile întocmai cum atâţia alţi oameni cunosc adesea legile, prin cuvinte, şi nu după urmările lor. Dar legile capătă înţeles şi devin foarte vii numai când ajungi să le simţi aplicate pe pielea ta.
Toţi cei de faţă clătinară din cap şi părură dezamăgiţi: câţiva ne întoarseră spatele, pierzând orice umbră de interes în privinţa noastră. Oratorul zise – de astă dată pe ton de afaceri şi nu de sentiment:
— De nu cunoaşteţi pravila ţării voastre, vreme ar fi a o învăţa. În faţa noastră străini sunteţi – şi aceasta nu veţi tăgădui-o. Se prea poate oameni slobozi să fiţi – şi nu ne rostim împotrivă; dară aşijderea sclavi puteţi fi. Prea limpede iaste pravila: nu celui ce stăpân îşi zice se cade a dovedi că sunteţi robii săi, ci vouă înşivă vi se cere a dovedi că nu sunteţi robi.
I-am răspuns:
— Stimate domn, dă-ne răgaz cât să mânăm pre careva la Astolat, sau dă-ne numai vremea să trimitem până în Valea Sfinţeniei...
— Potoleşte-te, om bun; aceste rugăminţi nu-s pe potriva datinelor şi nici o nădejde ca să-ţi fie împlinite. S-ar irosi multă vreme şi neîndoielnic ar căşuna stăpânului nostru...
— Ce stăpân, nătărăule! tună regele. Nu-i nime pre lume stăpânul meu, ci eu însumi sunt stă...
— Taci, pentru numele lui Dumnezeu!
Vorbele mi-au ţâşnit tocmai la vreme ca să-l opresc pe rege. Ne aflam şi aşa într-o încurcătură destul de gravă, şi nu ne-ar fi ajutat cu nimic dacă le-am fi dat oamenilor ălora ideea că suntem nişte nebuni de legat.
N-are rost să mai înşir amănuntele. Contele ne-a scos la vânzare şi ne-a vândut la mezat. Aceeaşi lege diabolică exis¬tase şi în Sudul nostru, chiar pe vremea mea, cu mai bine de o mie trei sute de ani mai târziu. Din pricina acestei legi, sute de oameni care nu putuseră dovedi că sunt oameni liberi, fuseseră vânduţi ca sclavi pe viaţă, fără ca împrejurarea aceea să-mi fi făcut vreo impresie deosebită. Dar acum tipicul legii şi butucul licitaţiei îmi deveniseră o experienţă personală; şi iată cum un fapt pe care îl socotisem nejustificat, şi numai atât, îmi apăru deodată în toată diavoleasca-i grozăvie! Ei, ce vreţi – aşa suntem plămădiţi noi, oamenii!
Aşadar, am fost vânduţi la licitaţie, ca vitele. Într-un oraş mare şi pe o piaţă ca lumea, s-ar fi scos pe noi un preţ mai bun; dar orăşelul acela era tare amorţit, aşa că am fost vânduţi pe o sumă care mă face să mă ruşinez de câte ori îmi amintesc de ea. Regele Angliei făcu şapte dolari şi primul său ministru nouă, când regele valora ca nimica doisprezece dolari şi eu pe puţin cincisprezece. Dar aşa se nimereşte totdeauna: dacă forţezi o vânzare pe o piaţă slabă, orice marfă ai avea, nu scoţi mare lucru, ba fluieri a pagubă. Dacă nobilul conte ar fi avut destulă minte ca să...
În sfârşit, nu-i locul aici să-mi arăt simpatia faţă de el. Să-l lăsăm să-şi vadă de drum, deocamdată; i-am luat numărul, cum s-ar zice.
Negustorul de sclavi ne-a cumpărat pe amândoi, ne-a agăţat de lanţul cel lung şi am alcătuit coada alaiului său. Am pornit-o în coloană de marş şi am ieşit din Cambenet pe la nămiezi. Mi se părea nespus de ciudat şi cu totul de necrezut ca regele Angliei şi primul său ministru – mergând în fiare, cu obezi la picioare şi în jug, într-un convoi de sclavi – să treacă pe sub nasul a tot felul de bărbaţi şi femei, fără nici o treabă, sau sub ferestrele la care stăteau cele mai gingaşe şi mai fermecătoare doamne, şi, totuşi, să nu atragă nici o privire curioasă, să nu trezească măcar o remarcă oarecare. Doamne, doamne – asta dovedea, că, la urma urmei, un rege nu-i cu nimic mai divin decât un biet vagabond. Când nu ştii că-i rege, el îţi apare doar ca o făptură neînsemnată, un cap sec şi atât tot. Dar, ia-mi pofteşte şi dezvăluie-i calitatea, şi atunci să te ţii... că numai când te uiţi la el şi ţi se taie răsu¬flarea! Cred că suntem cu toţii nebuni. Fără îndoială, nebuni din născare.



CAPITOLUL XXXV
Un incident penibil

Lumea-i plină de surprize. Regele era ros de gânduri negre – ceea ce era şi firesc. O să mă întrebaţi la ce se tot gândea? Ei, bineînţeles, la uluitoarea sa prăbuşire de la locul cel mai de frunte din lume la cel mai de jos; de la cea mai strălucită situaţie la cea mai întunecată; de la cel mai măreţ rang printre oameni, la cel mai umil. Dar pot jura că nu asta-l sâcâia cel mai mult, ci preţul pe care fusese vândut! Părea că tot nu-i intra în cap că s-au plătit doar şapte dolari pe el. Desigur că la început, când mi-am dat seama, am rămas şi eu buimac: nici nu-mi venea să cred aşa ceva, căci mi se părea nefiresc. Dar de îndată ce mi s-au deschis ochii, privind lucrurile cu binoclul minţii, şi am putut judeca mai pe înde¬lete, am văzut că greşisem. Dimpotrivă, era ceva foarte firesc şi asta din următorul motiv: un rege e o simplă plăsmuire, un artificiu oarecare, aşa că sentimentele sale, ca şi mişcările unei păpuşi automate, sunt şi ele un simplu artificiu; ca om însă, el este totuşi o realitate, iar sentimentele sale omeneşti sunt realităţi, nu năluciri. Să nu uităm că şi un om obişnuit se ruşinează să fie preţuit la mai puţin decât se apreciază el singur, iar regele cu siguranţă că nu era cu nimic mai mult decât un om obişnuit – dacă era şi-atât.
Naiba să-l ia! Mă pisa cu tot felul de argumente ca să mă convingă că în orice târg ca lumea s-ar fi scos ca popa douăzeci şi cinci de dolari pe dânsul, pretenţie care era pur şi simplu absurdă şi plină de cea mai sfruntată trufie, căci nici eu nu făceam atâta. Oricum, pentru noi era un subiect de discuţie foarte delicat. De fapt, trebuia pur şi simplu să ocolesc discuţia şi să fiu cât mai diplomat. Trebuia să las deoparte orice scrupul şi să încuviinţez cu neobrăzare că într-adevăr s-ar fi cuvenit să se scoată douăzeci şi cinci de dolari pe dânsul, când îmi dădeam prea bine seama că de când e lumea nu s-a văzut vreun rege care să facă măcar jumătate din banii ăia – iar în următoarele treisprezece secole n-avea să se vadă nici unul, care să facă măcar pe sfert.
Aşa e. Oricum, mă călca pe nervi. Chiar dacă se apuca să vorbească despre recolte ori despre mersul vremii, sau despre situaţia politică; despre câini sau pisici, despre morală ori teologie – despre orice-i trecea prin cap – eu tot suspinam, ştiind unde voia să ajungă: dumnealui aducea mereu vorba despre chestiunea care-l râcâia, a vânzării lui doar pe şapte dolari. De câte ori poposeam într-un loc unde se aduna lume multă, îmi arunca o privire care grăia limpede: "Dacă am putea încerca din nou afacerea, acum, cu oamenii ăştia, ai vedea că s-ar scoate o sumă frumuşică!"
Să vă spun drept – când s-a petrecut vânzarea, m-am amu¬zat în sinea mea, văzându-l luat la mezat pe şapte dolari; dar când a început să se perpelească şi să se răsucească în fel şi chip, ca peştele pe uscat – din pricina vânzării – mi-am dorit să fi scos şi o sută de dolari. Povestea mea avea şanse să meargă aşa la nemurire, căci în fiecare zi – oriunde poposeam – ne cercetau eventualii cumpărători, şi de cele mai multe ori reflecţiile ce le făceau asupra regelui sunau cam aşa:
— Uite-un nătărău care face ca popa doi dolari jumate! Nu vezi că are o ţinută de treizeci de dolari? Păcat că ţinuta nu are căutare la târg.
În cele din urmă, aceste remarci avură un prost rezultat. Proprietarul nostru era om practic şi pricepu că acest defect trebuia să fie îndreptat, dacă voia să găsească un cumpărător pentru rege. Aşa că se apucă de lucru ca să dezbare sacra persoană a maiestăţii sale de ţinuta sa solemnă, de "stilul" ţinutei ce-o avea. Aş fi putut să-i dau câteva sfaturi preţioase, dar n-am făcut-o. Nu trebuie să oferi sfaturi unui negustor de sclavi, dacă nu vrei să strici cauzei în favoarea căreia pledezi, îmi fusese destul de greu să-l fac să-şi schimbe ţinuta de rege într-una de ţăran, chiar când fusese un elev dornic de învăţă¬tură şi tare silitor. Acum ar fi fost o povară mult prea apăsătoare să-ţi iei însărcinarea de a preface ţinuta regelui într-o ţinută de sclav, ba, unde mai pui, cu forţa! Să nu mai intrăm în amănunte; nu-mi mai bat capul cu ele şi vă las să vi le închi¬puiţi singuri. Vreau să subliniez doar că, după o săptămână, existau o grămadă de dovezi că biciul, bâta şi pumnul lucra¬seră din plin; să fi văzut numai trupul regelui şi i-aţi fi plâns de milă. Dar despre bietul lui sufleţel nu mă întrebaţi? Ei, bine, nici vorbă să fi fost câtde cât atins. Până şi negustorul de sclavi, aşa căpăţânos şi butucănos cum era, reuşi să-şi dea seama că poate exista şi un soi de sclav care rămâne om întreg până la moarte; căruia îi poţi sfărâma oasele, dar nu şi cerbicia. Omul acela descoperi că, în ciuda tuturor eforturilor sale, nu putea de fel s-ajungă de-o seamă cu regele, dar regele era gata să coboare până la el, şi a şi făcut-o. Aşa că, în cele din urmă, se resemna şi îl lăsă pe rege în apele neştirbitei sale ţinute. Adevărul e că regele Arthur preţuia mult mai mult decât un rege obişnuit; era un om întreg, iar când omul e om, nu se lasă doborât nici în ruptul capului.
Vreo lună de zile am dus-o greu de tot, rătăcind de colo până colo, pe jos, pătimind multe necazuri. Şi în peri¬oada aceea, ia ghiciţi care cetăţean al Angliei s-a interesat mai mult de problema sclavajului? Însăşi maiestatea sa regele! Aşa e! De unde fusese cel mai nepăsător om faţă de această problemă, acum căpătase un interes grozav faţă de ea, că vorba ceea: îs mai aproape dinţii decât părinţii. Nici n-am mai văzut pe cineva să-şi verse mai cu foc ura împotriva acestei instituţii decât regele. Aşa că am cutezat să-i pun încă o dată întrebarea ce i-o mai pusesem cu ani în urmă şi la care primisem un răspuns atât de răspicat, încât socotisem că nu-i prudent să mă mai amestec şi în chestiunea aceea. Ştiţi, îl întrebasem dacă nu-i de părere că sclavia ar trebui desfiinţată.
Răspunsul său cel nou a fost tot atât de răspicat, dar de data asta îmi desfată auzul. Nici nu mi-aş dori s-aud vreodată vorbe mai îmbucurătoare – deşi trivialitatea lor nu era bine dozată, fiind îmbinate cu stângăcie şi cuvântul cel mai tare era aruncat fără rost aproape la mijlocul ocărilor, în loc de sfârşit, unde desigur că i-ar fi stat mai bine.
Acum, eram gata şi foarte dornic să evadez. Până atunci nu voisem. Nu, n-aş putea spune chiar asta. Voisem şi mai înainte, dar nu eram dispus să risc orice, la disperare, şi-l sfătuisem şi pe rege să nu cumva să încerce aşa ceva. Dar acum, acum era cu totul altă socoteală! Acum libertatea merita orice jertfă. De aceea, am pus la cale un plan care m-a încântat imediat. Planul cerea timp, e drept, şi răbdare – răbda¬re şi timp berechet. Am fi putut dibui şi căi mai rapide, la fel de sigure, dar nici una nu ar fi fost tot atât de romantică; nici una nu putea fi dramatizată atât de mult. Aşa că n-aveam de gând să renunţ la ea. Putea să ne întârzie luni de zile – n-avea a face: voiam s-o duc la capăt, chiar de-ar fi fost să întorc lumea pe dos.
Din când în când, treceam prin câte-o păţanie. Într-o noapte, ne-a surprins o viforniţă cumplită, pe când ne aflam la vreo două mile de satul unde mergeam. Aproape pe loc am fost învăluiţi ca într-o ceaţă – atât de deşi cădeau fulgii. Nu puteai vedea la doi paşi, şi în curând ne-am rătăcit. Negustorul de sclavi ne biciuia cu deznădejde, căci se vedea ameninţat de ruină – dar cu bicele lui nu făcea decât să înrăutăţească situa¬ţia, fiindcă ne îndepărta de drum şi ne tăia orice şansă de ajutor. Aşadar, în cele din urmă am fost siliţi să ne oprim şi să ne trântim pe jos, chiar acolo în plin câmp unde ne aflam. Viscolul bântui până la miezul nopţii, apoi încetă: la ceasul acela, doi bărbaţi mai firavi dintre noi şi trei femei muriseră, iar alţii erau ţepeni şi moartea le dădea târcoale. Stăpânul nostru era ca înnebunit. Îi dezmorţi pe cei rămaşi în viaţă şi ne sili să ne ridicăm, să sărim, să ne batem cu palmele peste piept, ca să ne mai punem sângele în mişcare, ajutându-ne şi el pe cât putea cu harapnicul.
Deodată, se petrecu ceva neprevăzut. Auzirăm ţipete şi vaiete şi, îndată după aceea, se ivi o femeie, alergând şi strigând şi care, văzându-ne grupul, se aruncă în mijlocul nostru şi ne ceru să o ocrotim. Pe urmele ei gonea o gloată întreagă – unii din ei cu facle în mâini. Urmăritorii spuneau că femeia e o vrăjitoare care pricinuise moartea câtorva vaci, abătând asu¬pra lor o boleşniţă ciudată, datorită farmecelor pe care le făcuse, cu ajutorul unui drac prefăcut în pisică neagră. O bătuseră cu pietre, sărmana, încât abia mai arăta a om – atât de zdrobită şi de însângerată era. Mulţimea voia s-o ardă de vie.
Ei, şi-acum ce credeţi că a făcut stăpânul nostru? Când ne-am strâns în jurul bietei făpturi, ca s-o apărăm, stăpânul şi-a descoperit o şansă neaşteptată. Le-a spus celor care o urmăriseră: Ardeţi-o chiar aici, altfel nu v-o mai dau deloc, închipuiţi-vă ce nemernic! Cioata atâta aştepta. O legară de-un ţăruş; aduseră lemne, le îngrămădiră în jurul ei şi le dădură foc cu faclele, în timp ce femeia ţipa şi se ruga, strângând la piept pe cele două fetiţe. Iar fiara noastră, cu gândul numai la afaceri şi cu inima nicăieri, ne biciui, făcându-ne să ne apropiem de rug şi să ne încălzim – dându-ne iarăşi viaţă şi valoare comercială – chiar la focul ce răpi nevinovata viaţă a sărmanei mame care nu făcuse nici un rău. Aşa soi de stăpân aveam! Mi-am întipărit bine în minte faptele lui, pentru mai târziu. Viscolul îl costase viaţa a nouă oameni din ceata sa; şi după această întâmplare multe zile în şir s-a purtat cu noi mai brutal ca oricând, turbând din pricina pagubei suferite.
Aventurile se ţineau lanţ. Într-o zi, am dat peste un corte¬giu. Şi încă ce cortegiu! Se părea că toate lepădăturile rega¬tului se adunaseră şi mergeau laolaltă, ba pe deasupra mai erau şi beţi cu toţii. În frunte o căruţă cu un sicriu în ea, iar pe sicriu şedea o copilă, foarte atrăgătoare, de vreo optsprezece ani, alăptând un prunc, pe care-l strângea la piept cu o dragoste arzătoare. Din când în când, copila îşi ştergea lacrimile care-i şiroiau pe faţă, iar pruncul neştiutor îi zâmbea de fiecare dată, fericit şi mulţumit, frământându-i sânul cu mânuţa lui durdulie, cu gropiţe, pe care copila o mângâia şi-o giugiulea, ţinând-o drept la inima-i zdrobită.
Bărbaţi şi femei, băieţi şi fete se ţineau după căruţă sau pe de lături, huiduind şi strigând vorbe deşănţate şi tot felul de ocări, fredonând frânturi de cântece deocheate, ţopăind şi dănţuind. Era o adevărată petrecere a diavolilor. Ce privelişte dezgustătoare! Aşa ajunsesem într-o mahala londoneză, din afara zidurilor cetăţii, şi avurăm sub ochii noştri o mostră a unei anumite părţi din societatea Londrei. Stăpânul nostru ne făcu rost de locuri bune, chiar lângă eşafod. Preotul, care se afla acolo, o ajută pe biata copilă să urce treptele, spunându-i cuvinte de mângâiere şi făcându-l pe ispravnic să-i dea un jilţ. Apoi, rămase alături de ea pe eşafod, privi o clipă grămada de chipuri ce-şi înălţau ochii spre furca spânzurătorii, chiar la picioarele lor; după aceea îşi plimbă privirea de-a lungul talazurilor de capete, ce se întindeau în toate părţile, cât vedeai cu ochii – şi în cele din urmă începu să spună povestea fetei, în glasul său răzbătea mila – lucru grozav de rar în ţara aceea stăpânită de neştiinţă şi sălbăticie. Îmi amintesc amănunţit tot ce-a spus, afară de cuvintele cu care a povestit, aşa că o să vă înfăţişez povestea cu cuvintele mele:
— Legea are menirea de a face dreptate. Uneori, nu-şi atinge însă ţinta. Este ceva care nu poate fi împiedicat. În faţa acestei situaţii nu putem decât să fim mâhniţi şi resemnaţi şi să ne rugăm pentru sufletul celui care cade pe nedrept, lovit de braţul legii, şi pentru ca numai puţini să aibă parte de această soartă nedreaptă. O lege o trimite la moarte pe această sărmană şi tânără fiinţă – şi aşa este drept. Dar altă lege a pus-o în situaţia de a săvârşi crima sau de a muri de foame, împreună cu pruncul ei. În faţa lui Dumnezeu, această lege e răspunzătoare atât de crima ei, cât şi de josnica ei moarte!
Nu-i mult de când această tânără făptură, această copilă de optsprezece ani, era soţie şi mamă, ca oricare soţie şi mamă din Anglia; buzele îi erau înveselite de cântecele care sunt graiul inimilor bucuroase şi nevinovate. Tânărul ei soţ era la fel de fericit ca dânsa, căci îşi făcea pe deplin datoria, muncea din zori şi până în noapte la meşteşugul său, câştigându-şi cinstit şi cu trudă pâinea. Treburile-i mergeau bine, dădea adăpost şi cele de-ale gurii familiei sale şi adăuga obolul său la bogăţia naţiunii. Prin îngăduinţa unei legi viclene, o pacoste neaşteptată s-a abătut asupra acestui sfânt cămin şi l-a nimicit cu desăvârşire! Tânărul soţ a fost pândit şi luat cu arcanul la oaste, fiind trimis pe mare. Soţia nu ştia nimic. L-a căutat pretutindeni; a mişcat inimile cele mai împietrite cu lacrimile-i rugătoare, cu graiul sfâşietor al deznădejdei. Săptămânile se scurgeau una după alta, şi ea pândea întoarcerea, aşteptând şi sperând, dar treptat îşi rătăci minţile sub povara mizeriei. Încetul cu încetul toate micile ei econo¬mii s-au risipit pe mâncare. Când n-a mai putut plăti chiria, au dat-o afară din casă. Cât a mai avut putere, a cerşit; în cele din urmă, când murea de foame şi-i secase laptele, a furat o bucată de pânză care costa o pătrime dintr-un cent, gândind s-o vândă şi să-şi salveze copilul. Dar a fost văzută de stăpânul pânzei. A fost aruncată în închisoare şi târâtă la judecată. Omul a depus mărturie la proces. S-a ţinut o pledoarie şi povestea întristătoare a vieţii ei a fost spusă în apărare. I s-a îngăduit şi ei să vorbească. A recunoscut că furase pânza, dar că în ul¬tima vreme sufletul îi fusese tulburat de atâtea necazuri, încât – cotropită de foame, cum era – fel de fel de gânduri, nele¬giuite ori ba, îi rătăceau de-a valma prin minte şi ea nu-şi mai dădea seama de nimic decât că era nespus de înfometată! O clipă, toţi fură mişcaţi şi îmboldiţi să se arate milostivi, văzând-o atât de tânără şi lipsită de prieteni, într-o stare atât de jalnică, şi pricepând că legea care-i răpise sprijinul era singura cauză a abaterii sale. Dar procurorul a replicat că, deşi toate aceste lucruri erau adevărate şi cât se poate de întristătoare, totuşi în zilele noastre bântuie prea multe furtişaguri şi o milos¬tivire rău înţeleasă ar primejdui siguranţa proprietăţii. Ah! doamne! Căminurile pustiite, copiii lăsaţi orfani şi inimile zdrobite nu alcătuiesc deloc proprietatea pe care o preţuieşte legea britanică! Astfel că procurorul s-a simţit nevoit să ceară pedeapsa capitală.
Când judecătorul şi-a pus toca neagră, proprietarul pânzei s-a ridicat şi el, înfiorat în toată fiinţa lui – era pământiu la faţă şi buzele-i tremurau – iar când a auzit spăimântătoarea sentinţă a strigat: "Vai şi amar de biata copilă, nici cu gândul nu gândeam că moartea i se va trage!" şi s-a prăvălit ca un copac doborât la pământ. Când l-au ridicat, îşi pierduse minţile; înainte de apusul soarelui, şi-a făcut seama. Avea inimă bună, era un om care în fundul sufletului iubea dreptatea. Adăugaţi crima lui la cea care urmează să fie săvârşită acum în faţa voastră şi puneţi-le pe amândouă pe seama cui merită: pe seama neîmblânzitelor legi ale Britaniei, pe seama cârmui-torilor ei. A sosit ceasul, copila mea; lasă-mă să mă rog pentru ei – nu pentru tine, scumpă inimă înşelată şi neprihănită, ci pentru cei vinovaţi de pierzania şi moartea ta, care au mai multă nevoie să ne rugăm pentru ei.
După rugăciunea preotului i-au pus copilei ştreangul de gât, dar au avut de furcă până să-i potrivească nodul după ureche, fiindcă mereu ea îşi săruta pruncul ca o apucată; îl strângea cu înfrigurare la piept şi se lipea cu obrazul de el, scăldându-l în lacrimi; când gemea, când ţipa într-una, iar pruncul gângurea şi râdea, dând din picioruşe plin de încântare, socotind că totul e joacă şi zbenguială. Până şi călăului i s-a muiat inima privind asemenea scenă, şi şi-a întors capul. Când toate pregătirile au fost gata, preotul a apucat pruncul din braţele mamei, l-a purtat cu blândeţe şi s-a îndepărtat în grabă; dar copila şi-a încleştat mâinile şi s-a repezit ca o sălbatică înspre el, dând un ţipăt – însă frânghia şi ispravnicul au ţinut-o locului. Apoi a îngenuncheat şi şi-a întins braţele, strigând:
— Încă o sărutare, Doamne Dumnezeule, încă una, încă una – o făptură în pragul morţii vă cere milă şi îndurare!
A căpătat voia să-l mai sărute; aproape că şi-a înăbuşit copilul. Iar când i l-au luat iarăşi, a strigat:
— O, odorul meu, vei pieri şi tu! Sărman de părinţi eşti, fără de adăpost eşti şi n-ai pe nime în sfânta lume, care să te ajute!
— Va avea parte de toate! spuse bunul preot. Voi avea grijă eu până în ceasul morţii!
Să fi văzut atunci chipul bietei copile! Recunoştinţă? Doamne, cum să exprim aşa ceva prin cuvinte? Cuvintele sunt doar nişte vâlvătăi zugrăvite, pe când privirea este văpaia însăşi. Ea-i aruncă preotului privirea aceea înflăcărată şi-o duse cu dânsa printre comorile cerului, unde se află tot ceea ce-i dumnezeiesc.



