Ingeri si demoni - Dan Brown (Ultima parte)

Robert Langdon nu auzi atunci când Vittoria îl strigă. Se oprise în dreptul unui vitraliu acoperit cu zăbrele şi încerca să privească înăuntru: — Robert! De această dată, şoapta ei sonoră îi ajunse la urechi. Ridică ochii şi o văzu la capătul aleii. Arăta cu o mână spre partea din spate a bisericii şi cu cealaltă îi făcea semn să se apropie. Fără tragere de inimă, se conformă. La baza zidului din spate, un parapet din piatră ascundea o nişă îngustă — un fel de tunel ce pătrundea direct în fundaţia bisericii. — O intrare? întrebă ea. Langdon încuviinţă. „O ieşire, de fapt, dar să nu ne pierdem în amănunte!" Vittoria îngenunche şi privi înăuntru: — Hai să încercam uşa: Să vedem dacă e descuiată. Langdon dădu să obiecteze, dar ea îl prinse de mână şi-l trase după ea în deschizătură. — Aşteaptă! Se opri şi se întoarse spre el, nerăbdătoare. Profesorul oftă: — Intru eu primul! — O altă dovadă de cavalerism? întrebă ea. — Vârsta înaintea frumuseţii. — Ăsta a fost un compliment? Langdon îi surâse şi, trecând pe lângă Vittoria, intră în tunel. — Ai grijă la trepte, îi spuse. Pătrunse precaut în întuneric, sprijinindu-se cu o mână de zid. Piatra era aspră la pipăit. Pentru o clipă, îşi reaminti străvechiul mit al lui Dedal şi modul în care băiatul se deplasa prin labirint, fără a-şi lua mâna de pe zid, convins că va ajunge la capătul acestuia dacă nu va întrerupe nici o clipă contactul cu peretele. Langdon înainta încet, nu foarte sigur că voia să ajungă la capăt. Tunelul se îngusta uşor şi profesorul îşi rări paşii. Vittoria era aproape, în spatele lui. La un moment dat, zidul coti spre stânga şi în faţa lor apăru un alcov semicircular. În mod straniu, acolo se zărea o lumină slabă. În licărirea ei, Langdon distinse conturul unei uşi masive de lemn. — Oh! exclamă el. — E încuiată? — A fost. — A fost?! Vittoria se apropie şi Langdon îi arătă cu mâna. Învăluită într-o rază de lumină care provenea dinăuntru, uşa era întredeschisă... atârnând într-o balama ruptă de o daltă ce se vedea încă înfiptă în lemn. Urmă o clipă de tăcere. Apoi, în întuneric, Langdon simţi mâna Vittoriei urcând pe pieptul lui, uşor, strecurându-se pe sub sacou. — Linişteşte-te, profesore! Vreau doar să pun mâna pe armă!

În acea clipă, în interiorul Muzeului Vaticanului, o echipă a Gărzii Elveţiene se împrăştie în toate direcţiile. Muzeul era cufundat în întuneric şi militarii purtau ochelari cu infraroşii la fel ca puşcaşii marini americani. Prin ei, totul se vedea într-o fantomatică nuanţă de verde. Fiecare om purta căşti conectate la un detector cu care îşi verifica drumul — acelaşi dispozitiv pe care-l foloseau de două ori pe săptămână pentru a căuta microfoane în complexul Vaticanului. Soldaţii se deplasau metodic, căutând în spatele statuilor, în nişe şi în firide, în dulapuri, pe sub mobilier. Detectorul începea să ţiuie îndată ce sesiza cel mai slab câmp magnetic. În această seară însă, nu primeau nici un semnal.

65 Interiorul Bisericii Santa Maria del Popolo era un fel de grotă scăldată într-o lumină palidă. Părea, mai degrabă, o staţie de metrou neterminată, decât o catedrală. Spaţiul central era ticsit de cărămizi, dale de piatră, grămezi de moloz, roabe şi chiar un baros ruginit. Coloane gigantice se înălţau din podea, susţinând cupola. În lumina slabă a vitraliilor, praful dansa leneş, iar sub o frescă de Pinturicchio, Langdon şi Vittoria studiau interiorul cavernos. Nimic nu se mişca. Tăcere de mormânt. Fiziciana ţinea pistolul îndreptat în faţă, cu ambele mâini. Langdon îşi verifică ceasul: 20.04. „Suntem amândoi nebuni! îşi spuse. E mult prea periculos." Şi totuşi, ştia că, dacă mai era în biserică, asasinul putea ieşi oricând, pe oricare dintre uşi, fără să-l poată opri cineva. Singura soluţie era să-l prindă înăuntru. Asta... dacă mai era acolo. Greşeala lui de la Panteon avea să-i coste scump pe toţi şi Langdon se simţea copleşit de vinovăţie. Nu mai avea rost să insiste acum asupra precauţiilor; el era cel care îi adusese în această fundătură. Vittoria avea un aer sălbatic în vreme ce parcurgea cu privirea spaţiul gol al bisericii. — Aşadar, şopti ea, unde e Capela Chigi? Langdon îşi miji ochii, studiind zidurile exterioare. Spre deosebire de concepţiile încetăţenite, bisericile renascentiste aveau fiecare mai multe capele, catedralele cu adevărat mari, ca Notre Dame din Paris, având mai mult de zece. Aceste capele nu erau propriu-zis încăperi separate, ci nişte intrânduri — nişe semicirculare practicate în zidurile laterale ale locaşului. „Veşti proaste", îşi spuse Langdon zărind cele patru firide din fiecare perete. Opt capele în total. Deşi opt nu era un număr foarte mare, mai rău era faptul că în faţa fiecărui intrând atârna câte o folie

uriaşă de poliuretan translucid, probabil pentru a împiedica să pătrundă în interior praful stârnit de lucrările de renovare. — Poate fi oricare dintre nişele acelea acoperite, îi răspunse el. N-avem de unde şti care anume este Capela Chigi, decât dacă ne uităm înăuntru. De aceea, poate ar fi bine să-l aşteptăm pe Oli... — Care este absida secundară stângă? Langdon se întoarse spre ea, uimit de terminologia arhitecturală pe care părea că o stăpâneşte: — Absida secundară stângă? Vittoria făcu semn spre zidul din spate. Pe o plăcuţă decorativă încastrată în piatră era gravat acelaşi simbol pe care-l văzuseră afară: o piramidă sub o stea strălucitoare. Sub ea era scris: „BLAZONUL LUI ALESSANDRO CHIGI, AL CĂRUI MORMÂNT ESTE AMPLASAT ÎN ABSIDA SECUNDARĂ STÂNGĂ A ACESTEI CATEDRALE." „Blazonul lui Chigi era o piramidă sub o stea? Oare bogatul patron al artelor şi al ştiinţei fusese şi el un Illuminati?" Dădu uşor din cap spre Vittoria: — Bună treabă, Nancy Drew! — Poftim? — N-are-a face. Eu... Zgomotul unui metal care se trânteşte de podea răsună la doar câţiva metri distanţă. Clinchetul răsună în întreaga biserică. Langdon o trase pe Vittoria după o coloană, iar ea aţinti pistolul spre sursa sunetului şi încremeni aşa. Tăcere. Aşteptară câteva momente. Zgomotul se auzi iar, de această dată mai degrabă semăna cu un scârţâit metalic. Langdon îşi ţinu răsuflarea. „Nu trebuia să accept să intrăm aici!" Sunetul se apropia, un fel de fojgăit ritmic, precum mersul unui om şchiop. Brusc, la baza coloanei, apăru ceva. — Figlio di puttana! îl înjură Vittoria în şoaptă, sărind înapoi. Langdon ţâşni şi el în spate. De după coloană, trăgând după el un sandviş pe jumătate mâncat, se ivise un şobolan enorm. Animalul încremeni când îi văzu şi se holbă un moment interminabil la ţeava revolverului, pentru ca apoi, nesinchisindu-se deloc, să-şi continue drumul spre cine ştie ce cotlon al bisericii. — Mama doctorului... icni Langdon, înghiţindu-şi cuvântul la jumătate. Vittoria lăsă arma şi-şi veni rapid în fire. Privind pe după coloană, profesorul văzu geanta unui muncitor întinsă pe podea, probabil trasă de pe masa de lucru de şobolanul flămând. Apoi cercetă întreaga incintă, căutând o urmă de mişcare, şi-i spuse Vittoriei: — Dacă tipul e aici, mai mult ca sigur că a auzit zgomotul ăla. Eşti sigură că nu vrei să-l aşteptăm pe Olivetti? — Absida secundară stângă. Unde e?

Cu inima îndoită, se întoarse şi încercă să se orienteze. Terminologia folosită pentru descrierea arhitecturii unei catedrale semăna puţin cu indicaţiile de scenă din dramaturgie: în totală contradicţie cu intuiţia. Se aşeză cu faţa spre altarul principal. Centrul scenei. Apoi arătă cu degetul mare peste umăr, în spate. Amândoi se răsuciră pentru a privi. Aparent, Capela Chigi era situată în a treia sau a patra firidă din dreapta lor. Din fericire, Langdon şi Vittoria se aflau pe latura cea bună a bisericii. Din nefericire însă, erau în capătul greşit. Vor trebui să străbată întreaga lungime a catedralei, trecând prin faţa altor trei capele, fiecare dintre acestea acoperită cu o folie de plastic translucid. — Aşteaptă, spuse profesorul. Mă duc eu primul. — Las-o baltă! — Eu sunt cel care a dat-o în bară la Panteon! — Da, dar eu sunt cea care are arma! În ochii ei, Langdon citi ceea ce de fapt credea ea: „Eu sunt cea care şi-a pierdut tatăl. Eu sunt cea care a contribuit la crearea unei arme de distrugere în masă. Scalpul ticălosului e al meu..." Dându-şi seama că nu are rost să insiste, se resemnă şi o urmă păşind cu grijă, fără să facă zgomot, de-a lungul laturii estice a bisericii. Trecând prin dreptul primei capele acoperite, simţi tensiunea momentului, de parcă ar fi participat la cine ştie ce joc suprarealist. „Aleg cortina numărul trei", îşi spuse. Locaşul era tăcut, zidurile groase din piatră împiedicând pătrunderea oricăror sunete din afară. În vreme ce treceau prin faţa capelelor, palide forme umanoide păreau că-i privesc de dincolo de plastic. „Sunt doar sculpturi din marmură!", se linişti Langdon singur, sperând că nu se înşală. Era 20.06. Fusese, oare, asasinul punctual şi fugise din biserică înainte de sosirea lor? Sau se mai afla încă aici? Langdon nu ştia care din cele două scenarii i-ar fi convenit mai mult. Ajunseră în absida secundară, impunătoare în întunericul ce începea să cuprindă catedrala. Înserarea părea să se lase repede, accentuată de culorile mate ale vitraliilor. La un moment dat, o cortină de plastic din spatele lor tremură uşor, parcă împinsă de un curent de aer şi Langdon se întrebă dacă nu cumva cineva, undeva, deschisese o uşă. Vittoria încetini paşii în apropierea celei de-a treia firide. Ţinând arma întinsă, îi făcu semn cu capul spre stela alăturată. Pe blocul de granit erau gravate două cuvinte: „CAPELLA CHIGI." Langdon încuviinţă şi, fără un sunet, se apropiară de colţul deschiderii. Vittoria apropie arma de marginea foliei de plastic şi-l îndemnă din priviri pe Langdon să tragă cortina. „Acum ar cam trebui să-ncep să mă rog", îşi spuse el. Ezitând,

întinse mâna peste umărul ei. Cu grijă, începu să tragă perdeaua la o parte. Plasticul se deplasă doi centimetri şi se opri brusc, cu un păcănit sonor. Amândoi îngheţară. Tăcere. După o clipă, părând că se mişcă cu încetin-itorul, Vittoria se aplecă şi îşi lipi un ochi de deschizătura îngustă. Langdon încercă şi el să privească peste umărul ei. Pentru câteva secunde, nici unul nu îndrăzni să răsufle. — Nu e nimeni aici, spuse Vittoria în cele din urmă, lăsând revolverul jos. Am ajuns prea târziu! Profesorul însă n-o auzi; preţ de o clipă, se simţi transportat într-o altă lume. Niciodată în viaţa lui nu-şi imaginase că o capelă ar putea arăta aşa. Decorată în întregime cu marmură castanie, Capela Chigi era extraordinară şi ochii lui Langdon nu ştiau ce să privească mai întâi. Era greu de imaginat că ar putea exista o capelă mai pământească decât aceasta — de parcă Galilei şi Illuminati o concepuseră ei înşişi. Deasupra lor, pe cupolă, străluceau cele şapte planete şi o puzderie de stele. Sub ele se înşiruiau cele douăsprezece semne ale zodiacului — simboluri pământeşti, păgâne, împrumutate din astronomie. Zodiacul amintea şi el în mod direct de Pământ, Aer, Foc şi Apă, cvadrantele reprezentând forţa, intelectul, pasiunea şi sentimentul. „Pământul corespunde forţei", îşi aminti Langdon. Mai jos, pe perete, se zăreau picturi închinate celor patru anotimpuri — primavera, estate, autunno, invérno. Dar mai incredibile erau cele două structuri care dominau capela. Copleşit şi într-o tăcută admiraţie, profesorul nu-şi mai putea lua ochii de la ele. „Nu se poate! Pur şi simplu nu se poate!" Şi totuşi, se putea. De-o parte şi de alta a capelei, într-o simetrie perfectă, se aflau două piramide din marmură, înalte de trei metri. — Nu văd nici un cardinal, şopti Vittoria, sau vreun asasin. Aşa că trase plasticul la o parte şi intră. Privirea lui Langdon rămăsese fixată pe piramide. „Ce caută piramidele în interiorul unei capele creştine?" Şi, de necrezut, asta nu era totul. Chiar în centrul fiecărei piramide, încastrat în marmură, se afla câte un medalion de aur... aşa cum nu mai văzuse el vreodată... o elipsă perfectă. Discurile sclipeau în ultiminele raze ale înserării, filtrate prin cupolă. „Elipsele lui Galilei? Piramide? O cupolă înstelată?" Capela era mai încărcată de semnificaţii Illuminati decât orice altă încăpere din câte văzuse el vreodată. — Robert! izbucni vocea Vittoriei. Uite! Revenit brusc la realitate, privi încotro îi arăta ea. — Ce mama dracului! strigă şi făcu repede un pas în spate. Pe podea se afla un schelet uman care rânjea la el — un mozaic de marmură detaliat, ilustrând „moartea în zbor". Scheletul avea în mână o tăbliţă pe care se zăreau piramida şi stelele de deasupra. Dar nu imaginea în sine îi îngheţase lui sângele în vine, ci faptul că mozaicul

era amplasat pe o piatră circulară — cupermento — care fusese ridicată ca o trapă şi acum şedea înclinată într-o parte, alături de o deschidere întunecată în podea. — Gaura de drac, murmură el. Fusese atât de absorbit de boltă, încât nu observase şi podeaua. Se apropie cu paşi mărunţi, precauţi. Din deschidere se ridica o duhoare cumplită. Vittoria îşi duse mâna la nas: — Che puzza! — Emanaţii, explică Langdon. Vapori emanaţi de oasele care putrezesc. Respirând prin mâneca hainei, se aplecă şi privi înăuntru. Beznă. — Nu văd nimic. — Crezi că e cineva acolo jos? — N-am cum să ştiu. Vittoria îi făcu semn spre celălalt capăt al deschiderii, unde o scară de lemn putredă cobora în adânc. El clătină însă din cap: „Nici să nu te gândeşti!" — Poate e vreo lanternă printre uneltele acelea, spuse ea, părând bucuroasă că a găsit o scuză să se depărteze puţin. Mă duc să mă uit. — Fii atentă! Nu ştim sigur că ucigaşul... Dar Vittoria plecase deja. „O femeie care ştie ce vrea", comentă el, neauzit. Se întoarse spre trapă, simţindu-se deja ameţit de miasmele din interior. Ţinându-şi răsuflarea, îşi coborî capul sub buza deschiderii, încercând să răzbată cu privirile în întuneric. Treptat, pe măsură ce ochii i se adaptau, începu să zărească umbre vagi. Puţul părea că se continuă cu o încăpere de mici dimensiuni. „Gaura de drac!" Oare câte generaţii ale familiei Chigi zăceau acolo, una peste alta? Închise ochii şi aşteptă ca pupilele să i se dilate şi să poată vedea mai bine. Când îi deschise din nou, i se păru că o siluetă vagă plutea undeva, dedesubt. Începu să tremure, dar se stăpâni să n-o ia la fugă. „Oare am vedenii? Chiar e un corp uman aici?" Silueta păru că se opreşte. Langdon închise ochii din nou şi aşteptă de această dată mai mult, aşa încât pupilele lui să poată prinde apoi chiar şi cea mai slabă rază de lumină. Începuse să ameţească şi gândurile i-o luau razna. „Încă două-trei secunde." Nu ştia dacă din cauza miasmelor sau a faptului că stătea cu capul puternic înclinat, dar în mod cert nu se simţea bine. Când în sfârşit deschise ochii, imaginea pe care o zări i se păru absolut inexplicabilă. Cripta era învăluită într-o stranie lumină albăstruie. Un şuier slab îi ajunse la urechi. Pe pereţii verticali ai puţului jucau raze de lumină. Dintr-o dată, deasupra lui apăru o umbră lungă. Speriat, se ridică dintr-un salt. — Ai grijă! strigă cineva în spatele lui. Înainte de a apuca să se întoarcă, simţi o durere ascuţită în ceafă.

Se roti în loc şi o văzu pe Vittoria cu o lampă de sudură în mână. Flacăra şuierătoare arunca licăriri albăstrui pe zidurile capelei. — Ce naiba faci?! izbucni el, ducându-şi mâna la ceafă. — Voiam să-ţi ofer puţină lumină, dar ai dat exact peste mine. Profesorul se încruntă întrebător spre dispozitivul din mâna ei. — Asta-i tot ce am găsit, răspunse ea. N-am văzut nici o lanternă. Langdon începu să-şi fricţioneze ceafa: — Nu te-am auzit când veneai. Vittoria îi întinse lampa, strâmbându-se din cauza duhorii. — Crezi că vaporii aceia sunt inflamabili? — Să sperăm că nu. Luă lampa şi se apropie încet de deschizătură. Cu mişcări lente introduse flacăra în puţ, luminând zidul lateral. Apoi o coborî mai mult. Cripta era circulară, şi avea aproximativ şase metri în diametru. Podeaua se afla undeva, la vreo nouă metri, întunecată. de pământ. În clipa aceea, zări trupul. Instinctiv, se trase înapoi. — E aici! strigă, forţându-se să nu se ridice. Contururile siluetei se detaşau pe fondul pământiu. — Cred că a fost dezbrăcat la piele, adăugă, amintindu-şi într-o fracţiune de secundă de trupul gol al lui Leonardo Vetra. — Este unul dintre cardinali? Profesorul nu ştia, dar nici nu-şi imagina cine altcineva ar fi putut fi. Continua să privească trupul palid. Neclintit. Lipsit de viaţă. Şi totuşi... Era ceva foarte ciudat în poziţia siluetei. De parcă ar fi fost... — Hei! strigă Langdon cu voce tare. — Crezi că e viu? Din criptă nu veni nici un răspuns. — Nu se mişcă, spuse Langdon, dar pare... Nu, imposibil! — Pare cum? Vittoria privea şi ea peste marginea deschiderii. — Parcă ar sta în picioare. Ţinându-şi respiraţia, Vittoria se aplecă peste marginea puţului, încercând să vadă mai bine. După o clipă, se ridică: — Ai dreptate. Stă în picioare. Poate că e viu şi are nevoie de ajutor! Apoi strigă în deschidere: — Hei! Mi puó sentire? Nu veni nici un răspuns din cripta întunecată. Doar linişte. Vittoria prinse marginea scării de lemn: — Cobor! Langdon o prinse de braţ: — Nu! E prea periculos! Mă duc eu. De această dată, femeia nu protestă.

66 Chinita Macri era furioasă. Stătea pe bancheta de lângă şofer, în vreme de furgoneta BBC-ului aştepta lângă un colţ, pe Via Tomacelli. Gunther Glick studia harta Romei, fără să-şi da seama unde se află. Aşa cum se temuse ea, misteriosul apelant telefonase din nou, de data aceasta având informaţii. — Piazza del Popolo, insistă Glick. Pe-asta o căutăm. Acolo-i o biserică. Şi înăuntru, dovada! — Dovada! Chinita renunţă să-şi mai şteargă ochelarii şi se întoarse spre el: Dovada că un cardinal a fost ucis!? — Aşa mi-a spus. — Şi tu crezi tot ce-auzi? Chinita Macri îşi dorea acum, ca de atâtea alte ori, ca ea să fie la conducerea echipei. Dar cameramanii se aflau la mâna ţicniţilor de reporteri pentru care filmau. Dacă Gunther Glick voia să urmeze indicaţiile unui telefon anonim, ea era nevoită să-l urmeze, ca un căţeluş în lesă. Îl privea cum stătea la volan, cu o expresie încăpăţânată. „Părinţii individului, îşi spuse ea, trebuie să fi fost nişte comedianţi frustraţi, de-i dăduseră un asemenea nume: Gunther Glick." Nu-i de mirare că tipul avea impresia că trebuie să demonstreze mereu ceva. Şi totuşi, în ciuda numelui prost ales şi a dorinţei lui plictisitoare de a face un reportaj răsunător, Glick era de treabă... plăcut într-un sens relaxat, mămos. Ca Hugh Grant pe ecran. — N-ar trebui să ne întoarcem în Piazza San Pietro? întrebă ea, cât putu de calm. Vom putea verifica mai târziu biserica asta misterioasă. Conclavul a început acum o oră. Dacă sutele acelea de cardinali iau o decizie şi noi nu suntem acolo? Glick părea să n-o fi auzit. — Cred că trebuie s-o luăm la dreapta aici, spuse el, înclinând harta şi studiind-o mai bine. — Da, dacă fac la dreapta... şi pe urmă imediat la stânga... Maşina porni pe străduţa îngustă din faţă. — Fereşte! urlă Macri. Femeia era cameraman, avea ochi buni şi, din fericire, Glick avea reflexe bune. Apăsă frâna şi se opri chiar înainte de intersecţie, exact în clipa în care un şir de Alfa Romeo se ivi parcă din neant şi trecu prin faţa lor. Ceva mai departe, maşinile frânară, încetiniră şi o făcură brusc la stânga, pe acelaşi drum pe care voia şi el s-o apuce. — Maniaci! strigă Macri. Glick părea zdruncinat de-a binelea: — Ai văzut? — Da, am văzut! Cât pe ce să ne omoare! — Nu, mă refeream la maşini. Toate erau la fel! replică el, entu-

ziasmat deodată. — Da, erau nişte maniaci lipsiţi de imaginaţie! — Şi erau pline. — Şi ce-i cu asta? — Patru maşini identice, fiecare cu câte patru pasageri?! — Poate-au făcut autostopul! — În Italia? Ăştia n-au auzit nici măcar de benzina fără plumb! Apăsă pe accelerator şi ţâşni pe urmele celor patru maşini. — Ce mama dracului faci? înjură Macri. Glick străbătu străduţa în viteză şi viră la stânga, după şirul de Alfa Romeo. — Ceva îmi spune mie că noi doi nu suntem singurii care mergem la biserică acum.

67 Cobora încet. Treaptă cu treaptă pe scara putredă... tot mai adânc sub podeaua Capelei Chigi. În „Gaura de Drac". Cu faţa spre zidul puţului şi cu spatele spre criptă, se întreba câte spaţii închise, înguste şi întunecate îl mai aşteptau în ziua aceea. Scara scârţâia la fiecare pas, iar mirosul de carne putrezită şi umezeală stătută aproape îl sufoca. Langdon nu putea să nu se întrebe unde naiba era Olivetti. Silueta Vittoriei era încă vizibilă sus, ţinând lampa de sudură în interiorul puţului, pentru a-i lumina lui calea. Pe măsură ce cobora tot mai în adânc, licărirea albăstruie scădea în intensitate. Singurul lucru care devenea mai puternic era duhoarea. După încă douăsprezece trepte, se întâmplă. Piciorul îi atinse o porţiune alunecoasă, acoperită, probabil, cu mucegai, şi alunecă. Repezindu-se înainte, se prinse cu mâinile de scară şi reuşi să nu cadă. Înjură vânătăile căpătate pe braţe, pipăi scara cu piciorul şi începu din nou să coboare. Trei trepte mai jos, alunecă din nou, dar de această dată nu din cauza scării, ci a fricii. În coborâre, trecuse prin dreptul unei nişe săpate în zidul puţului şi se pomenise faţă-n faţă cu o grămadă de cranii. Revenindu-şi din sperietură şi privind în jur, îşi dădu seama că, la acest nivel, peretele era aidoma unui fagure, cu o serie de poliţe săpate în piatră — nişe funerare — toate pline cu schelete. În lumina fosforescentă, găvanele goale ale ochilor şi oasele înălbite păreau să danseze în jurul lui. „Schelete la lumina focului", comentă ca pentru sine, când realiză că trecuse printr-o experienţă similară cu doar o lună în urmă. „O seară cu oase şi flăcări". Fusese dineul de binefacere organizat la lumina lumânărilor de Muzeul de Arheologie din New York — somon flambé la

umbra unui schelet de brontozaur. Langdon participase la invitaţia lui Rebecca Strauss, fost model, actualmente critic de artă al ziarului Times: un vârtej de catifea neagră, ţigări şi sâni nu prea subtil siliconizaţi. De atunci, îl mai sunase de două ori; el — niciodată. „Absolut necavaleresc", recunoscu el, întrebându-se cât ar fi rezistat Rebecca Strauss în miasmele pestilenţiale de aici. În sfârşit, coborî şi ultima treaptă şi puse piciorul pe solul buretos al criptei. Prin pantofi, pământul părea umed. Repetându-şi că zidurile nu se vor închide în jurul lui, se întoarse cu faţa spre criptă. Era circulară, de vreo şase metri în diametru. Respirând cu mâna dusă la gură, îşi îndreptă privirea spre corpul zărit de sus. În întuneric, imaginea era ceţoasă. O siluetă albă, cărnoasă. Cu spatele spre el. Nemişcată. Tăcută. Când se apropia, Langdon încercă să înţeleagă la ce se uită, de fapt. Omul era întors în cealaltă parte, aşa că nu-i putea vedea faţa, dar, într-adevăr, părea că stă în picioare. — Hei! strigă el înăbuşit, prin mânecă. Nimic. Mai făcu doi paşi şi deodată îşi dădu seama că omul era foarte scund. Prea scund... — Ce-i acolo? întrebă Vittoria de sus, schimbând direcţia luminii. Profesorul nu-i răspunse. Ajunsese suficient de aproape pentru a vedea bine şi, cu un fior de repulsie, înţelese. Cripta părea că se strânge în jurul lui. Ieşind asemenea unui demon din ţărână, în faţa sa stătea un bătrân... sau cel puţin jumătate din el. Omul fusese îngropat în pământ până la mijloc. Cu torsul, gâtul şi capul drepte, deasupra solului, cu mâinile legate la spate cu cordonul roşu de cardinal. Trupul avea o stranie poziţie verticală, ţeapănă, cu pieptul înainte. Capul omului era înclinat pe spate, ochii lui goi privind în sus, de parcă l-ar fi cerut îndurare lui Dumnezeu însuşi. — E mort? se auzi iarăşi glasul Vittoriei. Langdon se apropie mai mult de trup. „Sper, de dragul lui." Ajuns la nici un metru, privi ochii ridicaţi spre cer. Erau ieşiţi în afară, albaştri şi injectaţi. Langdon se aplecă încercând să vadă dacă omul mai răsuflă, dar se trase imediat înapoi: — Pentru numele lui Dumnezeu! — Ce e? Aproape înecându-se, reuşi să articuleze: — E mort, cu siguranţă. Tocmai am văzut de ce. Imaginea era cutremurătoare. Gura omului fusese căscată şi umplută până la refuz cu ţărână. — Cineva i-a îndesat pe gât un pumn de ţărână. S-a sufocat. — Ţărână? Adică... pământ? Langdon înregistră şocul. Pământ. Aproape că uitase. Simbolurile. Pământ, Aer, Foc, Apă. Ucigaşul ameninţase să-şi înfiereze fiecare victimă cu unul dintre vechile elemente ale ştiinţei. Primul era

Pământul. „De la al lui Sanzio pământesc cavou". Ameţit de duhoare, se roti în jurul cadavrului, pentru a-l vedea din faţă. Simbolistul din el chestiona încă posibilitatea creării miticei ambigrame. „Pământ? Dar cum?" Şi o clipă mai târziu, o văzu. Secole de legende Illuminati îi reveniră în minte. Semnul de pe pieptul cardinalului era umflat, mustind. Carnea era carbonizată. La lingua pura... Langdon privea simbolul înfierat, în vreme ce cripta începu să se rotească în jurul lui:

— Earth, „Pământ", şopti el, înclinând capul pentru a citi simbolul şi invers. Pământ. Apoi, dintr-o dată îşi aduse aminte. „Au mai rămas încă trei."

68 În ciuda luminii blânde a sfeşnicelor din Capela Sixtină, cardinalul Mortati nu se simţea deloc în largul lui. Conclavul începuse în mod oficial şi fusese deschis sub cele mai rele auspicii. Cu o jumătate de oră în urmă, la ora stabilită, camerlengo Carlo Ventresca intrase în capelă, se apropiase de altarul principal şi rostise rugăciunea de deschidere. Apoi le vorbise pe un ton atât de direct şi de pătrunzător, cum nu îi mai fusese dat s-audă lui Mortati vreodată, de la altarul Capelei Sixtine: — Sunteţi conştienţi, le spusese şambelanul, că în acest moment cei patru preferiti nu sunt prezenţi aici. Vă cer, în numele Sfinţiei Sale, defunctul papă, să procedaţi conform protocolului... cu credinţă şi cu hotărâre. Fie ca în faţa ochilor voştri să se afle numai Domnul! Şi apoi coborâse de la altar, pregătindu-se să plece. — Dar, izbucni unul dintre cardinali, unde sunt cei patru? Şambelanul se opri: — Nu vă pot răspunde la această întrebare. — Când vor veni? — Nu vă pot răspunde la această întrebare. — Sunt bine, sănătoşi? — Nu vă pot răspunde la această întrebare. Urmase o lungă pauză, la capătul căreia il camerlengo adăugase: — Aveţi credinţă! Apoi părăsise capela.

Uşile Capelei Sixtine fuseseră încuiate, cu două lanţuri groase pe dinafară, aşa cum cerea tradiţia. Patru membri ai Gărzii Elveţiene stăteau de pază în holul alăturat. Mortati ştia că, de acum şi până după alegerea unui nou papă, uşile nu aveau să se mai deschidă decât dacă cineva dinăuntru se îmbolnăvea de moarte sau dacă ar fi sosit cei patru preferiti. Bătrânul cardinal se rugă să se petreacă acest din urmă lucru, deşi din nodul pe care îl simţea în stomac îşi dădea seama că şansele sunt mici. „Să pocedăm conform protocolului", decisese Mortati în cele din urmă, întărit de hotărârea ce răsunase în vocea şambelanului, şi ceruse să se treacă la vot. Ce altceva ar fi putut să facă? Ritualurile pregătitoare pentru acest prim tur duraseră treizeci de minute. Mortati aşteptase răbdător la altarul principal, în vreme ce fiecare cardinal, în ordinea vârstei, se apropiase şi urmase procedura tipică de votare. Acum, în sfârşit, ultimul cardinal ajunsese în faţa altarului şi îngenunchease: — Îl chem ca martor, spuse acesta la fel ca toţi predecesorii săi, pe Domnul nostru Iisus Hristos, să-mi fie judecător pentru votul pe care îl dau celui care, în faţa lui Dumnezeu, cred că trebuie să fie ales. Cardinalul se ridică, ţinându-şi votul deasupra capului, pentru ca toată lumea să-l poată vedea. Apoi coborî hârtiuţa spre altar, unde, deasupra unei cupe largi, fusese aşezat un platou. Cardinalul depuse votul său pe platou. Apoi ridică platoul şi, înclinându-l, lăsă votul să cadă în cupă. Această procedură era necesară pentru ca nimeni să nu poată depune, în secret, două sau mai multe voturi. În continuare, cardinalul aşeză platoul la loc pe cupă, se plecă în faţa crucii şi se întoarse în scaunul său. Ultimul vot fusese depus. Acum era vremea ca Mortati să treacă la treabă. Luând în mâini cupa încă acoperită, o agită pentru a amesteca voturile. Apoi îndepărtă platoul şi extrase un vot la întâmplare. Îl desfăcu. Hârtia era lată de exact cinci centimetri. Mortati rosti cuvintele cu glas tare, pentru ca toţi cardinalii să le poată auzi. — Eligo in summum pontificem... declară el, citind textul tipărit la partea de sus a fiecărui buletin de vot. Îl aleg ca suprem pontif. Şi citi numele înscris pe buletin. Apoi ridică un ac cu aţă şi înţepă buletinul în dreptul cuvântului Eligo, după care trase cu grijă hârtia pe aţă. În final, notă numele într-un carnet. În continuare, repetă aceeaşi procedură. Extrase un buletin din cupă, îl citi cu voce tare, îl înşiră pe aţă şi notă numele în carnet. Aproape imediat, Mortati îşi dădu seama că primul tur eşuase. Lipsă de consens. După numai şapte buletine, avea deja şapte nume diferite. Ca de obicei, scrisul fiecăruia era modificat, pentru a nu fi recunoscut. În acest caz însă, disimularea era ironică şi inutilă, fiindcă, în mod evident, fiecare cardinal votase pentru el însuşi. Aparenta

autoimpunere nu avea nimic de-a face cu ambiţiile personale, iar Mortati ştia acest lucru. Era doar o strategie comună. O manevră defensivă. O tactică de temporizare, menită să asigure faptul că nici un candidat nu obţinea suficiente voturi pentru a câştiga, impunând astfel un nou tur de scrutin. Cardinalii îi aşteptau pe cei patru preferiti... După ce notă în carnet şi ultimul buletin, Mortati declară votul „eşuat". Luă firul de aţă cu toate buletinele înşirate şi legă cele două capete formând un inel. Aşeză apoi inelul pe o tavă de argint, adăugă substanţele chimice necesare şi se apropie cu tava de un mic şemineu care era alături. Acolo, dădu foc buletinelor de vot. În timpul arderii, substanţele adăugate emanau un fum negru. Captat de un burlan, fumul urcă până la o gaură din acoperiş şi de acolo se ridică spre cer, pentru ca toţi cei interesaţi să-l poată vedea. Astfel, cardinalul Mortati trimisese prima sa comunicare pentru lumea din afară. Un tur de scrutin. Încă n-avem papă.

69 Aproape asfixiat, Langdon se străduia să urce scara spre raza de lumină de la capătul puţului. Auzea voci deasupra, nu putea să le înţeleagă. Capul i se învârtea, copleşit de imaginea cardinalului înfierat. Pământ... Pământ... Mişcându-se cu greu, începu să vadă negru în faţa ochilor şi o clipă se temu să-şi va pierde cunoştinţa. Mai avea două trepte, când se dezechilibră. Se aruncă înainte, încercând să prindă marginile puţului cu mâna, dar nu reuşi. Cealaltă palmă îi alunecă pe scară şi aproape că se prăbuşi înapoi, în întuneric. O durere ascuţită îl împunse în coaste şi deodată simţi că pluteşte în aer, cu picioarele atârnându-i libere deasupra hăului. Doi soldaţi al Gărzii Elveţiene îl prinseseră zdravăn de sub braţe şi îl trăgeau afară. După o clipă, ajunse cu capul deasupra „gurii de drac", sufocându-se şi căutând disperat aerul. Militarii îl scoaseră complet din puţ şi-l aşezară pe jos, întins, cu spatele lipit de marmura rece a podelei. Pentru un moment, Langdon se întrebă unde se află. Deasupra capului vedea stele... planete... Câteva siluete înceţoşate trecură pe lângă el. Nişte oameni strigau. Încercă să se ridice în capul oaselor. Lângă el se înălţa o piramidă de piatră. Lătrătura furioasă a unei voci familiare răsună între zidurile capelei şi în clipa aceea memoria îi reveni.

Olivetti urla la Vittoria: — De ce dracului nu v-aţi dat seama de la început? Ea încerca să-i explice situaţia, dar comandantul o întrerupse în mijlocul frazei şi se întoarse pentru a mai lătra câteva ordine la oamenii săi: — Scoateţi cadavrul acela de acolo! Percheziţionaţi restul clădirii! Langdon se ridică pe jumătate. Capela Chigi era înţesată de soldaţi. Folia de plastic de la intrare fusese ruptă şi aruncată într-o parte, lăsând aerul curat să-i pătrundă în plămâni. Revenindu-şi treptat, o văzu pe Vittoria apropiindu-se. Tânăra îngenunche lângă el, privindu-l ca un înger: — Te simţi bine acum? Îi prinse încheietura, încercând să-i simtă pulsul. Mâna ei era moale şi catifelată pe pielea lui. — Mulţumesc, rosti, ridicându-se de-a binelea. Olivetti e furios. — Are tot dreptul să fie. Am dat-o-n bară. — Adică eu am dat-o-n bară. — Atunci, răscumpără-ţi greşeala. Să-l prindem data viitoare! „Data viitoare?" Cuvintele ei erau crude. „Nu mai e nici o dată viitoare! Ne-am ratat unica şansă!" Vittoria se uită la ceasul lui: — Mickey zice că mai avem patruzeci de minute. Adună-te şi ajută-mă să găsesc următorul indiciu. — Ţi-am spus, Vittoria, sculpturile au fost distruse. Calea Iluminării este... Dar se opri brusc. Ea surâse uşor. Brusc, Langdon sări în picioare, dar se împletici. Răsucindu-se în loc, începu să studieze cu ochi mari lucrările de artă din jurul lui. Piramide, stele, planete, elipse. Dintr-o dată, totul îi reveni în minte. "Acesta este primul altar al ştiinţei! Nu Panteonul!" Acum îşi dădea seama de perfecţiunea capelei — mult mai subtilă şi mai selectivă decât celebrul Panteon. Capela Chigi era o nişă retrasă, o gaură-n perete în adevăratul sens al cuvântului, un omagiu închinat unui mare ocrotitor al ştiinţelor, decorat cu simboluri pământeşti. „Perfect!" Sprijinindu-se de zid, Langdon privi piramidele uriaşe. Vittoria avea dreptate. Dacă această capelă era primul altar al ştiinţei, probabil că încă mai exista aici sculptura Illuminati care constituia primul indiciu. Cu noi speranţe, îşi dădu seama că nu era totul pierdut. Dacă indiciul se afla cu adevărat aici şi dacă îl puteau urma până la următorul altar al ştiinţei, poate că mai aveau o şansă de a-l prinde pe ucigaş. Vittoria se apropie mai mult de el: — Am aflat cine era necunoscutul sculptor Illuminati. Langdon tresări brusc: — Ce-ai făcut?! — Acum nu mai trebuie decât să ne dăm seama care dintre sculpturile de aici este...

— Stai puţin! Spui că ştii cine era sculptorul Illuminati? El petrecuse ani întregi încercând să afle acest lucru. Vittoria zâmbi: — Era Bernini. Marele Bernini. Langdon îşi dădu seama imediat că Vittoria se înşela. Imposibil! Gianlorenzo Bernini era unul dintre cei mai cunoscuţi sculptori din toate timpurile, doar Michelangelo îl întrecea. El realizase, în secolul al XVII-lea, mai multe opere decât oricare alt artist. Din păcate, omul pe care îl căutau ei trebuia să fi fost un nimeni, un necunoscut. Vittoria se încruntă: — Nu pari prea entuziasmat. — Imposibil să fie Bernini. — De ce? A fost contemporan cu Galilei! De asemenea, a fost un sculptor de excepţie. — Şi totodată un om celebru, un catolic. — Da, replică Vittoria. La fel ca şi Galilei. — Ba nu! Câtuşi de puţin ca Galilei. Savantul era un spin în coasta Vaticanului. Bernini era copilul-minune al Bisericii: clerul îl adora, de-a dreptul. Îl considera cea mai de seamă autoritate în domeniul artistic. Bernini şi-a petrecut întreaga viaţă la Vatican! — O acoperire perfectă. Infiltrare Illuminati. Langdon se înfierbântase: — Vittoria, membrii confreriei îl numeau pe artistul lor secret il Bmaestro ignoto — „maestrul necunoscut". — Da, necunoscut pentru ei. Gândeşte-te la secretomania masonilor; numai membrii de cel mai înalt rang cunosc întregul adevăr. Probabil că Galilei a păstrat secretul privind identitatea artistului şi l-a dezvăluit doar unui număr restrâns de apropiaţi... pentru siguranţa lui Bernini însuşi. Astfel, Vaticanul n-ar fi putut afla adevărul niciodată. Deşi nu era convins, profesorul trebuia să admită că spusele Vittoriei aveau o oarecare logică. Illuminati erau recunoscuţi pentru păstrarea fragmentata a informaţiilor secrete, întregul adevăr fiindu-le cunoscut doar câtorva dintre cei mai înalţi membri ai confreriei. Aceasta era şi explicaţia capacităţii lor de a se rezista şi a se dezvolta. — De altfel, apartenenţa lui Bernini la confrerie, continuă Vittoria, arată şi de ce a conceput aceste două piramide. Langdon se întoarse pentru a privi cele două piramide din capela şi clătină sceptic din cap. — Bernini era un sculptor religios. În nici un caz n-ar fi lucrat el piramidele! — Spune-i asta plăcuţei din spatele tău! Profesorul se întoarse şi citi: „ARTA CAPELEI CHIGI Arhitectura îi aparţine lui Rafael, dar toate decoraţiunile interioare au fost realizate de Gianlorenzo Bernini."

Apoi mai citi încă o dată, fiindcă îi era greu să creadă. Gianlorenzo Bernini era renumit pentru sculpturile sale elaborate, în care o reprezenta pe Fecioara Maria şi diverşi îngeri, papi şi profeţi. Aşa că de ce ar fi sculptat piramide? Langdon privi iarăşi impunătoarele monumente, simţindu-se total dezorientat. Două piramide, fiecare cu câte un medalion eliptic strălucitor. Cât se poate de necreştine. Piramidele, stelele de pe cupolă, semnele zodiacului... „Toate decoraţiunile interioare au fost realizate de Gianlorenzo Bernini." Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci Vittoria avea dreptate. Însemna că Bernini era necunoscutul maestru Illuminati; nimeni altcineva nu mai lucrase la decorarea capelei. Implicaţiile acestui fapt se succedau în mintea lui prea repede pentru a le mai putea procesa. Bernini era un Illuminatus. Bernini concepuse ambigramele Illuminati. Bernini realizase Calea Iluminării. De-abia mai putea vorbi. Să fie, oare, adevărat că aici, în această micuţă Capelă Chigi, renumitul Bernini amplasase o sculptură care trasa prin toată Roma calea către următorul altar al ştiinţei? — Bernini! exclamă el. Nu mi-aş fi închipuit! — Cine altul decât un celebru artist agreat de Vatican ar fi avut curajul să-şi plaseze operele de artă în anumite biserici catolice din Roma şi să creeze astfel Calea Iluminării? În mod cert, nu un necunoscut. Langdon se gândi câteva clipe. Privi iarăşi piramidele, întrebându-se dacă nu cumva una din ele era indiciul căutat. „Sau poate amândouă?" — Piramidele sunt orientate în direcţii opuse, spuse el, neştiind cum să interpreteze acest lucru. De asemenea, sunt identice şi deci nu-mi pot da seama care din ele... — Nu cred că asupra piramidelor trebuie să ne concentrăm. — Dar sunt singurele sculpturi de aici! Vittoria îi făcu un semn spre Olivetti care, împreună cu un grup de soldaţi, se afla încă lângă „gaura de drac". Langdon urmă direcţia gestului ei, spre peretele opus. Iniţial, nu văzu nimic. Apoi cineva se mişcă şi zări. Marmură albă. Un braţ. Un tors uman. Şi un chip sculptat. Parţial ascuns într-o nişă. Două siluete umane în mărime naturală, înlănţuite. Pulsul i-o luă razna. Fusese atât de absorbit de piramide şi de cripta subterană, că nici nu observase sculptura. Porni spre ea, trecând prin grupul de soldaţi. Când se apropie de aceasta, îşi dădu seama că lucrarea nu-i putea aparţine decât lui Bernini — profunzimea compoziţiei artistice, detaliile chipurilor şi ale veşmintelor cizelate în cea mai pură marmură albă, totul amintea de Bernini. Însă abia când ajunse în faţa ei o recunoscu. Cu ochii pironiţi asupra chipurilor, sughiţă surprins.

— Cine sunt cei doi? întrebă Vittoria, ajunsă în spatele lui. Langdon înmărmurit nu-şi putea dezlipi însă ochii de la statuie. — Avacum şi Îngerul, şopti el abia auzit. Sculptura lui Bernini era o operă bine cunoscută, inclusă în numeroase lucrări de istorie a artei. Profesorul uitase însă că se află aici. — Avacum? — Da. Profetul care a prezis distrugerea Pământului. — Şi crezi că acesta este indiciul? întrebă ea, sceptică. Langdon făcu semn din cap că da. Niciodată în viaţa lui nu fusese mai sigur de ceva. Acesta era primul indiciu Illuminati, fără urmă de îndoială. Deşi se aşteptase ca sculptura să indice într-un fel calea spre următorul altar al ştiinţei, nu sperase ca „indicaţia" să fie chiar atât de explicită. Atât îngerul cât şi Avacum aveau braţele întinse şi îndreptate spre un loc de departe. Brusc, Langdon surâse: — Deloc subtil, nu-i aşa? Vittoria avea un aer entuziasmat, însă uşor derutat: — Văd că arată ceva, dar par a se contrazice unul pe celălalt. Îngerul indică într-o parte, iar profetul în alta. Profesorul râse uşor. Avea dreptate: ambele personaje arătau ceva în depărtare, dar în direcţii total opuse. El însă rezolvase această problemă. Foarte entuziasmat, porni spre uşă. — Unde te duci? — Afară! Trebuie să văd încotro arată sculptura! — Stai! De unde ştii ce direcţie să urmezi? — Poemul! strigă el peste umăr. Ultimul vers! — „Şi îngerii te-ndrume în căutarea ce ţi-ai pus în gând"? Vittoria îşi ridică privirea spre degetul întins al îngerului şi ochii îi luciră, umezi: — Măi, să fiu a naibii!

70 Gunther Glick şi Chinita Macri erau în furgoneta BBC-ului parcată în Piazza del Popolo, într-un colţ îndepărtat. Ajunseseră imediat după cele patru Alfa Romeo, chiar la timp pentru a fi martorii unui incredibil lanţ de evenimente. Chinita habar n-avea ce puteau să însemne toate astea, dar camera ei înregistra, oricum. Imediat ce sosiră în piaţă, cei doi ziarişti văzuseră o veritabilă armată de tineri sărind din automobile şi încercuind biserica. Unii aveau armele la vedere. Unul dintre ei, un tip mai în vârstă şi mai ţeapăn, se repezise pe treptele bisericii, urmat de câţiva băieţi care trăseseră în lacătele uşii, pentru a le distruge. Nu se auzise nimic şi Macri îşi închipuise că armele aveau amortizoare. Apoi indivizii

intraseră în biserică. Chinita sugerase ca ei doi să rămână pe loc şi să filmeze totul din umbră. La urma urmei, armele erau arme, iar din furgonetă vizibilitatea era perfectă. Glick nu o contrazise. Acum, de cealaltă parte a pieţei, oamenii aceia ba intrau, ba ieşeau din biserică, în timp ce strigau unii la alţii. Chinita îşi reglă camera pentru a urmări îndeaproape echipa care cerceta zona. Deşi în civil, toţi se mişcau cu o precizie milităreascâ. — Cine crezi că-s ăştia? întrebă ea. — Naiba să mă ia dacă ştiu! Filmezi totul? — Fiecare cadru. — Şi tot mai crezi că ar trebui să ne întoarcem la „pânda-papii"? o întrebă el, ironic. Chinita nu ştiu ce să-i răspundă. Era evident că aici se petrecea ceva, dar avea destulă experienţă jurnalistică pentru a şti că evenimentele interesante aveau adesea o explicaţie cât se poate de banală. — Ar putea fi o nimica toată, spuse ea. Poate că indivizii au primit acelaşi pont ca şi tine şi acum îl verifică. Poate fi doar o alarmă falsă. Glick o prinse de braţ: — Uite-acolo! Focalizează! Şi-i arătă ceva în spatele bisericii. Macri îşi îndreptă camera spre trepte. — Bună, drăguţule! exclamă ea, fixând obiectivul pe bărbatul care tocmai ieşea din biserică. — Cine-i spilcuitul? Chinita luă un prim-plan: — Nu l-am mai văzut până acum. Apoi focaliză pe figura individului şi zâmbi: Dar nu m-aş supăra să-l mai văd o dată! Robert Langdon coborî în fugă scările şi se repezi în mijlocul pieţei. Începuse să se întunece, soarele coborâse deja dincolo de clădirile din preajmă şi umbre lungi dungau piaţa. — Bine Bernini, spuse ca pentru sine, încotro arată îngerul tău? Se întoarse şi analiză orientarea bisericii. Îşi imagină unde se află Capela Chigi în interior şi cum era poziţionată statuia îngerului. Fără să ezite, se răsuci apoi spre vest, cu faţa spre lumina vie a apusului. Timpul curgea repede. — Sud-vest, spuse el, încruntându-se spre clădirile care-i blocau vederea. Următorul indiciu e undeva, acolo. Storcându-şi creierii, trecu în revistă zeci de pagini de istorie a artei italiene. Deşi era un bun cunoscător al operei lui Bernini, ştia că sculptorul fusese atât de prolific, încât nici un nespecialist nu putea cunoaşte absolut totul despre el. Şi totuşi, ţinând seama de celebritatea primului indiciu — Avacum şi Îngerul — profesorul spera ca şi cel de-al doilea să fie o lucrare pe care o ştia.

Pământ, Aer, Foc şi Apă. Găsiseră Pământul în Capela Chigi: Avacum, profetul care proorocise distrugerea planetei. Urmează Aerul. Trebuie să-şi amintească! „O sculptură a lui Bernini care să aibă ceva de-a face cu Aerul." Dar nu-i venea nimic în minte. Totuşi, se simţea entuziast, plin de energie. „Mă aflu pe Calea Iluminării! Este încă intactă!" Privind spre sud-vest, se strădui să zărească peste celelalte acoperişuri turla sau cupola unei catedrale. Dar nu văzu nimic. Avea nevoie de o hartă. Dacă ar şti ce biserici se aflau la sud-vest de acest loc, poate că una din ele i-ar spune ceva. "Aer, îşi repetă în gând. Aer. Bernini. Sculptură. Aer. Gândeşte!" Langdon se întoarse şi urcă din nou treptele. Sub schelă, îi ieşiră în cale Vittoria şi Olivetti. — Spre sud-vest, spuse el gâfâind. Următoarea biserică e undeva spre sud-vest! Şoapta lui Olivetti era îngheţată: — De data asta eşti sigur? — Ne trebuie o hartă, una pe care să se afle toate bisericile din Roma. Comandantul îl studie câteva clipe, cu aceeaşi expresie de nepătruns pe chip. Langdon se uită la ceas: — Nu mai avem decât o jumătate de oră. Olivetti coborî treptele şi se apropie de maşina sa, parcată chiar în faţa bisericii. Langdon spera că s-a dus să caute o hartă. Vittoria era entuziasmată: — Aşadar, Îngerul arată spre sud-vest? Şi n-ai idee ce biserici se află într-acolo? — Nu pot să văd din cauza blestematelor ăstora de clădiri! exclamă el, răsucindu-se pentru a privi din nou în piaţă: Şi nu cunosc suficient de bine bisericile din Ro... Dar se opri brusc. Vittoria făcu ochii mari: — Ce-i? Langdon studie piaţa încă o dată. Fiindcă urcase treptele, se afla acum puţin mai sus şi avea o perspectivă ceva mai bună. Tot nu vedea nimic, dar avea certitudinea că urma direcţia cea bună. Privi în sus, la schelăria montată pe zid. Se ridica până aproape de rozeta de pe faţadă, la o înălţime mult mai mare decât cea a clădirilor din jur. Într-o fracţiune de secundă, îşi dădu seama ce trebuie să facă. De cealaltă parte a pieţii, Chinita Macri şi Gunther Glick şedeau lipiţi de parbrizul furgonetei. — Ai filmat asta? Macri focaliză pe tipul care se căţăra pe schele. — Dacă ţii neapărat să afli părerea mea, e puţintel cam prea bine îmbrăcat pentru a se juca de-a Omul Păianjen.