CAPITOLUL XXXVI
O întâlnire în beznă

Londra părea un loc destul de interesant – pentru un sclav. Era doar un sat foarte întins, alcătuit mai cu seamă din glodăraie şi stufăriş. Uliţele erau noroioase, întorto¬cheate şi nepietruite. Populaţia părea un uriaş roi, în veşnică forfotă şi îmbulzeală, împestriţat de zdrenţe şi splendori, de panaşuri ce se legănau în vânt şi armuri scânteietoare. Regele avea un palat acolo, dar nu-l putu vedea decât pe dinafară. Asta-l făcu să ofteze; da, şi să înjure puţintel, în stilul sărăcă¬cios şi copilăresc al secolului al Vl-lea. Am întâlnit mărimi şi cavaleri pe care-i cunoşteam, dar care nu ne-au recunoscut în zdrenţele noastre, acoperiţi de jeg şi vânătăi şi purtând urmele bătăilor pe care le îndurasem. De altfel, nu s-ar fi uitat la noi nici dacă i-am fi strigat, şi nici nu s-ar fi oprit să ne răspundă, căci legea nu îngăduia să vorbeşti cu sclavii legaţi în lanţuri. Sandy trecu la vreo zece paşi de mine, călare pe-un catâr; probabil că mă căuta. Dar ce mi-a frânt cu adevărat inima a fost o întâmplare care s-a petrecut chiar în piaţa unde era amărâta noastră baracă. Pe când priveam, cu lacrimi în ochi, cum un om era fiert în cazanul cu ulei pentru că falsifi¬case bani, văzui un vânzător de ziare, fără să pot ajunge până la el! Totuşi, asta m-a îmbărbătat; era o dovadă că Clarence era în viaţă şi îşi vedea mai departe de treabă. M-am gândit că n-o să treacă mult şi-o să-l văd iarăşi; gândul acesta m-a bucurat tare mult.
Într-altă zi, văzui în treacăt altceva, care-mi dete mult curaj. Era vorba de un fir care se întindea de la un acoperiş la altul. Cu siguranţă, era o linie de telegraf sau de telefon. Ţineam grozav să fac rost de-o bucăţică de sârmă. Tocmai de asta aveam nevoie ca să-mi pun în aplicare planul de evadare. Aveam de gând ca într-o noapte să-mi desfac lanţurile, împre¬ună cu regele, şi să-i pun un căluş stăpânului nostru, legându-l cobză; apoi să-mi schimb hainele cu el, să-l bat măr până o semăna cu o arătare şi – staţi că nu am isprăvit – să-l prind de lanţul sclavilor, să-i iau în stăpânire averea, s-o pornesc în marş spre Camelot şi...
Desigur că mi-aţi ghicit gândurile; pricepeţi ce uimitor efect dramatic aş fi stârnit la palat. Totul se putea îndeplini, dacă puneam mâna pe-o bucată de fier moale, din care să încropesc un cârlig. Atunci aş fi putut desface, când pofteam, lacătele cu care erau întărite lanţurile noastre. Dar n-avusesem niciodată norocul ăsta, căci nu se întâmplase să-mi cadă în mână un asemenea lucru... Totuşi, în cele din urmă, mi se ivi şi mie prilejul. Venise iar un nobil care se mai târguise de două ori pentru mine, dar fără rezultat sau fără vreun pas serios spre reuşită. Nu mă aşteptam deloc să ajung vreodată proprietatea lui, fiindcă preţul cerut pe mine, din clipa în care devenisem sclav, era foarte pipărat şi totdeauna cumpă¬rătorii plecau ori indignaţi ori râzând în batjocură; totuşi, stăpânul meu îl menţinea cu încăpăţânare: douăzeci şi doi de dolari. Nu voia să lase nici măcar un cent. Regele era grozav de admirat din pricina fizicului său impresionant, dar ţinuta sa regească constituia un mare neajuns, făcându-l "nevan¬dabil", căci nimănui nu-i convenea să aibă un astfel de sclav. Eram sigur că nu voi fi despărţit de dânsul din pricina preţului meu exagerat. Nu, nu m-aşteptam deloc să ajung în mâinile nobilului acela, dar în schimb avea el ceva care speram să ajungă în mâinile mele, dacă ne vizita mai des. Era vorba de nişte podoabe de oţel cu un ac lung, cu care îşi prindea în faţă mantia sa lungă. Avea trei la fel. Mă nemulţumise de două ori, fiindcă nu se apropiase destul de mine ca să-mi pot îndeplini planul fără nici un risc, însă a treia oară am izbutit; am pus mâna pe agrafa de jos, iar când şi-a dat seama, a crezut c-o pierduse pe drum.
Am avut prilejul de a mă bucura vreun minut, dar imediat şi acela de a mă întrista iarăşi. Căci, tocmai când târgul era să cadă baltă, ca de obicei, stăpânul rosti deodată ceea ce în engleza modernă ar suna cam aşa:
— Ştii ceva? Uite ce zic eu... M-am săturat să-i mai ţin pe ăştia doi nătărăi. Dă-mi douăzeci şi doi de dolari pe ăsta, şi pe ălălalt ţi-l dau cadou.
Regele să plesnească şi mai multe nu... Nu mai putea de furie, începu să se înăbuşe şi să horcăie, în timp ce stăpânul şi nobilul se îndepărtau, discutând:
— Făgăduieşte-mi că nu-ţi vei lua cuvântul înapoi!
— Mi-l voi ţine până mâine la acelaşi ceas.
— Atuncea la ceasul acela îţi voi da răspunsul! zise nobilul şi dispăru, urmat de stăpân.
Nu mi-a fost uşor să-l potolesc pe rege, dar tot am izbutit, l-am şoptit la ureche:
— Nu te supăra, măria ta, vei vedea ce plocon îl aşteaptă pe stăpânul nostru. Plocon de la măria ta şi de la mine aşijderi. La noapte amândoi vom fi slobozi.
— O!... În ce chip anume?
— Cu agrafa aceasta furată, vom desface lacătele şi vom arunca lanţurile, la noapte. Pe la nouă ceasuri şi jumătate, când stăpânul vine să-şi facă veghea de noapte, punem mâna pe el, îi vârâm un căluş în gură, îi tragem o chelfăneală zdra¬vănă, şi dis-de-dimineaţă, chiar în zori, părăsim oraşul ca proprietari ai acestei caravane de robi.
Nu i-am spus nimic mai mult, dar regele era şi aşa foarte încântat şi mulţumit. În seara aceea, aşteptarăm plini de răbdare ca ceilalţi sclavi să adoarmă şi voiam să ne încredin¬ţăm, după semnele obişnuite că într-adevăr dorm, fiindcă, pe cât se poate, nu trebuia să depinzi cu nimic de aceşti bieţi oameni. E mai bine să-ţi păstrezi pentru tine tainele. Fără îndoială că nu s-au întors mai mult ca de obicei când pe-o parte, când pe-alta, dar mi s-a părut că va trece o veşnicie până ce va începe a se auzi sforăitul lor regulat.
Cu fiecare minut care trecea mă cuprindea şi mai tare o teamă nervoasă gândindu-mă că nu ne va rămâne destul timp pentru îndeplinirea scopului nostru, aşa că făcui câteva încer¬cări pripite, care nu izbutiră decât să întârzie treaba. Nu eram în stare să nimeresc lacătele pe întuneric, fără să zornăiesc, şi astfel din când în când se întâmpla să trezesc pe câte unul care, răsucindu-se brusc în somn, îi trezea la rândul lui şi pe alţii.
Dar până la urmă m-am descotorosit de ultimele fiare şi am devenit iar un om liber. Am răsuflat adânc, în semn de uşurare, şi am întins mâna să desfac şi fiarele regelui. Era, însă, prea târziu, căci stăpânul nostru venise cu o faclă într-o mână şi cu bâta în cealaltă. Mă ghemuii în mijlocul janghinoşilor care trăgeau la aghioase, ca să nu vadă stăpânul că nu mai aveam lanţuri, şi stăteam la pândă, gata să sar asupra lui, în clipa când se va apleca asupră-mi.
Dumnealui, însă, nu se apropie. Se aplecă, două sau trei clipe se uită aşa, niznai, la mogâldeaţa pe care o făceau trupu¬rile noastre, dus pe gânduri, lăsă în jos făclia şi o porni spre uşă, chibzuind, şi până să-mi dau seama cam ce gânduri i se vânturau prin minte, dumnealui se şi făcuse nevăzut afară, închizând binişor uşa.
— Degrab'! zise regele. Învârtejeşte-l!
Desigur că nu-mi rămânea altceva de făcut şi într-o clipită m-am ridicat şi am zbughit-o pe uşă. Dar, dragă doamne, pe vremea aceea nu existau lămpi şi era o noapte întunecoasă. Totuşi, am zărit o umbră de om la câţiva paşi de mine. M-am repezit şi m-am aruncat asupra ei, şi pe urmă să te ţii, scărmăneală! Ne luptam, ne burduşeam şi ne luam de gât şi cât ai zice peşte s-au strâns în jurul nostru o grămadă de gură-cască. Încăierarea îi pasiona la culme şi ne încurajau cât îi ţinea gura. La o adică, n-ar fi fost mai binevoitori şi mai prietenoşi nici dacă s-ar fi chelfănit ei între ei. Apoi, se iscă în spatele nostru o gâlceavă cumplită şi vreo jumătate dintre chibiţi ne părăsi în goană ca să arate ceva simpatie şi concurenţei. De pretutindeni începură să răsară felinare care se bălăbăneau prin beznă. Erau străjerii care se adunau de unde nu gândeai. Imediat o halebardă mă lovi peste umăr, drept avertisment, şi am ştiut ce înseamnă asta: eram în custodie, deopotrivă cu adversarul meu. Am fost duşi amândoi la închisoarea oraşului, însoţiţi de un paznic. Era un adevărat dezastru; un plan măreţ năruit pe neaşteptate! Încercam să-mi închipui ce se va petre¬ce când stăpânul va descoperi cu cine se bătuse şi ce se va întâmpla dacă vom fi închişi împreună, în încăperea unde erau ţinuţi de obicei bătăuşii şi pungaşii, şi ce-ar putea...
Dar chiar în clipa aceea adversarul îşi întoarse faţa spre mine şi lumina chioară, ce se iţea din felinarul de tinichea al paznicului, căzu asupra protivnicului meu. Să mă trăsnească Dumnezeu dacă nu era altcineva decât cine crezusem eu!



CAPITOLUL XXXVII
O primejdie înspăimântătoare

Să dorm? Iată ceva cu neputinţă. În orice caz, ar fi fost cu neputinţă să adormi în văgăunele închisorii, cu liota aceea râioasă de beţivani, puşlamale şi marţafoi, care-ţi împuiau capul cu cântecele lor. Cum ardeam de nerăbdare să ies de-acolo ca să aflu cât mai repede proporţiile catastrofei, care probabil că se petrecuse la sălaşul sclavilor, în urma boroboaţei mele de neiertat – vă închipuiţi că numai la somn nu mi-era gândul.
Noaptea aceea mi s-a părut fără sfârşit, dar în cele din urmă s-au ivit şi zorile. Am dat lămuriri depline şi cinstite tribunalului. Am declarat că sunt sclav, proprietatea marelui conte Grip, care ajunsese, tocmai la căderea nopţii, la hanul Tabard din satul de pe celălalt mal al fluviului şi poposise acolo de nevoie, căpătând o boală ciudată şi foarte gravă. Eu fusesem trimis să cutreier oraşul în mare grabă ca să-i aduc la căpătâi pe cel mai bun medic. Mă străduisem din răsputeri să-i îndeplinesc porunca, alergând cât mă ţineau picioarele, dar, noaptea fiind întunecoasă, mă ciocnisem de omul acela, care mă apucase de gât şi începuse să-mi care la pumni, deşi îi spusesem ce misiune aveam şi-l implorasem, ţinând seama de primejdia de moarte în care se afla stăpânul meu, prea slăvitul conte...
Adversarul meu, care era un om de rând, îmi tăie vorba, spunând că mint şi căută să explice cum mă năpustisem asupra lui şi-l atacasem, fără să-i spun o vorbă...
— Gura! Nevolnicule! se răsti judecătorul. Luaţi-l de aici şi daţi-i o samă de bice, să-i fie spre învăţătură, aflând în ce chip se cade a se purta data viitoare cu slujitorul unui om de neam. Pasă, nevolnicule!
Apoi judecătorul îmi ceru scuze, nădăjduind, că nu voi uita să-i spun înălţimii sale că nu din vina tribunalului mi se întâmplase buclucul acela, l-am răspuns că voi lămuri lucrurile şi aşa mi-am luat rămas bun de la dumnealor. Şi chiar la tanc, fiindcă judecătorul începuse să mă întrebe de ce n-am dat în vileag faptele în clipa arestării. Aş fi făcut-o, i-am răs¬puns, dacă m-aş fi gândit mai bine – ceea ce era adevărat – dar fusesem bătut aşa de rău de către omul acela, încât nu mai ştiam ce-i cu mine... şi dă-i şi dă-i pe chestia asta, şi când am plecat de la tribunal tot mai bodogăneam.
N-am aşteptat să-mi iau gustarea de dimineaţă – că nu voiam să prind rădăcini acolo. Peste câteva minute mă aflam în sălaşul sclavilor. Era pustiu! Plecaseră cu toţii! Adică toţi, afară de stăpânul nostru, al cărui trup zăcea acolo, făcut zob. De jur împrejur se zăreau urmele unei lupte cumplite. În faţa uşii, era un cărucior cu un sicriu de lemn nedat la rindea, iar nişte muncitori, ajutaţi de poliţişti, îşi croiau drum prin mulţi¬mea de gură cască, ca să ducă sicriul înăuntru.
Am tras deoparte pe un om destul de umil ca să binevoiască să stea de vorbă cu un pârlit ca mine şi am aflat de la el ce se petrecuse.
— Fost-au în totul şaisprezece robi şi la ceas de noapte se hainiră împotriva stăpânului lor, având gând rău spre el, iară cum s-a isprăvit vezi chiar cu ochii.
— Da, văd cum s-a isprăvit, dar cum a început?
— Alţii care să adevăreze cu mărturie nu s-au fost aflat aici, fără numai robii. Zis-au precum că robul cel mai de preţ s-a slobozit din obede şi a găsit calea de a hălădui – prin vrăji ticăite, s-a fost zicând-căci cheie nu avut-a, iară ivărele nice sfărâmate, nice în alt chip vătămate nu-s. Oblicind jupânul paguba, tare s-a mâniat şi ca scos din minţi s-a abătut cu ghioaga asupra robilor săi, dară aceştia i-au stat împotrivă şi-i stricară de istov spinarea şi în fel şi chip îl loviră, den care stropşală degrab' i-a sosit veleatul!
— E îngrozitor! O să iasă rău din proces sclavii!
— O! Giudeţul s-a şi sfârşit!
— Cum, au şi fost judecaţi?
— Ce, dumneata socoţi că vreme de o săptămână era nevoie a sta la cumpănit, când lucrurile ca lumina zilei sunt de lim¬pezi? Nice de un pătrar de ceas nu le-a fost nevoie.
— Bine, dar cum au putut stabili cine erau vinovaţii, într-un timp aşa de scurt?
— Care fost-au făptaşii? Dară de asemenea ciurucuri erau ei să se împiedice şi să stea la gând? Ciudeţul certatu-i-a pre toţi laolaltă. Au nu cunoşti ce zice pravila – carea aşa s-a tras cuvântul până azi cum că romanii ne-ar fi lăsat-o, când purces-au din această ţară? La greşalele, ce mari pravila să piarză cu rea moarte iaste şi aceea că dacă un rob ucis-a pre stăpânul său cade-se ca toţi robii să ispăşească greşala unuia.
— Aşa e. Uitasem. Şi când vor fi ucişi?
— După rânduială, vor fi ucişi peste o zi şi o noapte, dară unii au fost zicând că vor mai zăbovi altă păreche de zile, dacă le va fi dat a-l prinde şi pe cel care lipseşte.
Cel care lipseşte! Amănuntul ăsta nu mi-a căzut bine la stomac.
— Speră să-l găsească?
— Da. Înainte ca să se scurgă ziua aceasta. Au mânat iscoade peste tot ca să-l caute. Au orânduit străji la porţile oraşului, împreună cu câte un rob, care să-l arate străjii, de se va ivi pe acolo, că nime nu poate trece fără a fi cercetat.
— Se poate vedea unde sunt închişi ceilalţi?
— Pe dinafară temniţei, iaste în putinţă, iară pe dinăuntru... socot că la aceasta nu năzuieşti!
Am luat adresa închisorii, pentru eventuale informaţii vii¬toare şi pe urmă am şters-o. La prima prăvălie de haine vechi, care mi-a ieşit în cale, pe-o stradă lăturalnică, mi-am cumpă¬rat un costum grosolan care se potrivea unui marinar de rând, ce-ar călători prin ţinuturile reci, şi mi-am înfăşurat faţa într-un bandaj lat, prefăcându-mă că mă dor dinţii. Şmecheria asta mi-a ascuns vânătăile mai bătătoare la ochi. Era o travestire bună – nici nu mai aduceam cu mine însumi. Pe urmă, am căutat firul telegrafic, l-am găsit şi m-am ţinut după el până la vizuina lui. Era o odăiţă aflată deasupra unei măcelării – ceea ce însemna că afacerile nu mergeau prea strălucit în branşa telegrafiei. Tânărul care era de serviciu moţăia la masa lui. Am încuiat uşa şi am pus cheia aceea mare în sân. Faptul l-a cam neliniştit pe june şi era gata să facă tărăboi, dar i-am retezat-o:
— Nu-ţi mai strica gura degeaba; dacă nu-ţi ţii clanţa, eşti mort. Pune în funcţiune aparatul. Hai, dă-i drumul. Cheamă Camelotul!
— De mirare îmi iaste cum un om ca dumneata vădeşte iscusinţă la asemenea farafastâcuri...
— Cheamă Camelotul! Sunt un om deznădăjduit. Cheamă Camelotul sau dă-te la o parte şi lasă-mă pe mine să fac legătura.
— Cum – dumneata? Zău?
— Da – fireşte. Ce tot bolboroseşti acolo? Mucles! Cheamă palatul.
A făcut legătura.
— Ei, acum cheamă-l pe Clarence.
— Clarence? Cum îi mai zice?
— Ce-ţi pasă? Spune să ţi-l dea pe Clarence şi ai să capeţi răspunsul.
M-a ascultat. Hâr! Hâr! Hârşti! Am aşteptat cinci minute, pline de încordare – zece minute – cât de lungi mi s-au părut! – şi pe urmă am auzit un ţăcănit care mi-era la fel de familiar ca şi un glas omenesc; nu degeaba Clarence îmi fusese elev.
— Acum, flăcăule, dă-te la o parte! Poate că m-ar fi recu¬noscut mai repede, dacă puneam eu mâna pe aparat şi atunci l-ai fi obţinut mai repede. Dar acum totul e în regulă!
Mi-a dat locul său şi a încercat să tragă cu urechea – însă nu s-a prins. Am folosit un cifru. Nu mi-am pierdut vremea în politeţuri cu Clarence, ci am mers drept la ţintă, zicându-i aşa:
— Regele se află aici şi e în primejdie. Am fost prinşi şi aduşi aici ca sclavi. N-o să fim în stare să ne dovedim iden¬titatea – la drept vorbind, nici nu-mi dă mâna să încerc. Trimite o telegramă la palatul de aici ca să adevereşti faptele.
Mi-a replicat numaidecât:
— Oamenii de acolo n-au auzit până acum de telegraf. Nu au făcut nici o experienţă, căci linia dinspre Londra e prea nouă. Riscăm prea mult. S-ar putea să vă spânzure. Gândeşte-te la altceva.
S-ar putea să ne spânzure! Habar n-avea cât de aproape de adevăr era. Pe moment, nu mi-a trecut nimic prin minte, dar pe urmă mi-a venit o idee şi i-am dat drumul:
— Trimite cinci sute de cavaleri aleşi pe sprânceană, în frunte cu Launcelot; dar trimite-i chiar acum. Să zboare, nu alta. Să intre pe poarta de sud-vest şi să se uite după un om cu braţul drept înfăşurat într-un bandaj alb.
Răspunsul a fost prompt:
— Vor pleca într-o jumătate de ceas.
— Foarte bine, Clarence! Şi acum spune-i flăcăului de-aici că sunt prietenul tău şi am permis gratuit, aşa că trebuie să fie discret şi să nu sufle o vorbă despre vizita mea.
Aparatul începu să-i glăsuiască junelui, iar eu m-am grăbit s-o şterg. Am început să-mi fac socotelile. Peste-o jumătate de ceas avea să fie ora nouă. De obicei cavalerii şi caii, cu armuri grele pe ei, nu puteau merge prea repede. Sigur că de data aceasta vor goni cât mai iute. Terenul era în stare bună, fără zăpadă sau noroaie. Probabil că vor face şapte mile pe oră şi cum trebuiau să schimbe caii de vreo două ori, asta însemna că vor sosi pe la şase, şase şi ceva. La ora aceea ar mai fi fost destulă lumină. Puteau deci să vadă bandajul alb, cu care voiam să-mi leg braţul drept, şi apoi să iau comanda. Trebuia să împresurăm închisoarea şi să-l scoatem afară pe rege într-o clipită. Ar fi fost o înscenare destul de spectacu¬loasă şi pitorească, la urma urmei, cu toate că aş fi preferat ca lucrurile să se întâmple pe la amiază, când ar fi căpătat un aspect şi mai teatral.
Acum, ca să-mi acordez mai bine orchestra, m-am gândit să caut pe câţiva din oamenii pe care-i văzusem mai înainte şi să-mi dezvălui identitatea. Asta ne-ar fi scos din încurcătură şi fără cavaleri. Dar trebuia să procedez cu băgare de seamă, fiindcă era o afacere riscantă. Trebuia să mă înfăţişez în veş¬minte somptuoase şi nu făcea să mă pripesc, împopoţonându-mă deodată cu ele. Nu! Trebuia să lucrez cu măsură, cumpărând costum după costum, în prăvălii foarte depărtate unele de altele şi luând articole ceva mai fine la fiecare schimb, până ce aveam să ajung în sfârşit la mătăsuri şi catifele, pentru a-mi împlini planul. Aşa că m-am pornit pe lucru.
Dar planul a căzut baltă de la bun început! Când am cotit după primul colţ, m-am ciocnit nas în nas cu unul din sclavi, care adulmeca pe-acolo împreună cu un paznic. M-a apucat deodată tuşea şi el mi-a aruncat o privire neaşteptată, care m-a îngheţat până în măduva oaselor. Mi-am închipuit că se întreabă dacă n-a mai auzit cândva tuşea aia. Am intrat îndată într-o prăvălie şi mi-am făcut drum de-a lungul tejghelei, întrebând cât costă diferite obiecte şi trăgând cu coada ochiului. Cei doi se opriseră şi vorbeau între ei, uitându-se înspre uşă. M-am decis să ies pe din dos, dacă era vreo astfel de ieşire. Am întrebat-o pe vânzătoare dacă pot ieşi prin dos pentru a căuta pe un sclav fugit, care se credea că-i ascuns prin împre¬jurimi, l-am spus că sunt un poliţist deghizat şi că colegul meu e afară la uşă, cu unul din ucigaşi. Am rugat-o să fie drăguţă, şi să se ducă să-i spună că nu-i nevoie să aştepte, ci mai bine să meargă până la capătul fundăturii, pentru a tăia drumul celui căutat, când eu o să-l gonesc din ascunzătoare.
Femeia ardea de nerăbdare să vadă pe unul din ucigaşii aceia deja celebri şi a ieşit imediat ca să-mi facă acest comi¬sion. Iar eu m-am strecurat binişor pe uşa din dos, am încuiat-o am pus cheia în buzunar şi-am tulit-o, chicotind în sinea mea şi simţindu-mă uşurat.
Ce mai, iar o luasem razna, stricând totul. Făcusem încă o boroboaţă. Ba chiar două. Ar fi existat o mulţime de căi ca să scap de poliţistul ăla, prin vreun truc simplu şi lesne de crezut, dar eu, nu – muream dacă nu alegeam un mijloc specta¬culos! Ăsta-i cusurul meu cel mai supărător! Şi apoi ticluisem lucrurile, bizuindu-mă pe ceea ce s-ar fi cuvenit să facă poliţistul în mod firesc, ca tot omul – deşi, când te-aştepţi mai puţin, tocmai atunci îţi iese totul pe dos. În cazul acela, lucrul normal pe care trebuia să-l facă un poliţist era să se ţină pe urmele mele fără zăbavă. Este drept că ar fi găsit în calea lui o uşă masivă de stejar, încuiată bine şi până s-o poată el sparge, eu aş fi fost – tiva – departe, începând şirul de deghizări uluitoare. Asta mi-ar fi îngăduit curând să port un veşmânt care, faţă de copoii legii britanice, însemna cea mai sigură ocrotire. Nici cea mai vădită nevinovăţie sufle¬tească nu m-ar fi ocrotit mai bine. Dar poliţistul, în loc să facă ce era de aşteptat, a luat-o de bună şi s-a ţinut întocmai de instrucţiunile mele. Aşa că în clipa în care, luând-o agale, am ieşit din fundătura aia, felicitându-mă ce mare mehenghi sunt – omul a cotit după colţ şi am intrat drept în cătuşele lui. Încaltea dacă aş fi ştiut că era într-adevăr o fundătură pe-acolo! Ei, ce să-i faci, nu există scuză pentru o asemenea gafă! Dă-o-ncolo de treabă! O treci la profit şi pierdere şi-i gata socoteala.
Bineânţeles, am făcut – sanchi! – pe indignatul şi am jurat că abia pusesem piciorul pe uscat, întorcându-mă dintr-o lungă călătorie şi alte parascovenii de-ald-astea – doar ca să încerc marea cu degetul, ştiţi, şi să-l înşel pe sclavul ăla. Dar n-am izbutit. M-a recunoscut şi pace. Degeaba îl mustrai că mă trădează. Sclavul era mai mult mirat decât jignit. Îşi bleojdi nişte ochi cât cepele şi-mi zise:
— Au numai ţie dintre noi toţi ţi se cade cale de izbavă, iară noi în furci pierduţi să fim, când tu singur fost-ai cap de price pentru spânzurarea noastră? Preste fire iaste şi almintrelea nu!
"Preste fire şi almintrelea nu!" Asta însemna probabil: "I-auzi obrăznicie, domnule!", "zău că mă faci să râd!" sau "ştii că eşti bine!" Ciudat mai vorbeau şi oamenii aceia! Ce mai ala-bala, sclavul avea o părere cam sucită despre justiţie, aşa că m-am lăsat păgubaş. Când nu poţi înlătura un dezastru lămurind pe cineva, la ce bun să mai baţi apa în piuă! Mie nu-mi place să merg ca apa la deal! Aşa că i-am spus numai atât:
— Află că nu veţi fi spânzuraţi. Nici unul nu va fi!
Amândoi au râs de mine, iar sclavul mi-a răspuns:
— Până acum netrebnic la voroave nu te-ai arătat. Ţi-ar fi priincios până la capăt a-ţi păstra faima, că pătimirea mult nu va mai ţine!
— Sunt sigur că reputaţia mea va rezista şi mai departe. Până mâine vom fi scoşi din închisoare şi pe deasupra vom fi liberi să mergem unde poftim.
Hâtrul de poliţist îşi scutură cu degetul urechea stângă, îşi drese glasul şi zise:
— Prea adevărat grăieşti că slobozi din temniţă veţi fi. Şi aşijderea slobozi veţi fi să îmbiaţi care încotrova, între rohat¬cele fierbintei craii a măriei sale Satana!
M-am stăpânit şi i-am zis flegmatic:
— Credeţi că într-adevăr vom fi spânzuraţi într-o zi, două?
— Aşa am fost chibzuind cu câteva clipe în urmă, căci aşa hotărât-a giudeţul şi aşa s-a dat de ştire preste tot.
— Aha! Va să zică ţi-ai schimbat gândul, nu?
— Prea adevărat iaste. Adineaori aşa îmi ziceam, dară acuma ştiu.
Aveam chef să fiu muşcător, aşa că i-am spus:
— O, înţelepte slujitor al legii, catadicseşte dară a ne spune tot ce ştii.
— Prea bine ştiu că veţi fi înălţaţi în furci chiar astăzi, pe la chindii! Alelei! Te-am nimerit în plin! Reazămă-te cu umărul să nu te prăvăli!
Fapt e că într-adevăr aveam nevoie să mă reazim de cineva. Cavalerii nu mai puteau sosi la vreme. Vor întârzia numai cu vreo trei ore! Nimic pe lume nu-l mai putea salva pe regele Angliei şi – ceea ce era mai important – nici pe mine. Mai important nu numai pentru mine, ci şi pentru naţiune – singura naţiune din lume unde era pe cale să înflo¬rească atunci civilizaţia. Mi s-a făcut rău. N-am mai zis nici cârc. Mai puteam să suflu ceva? Înţelesesem ce voia să spună poliţistul: dacă sclavul care lipsea era găsit, amânarea era anulată şi execuţia urma să se ţină chiar în aceeaşi zi. Ei, bine, sclavul care lipsea fusese găsit.