— Şi cine-o fi duduia lui? Chinita aruncă o privire spre tânăra atrăgătoare din josul schelei: — Sunt sigură că ai vrea s-o cunoşti! — Ce zici, n-ar trebui să sunăm la redacţie? — Încă nu. Să mai aşteptăm. Mai bine să avem ceva sigur pe ţeavă înainte de a le spune că am renunţat la conclav. — Chiar crezi că i-a făcut cineva de petrecanie unuia dintre boşorogii de acolo? Chinita izbucni în râs: — Fii atent, că sigur o s-ajungi în iad! — Da, dar am să iau un Pulitzer cu mine!

71 Pe măsură ce urca, scara părea tot mai puţin stabilă. Perspectiva asupra Romei însă se lărgea cu fiecare pas făcut. Când ajunse la ultimul palier, răsufla mai greu decât ar fi crezut. Se chinui să urce pe platforma de sus, îşi scutură ipsosul de pe haine şi se ridică în picioare. Înălţimea la care se afla nu-l deranja deloc. Ba chiar era plăcută, îl mai învioră puţin. Priveliştea i se părea copleşitoare. Ca un ocean de foc, acoperişurile de ţiglă roşie ale Romei se întindeau în faţa lui, strălucind în ultimele raze ale soarelui. De acolo, de sus, pentru prima dată în viaţă, privirile sale pătrunseră dincolo de poluarea şi traficul modern, până la rădăcinile vechii Rome — Città di Dio, „Cetatea Domnului". Mijindu-şi ochii în lumina asfinţitului, cercetă marea de acoperişuri, în căutarea unei cupole sau a unei clopotniţe. Dar, oricât de departe ar fi privit, nu zărea nimic. „Sunt sute de biserici în Roma, îşi spuse. Trebuie să fie una şi în partea asta de sud-vest! Dacă o pot vedea de aici, îşi reaminti el. La naiba, dacă a mai rezistat încă în picioare!" Străduindu-se să străbată din nou linia orizontului, încet, cu răbdare, reluă căutarea. Ştia, desigur, că nu toate bisericile au cupole vizibile, mai cu seamă cele mici şi retrase. Şi nu trebuia să uite că Roma se schimbase dramatic din secolul al XVII-lea, când bisericile erau, prin lege, cele mai înalte construcţii din oraş. Acum însă nu se vedeau decât blocuri de locuinţe, clădiri de birouri şi turnuri de televiziune. Pentru a doua oară, privirile sale scrutară întreaga linie a orizontului fără să zărească nimic. Nici o turlă. La distanţă, chiar la marginea Romei, cupola masivă a lui Michelangelo păta uşor lumina apusului. San Pietro. Vaticanul. Dintr-o dată, se pomeni întrebându-se ce-or face cardinalii şi dacă Garda Elveţiană reuşise să găsească antimateria. Ceva însă îi spunea că nu... şi că nici nu vor reuşi. Poemul îi veni din nou în minte şi îl analiză iarăşi atent, vers cu

vers. „De la al lui Sanzio pământesc cavou c-o gaură de drac." Mormântul lui Sanzio îl găsiseră. „Misticele elemente-n cruciş în Roma se desfac." Elementele mistice erau Pământul, Aerul, Focul şi Apa. „Calea de lumină-i aşternută, testul sfânt." Calea Iluminării era trasată de sculpturile lui Bernini. „Şi îngerii te-ndrume în căutarea ce ţi-ai pus în gând." Îngerul arăta spre sud-vest... — Treptele din faţă! exclamă Glick, făcând semne agitate prin parbrizul furgonetei BBC-ului. Se întâmplă ceva acolo! Macri îşi întoarse camera spre intrarea principală a bisericii. Într-adevăr, acolo se petrecea ceva. Jos, unul dintre indivizii cu alură de militar parcase un Alfa Romeo lângă trepte şi deschisese portbagajul. Acum, studia piaţa de parcă ar fi vrut să se asigure că nu are spectatori. Pentru o clipă, Macri se temu că i-a observat, dar privirile lui trecură mai departe. Aparent mulţumit, scoase o staţie de emisie-recepţie şi începu să vorbească. Instantaneu, o veritabilă armată ieşi din biserică. Aidoma unei echipe de fotbal american spărgând grămada, soldaţii formară o linie dreaptă în partea de sus a scării. Apoi, mişcându-se ca un zid uman, începură să coboare. În spatele lor, aproape complet ascunşi vederii, alţi patru soldaţi păreau că transportă ceva. Ceva greu. Dificil de dus. Glick se aplecă în faţă: — Crezi că fură ceva din biserică? Macri focaliză camera mai mult, folosind funcţia telefoto pentru a străpunge zidul viu, căutând o mică breşă pe undeva. „O frântură de secundă, se rugă ea. Un singur cadru. Atâta vreau." Dar soldaţii se mişcau ca unul. „Hai odată!" Chinita menţinu camera asupra lor, răbdătoare, şi îşi primi răsplata din plin. Ca o ironie, individul mai vârstnic se împiedică. Doar pentru o clipă, însă era suficient. Macri îşi avea cadrul dorit. De fapt, vreo zece cadre. — Sună la redacţie, îi ceru lui Glick. Avem un cadavru. Mult mai departe, la CERN, Maximilian Kohler îşi dirijă scaunul spre biroul lui Leonardo Vetra. Cu o meticulozitate mecanică, începu să scotocească prin dosarele acestuia. Negăsind ce dorea, se mută în dormitor. Sertarul de sus al noptierei era încuiat. Kohler îl deschise cu un cuţit luat din bucătărie. Înăuntru găsi exact ceea ce căuta.

72

Langdon sări de pe primul palier al schelei şi îşi scutură praful de pe haine. Vittoria era alături. — N-ai avut noroc? Clătină din cap: — Au pus cadavrul în portbagaj. Langdon ridică privirea spre maşina pe a cărei capotă Olivetti şi un grup de soldaţi întinseseră o hartă: — Caută spre sud-vest? Vittoria încuviinţă: — Nu-i nici o biserică. De aici, prima peste care dai este San Pietro. Profesorul înjură. Cel puţin, ajunseseră amândoi la aceeaşi concluzie. Se apropie de Olivetti, iar soldaţii se traseră în lateral, făcându-i loc. — Nimic, spuse comandantul. Dar harta asta nu menţionează toate bisericile, ci doar pe cele mari. Cam cincizeci. — Noi unde suntem acum? Olivetti îi indică pe hartă Piazza del Popolo şi trasă o linie dreaptă exact spre sud-vest. Linia nu atingea, nici pe departe, vreunul din sumedenia de pătrăţele albe care indicau principalele biserici din Roma. Din păcate, principalele erau şi cele mai vechi... cele care existau şi în secolul al XVII-lea. — Trebuie să iau nişte decizii, spuse Olivetti. Sunteţi sigur în ceea ce priveşte direcţia? Langdon îşi aminti de degetul întins al îngerului, adrenalina pompându-i iarăşi intens în vine. — Da, domnule, foarte sigur! Comandantul ridică din umeri şi trasă din nou linia dreaptă. Aceasta trecea pe Podul Margherita, pe Via Cola di Rienzo, prin Piazza del Risorgimento, fără a atinge vreo biserică, până când se încheia brusc în mijlocul lui Piazza San Pietro. — Dar San Pietro ce are? întrebă unul dintre soldaţi, cu o cicatrice urâtă sub un ochi. Doar e o biserică! — Trebuie să fie un loc public, replică Langdon. Bazilica nu-i câtuşi de puţin un loc public astăzi. — Dar linia trece prin Piazza San Pietro, obiectă Vittoria. Piaţa e un loc public. — Da, dar acolo nu-s statui. — Dar nu cumva e un obelisc în mijloc? Vittoria avea dreptate. În centrul Piazza San Pietro se afla un obelisc egiptean. Langdon îl privi pe cel alături de care parcaseră ei. Piramida înălţată. "O coincidenţă ciudată", îşi spuse şi alungă gândul. — Obeliscul de la Vatican n-a fost sculptat de Bernini, ci a fost adus în Roma de Caligula. Şi n-are nimic de-a face cu Aerul. În plus, poemul spune că elementele sunt răspândite prin Roma. Piazza San Pietro se află în Cetatea Vaticanului, nu în Roma. — Depinde pe cine întrebi, interveni unul dintre soldaţi.

Langdon ridică ochii spre el: — Poftim? — Totdeauna a fost o chestiune controversată. Pe majoritatea hărţilor, Piazza San Pietro figurează în interiorul Vaticanului, dar fiindcă se află în afara zidurilor cetăţii, autorităţile romane o consideră de secole ca făcând parte din Roma. Profesorul nu mai auzise aşa ceva. — Glumeşti! spuse el. — Am menţionat acest lucru, reluă soldatul, numai fiindcă doamna Vetra şi comandantul nostru spuneau ceva despre o sculptură legată de aer. — Şi ştii dumneata că există o astfel de sculptură în Piazza San Pietro? — Nu chiar. Nu e tocmai o sculptură. Poate că nici nu e relevantă. — Spune totuşi, îl presă Olivetti. — Ştiu despre asta numai fiindcă de obicei sunt de gardă în piaţă, şi-i cunosc fiecare colţişor. — Sculptura, îl îndemnă Langdon. Cum arată? „Oare să fi îndrăznit Illuminati atât de mult, încât să-şi amplaseze cel de-al doilea indiciu chiar lângă cea mai importantă biserica închinată Sfântului Petru? — Păi, trec pe lângă ea în fiecare zi. E în centru, chiar acolo unde arată linia de pe hartă. De asta m-am şi gândit la ea. Şi, cum spuneam, nu e tocmai o sculptură. E mai degrabă un... bloc. Olivetti începuse să înfurie: — Un bloc?! — Da, domnule. Un bloc de marmură încastrat în pardoseala pieţii. La baza obeliscului. Dar nu e dreptunghiular. E eliptic. Iar pe bloc e gravată imaginea unei pale de vânt. Soldatul tăcu pentru o clipă, apoi adăugă: Aer, cred, dacă e să folosim termeni tehnici. Langdon râmase cu ochii aţintiţi la tânărul soldat. — Un basorelief! exclamă brusc. Toate privirile se întoarseră spre el. — Basorelieful, explică profesorul, este cealaltă jumătate a sculpturii! „Sculptura este arta desprinderii formelor din material complet sau numai pe jumătate, în relief." El însuşi scrisese această definiţie pe tablă ani de-a rândul. Basorelieful era, în esenţă, o sculptură bidimensională, precum stema de pe o monedă. Medalioanele lui Bernini din Capela Chigi erau un alt exemplu ilustrativ. — Bassorelievo? întrebă soldatul, folosind termenul italian. — Da, exact! Nu mă gândisem la asta! Blocul despre care vorbeşti dumneata este numit Vento Ponente, Vântul de Vest. Unii îi spun şi Respiro di Dio. — „Răsuflarea lui Dumnezeu"? — Da. Aer! A fost sculptat şi amplasat aici de arhitectul iniţial!

Vittoria îl privi derutată: — Dar credeam că Michelangelo a fost arhitectul! — Michelangelo a proiectat bazilica. Dar Piazza San Pietro a fost concepută de Bernini! Când caravana celor patru Alfa Romeo ţâşni din Piazza del Popolo, nimeni nu remarcă şi furgoneta BBC care se furişa în spatele ei.

73 Gunther Glick călcase pedala de acceleraţie până la podea şi se Strecură abil prin trafic în urma celor patru maşini, traversând Tibrul pe Ponte Margherita. În mod normal, s-ar fi străduit să păstreze o distanţă apreciabilă, pentru a nu fi observat, dar acum abia reuşea să se ţină după ei. Tipii ăştia zburau! Macri stătea pe bancheta din spate, încheind o convorbire telefonică. Evident, cu Londra. Închise şi-i strigă lui Glick, pentru a acoperi huruitul traficului: — Vrei întâi veştile bune sau pe cele rele? Gunther Glick îşi încreţi o sprânceanăa. Nimic nu era simplu când aveai de-a face cu redacţia: — Pe cele rele. — Şefi-s cătrăniţi fiindcă ne-am abandonat postul. — Ia te uită ce surpriză! — Şi cred că pontul nostru e o aiureală. — Evident! — Şeful m-a avertizat că te afli la doi paşi de un şut undeva. — Grozav! mârâi Glick. Şi veştile bune? — Au acceptat să vadă bucata noastră de peliculă. Mârâitul lui Glick se transformă într-o chicoteală. „Ei, o să vedem noi cine e la doi paşi de ce!" — Păi, dă-i drumul! îi spuse el Chinitei. — N-am cum să transmit ceva până când nu ne oprim ca să am o poziţie fixă. — Nu pot opri acum, spuse el, în vreme ce gonea pe Via Cola di Rienzo, virând brusc prin Piazza del Risorgimento. Macri îşi prinse laptopul la timp, căci începuse să alunece într-o parte. — Vezi să nu-mi spargi transmiţătorul, că altfel va trebui să ducem personal materialul la Londra! — Ţine-te bine, drăguţă! Ceva îmi spune mie că aproape am ajuns. — Unde? Glick se holbă la cupola familiară ce apăruse drept în faţă: — Exact acolo de unde am plecat! răspunse el, zâmbind.

Cele patru automobile se strecurau abil în traficul din jurul celebrei Piazza San Pietro. La un moment dat, se despărţiră înconjurând zona şi debarcând repede soldaţii în punctele stabilite. Aceştia se răspândiră în mulţimea de turişti şi reporteri, făcându-se imediat nevăzuţi. Unii pătrunseră în pădurea de coloane ce mărgineau piaţa, evaporându-se instantaneu. Privind prin parbriz, Langdon avea impresia că o plasă uriaşă se strânge în jurul zonei. Pe drum, Olivetti îi sunase pe oamenii săi de la Vattican, şi acum câţiva membri sub acoperire ai Gărzii Elveţiene patrulau neobservaţi în centrul pieţei, aproape de Vento Ponente. În vreme ce trecea în revistă spaţiul larg-deschis al pieţei, în mintea lui Langdon prinse formă o întrebare deja familiară: „Cum va proceda asasinul Illuminati ca să scape nevăzut dintr-un asemenea loc? Cum o să aducă un cardinal printre atâţia oameni şi o să-l ucidă în văzul tuturor?" Se uită din nou la ceas. Era 20.54. Încă şase minute. Pe bancheta din faţă, Olivetti se întoarse spre Langdon şi Vittoria: — Vă duceţi împreună chiar pe locul plăcii sau al blocului ăstuia al lui Bernini, ori ce-o mai fi el. Acelaşi truc. Vă daţi drept turişti. Mă sunaţi dacă vedeţi ceva suspect. Înainte ca Langdon să poată răspunde, Vittoria îl prinse de mână şi-l trase afară din maşină. Soarele primăverii apusese deja dincolo de cupola bazilicii şi umbra masivă a acesteia acoperea jumătate din piaţă. Profesorul simţi un fior de gheaţă când, împreună cu Vittoria, pătrunse în zona întunecată şi răcoroasă. În timp ce se strecura prin mulţime, cerceta atent fiecare chip, întrebându-se dacă vreunul dintre ele nu era cumva al ucigaşului. Simţea mâna caldă a Vittoriei. În vreme ce traversau uriaşul spaţiul deschis, deveni conştient de efectul pe care Bernini intenţionase să-l redea — acela de a-i „copleşi pe toţi cei care intrau în piaţă". El, unul, era, cu siguranţă, copleşit. „Copleşit şi flămând", îşi dădu el seama, surprins că, într-un asemenea moment, trupul său mai putea încerca încă senzaţii atât de banale. — Spre obelisc? întrebă Vittoria mergând repede, dar fără a atrage atenţia. Încuviinţă, cotind spre stânga: — Cum stăm cu timpul? — Cinci minute. Ea nu mai spuse nimic, dar Langdon simţi cum îl strânge mai tare de mână. Arma era la locul ei, în buzunarul sacoului său şi spera că Vittoria n-are de gând s-o folosească. Nu şi-o putea imagina trăgând cu pistolul în mijlocul pieţei şi împrâştiindu-i creierii unui criminal sub ochii presei din întreaga lume. Pe de altă parte însă, un asemenea incident pălea în comparaţie cu înfierarea şi asasinarea unui cardinal în centrul aceleiaşi Piazza San Pietro. „Aerul, îşi spuse în sinea sa. Cel de-al doilea element al ştiinţei."

Încercă să-şi imagineze cum ar putea arăta ambigrama, ce metodă va folosi ucigaşul. Din nou, trecu repede în revistă întinderea de granit din faţa lui — un deşert înconjurat de gărzile elveţiene. Dacă Hassassin-ul chiar avea de gând să acţioneze aici şi acum, el, unul, nu-şi putea închipui cum ar putea scăpa neprins. În mijlocul pieţei trona obeliscul de 350 de tone pe care l-aadus Caligula din Egipt. Înalt de douăzeci şi patru de metri, avea obişnuitul vârf piramidal, pe care fusese fixată o cruce din fier. Era suficient de înalt pentru a prinde ultimele reflexe ale apusului, metalul scânteia şi atrăgea atenţia lumii asupra fragmentului din crucea Mântuitorului, închis în interiorul său. Două fântâni arteziene flancau obeliscul, într-o simetrie perfectă. Orice istoric al artei ştia că fântânile marcau punctele focale ale pieţei eliptice, dar aceasta era o ciudăţenie arhitecturală la care el nu se gândise niciodată până acum. Dintr-o dată, întreaga Romă părea să fie plină de elipse, piramide şi alte forme geometrice uimitoare. Se apropiaseră de obelisc şi Vittoria îşi încetini paşii. Expiră profund, de parcă l-ar fi îndemnat pe Langdon să se relaxeze o dată cu ea. Profesorul încercă să se calmeze, relaxându-şi umerii şi descleştându-şi maxilarele. Undeva, în jurul acestui obelisc îndrăzneţ amplasat în apropierea celei mai mari biserici a creştinătăţii, se afla cel de-al doilea altar al ştiinţei: Vento Ponente, un bloc de marmură cu suprafaţa eliptică, sculptat de Bernini. Gunther Glick pândea din umbra colonadei. În oricare altă zi, bărbatul cu sacou de tweed şi femeia cu pantaloni scurţi kaki nu i-ar fi atras deloc atenţia. Păreau nişte turişti obişnuiţi, care admirau priveliştea, dar astăzi însă nu era o zi ca oricare alta. Azi era o zi a ponturilor telefonice, a cadavrelor, a maşinilor fără numere de înmatriculare ce goneau sălbatic prin Roma şi a bărbaţilor eleganţi ce se căţărau pe schele în căutarea a Dumnezeu ştie ce. Aşa că Glick nu-şi lua ochii de la ei. Privi în cealaltă parte a pieţii şi o zări pe Macri. Stătea exact unde-i spusese el, dincolo de cei doi, urmărindu-i îndeaproape. În mâna ei camera video părea un accesoriu banal, dar cu toate că avea aerul unui reporter plictisit şi blazat, ieşea în evidenţă mai mult decât şi-ar fi dorit el. Era singurul reprezentant al presei în colţul acela de piaţă, şi iniţialele BBC-ului imprimate pe cameră atrăseseră deja câteva priviri curioase. Banda pe care o trăsese mai devreme, cu cadavrul gol aruncat în portbagajul maşinii, rula acum la transmiţătorul video din furgonetă; Glick ştia că imaginile zburau chiar în aceste momente pe deasupra lor, în drum spre Londra. Oare ce vor spune cei din redacţie? Şi-ar fi dorit ca el şi Macri să fi ajuns la faţa locului mai devreme,

înainte ca armata de băieţi în civil să fi intervenit. Aceeaşi armată se infiltrase acum printre turişti şi supraveghea piaţa. În mod cert, ceva ieşit din comun avea să se întâmple. „Presa este mâna dreaptă a anarhiei", afirmase ucigaşul. Glick nu putea să nu se întrebe dacă tocmai îşi ratase marea şansă. Privi toate maşinile presei din piaţă şi o văzu pe Macri urmărind cuplul misterios. Ceva îi spunea însă că şansele lui nu se sfârşiseră...

74 Langdon văzu ceea ce căutau pe când erau cu zece metri buni în urmă. Printre turiştii răzleţiţi, elipsa din marmură albă a lui Bernini se detaşa pe fondul cenuşiu al cuburilor de granit care formau pardoseala pieţii. Părea că şi Vittoria o zărise, fiindcă palma i se încleştă pe degetele lui. — Relaxează-te! şopti Langdon. Fă chestia aia a ta cu piranha. Mâna ei mai slăbi din strânsoare. În vreme ce se apropiau, totul părea cât se poate de firesc în jurul lor. Turiştii rătăceau de colo-colo, grupuri de călugăriţe mergeau agale, o fetiţă hrănea porumbeii la baza obeliscului. Langdon se abţinu să nu se uite din nou la ceas. Ştia că era aproape nouă fix. Ajunseră chiar deasupra plăcii eliptice şi se opriră, aşa ca din întâmplare — doi turişti care admiră conştiincioşi un obiectiv de însemnătate medie. — Vento Ponente, citi Vittoria inscripţia de pe piatră. Langdon privi basorelieful şi îl încercă brusc o senzaţie de jenă. Nici atunci când îl văzuse în cărţile de artă, nici în numeroasele sale călătorii la Roma, niciodată semnificaţia plăcii sculptate nu i se păruse atât de evidentă ca în acest moment. Basorelieful avea o formă eliptică, aproape un metru lungime şi reprezenta o figură rudimentar schiţată — o ilustrare a Vântului de Miazănoapte în chip de înger. Pornind de la gura îngerului, Bernini trasase o pală de vânt ce sufla dinspre Vatican... „Răsuflarea lui Dumnezeu". Acesta era tributul adus de Bernini celui de-al doilea element... Aerul... un zefir delicat zburând de pe buzele îngerului. Privind-o înmărmurit, Langdon îşi dădu seama că lucrarea avea o semnificaţie chiar mai profundă. Pala de aer era formată din cinci jeturi distincte... Cinci! Mai mult decât atât, medalionul era flancat de două stele strălucitoare. Gândul profesorului zbură la Galilei. „Două stele, cinci jeturi, elipse, simetrie..." Se simţea gol pe dinăuntru. Capul îi vâjâia. Aproape imediat, Vittoria se puse în mişcare, trăgându-i departe de basorelief.

— Cred că ne urmăreşte cineva, spuse ea. — Unde? Abia după ce parcurseră cam treizeci de metri îi răspunse, făcând un semn spre Vatican, de parcă i-ar fi arătat un element al cupolei. — Aceeaşi persoană s-a ţinut după noi prin toată piaţa. Cu un aer firesc, aruncă o privire peste umăr şi adăugă: — Este încă în spate. Nu te opri! — Crezi că-i Hassassin-ul? — Poate doar dacă Illuminati angajează femei cu camere video BBC! Clopotele bazilicii îşi începură dangătul lor asurzitor, luându-i aproape prin surprindere. Sosise timpul. Se depărtaseră binişor de Vento Ponente, în încercarea de a scăpa de reporteră, dar acum erau nevoiţi să revină lângă basorelief. Pe fondul clopotelor care sunau, întreaga zonă părea întruchiparea liniştii. Turiştii se plimbau agale. Un cerşetor beat moţăia la picioarele obeliscului. Fetiţa încă mai hrănea porumbeii. Langdon se întrebă daca nu cumva prezenţa reporterei îl speriase pe criminal. „Greu de crezut", îşi răspunse singur după ce îşi aminti făgăduiala acestuia: „Voi face din cardinalii voştri stele ale presei". Când ecoul celei de-a noua lovituri se stinse, o linişte plăcută învălui piaţa. Apoi... fetiţa începu să ţipe.

75 Langdon fu primul care ajunse lângă ea. Îngrozită, fetiţa încremenise arătând cu degetul la baza obeoliscului, unde un beţiv bătrân şi zdrenţăros căzuse pe trepte. Arăta mizerabil... fiind probabil unul dintre oamenii străzii din Roma. Parul cărunt îi atârna în şuviţe slinoase peste faţă, iar trupul îi era înfăşurat într-un fel de pânză murdară. Fetiţa o luă la fugă prin mulţime, ţipând în continuare. Repezindu-se spre vagabond, Langdon simţi cum îl prinde un val de spaimă. Pe zdrenţele omului se zărea o pată mare, întunecată, care continua să se extindă. Sânge. Sânge proaspăt. Apoi, totul păru că se întâmplă în aceeaşi frântură de secundă. Bătrânul se îndoi de la mijloc şi se aplecă în faţă. Langdon sări să-l sprijine, dar ajunse prea târziu. Trupul căzu, se rostogoli pe trepte şi ateriză pe pavajul de granit, cu faţa în jos. Nemişcat. Profesorul căzu în genunchi. Vittoria era lângă el. Mulţimea începuse să se apropie. Întinzând braţul, Vittoria puse două degete pe gâtul bătrânului. — Are puls! spuse ea. Întoarce-l cu faţa în sus.