CAPITOLUL XXXVIII
Sir Launcelot şi cavalerii vin să ne salveze

Era aproape patru după-amiază. Scena se petrecea chiar în faţa zidurilor Londrei. O zi răcoroasă şi plă¬cută, chiar superbă, cu un soare scânteietor; tocmai o zi din acelea care-ţi trezeşte pofta să trăieşti iar nicidecum să mori. Mulţimea era nesfârşită şi se întindea până departe; şi totuşi printre atâţia oameni, noi – cei cincisprezece nenorociţi – n-aveam nici un singur prieten. Era ceva dureros, oricum ai fi întors lucrurile. Stăteam acolo, cocoţaţi pe eşafodul cel înalt şi lăsaţi pradă urii şi batjocurii tuturor duşmanilor noştri. Uciderea noastră se prefăcuse într-un spectacol de gală. Înălţaseră un fel de foişor mare, pentru boierii şi boiernaşii care veniseră în păr, cu neveste şi neamuri, îi recunoşteam pe mulţi dintre dânşii.
Mulţimea căpătă o scurtă şi neaşteptată distracţie supli¬mentară din partea regelui. În clipa în care ni s-au scos obezile, el făcu un salt înainte, în zdrenţele sale fantastice şi cu faţa plină de vânătăi, de nici nu mai ştiai cum arată – şi se proclamă Arthur, regele Britaniei, ameninţând că va pedepsi năprasnic, ca trădători, pe toţi cei de faţă, dacă i se atingea măcar un fir din sacrosanctul său păr. Când i-a auzit izbucnind într-un uriaş hohot de râs, a tresărit şi s-a mirat foarte tare. Demnitatea îi fusese rănită şi omul se învălui în tăcere, deşi mulţimea îl ruga să continue şi încerca să-l aţâţe la vorbă, prin mieunaturi, chiote şi batjocuri:
— Îngăduiţi-i craiului a vorovi. Prea plecaţii săi supuşi flămânzesc şi însetaţi sunt după cuventele înţelepte, carele curg din gura stăpânului lor, Prea Slăvitul şi Sfântul Zdrenţărilă!
Dar nu le-a folosit la nimic. Regele se arătă cu adevărat măreţ – şi rămase neclintit sub ploaia aceea de batjocuri şi ocări. Fără îndoială că, în felul lui, era măreţ. Afundat în gânduri, îmi scosesem bandajul alb şi-mi înfăşuram cu el braţul drept. Când lumea observă asta, începu să se agaţe de mine. Îmi strigară:
— Neândoios, corăbierul acesta sfetnic îi iaste – priviţi-i înaltul însemn al cinului său!
I-am lăsat să urle până când s-au săturat şi pe urmă le-am spus:
— Da, sunt ministrul său, Şeful, iară mâine o veţi afla de la Camelot, unde...
Nu mi-am sfârşit fraza, că m-au înecat cu un potop de batjocuri şi măscări. Dar după aceea se făcu tăcere, căci şoltuzii Londrei, în robele lor solemne, însoţiţi de subalterni, stârniră o foiala care arăta limpede că treaba era pe cale să înceapă. În liniştea ce urmă, crima noastră fu vestită mulţimii; apoi se citi sentinţa de moarte şi toată lumea se descoperi, în vreme ce preotul rostea rugăciunea.
Apoi un sclav fu legat la ochi şi călăul îşi desfăcu frânghia. La picioarele noastre, se întindea neted drumul – noi de o parte, iar mulţimea înghesuită făcând zid de partea cealaltă; un drum bun, larg deschis, păstrat liber de poliţie. Frumos ar mai fi fost să-i văd pe cei cinci sute de călăreţi ai mei sosind valvârtej tocmai pe drumul acela! Dar nu, nici gând să se poată întâmpla aşa ceva. Am urmărit cu privirea panglica drumului, pierzându-se în depărtare. Nici un călăreţ în zare, nici urmă de călăreţ.
O zvâcnire şi – haţ! – sclavul atârnă în aer, legănându-se; legănându-se şi zvârcolindu-se cumplit, căci mâinile şi picioa¬rele nu-i erau legate.
Un al doilea laţ fu lărgit şi peste o clipă un alt sclav se legăna în furci.
În clipa următoare, un al treilea sclav se zbătea în aer. Era înfiorător. Am întors capul o clipă, iar când m-am uitat iar, nu l-am mai văzut pe rege! Îl legau la ochi! Eram stană de piatră, nu mă puteam mişca şi mă înăbuşeam. Limba mi se încleştase în gură. Au sfârşit cu legatul la ochi şi l-au dus sub ştreang. Nu-mi puteam ieşi din amorţeala care mă cuprin¬sese. Dar când văzui că-i trec ştreangul după gât, atunci mi s-a făcut negru înaintea ochilor şi sării să-l scap. Când să fac saltul, mai aruncai o privire asupra drumului. Sfinte Dumne¬zeule! Veneau ca vântul – cinci sute de cavaleri cu zalele suflecate la brâu, pedalând pe biciclete.
Cea mai grozavă privelişte ce s-a văzut vreodată! Doamne, cum le mai unduiau panaşele; cum mai scânteiau şi aruncau sclipiri de foc în bătaia soarelui nesfârşitele spiţe ale roţilor.
Îi făcusem semn cu mâna dreaptă lui Launcelot când venise valvârtej – şi el îmi recunoscuse zdreanţă – aşa că smulsei ştreangul şi legătura de la ochi a regelui şi strigai:
— În genunchi cu toţii, mişeilor, şi închinaţi-vă regelui! Cine nu se supune va ospăta la noapte în iad!
Totdeauna folosesc stilul acesta înflorit, când caut efecte culminante. Ce să vă spun, îţi creşte inima să-i vezi pe Launcelot şi pe băieţii lui dând buzna până la eşafod şi azvârlind cât colo pe şoltuzi şi toată şleahta. Şi era o plăcere să vezi gloata aceea sastisită cum îngenunchea şi cerea îndurare regelui, pe care, cu o clipă în urmă, îl batjocorise şi îl insultase. Văzându-l cum stătea acolo în zdrenţe, primindu-le închi¬narea, îmi zisei: zău aşa! până la urmă tot există ceva cu adevărat măreţ în portul şi în înfăţişarea unui rege!
Eram nespus de mulţumit. Când stai să judeci pe îndelete cum s-au petrecut lucrurile, zău că până la urmă am obţinut unul din cele mai straşnice efecte din câte mi-au fost date în viaţă.
Şi hop, ca din pământ, răsări şi Clarence, în carne şi oase, şi-mi făcu cu ochiul, spunându-mi într-un limbaj ultramodern:
— Grozavă bombă! A fost di granda, nu? Ştiam eu c-o să-ţi meargă la inimă, l-am pus pe băieţi să se antreneze pe şest şi ardeam de nerăbdare să le arăt ce poate măndel!



CAPITOLUL XXXIX
Lupta yankeului cu cavalerii

Mă aflam iar acasă, la Camelot. Peste o zi, două de la întoarcere am găsit ziarul, încă jilav, căci abia ieşise de sub presă. Mi-l puseseră pe tavă, alături de gustarea de dimineaţă. L-am deschis la rubrica anunţurilor, ştiind că voi găsi acolo ceva care mă interesa personal. Era următoarea înştiinţare:

DEN VOIA CRAIULUI

V flaţi că marele lord şi vestit cav8ler, SIR SAGRAMOR-CEL-CHINUIT-DE DOR arătându-şi buna voinţa de a înfrurta pe Sfetnicul Regelui HANK MORGAN, carele poreclit iaste şi Şeful, pentru sbălarea jignirii de mult aduse, aceştia vor coborî în arenă la Camelot, la al patrulea ceas den dimineaţa zilei a şasesprezecea a acestei luni ce va să urmeze. Lupta va fi fără de cruţare, precât pomenita jignire era de moarte, neîncuviinţând împăcare.

DEN VOIA 3RAIULUI

În articolul său de fond, Clarence făcea următoarele aluzii:

"etrange Veţi observa, privind rubrica dezamăgi
muncă deanunţuri, că lumea va brompt şi
menţinută avea plăcerea unei desfătări doi din to
de atunci Meobişnuit de interesante în erlen, gi ce
cuvânt sectorul turnirurilor. Numele ţei au v şi
lastic au cr artiştilor sunt chezăşia unui vorbit, aţi
cat interes bun specTacLE. Casa de furnizat
pra esen- bilete se va deschide la pentru
au fost mod amiază, în ziua de 13; folosul lor,
de cei v intrarea 3 cenţi, rezervate 5; m mişto şi
mis cava rii encasările merg la fondul felul
teridnă Bi spitalelor. Perechea regală scrisorilor
că ţwa t eri şi întreaga curte vor fi de d. introd
noastră sub faţă. Cu aceste excepţii, cere cu
călăuzirea inclusiv clerul şi presa, sunt neîn
lui ajutor în cu biletele de favoare sunt strict în priateni
mare sus Nendate. Cetăţenii sunt cu
cutezanţă de a avertizaţi pe această cale să raţi, şilasă
curaţi i nu cumpere bilete de la cu vorbe
esen speculanţi, căci nu vor fi bune
mişcare are valabile la intrare pe bare veţi
origina în lumea îl cunoaşte şi-l acasă
Îm simpatizează pe sir Şeful, chestiuni
totdeauna toată lumea îl cunoaşte şi-l e a noastră
un simpatizează pe sir Sag, dus
siunea haideţi să le facem băie- îndrepta
noas- ţilor o frumoasă primire. Ţi- spre
asupra Neţi minte, fondurile vor fi acum sub
Winis folosite pentru o mare operă nd câmpuri
celuilalt de binefacere, a cărei largă cum
ghelie, bună-voinţă întinde o mână Aceşti
prin mărinimoasă în care curge Fraieri
e sângele cald al unei inimi au inimă
Cei iubitoare, tuturor celor află fierbin
acelaşi flaţi în su rinţă, fără a ţine az! rt,
Care seama de rasă, credinţă, regiuni
prezintă condiţie socială sau nu ca săi
tot treizeci culoare, singura filantropie clăd
nervi şi statornicită până acum pe lea', şi cel
inimă pământ care n-are nici o ere instru
care, cu frână politico-religioasă uni ale
ani! pentru compasiunea sa, ci noastre
rsn arman- spune: lată, aici curge apa, lăsaţi alt om
înd, pe toţi să vină să bea. eniţi cu fundahiei
misiunile toţii! aduceţi-vă alunele şi guma on.,
ma amândoi de mestecat şi petreceţi din cetate,crare
au toată inima. Pe teren, veţi găsi Ei merg ne-
să se de vânzare plăcinte şi cărămizi, spun că
retragă şi cu care să le spargeţi: de "înr ionari
mult lor asemeni limonada de ciRc – trei să ara
durere, picături de suc de lămâie la un zic mai pli
butoi cu apă. N. R. Acesta e bă ursul
primul turnir carele se
desfăşoară după noul
regulament, cane îngăduie fie¬-
cărui concurent să folosească
orice arm preferă. E bine să vă notaţi
ast9."