Langdon îl prinse de umeri şi îl întoarse. În mişcare, zdrenţele alunecară. Omul căzu ţeapăn pe spate. Chiar în mijlocul pieptului său gol se vedea o porţiune întinsă de carne arsă. Vittoria icni şi se trase înapoi. Profesorul încremeni, prins undeva între groază şi greaţă. Simbolul era de o terifiantă simplitate.

— Air, „Aer" bâigui Vittoria. El e! Gărzile elveţiene se iviră parcă de nicăieri, în timp ce strigau ordine şi alergau după un asasin nevăzut. În apropiere, un turist povestea cum, cu numai câteva minute în urmă, un individ cu tenul măsliniu fusese atât de amabil şi-l ajutase pe bietul bătrân, care abia se târa, să traverseze piaţa... şi chiar se aşezase pentru o clipă alături de el pe trepte, înainte de a se pierde în mulţime. Vittoria smulse zdrenţele de pe abdomenul omului şi văzu două răni adânci de o parte şi de alta a simbolului ars, chiar sub cutia toracică. Îi dădu capul pe spate şi începu să-i facă respiraţie gură la gură. Profesorul nu era câtuşi de puţin pregătit pentru cele ce au urmat. Când Vittoria suflă aer în pieptul omului, din cele două răni se auzi un şuierat şi sângele ţâşni în stropi fini, ca un jet pe care-l aruncă balenele. Lichidul sărat îl izbi pe Langdon drept în faţă. Vittoria se opri şocată: — Plămânii... Îi sunt... perforaţi! Langdon îşi şterse sângele de pe faţă şi privi cele două răni. Perforaţiile gâlgâiau. Plămânii cardinalului erau distruşi. Omul murise. Vittoria acoperi cadavrul. Profesorul rămase locului, privind dezorientat în jur. În clipa aceea, o văzu. Femeia care îi urmărise ceva mai devreme, şedea ghemuită, nu departe. Pe umărul ei, camera video era în funcţiune. Îi surprinse privirile. Langdon îşi dădu seama că filmase tot. O fracţiune de secundă mai târziu, ca o pisică, femeia dispăru.

76 Chinita Macri o luase la picior. Tocmai filmase reportajul vieţii ei. Camera video atârna greu, împiedicând-o în fuga ei disperată de-a latul imensei Piazza San Pietro prin mulţimea de gură-cască. Toată lumea părea că merge în direcţia opusă ei... spre locul cu pricina. Macri

încercă să ajungă cât de departe putea. Bărbatul cu sacou de tweed o văzuse şi acum îşi dădea seama că şi alţii o urmăreau — oameni pe care nu-i vedea, dar care se apropiau de ea, prinzând-o ca într-o plasă. Încă nu-şi revenise după imaginile pe care tocmai le înregistrase. Oare mortul chiar era cine credea ea că e? Deodată, pontul primit de Glick nu mai părea doar o aiureală. În vreme ce alerga spre furgoneta BBC-ului, un tânăr cu alură de militar apăru brusc în faţa ei. Ochii li se întâlniră şi amândoi rămaseră pentru o clipă nemişcaţi. Apoi tânărul duse fulgerător la gură un aparat, vorbi în el şi apoi făcu un pas spre ea. Macri se roti în loc şi ţâşni înapoi în mulţime, cu inima bâtându-i să-i spargă pieptul. În timp ce se strecura prin grămada de trupuri umane, scoase caseta înregistrată din aparat. „Celuloid de aur", îşi spuse, ascunzând-o la spate, sub cureaua pantalonilor, şi lăsându-şi poalele bluzei pe deasupra. Pentru prima dată în viaţă, îi părea bine că avea câteva kilograme în plus. „Glick, unde mama dracului eşti?!" Alt soldat apăru în stânga ei. Ştiu că nu mai are mult timp şi se pierdu din nou în mulţime. Scoase o casetă nouă din geantă, o introduse în cameră. Apoi începu să se roage. Mai avea vreo treizeci de metri până la furgonetă, când doi indivizi se înfiinţară în faţa ei, cu braţele încrucişate pe piept. Nu mai avea unde să fugă. — Filmul, îi ceru unul. Acum! Macri se trase înapoi şi îşi apăra camera cu braţele. — Nici gând! Unul din indivizi îşi trase haina într-o parte şi îi arătă un revolver. — Bine, împuşcă-mă! replică Chinita, uimită şi ea de îndrăzneala pe care o avea în glas. — Filmul! repetă celălalt. „Unde mama dracului e Glick?!" Macri bătu din picior şi strigă cât o ţinea gura: — Sunt cameraman profesionist şi lucrez pentru BBC! Conform Articolului 12 al Legii Presei Libere, acest film este proprietatea BBC! Dar indivizii nu se clintiră. Cel cu arma se apropie de ea: — Iar eu sunt locotenent al Gărzii Elveţiene şi, conform Sfintei Doctrine a teritoriului pe care te afli acum, am drept de percheziţie şi de confiscare. Trecătorii începuseră să se îmbulzească în jurul lor. Macri continua să strige cât o ţinea gura: — N-am să-ţi dau caseta din acest aparat cu nici un chip, fără să vorbesc mai întâi cu redacţia mea din Londra! Aşa că îţi sugerez... Soldaţii se săturaseră. Unul îi smulse camera din mână. Celălalt o apucă de braţ şi o răsuci cu faţa spre Vatican. — Grazie, spuse el, împingând-o printre spectatorii de ocazie. Femeii nu-i mai rămăsese decât să se roage să n-o percheziţioneze şi să găsească prima casetă. Dacă ar fi reuşit să ascundă filmul

suficient de mult timp pentru a... Deodată, incredibilul se petrecu. Cineva din mulţime o pipăia pe sub bluză şi Macri simţi cum caseta de la brâu dispare. Se răsuci În loc, dar îşi înghiţi strigătul. În spatele ei, un Gunther Glick cu răsuflarea tăiată îi făcu ştrengăreşte cu ochiul şi se făcu nevăzut printre turişti.

77 Robert Langdon se împletici în baia situată lângă biroul papei şi-şi şterse sângele de pe faţă şi buze. Nu era sângele lui, ci al cardinalului Lamassé, care tocmai murise în mijlocul Piazza San Pietro. „Sacrificii ale fecioarelor pe altarele ştiinţei." Până acum, Hassassin-ul îşi puse în practică ameninţarea punct cu punct. Langdon se simţea stors de puteri; avea ochii încercănaţi şi barba începuse să-i întunece obrazul. Baia era luxoasă şi imaculată: marmură neagră şi robinete de aur, prosoape de bumbac şi săpunuri parfumate. Profesorul încercă să-şi alunge din minte simbolul înfierat pe trupul cardinalului. Aer! imaginea nu voia să dispară. Văzuse aceste ambigrame încă de când se trezise, dimineaţă... şi ştia că mai urmau încă două. Afară se auzeau voci: Olivetti, şambelanul şi căpitanul Rocher discutau despre ce era de făcut în continuare. Căutarea antimateriei nu dăduse deocamdată nici un rezultat. Existau două posibilităţi: ori soldaţii nu observaseră conteinerul, ori intrusul pătrunsese în Vatican mult mai adânc decât putea să-şi imagineze comandantul. Langdon se şterse pe mâini şi pe faţă, apoi se întoarse şi căută un pisoar. Nu era nici unul. Doar un vas de WC obişnuit, al cărui capac îl ridică. În vreme ce-şi elibera trupul de o tensiune în plus, un val de sfârşeală îi înmuie picioarele. Emoţiile ce i se învălmăşeau în piept erau atât de multe, de diferite! Era obosit, nemâncat şi nedormit, bâjbâind pe Calea Iluminării, traumatizat de două crime oribile. Iar posibilul epilog al acestei drame îl îngrozea din ce în ce mai mult. „Gândeşte-te!" îşi spuse. Dar mintea-i era goală. Când trase apa, îşi dădu brusc seama de un lucru: „Ăsta-i WC-ul papei! M-am uşurat în WC-ul papei!" Nu reuşi să-şi oprească un chicot. „Tronul sfânt!"

78 În Londra, un tehnician al BBC-ului scoase o casetă video din

receptorul conectat la antena satelit şi o luă la fugă. Dădu buzna în biroul redactorului-şef, puse caseta în aparatul video şi apăsă butonul de pornire. În vreme ce banda se derula, tehnicianul îi povesti şefului despre discuţia pe care tocmai o avusese cu Gunther Glick, care îl sunase din Vatican. În plus, căutase în arhiva foto a BBC şi aflase identitatea victimei din Piazza San Pietro. Când redactorul-şef ieşi din biroul său, în redacţie încetă brusc orice activitate. — În cinci minute intrăm în direct! strigă el. Pregătiţi transmisia! Coordonatori media, puneţi mâinile pe telefoane! Avem o ştire şi o vindem! Şi avem şi imagini! Coordonatorii îşi înhăţară agendele telefonice: — Durata filmului? întrebă unul. — Treizeci de secunde, răspunse şeful. — Conţinutul? — Omucidere în direct. Coordonatorii păreau deja mai entuziasmaţi. — Mod de difuzare şi preţ de licenţiere? — Un milion de dolari SUA licenţa. Capetele tresăriră: — Ce?! — M-aţi auzit! Vreau numai vârfurile: CNN, MSNBC şi cei trei mari! Oferiţi un forşpan. Cu cinci minute înainte ca BBC să-şi înceapă difuzarea. — Da' ce dracu' s-a întâmplat? întrebă cineva. L-au jupuit de viu pe premier? Redactorul-şef clătină din cap: — Ceva chiar mai bun! Exact în acea clipă, undeva în Roma, Hassassin-ul se bucura de un scurt moment de odihnă într-un fotoliu confortabil. Privi cu admiraţie încăperea legendară în care ajunsese. „Mă aflu în Biserica Iluminării, îşi spuse, bârlogul Illuminati". Îi venea greu să creadă că, după atâtea secole, acesta încă mai exista. Conştiincios, îi telefonă apoi reporterului BBC cu care vorbise şi mai devreme. Era timpul. Lumea încă nu aflase cea mai cutremurătoare dintre veşti.

79 Vittoria Vetra sorbea dintr-un pahar cu apă şi ronţăia absentă câteva brioşe oferite de unul dintre membrii Gărzii Elveţiene. Ştia că

trebuie să mănânce, dar nu avea poftă. Biroul papei era un furnicar în care se încrucişau frânturi de conversaţii tensionate. Căpitanul Rocher, comandantul Olivetti şi alţi şase soldaţi evaluau pagubele şi pregăteau strategia pentru următoarea mişcare. Robert Langdon stătea alături şi privea pe fereastră, spre Piazza San Pietro. Părea frânt. Vittoria se apropie de el: — Ai vreo idee? El clătină din cap: — O brioşă? Chipul lui păru să se lumineze la vederea mâncării: — La naiba, da! Mulţumesc. Le devoră într-o secundă. Discuţiile din spatele lor încetară brusc atunci când în încăpere intră camerlengo Ventresca, însoţit de două gărzi. „Dacă şambelanul arăta stors de puteri înainte, îşi spuse Vittoria, acum pare gol de-a binelea." — Ce s-a întâmplat? îl întrebă acesta pe Olivetti. Din expresia lui, se vedea clar că ştia deja ce s-a întâmplat. Comandantul îl informă sec, cu precizia şi răceala militarului care prezintă situaţia pierderilor: — Cardinalul Ebner a fost găsit mort în Biserica Santa Maria del Popolo, imediat după ora opt. A fost sufocat şi înfierat cu ambigrama „Pământ". Cardinalul Lamassé a fost ucis în Piazza San Pietro, cu zece minute în urmă. A murit în urma unor perforaţii ale toracelui. A fost înfierat cu ambigrama „Aer". Ucigaşul a scăpat de fiecare dată. Şambelanul traversă încăperea şi se aşeză greoi la biroul papei, cu fruntea plecată. — Dar cardinalii Guidera şi Baggia mai sunt încă în viaţă. Capul şambelanului zvâcni în sus; privirea îi era îndurerată. — Aceasta este singura noastră consolare? Doi cardinali au fost asasinaţi, comandante! Iar ceilalţi doi nu vor mai avea mult de trăit, dacă nu-i găsiţi. — Îi vom găsi! Am speranţe. — Speranţe? Dar până acum aţi dat greş! — Greşit! Am pierdut două bătălii, signore, dar vom câştiga războiul. Illuminati aveau de gând să transforme această noapte într-un circ mediatic. Până acum, le-am dejucat planurile. Trupurile ambilor cardinali au fost recuperate fără nici un fel de incidente. În plus, căpitanul Rocher m-a informat că s-au înregistrat progrese excelente în localizarea antimateriei. Căpitanul Rocher făcu un pas înainte. Vittoria îşi spuse că are o înfăţişare mai umană decât colegii săi — riguros, dar nu chiar atât de rigid. Vocea lui era sentimentală şi cristalină, ca sunetul unei viori. — Sper că vom localiza conteinerul în decurs de o oră, signore! — Căpitane, replică şambelanul, iartă-mă dacă par pesimist, însă am impresia că de fapt căutarea în Vatican ar dura mult mai mult timp decât avem la dispoziţie.

— O percheziţie completă, da. Însă după evaluarea situaţiei, sunt îndreptăţit să cred că recipientul cu antimaterie este amplasat într-una dintre zonele albe — acele sectoare ale Vaticanului care sunt accesibile publicului larg: muzeele şi bazilica San Pietro, de exemplu. Am întrerupt deja alimentarea electrică în aceste zone şi în prezent efectuăm cercetarea. — Intenţionaţi să verificaţi doar un mic procent din suprafaţa Vaticanului? — Da, signore. Este foarte puţin probabil ca un intrus să fi avut acces în zonele interioare ale cetăţii. Faptul că acea cameră video a fost furată dintr-o zonă publică — o scară într-unui din muzee — sugerează că intrusul a avut acces limitat. Prin urmare, nu a putut decât să reamplaseze camera şi antimateria într-o altă zonă publică. Exact asupra acestor zone ne concentrăm şi noi căutările. — Dar intrusul a răpit patru cardinali! Acest lucru indică, în mod cert, o infiltrare mult mai profundă decât am fi crezut. — Nu neapărat. Să nu uităm că Sfinţiile Lor şi-au petrecut astăzi o mare parte a timpului în muzee şi în San Pietro, admirându-le pe îndelete în lipsa aglomeraţiei obişnuite. Probabil că au fost răpiţi dintr-una dintre aceste zone. — Şi cum au fost scoşi în afara zidurilor cetăţii? — Încă nu ne-am dat seama. — Înţeleg. Il Camerlengo răsuflă adânc, se ridică şi se apropie de Olivetti: Comandante, aş vrea să-mi prezentaţi planul de rezervă pentru evacuare. — Încă mai lucrăm la el, signore! Între timp, am încredere în căpitanul Rocher că va localiza conteinerul. Rocher îşi lovi călcâiele milităreşte, încântat de votul de încredere acordat: — Oamenii mei au cercetat deja două treimi din suprafaţa zonelor albe. Suntem convinşi că vom reuşi. Şambelanul nu părea să împărtăşească aceeaşi încredere. În acel moment, în birou intră soldatul cu cicatricea urâtă sub ochi, ţinând în mână o mapă de lucru şi o hartă. Se apropie de Langdon: — Domnule Langdon, am informaţia pe care aţi solicitat-o despre Vento Ponente. — Bun, replică el, înghiţind o bucată de brioşă. Hai să ne uităm! Ceilalţi îşi continuară discuţia, profesorul şi soldatul întinseră harta pe biroul papei, iar Vittoria li se alătură. — Aici suntem noi, spuse soldatul în timp ce arăta Piazza San Pietro. Linia centrală a jetului de aer de pe Vento Ponente se îndreaptă spre est, în direcţia opusă Vaticanului. Şi tânărul trasă o linie cu degetul din piaţă, peste Tibru, până în inima Romei străvechi. — După cum vedeţi, adăugă el, linia străbate aproape întreaga suprafaţă a oraşului. În apropierea ei se află aproximativ douăzeci de

biserici catolice. — Douăzeci?! — Poate chiar mai multe. — Şi este vreuna dintre ele exact pe linie? — Unele par mai aproape de ea decât altele, dar translatarea cu precizie pe hartă a direcţiei sugerate de Vento Ponente nu este sigură. Langdon privi pentru o clipă Piazza San Pietro, apoi se încruntă, frecându-şi bărbia. — Dar ce-i cu focul? Există în vreuna dintre biserici o sculptură a lui Bernini care să aibă ceva de-a face cu focul? Tăcere. — Dar obeliscuri? Există vreo biserică situată lângă un obelisc? Soldatul privi din nou harta. Vittoria zări o rază de speranţă în ochii profesorului şi îşi dădu seama la ce se gândeşte. „Are dreptate!" Primele două indicii fuseseră amplasate în sau în apropierea unei pieţe în care se găsea un obelisc. Poate că obeliscurile erau un fel de temă recurentă. Piramide înălţate ce trasau Calea Iluminării... Cu cât se gândea mai mult, cu atât i se părea mai logic... patru jaloane ce se ridicau deasupra Romei pentru a marca altarele ştiinţei. — Poate exagerez, spuse Langdon, dar ştiu că multe dintre obeliscurile din Roma au fost ridicate sau mutate în vremea lui Bernini. N-am nici o îndoială că el a avut un rol în amplasarea lor. — Sau, interveni Vittoria, poate că a aşezat indiciile lângă obeliscurile deja existente. — Poate. — Veşti proaste! anunţă soldatul. Nu e nici un obelisc pe această linie. Nici măcar undeva prin apropiere. Nimic. Langdon oftă. Vittoria îşi plecă fruntea. Crezuse că e o idee bună. Se părea însă că nu va fi chiar atât de uşor pe cât speraseră. Încercă totuşi să nu-şi piardă speranţa. — Robert, gândeşte-te! Trebuie să ştii o statuie a lui Bernini care să aibă vreo legătură cu focul! Orice! — Crede-mă, m-am gândit. Bemini a fost însă extrem de prolific... Sute de lucrări... Speram ca Vento Ponente să indice o singură biserică şi astfel să-mi cadă fisa. — Fuoco, insistă Vittoria. Foc. Nu-ţi spune nimic? Profesorul ridică din umeri, neputincios: — Doar celebrele lui schiţe pentru Artificii, dar astea nu ţin de sculptură şi se află în Leipzig, în Germania! — Şi eşti sigur că răsuflarea indică direcţia? — Ai văzut şi tu basorelieful, Vittoria! Reprezentarea era perfect simetrică. Unica indicaţie care arată direcţia este răsuflarea. Vittoria ştia că avea dreptate. Ca să nu mai menţionez, adăugă el, că răsuflarea pare alegerea

corectă şi dacă ţinem seama că Vento Ponente simbolizează Aerul. Ea încuviinţă. „Deci, urmăm răsuflarea. Dar unde?" Olivetti se apropie de ei: — V-aţi dat seama? — Sunt prea multe biserici, răspunse soldatul. Peste douăzeci. Presupun că am putea amplasa câte patru oameni la fiecare... — Lasă-o baltă! îl întrerupse comandantul. L-am ratat pe individ de două ori atunci când ştiam foarte bine unde să-l găsim. O desfăşurare masivă de forţe ar însemna să lăsăm Vaticanul neprotejat şi să renunţăm la căutarea antimateriei. — Avem nevoie de o carte de referinţe, spuse Vittoria. Un index al lucrărilor lui Bernini. Dacă o să citim titlurile, poate ne dăm seama. — Nu ştiu, replică Langdon. Dacă este o lucrare pe care Bernini a realizat-o special penru Illuminati, poate fi foarte puţin cunoscută. E posibil nici să nu apară în carte. Vittoria nu voia să creadă aşa ceva: — Celelalte două sculpturi sunt renumite. Ai auzit şi de una, şi de cealaltă. — Mda. — Dacă ne uităm în indexul de lucrări după cuvântul „foc", poate vom găsi o statuie amplasată în direcţia cea bună. Profesorul părea convins acum că ideea ei merita pusă în practică şi se întoarse spre Olivetti: — Am nevoie de o listă cu toate lucrările lui Bernini. Bănuiesc că n-aveţi pe aici vreun album Bernini, nu-i aşa? — Un album? — Mă rog, orice listă. Dar în Musei Vaticani? Acolo trebuie să fie referinţe despre Bernini! Soldatul cu cicatricea se încruntă: — Energia electrică în muzeu a fost oprită şi sala documentelor este uriaşă. Fără angajaţii de acolo care să vă îndrume... — Lucrarea asta a lui Bernini, interveni Olivetti, să fi fost realizată pe când sculptorul lucra aici, la Vatican? — Cu certitudine, da. Bernini a creat aici aproape toate operele lui — şi mai mult ca sigur în perioada conflictului dintre Biserică şi Galilei se afla în acest loc. — Atunci există şi alte referinţe. Vittoria simţi o undă de optimism: — Unde? Comandantul însă nu îi răspunse. Îşi trase subalternul într-o parte şi-i vorbi în şoaptă. Deşi nu părea foarte convins, acesta înclină capul, supus. Când scurta discuţie luă sfârşit, soldatul se întoarse spre Langdon: — Pe aici, vă rog, domnule Langdon! Este nouă şi cincisprezece minute. Va trebui să ne grăbim. Şi se îndreptară spre uşă.

Vittoria se luă după ei: — Vin şi eu. Olivetti o prinse însă de braţ: — Nu, doamnă Vetra. Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră. Tonul lui nu lăsa loc de refuz. Profesorul ieşise deja din încăpere. Când o luă de-o parte, chipul comandantului părea împietrit. Însă nu mai apucă să-i spună despre ce era vorba; staţia de emisie-recepţie de la brâul lui începu să pârâie sonor: — Comandante? Toate capetele se întoarseră spre ei. Vocea de la aparat era îngheţată: — V-aş sugera să daţi drumul la televizor.

80 Când părăsise Arhivele Secrete, cu numai două ore în urmă, Langdon nu-şi imaginase că le va mai revedea. Acum, gâfâind după ce alergase tot drumul împreună cu escorta sa din Gărzile Elveţiene, intră din nou în clădire. Soldatul cu cicatricea urâtă îl conduse printre şirurile de galerii transparente. Liniştea de aici părea acum mai ameninţătoare decât prima dată şi profesorul răsuflă oarecum uşurat când tânărul îi vorbi. — Pe aici, cred, spuse el şi îl conduse spre capătul sălii, unde un şir de vitrine mici mărgineau peretele. Soldatul citi titlurile înscrise şi arătă spre unul dintre ele: — Da, aici este. Chiar acolo unde mi-a spus comandantul. Langdon citi: ATTIVI VATICANI. „Activele Vaticanului?" Parcurse rapid lista conţinutului. Proprietăţi imobiliare... valori mobiliare, Banca Vaticanului... antichităţi... şi continua. — Documentaţie despre toate activele Vaticanului, explică soldatul. Langdon privi rafturile vitrinei. „Iisuse!" Chiar şi pe întuneric se vedea că erau ticsite. — Comandantul a spus că toate lucrările realizate de Bernini sub patronajul Vaticanului sunt trecute aici, ca active. Profesorul încuviinţă şi îşi dădu seama că Olivetti avusese probabil dreptate. Pe vremea lui Bernini, întreaga creaţie realizată de un artist sub patronajul papei devenea, prin lege, proprietate a Vaticanului. Era mai degrabă feudalism decât patronaj real, dar artiştii de frunte o duceau bine şi rareori se plângeau de acest lucru. — Inclusiv lucrările amplasate în biserici aflate în afara Vaticanului? Soldatul îi aruncă o privire ciudată: — Desigur! Toate bisericile catolice din Roma sunt proprietatea Vaticanului. Langdon privi lista din mâna sa, pe care erau înscrise numele celor

aproximativ douăzeci de biserici situate pe linia ce pornea de la Vento Ponente. Al treilea altar al ştiinţei se afla într-una dintre ele şi Langdon spera că-şi va da seama la timp în care anume. În alte circumstanţe, i-ar fi plăcut să cerceteze pe îndelete fiecare biserică în parte. Din păcate însă, avea la dispoziţie doar douăzeci de minute pentru a afla ce dorea — biserica în care se afla un opera închinată focului. Porni spre uşa electronică rotativă a galeriei. Soldatul nu-l urmă şi Langdon sesiză o uşoară ezitare. — Aerul este acceptabil, spuse zâmbind. Rarefiat, dar respirabil. — Mi s-a ordonat să vă conduc până aici şi apoi să mă întorc imediat la centru. — Pleci?! — Da. Membrii Gărzii Elveţiene nu au voie în interiorul arhivelor, dar deja am încălcat protocolul însoţindu-vâ până aici. Comandantul mi-a atras atenţia asupra acestui lucru. — Ai încălcat protocolul?! „La naiba, omul ăsta are idee ce se petrece azi aici?!" — Dar de partea cui este afurisitul dumitale de comandant? izbucni el. Orice expresie amicală dispăru de pe figura soldatului. Cicatricea de sub ochi începu să i se zbată. Omul se mulţumi să-l privească tăcut şi dintr-o dată părea să arate la fel ca Olivetti. — Îmi cer scuze, spuse Langdon, regretând comentariul. Doar că... mi-ar prinde bine o mână de ajutor. Militarul nu clipi: — Am fost antrenat să-mi urmez ordinele. Nu să le discut. După ce veţi găsi ceea ce căutaţi, luaţi imediat legătura cu comandantul. — Dar unde-i voi găsi? bâigui profesorul, siderat. Soldatul îşi scoase de la brâu staţia de emisie-recepţie şi o depuse pe măsuţa din apropiere. — Canalul unu. Şi dispăru în întuneric.