Până la ziua sorocită, în toată Britania nu s-a mai discutat decât despre partida aceea. Celelalte subiecte deveniră neîn¬semnate şi dispărură cu totul din gândurile şi preocuparea oamenilor. Nu fiindcă un turnir era o mare senzaţie; nu fiindcă sir Sagramor ar fi găsit cumva sfântul potir – căci nu-l găsise – nu fiindcă unul din duelişti era cel de-al doilea personaj (oficial) din regat; nu, toate aceste chestiuni erau banale. Totuşi, existau motive berechet care să explice interesul extra¬ordinar, stârnit de această luptă ce se apropia. Şi anume inte¬resul izvora din faptul că întreaga naţiune ştia că duelul n-avea să se desfăşoare între doi oameni oarecare, ci era un duel între doi urzitori de farmece. Nu era de aşteptat un duel al muşchilor, ci al minţii; nu o întrecere după tipic, ci o întrecere a artei şi a iscuseniei supranaturale, o ciocnire finală pentru supremaţie între cei doi maeştri vrăjitori ai epocii. Se spunea că cele mai neasemuite isprăvi ale celor mai renumiţi cavaleri nu meritau să fie puse alături de-un asemenea spectacol; acelea nu puteau părea decât nişte jocuri de copii, faţă de tainica şi înfricoşătoarea bătălie a zeilor. Da, toată lumea ştia că, de fapt, urma să fie un duel între Merlin şi mine; că de fapt el avea să-şi măsoare puterile vrăjitoreşti cu mine. Se zvonise că Merlin pierduse zile şi nopţi de-a rândul, îmbibând armele şi armura lui sir Sagramor cu puteri divine de atac şi contraatac şi că-i procurase de la duhurile văzduhului un văl care-l făcea pe purtător invizibil pentru ochii adversarului său, ceilalţi oameni continuând să-l vadă în carne şi oase. Se zicea că împotriva lui Sagramor, astfel înarmat şi ocrotit, nici o mie de cavaleri nu puteau face nimic; împotriva lui nu putea izbândi nici o vrajă din cele ştiute. Lucrurile acestea erau certe; în privinţa lor, nu mai încăpea nici o îndoială, nici umbră de îndoială. Rămânea doar o singură întrebare: nu existau oare şi alte vrăji, necunoscute de Merlin, care să facă vălul lui sir Sagramor străveziu pentru mine şi vrăjita-i armură vulnerabilă pentru armele mele? Iată chestiunea care urma să fie hotărâtă în arenă. Până atunci lumea era sortită să trăiască în îndoială.
Aşadar, lumea socotea că era în joc ceva însemnat. Şi desigur că nu se înşela, numai că nu era ce se credea. Nu, zarurile aveau să fie aruncate pentru o miză mult mai mare: viaţa cavalerismului rătăcitor. Eram şi eu un campion, ce-i drept, dar nu al uşuraticei magii negre, ci campionul bunului simţ, ai acelui bun simţ lipsit de sentimentalism şi, în schimb, plin de raţiune. Coboram în arenă ca să distrug cavalerismul ahtiat să vânture lumea, sau să-i cad victimă.
Oricât de vast era locul spectacolului – la ora zece, în dimineaţa de 16, nu mai găseai nici un loc liber. Pavilionul de onoare – cogeamite mamutul – era împodobit cu stindarde, flamuri şi tapiserii bogate şi înţesat cu câteva tone de crăişori tributari – o întreagă plevuşcă, însoţită de suitele lor. Era de faţă toată aristocraţia britanică, în frunte cu propria noastră bandă regală. Fiecare individ părea o prismă prin care scânteiau mătăsurile şi catifelele cele mai somptuoase. Ce să mai lungesc vorba: n-am mai văzut ceva demn de comparat cu priveliştea asta, decât lupta dintre un apus de soare, în susul Mississipiului, şi aurora boreală. Uriaşul câmp, împânzit cu
drapele şi corturi în culori bătătoare la ochi – de la un capăt la altul al arenei, cu câte o sentinelă stând smirnă la intrarea fiecărui cort şi cu câte un scut sclipitor atârnând alături de el, pentru provocări, alcătuia altă privelişte ademenitoare. Price¬peţi, fiecare cavaler care avea cât de cât ambiţie sau spirit de castă se afla acolo, fiindcă nu era un secret pentru nimeni că tagma lor îmi stătea ca sarea în ochi, aşa că acum aveau prilejul de a încerca să se răzbune. Dacă-l învingeam pe sir Sagramor, ceilalţi aveau dreptul să mă provoace – câtă vreme eram dispus să primesc lupta.
În colţul nostru se aflau doar două corturi; unul pentru mine şi celălalt pentru slujitorii mei. La ora fixată, regele făcu un semn şi crainicii, în tunici cu armoriile regale, păşiră în arenă şi citiră proclamaţia, dând numele combatanţilor şi stabi¬lind pricina conflictului. Urmă o pauză, apoi se auzi o trâmbiţă răsunând puternic. Era semnalul să intrăm în arenă. Lumea îşi aţinu răsuflarea şi pe toate chipurile se citi o aprigă curiozitate.
Din cortul său, apăru semeţul sir Sagramor – un adevărat turn de fier, impunător, solemn şi ţeapăn. Ce poză nobilă, mult prea nobilă, întruchipa dumnealui, cu suliţa-i uriaşă, sprijinită în teaca de piele şi ţinând-o strâns în puternica-i mână; călare pe armăsaru-i falnic, ce-şi avea fruntea şi pieptul fere¬cate cu oţel iar trupul frumos încăpestrit şi împodobit cu paluşe cu soltare şi ţoluri de mătase, care aproape se târau pe pământ! Mulţimea izbucni în urale de bun venit şi de admiraţie.
După aceea, am apărut şi eu. Dar n-am fost întâmpinat cu urale şi aclamaţii. O clipă domni mirarea. Apoi, în tăcerea aceea grăitoare, începu să unduiască un mare val de râs, de-a lungul mării de capete, dar o trâmbiţă sună drept avertisment şi reteză scurt ilaritatea. Eram cu capul descoperit şi purtam cel mai simplu şi mai confortabil costum de gimnast: un tricou de culoarea pielii, de la gât până la călcâie şi încins cu un brâu de mătase albastră. Calul meu avea o statură potrivită, dar era sprinten, cu picioare zvelte, cu muşchi ca resorturile oro¬logiilor, şi năvalnic ca un ogar. Era o frumuseţe, cu păru-i mătăsos şi gol ca în clipa naşterii – nepurtând nimic în afară de căpăstru şi de o şa ţărănească.
Turnul de fier şi somptuosul baldachin se apropiară greoi, făcând nişte graţioase piruete prin arenă, şi noi le ieşirăm în întâmpinare, săltând uşor. Ne-am oprit. Turnul trase un salut şi eu îi răspunsei, apoi ne rotirăm şi călărirăm alături înspre pavilionul din mijloc şi făcurăm plecăciunile cuvenite în faţa regelui şi a reginei. Regina exclamă:
— Vai! sir Şeful lupta-va despuiat şi fără de lancie au spadă au...
Dar regele o făcu să tacă şi să priceapă – cu una sau două fraze politicoase – că asta nu era treaba ei. Trâmbiţele răsunară iară. Ne despărţirăm şi călărirăm spre marginile arenei, luând poziţia de luptă. Atunci se arătă şi bătrânul Merlin, care aruncă o ploaie de funigei peste sir Sagramor, prefăcându-l în stafia lui Hamlet. Regele dădu semnalul şi crainicii trâmbiţară din nou. Sir Sagramor îşi cumpăni suliţa şi în clipa următoare se repezi de dudui pământul, cu vălul fluturându-i la spate, iar eu vâjâii prin văzduh ca o săgeată – ca să-l întâmpin – plecându-mi urechea ca şi cum aş fi urmărit poziţia şi apropierea cavalerului nevăzut, după auz, nu după văz. Un cor de strigăte încurajatoare izbucni pentru el, dar şi mie un glas inimos îmi aruncă un cuvânt de îmbărbătare, zicându-mi:
— Arde-l! Arde-l pe zdrahon! Dă-i, Jim, păunaşule, subţirel, tras ca prin inel!
Aş fi pus prinsoare, cu ochii închişi, că bucuria aceasta mi-o făcuse Clarence – furnizând şi limbajul potrivit. Când formidabilul vârf al suliţei se află la un pas şi jumătate de pieptul meu, mânai calul în lături, fără nici o sforţare şi zdrahonul de cavaler îmi trecu pe de lături ca fulgerul, lovind în gol. De data aceasta, obţinui o droaie de aplauze. Ne-am întors, ne-am încordat şi iarăşi am gonit unul spre celălalt. Altă lovitură în gol din partea cavalerului; alt ropot de aplauze pentru mine. Acelaşi lucru se mai repetă încă o dată, stârnind o asemenea vijelie de aplauze că sir Sagramor îşi pierdu cumpătul şi îşi schimbă pe loc tactica, luându-şi misiunea de a mă fugări. Ce să zic, n-a avut parte de nici o distracţie în momentele acelea, că era o leapşa cu toate avantajele pentru mine; mă răsuceam cu uşurinţă şi mă dădeam în lături din calea lui, oricând pofteam, ba o dată îl bătui pe spate, trecând îndărătul său. În cele din urmă, am luat pe seama mea fugă¬rirea şi după aceea – oricum se sucea şi se învârtea sir Sagramor, să se fi dat şi peste cap – n-a mai fost în stare să ajungă în urma mea; se pomenea mereu în faţă, când îşi sfârşea manevra. Aşa că s-a lăsat păgubaş şi s-a retras în colţul lui de arenă. Îşi pierduse cu totul sărita, şi, nemaiputându-se stăpâni, îmi azvârli o insultă care mă făcu să-mi ies şi eu din pepeni. Mi-am scos lasoul de la oblânc şi-am apucat colacul de frânghie cu mâna dreaptă. Să-l fi văzut pe sir Sagramor sosind de data asta! Era grăbit de parcă plecase într-un voiaj de afa¬ceri; după cum călărea, se vede că avea ochii tare injectaţi, îmi lăsai calul în voie, legănând ochiul cel mare al lasoului în cercuri largi pe deasupra capului. Din clipa în care adversarul porni, o luai şi eu spre el; când distanţa dintre noi se făcu de vreo patruzeci de paşi, trimisei spiralele şerpuitoare ale frânghiei să spintece aerul, apoi sării în lături, mă întorsei spre adversar, îmi ţinui în loc bidiviul, bine antrenat în acest scop, care se propti cu toate patru picioarele încordate ca să reziste la recul. În clipa următoare, frânghia se întinse tare şi drept şi-l smulse pe sir Sagramor din şa! Sfinte Sisoe, ce senzaţie!
Nu încape îndoială că în lumea asta, noutatea îţi dă cea mai mare popularitate. Oamenii ăia nu mai văzuseră până atunci cum procedează cow-boyi şi-au sărit în sus de încântare. De pretutindeni se înălţa un singur strigăt:
— Bis! Bis!
Mă mirai de unde aflaseră cuvântul acesta, dar nu era vreme să descifrez probleme filologice, fiindcă acum întregul stup al cavalerilor rătăcitori începuse să zumzăie şi mai bune perspective pentru afacerea mea nu aş fi putut găsi niciodată. În clipa în care am dat drumul lasoului şi sir Sagramor a fost ajutat să ajungă în cortul său, mi-am strâns frânghia, mi-am luat postul în primire şi am început să legăn iar colacul deasupra capului. Eram sigur că-i voi găsi întrebuinţare de îndată ce vor fi în stare să-i aleagă un urmaş lui sir Sagramor, şi asta nu putea să întârzie mult, când existau atâţia candidaţi dornici de glorie. Într-adevăr, au şi ales unul pe loc – pe sir Hervis de Revel.
Bzz! Năvăli ca la foc. Mă ferii; trecu fulgerător, şi rotocoalele frânghiei i se încolăciră în jurul gâtului; peste câteva secunde – zdup! – şaua era goală.
Am mai cules o serie de bisuri, apoi încă una, şi încă una şi încă una. După ce-am smuls din şa cinci oameni, gluma începu să se îngroaşe pentru călăraşii înfieraţi, care se opriră să se sfătuiască. Ajunseră la concluzia că era timpul să lase naibii eticheta şi să trimită împotriva mea pe cei mai falnici şi mai buni cavaleri. Spre uimirea lumii aceleia micuţe, am scos din luptă cu lasoul pe sir Lamorak de Galiş şi, după câteva clipe, pe sir Calahad. Aşa că – vedeţi bine! – acum nu le mai rămânea altceva de făcut decât să-şi joace ultimul atu, scoţându-l în arenă pe semeţul semeţilor, pe cel mai puternic dintre puternici, măreţul sir Launcelot în persoană!
N-aveam dreptul să mă umflu în pene? Te cred că aveam! Colo, în faţa mea, se afla Arthur, regele Britaniei; se afla regina Guenever şi pe lângă ei, cârduri întregi de regişori şi crăişori provinciali, iar în tabăra de corturi, de la capătul arenei, vestiţi cavaleri din multe ţări, precum şi cel mai select corp cava¬leresc, Cavalerii Mesei Rotunde, cei mai străluciţi din întreaga creştinătate. Şi, mai presus de toate, sălăşluia acolo însuşi soarele strălucitorului lor sistem, îndreptându-şi înspre mine lancea, punctul de atracţie a patruzeci de mii de ochi, plini de adoraţie; iar eu, singur-singurel, în faţa lui, ca să-l înfrunt. Prin minte mi-a străfulgerat chipul drag al unei anumite telefoniste din West-Hartford şi grozav aş fi vrut să mă vadă şi ea în clipa aceea. Tocmai atunci, Invincibilul galopa spre mine ca o vijelie. Lumea de la curte se ridică în picioare şi îşi întinse gâturile; colacul fatal zbură, rotindu-se prin văzduh, şi – cât ai zice peşte – îl târâi pe sir Launcelor, întins pe spate, de-a lungul arenei, făcând bezele spectatorilor care mă aclamau cu un nor multicolor de batiste şi cu tunete de aplauze!
"Ei – mi-am zis eu – încolăcindu-mi la loc lasoul şi atârnându-l de oblânc şi simţindu-mă beat de glorie. Victoria e definitivă – nici unul n-o să mai îndrăznească să lupte cu mine –vagabondajul cavaleresc a murit!" Închipuiţi-vă acum mirarea mea şi a tuturora, când auzii iarăşi sunetul de trâmbiţă care vestea că încă un adversar intră în arenă. Trebuia să fie un mister la mijloc; nu-mi dădea prin minte ce se întâmplase. În clipa următoare, însă, observai că Merlin se depărta pe furiş de mine şi apoi văzui că-mi dispăruse lasoul! Cu sigu¬ranţă că bătrânul expert în făcături cu mână lungă îl furase şi-l strecurase sub mantia lui.
Crainicul trâmbiţă iarăşi. Privii spre capătul arenei şi iată că Sagramor răsări iar. Venea călare, după ce i se ştersese bine praful şi i se aranjase din nou vălul. O pornii în trap spre el, prefăcându-mă că-l descopăr numai după zgomotul copitelor calului. Îmi zise:
— Urechea-ţi iaste ageră pre cât văd – dară aceasta nu te va scoate întru hălăduinţă! Şi zicând acestea, puse mâna pe mânerul spadei celei mari. Iară cum nu-ţi iaste în putinţă mult a o desluşi cu văzul, din pricina vălului, îţi dau în ştire că ţin în mână nu o suliţă grea şi stânjenitoare, ci o spadă, căreia volnic nu vei fi a-i feri tăişul.
Avea viziera ridicată şi zâmbetul său prevestea moartea. Era limpede că nu voi fi în stare să-i ocolesc spada. De data aceasta, trebuia să moară cineva. Dacă punea mâna pe mine, puteam ghici al cui va fi cadavrul. Amândoi călărirăm alături spre tribună, salutând pe maiestăţile lor. De data aceasta, regele era tulburat. Mă întrebă:
— Au unde iaste nemaivăzuta-ţi armă?
— Mi-a fost furată, măria ta.
— Ai oare o alta la îndemână?
— Nu, măria ta, am adus-o numai pe aceea.
Atunci se vârî Merlin în discuţie:
— Una singură adus-a, precât una singură era în putinţă a aduce. Nu se află nicăierea alta, fără numa aceasta. Craiul Duhurilor Mării o ţine în a lui stăpânire. Omul acesta iaste un amăgitor, un neştiutor al celor de taină, altmintrelea ar fi luat veste precum că asemenea armă poate fi folosită doară opt daţi şi mai mult nu; iară pre urmă piere, făcând cale întoarsă la lăcaşu-i de sub a mării faţă.
— Atuncea fără de armă iaste! zise regele. Sir Sagramor, îngădui-vei a împrumuta una?
— Eu însumi îi voi da spada! – strigă sir Launcelot, şchiopătând. Cavaler viteaz iaste şi se pricepe a mânui toatele ca oricare cavaler trăitor. Spada mea o va avea!
Sir Launcelot puse mâna pe spadă ca s-o tragă, dar sir Sagramor îi zise:
— Stai! Aceasta nu iaste cu putinţă. Numa cu arma dum¬nealui se cade a lupta; i s-a făcut hatârul de a fi volnic să-şi aleagă care armă voieşte şi de a o folosi aici. Dacă greşit-a, cu capul să plătească!
— Cavalere! zise regele. Te încearcă patima şi-ţi răvăşeşte minţile. Om gol voieşti a ucide?
— Cu mine se va răfui sir Sagramor, de va săvârşi una ca asta! zise sir Launcelot.
— Mă voi răfui cu oricine are poftă! replică, tare înflăcărat, acesta.
Merlin îşi vârî coada, frecându-şi mâinile de bucurie şi dându-şi la iveală zâmbetu-i josnic, de bucurie răutăcioasă:
— Dirept grăit-ai, dirept şi bine! De ajuns iaste atâta vorbă în deşert. Se cuvine ca măria sa craiul să poruncească înce¬perea luptei.
Regele fu nevoit să cedeze. Trâmbiţa îşi buciumă procla¬maţia cuvenită, iar noi ne-am întors caii şi am călărit până la locurile cuvenite. Am stat aşa, la o sută de paşi distanţă, faţă în faţă, ţepeni şi nemişcaţi, ca nişte statui ecvestre. Şi am rămas aşa, într-o tăcere deplină, preţ de-o minută, în vreme ce toată lumea privea cu încordare, neclintindu-se de pe locuri. Se părea că pe rege nu-l lăsa inima să dea semnalul.
Dar, în cele din urmă, îşi ridică mâna, şi îndată urmară sunetele limpezi ale trâmbiţei; apoi lungul tăiş al spadei lui sir Sagramor descrise o curbă scânteietoare prin aer. Era superb să-l vezi venind. Am rămas locului, pe când el se apropia. Am continuat să nu mă mişc. Oamenii erau atât de emoţionaţi, încât începură să-mi strige:
— Fugi! Fugi! Cată să scapi! În cumpăna de moarte eşti!
Nu m-am clintit nici cu un deget, până ce fulgerul n-a ajuns la cincisprezece paşi de mine; atunci am tras de la brâu un revolver, au urmat o licărire şi o detunătură, şi am pus revolverul iarăşi la brâu, înainte ca vreun om din public să-şi fi dat seama ce se întâmplase.
În arenă, se cabra un cal fără de călăreţ, iar sir Sagramor zăcea lat la pământ.
Cei care alergară la el amuţiră, văzând că viaţa-i se stinsese cu adevărat, fără nici un motiv vizibil, fără nici un semn în afară de o gaură în pieptarul de zale. Dar nu dădură nici o însemnătate unui fleac ca ăsta şi, cum rana de glonte sângerează foarte puţin, nu se vedea nici strop de sânge, din pricina veşmintelor şi a pânzeturilor de sub armură. Corpul fu târât la tribună ca să-l poată cerceta regele şi mărimile. Bineânţeles, au încremenit de uimire. M-au chemat ca să le explic minu¬nea. Dar am rămas pe poziţie, ca o statuie, şi am spus:
— Dacă este poruncă, voi veni, dar stăpânul meu, regele, ştie că mă aflu acolo unde legile luptei îmi cer să rămân, câtă vreme cineva voieşte să se mai lupte cu mine.
Am aşteptat. Nu m-a mai provocat nimeni. Atunci am spus:
— Dacă mai există vreunul care se îndoieşte că acest turnir e pe deplin şi cinstit câştigat, nu aştept să mă provoace el, ci îl provoc eu.
— Poftire cinsteşă şi vitează iaste – zise regele – şi prea bine îţi samănă. Pre cine chemi la luptă?
— Nu chem pe nimeni, ci îi provoc pe toţi! Aici stau şi sfidez pe toţi cavalerii Angliei să vină împotrivă-mi; nu unul câte unul, ci cu grămada!
— Ce? Cum? strigară o seamă de cavaleri.
— Mi-aţi auzit provocarea. Primiţi-o, sau de nu, proclam pe fiecare în parte că-i un laş şi un învins! Sunteţi nişte cavaleri laşi şi învinşi!
Ce mai cacialma! Cred că pricepeţi. Într-un asemenea moment prinde bine să ai tupeu şi să-ţi joci cartea de-o sută de ori mai tare decât face; de patruzeci şi nouă de ori din cincizeci, nimeni nu îndrăzneşte să "achite" şi iei potul. Dar tocmai atunci – ce să vezi! – lucrurile ieşiră cam albastru! Într-o secundă, cinci sute de cavaleri se azvârliră în şei şi, cât ai clipi din ochi, un larg val împrăştiat pornise şi se năpustea, zăngănind, asupra mea. Am smuls amândouă revolverele de la brâu şi am început să măsor distanţele şi să calculez şansele.
Bang! O şa goală. Bang! Încă una. Bang-bang, am mai secerat doi. Ce mai, era pe viaţă şi pe moarte. Ştiam bine lucrul ăsta. Dacă trăgeam al unsprezecelea glonte fără să-i conving s-o lase mai moale, al doisprezecelea adversar mă ucidea la sigur. Aşa că niciodată n-am fost mai fericit decât când al nouălea glonte şi-a doborât omul şi am desluşit în liota de cavaleri o şovăială prevestitoare de panică. Acum, o clipă pierdută putea să-mi spulbere ultima şansă. Dar n-am pierdut-o. Am ridicat amândouă pistoale şi am ţintit. Hoarda oprită locului mai rămase aşa o clipă, care-mi păru foarte lungă, apoi cavalerii se risipiră şi o luară la fugă care încotro.
Bătălia era câştigată. Cavalerismul devenise o instituţie sortită pieirii cu toţi vântură-lume ai lui. Marşul civilizaţiei începuse. Cum mă simţeam în momentele acelea, nici nu vă pot spune!
Dar fratele Merlin? Acţiunile lui se prăbuşiseră iarăşi. Oricum o brodea, de câte ori vrăjile băbeşti îşi măsurau puterile cu magia ştiinţei, mâncau bătaie.