81 Televizorul din biroul papei era un Hitachi cu ecran de mari dimensiuni, închis într-un dulap încastrat în perete care avea uşile deschise acum. Toţi cei din încăpere se strânseră în jur. Vittoria veni mai aproape. Pe ecran apăru o tânără reporteră, cu par negru şi ochi Catifelaţi, ca de căprioară. — Pentru ştirile MSNBC, Kelly Horan-Jones transmite în direct din Cetatea Vaticanului. În fundal se zărea San Pietro; bazilica era filmată pe timpul nopţii, cu toate luminile aprinse.

— Ba nu sunteţi deloc în direct! izbucni Rocher. Astea-s imagini vechi! În bazilică luminile sunt stinse. Olivetti şuieră la el să tacă. Reportera continua, cu o voce care părea încordată: — Evenimente tulburătoare în cadrul alegerilor pentru un nou papă. Deţinem informaţii conform cărora doi membri ai Colegiului Cardinalilor au fost asasinaţi în Roma. Olivetti înjură printre dinţi. La uşă îşi făcu apariţia un soldat care gâfâia: — Comandante, centrala telefonică este asaltată de apeluri. Ni se cere o poziţie oficială privind... — Deconectează-i, replică Olivetti, fără a-şi lua ochii de la ecran. — Dar, comandante... — Du-te! Soldatul plecă. Vittoriei i se păru că şambelanul ar fi vrut să spună ceva, dar se abţinuse şi se mulţumi să-i arunce comandantului o privire lungă şi grea, înainte de a se întoarce spre televizor. MSNBC difuza acum imagini filmate: membri ai Gărzii Elveţiene transportau cadavrul cardinalului Ebner pe scările de la Santa Maria del Popolo şi apoi îl urcau într-un automobil Alfa Romeo. Imaginile îngheţară şi obiectivul focaliză pe trupul gol al cardinalului, vizibil pentru o secundă înainte de a fi urcat în portbagajul maşinii. — Cine dracu' a filmat asta? întrebă Olivetti. Reportera MSNBC îşi continua relatarea: — Se crede că acesta este trupul cardinalului Ebner din Frankfurt, Germania. Iar cei care scot cadavrul din biserică sunt, se pare, membri ai Gărzii Elveţiene. Reportera părea că face eforturi serioase pentru a se arăta impresionată. În vreme ce îşi continua relatarea, obiectivul focaliză pe figura ei, care deveni şi mai sumbră. — MSNBC ar dori să-şi avertizeze telespectatorii că imaginile care urmează sunt extrem de sugestive şi nu sunt recomandate tuturor categoriilor de public. Vittoria pufni iritată de aşa-zisa îngrijorare a postului pentru sensibilitatea telespectatorilor, nelăsându-se înşelată de acest avertisment care nu era altceva decât o incitare vădită; după o astfel de promisiune, nimeni nu mai schimba postul. — Repet, aceste imagini pot fi şocante pentru anumiţi telespectatori. — Ce imagini? întrebă Olivetti. Tocmai ce au arătat... Pe ecran apăru un cuplu ce se deplasa prin mulţimea din Piazza San Pietro. Vittoria recunoscu imediat cuplul: ea şi Robert. În colţul ecranului, peste imagine era suprapus un scurt text: „Prin amabilitatea BBC". Un clopoţel începu să sune în mintea ei. — Oh, nu! exclamă ea cu glas tare. Oh... nu!

Şambelanul privi în jur, confuz, şi se întoarse spre Olivetti: — Parcă spuneai că ai confiscat banda! Brusc, la televizor se auzi ţipătul unui copil; o fetiţă arăta cu degetul spre ceea ce părea a fi un cerşetor însângerat. Robert Langdon intră brusc în cadru, în timp ce se apropia de fetiţă. În biroul papei, nimeni nu mai scotea un cuvânt, toată lumea privea îngrozită drama ce li se desfăşura în faţa ochilor. Trupul cardinalului căzu pe pavaj, cu faţa în jos. Apăru şi Vittoria care striga ceva. Era sânge peste tot. O arsură urâtă. O sinistră şi ratată încercare de a administra victimei primul ajutor. — Această uluitoare filmare, spunea reportera, a fost realizată cu numai câteva minute în urmă în Piazza San Pietro din Roma. Sursele noastre susţin că acesta este trupul cardinalului Lamassé, din Franţa. De ce era cardinalul astfel îmbrăcat şi de ce nu se afla în sânul conclavului rămâne încă un mister. Până în acest moment, Vaticanul a refuzat orice comentarii. Şi imaginile începură să se deruleze din nou. — Am refuzat să comentăm? mârâi Rocher. Aşteptaţi numai un minut! Reportera continua să vorbească: — Deşi MSNBC nu a confirmat încă motivul atacului, sursele noastre susţin că responsabilitatea pentru aceste asasinate a fost revendicată de un grup autointitulat Illuminati. — Ce?! explodă Olivetti. — ... Puteţi afla mai multe despre Illuminati dacă vizitaţi site-ul nostru... — Non é posibile! declară comandantul şi schimbă canalul. Aici, crainicul de limbă spaniolă comenta: — Un cult satanic numit Illuminati, despre care unii istorici credeau... Olivetti începu să apese la întâmplare butoanele telecomenzii. Toate posturile transmiteau în direct. Majoritatea, în limba engleză. — ... Garda Elveţiană scoţând un cadavru dintr-o biserică, puţin mai devreme în această seară. Se crede că trupul este cel al cardinalului... — ... Luminile în bazilică şi în muzeu sunt stinse, ceea ce lasă loc unor speculaţii privind... — ... Vom discuta cu specialistul în teoria conspiraţiilor Tyler Tingley despre această şocantă reapariţie a... — ... Zvonuri privind încă două noi asasinate plănuite pentru această seară... — ... Care se întreabă dacă nu cumva candidatul cu cele mai mari şanse la scaunul pontifical, cardinalul Baggia, se află printre cei care lipsesc... Vittoria se întoarse cu spatele la televizor. Totul se întâmpla atât de repede! Afară, în amurgul înserării, magnetismul tragediei umane părea să-i atragă pe oameni spre Vatican. Mulţimea se îngroşase

aproape instantaneu. Rânduri de trecători intrau în piaţă, în vreme ce carele de reportaj se înghesuiau să prindă un loc. Olivetti puse telecomanda pe birou şi întoarse spre şambelan: — Signore, nu pot să-mi dau seama cum s-a întâmplat. Am confiscat banda care se afla în cameră! Il camerlengo era încă prea şocat pentru a-i mai putea răspunde. Nimeni nu rosti vreun cuvânt. Militarii stăteau încremeniţi în poziţia de drepţi. — Se pare, spuse şambelanul în cele din urmă, care părea prea tulburat pentru a mai fi şi furios, că nu controlăm această criză atât de bine pe cât am fost lăsat să cred. Trebuie să mă adresez oamenilor, adăugă privind mulţimea din piaţă. Comandantul clătină însă din cap. — Nu, signore. Exact asta aşteaptă Illuminati de la dumneavoastră -o confirmare, o întărire a poziţiei lor. Trebuie să păstrăm tăcerea. — Şi toţi oamenii aceştia? În scurt timp se vor aduna aici zeci de mii de suflete. Apoi sute de mii. Dacă o să continuăm această şaradă, nu facem decât să le punem viaţa în pericol. Trebuie să-i previn. Şi apoi va trebui să evacuăm Colegiul Cardinalilor. — Mai avem ceva timp. Permiteţi-i căpitanului Rocher să găsească antimateria. Şambelanul se întoarse: — Mi se pare cumva că-mi dai un ordin? — Nu, vă dau doar un sfat. Dacă vă preocupă oamenii de afară, putem anunţa o scurgere de gaze şi evacuăm zona, dar e periculos să recunoaştem că au luat ostatici. — Comandante, nu am să-ţi spun acest lucru decât o singură dată. Nu mă voi folosi de acest birou ca de o tribună de la care să mint lumea întreagă. Dacă voi anunţa ceva, acest lucru nu va fi decât adevărul. — Adevărul? Că Vaticanul este ameninţat cu distrugerea de nişte terorişti satanişti? N-am face decât să ne subminam poziţia. Preotul îi aruncă o privire furibundă: — Poziţia noastră ar putea slăbi mai mult decât este în momentul de faţă? Pe neaşteptate, Rocher ţipă, luă telecomanda şi dădu sonorul la maximum. Toate capetele se întoarseră spre televizor. Crainica de la MSNBC părea acum de-a dreptul descumpănită. Suprapusă peste imaginea ei era o fotografie a fostului papă. — ... Noi informaţii, primite în acest moment de la BBC. Crainica privi rapid în studio, aşteptând parcă o confirmare că anunţul pe care avea să-l facă era autentic şi că trebuia să-l citească. Primind probabil confirmarea dorită, se întoarse şi privi sumbru drept în obiectiv. — Acum doar câteva clipe, Confreria Illuminati a revendicat... a revendicat responsabilitatea pentru decesul papei, care a avut loc cu

cincisprezece zile în urmă. Şambelanul se prăbuşi în scaun. Rocher scăpă telecomanda din mână. Vittoria abia dacă reuşea să înţeleagă informaţia primită. — În conformitate cu legile Vaticanului, continua crainica, trupul papei nu poate fi supus unei autopsii şi, prin urmare, afirmaţia confreriei nu poate fi confirmată. Cu toate acestea, Illuminati susţin că adevărata cauză a decesului papei nu a fost un infarct, aşa cum a declarat Vaticanul, ci otrăvirea. Nimeni dintre cei prezenţi nu scoase vreun sunet. În cele din urmă, Olivetti izbucni: — O porcărie! O minciună cât roata carului! Rocher începu să schimbe din nou canalele. Ştirea părea să se răspândească asemenea unei molime, de la un post la altul. Toate arătau aceleaşi imagini, toate aveau aceleaşi comentarii. Titlurile erau care de care mai senzaţionale: „CRIMĂ LA VATICAN!" „PAPA OTRĂVIT!" „SATANA ATINGE CASA DOMNULUI!" Şambelanul îşi plecă privirile: — Dumnezeu să ne ajute! Între timp, Rocher ajunsese la un post BBC: — ... M-a informat despre crima de la Santa Maria del Popolo... — Stai! strigă preotul. Dă înapoi! Rocher schimbă din nou canalul. Pe ecran, un crainic arătos şedea în studioul de ştiri al BBC. Deasupra umărului său stâng se vedea fotografia unui ins ciudat, cu o barbă roşcată. Dedesubt scria: „Gunther Glick — în direct de la Vatican". Reporterul transmitea probabil telefonic, fiindcă vocea i se auzea destul de greu printre zgomotele de fundal: — ... Cameramanul meu a filmat momentul în care trupul cardinalului era scos din Capela Chigi. — Daţi-mi voie să repet, pentru ascultătorii noştri, interveni crainicul. Reporterul BBC Gunther Glick este cel care ne-a adus primul această ştire. El a fost contactat telefonic de două ori de către presupusul asasin Illuminati. Gunther, spuneai că ucigaşul ţi-a telefonat din nou cu doar câteva momente în urmă pentru a transmite un mesaj din partea Confreriei Illuminati? — Într-adevăr. — Şi în mesaj se spunea că gruparea Illuminati este responsabilă de moartea papei? Vocea crainicului trăda neîncrederea acestuia. Reporterul răspunse: — Exact. Individul mi-a spus că papa nu a murit în urma unui infarct, aşa cum au crezut cei de la Vatican, ci că a fost otrăvit de

Illuminati. În biroul papal, toată lumea încremeni. — Otrăvit? întrebă crainicul. Dar... dar cum? — Nu mi s-au oferit amănunte. Mi s-a spus doar că pontiful a fost ucis cu o substanţă numită... Glick se întrerupse pentru o clipă şi în microfon se auzi foşnetul unor hârtii... numită Heparină. Şambelanul, Olivetti şi Rocher schimbară priviri nedumerite: — Heparină? bâigui Rocher. Dar asta nu-i...? Preotul se albi la faţă: — Medicamentul pe care-l lua papa. Vittoriei nu-i venea să creadă: — Papei îi era administrată Heparină? — Avea tromboflebită. I se făcea câte o injecţie zilnic. Rocher replică siderat: — Dar Heparina nu-i o otravă! De ce ar pretinde Illuminati ... — În doze mari, substanţa este letală, interveni Vittoria. E un anticoagulant puternic. O supradoză riscă să provoace masive hemoragii interne şi cerebrale. — De unde ştii asta? o întrebă Olivetti, suspicios. — Specialiştii în biologie marină o administrează mamiferelor aflate în captivitate pentru a preîntâmpina fonnarea cheagurilor de sânge din cauza lipsei de activitate. Au fost cazuri de animale moarte ca urmare a proastei administrări a medicamentului. O supradoză de Heparinâ administrată unui om ar determina simptome care ar putea fi uşor confundate cu un infarct... mai cu seamă în absenţa unei autopsii. Şambelanul părea profund tulburat. — Signore, i se adresă Olivetti, această afirmaţie este, evident, doar o minciună menită să atragă publicitate. Ar fi imposibil să-i fi administrat cineva papei o supradoză. Nimeni nu avea acces. Şi chiar dacă am muşca momeala şi am încerca să infirmăm revendicarea Illuminati, cum am putea-o face? Lagea papală interzice autopsia. Şi chiar cu o autopsie, nu am afla nimic. Am găsi în organismul său urme de Heparină de la injecţiile zilnice. — Adevărat, spuse şambelanul. Şi totuşi, altceva mă nedumereşte. Nimeni din afară nu ştia că Sfinţia Sa lua acest medicament. Urmă o tăcere de mormânt, pe care o întrerupse, într-un târziu, Vittoria: — Dacă i s-a administrat într-adevăr o supradoză de Heparină, cadavrul ar prezenta anumite semne. Olivetti se întoarse spre ea: — Doamnă Vetra, în caz că nu m-ai auzit, autopsia unui papă este interzisă de legea Vaticanului. Nu vom accepta sub nici o formă să pângărim trupul Sfinţiei Sale tăindu-l, numai fiindcă un duşman face o afirmaţie obraznică! Vittoria îşi plecă ochii, cuprinsă de ruşine: — Dar nu voiam să spun... În nici un caz nu vreau să sugerez

exhumarea papei... Nu intenţionase să fie lipsită de respect, iar acum ezită, în timp ce-şi amintea în treacăt ceva ce-i spusese Langdon pe când se aflau în Capela Chigi. Profesorul menţionase că sarcofagele papale erau aşezate deasupra solului şi capacul nu era niciodată cimentat — o reminiscenţă din vremea faraonilor, când se credea că, prin sigilarea şi îngroparea sicriului, sufletul mortului rămâne prizonier înăuntru. Gravitaţia devenise un înlocuitor al mortarului, capacele sarcofagelor cântărind adesea sute de kilograme. "Prin urmare, din punct de vedere tehnic, ar fi fost deci posibil să..." — Ce fel de semne? întrebă şambelanul dintr-o dată. Vittoria îşi simţi inima tremurând de teamă: — Supradozele provoacă sângerâri ale mucoaselor orale. — Ale cui? — Gingiile victimei sângerează. După moarte, sângele se coagulează şi interiorul gurii se înnegreşte. Vittoria văzuse odată o fotografie făcută într-un acvariu londonez, unde două balene ucigaşe primiseră din greşeală câte o supradoză de Heparinâ. Balenele pluteau lipsite de viaţă, cu gurile căscate şi limbile negre ca smoala. Şambelanul nu îi răspunse, mulţumindu-se să se întoarcă şi să privească pe fereastră. Din vocea lui Rocher pierise optimismul: — Signore, dacă această afirmaţie privind otrăvirea este adevărată... — Nu este adevărată, replică Olivetti. Nimeni din afară nu ar fi putut să aibă acces la papă. — Dacă această afirmaţie este adevărată, repetă Rocher, şi dacă Sfântul Părinte a fost într-adevăr otrăvit, acest lucru are profunde implicaţii asupra căutărilor noastre. Presupusa asasinare ar indica o infiltrare mult mai profundă decât ne-am imaginat până acum. Verificarea exclusivă a zonelor albe ar deveni inadecvată. Dacă suntem atât de compromişi, este posibil să nu găsim conteinerul în timp util. Olivetti îi aruncă subalternului său o privire de gheaţă: — Căpitane, îţi voi spune eu ce anume se va întâmpla... — Nu, interveni şambelanul întorcându-se şi privindu-l fix pe Olivetti. Eu îţi voi spune dumitale ce anume se va întâmpla. Lucrurile au mers prea departe. În douăzeci de minute voi hotărî dacă trebuie să anulez conclavul şi să evacuez Cetatea Vaticanului. Decizia mea va fi una definitivă. E clar? Comandantul nici nu clipi. Şi nici nu răspunse. Preotul începu să vorbească din ce în ce mai hotărât, însufleţit de o nouă forţă interioară: — Căpitane Rocher, vei încheia verificarea zonelor albe şi îmi vei raporta direct atunci când vei termina. Rocher încuviinţă, în timp ce îi arunca lui Olivetti o privire nesigură.

Şambelanul să întoarse spre doi dintre soldaţi: — Îl vreau pe reporterul acela BBC, domnul Glick, în biroul acesta imediat. Dacă Illuminati au luat legătura cu el, poate că ne va fi de ajutor. Duceţi-vă! Militarii ieşiră. Il camerlengo li se adresă apoi celorlalţi soldaţi care aşteptau: — Domnilor, nu voi permite alte pierderi de vieţi omeneşti. Până la ora zece, îi veţi localiza pe ceilalţi doi cardinali dispăruţi şi îl veţi captura pe monstrul care se face vinovat de aceste crime. Am fost suficient de explicit? — Dar, signore, interveni Olivetti, nu avem idee unde... — Domnul Langdon tocmai se ocupă de acest lucru. Pare un om capabil. Am încredere în el. Şi cu aceste cuvinte, şambelanul se îndreptă spre uşă cu paşi hotărâţi. În drum, făcu semn spre alţi trei soldaţi: — Voi trei veniţi cu mine. Acum! Militarii îl urmară. În prag, preotul se opri şi se întoarse spre Vittoria: — Doamnă Vetra, şi dumneavoastră. Vă rog să veniţi cu mine! Ea ezită o clipă: — Unde mergem? — Să vedem un vechi prieten.

82 La CERN, secretarei Sylvie Baudeloque îi era foame şi ar fi vrut să poată pleca acasă. Spre consternarea ei, Kohler supravieţuise drumului până la infirmerie; îi telefonase şi-i ceruse — n-o rugase, îi ceruse — să rămână în continuare la birou în seara aceea. Fără alte explicaţii. De-a lungul anilor, Sylvie se obişnuise să ignore ciudatele schimbări de dispoziţie şi excentricităţile şefului ei — tăcerile şi enervanta lui tendinţă de a filma în secret şedinţele, cu aparatul video încastrat în scaunul cu rotile. De fapt, sperase în taină ca într-o zi Kohler să se împuşte în cursul vreuneia dintre vizitele sale săptămânale la poligonul de trageri, dar se părea că directorul era un bun ţintaş. Acum, stând singură la birou, secretara îşi auzi stomacul protestând. Kohler nu se întorsese şi nu-i dăduse nimic de făcut pentru seară. „De ce naiba să stau aici, lihnită de foame şi să mă plictisesc?!" Aşa că îi lăsase lui Kohler un bileţel şi plecase spre bufetul instituţiei, să îmbuce ceva la repezeală. Dar nu reuşi. Pe când trecea pe lângă departamentul recreaţional al CERN — un hol lung, mărginit de mici salonaşe cu televizoare — observă că toate încăperile erau pline de angajaţi care, aparent, renunţaseră la cină

pentru a urmări ştirile. Probabil că se întâmpla ceva interesant şi Sylvie intră şi ea în primul salonaş, ticsit de „biţomani" — tineri programatori de computer. Când văzu ştirile prezentate, i se tăie răsuflarea: „TEROARE LA VATICAN" Ascultă reportajul şi nu-i venea să-şi creadă urechilor. O veche confrerie care ucidea cardinali? Şi ce demonstra asta? Ura respectivilor? Supremaţia lor? Ignoranţa? Totuşi, în mod incredibil, atmosfera din salon nu părea câtuşi de puţin sumbră. Doi tineri tehnicieni trecură în fugă, fluturând tricouri pe care fusese imprimată fotografia lui Bill Gates împreună cu mesajul: „Şi cei săraci cu capul vor moşteni pământul!" — Illuminati! strigă unul. V-am zis eu că tipii ăştia chiar există! — Incredibil! Credeam că nu-i decât un joc! — L-au omorât pe papă, măi, băieţi! Pe papă! — Ce chestie! Mă întreb câte puncte primeşti pentru asta? Şi cei doi o luară din nou la fugă, râzând. Sylvie rămase o clipă împietrită de uimire. Ca o catolică lucrând printre oameni de ştiinţă, fusese uneori nevoită să asculte remarce antireligioase, dar distracţia băieţilor ăstora avea o veritabilă tentă euforică, stârnită de pierderea suferită de Biserică. De ce o urau atât de mult? Cum puteau fi aşa de grosolani? Pentru Sylvie, Biserica fusese totdeauna o entitate inofensivă... un loc de reuniune şi de introspecţie... uneori doar un prilej de a cânta în gura mare, fără ca alţii să se holbeze la ea. În biserici îşi petrecuse cele mai importante momente ale vieţii ei: nunţile, botezurile, înmormântările, sărbătorile — şi ele nu-i ceruseră nimic în schimb. Chiar şi contribuţiile financiare erau voluntare. Copiii ei veneau în fiecare săptămână de la şcoala de duminică entuziasmaţi, doritori să-i ajute pe ceilalţi şi să fie mai buni. Ce putea fi rău în asta? Niciodată nu pricepuse de ce atâtea „minţi luminate" de la CERN nu reuşeau să înţeleagă importanţa Bisericii. Chiar credeau oare că omul obişnuit se simţea inspirat de mezonii şi cuarcii lor? Sau că ecuaţiile ar putea înlocui nevoia de a crede într-o divinitate? Uluită, Sylvie porni pe culoar, prin faţa celorlalte salonaşe. Toate erau ticsite. Oare ce fusese cu telefonul primit mai devreme de Kohler de la Vatican? O coincidenţă? Poate. Era un lucru obişnuit ca Vaticanul să sune din când în când la CERN, în semn de respect şi bunăvoinţă, înainte de a emite declaraţii arzătoare de condamnare a cercetărilor efectuate în instituţie; cele mai recente vizaseră realizările CERN în domeniul nanotehnologiei, un domeniu pe care Biserica îl denunţase ca urmare a implicaţiilor lui în ingineria genetică. Celor de la CERN nu le păsase însă niciodată. Invariabil, în numai câteva minute de la perdaful Vaticanului, telefonul lui Kohler se înfierbânta de apelurile primite de la

zeci de firme ce doreau să cumpere noua tehnologie. „NU există publicitate negativă", obişnuia directorul să spună. Sylvie se întrebă dacă ar fi cazul să-i trimită lui Kohler un mesaj pe pager, acolo pe unde o fi bănănăind el, şi să-i spună să deschidă televizorul. Oare lui îi păsa? O fi auzit deja? Desigur că auzise. Probabil că acum înregistra întregul reportaj cu camera aceea micuţă de pe scaun, zâmbind pentru prima dată într-un an întreg. Sylvie ajunse în cele din urmă în dreptul unui salon în care atmosfera era liniştită... aproape melancolică. Cei care urmăreau ştirile aici erau unii dintre cei mai vechi şi mai respectaţi specialişti de la CERN. Nici unul nu ridică ochii când Sylvie intră şi se aşeză tăcută pe un scaun. În celălalt capăt al complexului CERN, în apartamentul îngheţat al lui Leonardo Vetra, Maximilian Kohler sfârşise de citit jurnalul legat în piele pe care îl luase din noptieră. Acum urmărea ştirile la televizor. După câteva minute, puse jurnalul la loc, închise televizorul şi ieşi din apartament. Undeva, mult mai departe, la Vatican, cardinalul Mortati se apropie de şemineul din Capela Sixtină cu o altă serie de voturi. Le dădu foc şi fumul degajat se ridică negru şi de această dată. Două tururi de scrutin. Şi nici un papă încă!

83 Lumina lanternelor nu făcea faţă întunecimii din San Pietro. Hăul de deasupra capului apăsa aidoma cerului plin de nori dintr-o noapte fără stele şi pentru Vittoria tenebrele ce se întindeau în jur erau asemenea unui ocean pustiu. Mergea repede, pentru a ţine pasul cu şambelanul şi cu gărzile elveţiene. Undeva sus, un porumbel ugui şi flutură din aripi. De parcă i-ar fi simţit neliniştea, preotul râmase puţin în urmă şi îi puse o mână caldă pe umăr. O forţă sesizabilă se scurse din braţul lui, ca şi cum, prin cine ştie ce magie, i-ar fi transferat calmul de care avea nevoie pentru ceea ce urmau să facă. „Dar ce urmează să facem? se întrebă ea. Totul e o nebunie!" Şi totuşi, îşi dădea seama că, în ciuda impietăţii şi a ororii ine-rente, această datorie devenise inevitabilă. Deciziile grave pe care trebuia să le adopte şambelanul necesitau informaţii... informaţii îngropate într-un sarcofag din Grotele Vaticanului. Oare ce vor găsi? „L-au ucis într-adevăr Illuminati pe papă? Influenţa şi puterea fior a ajuns chiar

atât de departe? Sunt eu pe punctul de a face prima autopsie, unui papă?" Vittoriei i se părea ironic faptul că, în această biserică întunecată, era mai speriată ca atunci când înota noaptea printre baracude. Îşi găsea refugiul în natură, natura o înţelegea. Problemele sufletului şi ale spiritului uman le desluşea însă mult mai greu. Bancurile de peşti de pradă care se adunau în întuneric îi aminteau de presa de-afară. Imaginile televizate ale cadavrelor înfierate îi readuceau în minte trupul tatălui ei... şi râsul îngheţat al asasinului. Ucigaşul era pe aici, pe undeva. În clipa aceea, Vittoria simţi cum furia ia locul fricii. Când trecură pe lângă o coloană — mai groasă decât orice trunchi de sequoia pe care-l văzuse ea — zări o licărire gălbuie drept în faţă. Lumina părea să iradieze de sub podea, în mijlocul bazilicii. Când se apropie, îşi dădu seama ce este: celebrul sanctuar îngropat din spatele altarului principal — încăperea subterană somptuoasă în care erau păstrate cele mai preţioase relicve ale Vaticanului. Când ajunseră în dreptul gărduleţului ce împrejmuia nişa, Vittoria privi în jos, la caseta aurie înconjurată de nenumărate lămpi cu ulei. — Osemintele Sfântului Petru? întrebă ea, ştiind însă bine ce erau. Toţi cei care vizitau bazilica ştiau ce se află în caseta aurie. — De fapt, nu, răspunse şambelanul. O eroare frecvent întâlnită. Acesta nu este un relicvar. În casetă se află pallium-uri — eşarfele pe care papa le înmânează cardinalilor nou-aleşi. — Dar credeam... — Aşa crede toată lumea. În ghidurile turistice această nişă subterană este prezentată ca adăpostind osemintele Sfântului Petru, dar adevăratul mormânt se află cu două etaje mai jos, îngropat în pământ. A fost excavat în anii patruzeci. Nimănui nu-i este permis să coboare acolo. Vittoria era şocată. În vreme ce se depărtau de nişa luminată, înapoi în întuneric, se gândi la relatările numeroşilor pelerini, care călătoreau mii de kilometri pentru a vedea caseta aurie, crezând că se află în prezenţa Sfântului Petru. — N-ar trebui oare ca Vaticanul să spună lumii adevărul? — Tuturor ne face bine contactul cu divinitatea... chiar dacă nu este decât unul închipuit. Ca om de ştiinţă, Vittoria nu-l putea contrazice. Citise nenumărate studii despre efectul placebo — vindecarea cancerului cu câteva aspirine la oameni care credeau că li se administrează un medicament miraculos. Ce altceva era credinţa, la urma urmei? — Noi aici, la Vatican, acceptăm mai greu schimbarea, spuse şambelanul. Recunoaşterea propriilor greşeli din trecut şi modernizarea au fost întotdeauna dificile. Sfinţia Sa a încercat să corecteze această stare de fapt... Să ne deschidă spre lumea modernă. Să căutam noi căi către Dumnezeu. — Precum ştiinţa?

— Sincer să fiu, ştiinţa mi se pare irelevantă. — Irelevantă? Vittoria se putea gândi la multe cuvinte prin care să descrie ştiinţa, dar în lumea modernă, termenul „irelevant" nu era unul dintre acestea. — Ştiinţa poate vindeca sau poate ucide. Totul depinde de sufletul celui care o aplică. Sufletul este cel care mă interesează pe mine. — Când aţi simţit chemarea pentru preoţie? — Chiar înainte de a mă naşte. Vittoria îl privi nedumerită. — Îmi pare rău, această întrebare mi se pare totdeauna ciudată. Vreau să spun că am ştiut dintotdeauna că-L voi sluji pe Dumnezeu. Din prima clipă în care am putut gândi. Totuşi, abia în armată mi-am înţeles cu adevărat ţelul. — Aţi făcut armata? întrebă ea surprinsă. — Doi ani. Am refuzat să trag cu arma, aşa că m-au învăţat să pilotez. Elicoptere sanitare. Încă mai zbor, din când în când. Vittoria încercă să şi-l imagineze pe tânărul preot la manşa unui elicopter. În mod straniu, părea că locul i se potriveşte perfect. Il camerlengo Ventresca avea o tărie de caracter care părea să-i întărească şi mai mult convingerile. — Aţi zburat vreodată împreună cu papa? — Cerule, nu! Acest pasager preţios este lăsat totdeauna pe mâna profesioniştilor. Sfinţia Sa mă lăsa să zbor uneori cu elicopterul până la reşedinţa noastră de la Gandolfo. Şambelanul făcu o pauză şi o privi: Doamnă Vetra, vă mulţumesc pentru ajutorul pe care ni-l oferiţi astăzi. Îmi pare rău pentru tatăl dumneavoastră. Sincer! — Mulţumesc. — Eu nu mi-am cunoscut tatăl. A murit înainte de a mă naşte. Iar mama mi-am pierdut-o pe când aveam zece ani. — Aţi fost orfan? Dintr-o dată se simţi mai apropiată de omul care-i era alături. — Am supravieţuit unui accident. Un accident care a răpus-o pe mama. — Şi cine a avut grijă de dumneavoastră? — Dumnezeu. Efectiv, mi-a trimis un alt tată. Un episcop din Palermo a venit la mine la spital şi m-a luat sub ocrotirea sa. Pe atunci nu am fost deloc surprins. Am simţit încă din copilărie mâna Domnului asupra mea. Sosirea episcopului n-a făcut decât să-mi confirme ceea ce bănuiam deja, că Dumnezeu m-a ales pentru a-L sluji. — Credeaţi că Dumnezeu v-a ales? — Credeam. Şi încă mai cred, replică şambelanul fără urmă de îngâmfare sau automulţumire în glas. Am lucrat mulţi ani sub tutela episcopului. În cele din urmă, el a devenit cardinal. Totuşi, nu m-a uitat. El este singurul tată pe care mi-l amintesc. O rază de lumină învălui pentru o clipă faţa preotului şi Vittoria zări în ochii lui o imensă singurătate.

Grupul ajunsese între timp în dreptul unei coloane masive şi fasciculele lanternelor se axară asupra unei deschideri în pardoseală. Privind scara ce cobora în străfundul clădirii, Vittoria resimţi o bruscă nevoie de a fugi de acolo. Soldaţii îl ajutau deja pe şambelan să coboare. Ea urmă la rând. — Ce s-a mai întâmplat cu el? întrebă, încercând să-şi oprească tremurul din voce. Cu cardinalul care v-a luat sub ocrotirea sa? — A părăsit Colegiul Cardinalilor pentru o altă poziţie. Vittoria îl privi cu surprindere. — Şi apoi, regret s-o spun, s-a stins din viaţă, urmă preotul. — Le mie condoglianze. Recent? Il camerlengo se întoarse spre ea, umbrele îi accentuau durerea întipărită pe faţă: — Cu exact cincisprezece zile în urmă. Iar acum îl vom revedea.

84 Luminile întunecate străluceau fierbinţi printre rafturi. Galeria aceasta era mult mai mică decât cea în care fusese Langdon înainte. „Mai puţin aer, mai puţin timp." Ar fi trebuit să-i ceară lui Olivetti să pornească ventilaţia. Găsi repede sectorul în care se aflau registrele de Belle Arti; nici n-avea cum să nu-l vadă, fiindcă ocupa aproape opt rafturi pline. Biserica Catolică deţinea milioane de lucrări în lumea întreagă. Parcurse dintr-o privire rafturile, în căutarea lui Gianlorenzo Bernini. Începu de la mijloc în jos, pe primul raft, cam de acolo unde îşi închipuia el că s-ar afla litera B. După un moment de panică, declanşată de gândul că registrul respectiv ar putea lipsi, îşi dădu seama, spre marea lui dezamăgire, că nu erau aşezate în ordine alfabetică. „De ce nu mă surprinde chestia asta?!" Abia când reveni la începutul colecţiei şi se urcă pe scara mobilă până la raftul de sus înţelese cum era structurată această galerie. Aplecat, într-un echilibru precar, găsi cele mai groase registre, aparţinând maeştrilor Renaşterii — Michelangelo, Rafael, da Vinci, Boticelli. Acum realiză că registrele erau aranjate în ordinea valorii monetare totale a colecţiei fiecărui artist. Înghesuit între Rafael şi Michelangelo se afla şi registrul cu numele lui Bernini; era mai gros de doisprezece centimetri. Deja respirând greu şi luptându-se cu volumul masiv, coborî scara. Apoi, ca un băieţel cu o revistă de benzi desenate, se întinse pe podea şi deschise coperta. Registrul era legat în piele, foarte solid, iar scrisul era de mână. Pe fiecare pagină era catalogată o singură lucrare, incluzând o descriere scurtă, data, amplasarea, costul materialelor şi uneori o schiţă a piesei

respective. Profesorul răsfoi paginile... peste opt sute în total. Bernini fusese un tip destul de ocupat. În studenţie, Langdon se întrebase adesea cum reuşeau artiştii din vechime să realizeze atât de multe opere de artă în decursul unei singure vieţi. Mai târziu aflase, cu dezamăgire, că maeştrii celebri erau autorii unei părţi foarte mici din propriile lucrări. Ei conduceau ateliere în care pregăteau tinerii artişti pentru a le pune proiectele în aplicare. Sculptori precum Bernini creau miniaturi din lut şi îi angajau pe alţii să le realizeze apoi din marmură. Langdon ştia că, dacă Bernini ar fi trebuit să se ocupe singur de toate comenzile primite, ar mai lucra încă şi astăzi. — Indexul, spuse cu glas tare, încercând să alunge negura care tindea să-i învăluie mintea. Deschise volumul la sfârşit, pentru a căuta în index, la litera F, titlurile ce conţineau cuvântul fuoco — foc — dar termenii ce începeau cu F nu erau toţi la un loc. Profesorul înjură. „Ce dracu' au oamenii ăştia împotriva alfabetizării?" Articolele erau, în mod aparent, aranjate cronologic, unul câte unul, pe măsură ce Bernini finalizase câte o lucrare. Totul fusese trecut în funcţie de dată. Ceea ce nu-i era de nici un ajutor. În vreme ce privea lista deconcertat, un alt gând chinuitor îi trecu prin minte. Era posibil ca titlul sculpturii pe care o căuta să nici nu conţină cuvântul „foc". Cele două lucrări anterioare -Avacum şi Îngerul şi Vento Ponente — nu conţineau referiri specifice la „pământ" sau la „aer". Pierdu un minut sau două răsfoind volumul la întâmplare, în speranţa că o ilustraţie îi va atrage atenţia. Nimic însă. Văzu zeci de lucrări obscure, despre care nu auzise niciodată, şi multe altele pe care le recunoştea... Daniel şi leul, Apollo şi Daphne, plus vreo şase fântâni. Când le zări pe acestea din urmă, gândul îi sări brusc ceva mai înainte. Apă. Ar putea fi, cumva, cel de-al patrulea altar al ştiinţei o fântână? Ar fi fost un perfect tribut adus Apei. Langdon spera să-l poată prinde pe asasin înainte de a ajunge la Apă, fiindcă Bernini sculptase zeci de fântâni în Roma, cele mai multe amplasate în faţa câte unei catedrale. Deocamdată însă, reveni la problema actuală. Focul. Răsfoind registrul, cuvintele Vittoriei îi răsunară în minte: „Primele două sculpturi îţi erau cunoscute... probabil că o ştii şi pe cea de-a treia". Revenind la Index, îl parcurse în viteză, căutând titlurile unor opere pe care le ştia. Unele îi erau familiare, dar nici una nu-i atrase atenţia. Dându-şi seama că nu va reuşi să termine înainte de a leşina sufocat, decise cu strângere de inimă că va trebui să scoată volumul din galerie. „E doar un registru, îşi spuse. Nu e ca şi cum aş scoate de aici încă un folio original al lui Galilei". Îşi aminti de pergamentul din buzunar şi îşi spuse să nu uite să-l pună la loc înainte de a pleca. Grăbit, dădu să închidă registrul, dar în clipa aceea zări ceva ce-l

făcu să se oprească. Deşi indexul era plin de numeroase notiţe, una dintre ele părea mai ciudată. Notiţa menţiona că celebra sculptură a lui Bernini, Extazul Sfintei Tereza, fusese mutată, la scurt timp după inaugurare, din locul în care fusese amplasată iniţial, în Cetatea Vaticanului. Însă nu acest lucru i se păruse lui straniu; cunoştea trecutul zbuciumat al lucrării. Deşi unii o considerau o capodoperă, papa Urban al VlII-lea o respinsese ca având un aer prea explicit sexual pentru Vatican şi o alungase într-o capelă oarecare din cealaltă parte a oraşului. Ceea ce îi atrăsese atenţia era faptul că sculptura fusese amplasată într-una dintre cele cinci biserici de pe lista lui. Mai mult încă, notiţa menţiona că lucrarea fusese mutată acolo per suggerimento del artista. „La sugestia artistului?" Langdon nu mai pricepea nimic. Nu avea nici un sens ca Bernini însuşi să ceară mutarea capodoperei sale într-un loc dosnic. Toţi artiştii doreau ca lucrările lor să fie expuse la loc de cinste, nu în cine ştie ce... Doar dacă... Profesorul ezită câteva clipe. Îi era teamă chiar să se şi gân-dească. Să fie oare posibil? Să fi creat Bernini intenţionat o sculptură atât de explicită, încât Vaticanul să fie nevoit s-o ascundă într-un loc atât de îndepărtat? Pe care chiar artistul însuşi s-o fi ales? Poate într-o biserică oarecare, aflată pe linia ce continua direct răsuflarea de la Vento Ponente? Pe măsură ce entuziasmul îi sporea, mintea lui Langdon revedea statuia, insistând asupra faptului că nu avea absolut nimic de-a face cu focul. Oricine a văzut-o putea mărturisi că sculptura nu era câtuşi de puţin ştiinţifică — pornografică poate, dar în nici un caz ştiinţifică. Un critic englez condamnase odată Extazul Sfintei Tereza ca fiind „cel mai nepotrivit ornament aşezat vreodată într-o biserică creştină". Profesorul înţelegea cu uşurinţă controversa. Deşi strălucit realizată, statuia o înfăţişa pe Sfânta Tereza întinsă pe spate, în spasmele unui orgasm covârşitor. Total nepotrivit pentru Vatican. Langdon răsfoi în grabă volumul, în căutarea paginii respective. Când văzu schiţa lucrării, simţi o neaşteptată rază de speranţă. Într-adevăr, sfânta părea în extaz, dar alături de ea se mai afla un personaj de care profesorul uitase. Un înger! Legenda sordidă îi reveni brusc în minte... Sfânta Tereza era o călugăriţă sanctificată după ce pretinsese că un înger i se arătă în somn. Scrijelit la partea de jos a paginii, Langdon văzu un fragment familiar. Cuvintele Sfintei Tereza erau suficient de sugestive: „... Lancea lui măreaţă de aur... plină de foc... a pătruns în mine de mai multe ori... penetrându-mă până în vintre... o dulceaţă atât de mare, încât nu-ţi mai puteai dori să se oprească."

Langdon surâse. „Dacă asta nu e o metaforă pentru o partidă serioasă de sex, atunci eu nu ştiu ce-o mai fi!" Dar zâmbetul îi fusese cauzat şi de descrierea pe care autorii registrului o făcuseră sculpturii. Deşi paragraful respectiv era scris în italiană, cuvântul fuoco apărea de şase ori: „lancea îngerului, cu vârf de foc"; „creştetul îngerului emanând raze de foc"; „femeia cuprinsă de focul pasiunii..." De-abia când mai aruncă o privire spre schiţă se convinsese. Lancea îngerului era ridicată ca un semnal luminos, indicând calea. „Şi îngerii te-ndrume în căutarea ce ţi-ai pus în gând." Chiar şi tipul de înger ales de Bernini era semnificativ. Este un serafim. Literal, serafim înseamnă „cel plin de foc". Robert Langdon nu era omul care să fi aşteptat vreodată o confirmare venită de sus, dar când citi numele bisericii în care se afla sculptura, decise că era momentul să devină credincios: Santa Mana della Vittoria! „Vittoria, îşi spuse, râzând. Perfect!" Ridicându-se în picioare, se clătină din cauza ameţelii. Privi în sus spre scară, întrebându-se dacă e cazul să pună volumul la loc. „La naiba! Să-l pună părintele Jaqui!" Închise registrul şi-l aşeză jos, lângă raft. Se împletici spre butonul ce licărea lângă uşa electronică a galeriei. Respira greu, repede şi scurt, dar se simţea înviorat de norocul pe care-l avusese. Din păcate însă, norocul nu-l mai ajută să iasă. Pe neaşteptate, în galerie se auzi un pufăit vag, asemănător unui oftat îndurerat. Luminile licăriră, butonul de la ieşire se stinse. Apoi, ca o uriaşă creatură pe patul de moarte, întregul complex al arhivelor se cufundă în beznă. Cineva întrerupsese alimentarea electrică.

85 Sfintele Grote ale Vaticanului sunt situate sub pardoseala măreţei bazilici San Pietro. În ele odihnesc rămăşiţele pământeşti ale papilor. Vittoria ajunse la capătul scării în spirală şi intră în grotă. Tunelul întunecat îi amintea de acceleratorul de particule de la CERN — negru şi rece. Iluminat acum doar de lanternele soldaţilor, tunelul avea ceva nefiresc. Pe ambele părţi laterale, nişe firide înguste mărgineau peretele. În interiorul acestor firide se zăreau umbrele masive ale sarcofagelor. Un suflu de gheaţă îi mângâie pielea. „E frigul", îşi spuse, ştiind că era doar pe jumătate adevărat. Avea impresia că îi priveşte cineva, nu o fiinţă în carne şi oase, ci un spectru care parcă îi pândea din întuneric. Deasupra fiecărui mormânt se afla o statuie în mărime

naturală a respectivului papă, în poziţie orizontală, cu palmele încrucişate pe piept. Trupurile păreau că ies din sarcofage, împingând capacul de parcă ar fi încercat să scape din închisoarea lor funebră. Procesiunea de lanterne îşi continuă drumul şi, în lumina ei, siluetele papilor se ridicau şi coborau la loc, alungindu-se şi dispărând într-un dans macabru al umbrelor. Nimeni nu mai vorbea şi Vitttoria nu ştia dacă motivul era respectul pentru cei morţi sau tensiunea resimţită. Ea le simţea pe amândouă. Şambelanul înainta cu ochii închişi, de parcă ar fi ştiut fiecare pas pe dinafară. Probabil că, de când se stinsese papa, bietul om făcuse de multe ori acest drum fantomatic... poate pentru a se ruga la mormântul lui, cerându-i să-l îndrume. „Am lucrat sub tutela cardinalului mulţi ani, spusese şambelanul. Mi-a fost ca un tată." Vittoria şi-l amintea rostind aceste cuvinte despre cardinalul care îl „salvase" din armată. Acum înţelegea şi restul poveştii: că acelaşi cardinal care îl luase sub aripa sa ocupase mai târziu scaunul pontifical şi îşi adusese cu el protejatul, numindu-l şambelan. „Asta explică multe", îşi spuse ea. Întotdeauna simţise într-un mod deosebit emoţiile şi sentimentele celorlalţi şi ceva o sâcâise toată ziua cu privire la persoana şambelanului. Chiar de când îl întâlnise pentru prima dată i se păruse că omul este măcinat de o durere mai profundă şi mai personală decât criza prin care treceau cu toţii acum. În spatele calmului afişat, îl simţise torturat de demonii săi interiori. Acum ştia că instinctele ei nu dăduseră greş. Pe lângă faptul că se confrunta cu cea mai gravă ameninţare din istoria Vaticanului, era nevoit să facă faţă acestei situaţii cumplite fără mentorul şi prietenul său aproape... zburând de unul singur. Soldaţii îşi încetiniră paşii, de parcă pe întuneric n-ar fi ştiut unde anume era îngropat ultimul papă. Şambelanul îşi continua însă drumul cu mers sigur şi se opri în faţa unui mormânt din marmură ce părea că luceşte mai puternic decât toate celelalte. Deasupra, se afla silueta sculptată a defunctului. Când îi recunoscu figura de la televizor, Vittoria simţi încleştarea unui fior de spaimă. „Ce suntem pe cale să facem?!" — Îmi dau seama că nu avem mult timp la dispoziţie, spuse preotul. Totuşi, vă cer un scurt moment să ne rugăm. Soldaţii îşi plecară capetele. Vittoria le urmă exemplul, cu inima bătând să-i spargă pieptul, dar neauzită. Il camerlengo îngenunche lângă mormânt şi începu să se roage în italiană. Când Vittoria îi asculta cuvintele, ochii i se umplură de lacrimi... lacrimi pentru mentorul ei... pentru cel pe care-l numise tată. Rugăciunea părea la fel de potrivită pentru tatăl ei, ca şi pentru papă. — Părinte suprem, sfătuitor şi prieten. Mi-ai spus, când eram tânăr, că vocea din inima mea era vocea lui Dumnezeu. Mi-ai spus că trebuie s-o urmez, oricât de dureroase ar fi căile pe care mă va conduce. Aud

această voce acum din nou, cerându-mi lucruri imposibile. Dă-mi putere! Doamne, iartă-mi slăbiciunea! Ceea ce fac... fac în numele credinţei Tale. Amin. — Amin, şoptiră soldaţii. „Amin. Tată!" Vittoria îşi şterse ochii. Şambelanul se ridică încet şi se depărtă de mormânt: — Trageţi capacul la o parte. Militarii ezitară. — Signore, interveni unul dintre ei, prin lege ne supunem dumneavoastră. Vom face tot ce ne cereţi... Preotul părea că citeşte gândurile tânărului. — Într-o zi îţi voi cere iertare pentru că te-am pus într-o astfel de situaţie, dar astăzi îţi cer să mi te supui. Legile Vaticanului au menirea să apere Biserica. Din acest motiv îţi ordon eu acum să le încalci. După un moment de tăcere, cel mai înalt în grad dădu ordinul. Ceilalţi trei îşi aşezară lanternele pe pardoseală şi umbrele lor se proiectară pe zid. Luminaţi acum de jos, se apropiaseră de mormânt şi, proptindu-şi mâinile pe capac, aproape de capul mormântului, se pregătiră să împingă. La un semnal, toţi trei se opintiră, împingând din toate puterile lespedea enormă. Când aceasta nu se clinti, Vittoria se pomeni dorindu-şi nici să n-o facă. Dintr-o dată, îi era teamă de ceea ce vor descoperi. Soldaţii împinseră mai tare, tot fără nici un rezultat. — Ancora, îi îndemnă şambelanul, suflecându-şi mânecile robei şi fiind gata să-i ajute. Ora! Vittoria era gata să li se alăture, dar în aceeaşi clipă capacul începu să se urnească. O nouă opintire şi, cu scrâşnet gutural de piatră lovind piatra, lespedea se roti până ce atinse o poziţie oblică pe sarcofag — capul statuii ajungând acum în fundul nişei, iar picioarele fiind îndreptate spre afară. Cu toţii făcură un pas înapoi. Cu mişcări sfioase, unul dintre soldaţi se aplecă, îşi luă lanterna şi o îndreptă spre mormânt. Fasciculul tremură o clipă, dar apoi deveni fix. Ceilalţi soldaţi se apropiară unul câte unul. Chiar şi în întunecimea aceea, Vittoria le simţea reticenţa. Fiecare îşi făcu semnul crucii. Şambelanul tresări înfiorat când privi înăuntrul sarcofagului, umerii lăsându-i-se ca apăsaţi de nişte greutăţi uriaşe. Rămase astfel multă vreme, înainte de a da îndărăt. Vittoria se temuse că gura cadavrului va fi încleştată, ca urmare a rigor mortis, şi că va fi nevoită să propună fracturarea mandibulei pentru a-i putea vedea limba. Acum îşi dădu seama că acest lucru nu va fi necesar. Pomeţii se lăsaseră, iar gura cadavrului era larg-deschisâ. Limba fostului papă era neagră ca moartea.