CAPITOLUL XL

Trei ani mai târziu
După ce am frânt atunci cavalerismului rătăcitor şira spinării, nu m-am mai simţit obligat să lucrez în taină. Prin urmare, chiar de-a doua zi am dezvăluit lumii – spre uimirea ei – şcolile secrete, minele mele şi vasta mea reţea de uzine şi ateliere clandestine. Cu alte cuvinte, am supus secolul al XlX-lea unei inspecţii din partea secolului al Vl-lea.
Ei, totdeauna e socoteală bună dacă speculezi prompt un avantaj. Cavalerii erau deocamdată la pământ, dar dacă voiam să-i ţin mai departe cu botul pe labe trebuia pur şi simplu să-i paralizez – nimic altceva nu ar fi corespuns situaţiei. Vă amin¬tiţi că ultima dată în arenă le trăsesem o "cacialma"; ar fi fost natural s-ajungă şi ei la această concluzie, şi să mă lucreze pe baza ei, dacă le dădeam o şansă. Aşa că nu trebuia să le las răgaz să răsufle – şi nici nu le-am lăsat.
Mi-am reînnoit provocarea, am gravat-o pe o placă de aramă, am atârnat-o prin toate locurile, unde putea să le-o citească vreun preot şi am păstrat în permanenţă anunţul din ziar.
Nu numai că am reînnoit provocarea, dar i-am şi sporit proporţiile. Le-am spus: hotărâţi o zi, şi eu îmi voi lua cincizeci de ajutoare şi voi da piept cu cavalerii de pe întreg pământ, adunaţi laolaltă, şi-i voi nimici.
De data asta, nu era o cacialma. Vorbeam serios; puteam să-mi ţin făgăduiala. Nu lăsam nici o portiţă spre a nu se răstălmăci sensul provocării. Până şi cel mai mărginit cavaler îşi dădea seama că era un caz vădit de: "ridică mănuşa, ori taci şi înghite". S-au dovedit înţelepţi, preferând a doua soluţie, în tot cursul următorilor trei ani, nu mi-au pricinuit nici o bătaie de cap, pe care ar merita s-o pomenesc.
Închipuiţi-vă că au trecut încă trei ani. N-aveţi decât să vă rotiţi privirile prin Anglia ca să vedeţi ce s-a întâmplat. Acum era o ţară fericită şi înfloritoare, în care se petrecuseră o seamă de schimbări ciudate. Şcoli pretutindeni şi tot felul de facultăţi; o seamă de ziare destul de bune. Până şi literatura se urnea din loc; sir Dinadan-Hâtrul era cel dintâi în acest domeniu, apărând cu un volum de glume încărunţite, cu care mă deprin¬sesem timp de treisprezece secole. Dacă ar fi renunţat la gluma aceea cu conferenţiarul – care se râncezise de atâta vechime – n-aş fi spus nimic, dar în faţa ei n-am mai putut rezista. Am interzis cartea şi l-am spânzurat pe autor.
Sclavia era moartă şi îngropată; toţi oamenii erau egali în faţa legii; impozitele ajunseseră echitabile. Telegraful, telefo¬nul, fonograful, maşina de scris, maşina de cusut şi toţi ceilalţi o mie şi unul de slujitori sârguincioşi şi îndemânatici ai aburului şi electricităţii îşi câştigau treptat simpatia în rândurile po¬porului. Aveam două-trei vase cu aburi pe Tamisa, aveam nave de război cu aburi şi iniţiasem marina comercială cu aburi; mă pregăteam să trimit o expediţie care să descopere America.
Câteva căi ferate erau în construcţie, iar linia de la Camelot la Londra era sfârşită şi pusă în funcţiune. Am fost destul de şmecher ca să fac din toate slujbele legate de serviciul de călători, locuri de înaltă şi aleasă cinste. Mă gândeam să-i atrag pe cavaleri şi pe nobili, spre a-i face folositori şi a-i împiedica să mă saboteze. Planul a mers foarte bine şi se băteau pentru a obţine aceste slujbe. Mecanicul expresului de la ora 4.33 era un duce; nu găseai pe tot traseul vreun conductor care să nu fi fost măcar conte. Se dovedeau oameni cumsecade cu toţii, dar aveau două defecte de care nu-i puteam dezbăra, aşa că eram nevoit să închid ochii: nu voiau nici în ruptul capului să-şi lepede armurile şi "învârteau biletele" pe sub mână – adică furau societatea de transporturi.
Aproape că nu mai exista în tot regatul vreun cavaler care să nu fi fost plasat într-o slujbă folositoare. Cavalerii străbăteau ţara de la un capăt la altul, având fel de fel de însărcinări utile, căci înclinarea lor spre hoinăreală şi experienţa câştigată în această direcţie făceau dintr-înşii cu adevărat cei mai rodnici răspânditori ai civilizaţiei. Umblau îmbrăcaţi în oţel şi înarmaţi cu sabie, lance şi secure, iar dacă nu puteau con¬vinge pe cineva să încerce o maşină de cusut plătind-o în rate, sau un armonium, sau garduri de sârmă ghimpată, sau un ziar prohibiţionist, sau oricare altul din cele o mie şi unul articole pentru care făceau reclamă – suprimau persoana res¬pectivă şi treceau mai departe.
Eram foarte fericit. Lucrurile se îndreptau, văzând cu ochii, către un ţel de mult visat în taină. Ştiţi, mă bătea gândul să duc la capăt două planuri, cele mai vaste planuri din tot ce proiectasem eu. Unul era să răstorn biserica romano-catolică şi să statornicesc, pe ruinele ei, religia protestantă – dar nu ca religie oficială, ci ca o credinţă foarte activă. Celălalt plan era să obţin un decret care să fie curând publicat, prin care să se decidă ca, după moartea lui Arthur, votul universal să fie introdus fără restricţii şi acordat deopotrivă bărbaţilor şi femei¬lor; în orice caz, tuturor bărbaţilor, înţelepţi ori ba, şi tuturor femeilor care, la maturitate, se va constata că ştiu aproape tot atât cât fiii lor la douăzeci şi unu de ani. Arthur putea s-o mai ducă vreo treizeci de ani, căci era cam de vârsta mea – adică de vreo patruzeci de ani – şi socoteam că până atunci s-ar fi putut ajunge uşor ca populaţia muncitoare a acelei epoci să fie pregătită şi dornică de un eveniment, care ar fi fost primul de felul lui în istoria lumii: o revoluţie guverna¬mentală închegată şi deplină, împlinită fără vărsare de sânge. Rezultatul ar fi fost o republică. N-am încotro, trebuie să mărturisesc – deşi mi-e ruşine – că începuse să mă bată jos¬nicul gând de a deveni eu însumi cel dintâi preşedinte. Ce vreţi, patimi omeneşti, de care nu puteam scăpa! Constatasem vrând-nevrând că nu puteam trece nici eu de hotarele puse firii omului.
Clarence era de partea mea în ce privea revoluţia, dar nu în totul. El se gândea la o republică fără caste privilegiate, dar având în frunte o monarhie ereditară, deci o dinastie, în locul unui şef eligibil. Socotea că nici o naţiune, care a cunoscut vreodată bucuria de a adora o familie regală, n-ar putea să se lipsească de ea, fără ca naţiunea respectivă să nu se stingă, pierind de inimă rea. I-am arătat că regii sunt primejdioşi. "Atunci să punem nişte pisici în locul lor!" mi-a spus el. Era sigur că o dinastie de motani ar corespunde din toate punctele de vedere. Motanii ar fi fost la fel de folositori ca oricare altă familie regală; ar fi ştiut tot atât de multe; ar fi avut aceleaşi virtuţi şi aceleaşi perfidii; aceeaşi înclinare de a se lua la harţă cu alte pisici regale şi ar fi fost ridicul de deşerţi şi de absurzi, fără să-şi dea seama vreodată. Unde mai pui că ar fi costat o nimica toată. În sfârşit, ar fi avut un drept divin la fel de temeinic ca oricare altă casă regală, şi "Tom al Vll-lea, sau Tom al Xl-lea, sau Tom al XlV-lea, prin graţia lui Dumnezeu, rege" ar fi sunat tot atât de bine, dacă s-ar fi referit la un motan regal oarecare, împopoţonat ca la circ. "În general – spunea Clarence în engleza lui modernă foarte precisă – caracterul acestor pisici ar fi cu mult superior caracterului unui rege obişnuit, ceea ce ar constitui un imens avantaj moral pentru naţiune, întrucât o naţiune totdeauna îşi modelează morala, după pilda şi asemănarea monarhului. Deoarece adorarea regalităţii se bazează pe iraţionalitate, aceste graţioase şi nevătămătoare pisici ar deveni lesne la fel de sacre ca oricare alte maiestăţi; ba chiar mai mult, căci s-ar observa imediat că ele nu spânzură, nu decapitează şi nu întemniţează pe nimeni; nu săvârşesc nici un fel de cruzimi ori nedreptăţi, şi prin urmare sunt vrednice de o dragoste şi de un respect mai adânc decât cele cuvenite unui obişnuit rege-om. Şi desigur că le-ar şi dobândi. Ochii întregii lumi, hărţuită de atâtea necazuri, s-ar aţinti în curând asupra acestui sistem omenos şi blând, iar măcelarii regali ar dispărea pe loc. Supuşii lor ar umple locurile vacante cu pisoi procuraţi din casa noastră regală; noi ar trebui să devenim o uzină care să aprovizioneze toate tronurile lumii; în patruzeci de ani, toată Europa ar fi guvernată de pisici şi noi le-am furniza pisicile. Atunci ar începe domnia păcii veşnice, spre a nu mai avea sfârşit!... Miiau – au – miau – fâţ – miau!"
Naiba să-l ia, credeam că vorbeşte serios şi începusem să mă las convins, până ce-a explodat în mieunatul ăla, care aproape că m-a băgat în sperieţi. Clarence nu putea fi serios niciodată. Nici nu ştia ce înseamnă aşa ceva. Îmi înfăţişase o ameliorare hotărâtă – cu totul raţională şi posibilă – a monar¬hiei constituţionale, dar era prea fluşturatic ca să-şi dea bine seama sau să-i pese de ceva. Tocmai voiam să-l muştruluiesc, când chiar în clipa aceea Sandy veni în goană, înnebunită de spaimă şi înecată de suspine, încât în primele momente nu putu scoate o vorbă. Am alergat la ea şi am luat-o în braţe, dezmierdând-o şi spunându-i cu glas rugător:
— Hai, vorbeşte, draga mea, vorbeşte odată! Ce e?
Capul i-a căzut moale la pieptul meu şi a murmurat cu un glas stins, aproape de neauzit:
— ALO-CENTRALA!
— Repede! i-am strigat lui Clarence, telefonează după ho¬meopatul regelui.
Peste două minute, îngenuncheam lângă leagănul copilei, iar Sandy expedia servitorii încolo şi încoace, pretutindeni, în tot palatul. Aproape dintr-o privire am priceput care-i situaţia – anghina difterică! M-am aplecat şi am şoptit:
— Trezeşte-te odorule! Trezeşte-te Alo-Centrala!
Fetiţa deschise cu greu ochii ei catifelaţi şi izbuti să îngâne:
— Papa.
Asta mi-a fost o mângâiere. Era departe de a se afla în pra¬gul morţii. Am trimis după nişte preparate cu sulf, am pus la foc chiar eu ibricul, fiindcă nu stau niciodată cu braţele încru¬cişate ca să aştept doctorii, când Sandy ori fetiţa îmi sunt bolnave. Ştiam cum să le îngrijesc pe amândouă şi căpătasem experienţă. Făptura asta mică trăise în braţele mele o bună parte din frageda ei viaţă şi adesea am fost în stare să-i alung necazurile şi s-o fac să râdă – prin rouă de lacrimi adunată pe gene – când chiar maică-sa nu reuşea.
Purtând cea mai somptuoasă armură a sa, sir Launcelot apăru şi el, străbătând cu paşi de uriaş holul cel mare, în drum spre consiliul de administraţie. Nu ştiu dacă aţi aflat, dar el era preşedintele acestui consiliu şi ocupa Jilţul Primej¬dios, pe care-l cumpărase de la sir Galahad. Consiliul era alcătuit din Cavalerii Mesei Rotunde şi acum foloseau Masa Rotundă pentru a trata tot felul de afaceri. Ca să obţii un jilţ la masa aceea costa tare mult. Ei bine, nici n-o să credeţi cât, aşa că n-are rost să dau aici cifra. Sir Launcelot devenise un rechin de bursă şi cumpărase un mare stoc de acţiuni, iar acum tocmai se pregătea să scoată diferenţele din lichidări. Dar ce-are a face? Era la fel cum îl cunoscusem. Trecând prin faţa uşii, aruncă o privire prin odaie şi descoperi că odorul nostru era bolnav. Nu mai vru să ştie de nimic altceva; gran¬gurii şi barosanii n-aveau decât să se concureze cât pofteau la Masa Rotundă; el va intra numaidecât în odaie şi va rămâne la căpătâiul micuţei Alo-Centrala, cu toate că avea atâtea de pus la cale. Şi aşa a şi făcut. Îşi azvârli coiful într-un colţ şi, într-un minut, puse o feştilă nouă în lampa cu alcool şi suflă în foc, ca să se încălzească mai repede ibricul. Între timp, Sandy înălţase un mic baldachin peste leagăn şi pregătise totul.
Sir Launcelot avu grijă ca apa să dea în clocot şi să iasă aburi, apoi amândoi umplurăm ibricul cu var nestins şi acid carbolic, adăugând o picătură de acid lactic, apoi am mai turnat apă şi am dat drumul valului de aburi sub baldachin. Acum totul era pus la punct şi ne-am aşezat într-o parte şi alta a leagănului ca să veghem. Sandy era atât de recunos¬cătoare şi prinsese atâta curaj, încât ne-a umplut două ciubuce lungi cu scoarţă de salcie şi tutun din frunze uscate, spunându-ne că putem fuma cât poftim – tot n-o să pătrundă fumul sub baldachin. Cât despre Sandy – ea era mai de mult obişnuită cu fumatul, căci fusese prima femeie din ţară care văzuse un nour de fum suflat pe gură. Zău aşa, nu găseai un tablou mai tihnit sau mai liniştitor decât sir Launcelot, în armura-i impunătoare, stând cu o seninătate graţioasă la capă¬tul unui metru de ciubuc... Era un bărbat frumos, un bărbat plăcut la vorbă şi înfăţişare – sortit anume să-şi facă soţia şi copiii fericiţi. Dar bineînţeles că regina Guenever... ei, ce mai, n-are rost să te plângi din pricina unui lucru care s-a făcut şi nu mai ai ce-i face.
Cum-necum, sir Launcelot a stat şi a vegheat alături de mine trei zile şi trei nopţi de-a rândul, până ce copila a scăpat de orice primejdie. Pe urmă, a ridicat-o în braţele lui vânjoase şi a sărutat-o, cu panaşul căzând pe căpşorul ei bălai. După aceea, a pus-o încetişor iar în poala Alisandei, şi a pornit-o cu mersul lui maiestos de-a lungul vastului coridor, printre şirurile de oşteni şi slujitori care-l priveau cu admiraţie, până ce-l pierdură din ochi. Nimic nu m-a făcut să bănuiesc că n-aveam să-l mai văd niciodată în lumea aceasta! Doamne, în ce vale a plângerii trăim!
Doctorii ne-au spus că trebuie să plecăm undeva cu copila, dacă vrem să-şi recapete sănătatea şi puterea. Avea nevoie de aer de mare. Aşa că am luat un vas de război şi o suită de două sute şaizeci de persoane şi am pornit în crucieră, iar după vreo două săptămâni am debarcat pe coasta Franţei. Tot doctorii socotiseră că ar fi bine dacă am mai zăbovi şi pe-acolo. Crăişorul ţinutului ne-a oferit găzduirea şi am fost bucuroşi s-o primim. Dacă locuinţa lui ne-ar fi oferit tot atâtea înlesniri pe câte cusururi avea, ar fi fost foarte confortabilă. Dar şi aşa cum stăteau lucrurile, am scos-o la capăt în vechiul şi ciudatul său castel – cu ajutorul confortului şi al bunătăţilor de pe vas.
La sfârşitul lunii am trimis vasul acasă, după alte provizii şi după veşti. Ne aşteptam să se întoarcă în trei-patru zile. Trebuia să mi se comunice odată cu alte veşti, şi rezultatul unei anumite experienţe pe care o iniţiasem. E vorba de proiectul meu de a înlocui turnirul cu ceva care să ofere o supapă pentru energia de prisos a cavalerilor, adică să-i distreze pe ţapii ăia, să-i împiedice de a face prostii şi totodată să le păstreze însuşirea lor cea mai bună: îndrăzneţul lor spirit de întrecere. De câtva timp antrenam în secret o ceată mai aleasă dintre ei şi atunci sosise ziua primei lor exhibiţii în public.
Această experienţă nouă era bezbolul. Pentru ca sportul să devină de la început o modă şi să fie scutit de critici, i-am ales pe cei nouă jucători după rang, nu după capacitate. În amândouă echipele nu găseai un singur cavaler care să nu fi fost suveran cu sceptru şi tot dichisul. Materie primă de soiul ăsta, totdeauna găseai berechet prin preajma lui Arthur. Nu puteai să arunci o cărămidă în nici o direcţie, fără să nu schilo¬deşti vreun rege. Bineânţeles, pe asemenea oameni nu-i puteam face să-şi lepede armura; n-ar fi făcut-o nici când se îmbăiau. Totuşi, au consimţit să poarte armuri diferite, ca să poată omul deosebi o echipă de alta, dar mai mult decât atât n-au vrut să cedeze nici în ruptul capului. Aşa că una din echipe purta pelerine de zale, iar cealaltă purta platoşe făcute din noul meu oţel Bessemer. Antrenamentul lor pe teren era cel mai fantastic lucru pe care-l văzusem în viaţa mea. Erau protejaţi de loviturile mingii, aşa că nu se fereau niciodată, ci rămâneau locului şi încasau cele cuvenite. Când unui Bessemer îi venea rândul să lovească mingea cu băţul şi în loc de asta mingea se lovea de dânsul, ea ricoşa tocmai la vreo sută de metri. Iar când un jucător alerga şi se trântea pe burtă ca să se strecoare până la baza lui, parcă sosea un cuirasat în port. Mai întâi, am numit oameni fără de rang ca arbitri, dar a trebuit să renunţ la această idee. Oamenii aceştia nu erau mai de înţeles decât cei nouă coechipieri. De obicei prima hotărâre a arbitrului era şi ultima; iar jucătorii îl frângeau în două cu crosa şi prietenii trebuiau să-l care acasă cu targa. Când s-a remarcat că nici un arbitru nu supravieţuia unui meci de bezbol, arbitrajul a devenit foarte nepopular. Aşa că m-am văzut silit să numesc ca arbitru pe cineva al cărui rang şi situaţie înaltă la cârma ţării îl apăra de asemenea primejdii, iată numele jucătorilor din cele două echipe:

ECHIPA BESSEMER

REGELE ARTHUR
REGELE LOT AL LOŢIANILOR
REGELE NORDIGALIEI
REGELE MARSIL
REGELE MICII BRITANII
REGELE MUNCĂ
REGELE PELLAM AL LISTANGEZILOR
REGELE BAGDEMAGUS
REGELE TOLLEME LA FEINTES

ECHIPA PELERINE DE ZALE

ÎMPĂRATUL LUCIUS
REGELE LOGRIS
REGELE MARHALT AL IRLANDEI
REGELE MORGANORE
REGELE MARC AL CORNWALLULUI
REGELE NENTRES AL GARLOTULUl
REGELE MELIODAS DIN LIONES
REGELE LACULUI
SUDANUL SIRIEI

ARBITRU: CLARENCE

Prima competiţie publică avea să atragă cu siguranţă cinci¬zeci de mii de oameni, şi zău că merita să faci ocolul lumii numai ca să vezi o asemenea distracţie în toată legea. Totul era prielnic meciului. Acum vremea era frumoasă, primăvăratică şi înmiresmată, iar natura se înveşmântase în straie noi.



CAPITOLUL XLI
Excomunicarea

Deodată atenţia mi-a fost îndepărtată de la această problemă: copila începea să-şi piardă puterile şi starea sa se agravase atât de rău încât a trebuit s-o veghem mereu. Nu răbdam să ne ajute cineva la îngrijirea ei, aşa că Sandy şi cu mine am stat de veghe – schimbându-ne pe rând la căpătâi – zile întregi. Ah, ce inimă curată avea Sandy; cât de simplă, cât de sinceră şi de bună era! Într-adevăr, o soţie şi o mamă fără cusur; şi totuşi mă însurasem cu ea fără nici un motiv anumit, în afară de acela că – după tradiţiile cavalereşti – era proprietatea mea până în clipa în care vreun alt cavaler mi-ar fi câştigat-o pe arena de întreceri. Rătăcise prin toată Britania pe urmele mele; mă găsise la spânzurătoarea din marginea Londrei şi îşi reluase pe dată vechiul loc alături de mine – şi asta în chipul cel mai senin, de parcă ar fi fost dreptul ei. Cum eram cetăţean al Noii-Anglii, acest soi de cârdăşie avea să-i scoată – mai curând sau mai târziu – un nume rău. Asta era părerea mea, dar ea nu pricepea de ce; de aceea am curmat iute discuţiile şi am făcut nunta.
Nu ştiam că trăsesem lozul cel mare; totuşi, aşa a fost. Într-un an, am ajuns s-o ador şi între noi exista cea mai drăgăs¬toasă şi cea mai desăvârşită camaraderie care se poate închi¬pui. Lumea vorbeşte despre prieteniile frumoase dintre două persoane de acelaşi sex. Dar contează chiar şi cea mai mărea¬ţă prietenie din acestea, faţă de prietenia dintre un soţ şi o soţie, în care se contopesc cele mai bune porniri şi cele mai înalte idealuri ale amândurora? Nu-i chip să asemeni aceste două feluri de prietenie: una e pământească, cealaltă divină. La început, mai rătăceam în visele mele cale de treispre¬zece veacuri şi sufletul meu nemulţumit chema într-una umbrele unei lumi spulberate, ciulind urechile fără a căpăta vreun răspuns. De multe ori, Sandy m-a auzit cum, prin somn, îmi ţâşnea pe buze o chemare – un strigăt – strigătul acela de implorare. Cu nobilă mărinimie, ea boteză copilul nostru după strigătul acela, închipuindu-şi că era numele vreunei iubite pierdute. Fapta sa m-a mişcat până la lacrimi şi chiar m-a dat gata, când mi-a zâmbit în faţă, cerând o răsplată meritată... Şi aşa mi-a făcut drăgălaşa şi nostima ei surpriză.
— Numele unei făpturi, carea dragă inimii iaste, păstrat fi-va, şi sfinţit, spre desfătarea de-a pururea a urechilor lumi¬năţiei tale. Iară acum sărută-mă, întru aflarea numelui ce l-am hărăzit copilei.
Cu toate astea, nu am descoperit ce nume putea fi. Habar n-aveam. Dar ar fi fost o cruzime să-i mărturisesc Alisandei neştiinţa mea, stricând frumosul ei joc, aşa că nu m-am dat de gol ci i-am zis:
— Da, ştiu, iubito, cât de drăgăstoasă şi cât de bună eşti! Dară voiesc să aud buzele acestea ale tale, care sunt şi ale mele aşijderea, rostindu-l mai întâi. Numai atunci viersul lui va fi desăvârşit.
Nespus de încântată, ea murmură:
— ALO-CENTRALA!
N-am pufnit în râs şi mă bucur şi azi că m-am stăpânit – dar încordata abţinere de a nu râde a făcut să-mi trosnească toate cartilajele şi încheieturile trupului şi săptămâni de-a rândul îmi auzeam oasele pocnind, când începeam să merg. Sandy însă n-a descoperit niciodată greşeala ce-o săvârşise. Prima dată când a auzit această formă de salut la telefon, a fost mirată şi nu prea încântată: dar am spus că dădusem eu ordin şi că din momentul acela, şi pentru totdeauna, telefonul urma să fie invocat prin acea formalitate respectuoasă, spre veşnica slavă şi amintire a prietenei mele pierdute şi a micii ei porecle. Nu era adevărat, dar s-a prins.
Ce să vă spun – două săptămâni şi jumătate am vegheat eu şi cu Sandy lângă copilă şi, copleşiţi de teamă, nu mai ştiam ce se petrece pe lume, dincolo de patul suferinţei. Apoi am fost răsplătiţi; centrul universului nostru trecu hopul şi începu să se întremeze. Vă întrebaţi dacă nutream simţământul recunoştinţei, în zilele acelea? Cuvântul "recunoştinţă" nu e potrivit. Nu există nici un cuvânt pentru aşa ceva. Ştiţi şi singuri – doar v-aţi vegheat copiii, când au trecut prin Valea Umbrelor şi i-aţi văzut întorcându-se iar la viaţă şi alungând întunericul de pe faţa pământului doar cu un singur zâmbet, care lumina toate cele şi pe care totuşi l-ai fi putut acoperi cu mâna.
Ce mai, într-o clipită ne-am întors iar pe lume! Apoi, am zărit fiecare în ochii celuilalt aceeaşi îngrijorare: trecuseră mai bine de două săptămâni şi nava aceea tot nu se întorsese!
În clipa următoare, m-am înfăţişat suitei mele. Pe chipurile tuturor vedeai că fuseseră frământaţi tot timpul de negre presimţiri. Mi-am chemat escorta şi am galopat vreo cinci mile, până pe creasta unei coline care domina marea. Unde era vasta flotă comercială, care în ultima vreme populase şi înfrumuseţase lucitoarele întinsuri ale mării cu stolurile-i de aripe albe? Pierise până la ultimul vas. Nici o pânză, de la un capăt la altul al ţărmului, nici o dâră de fum – doar o singură¬tate moartă şi pustie, în locul vieţii aceleia însufleţite şi pline.
M-am întors în grabă, fără să suflu un cuvânt nimănui, l-am spus Alisandei vestea înspăimântătoare. Nu ne dădea prin cap nimic care să poată explica lucrurile măcar în parte. Fusese vreo năvălire? Vreun cutremur? Vreo molimă? Naţiu¬nea fusese rasă de pe faţa pământului? Dar cu ghicitul n-ajungi la nici un rezultat. Trebuia să plec imediat. Am împrumutat flota regelui de acolo – adică un "vas" care nu era mai mare decât o şalupă – şi în curând am fost gata de plecare.
Despărţirea – o, da – a fost tare grea. În timp ce-mi sărutam ca un bezmetic fetiţa pentru ultima dată, ea s-a înviorat şi a gângurit ceva – prima dată după mai bine de două săptămâni. Fetiţa ne-a umplut inimile de bucurie. Dragile vorbe scâlciate ale copilăriei! O, doamne, nici o muzică nu le poate întrece! Şi cât de mâhnit eşti când pier şi se prefac într-un limbaj corect, ştiind că ele n-o să-ţi mai răsune niciodată în auzul care le va duce dorul. Oricum, era foarte îmbucurător că puteam duce cu mine această gingaşă amintire!
A doua zi dimineaţa, m-am apropiat de ţărmul englez, fiind singurul stăpân al întinsei căi de apă sărată. În portul Dover erau ancorate nişte vase, dar fără pânze şi nu se zărea nici un semn de viaţă pe ele. Era duminică; totuşi la Canterbury străzile erau goale; mai ciudat decât orice, nu se zărea nici un preot şi nu se auzea nici un dangăt de clopot. Pretu¬tindeni parcă domnea doliul. Nu mă puteam dumiri. În cele din urmă, la capătul cel mai îndepărtat al orăşelului, am văzut o mică înmormântare. Doar o familie şi câţiva prieteni urmau coşciugul – fără nici un preot; o înmormântare fără clopote, evanghelii sau lumânări. În apropiere, se afla o biserică, dar au trecut pe lângă ea plângând, fără stări şi ectenii. M-am uitat înspre clopotniţă şi clopotul atârna acolo, învelit într-un giulgiu negru cu limba legată. Acum ştiam ce se întâmplase! Acum înţelesei pacostea cumplită care se abătuse asupra Angliei. Invazie? O invazie e floare la ureche pe lângă asta. Era excomunicarea!
N-am mai întrebat nimic. N-aveam nevoie să mai pun întrebări. Biserica dăduse lovitura! Acum trebuia să mă traves¬tesc şi să o iau cu băgare de seamă. Unul din slujitori îmi dădu nişte haine şi când am trecut de oraş, nesupăraţi de nimeni, le-am îmbrăcat şi din clipa aceea am călătorit singur, căci nu puteam risca să fiu stânjenit, mergând în grup.
A fost o călătorie nenorocită. Pretutindeni, domnea o tăcere jalnică, până şi la Londra. Circulaţia încetase. Oamenii nu discutau, nu râdeau, nici nu mergeau în grupuri sau măcar perechi. Rătăceau în neştire, fiecare de capul lui, cu ochii în pământ şi cu inima stăpânită de amar şi de spaimă. Pe pereţii Turnului Londrei se zăreau răni proaspete pricinuite de război, într-adevăr, între timp se întâmplaseră multe.
Bineânţeles, am vrut să iau trenul spre Camelot. Tren? Care tren, că gara era deşartă ca o peşteră, ia-l de unde nu-i! Am mers mai departe. Drumul până la Camelot a însemnat o repe¬tare a celor văzute până atunci. Lunea şi marţea nu s-au deo¬sebit cu nimic de duminică. Am sosit noaptea târziu. De unde fusese oraşul cel mai bine luminat cu electricitate din întregul regat şi cel mai asemănător cu un soare-apune, devenise pur şi simplu o pată – o pată aruncată în... beznă. Adică era mai întunecat şi mai compact decât restul întunericului, aşa că-l puteai desluşi ceva mai bine. Priveliştea mi s-a părut oarecum simbolică: era semnul că de acum încolo biserica avea de gând să domine şi să stingă deopotrivă toată frumoasa-mi civi¬lizaţie. Pe străzile acelea sumbre, nu vedeai nici ţipenie de om. Mi-am dibuit drumul, bâjbâind cu inima grea de amar. Măreţul castel se profila negru pe creasta colinei şi nici o licărire nu se întrezărea pe acolo. Podişca era lăsată şi poarta cea mare era larg deschisă. Am intrat fără să dau de veste; zornăitul pintenilor mei era singurul zgomot ce se auzea. Şi zău că era destul de înfiorător, în acele necuprinse curţi pustii!