86 Nici o lumină. Nici un sunet. Arhivele Secrete erau cufundate în beznă. Frica, îşi dădu seama Langdon, e un imbold puternic. Cu răsuflarea tăiată, bâjbâi pe lângă uşa rotativă, încercând să aprindă lumina. Găsi butonul pe perete şi îl lovi cu podul palmei. Nimic. Încercă încă o dată. Uşa era neclintită. Rotindu-se pe loc, încercă să strige, dar glasul îi era sugrumat. Oroarea situaţiei în care se afla începu să se închidă parcă în jurul lui. Plămânii îi cereau oxigen, iar adrenalina îi dublase deja ritmul cardiac. Se simţea de parcă tocmai ar fi primit un baros în stomac. Când se izbi cu toată greutatea trupului în uşa de sticlă, pentru o frântură de secundă i se păru că aceasta începe să se rotească. Se izbi încă o dată, până ce văzu stele verzi. După aceea îşi dădu seama că întreaga încăpere se învârtea, nu doar uşa. Împleticindu-se, dădu peste picioarele unei scări mobile şi căzu lovindu-se cu genunchiul de marginea unui raft. Înjură, se ridică şi pipăi după scară. O găsi. Sperase că este din lemn masiv sau din fier, dar era din aluminiu. O înşfăcă, ţinând-o ca pe un berbece de asalt şi o luă la fugă spre peretele de sticlă. Era mai aproape decât ar fi crezut. Scara lovi frontal şi ricoşă. După sunetul slab al izbiturii, Langdon înţelese că avea nevoie de ceva mult mai dur şi mai greu decât o scară de aluminiu pentru a reuşi să spargă sticla aceea. Când îşi aminti de revolverul semiautomat, speranţele îl însufleţiră, pentru a pieri apoi din nou. Nu-l mai avea; Olivetti i-l luase în biroul papei, spunându-i că nu vrea arme încărcate în prezenţa şambelanului. Atunci i se păruse un lucru firesc. Strigă din nou, dar vocea îi era şi mai slabă acum. Apoi îşi aduse aminte de staţia de emisie-recepţie pe care soldatul i-o lăsase pe masă, în afara galeriei. „De ce naibii n-am luat-o cu mine, înăuntru?!" În faţa ochilor începură să-i joace stele purpurii şi Langdon se forţă să gândească. „Ai mai fost blocat şi înainte, îşi spuse. Ai supravieţuit unei situaţii chiar mai rele. Erai doar un copil şi totuşi ai găsit calea de scăpare." Bezna părea că-l înghite cu fiecare clipă. „Gândeşte!" Se aşeză pe podea. Se întinse pe spate, cu mâinile pe lângă corp. În primul rând, trebuia să-şi recapete controlul. „Relaxează-te! Păstrează-ţi forţele!" Fără a mai fi nevoită să înfrângâ forţa gravitaţiei, inima lui îşi mai încetini ritmul. Era un truc pe care-l foloseau înotătorii pentru a-şi reoxigena sângele între două curse succesive. „E suficient aer aici, îşi spuse. Mult. Acum, gândeşte!" Stătea acolo, aşteptând într-o oarecare măsură ca luminile să se aprindă dintr-o clipă în alta. Dar nu. Aşa cum stătea acolo, respirând ceva mai bine, o stranie resemnare puse stăpânire pe el. Se simţea bine, liniştit... Se

strădui să alunge senzaţia. „Ai să te mişti, la naiba! Dar unde..." La încheietura lui, Mickey licărea voios, bucurându-se de întuneric: 21.33. O jumătate de oră până la Foc. Lui însă i se părea că este mult mai târziu. În loc să-şi alcătuiască un plan de evadare, mintea lui începu brusc să caute o explicaţie. „Cine a stins lumina? Oare Rocher îşi extindea cău-tările? Dar Olivetti nu l-a atenţionat că eu sunt aici?" Ştia însă că, în acest moment, răspunsurile oricum nu mai contau. Deschizând gura larg şi dându-şi capul pe spate, trase adânc aer în piept, iar şi iar. Fiecare respiraţie îl ardea pe gât ceva mai puţin decât cea de dinainte. Ceaţa din creier îi dispăru. Se strădui să-şi adune gândurile şi puterile. „Pereţi de sticlă, îşi spuse. Dar o sticlă a naibii de groasă!" Oare existau în jur dulapuri grele de oţel, ignifuge? Văzuse unele în alte arhive, dar aici nu zărise nici unul. Şi pe urmă, căutarea unuia pe întuneric ar fi însemnat pierdere de timp. Plus că probabil n-ar fi reuşit să-l ridice de la podea, mai cu seamă în starea în care se afla acum. „Dar masa de studiu?" Ştia că în această galerie, la fel ca în toate celelalte, exista o masă în mijlocul rafturilor. Şi ce dacă? Oricum, n-ar fi putut s-o ridice. Fără a mai pune la socoteală că, dacă ar fi izbutit totuşi, n-ar fi reuşit s-o ducă prea departe. Rafturile erau foarte apropiate, spaţiile dintre ele fiind mult prea înguste. Spaţiile dintre rafturi sunt prea înguste... Dintr-o dată, îşi dădu seama. Cu o izbucnire de încredere, sări în picioare brusc. Prea brusc. Cuprins de ameţeală, bâjbâi în întuneric pentru a se prinde de ceva. Mâna lui dădu de un raft. Aşteptă o clipă să-şi revină şi să-şi adune puterile. Va avea nevoie de toată forţa pentru a reuşi. Proptindu-şi umărul în marginea raftului, ca un jucător de rugby la grămadă, îşi înfipse bine picioarele în podea şi împinse. „Dacă aş putea înclina raftul!" Degeaba însă. Îşi reluă poziţia şi împinse din nou. Picioarele îi alunecară pe podea. Raftul scârţâi, dar nu se mişcă. Avea nevoie de o pârghie. Găsind din nou peretele de sticlă, puse o mână pe el pentru a nu-şi pierde direcţia şi o luă la fugă spre capătul galeriei. Brusc, ajunse la peretele din spate şi se ciocni puternic de el, zdrelindu-şi umărul. Înjură, ocoli ultimul raft şi se agăţă cu palmele de el, la nivelul ochilor. Apoi, proptindu-şi un picior pe peretele de sticlă şi celălalt pe poliţa de jos a raftului, începu să se caţere. Cărţile de pe poliţe căzură, fluturându-şi paginile în jurul lui. Nu-i mai păsa. Instinctul de supravieţuire îi anihilase orice reticenţe arhivistice. Echilibrul îi era afectat de bezna înconjurătoare şi închise ochii, determinându-şi creierul să ignore lipsa stimulilor vizuali. Se mişca mai repede acum. Aerul părea mai rarefiat cu cât urca. Ajunsese pe poliţele de sus, călcând pe cărţi şi forţându-se să înainteze. Apoi, ca un alpinist cucerind un vârf de stâncă, apucă în mâini ultima poliţă. Cu picioarele

întinse, păşi vertical pe suprafaţa peretelui, până ce trupul său ajunse paralel cu podeaua. „Acum sau niciodată, Robert! Exact ca la aparatele din sala de gimnastică de la Harvard." Aproape sfârşit, îşi înfipse bine tălpile în peretele de sticlă din spate, îşi lipi braţele şi pieptul de raft şi împinse din toate puterile. Nici un rezultat. Gâfâind din cauza lipsei de aer, îşi reluă poziţia şi mai încercă o dată. Abia simţit, raftul se mişcă. Împinse din nou şi raftul se înclină înainte, poate cu doi centimetri, revenind la loc imediat. Fără a pierde avantajul inerţiei, trase în piept o gură de aer şi se opinti iar. Raftul se clătină mai mult. „Ca un leagăn, îşi spuse. Păstrează ritmul. Încă puţin!" Continuă că clatine raftul, de fiecare dată întinzându-şi picioarele mai mult. Bicepşii îi ardeau, dar nu luă în seamă durerea. Pendulul era în mişcare. „Încă de trei ori", se îndemnă singur. Dar două se dovediră suficiente. O clipă de echilibru aparent, incert. Apoi, cu un tunet al cărţilor care cădeau de pe poliţe, raftul, împreună cu Langdon se prăvăli înainte. În cădere, metalul atinse raftul din faţă, care îl împinse la rândul lui pe celălalt. O nouă clipă de echilibru incert şi cel de-al doilea raft începu să se încline. Langdon mai căzu puţin. Ca un enorm domino, rafturile începură să cadă, unul după altul. Metal peste metal, cărţile zburau în toate părţile. Langdon se prinse bine atunci când raftul pe care se afla se prăbuşi. Oare câte rafturi erau în total? Cât cântăreau? Sticla peretelui din faţă era groasă... Raftul lui ajunsese aproape la orizontală, când auzi ceea ce sperase. Un alt tip de coliziune. Departe, la celălalt capăt al galeriei. Sunetul ascuţit al metalului pe sticlă. Galeria se zgudui din temelii şi profesorul îşi dădu seama că ultimul raft, antrenat de toate celelalte, lovise peretele de sticlă. Sunetul care urmă era cel mai neplăcut pe care-l auzise Langdon vreodată. Linişte. Nici un sunet de sticlă spartă, numai ecoul bubuiturii cu care peretele primise şirul de rafturi. Profesorul încremeni cu ochii larg deschişi, în vârful mormanului de cărţi. Undeva, la distanţă, se auzi un pârâit. Şi-ar fi ţinut răsuflarea pentru a asculta atent, dar nu mai avea ce să-şi mai ţină. O secundă. Două... Apoi, clătinându-se mai, mai să leşine, auzi un trosnet îndepărtat... un pocnet reverberat prin toţi pereţii galeriei. Deodată, ca un tunet, sticla explodă. Grămada de sub Langdon se prăbuşi la pământ. Ca o ploaie îndelung aşteptată în deşert, sunetul cioburilor umplu întunericul. Cu un şuier sonor, aerul pătrunse în galerie.

Treizeci de secunde mai târziu, în Grotele Vaticanului, Vittoria privea cadavrul, când pârâitul electronic al unei staţii de emisie-recepţie rupse tăcerea. Vocea care se auzi părea a unui om care se sufocă. — Sunt Robert Langdon! Mă aude cineva? Vittoria îşi ridică fruntea. Robert! Abia acum îşi dădea seama, aproape nevenindu-i să creadă, cât de mult îşi dorea să fie şi el acolo, lângă ea. Soldaţii schimbară priviri nedumerite. Unul îşi scoase staţia prinsă la brâu: — Domnule Langdon? Sunteţi pe canalul trei. Comandantul aşteaptă veşti de la dumneavoastră pe canalul unu. — La naiba, ştiu că-i pe canalul unu! Nu vreau să vorbesc cu el. Vreau cu Il camerlengo. Acum! Să mi-l găsească cineva! În întunericul Arhivelor Secrete, Langdon încerca să-şi recapete suflul printre cioburile de sticlă. Simţi un lichid călduţ scurgându-i-se pe mâna stângă şi înţelese că era sânge. Vocea şambelanului răsună imediat în staţie, luându-l prin surprindere: — Sunt camerlengo Ventresca. Spuneţi-mi ce se întâmplă. Langdon apăsă butonul, însă mâinile îi tremurau: — Cred că a încercat cineva să mă ucidă. Urmă o scurtă tăcere. Profesorul se chinuia să se calmeze: — Şi ştiu unde va avea loc următoarea crimă. Vocea care îi răspunse nu era cea a şambelanului, ci a comandantului Olivetti: — Domnule Langdon, nici un cuvânt în plus!

87 Ceasul lui Langdon, mânjit de sânge, arăta 21.41. Profesorul străbătu în fugă Curtea Belvedere şi se apropie de fântână aflată lângă centrul de securitate al Gărzii Elveţiene. Mâna nu-i mai sângera şi stana, deşi nu arăta foarte râu, îl durea. Când intră în birou, toată lumea se întoarse spre el deodată: Olivetti, Rocher, şambelanul, Vittoria şi câţiva soldaţi. Vittoria se repezi spre el: — Robert, eşti rănit! Înainte ca el să îi poată răspunde, Olivetti se apropie dintr-un pas: — Domnule Langdon, mă bucur că sunteţi bine. Îmi pare rău pentru semnalele încrucişate din arhive. — Semnale încrucişate?! Dar ştiai al dracului de bine... — A fost vina mea, interveni Rocher pe un ton spăşit, făcând un pas

înainte. Nu ştiam că sunteţi în arhivă. Anumite sectoare ale zonelor albe împart aceleaşi circuite electrice cu clădirea arhivelor. Ne-am extins căutările. Eu sunt cel care a întrerupt alimentarea electrică. Dacă aş fi ştiut... Vittoria îi prinse mâna rănită între palmele ei: — Robert, Papa a fost otrăvit. Illuminati l-au ucis. Langdon auzi cuvintele, dar mintea lui nu le mai putea pătrunde sensul. Era deja sătul. Nu mai simţea decât căldura mâinilor Vittoriei. Şambelanul scoase din buzunarul robei sale o batistă de mătase şi i-o întinse să-şi cureţe rana. Nu rosti nici un cuvânt, dar ochii lui verzi păreau însufleţiţi din nou. — Robert, îl presă Vittoria, ai spus că ai aflat unde va fi ucis următorul cardinal? — Da, şi va fi la... — Nu! îl întrerupse Olivetti. Domnule Langdon, când v-am rugat să nu mai rostiţi nici un cuvânt prin staţie, am avut un motiv. Apoi se întoarse spre grupul de membri ai Gărzii Elveţiene: Scuzaţi-ne, domnilor! Soldaţii părăsiseră imediat încăperea. Fără proteste. Îndeplineau un ordin. Olivetti se răsuci din nou spre cei rămaşi în birou: — Oricât de dureros este ceea ce vă voi spune acum, asasinarea Papei a fost un act care a putut fi dus la îndeplinire numai cu ajutor de aici, din interiorul acestor ziduri. Pentru binele tuturor, nu mai putem avea încredere în nimeni. Nici în propriii soldaţi. Aceste afirmaţii păreau să-i provoace comandantului suferinţă. Rocher interveni, cu o privire îngrijorată: — Infiltrarea implică... — Da, reluă Olivetti. Integritatea percheziţiilor noastre a fost compromisâ. Şi totuşi, este un risc pe care trebuie să ni-l asumăm. Continuaţi căutarea! Rocher păru că vrea să mai spună ceva, dar renunţă şi ieşi. Şambelanul trase adânc aer în piept. Încă nu scosese o vorbă şi Langdon observă hotărârea din ochii lui, de parcă ajunsese la un pragg-limitâ. — Comandante! Voi întrerupe conclavul. Olivetti îşi strânse buzele, cu un aer neînduplecat. — Părerea mea este să n-o faceţi. Mai avem încă două ore şi douăzeci de minute. — O nimica toată. Tonul comandantului suna provocator: — Şi ce intenţionaţi să faceţi? Să evacuaţi cardinalii de unul singur? — Vreau să salvez această biserică folosindu-mi puterea pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Cum anume voi proceda nu mai este problema dumneavoastră.

— Ceea ce vreţi să faceţi... Olivetti făcu o pauză, apoi reluă, hotărât: Eu nu am autoritatea să vă împiedic. Mai ales dacă ţinem seama de aparentul meu eşec ca şef al securităţii. Vă cer doar să mai aşteptaţi. Încă douăzeci de minute... până după ora zece. Dacă informaţia domnului Langdon este corectă, poate că mai am o şansă să-l prind pe asasin. Mai putem păstra încă protocolul şi aparenţele. — Aparenţele! exclamă şambelanul cu un hohot sugrumat. Convenienţele au fost depăşite de mult, domnule comandant! În caz că ai observat, suntem în plin război acum. Un soldat apăru din centrul de securitate şi i se adresă şambeului: — Signore, tocmai am fost informat că a fost reţinut reporterul BBC, domnul Glick. Preotul încuviinţă: — Trimiteţi-i pe el şi pe cameramanul lui să mă aştepte la intrarea în Capela Sixtină. Olivetti făcu ochii mari: — Dar ce vreţi să faceţi? — Douăzeci de minute, comandante. Asta e tot ce vă mai acord. Şi dispăru. Când maşina lui Olivetti ieşi pe poarta Vaticanului, în urma ei nu mai venea şirul de Alfa Romeo fără numere de înmatriculare. Pe bancheta din spate, Vittoria bandaja mâna profesorului cu ce găsise în trusa de prim-ajutor. Olivetti privea drept în faţa: — Bun, domnule Langdon. Unde mergem?

88 Chiar dacă sirena licărea şi urla, maşina lui Olivetti părea că trece neobservată, în timp ce traversa podul în viteză şi se îndrepta spre inima vechii Rome. Întregul trafic părea că urmează o direcţie unică, spre Vatican, de parcă Sfântul Scaun devenise dintr-o dată locul de divertisment al romanilor. Langdon stătea pe bancheta din spate, frământat de numeroase întrebări. Se gândea la ucigaş: dacă îl vor prinde de această dată, dacă le va spune ceea ce doreau să afle, dacă nu cumva era deja prea târziu. Cât va mai trece până ce şambelanul va spune mulţimii adunate în Piazza San Pietro că era în pericol de moarte? Iar incidentul din arhivă încă nu-i dădea pace. O greşeală. Olivetti nu puse deloc piciorul pe frâne, iar maşina zbura spre Biserica Santa Maria della Vittoria. Langdon ştia că, în orice altă zi, ar fi stat cu sufletul la gură; acum însă, se simţea amorţit. Numai durerea

ce-i pulsa în mână îl trezea la realitate. Deasupra, sirena se tânguia. „Ca şi cum l-am anunţa de departe că venim", comentă profesorul în sinea sa. Dar astfel prinseseră o viteză uluitoare; probabil că Olivetti va opri sirena atunci când se vor apropia. Acum, că avea un scurt răgaz pentru a reflecta, vestea asasinării papei începu să-şi facă loc în mintea sa. Gândul era de neconceput şi totuşi, într-un fel, părea cât se poate de logic. Infiltrarea fusese dintotdeauna punctul forte al confreriei — restructurarea puterii din interior. Şi la urma urmei, mai fuseseră asasinaţi papi. Zvonurile despre trădări circulau cu miile, deşi nimic nu fusese dovedit, pentru că autopsiile nu erau permise. Până de curând. Nu cu mult timp urmă, specialiştii primiseră permisiunea de a examina cu raze X mormântul papei Celestin al V-lea, care se presupunea că murise de mâna succesorului său nerăbdător, Bonifaciu al VlII-lea. Cercetătorii speraseră că analiza va scoate la iveală vreun indiciu minor -un os frânt, poate. Incredibil însă, examinarea revelase un cui de douăzeci de centimetri înfipt în ţeasta pontifului. Langdon îşi aminti de o serie de articole din presă pe care câţiva colegi „prinşi" de fenomenul Illuminati i le trimiseseră cu ani în urmă. Iniţial, crezuse că totul nu-i decât o farsă, aşa că se dusese să consulte colecţia de microfişe de la Harvard pentru a verifica autenticitatea articolelor. Oricât de incredibil ar fi fost, ele erau autentice. Acum le păstra ca o dovadă a modului în care chiar şi cele mai respectabile organizaţii media puteau cădea pradă acceselor de paranoia în privinţa Confreriei Illuminati. Brusc însă, afirmaţiile presei nu mai păreau chiar atât de paranoice. Langdon îşi amintea articolele respective în detaliu: BBC (14 iunie 1998): „Papa Ioan Paul I, care a decedat în anul 1978, a fost victima unui complot pus la cale de Loja Masonică P2... Societatea secretă cu acest nume a hotărât asasinarea lui Ioan Paul I când şi-a dat seama că acesta era decis să-l demită pe arhiepiscopul american Paul Marcinkus din funcţia de preşedinte al Băncii Vaticanului. Banca a fost implicată în tranzacţii financiare subterane cu Loja Masonică..." The New York Times (24 august 1998): „De ce răposatul papă Ioan Paul I era îmbrăcat cu o cămaşă de zi, deşi era în pat? De ce aceasta era ruptă? Întrebările nu se opresc aici. Nici o investigaţie medicală nu a fost efectuată. Cardinalul Villot a interzis autopsierea cadavrului pe motivul că nici un papă nu fost autopsiat vreodată. Iar medicamentele lui Ioan Paul I au dispărut în mod misterios din dormitorul său, la fel ca şi ochelarii, papucii şi testamentul său." London Daily Mail (27 august 1998): „... Un complot în care este implicată o lojă masonică ilegală, puternică şi crudă, ale cărei tentacule se întind până la Vatican."

Telefonul mobil din buzunarul Vittoriei începu să sune, alungând din mintea lui Langdon amintirile sumbre. Nedumerită, tânăra răspunse. Chiar de la distanţă, profesorul recunoscu vocea metalică şi rece: — Vittoria? Sunt Maximilian Kohler. Aţi găsit antimateria? — Max? Eşti bine? — Am văzut ştirile. Nimeni nu a menţionat nimic despre CERN sau despre antimaterie. E un lucru bun. Ce se întâmplă acolo? — Încă n-am localizat conteinerul. Situaţia este complexă. Robert Langdon ne-a ajutat mult. Avem o pistă care ar putea duce la prinderea celui care ucide cardinali. Chiar acum ne îndreptăm... — Doamnă Vetra, o întrerupse Olivetti, aţi spus deja destul! Vittoria acoperi receptorul cu mâna, în mod vizibil iritată: — Domnule comandant, vorbesc cu preşedintele CERN. În mod cert el are dreptul să... — Are dreptul să fie aici şi să se ocupe de această situaţie. Vorbiţi pe o linie telefonică deschisă. Aţi spus deja destule. Vittoria inspiră adânc: — Max? — S-ar putea să am nişte informaţii pentru tine, spuse Kohler. Despre tatăl tău... Cred că ştiu cui a spus despre antimaterie. Chipul fizicienei se întunecă: — Max, tata mi-a declarat că n-a spus nimănui. — Mi-e teamă, Vittoria, că totuşi a spus cuiva. Trebuie să mai verific nişte înregistrări de siguranţă. Te sun din nou în curând. Şi linia căzu. Vittoria era galbenă ca şi ceara atunci când îşi puse telefonul în buzunar. — Eşti bine? o întrebă Langdon. Ea înclină din cap afirmativ, dar din tremurul degetelor se vedea că minte. — Biserica se află în Piaţa Barberini, spuse Olivetti oprind sirena şi uitându-se la ceas. Avem nouă minute. Când Langdon îşi dădu seama unde se află cel de-al treilea altar al ştiinţei, amplasarea bisericii stârni o vagă amintire în mintea lui. Piazza Barberini! Era ceva familiar în acest nume... dar nu ştia ce. Acum îşi dădu seama. Piaţa era locul unei controversate staţii de metrou. Cu douăzeci de ani în urmă, construcţia staţiei stârnise proteste din partea istoricilor de artă, care se temuseră că excavaţiile ar putea antrena prăbuşirea imensului obelisc, amplasat în centrul pieţei. Arhitecţii municipali mutaseră obeliscul, aşezând în locul lui o mică fântână ornamentală numită Tritonul. „Pe vremea lui Bernini, în Piazza Barberini se găsea un obelisc!" Cu această descoperire, toate dubiile pe care le-ar mai fi putut avea

privind localizarea celui de-al treilea indiciu se evaporară. La o stradă distanţă de piaţă, Olivetti coti pe o alee şi, la jumătatea acesteia, frânâ brusc. Îşi scoase haina, îşi suflecă mânecile de la cămaşa şi îşi încărcă arma. — Nu putem risca să fiţi recunoscuţi, le spuse. Aţi apărut amândoi la televizor. Vreau să mergeţi de cealaltă parte a pieţei, la adăpost, şi să supravegheaţi intrarea. Eu mă duc prin spate. Apoi scoase revolverul şi i-l întinse lui Langdon: — Pentru orice eventualitate. Profesorul se încruntă. Pentru a doua oară în ziua aceea, i se dădea un pistol. Ascunzându-l în buzunarul interior al sacoului, îşi dădu seama că încă mai avea la el pergamentul manuscrisului din Diagramma. Nu putea crede că uitase să-l lase în arhivă; şi-l închipui pe curatorul Vaticanului prăbuşindu-se în spasme de furie la gândul că un asemenea manuscris preţios era purtat prin Roma ca o banală hartă turistică. Apoi îşi aminti de grămada de cioburi şi de volume răvăşite pe care le lăsase în urmă. Curatorul va avea alte probleme cu care să-şi bată capul. „Dacă arhivele supravieţuiesc nopţii ăsteia." Olivetti coborî din maşină şi le făcu semn spre capătul aleii: — Pe aici ajungeţi în piaţă. Fiţi cu ochii în patru şi nu vă lăsaţi văzuţi! Doamnă Vetra, haideţi să probăm din nou telefoanele! Vittoria îşi scoase mobilul din buzunar şi apelă pe automat numărul comandantului, pe care-l introdusese în memorie la Panteon. Aparatul de la centura lui Olivetti începu să vibreze, fără să scoată nici un sunet. — Bun! Dacă vedeţi ceva, îmi comunicaţi imediat. Apoi, ridicând piedica armei sale, adăugă: Voi fi înăuntru, aşteptându-vă. Păgânul acela e al meu! În acelaşi moment, undeva foarte aproape, un alt telefon celular începu să sune. Hassassin-ul răspunse: — Vorbeşte! — Eu sunt. Janus. — Salut, stăpâne, zâmbi ucigaşul. — Poziţia ta este, probabil, cunoscuta. Cineva va veni să te oprească. — Au întârziat. Deja mi-am făcut aranjamentele aici. — Bine. Ai grijă să scapi cu viaţă. Misiunea ta nu s-a sfârşit încă. — Cei care-mi vor sta în cale vor muri. — Cei care-ţi vor sta în cale sunt oameni pricepuţi. — Vorbeşti despre savantul american? — Ştii ceva despre el? Hassassin-ul rânji: — Fire calmă, dar naivă. Am vorbit cu el la telefon mai devreme. E cu o femeie care pare opusul lui.

Un val de excitare îl cuprinse amintindu-şi de temperamentul fierbinte al fiicei lui Leonardo Vetra. La celălalt capăt al liniei urmă un scurt moment de tăcere — prima ezitare pe care o remarcase Hassassin-ul din partea stăpânului său Illuminati. Într-un târziu, Janus reluă: — Elimină-i dacă e nevoie! Ucigaşul rânji: — E ca şi făcut! Gândindu-se la acest lucru, un plăcut fior îi străbătu corpul. „Deşi femeia s-ar putea s-o păstrez drept trofeu."