CAPITOLUL XLII
Război

L-am găsit pe Clarence singur, în apartamentul lui, copleşit de melancolie. În locul luminii electrice, se introdusese iarăşi vechea lampă cu veştilă şi el îmi stătea acolo, într-o penumbră mohorâtă, cu toate perdelele trase până jos. Sări în sus şi se repezi nerăbdător la mine, exclamând:
— Ah, face un miliard de milreişi să mai vezi o făptură vie!... M-a recunoscut aşa de uşor, de parcă n-aş fi fost deloc deghizat, ceea ce m-a înspăimântat – vă rog să mă credeţi.
— Haide, spune-mi repede care-i pricina acestui dezastru înfiorător! i-am zis eu. Cum s-au petrecut lucrurile?
— Ei, dacă n-ar fi existat pe lumea asta o regină Guenever, nu s-ar fi iscat nimic atât de curând, dar, oricum, tot s-ar fi iscat. Ar fi venit treptat, din pricina domniei tale; norocul a făcut că a izbucnit din pricina reginei.
— Şi a lui sir Launcelot, nu-i aşa?
— Întocmai.
— Povesteşte-mi amănuntele.
— Cred că recunoşti că, de vreo câţiva ani încoace, n-a existat în tot regatul decât un singur om care nu s-a uitat chiorâş la regină şi la sir Launcelot...
— Da, regele Arthur.
— ...şi o singură inimă, în care nu încolţise bănuiala.
— Da, inima regelui; o inimă care nu-i în stare să nutrească gânduri rele faţă de un prieten.
— Ei, regele ar fi putut trăi aşa – fericit şi fără să bănuiască nimic – până la sfârşitul zilelor sale, dacă n-ar fi fost la mijloc una din reformele luminăţiei tale: acţiunile. Când ai plecat, era gata să se aşeze şinele pe o distanţă de cinci kilometri de la Londra, Canterbury şi Dover, şi totodată domniile lor erau gata pentru noi manevre la bursă. Se putea da o lovitură mare; toată lumea o ştia. Stocul de acţiuni ale căilor ferate s-a vândut de la emisiune. Şi ce crezi că făcu atunci sir Launcelot?
— Da, ştiu, a strâns aproape tot stocul de acţiuni, cumpărându-le pe credit; iar pe urmă a mai cumpărat aproape de două ori pe atât, din acelea – sanchi! – livrabile la cerere. Voia tocmai să ceară executarea livrării când am plecat eu.
— Aşa este. A cerut să-i fie predate acţiunile şi, fireşte, bă¬ieţii n-au putut-o face, aşa că i-au căzut în gheară şi i-a stors de le-a ieşit untul. La început, râdeau pe sub mustaţă de şme¬cheria lor, fiindcă-i vânduseră acţiunile la cursul de cinci¬sprezece şi şaisprezece, când nu făceau nici zece. Ei, şi după ce-au râs bine cu un obraz, şi l-au pus la odihnă, fiindcă le venea să plângă cu celălalt, că, ştii, după râs vine plâns. Asta a fost când s-au învoit cu Invincibilul la cursul două sute optzeci şi trei!
— Doamne păzeşte!
— I-a jupuit de vii, nu alta! Şi o meritau. În orice caz, între¬gul regat s-a bucurat. Dar printre cei jupuiţi se aflau şi sir Agravaine şi sir Mordred, nepoţii regelui. Cu asta s-a sfârşit numai actul întâi. Actul doi, tabloul doi: Un apartament în castelul Carlisle, unde curtea se dusese pentru câteva zile la vânătoare. Personaje în scenă: întreaga clică a nepoţilor rege¬lui. Mordred şi Agravaine îşi propun să atragă atenţia nevino¬vatului Arthur în privinţa Gueneverei şi a lui sir Launcelot. Sir Gawaine, sir Gareth şi sir Gaheris, însă, nici nu vor să audă de aşa ceva. Se iscă o ceartă, cu vorbe grele, iar regele pică tocmai atunci în mijlocul lor. Mordred şi Agravaine îi trântesc în faţă povestea lor nimicitoare. Tablou! Din porunca regelui, i se întinde lui Launcelot o capcană în care cade. Launcelot a făcut ca situaţia să fie destul de neplăcută pentru martorii care stăteau ascunşi după perdea – adică pentru Mordred, Agravaine şi doisprezece cavaleri de ranguri mai mici – căci i-a ucis pe toţi, afară de Mordred. Desigur că nici asta n-a putut îmbunătăţi relaţiile dintre Launcelot şi rege.
— Vai de mine! Din toate astea nu putea ieşi decât un singur lucru – văd eu bine! Război! Cavalerii regatului dezbinaţi în două tabere: în tabăra regelui şi în tabăra lui Launcelot!
— Da, la asta s-a ajuns. Regele a trimis-o pe regină la rug, urându-i să se cureţe de păcate în flăcări. Launcelot şi cavalerii săi însă au salvat-o, căsăpind pe câţiva buni prieteni de-ai noştri – de fapt, câţiva dintre cei mai buni prieteni pe care i-am avut vreodată, pe nume Belias Trufaşul, sir Segwarides, sir Griflet Fiul Domnului, sir Brandiles, sir Aglovale...
— Ah, mi se sfâşie inima.
— ...aşteaptă, sir Şefule, că încă n-am isprăvit – sir Tor, sir Gauter, sir Culliner...
— Cel mai bun om din echipa mea de bezbol! Ce îndemânatică aripă dreaptă era!
— ...cei trei fraţi ai lui sir Reynolds, sir Domus, sir Priamus, sir Kay Străinul.
— Stoperul meu, care n-avea pereche! L-am văzut prinzând în dinţi o "bombă" trasă ras cu pământul. Las-o naibii de treabă, că nu mai pot!
— ...Sir Driant, sir Lambegus, sir Herminde, sir Persilope, sir Perimones, şi – cine crezi?
— Mă ţii pe jeratic! Spune mai departe.
— Sir Gaheris şi sir Gareth – amândoi!
— O, de necrezut! Dragostea ce i-o purtau lui Launcelot părea nepieritoare.
— Moartea acestora a fost un accident. Erau simpli spec¬tatori. Veniseră neînarmaţi şi voiau doar să asiste la pedepsirea reginei. În furia sa oarbă, sir Launcelot i-a doborât pe toţi câţi i-au ieşit în cale, iar pe aceştia i-a ucis fără să observe măcar cine sunt. Uite un instantaneu al bătăliei, luat de unul din oamenii noştri; se găseşte de vânzare la toate chioşcurile de ziare. Poftim – figurile din preajma reginei sunt sir Launcelot, cu spada ridicată, şi sir Gareth, dându-şi ultima suflare. Poţi ghici prin vălul de fum emoţia sfâşietoare de pe chipul reginei. Este o scenă de luptă – senzaţională, cum nici în muzee nu găseşti.
— Într-adevăr. Trebuie s-o păzim ca ochii din cap; are o valoare istorică incalculabilă. Mai departe.
— Ce să mai lungesc vorba, restul povestirii e doar război, un război crunt. Sir Launcelot s-a retras în oraşul său, în turnul lui de la Voioasa Guardie, şi şi-a strâns o mare suită de cavaleri. Regele, cu o mare oaste, s-a dus acolo şi timp de câteva zile s-a dat o bătălie cumplită. Drept rezultat, toată câmpia din preajmă a fost pardosită cu cadavre şi fiare vechi. Apoi bise¬rica a cârpit o pace între Arthur şi Launcelot şi regină şi toţi ceilalţi – toţi ceilalţi, în afară de sir Gawaine. Acesta era prea întărâtat de măcelărirea fraţilor săi, Gareth şi Gaheris, şi nu voi să se împace cu nici un preţ. I-a notificat lui Launcelot să se ducă acasă, să se pregătească în grabă şi să se aştepte că va fi atacat cât de curând. Aşa că Launcelot a plecat cu o corabie în ducatul său de Guiena, iar Gawaine l-a urmat curând cu o armată, momindu-l pe Arthur să vină cu el. Arthur a lăsat regatul pe mâna lui sir Mordred până s-o întoarce.
— Aha – obişnuita înţelepciune a regilor!
— Aşa e! Şi sir Mordred s-a apucat numaidecât de treabă, ca să-şi definitiveze regenţa. Primul lucru care i-a trăsnit prin cap a fost să se însoare cu Guenever, dar ea a fugit şi s-a închis în Turnul Londrei. Mordred a atacat turnul, iar episco¬pul de Canterbury l-a pocnit cu excomunicarea. Regele s-a întors. Mordred s-a luptat cu el la Dover, la Canterbury şi din nou la Dumbrava Barham. Pe urmă, s-a vorbit de pace şi de o înţelegere. Condiţiile: Mordred să aibă Cornwallul şi Kentul, cât timp va trăi Arthur, şi întregul regat după moartea lui.
— Ei nu, pe cuvântul meu, e prea de oaie! Va să zică, visul meu de a înfăptui republica trebuie să rămână vis.
— Da. Acum cele două armate îşi au taberele lângă Salsbury. Gawaine – capul lui Gawaine se află la castelul Dover, unde a căzut în luptă... Gawaine i-a apărut în vis lui Arthur, adică fantoma lui i-a apărut şi l-a prevenit să nu dea bătălie timp de o lună, oricât ar costa amânarea. Dar lupta a fost grăbită de un accident. Arthur dăduse ordin ca în cazul în care – în timpul consfătuirii cu Mordred asupra tratatului propus – el va ridica spada, să se sune din trâmbiţe şi să se pornească atacul. Arthur n-avea nici un fel de încredere în Mordred. Mordred dăduse acelaşi ordin oamenilor săi. Ce să vezi? Deodată, o viperă l-a muşcat pe un cavaler de călcâi; cavalerul a uitat cu totul de ordin şi i-a retezat viperei capul cu spada. Într-o clipită, cele două oştiri uriaşe se ciocniră ca trăsnetele. S-au măcelărit toată ziua. Pe urmă regele... dar stai, am uitat să-ţi spun că am pornit o treabă nouă de când ai plecat... Ziarul nostru a iniţiat...
— Nu, zău! Ce anume?
— Corespondenţa de război!
— Tii, straşnică idee!
— Da, ziarul era în plină înflorire, fiindcă excomunicarea nu speriase nici curcile. N-a fost luată deloc în serios, câtă vreme a ţinut războiul. Am avut corespondenţi de război în ambele armate. O să sfârşesc cu bătălia asta, citindu-ţi ce spune unul dintre reporteri:


"Pre urmă, craiul şi-a făcut ochii roată şi atuncea băgă de samă că den toate oştile şi den toţi vitejii săi călăraşi înfieraţi nice unul nu mai era trăitor, fără numai doi cavaleri, care erau sir Lucan de Butlere şi frăţâne-său sir Bedivere, iară aceştia cu multe rane erau vătămaţi. Isuse Hristoase, milostiveşte-te spre noi! zis-a craiul. Au unde s-au istovit toţi blagorodnicii mei cavaleri? Vai, cainicul de mine, de ce mi-a fost hărăzit să apuc ziua aceasta de amar şi jale? Iară acum – a fost zicând Arthur craiul – mi-a sosit şi mie veleatul! Dar-ar prea puternicul Dumnezeu din acest ceas a oblici unde se află vicleanul şi hainul de sir Mordred, carete pricina tuturor răutăţilor iaste. Mai pre urmă, Arthur craiul văzut-a pre sir Mordred răzimat în spada-i, împresurat de movile mari de oameni fără suflare. Aciiş, dă-mi suliţa – zis-a craiul către sir Lucan – căci acolo văzut-am pre vicleanul carele răutate preste fire urzit-a. Măria ta – a fost zicând sir Lucan – lasă-l în plata domnului, căci mâhniciune mare îl stăpâneşte, iară de treci preste această zi cernită, fi-vei răzbunat cu prisosinţă asupra lui! Slăvite doamne, ia aminte de visul ce visat-ai în noaptea din urmă şi cele ce ţi-a grăit duhul lui sir Gawaine; ia aminte că bunul Dumnezeu, în mare mila sa, până în acest ceas s-a îndurat a-ţi păzi viaţa. Cade-se de frica lui Dumnezeu, cel necuprins de minte de om, a lăsa toate aşa cum sunt, căci – binecuvântat fie domnul! – izbânda fu la noi în bătălia aceasta, iară noi trei suntem trăitori, pre când cu sir Mordred alături nime nu viiază. Iară de luăm acuma calea spre casă, această zi urzitoare de răutăţi se va sfârşi şi soartă bună vei avea. De mă trage au nu aţa la moarte – zis-a craiul Arthur – acum singur colo îl văd şi den mâinile mele hălăduinţă nu va afla, căci asemenea priinţă nu mi se va mai prilejui spre a-i plăti toată paguba. Atunci, degrab să te ajute bunul Dumnezeu, zis-a sir Bedivere. Apoi, craiul Arthur luă suliţa cu îmbe mânurile şi se abătu asupra lui sir Mordred, strigându-i: Vicleanule, carele nu iubeşti binele omului! Ţi-a sosit veleatul! Auzindu-l sir Mordred pre măria sa craiul, au venit asupra lui cu sabia goală în mână. Iară curândă vreme craiul Arthur l-a pălit de istov pre sir Mordred sub pavăză, încruntându-şi într-însul suliţa şi străpungându-l mai bine de un cot. Simţind sir Mordred că rană de moarte a căpătat, se abătu cu toată vârtutea ce-o mai avea, până în vârful suliţei lui Arthur crai şi în acest chip tăie cu sabia aridicată cu îmbe mânurile pre părintele său, Arthur crai, izbindu-l în tâmplă, că sabia străpuns-a coiful şi scăfârlia. Şi acolo pre loc sir Mordred a căzut mort, iară blagorodnicului Arthur venindu-i o sfârşală s-a dărâmat asupra pământului şi acolo iarăşi sfârşania şi iarăşi sfârşală l-au apucat."


— E o bună corespondenţă de război. Clarence, eşti un gazetar de mâna întâia. Ei – regele e sănătos? S-a vindecat?
— Nu, sărmanul. A murit!
Am fost nespus de uimit; mi se părea că nici o rană n-ar putea să-i fie fatală.
— Şi regina, Clarence?
— E călugăriţă, la Almesbury.
— Ce schimbări! Şi într-un răstimp atât de scurt! E de neîn¬chipuit. Alte noutăţi? Mă întreb ce noutăţi mai pot fi?
— Îţi spun eu ce mai e.
— Ei?
— Viaţa ne este în primejdie şi trebuie să ne-o apărăm cu dinţii.
— Ce vrei să spui?
— Acum biserica e stăpână. Excomunicarea te-a inclus şi pe domnia ta, o dată cu Mordred; nu poate fi ridicată câtă vreme eşti în viaţă. Clanurile se adună. Biserica i-a strâns pe toţi cavalerii care au mai rămas în viaţă şi le-a dat de ştire, îndată ce vei fi descoperit, o s-avem de furcă.
— Fleacuri! Cu materialele noastre ucigătoare, materiale de război ştiinţific; cu cohortele noastre de oameni antrenaţi...
— Nu-ţi bate gura degeaba! Nu ne-au mai rămas credin¬cioşi nici şaizeci de oameni!
— Ce tot îndrugi? Şcolile noastre, facultăţile, vastele noastre ateliere...
— Când o să vină cavalerii ăia struniţi de biserică – aceste instituţii o să se golească singure şi oamenii vor trece de partea duşmanului. Îţi închipui că i-ai educat într-atâta încât să scoţi superstiţiile dintr-înşii?
— Aşa am crezut.
— Ei, atunci mută-ţi gândul! Ei au rezistat uşor la toate încer¬cările – până la excomunicare. De atunci doar se grozăvesc cu vitejia lor, însă în fundul inimii lor tremură. Împacă-te cu ideea asta – când o să vină armatele, măştile o să cadă.
— Ce veste rea! Suntem pierduţi. O să întoarcă propria noastră ştiinţă împotriva noastră.
— Nu, asta n-or s-o facă.
— De ce?
— Fiindcă eu, cu o mână de oameni devotaţi, am împiedicat jocul ăsta. O să-ţi spun ce-am făcut şi ce m-a îndemnat. Oricât eşti de deştept, biserica a fost şi mai deşteaptă. Biserica te-a trimis să te plimbi, cu ajutorul slujitorilor ei – doctorii.
— Clarence!
— E adevărul gol-goluţ. Ştiu bine. Fiecare ofiţer de pe vasul tău era un slujitor, ales pe sprânceană, al bisericii; şi la fel era până şi ultimul om din echipaj.
— Ei, dă-o încolo!
— E întocmai cum îţi spun. N-am descoperit lucrurile astea dintr-o dată, dar pân' la urmă tot le-am dat de rost. Mi-ai trimis vorbă, prin comandantul vasului, că după ce se va întoarce cu provizii, aveţi de gând să plecaţi din Cadiz...
— Cadiz! Nici n-am fost la Cadiz!
— ...să pleci din Cadiz şi să călătoreşti pe mări îndepărtate, timp îndelungat, pentru sănătatea familiei domniei tale? Mi-ai trimis vorbă despre aşa ceva?
— Desigur că nu. Ţi-aş fi scris, nu?
— Fireşte... Lucrul m-a neliniştit şi am intrat la bănuială. Când comandorul a pornit îndărăt, am aranjat ca să îmbarc un spion pe vas. N-am mai auzit de vaporul ăla, nici de spion, de atunci. Mi-am acordat un răgaz de două săptămâni până ce voi primi vreo veste de la domnia ta. Pe urmă, m-am hotărât să trimit un vas la Cadiz. Un singur motiv m-a oprit.
— Care?
— Flota noastră dispăruse deodată, în mod misterios! Şi la fel de subit şi misterios n-au mai funcţionat nici căile ferate, telegraful şi telefonul; toţi oamenii au dezertat, stâlpii au fost tăiaţi, biserica a aruncat o anatemă asupra luminii electrice! A trebuit să-mi iau tălpăşiţa şi eu – şi încă fără întârziere. Viaţa domniei tale era în siguranţă, căci nimeni, în afară de Merlin, din toate regatele astea, n-ar fi cutezat să se atingă de un astfel de vrăjitor, fără să-i sară în spate zece mii de oameni. N-aveam altceva de făcut; trebuia să chibzuiesc cum să iasă lucrurile mai bine până la întoarcerea domniei tale. M-am socotit şi eu în siguranţă, zicându-mi că nimănui n-o să-i ardă să se atingă de un favorit al domniei tale. Aşa am şi făcut, selecţionând din diferitele noastre întreprinderi pe toţi bărbaţii – băieţii, adică – de a căror credinţă puteam să jur, i-am chemat în taină şi le-am dat instrucţiuni. Sunt cincizeci şi doi; nici unul n-are mai puţin de paisprezece ani sau mai mult de şaptesprezece.
— De ce ai ales numai băieţi?
— Fiindcă toţi ceilalţi s-au născut şi au crescut într-o atmos¬feră plină de superstiţii care le-au intrat în sânge. Noi ne-am închipuit că am scos superstiţiile din ei; aşa au crezut şi dânşii, dar excomunicarea i-a trezit ca un trăznet din senin! Le-a dezvăluit ceea ce erau în adâncul sufletului şi mi i-a dezvăluit şi mie. Cu băieţandrii era altceva. Cei care fuseseră educaţi de noi, de la şapte la zece ani, nu au apucat să cunoască asupririle bisericii şi dintre aceştia am ales pe cei cincizeci şi doi. În al doilea rând, am făcut o vizită particulară la vechea peşteră a lui Merlin – nu cea mică, cea mare...
— Da, aceea în care am instalat în taină prima noastră uzină electrică, când puneam la cale o minune...
— Chiar aşa. Şi cum minunea n-a mai fost necesară atunci, m-am gândit că ar fi o idee bună să folosim uzina acum. Am cărat acolo provizii pentru un asediu...
— Ce bună idee! O idee straşnică!
— Aşa cred şi eu. Am pus de pază patru băieţi acolo, în lo¬curi unde nu pot fi văzuţi. Nu au voie să facă vreun rău cuiva, câtă vreme se află în afara peşterii, dar orice încercare de a pătrunde înăuntru... Las' pe noi – au zis ei – numai să încerce vreunul să intre... şi vede el! Pe urmă, m-am dus pe dealuri, am dezgropat şi am tăiat firele secrete care legau dormitorul domniei tale cu firele care duceau la încărcăturile de dina¬mită, aşezate sub toate vastele noastre uzine, mori mecanice, ateliere, magazine, etcetera – iar pe la miezul nopţii am ieşit cu băieţii şi am legat aceste fire cu peştera. Afară de noi doi, nimeni nici nu are habar unde duce celălalt capăt la firului. Le-am îngropat la loc, bineînţeles, şi am sfârşit toată treaba într-un ceas sau două. Acum nu mai avem nevoie să părăsim fortăreaţa, când vom voi să aruncăm în aer civilizaţia noastră.
— Da, aceasta-i acţiunea cea mai indicată şi mai firească; o necesitate militară, după schimbarea situaţiei. Ei, ce de schimbări s-au petrecut! Ne aşteptam noi să fim cândva asediaţi în palat, dar... În sfârşit, spune mai departe.
— Pe urmă am făcut o reţea de sârmă.
— Reţea de sârmă?
— Da. Chiar domnia ta mi-ai făcut aluzie la asta, acum vreo doi-trei ani.
— A, da, îmi amintesc – când biserica şi-a încercat puterea cu noi, pentru prima dată, şi a socotit mai înţelept să aştepte un moment mai fericit. Ei, şi cum ai aranjat reţeaua?
— Am pornit douăsprezece fire foarte groase şi solide, goale, neizolate, de la un dinam mare din peşteră – dinam fără poli, afară de unul pozitiv şi altul negativ...
— Da, aşa şi trebuie.
— Firele ies din peşteră şi alcătuiesc, la nivelul pământului, o reţea în formă de cerc, cu un diametru de o sută de metri. Sunt douăsprezece reţele independente, depărtate cu zece paşi una de alta, adică douăsprezece cercuri concentrice – iar capetele lor se întorc în peşteră.
— Bine! Dă-i înainte.
— Am legat reţelele de nişte ţăruşi grei de stejar, aşezaţi la câte trei paşi unul de altul şi înfundaţi la un metru şi jumătate în pământ.
— Da! Lucru bun şi solid.
— Aşa e. Firele n-au legătură cu pământul, în afara peşterii. Pornesc de la polul pozitiv al dinamului; celelalte capete ale firului se întorc în peşteră şi fiecare e vârât în pământ separat.
— Nu, nu-i bine aşa!
— De ce?
— E prea costisitor. Se risipeşte degeaba forţa. Nu-ţi trebuie nici o legătură cu pământul decât cea de la polul negativ. Capătul celălalt al fiecărui fir trebuie să fie adus îndărăt în peşteră şi legat independent, fără nici o legătură cu pământul. Dă-ţi seama câtă economie realizezi. Să zicem că o şarjă de cavalerie se azvârle asupra reţelei; nu foloseşti nici un fel de energie, nu cheltuieşti nici un ban, fiindcă ai o singură legătură cu pământul, până când caii se izbesc de fir; în clipa în care îl ating, fac legătura cu polul negativ prin pământ şi cad morţi. Pricepi? Nu foloseşti energia decât când e nevoie; fulgerul tău e acolo şi aşteaptă, pregătit ca proiectilul în tun; şi nu te costă nici un cent până nu te atingi de fir. A, nici vorbă, o singură legătură cu pământul...
— Aşa e! Nu ştiu cum de mi-a scăpat din vedere. Nu-i numai mai ieftin, ci şi mai eficace decât după metoda cealaltă, fiindcă dacă se rup sau se încurcă firele, nu se strică nimic.
— Nu, mai ales dacă avem în peşteră un avertizor şi întrerupem contactul cu firul rupt. Ei, continuă! Tunurile?
— S-a făcut! În centrul cercului interior, pe-o platformă largă şi înaltă de doi metri, am aşezat o baterie de treisprezece tunuri Gatling şi am adus o cantitate serioasă de muniţii.
— E-n regulă. Controlează tot terenul din jur şi când vor sosi cavalerii bisericii o să-i întâmpinăm ca la un zaiafet, cu muzică. Buza prăpastiei de deasupra peşterii...
— Avem acolo o reţea de sârmă şi un tun. N-o să ne arunce bolovani în cap.
— Buun! Dar torpilele de dinamită, în cilindri de sticlă?
— Ne-am îngrijit şi de asta. Cea mai drăgălaşă grădină care s-a plantat vreodată! O centură lată de doisprezece metri, care înconjoară reţeaua exterioară, iar distanţa dintre ele e de treizeci de metri – un fel de teren neutru. Nu există un singur metru pătrat în toată centura asta care să nu fie prevăzut cu o torpilă. Le-am pus la suprafaţă şi am presărat un strat de nisip peste ele. Pare o grădină nevinovată, dar numai să încea¬pă careva s-o plivească şi vai de pielea lui!
— Ai verificat torpilele?
— Ei, am vrut, dar...
— Dar ce? Păi e o neglijenţă colosală, dacă nu le încerci.
— Să le încerc? Da, ştiu, însă funcţionează perfect; am aşezat câteva torpile pe şoseaua din spatele frontului nostru şi au fost verificate.
— Atunci se schimbă lucrurile. Cine-a făcut verificarea?
— Un comitet al bisericii.
— Ce drăguţ din partea lor!
— Da. Veniseră cu gândul de a ne porunci să ne supunem. Vezi că, de fapt, n-au venit să verifice torpilele; a fost doar un accident.
— Comitetul a făcut vreun raport?
— Da, a făcut. Puteai să-l auzi de la o milă.
— În unanimitate?
— Chiar aşa. După asta am pus câteva tăbliţe cu semne, pentru ocrotirea viitoarelor comitete, şi de atunci n-am mai fost deranjaţi de nici un nepoftit.
— Clarence, ai făcut o groază de treburi, şi le-ai făcut per¬fect.
— Am avut vreme berechet; n-a fost nici un motiv de grabă.
Un răstimp, am păstrat tăcerea amândoi, chibzuind. Apoi m-am hotărât şi i-am zis:
— Da, pregătirile s-au terminat; totul e pus la punct; nu lipseşte nici un amănunt. Ştiu ce-i de făcut acum...
— Şi eu. Să stăm şi să aşteptăm.
— Nu, dom' le! Trebuie să ne ridicăm şi să izbim!
— Vorbeşti serios?
— Da, zău! Metoda mea nu-i defensivă, ci ofensivă. Bineîn¬ţeles, dacă am în mână o carte frumoasă – măcar pe trei sferturi de bună cât a inamicului. Da, o să ne ridicăm şi-o să izbim; asta-i tactica noastră.
— O sută la unu că ai dreptate. Când începe reprezentaţia?
— Acum! Vom proclama republica.
— Ei, cred şi eu că asta o să precipite lucrurile!
— O să-i fac să zbârnâie, îţi spun eu! Până mâine la prânz, Anglia o să fie un viespar, dacă biserica nu şi-a pierdut şire¬tenia – şi noi ştim că nu. Acum scrie ce-ţi dictez eu:

PROCLAMAŢIE

SPRE CUNOŞTINŢA TUTURORA. Întrucât regele a murit fără a lăsa moştenitor, este de datoria mea să continui exercitarea autorităţii executive, cu care am fost învestit, până ce se va constitui şi pune în funcţiune un guvern. Monarhia şi-a încetat fiinţa şi nu mai există. Prin urmare, toată puterea politică a revenit la obârşia ei – poporul ţării. O dată cu monarhia, au pierit şi susţinătorii ei; de aceea, nu mai există nobilime, nici clase privilegiate, nici biserică oficială în stat; toţi oamenii au devenit pe deplin egali; ei sunt deo¬potrivă şi se bucură de libertate religioasă. Prin prezentul decret, proclamăm republica. Republica este starea naturală a unei naţiuni, atunci când orice altă autoritate a încetat să mai fiinţeze. Este de datoria poporului britanic să se adune de îndată şi, prin voturile sale, să-şi aleagă reprezentanţi, cărora să le încredinţeze guvernarea ţării.

Am semnat "Şeful" şi am datat proclamaţia din "Peştera lui Merlin". Clarence îmi atrase atenţia:
— Păi asta le dezvăluie adresa noastră şi îi invită să ne viziteze cât mai repede.
— Asta-i şi intenţia mea. Noi îi atacăm prin această pro¬clamaţie, apoi e rândul lor. Acum, dă ordin să se tipărească şi să se afişeze numaidecât; pe urmă, dacă pui mâna pe două biciclete, la poalele colinei – înainte marş, spre peştera lui Merlin!
— În zece minute sunt gata. Ce mai ciclon o să se stârnească mâine, când petecul ăsta de hârtie va intra în acţiune! Hm, mi-e drag castelul ăsta bătrân; mă întreb dacă o să-l mai... dar asta n-are nici o importanţă.



CAPITOLUL XLIII
Bătălia de la centura de nisip

Ne aflam în peştera lui Merlin. Clarence, cu mine şi cu cincizeci şi doi de băieţi englezi vioi şi deştepţi, educaţi temeinic şi cu o minte sănătoasă. În zori, am trimis uzinelor şi tuturor întreprinderilor noastre mai mari ordinul să înceteze lucrul şi să-şi pună toţi oamenii la adăpost, deoa¬rece totul urmează să fie aruncat în aer de nişte mine se¬crete, "fără să se poată şti în ce moment – de aceea, evacuaţi imediat". Oamenii aceia mă cunoşteau şi aveau încredere în cuvântul meu. Aveau s-o şteargă, fără să stea la gând şi să se mai scarpine în cap. Deci puteam să-mi aleg în voie momen¬tul favorabil pentru explozie. Câtă vreme explozia era imi¬nentă, putea să treacă şi o sută de ani şi n-ai fi putut con¬vinge un singur om să se întoarcă acolo.
Am aşteptat o săptămână. Nu m-am plictisit, fiindcă scriam tot timpul. În primele trei zile, am sfârşit cu transformarea vechiului meu jurnal într-o povestire; am avut nevoie doar de vreo două-trei capitole noi ca să-l aduc la zi. Restul săptămânii, l-am petrecut scriind soţiei mele. Mă obişnuisem să-i scriu în fiecare zi Alisandei, ori de câte ori eram despărţiţi; şi acum îmi păstram obiceiul – de dragul ei şi al obiceiului, deşi, fireşte, nu puteam face nimic cu scrisorile, după ce le terminam. Dar, înţelegeţi, aşa trecea mai repede vremea şi era aproape ca o convorbire; era aproape ca şi cum i-aş fi spus: "Sandy, dacă tu şi cu Alo-Centrala aţi fi aici în peşteră, în loc să vă am numai în fotografiile astea, ce-am mai petre¬ce!" Şi apoi, ştiţi, puteam să mi-o închipui pe fetiţă, gângurind ceva drept răspuns, cu pumnişorii la gură, întinsă în poala maică-sii, şi pe Sandy cum râde şi îşi admiră odrasla, gâdilând-o din când în când sub bărbie ca s-o facă să chicotească, şi pe urmă aruncându-mi o frântură de răspuns, şi-aşa mai departe. Ei, nu ştiţi cum e? Puteam sta acolo în peşteră, cu condeiul în mână şi s-o ţin aşa ceasuri întregi. Ce mai, era aproape ca şi cum am fi fost toţi trei laolaltă.
Bineînţeles, în fiecare noapte trimiteam spioni ca să-mi aducă veşti. Fiecare raport îmi făcea din ce în ce mai impre¬sionantă situaţia. Oştile se strângeau într-una; pe toate drumu¬rile şi potecile Angliei roiau cavaleri călări, iar preoţii călăreau alături de dânşii, ca să îmbărbăteze pe aceşti originali cruciaţi, fiind vorba de un război purtat chiar de biserică. Toţi nobilii, mari şi mici, şi toţi boiernaşii porniseră la drum. Lucrurile se desfăşurau întocmai cum mă aşteptasem. Aveam de gând să împuţinăm atât de rău soiul ăla de oameni, încât poporului nu i-ar fi rămas după aceea decât să treacă la cârmă cu republica lui şi...
Ah, ce dobitoc eram! Abia pe la sfârşitul săptămânii am început să-mi dau seama de marea şi întristătoarea realitate, anume că masele largi ale naţiunii aruncaseră cu pălăriile în aer şi strigaseră; "Trăiască republica!", doar o singură zi, şi pe urmă basta! Apoi, biserica, boierii şi boiernaşii se încrun¬taseră aşa de urât şi cu semeţie la bieţii oameni de rând – o singură dată a fost de ajuns – şi ei se făcură mieluşei! Din clipa aceea, mieluşeii şi oile începură să se strângă la stână – adică, în tabere – oferindu-şi vieţile lor fără nici un preţ şi preţioasa lor lână, pentru "cauza cea dreaptă"! Ce mai, până şi oamenii care, nu de mult, fuseseră sclavi ajunseseră în aşa hal încât apărau şi ei, dragă doamne, "cauza cea dreaptă"; proslăvind-o, rugându-se pentru victoria ei şi îndrugând tot felul de bâiguieli sentimentale pe seama ei, întocmai ca toţi ceilalţi oameni de rând. Gândiţi-vă cum mai putea face umbră pământului o asemenea pleavă umană! Închipuiţi-vă ce neghiobie fără seamăn! Da, acum se striga peste tot; "Moarte republicii!" şi nici un glăscior nu se ridica în favoarea ei. Întreaga Anglie mărşă¬luia împotriva noastră! Zău aşa! Şi asta întrecea tot ce scontasem.
I-am urmărit îndeaproape pe cei cincizeci şi doi de băieţi ai mei, le-am pândit chipurile, mersul, atitudinile, căci toate acestea alcătuiesc un limbaj – limbaj, care ne-a fost înadins hărăzit ca să ne trădeze în ceasuri de grea cumpănă, când tocmai avem secrete sacre de păstrat. Ştiam că gândul acela le va ciocăni mereu mintea şi le va roade inimile: "întreaga Anglie a pornit împotriva noastră!" Gândul acesta le chema tot mai stăruitor atenţia, căpătând, de fiecare dată, o formă tot mai precisă în închipuirea lor, până ce ajunse să nu le mai dea răgaz nici în somn; căci şi în vis aveau să vadă şi să audă o seamă de arătări tulburi şi fugare, spunându-le; "întreaga Anglie – întreaga Anglie! – a pornit împotriva noastră!" îmi dădeam seama că aşa se va întâmpla; ştiam că până la urmă apăsarea avea să devină atât de mare, încât îi va sili să-şi spună gândul pe faţă. De aceea, trebuia să am pregătit un răspuns pentru momentul acela – un răspuns bine chibzuit şi liniştitor.
Am avut dreptate. Momentul a sosit, că de ce ţi-e frică nu scapi! Au fost nevoiţi să-şi spună gândul. Bieţii flăcăi, ţi se fă¬cea milă de ei când îi vedeai aşa de palizi, sleiţi şi frământaţi! La început, delegatul lor îşi pierdu piuitul. Îi rămase vorba în gât; dar îndată îşi recapătă glasul şi-şi găsi cuvintele, iată ce mi-a spus el, exprimându-se în engleza clară şi modernă, care era predată în şcolile mele:
— Am încercat să uităm ce suntem – adică nişte băieţi englezi! Am încercat să punem raţiunea înaintea sentimen¬tului, datoria înaintea dragostei. Minţile noastre ne aprobă, dar inimile ne mustră. Câtă vreme se părea că e vorba numai de nobili şi de boiernaşi sau numai de cei douăzeci şi cinci-treizeci de mii de cavaleri, rămaşi în viaţă după ultimele războaie, nutream cu toţii aceleaşi gânduri şi nu ne tulbura nici o îndoială; fiecare din aceşti cincizeci şi doi de băieţi, care se află aici, în faţa luminăţiei tale, îşi spuneau: "Singuri şi-au ales soarta! Îi priveşte!" Dar gândeşte-te, sir Şefule, că lucrurile s-au schimbat – întreaga Anglie a pornit împotriva noastră! Gândeşte-te şi ia aminte, domnia ta, că oamenii aceştia sunt fraţii noştri, sunt os din osul nostru, carne din carnea noastră şi îi iubim! Nu ne cere să distrugem poporul nostru! Ei, uite ce înseamnă să te gândeşti la toate din vreme şi să fii gata pentru orice împrejurare. Dacă n-aş fi prevăzut situaţia aceea şi nu m-aş fi dumirit asupra ei, băiatul ăla m-ar fi înfun¬dat. N-aş fi putut spune nici pâs! Dar eram lămurit, aşa că le-am putut spune:
— Băieţi, inimile voastre nu vă înşeală; aţi gândit ceea ce se cuvenea; aţi săvârşit ceea ce era datoria voastră. Sunteţi băieţi englezi şi veţi păstra nepătat acest nume. Nu vă mai frământaţi degeaba şi lăsaţi-vă minţile în pace. Gândiţi-vă la un singur lucru: chiar dacă întreaga Anglie a pornit împotriva noastră, cine-i, mă rog, avangarda? Cine va merge în frunte, după cele mai obişnuite reguli ale războiului? Răspundeţi-mi!
— Oastea de călăreţi a cavalerilor înzăuaţi.
— Aşa e. Acesta sunt în număr de treizeci de mii. Se vor înşira pe-o adâncime de câteva pogoane. Acum, băgaţi de seamă un lucru: în afară de ei, nimeni nu va ajunge până la Centura de Nisip! Când aceştia vor ajunge acolo – se va petrece ceva de groază şi, imediat după aceea, puzderia de civili de la coadă se va retrage, amintindu-şi că are treburi mai importante prin alte părţi. Numai boierii şi boiernaşii sunt cavaleri şi după păţania cu pricina numai ei vor rămâne ca să joace cum le cântăm noi. E curatul adevăr că nu vom avea de luptat decât cu aceşti treizeci de mii de cavaleri. Acum, spuneţi-mi ce credeţi şi voi urma hotărârea voastră. Vreţi să ocolim bătălia, şi să ne retragem de pe câmpul de luptă?
— Nu!!!
Strigătul a fost unanim şi izvorât din inimă.
— Vă este... vă este... cumva... vă este frică de aceşti treizeci de mii de cavaleri?
Întrebarea, pusă în glumă, a stârnit un hohot de râs sănătos, neliniştea flăcăilor s-a risipit şi cu toţii s-au întors veseli la posturile lor. Ce comoară de băieţi! Şi, pe deasupra, chipeşi ca nişte fete.
Acum eram pregătit să înfrunt inamicul. Putea să vină ziua cea mare şi mult aşteptată, că avea să ne găsească în fruntea bucatelor.
Ziua cea mare sosi la vreme. În zori, sentinela de gardă a taberei intră în peşteră şi ne raportă că a zărit la orizont o masă neagră mişcătoare şi a auzit nişte sunete îndepărtate, care puteau fi ale unei fanfare militare. Prânzul mic tocmai era gata; ne-am aşezat şi am mâncat.
După ce-am isprăvit gustarea, le-am ţinut băieţilor un mic discurs şi apoi am trimis la manevrarea bateriei un detaşa¬ment, sub comanda lui Clarence.
Soarele se înălţa grăbit pe cer, revărsându-şi nestingherit strălucirile pe tot întinsul câmpiei. Zării într-adevăr o oaste uimitoare, care înainta încet spre noi, cu mers statornic, şi cu faţa aliniată – mă rog – ca valul mării. Pe măsură ce se apropia, devenea tot mai impunător de sublimă la înfăţişare. Într-adevăr, părea că întreaga Anglie mărşăluia cu dânsa. Curând, am putut zări fluturând nenumărate flamuri, iar apoi soarele făcu să scapere marea de armuri, învăpăind-o cu totul. Ce privelişte frumoasă! Nu mai văzusem nimic care s-o întreacă.
În cele din urmă, putui desluşi şi unele amănunte. Toate rândurile din faţă – nu puteai spune pe câte pogoane mărşăluiau – erau alcătuite numai din călăreţi; erau cavaleri cu panaş şi în armuri. Deodată auzii un glas de trâmbiţe, trapul se prefăcu în galop, şi apoi... ce mai, era o minunăţie să priveşti! Talazul acela în formă de potcoavă mătură câmpia, apropiindu-se de Centura de Nisip. Mi se tăie răsuflarea. Mereu se apropia; mai aproape, tot mai aproape, în timp ce fâşia de iarbă verde de dincolo de centura galbenă se îngusta mereu. Se îngustă tot mai mult până ce deveni ca o simplă panglică în faţa cailor – apoi dispăru sub copitele lor. Sfinte Sisoe! Zău aşa, întreaga avangardă de călăreţi ai oastei ţâşni în văzduh cu o bubuitură de tunet, devenind un vârtej de fleanduri şi ţăndări de trupuri; iar la suprafaţa pământului plutea un zid gros de fum, care ne împiedică să vedem ce mai rămăsese din restul mulţimii.
Era momentul să pun în aplicare punctul doi din ordinea de bătaie! Apăsai pe un buton şi-i scuturai întregii Anglii oasele, desfăcându-i şira spinării!
În explozia aceea, toate nobilele noastre uzine de civi¬lizaţie au sărit în aer şi au pierit de pe faţa pământului. A fost o pierdere mare, dar era necesară. Nu ne dădea mâna să-l lăsăm pe inamic să întoarcă împotrivă-ne propriile noastre arme.
Apoi, a urmat unul din cele mai plictisitoare sferturi de oră, prin care am trecut vreodată. Noi aşteptam într-o singură¬tate în care nu se mai auzea nimic, închişi între cercurile noastre de reţele şi împrejmuiţi de un cerc de fum gros, întins până departe. Nu puteam vedea nimic nici prin zidul de fum şi nici peste el, dar în cele din urmă fumul începu să se dea alene la o parte şi să se risipească, iar după alt sfert de ceas văzduhul se limpezi şi ne puturăm satisface curiozitatea. Nu se zărea nici urmă de făptură vie! Ne-am dat seama că întăriturilor noastre li se adăugaseră alte întărituri. Dinamita săpase în jurul nostru un şanţ lat de peste treizeci de metri. Pustiirea pricinuită era uimitoare. Mai mult încă, întrecea orice prevedere. Bineînţeles, nu puteam număra morţii, fiind¬că nu existau sub formă de cadavre, ci doar în chipul unei protoplasme omogene, cu aliaje de fier şi nasturi.
Nu se zărea nici picior de om; totuşi trebuia să se afle prin rândurile din spate o seamă de răniţi care fuseseră căraţi de pe câmp, la adăpostul zidului de fum; trebuia să fi fost şi oameni bolnavi printre ceilalţi, căci totdeauna se întâmplă aşa, după o asemenea ispravă. Dar ajutoare şi întăriri nu mai aveau de unde să vină: acesta era ultimul contingent de cavaleri englezi, tot ce mai rămăsese din tagmă, după recen¬tele războaie pustiitoare. Aşa că mă simţeam foarte liniştit, socotind că forţa cea mai însemnată, care mai putea fi adusă împotriva noastră, ar fi fost foarte redusă – alcătuită din restul de cavaleri care încă nu fuseseră nimiciţi. De aceea, am dat o proclamaţie către armată, cuprinzând următoarele:

"SOLDAŢI! APĂRĂTORI AL LIBERTĂŢII Şl EGALITĂŢII UMANE! Generalul vostru vă felicită! Mândru de puterea sa şi bizuindu-se cu trufie pe faima lui, duşmanul sfidător a pornit împotriva voastră. Aţi ştiut cum să-l întâmpinaţi. Lupta a fost scurtă şi pentru voi – glorioasă. Această însemnată victorie, dobândită fără nici o pierdere, este fără precedent în istorie. Câtă vreme planetele se vor mai roti în orbita lor, bătălia de la Centura de Nisip nu va pieri din amintirea oamenilor.
Şeful."

Am citit-o cu multă însufleţire, iar aplauzele cu care am fost răsplătit mi-au dăruit o mare bucurie. Apoi, am încheiat cu aceste observaţii:
— Războiul cu poporul englez – ca popor – s-a sfârşit. Po¬porul s-a retras de pe câmpul de luptă şi din război. Înainte de a mai fi convins să revină, războiul se va fi încheiat. Mai avem o singură campanie pe care trebuie s-o purtăm. Va fi scurtă – cea mai scurtă din istorie. Totodată, ea va însemna cea mai mare distrugere de vieţi, din punctul de vedere al proporţiei de pierderi faţă de efectivele aruncate în luptă. Am isprăvit cu poporul; de-acum înainte vom avea de-a face numai cu cavalerii. Cavalerii englezi pot fi ucişi, dar nu pot fi supuşi. Ştim cine se află înaintea noastră. Câtă vreme mai rămâne în viaţă unul din ei, misiunea noastră nu s-a isprăvit, războiul nu s-a terminat. Îi vom ucide pe toţi. (Aplauze înde¬lungi şi prelungite.)
Am orânduit de-a lungul marelui mal – înălţat în jurul liniilor noastre de către explozia ce se dezlănţuise – doar un singur post alcătuit din doi băieţi, ca să ne dea de veste când se va ivi iarăşi inamicul.
Apoi, am trimis un inginer însoţit de patruzeci de oameni, până la un punct situat chiar în spatele liniilor noastre din sud – cu misiunea de a schimba cursul unui torent de munte şi a-l aduce între liniile noastre şi la comanda noastră, aranjând astfel ca să-l pot folosi urgent, la caz de nevoie. Cei patruzeci de oameni au fost împărţiţi în două echipe de câte douăzeci, schimbându-se la fiecare două ceasuri. Treaba a fost dusă la bun sfârşit în zece ore.
Cum se apropia noaptea, mi-am retras sentinelele. Cea care făcuse de gardă spre nord îmi raportă că zărise într-acolo o tabără, dar care era vizibilă numai cu binoclul. Mai raportă că vreo câţiva cavaleri bâjbâiau, căutând un drum spre noi şi mânaseră nişte vite spre liniile noastre, fără ca ei să se apropie prea mult. Mă aşteptam şi la asta. Ne iscodeau, pricepeţi; voiau să afle dacă aveam de gând să-i băgăm iar în sperieţi cu grozăvia aceea sângeroasă... Se putea ca în timpul nopţii să devină mai cutezători. Îmi închipuiam cam ce plan o să încerce, fiindcă mi-era limpede ce aş fi făcut eu, dacă aş fi fost în locul lor şi la fel de ignorant ca şi ei. I-am spus şi lui Clarence presupunerile mele.
— Cred că ai dreptate – zise el – pentru dânşii lucrul cel mai simplu este să încerce tocmai aşa ceva.
— Bine! i-am răspuns eu. Dacă o fac, sunt sortiţi pieirii.
— Desigur.
— N-au nici cea mai mică şansă.
— Fără îndoială că n-au.
— E înfiorător, Clarence. Ar fi mare păcat.
Situaţia mă tulbura atât de tare, încât nu-mi găseam liniştea tot gândindu-mă la ei şi frământându-mă din pricina lor.
În cele din urmă, ca să-mi liniştesc conştiinţa, am ticluit acest mesaj către cavaleri:

"ONORABILULUI COMANDANT AL CAVALERIEI REBELE A ANGLIEI:

Luptaţi în zadar! Vă cunoaştem puterea – dacă se poate numi astfel. Ştim că puteţi aduce împotriva noastră cel mult douăzeci şi cinci de mii de cavaleri. De aceea, n-aveţi nici o şansă – de nici un fel. Gândiţi-vă: suntem bine înarmaţi, bine fortificaţi, însumăm cincizeci şi patru! Cincizeci şi patru – ce anume? Oameni? Nu, însumăm cincizeci şi patru de minţi – cele mai capabile minţi din lume, o forţă împotriva căreia simpla putere animală nu poate avea mai multă speranţă de a răzbi, decât au valurile neputincioase ale mării speranţa de a doborî barierele de granit ale Angliei. Fiţi chibzuiţi! Vă cruţăm vieţile: de dragul familiilor voastre, nu respin¬geţi darul pe care vi-l oferim. Vă dăm această şansă, care este ul¬tima: lepădaţi armele; predaţi-vă fără condiţii republicii şi totul vă va fi iertat.
(semnat) ŞEFUL."

I-am citit lui Clarence textul şi i-am propus să-l trimitem printr-un sol cu steag alb. El râse – râsul acela sarcastic, cu care se născuse! – şi zise:
— Nu ştiu cum, dar se pare că tot nu-ţi poţi da seama pe deplin ce fel de oameni sunt nobilii ăştia. Mai bine să econo¬misim timpul şi să ne cruţăm niscaiva necazuri. Hai – închipuie-ţi că eu sunt comandantul cavalerilor de colo. Şi domnia ta eşti solul, va să zică. Acum, apropie-te şi înmânează-mi mesajul, iar eu am să-ţi dau răspunsul.
Ideea m-a amuzat. Am făcut câţiva paşi înainte, escortat de o gardă imaginară de soldaţi inamici; am scos hârtia şi am citit-o. Drept răspuns, Clarence mi-a smuls hârtia din mână, şi-a strâmbat gura, lăsându-şi batjocoritor buza în jos şi spunându-mi cu un dispreţ semeţ:
— Răsfaceţi-mi în bucăţi pre dobitocul acesta şi într-un coş să-l învârtejiţi plocon netrebnicului de neam prost, carele încoace l-a mânat! Alt soi de răspuns de la mine nu va afla!
Cât de seacă e teoria în faţa faptelor! Şi ăsta era doar un fapt şi nimic altceva. Aşa s-ar fi întâmplat într-adevăr lucrurile – n-avea nici un rost să-mi bag capul în traistă! Am rupt hârtia şi am dat un concediu definitiv sentimentalismelor mele, atât de nelalocul lor.
Pe urmă, am trecut la treabă. Am verificat semnalele elec¬trice, începând de la platforma cu tunuri Gatling şi până la peşteră, asigurându-mă că funcţionează; am verificat şi paraverificat semnalele care controlau reţelele – ştiţi, semna¬lele cu ajutorul cărora puteam să întrerup şi să dau drumul după voie la curentul electric în fiecare reţea, una indepen¬dent de alta. Am făcut legătura cu torentul, şi am pus-o sub paza şi autoritatea a trei din cei mai buni flăcăi. Aceştia urmau să se schimbe în post din două în două ore, în tot timpul nopţii, şi să asculte imediat de semnalul meu, dacă s-ar întâmpla să-l dau: trei împuşcături, una după alta. N-am mai pus sentinele pe timpul nopţii şi am lăsat pustie tabăra, ordonând să se păstreze liniştea în peşteră, iar luminile electrice să fie reduse la o simplă licărire.
De îndată ce s-a întunecat de-a binelea am întrerupt curentul în toate reţelele şi pe urmă am mers orbecăind până la malul dinspre noi al marelui şanţ săpat de explozie. M-am căţărat până sus şi m-am întins acolo, pe creastă, la pândă. Dar era prea întuneric ca să văd ceva. Zgomote? Nu se auzea nimic. Domnea o linişte de moarte. E drept, se auzeau zgomo¬tele obişnuite noaptea la ţară – foşnetul păsărilor de noapte, bâzâitul insectelor, lătrăturile unor câini depărtaţi, mugetul înă¬buşit al unor vaci aflate cine ştie unde – dar toate astea, departe de a tulbura liniştea, o sporeau mai degrabă, adăugându-i pe deasupra o tristeţe apăsătoare.
N-a trecut mult şi am renunţat la pândă. Socoteam că n-aveam decât s-aştept şi n-o să-mi pară rău. Totuşi, a trebuit s-aştept cam multişor. În cele din urmă, am prins cu urechea un fel de ecouri nelămurite – un sunet metalic înfundat. Atunci am ciulit urechile şi mi-am ţinut răsuflarea, fiindcă tocmai la aşa ceva m-aşteptasem. Sunetul se întări şi se apropie, venind dinspre nord. Apoi îl auzii chiar în dreptul meu – pe creasta din faţă, la vreo sută de paşi şi mai bine. Pe urmă, mi s-a părut că văd apărând de-a lungul crestei un şir de puncte negre. Să fie capete de oameni? N-aş fi putut spune; se putea prea bine să nu fi. fost nimic, căci nu te poţi bizui pe ochi, când nu-ţi mai stăpâneşti închipuirea. Problema însă a fost curând rezolvată. Am auzit cum zgomotul acela metalic cobora în şanţul cel mare. Zgomotul se mări repede, se lăţi de-a lungul întregului şanţ şi mă încredinţa de un fapt neîn¬doielnic: o întreagă oaste îşi ocupa poziţia în şanţ. Da, coşcodanii ăia voiau să ne facă o mică surpriză. Ce tămbălău avea să se încingă în zori, sau poate că şi mai devreme!
M-am întors bâjbâind spre tabără – mi-era de ajuns ce văzusem. M-am dus la platformă şi am semnalizat să se dea drumul la curent în cele două reţele interioare. Apoi m-am dus în peşteră, unde am găsit totul într-o stare mul¬ţumitoare – cu toţii dormeau duşi, în afară de echipa de lucru. L-am trezit pe Clarence şi l-am înştiinţat cum se umple cu oameni şanţul cel mare, exprimându-i convingerea că toţi cavalerii vin buluc asupra noastră. Mă bătea gândul că, de îndată ce vor miji zorile, ne vom putea aştepta ca miile de cavaleri, ascunşi în şanţ, să se reverse peste mal şi să treacă la asalt, urmaţi imediat de restul armatei lor. Clarence îmi spuse:
— Cu siguranţă că or să trimită doi-trei cercetaşi prin beznă, în recunoaştere. De ce să nu întrerupem fulgerul din reţelele exterioare şi să le dăm o şansă?
— Am şi făcut-o, Clarence. M-ai ştiut vreodată neospitalier?
— Nu, ştiu că ai inimă bună. Vreau să mă duc şi...
— Vrei să fii comisie de recepţie? Hai, că vin şi eu.
Am trecut de marginea îngrăditurii şi ne-am culcat alături, între cele două reţele interioare. Lumina slabă din peşteră ne cam tulburase vederea, dar apoi ochii se deprinseră cu noile împrejurări; bâjbâiam, dar acum eram în stare să desluşim ţăruşii reţelelor. Începusem o conversaţie în şoaptă, când deo¬dată Clarence mă întrerupse, exclamând:
— Ce-o fi asta?
— Ce anume?
— Obiectul de colo.
— Care obiect – unde?
— Acolo, ceva mai la dreapta dumitale; ceva întunecat – o siluetă ştearsă, nu ştiu ce – la a doua reţea.
Am privit şi am tot privit. Am spus:
— Să fie vreun om, Clarence?
— Nu, nu cred. Dacă te uiţi bine, parc-ar fi... ba e chiar un om! Se reazimă de reţea.
— Cred şi eu; să mergem să vedem!
Ne-am târât de-a buşilea, până ce ne-am apropiat mai bine şi apoi ne-am uitat. Da, era chiar un om – o siluetă mătăhăloasă şi nedesluşită, în armură, stând ţeapănă, ţinându-se cu amândouă mâinile de firul de sus. Şi, bineînţeles, mirosea a carne friptă. Sărmanul! Murise, rămânând ca o stană de piatră, fără să ştie măcar ce-l lovise. Încremenise acolo ca o statuie; nici nu se clintea, doar penele coifului unduiau puţin în adierea nopţii. Ne-am ridicat şi am privit printre barele vizierei, dar nu ne-am putut da seama dacă-l cunoşteam ori ba; trăsăturile-i erau prea nelămurite şi adumbrite.
Am auzit apoi un zgomot de paşi vătuiţi, ce se apropiau, şi ne-am trântit la pământ, chiar pe locul unde ne aflam. Am desluşit cu greu un alt cavaler; venea pe furiş, căutându-şi drumul pe dibuite. Era destul de-aproape de noi ca să-l vedem întinzând o mână, dând de firul de sus, apoi aplecându-se şi trecând pe sub el şi peste cel de jos. După aceea, ajunse în dreptul primului cavaler şi avu o uşoară tresărire, când îl descoperi. Rămase aşa, o clipă – întrebându-se, fără îndoială, de ce nu se mişcă celălalt- apoi spuse, cu glas şoptit: "Au ce te îndeamnă a visa aici, viteze sir Mar..." şi puse mâna pe umărul cadavrului – şi abia apucă să scoată un geamăt stins, că se şi prăbuşi mort. Ucis de un om mort, pricepeţi – de fapt, ucis chiar de un prieten mort! Ce lucru îngrozitor!
Păsările acestea timpurii conţinuară să vină până în apro¬pierea noastră una după alta, împrăştiate, cam la câte cinci minute – timp de vreo jumătate de ceas. Nu aveau cu ei altă armă decât spada; cei mai mulţi o ţineau gata în mână, o întindeau şi dădeau de fire cu ea. În răstimpuri, zăream câte o scânteie albastră, când cavalerul, care o pricinuise, era destul de depărtat ca să rămână nevăzut de noi, dar noi tot ştiam ce se întâmplase: sărmanul, atinsese cu spada firul încărcat şi fusese electrocutat. Urmau alte scurte intervale de tăcere apăsătoare, întrerupte, cu o jalnică regularitate, de zăngănitul pricinuit de căderea unui înzăuat. Şi lucrul acesta se repetă mereu, înfiorându-te acolo, în întuneric şi în singurătate.
Am hotărât să dăm o raită printre reţelele interioare. Acum, mergeam drepţi, fără fereală, ca să ne fie mai lesne; ne-am convins că, dacă am fi văzuţi, am fi luaţi mai curând drept prieteni decât drept duşmani şi, în orice caz, eram în afara razei de acţiune a săbiilor, iar boiernaşii nu păreau să aibă lăncii. Mărturisesc că a fost o plimbare tare curioasă. Pretu¬tindeni zăceau oameni morţi, dincolo de-a doua reţea – nu vizibili în mod precis, dar totuşi vizibili – şi am numărat cincisprezece asemenea statui emoţionante: cavaleri morţi, încremeniţi cu mâna pe firul de sus.
Un lucru părea îndeajuns de dovedit: curentul nostru era atât de formidabil, încât ucidea înainte ca victima să poată striga ceva. Curând, am prins cu urechea un zgomot înăbuşit şi în clipa următoare am ghicit ce era. O oaste compactă ne ataca prin surprindere! I-am şoptit lui Clarence să se ducă să trezească armata şi să-i atragă atenţia să aştepte în tăcere, în peşteră, noi ordine. S-a întors curând şi am rămas lângă reţeaua interioară, privind cum fulgerul îşi producea în tăcere efectele înfiorătoare asupra oştirii care se revărsa. Nu puteai desluşi multe amănunte, dar puteai să remarci că o masă neagră se îngrămădea dincolo de-a doua reţea. Mormanul, care tot creştea, nu era altceva decât oameni morţi! Tabăra noastră era împrejmuită acum cu un zid solid de morţi – puteai jura că e un bastion, o întăritură alcătuită din cadavre. Ceea ce părea mai groaznic era lipsa oricărui glas omenesc; nu se auzeau nici urale, nici strigăte de război. Fiind hotărâţi să ne surprindă, namilele acelea veneau tiptil şi de fiecare dată când rândul din faţă se afla destul de aproape de ţintă casă se pregătească să strige, bineînţeles că atingea linia fatală şi se prăbuşea fără a mai depune mărturie.
Am dat drumul la curent şi prin a treia reţea şi aproape imediat prin a patra şi a cincea – şi astfel golurile fură împlinite foarte repede. Mi-am zis că acum sosise momentul să dau lovitura de graţie. Socotisem că întreaga armată căzuse în capcana noastră. În orice caz, trebuia neapărat să aflu cum stăm, aşa că apăsai pe un buton şi făcui să se aprindă cincizeci de sori electrici în vârful prăpastiei noastre.
Sfinte Sisoe! Ce privelişte! Eram împresuraţi de trei ziduri de oameni morţi! Toate celelalte reţele erau aproape pline cu oameni vii, care-şi croiau drum pe furiş printre fire. Ţâşnirea neaşteptată de lumină paraliza oastea şi îi înlemni de uimire pe cavaleri – cum s-ar spune. Îmi rămăsese doar o clipă ca să folosesc încremenirea lor şi n-am pierdut şansa. Ştiţi, în clipa următoare şi-ar fi venit în fire, ar fi izbucnit în urale şi ar fi dat un iureş, iar firele mele s-ar fi rupt – dar în clipa aceea, pierdută pentru dânşii, le-a zburat pentru totdeauna ocazia. Când acea fulgerătoare fracţiune de timp nici nu se scursese, am dat drumul la curent prin toate reţelele şi am lovit de moarte întreaga oaste, chiar pe locul unde se afla! Puteai auzi gemetele şi văicărelile care se înălţau. Era strigătul de agonie a unsprezece mii de oameni, umplând noaptea cu un tragism sfâşietor.
Dintr-o singură privire, văzurăm că restul duşmanilor – cam la vreo zece mii de oameni – se afla între noi şi şanţul care ne înconjura, şi se bulucea la asalt. Prin urmare, îi aveam în mână pe toţi – şi încă fără putinţă de scăpare! Sosise ceasul ultimului act al tragediei. Am tras cele trei focuri de revolver – ceea ce însemna:
— Daţi drumul la apă!
Se auzi o năvală şi un vuiet năprasnic, şi, într-o clipită, torentul spumegă furios prin şanţul cel mare, dând naştere unui râu lat de vreo treizeci de metri şi adânc de vreo opt.
— La tunuri, ostaşi! Deschideţi focul!
Cele treisprezece tunuri Gatling începură să reverse moartea în cei zece mii de duşmani sortiţi pieirii. Vrăjmaşii se opriră, ţinură piept, o clipă, potopului de foc nimicitor, apoi rândurile se rupseră, gloata dădu bir cu fugiţii şi se risipi, gonind către şanţ, ca pleava în furtună. Un sfert din efectiv nici nu ajunse în vârful înaltei creste; trei sferturi ajunseră şi se aruncară în şanţ – spre a muri prin înec.
Nici nu trecuseră zece minute de la deschiderea focului şi rezistenţa cavalerilor era înfrântă, campania terminată, iar noi, cei cincizeci şi patru, eram stăpânii Angliei! Douăzeci şi cinci de mii de oameni zăceau morţi în jurul nostru.
Dar vai, cât de înşelătoare mai este soarta! Într-un timp foarte scurt – să zicem un ceas – s-a întâmplat, chiar din vina mea, un lucru care... dar nu mă rabdă inima să scriu aşa ceva. Să lăsăm cronica să se încheie aici.



CAPITOLUL XLIV
Post-scriptumul lui Clarence

Eu, Clarence, trebuie să scriu în locul său. Şeful a pro¬pus să ieşim din peşteră şi să vedem dacă putem da vreun ajutor răniţilor. M-am împotrivit cu dârzenie acestui plan. I-am spus că, dacă erau prea mulţi, nu puteam face decât prea puţin; şi oricum, n-ar fi fost prea înţelept din partea noastră să avem încredere şi să umblăm printre ei. Dar rareori puteai să-l faci să se răzgândească, odată ce lua o hotărâre – aşa că am întrerupt curentul electric, care trecea prin reţele, am luat o escortă, ne-am căţărat peste întăriturile împrej¬muitoare, alcătuite din cavaleri morţi, şi am pornit-o pe câmpul de bătaie. Cel dintâi rănit care a cerut ajutor stătea rezemat cu spatele de-un camarad mort. Când Şeful s-a aplecat asupra lui şi i-a vorbit, omul l-a recunoscut şi l-a înjunghiat. Cavalerul acela era sir Meliagraunce, după cum am desco¬perit smulgându-i coiful. N-o să mai ceară ajutor niciodată. L-am dus pe Şef în peşteră şi i-am îngrijit cât am putut de bine rana, care nu era prea gravă. La această îndeletnicire am primit, fără să ştim, ajutorul lui Merlin. Se deghizase în femeie, părând a fi o biată babă de la ţară. În acest travesti, cu chipul vopsit în arămiu şi ras ca în palmă, apăruse – la câteva zile după ce Şeful fusese rănit – oferindu-se să ne gă¬tească, spunând că ai ei plecaseră în anumite tabere noi, pe care le alcătuia inamicul, şi că murea de foame. Şeful se întrema foarte bine şi se distra, încheindu-şi jurnalul.
Ne-am bucurat să avem o femeie de serviciu, fiindcă ne cam lipsea aşa ceva.
Curând, am constatat că ne aflam într-o capcană, ştiţi – o capcană pe care ne-o pregătisem singuri. Dacă rămâneam pe loc, morţii ne-ar fi ucis; dacă ieşeam din liniile noastre de apărare, nu mai puteam fi invincibili. Învinsesem, dar, la rândul nostru, eram învinşi. Şeful recunoştea situaţia şi o recu¬noşteam cu toţii. Dacă ne-am fi putut duce la vreuna din noile tabere şi am fi căzut la un fel de învoială cu inamicul – da, ar fi fost altceva, dar Şeful nu se putea duce şi nici eu, fiindcă eram printre primii pe care-i îmbolnăvise aerul otră¬vitor pricinuit de miile de cadavre. Alţi câţiva fură doborâţi şi ei, apoi mai mulţi. Ziua de mâine...
Mâine. A sosit şi ziua de mâine şi, odată cu ea, sfârşitul. Pe la miezul nopţii, m-am trezit şi am văzut pe zgripţuroaica aceea făcând pase curioase cu mâinile prin aer, peste capul Şefului. M-am întrebat ce-o fi însemnând asta. Toată lumea era cufundată în somn, afară de straja dinamului. Nu se auzea nici un zgomot. Femeia încetă cu misterioasele ei bazaconii şi o porni tiptil spre ieşire, i-am strigat:
— Stai! Ce-ai făcut?
Se opri şi spuse, cu o mulţumire răutăcioasă:
— Biruitori eraţi, dară acuma biruiţi sunteţi! Toţi ceilalţi îşi vor da veleatul şi tu aşijderea. Toţi cu toţii veţi pieri într-acest loc, până la unul – fără numai el. Acuma doarme – şi treisprezece veacuri de-aici înainte dormi-va de-a pururea. Eu sunt Merlin.
Apoi, îl apucă un aiuritor râs prostesc, de se clătină ca un om beat şi se rezimă de unul din firele noastre. Gura i-a rămas căscată încă şi acum, de parcă ar continua să râdă. Cred că faţa îi va păstra râsul acela împietrit până când întreg cadavrul se va preface în ţărână.
Şeful nici nu s-a clintit – doarme ca un bolovan. Dacă nu se trezeşte nici azi, vom înţelege ce fel de somn l-a cuprins şi atunci trupul său va fi dus într-una din cele mai îndepărtate tainiţe ale peşterii, unde nu-l va găsi nimeni ca să-i pângărească odihna.
Cât despre noi ceilalţi, ei bine, ne-am înţeles că, dacă vreunul scapă cu viaţă din acest loc, să scrie cele întâmplate şi să ascundă cu toată buna-credinţă acest manuscris, laolaltă cu trupul Şefului, iubitul şi bunul nostru conducător, a cărui proprietate este – fie că e mort sau ba.

Sfârşitul manuscrisului



POST-SCRIPTUM FINAL DE M. T.

Când am pus deoparte manuscrisul, se iviseră zorile. Ploaia aproape încetase, lumea era mohorâtă şi tristă, iar furtuna is¬tovită ofta şi gemea, căutându-şi odihna. M-am îndreptat spre odaia străinului şi am tras cu urechea la uşa lui, care era puţin întredeschisă, i-am auzit glasul, aşa că am bătut la uşă. N-a răspuns nimeni, totuşi glasul se auzea încă. Am aruncat o privire în odaie. Omul zăcea tolănit în pat, vorbind în neştire, gesticulând cu braţele, pe care şi le vântura fără astâmpăr, aşa cum fac bolnavii în agonie. M-am strecurat încetişor înăuntru şi m-am aplecat asupra lui. O ţinea într-una cu mormăielile şi exclamaţiile, i-am spus doar un cuvânt, ca să-i atrag atenţia. Ochii săi sticloşi şi chipu-i pământiu se luminară într-o clipă, în semn de plăcere, recunoştinţă, bucurie, urând un bun venit:
— O, Sandy! Ai venit, în sfârşit? Cât de mult ţi-am dus dorul! Aşează-te lângă mine, nu mă părăsi. Să nu mă părăseşti nici¬odată, Sandy, niciodată! Unde ţi-e mâna? Dă-mi-o, draga mea; lasă-mă să ţi-o ţin aşa. Acum totul e bine, şi pace peste tot. Sunt iar fericit – suntem fericiţi iarăşi, nu-i aşa, Sandy? Dar, vai, eşti atât de tulbure şi de nedesluşită – doar o pâclă, un nour; totuşi eşti aici şi asta înseamnă o mare binecuvântare! Lasă-mi mâna, nu mi-o lua – numai puţin, că n-o să am mult nevoie de ea... A gângurit copila?... Alo-Centrala!... Nu răspunde! Doamne, se poate? A adormit, poate. Adu-o aici, când se trezeşte, şi lasă-mă să-i mângâi mâinile, obrazul, părul, să-mi iau rămas bun de la ea... Sandy!... Da, eşti aici. M-am pierdut pentru o clipă şi am crezut că ai plecat... Am fost bolnav multă vreme? Aşa trebuie să fie; mi se pare că au trecut luni întregi. Şi ce vise am avut! Nişte vise atât de ciudate şi înfricoşătoare, Sandy! Vise aidoma realităţii – un fel de aiureală fireşte, dar atât de reale! Uite, de pildă, se făcea că regele murise şi tu erai în Galia şi nu puteai ajunge acasă; se făcea că era o revoluţie; în fantastica rătăcire a acelor vise, se făcea că eu cu Clarence şi cu o mână de cadeţi de-ai mei luptasem şi nimicisem pe toţi cavalerii Angliei! Dar nici măcar lucrul acesta nu era cel mai ciudat. Mi se părea că sunt o fiinţă dintr-o epocă îndepărtată, care încă nu se născuse, cu veacuri în urmă-ne, şi până şi lucrul acesta era la fel de real ca şi restul! Într-adevăr, mi se părea că zburasem din epoca aceea în epoca noastră şi pe urmă iar în cealaltă şi am rămas părăsit, străin şi pierdut în acea Anglie ciudată, cu o prăpastie de treisprezece veacuri căscată între mine şi tine! – între mine şi căminul şi prietenii mei! – între mine şi tot ce mi-e drag, tot ce poate da preţ vieţii! Era cumplit – mai cumplit decât îţi poţi închipui, Sandy! Ah, stai de veghe, aici, Sandy – rămâi lângă mine – nu mă lăsa să-mi pierd minţile; moartea nu înseamnă nimic, las-o să vină, dar nu însoţită de visele acestea, nu cu chinurile acestor vise hâde – pe care nu le-aş mai putea îndura încă o dată... Sandy?...
Zăcu puţin aşa, bâiguind vorbe fără şir; apoi rămase un răstimp tăcut şi, pe cât se părea, lunecând în moarte. Apoi, degetele sale începură să strângă de zor cuvertura şi după semnul acesta am ştiut că i se apropie sfârşitul. Când i se auzi în gâtlej primul horcăit al agoniei, tresări uşor şi păru că ascultă – apoi zise:
— Un glas de trâmbiţă?... E regele! Hei, lăsaţi podişca! Stră¬jeri de pe ziduri, deschideţi poarta cea mare şi...
Dădea la iveală ultimul său "efect", dar nu-l mai putu sfârşi.
Sfârşit