89 În Piazza San Pietro izbucnise un veritabil război. Lumea adunată acolo era cuprinsă de o agresivitate frenetică. Maşinile presei năvăleau ca nişte vehicule de război, revendicând o bucată de teritoriu. Reporterii îşi înşirau dispozitivele electronice aidoma soldaţilor care se înarmează pentru luptă. În întregul perimetru al pieţei, diversele posturi de radio şi televiziune se luptau pentru o poziţie mai bună, grăbindu-se să-şi ridice cele mai avansate arme în războiul mediatic: monitoarele cu ecran ultraplat. Acestea erau enorme ecrane video care puteau fi montate pe acoperişul carelor de reportaj sau pe o schelărie mobilă. Ecranele erau un fel de panouri publicitare ale reţelelor, pe care acestea îşi difuzau sigla şi emisiunile ca la un cinematograf în aer liber. Dacă un monitor era bine poziţionat — chiar pe „frontul" acţiunii, de pildă — o reţea concurentă nu-şi putea filma propriul reportaj fără ca în imagine să apară şi „reclama" celeilalte reţele. Piaţa se transforma rapid nu doar într-o arenă multimedia, ci şi într-o ţintă a curiozităţii populaţiei. Spectatorii veneau cu miile. Locurile în piaţă deveniseră în scurt timp o marfă de mare preţ. Oamenii se înghesuiau în jurul monitoarelor, urmărind reportajele în direct cu un entuziasm frenetic. La câteva sute de metri distanţă, dincolo de zidurile groase ale Bazilicii San Pietro, atmosfera era senină. Locotenentul Chartrand împreună cu alţi trei soldaţi se deplasau prin întuneric. Purtând ochelari cu infraroşii, patrulau de-a lungul navei principale, cu detectoarele întinse înainte. Verificarea zonelor de acces ale publicului din Vatican nu se soldase cu nici un rezultat. — Mai bine vă scoateţi ochelarii acum, le spuse cel mai înalt în grad. Chartrand îi şi scosese deja. Se apropiau de Nişa Pallium-urilor — partea subterană aflată în centrul bazilicii. Era luminată de nouăzeci şi nouă de candele şi razele infraroşii amplificate de această lumină le-ar

fi vătămat ochii. Chartrand se bucura că a scăpat de ochelarii grei şi se întinse şi mai mult când coborî în nişă pentru a cerceta şi acest sector. Încăperea era splendidă... aurie şi strălucitoare. Nu mai fusese niciodată aici. În fiecare zi de când se afla în acest post, Chartrand mai descoperea câte unul din misterele Vaticanului. Aceste candele erau unul dintre ele. Nouăzeci şi nouă de candele ardeau tot timpul; aşa cerea tradiţia. Preoţii aveau grijă să umple la timp candelele cu uleiuri sfinte, astfel încât nici una să nu se stingă vreodată. Se spunea că aveau să ardă până la sfârşitul lumii. „Sau cel puţin până diseară la miezul nopţii", îşi spuse Chartrand, simţind cum i se usucă din nou gura. Locotenentul îşi trecu detectorul pe deasupra candelelor. Nu era nimic nici aici. De altfel, nu era surprins; după cum arăta imaginea video, conteinerul se afla într-o zonă întunecată. Când se deplasă spre celălalt capăt al nişei, dădu peste un grătar ridicat, care acoperea o deschidere în podea. Prin deschidere cobora o scară îngustă şi abruptă. Locotenentul auzise diverse istorisiri despre ceea ce se afla acolo, jos. Din fericire, nu vor trebui să coboare. Ordinele lui Rocher fuseseră foarte clare. „Verificaţi numai zonele de acces public; ignoraţi-le pe celelalte." — Ce miroase aşa? întrebă el, atunci când se depărta de grătar. În nişă persista o mireasmă extrem de dulce. — Fumul de la candele, îi explică un alt soldat. Chartrand era surprins: — Miroase mai degrabă a parfum decât a kerosen. — Dar nu e kerosen! Lămpile se află aproape de altarul papal, aşa că se foloseşte un amestec special, ambiental — etanol, zahăr, butan şi parfum. — Butan? Locotenentul aruncă spre lămpi o privire confuză. Militarul clătină din cap: — Ai grijă să nu verşi vreo picătură. Miroase paradiziac, dar arde ca dracu'. Militarii sfârşiseră de verificat Nişa Pallium-urilor şi urcaseră din nou în bazilică, când staţiile începură să ţiuie. Soseau informaţii noi şi toţi soldaţii ascultară uluiţi. Se părea că avuseseră loc noi evenimente grave, despre care nu puteau primi detalii la aparat, dar şambelanul hotărâse să încalce tradiţia şi să întrerupă conclavul pentru a li se adresa cardinalilor. Niciodată în decursul istoriei nu se mai întâmplase aşa ceva. „Dar, îşi spuse Chartrand, niciodată în decursul istoriei nu mai stătuse Vaticanul pe ceea ce părea a fi un futurist focos nuclear."

Locotenentul se simţea ceva mai liniştit, ştiind că şambelanul avea situaţia sub control. La Vatican, Il camerlengo era persoana pentru care Chartrand nutrea cel mai profund respect. Unii dintre soldaţi îl considerau un beato — un habotnic a cărui iubire pentru Dumnezeu friza obsesia — dar chiar şi ei recunoşteau că, în lupta împotriva inamicilor Domnului, şambelanul era cel care niciodată nu dădea înapoi şi pornea la contraatac cu toate forţele. Militarii avuseseră mult de-a face săptămâna aceasta cu şambelanul, în timp ce pregăteau conclavul, şi toată lumea era de acord că omul părea puţin cam rigid, iar ochii lui verzi aveau o privire mai intensă decât de obicei. Deloc surprinzător, comentaseră ei: pe lângă faptul că răspundea pentru organizarea conclavului, trebuia să se achite de această sarcină imediat după pierderea mentorului său, Papa. Chartrand venise la Vatican doar de câteva luni atunci când auzise de bomba care o ucisese pe mama şambelanului, care era pe atunci copil, chiar în faţa ochilor lui. „O bombă într-o biserică... şi acum istoria se repetă." Din nefericire, autorităţile nu-i prinseseră pe ticăloşii care amplasaseră explozibilul... probabil vreo grupare anticreştină, declaraseră autorităţile şi clasaseră cazul. Nu era de mirare că il camerlengo nu suferea apatia. Cu vreo două luni în urmă, într-o după-amiază liniştită, Chartrand se întâlnise pe neaşteptate cu şambelanul pe aleile Vaticanului. Preotul îşi dăduse seama probabil că era nou şi-l invitase să-l însoţească la o plimbare. Nu vorbiseră despre ceva anume, dar imediat locotenentul se simţise în largul lui. — Părinte, i se adresase el, pot să vă pun o întrebare mai ciudată? Şambelanul îi surâse: — Numai dacă-ţi pot oferi şi eu un răspuns ciudat. — I-am întrebat pe toţi preoţii pe care îi cunosc şi tot nu reuşesc să înţeleg. — Ce anume te tulbură? Preotul mergea cu paşi mici, repezi, poalele sutanei fâlfâindu-i la fiecare pas. Pantofii săi cu tălpi negre de crep păreau să i se potrivească, reflectându-i parcă însăşi fiinţa interioară: modernă, dar modestă, şi arătându-şi cu prisosinţă vârsta. Chartrand trăsese adânc aer în piept: — Nu înţeleg chestia aceea cu „atotputernic şi milostiv". — Ai citit Biblia! exclamase şambelanul, surâzându-i. — Încerc şi eu. — Şi eşti nedumerit, fiindcă Scriptura îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind o divinitate atotputernică şi milostivă. — Exact. — Atotputernic şi milostiv înseamnă că lui Dumnezeu totul îi e cu putinţă şi totodată e mărinimos. — Înţeleg conceptul. Doar că... undeva pare a fi o contradicţie.

— Da. Contradicţia este durerea, suferinţa. Foametea, războiul, bolile... — Exact! exclamase Chartrand, care fusese sigur că şambelanul îl va înţelege. În lume se întâmplă lucruri teribile. Toate aceste tragedii par să sugereze ca Dumnezeu nu poate fi deopotrivă atotputernic şi mărinimos. Dacă ne-ar iubi şi ar avea puterea de a schimba orice situaţie, nu ne-ar lăsa să suferim, nu-i aşa? Il camerlengo căzuse un moment pe gânduri: — Aşa să fie? Chartrand se simţea stânjenit. Oare depăşise anumite limite? Să fi fost aceasta una dintre întrebările acelea religioase care pur şi simplu nu trebuie puse? — Păi, reluase el ezitând, dacă Dumnezeu ne iubeşte şi ne poate păzi, ar trebui s-o facă. Aparent însă, ori este atotputernic şi nepăsător, ori e milostiv şi incapabil să ne ajute. — Dumneata ai copii, locotenente? — Nu, signore. — Ei, închipuie-ţi că ai avea un băieţel de opt ani... L-ai iubi? — Sigur că da! — I-ai da voie să se joace cu un skateboard? Chartrand înţelesese unde bătea. Şambelanul păruse totdeauna surprinzător de modern şi deschis pentru un preot. — Da, cred că da. Fireşte că i-aş da voie, dar i-aş spune să fie atent. — Aşadar, ca tată al acestui copil, i-ai oferi câteva sfaturi şi îndrumări de bază şi apoi l-ai lăsa liber, să înveţe din propriile greşeli. — N-aş sta tot timpul după el să-l dădăcesc, dacă la asta vă referiţi. — Dar dacă ar cădea şi şi-ar juli un genunchi? — Ar învăţa să fie mai atent. Şambelanul îi surâsese iarăşi: — Prin urmare, cu toate că ai avea puterea de a interveni şi a-ţi feri copilul de o durere, ai prefera să-ţi demonstrezi dragostea pentru el lăsându-i să înveţe singur din propriile lecţii? — Desigur. Durerea este inerentă creşterii şi maturizării. Doar aşa învăţăm. Preotul încuviinţase: — Exact.

90 Langdon şi Vittoria studiau Piazza Barberini din umbra unei alei înguste, ascunse, în colţul vestic. Biserica se afla chiar în faţa lor, cupola ei se înălţa printre mănunchiul de clădiri ce o înconjurau. Înserarea adusese cu ea o bine venită răcoare în aer şi, spre

surprinderea profesorului, descoperi că piaţa era aproape pustie. Deasupra lor, prin ferestrele deschise, sonorul televizoarelor îi amintea unde dispăruse toată lumea. — ... Încă nu avem nici un comentariu din partea Vaticanului... Illuminati au asasinat doi cardinali... prezenţă satanistă în Roma... speculaţii despre o şi mai puternică infiltrare... Veştile se răspândiseră precum focul lui Nero. Roma era în aşteptare, la fel ca şi restul omenirii. Langdon se întrebă dacă vor reuşi să oprească înaintarea oarbă a evenimentelor. În vreme ce observa biserica, îşi dădu seama că, în ciuda construcţiilor moderne care o sufocau, forma eliptică a pieţei era încă evidentă. Undeva, la înălţime, aidoma unui altar modern al unui erou de mult apus, o firmă uriaşă de neon clipea pe acoperişul unui hotel luxos. Vittoria i-o arătase deja. Numele părea ciudat de potrivit: „Hotel Bernini". — Cinci din zece, spuse ea, fără a-şi lua ochii de la piaţă. Dar abia sfârşise de rostit cuvintele, că îl şi prinse pe Langdon de braţ şi-l trase înapoi, în umbră, făcându-i semn spre mijlocul pieţei. Profesorul îi urmări direcţia mâinii şi, când văzu, încremeni. Străbătând piaţa din faţa lor, sub stâlpul unui felinar, două siluete întunecate îşi făcurâ apariţia. Amândouă erau înfofolite, cu capetele acoperite de văluri negre — portul tradiţional al văduvelor catolice. Păreau amândouă femei, dar, în lumina slabă a înserării, Langdon nu putea fi sigur. Una din ele pârea mai bătrâna şi mergea mai greu, aplecată de spate, poate din cauza durerilor. Cealaltă, mai înaltă şi mai puternică, o ajuta să meargă. — Dă-mi arma, îi ceru Vittoria. — Dar nu poţi să... Cu o agilitate ca de felină, îşi duse imediat mâna la buzunarul sacoului lui. Arma luci în întuneric. Apoi, fără vreun zgomot, de parcă nici nu ar fi atins caldarâmul, ţâşni spre stânga, înconjurând piaţa pentru a ajunge în spatele celor două siluete. Langdon încremeni când o văzu. O clipă mai târziu, înjurând, fugi după ea. Cuplul mergea încet şi, în nici jumătate de minut, ei ar fi ajuns în spatele lor. Vittoria ascunsese arma sub braţele încrucişate uşor la piept; arma era invizibilă, dar accesibilă într-o frântură de secundă. Tânăra părea să plutească din ce în ce mai repede, iar Langdon se străduia să nu rămână în urmă. Când pantoful său lovi o piatră şi o azvârli la un metru în faţă, Vittoria îl străfulgera cu privirea. Dar cele doua siluete păreau că n-au auzit nimic. Vorbeau. La zece metri în spatele lor, profesorul le putea auzi. Nu le distingea cuvintele, ci doar un murmur slab. Lângă el, Vittoria iuţea fiecare pas. Braţele începură să i se desfacă pe piept. Şase metri. Vocile erau deja mai clare, una mult mai sonoră decât cealaltă. Furioasă. Lui Langdon i se părea a fi vocea unei bătrâne. Morocănoase. Greu de precizat dacă erau bărbaţi sau femei. Se strădui să audă ce spune, dar un alt glas răsună în întuneric:

— Mi scusi! Vocea prietenoasă a Vittoriei străfulgeră piaţa ca o torţă. Langdon înmărmuri când cele două siluete se opriră şi dădură să se întoarcă. Vittoria continua să se apropie de ele, fără a încetini paşii. Probabil că nu vor avea timp să reacţioneze. Profesorul îşi dădu seama că picioarele sale nu se mai mişcau. Din spate, văzu mâinile Vittoriei depărtându-se, cea dreaptă eliberându-se, arma ţâşnind înainte. Apoi, peste umăr, zări o figură în lumina becului stradal. Panica îl împinse înainte: — Vittoria, nu! Ea însă părea că aparţine unui alt timp, cu o fracţiune de secundă înaintea lui. Cu o mişcare la fel de rapidă, pe cât de banală, ca o femeie care se zgribuleşte în răcoarea înserării, încrucişă iarăşi braţele la piept şi arma dispăru. Langdon se împletici până la ea, aproape ciocnindu-se de cele două siluete. — Buona sera, bâlbâi Vittoria. Profesorul răsuflă uşurat. În faţa lor se aflau două femei în vârstă, privindu-i curioase pe sub vălurile negre. Una din ele era atât de bătrână, încât abia mai mergea; cealaltă o sprijinea. Ambele aveau în mâini şiraguri de mătănii şi păreau nedumerite de intervenţia lor. Vittoria surâse tremurat: — Dov'e la chiesa Santa Maria della Vittoria? Unde este biserica... Femeile îi arătară o clădire masivă, situată pe o străduţă în pantă: — E là. — Grazie, spuse Langdon, luând-o pe Vittoria pe după umeri şi trăgând-o uşor înapoi. Aproape că nu-i venea să creadă că fusese cât pe ce să atace două bătrâne. — Non si puâ entrare, îi atenţionă cea mai tânără. E chiusa temprano. — A închis mai devreme? întrebă Vittoria suprinsă. Perchè? Ambele femei începură să explice în acelaşi timp, cu un şuvoi de vorbe. Langdon înţelegea destul de puţin din italiana lor. Se părea că femeile fuseseră în biserică să se roage pentru Vatican în aceste momente tulburi, când, cu cincisprezece minute în urmă, un bărbat intrase şi le spusese că biserica se închide mai devreme. — Hanno conosciuto l'uomo? întrebă Vittoria, dintr-o dată foarte încordată. Îl cunoşteaţi pe acel bărbat? Femeile clătinară din cap. Era un straniero crudo, îi explicară ele, care obligase pe toată lumea să plece, chiar şi pe îngrijitor şi pe tânărul preot, care îl ameninţase că va chema poliţia. Dar insul se mulţumise să râdă, spunându-le că poliţia ar face bine să aducă şi camere de filmat. — Camere? se miră Langdon. Femeile croncăniră mai departe furioase, spunând că omul era un

baràrabo. Apoi, tot bombănind, îşi continuară drumul. — Bar-àrabo? o întrebă el pe Vittoria. Adică un barbar? — Nu tocmai. Bar-àrabo e un joc de cuvinte deloc măgulitor. Înseamnă arabo... arab. Langdon simţi un fior rece pe şira spinării şi se întoarse spre biserică. În clipa aceea, ceva licări în ferestrele cu vitralii. Imaginea îi îngheţă sângele în vine. Fără să-l observe, Vittoria îşi scoase telefonul din buzunar şi apăsă o tastă: — Îl anunţ pe Olivetti. Tăcut, profesorul o prinse uşor de braţ. Cu o mână care-i tremura, arătă spre biserică. Vittoria aproape că sughiţă de surprindere. Înăuntrul bisericii, lucind ca nişte ochi de diavol prin sticlele colorate ale ferestrelor... se înălţau limbi roşietice de foc.

91 Langdon şi Vittoria alergară la intrarea principală a Bisericii Santa Maria della Vittoria. Uşa de lemn era încuiată. Vittoria trase trei focuri în broasca veche şi încuietoarea cedă. Biserica nu avea un antreu, întreaga incintă întinzându-se în faţa lor de cum păşiră înăuntru. Scena care îi aştepta era atât de neaşteptată, de bizară, încât profesorul închise ochii pentru o clipă şi apoi îi redeschise pentru a se convinge că ceea ce vedea era adevărat. Interiorul era o excesivă ilustrare a barocului, cu pereţi şi altare poleite. Drept în mijlocul bisericii, chiar sub cupola principală, se înălţase o grămadă de bănci şi strane din lemn, care ardea ca un rug. Un foc de tabără ale cărui flăcări se ridicau spre boltă. Când îşi ridică ochii într-acolo, toată grozăvia scenei se năpusti asupra lui ca o uriaşă pasăre de pradă. Mult deasupra capului, din dreapta şi din stânga plafonului, atârnau două cabluri — folosite pentru a susţine vasele cu tămâie. Acestea două nu susţineau însă nici un vas. Li se dăduse o cu totul altă utilizare... De cele două cabluri, atârna un om. Un bărbat dezbrăcat. Încheieturile mâinilor îi fuseseră prinse fiecare de câte un cablu şi trase în lături până la refuz. Braţele omului erau întinse în lateral, de parcă cineva îl răstignise pe o cruce invizibilă, atârnând în biserică. Pe moment, Langdon se simţi ca paralizat. O clipă mai târziu, îşi dădu seama de întreaga oroare a situaţiei. Bătrânul era încă în viaţă şi ridică puţin capul. Doi ochi îngroziţi priviră în jos, într-un strigăt mut. Pe pieptul lui se zărea înfierată o emblemă. Deşi n-o vedea foarte bine, Langdon ştia bine ce era scris. Treptat, flăcările se ridicau spre picioarele bătrânului şi bietul om scoase un strigăt de durere, iar trupul

i se încordă. Însufleţit de o forţă nevăzută, Langdon îşi simţi trupul mişcându-se, repezindu-se de-a lungul navei principale, spre rug. Imediat, plămânii i se umplură de fum. La zece metri de infern, în plină viteză, se izbi de un zid de căldură. Pielea de pe faţă îl ustura şi se împletici înapoi, ducându-şi mâna streaşină la ochi, şi se prăbuşi pe pardoseala de marmură. Se ridică şi se repezi înainte, cu palmele ridicate în dreptul feţei. Dar imediat îşi dădu seama. Focul era prea puternic. Se trase iarăşi înapoi şi cercetă zidurile bisericii. „O tapiserie grea", îşi spuse. „Dacă aş putea potoli..." Dar ştia că nu avea să găsească nici o tapiserie. „E o biserică barocă, Robert, nu un castel german! Gândeşte-te!" Se forţă să-şi îndrepte din nou privirea spre trupul atârnat. Fumul şi flăcările se zvârcoleau sub cupolă. Cablurile atârnau din plafon, unde fuseseră trecute peste câte o roată de scripete, coborâte apoi până la nişte tacheţi de metal, de o parte şi de cealaltă a bisericii. Langdon privi unul dintre tacheţi. Era foarte sus pe perete, dar ştia că, dacă ar ajunge la el şi ar slăbi legătura, cablul s-ar detensiona şi omul ar fi proiectat dincolo de rug. O limbă de foc se înălţă mai sus decât celelalte şi se auzi un urlet de durere. Pielea de pe picioarele bătrânului începea să se băşice. Cardinalul era ars de viu. Langdon fixă tachetul din ochi şi se repezi spre el. În spatele bisericii, Vittoria se agăţă de spătarul unei strane, încercând să-şi păstreze controlul. Imaginea de sub cupolă era oribilă şi se sili să se uite în altă parte. „Fă ceva! Oare unde naiba era Olivetti? Îl văzuse deja pe Hassassin? Îl prinsese? Unde erau acum?" Vittoria făcu un pas în faţă ca să-l ajute pe Langdon, dar un zgomot o încremeni locului. Trosnetul flăcărilor se înteţea cu fiecare clipă, dar pe fondul lui se mai auzi un sunet. O vibraţie metalică. În apropiere. Părea să vină de la capătul stranelor din stânga. Era un fel de zornăit sec, ca soneria unui telefon, dar înfundat şi aspru. Zgomotul se auzea mai bine. Se opri şi începu iar. O vibraţie ce se relua. Apropiindu-se de capătul navei, îşi dădu seama că sunetul vine din podea, cumva chiar din locul unde se terminau stranele. În vreme ce înainta atentă, ţinând arma în mâna dreaptă, realiză că şi în stânga avea ceva: telefonul mobil. Din cauza panicii uitase că, afară, formase numărul lui Olivetti. Acum îşi aminti şi îşi duse telefonul la ureche. Încă mai suna. Comandantul nu răspunse. Brusc, cu o spaimă care creştea mereu, Vittoria înţelese ce anume scotea sunetul acela înfundat. Mai făcu un pas înainte, tremurând. Toată biserica păru să i se cufundă sub picioare, când zări trupul

lipsit de viaţă căzut pe podea. Nici un fârişor de sânge nu se scurgea din cadavrul acela. Nici un semn de violenţă nu se vedea pe el. Doar capul comandantului avea o poziţie stranie...întors la spate, răsucit cu 180 de grade. Vittoria îşi alungă din minte imaginea trupului schingiuit al tatălui ei. Telefonul prins la centura lui Olivetti era lipit de pardoseală, vibrând iar şi iar pe marmura rece. Vittoria îşi închise propriul telefon şi zbârnâitul încetă. În liniştea astfel creată, auzi însă un alt sunet. O răsuflare undeva, în întuneric, chiar în spatele ei. Dădu să se întoarcă, ţinând arma în mână, dar simţi că e deja prea târziu. O lamă de foc îi despică trupul, din ţeastă până în tălpi, când cotul asasinului o izbi în ceafă. — Acum a mea eşti, se auzi o voce. Şi se făcu beznă în jurul ei. *** De cealaltă parte a bisericii, în stânga, Langdon se căţără pe spătarul unei strane şi se întinse pe zid, încercând să ajungă la tachet. Aceşti tacheţi erau frecvent întâlniţi în biserici, fiind plasaţi la înălţimi mari. Langdon ştia că preoţii foloseau scări din lemn numite piuòli pentru a ajunge la ele. Ucigaşul folosise şi el una pentru a-şi atârna victima. „Şi atunci unde mama dracului e scara acum?!" Privi în jos, spre podea. Parcă îşi amintea că zărise o scară pe undeva. Dar unde? După o clipă, inima îi sări din piept. Îşi adusese aminte. Se întoarse spre foc. Scara era în vârful grămezii de lemne, înghiţită de flăcări. Cuprins de disperare, cercetă întreaga biserică de acolo, de sus, căutând ceva care să-l ajute să ajungă la tachet. În vreme ce privirile îi alergau de colo-colo, avu o bruscă revelaţie. „Unde naiba e Vittoria?" Dispăruse. „S-o fi dus după ajutor?" O strigă, dar nu primi nici un răspuns. Şi pe unde umblă Olivetti? De sus izbucni un alt urlet de durere şi profesorul înţelese că era prea târziu. Îşi ridică ochii şi, văzând cum bătrânul se chinuia deasupra flăcărilor, în mintea lui nu mai râmase decât un singur gând. „Apă. Multă. Să sting focul. Cel puţin să micşorez flăcările." — Am nevoie de apă, la naiba! strigă în gura mare. — Apa urmează, răsună o voce din spatele bisericii. Langdon se întoarse, cât pe ce să cadă de pe strană. Pe culoarul lateral, îndreptându-se spre el, se apropia un fel de monstru întunecat. Chiar şi în lumina flăcărilor, ochii lui sclipeau negri şi arzători. Langdon recunoscu arma din mâna individului: era cea care stătuse până acum câteva minute în buzunarul sacoului său... cea pe care o luase Vittoria atunci când intraseră în biserică. Valul de panică precipitată care îl cuprinse era un amestec de spaime de mai multe feluri. Primul său gând se îndreptă spre Vittoria. Ce-i făcuse animalul ăsta? Este rănită? Sau mai rău? în aceeaşi clipă,

îşi dădu seama că bătrânul urla şi mai tare acum. Cardinalul era pe moarte. Nu mai putea să-l ajute. Apoi, când Hassassin-ul ridică arma spre pieptul lui, panica pe care o resimţea se întoarse spre sine, iar simţurile i se ascuţiră. Reacţionă instinctiv atunci când glonţul porni. Sări atunci de pe strană şi ateriză cu braţele întinse spre marea de bănci de dedesubt. Când izbi lemnul, se lovi mai tare decât îşi închipuise, rostogolindu-se imediat pe podea. Marmura îi amortiză căderea cu moliciunea oţelului. Sunetul unor paşi se apropie din dreapta. Langdon se întoarse cu faţa spre intrarea în biserică şi începu să se târască pe sub strane. Sus, sub cupolă, cardinalul Guidera îndura, conştient, ultimele momente. Privind în jos, spre trupul său gol, îşi văzu pielea de pe picioare băşicată. „Sunt în iad, îşi spuse. Dumnezeule, de ce m-ai părăsit?" Ştia că trebuie să fie în iad fiindcă se uita de sus în jos la semnul înfierat pe pieptul lui, şi totuşi... ca printr-o vrajă drăcească, acest cuvânt avea sens: Fire. „Foc"...

92 „Trei tururi de scrutin. Şi încă n-avem papă." În Capela Sixtină, cardinalul Mortati începu să se roage ca Dumnezeu să înfăptuiască o minune. „Trimite-ni-i pe cei patru!" Se întârziase deja prea mult. Un singur cardinal absent era ceva ce Mortati ar fi putut înţelege. Dar toţi patru? Nu mai aveau de ales. În aceste condiţii, atingerea majorităţii de două treimi ar fi fost posibilă doar printr-o intervenţie divină. Când ivărele uşii exterioare începură să scârţâie, întregul Colegiu al Cardinalilor se răsuci de parcă ar fi fost o singură fiinţă. Mortati ştia că asta nu putea însemna decât un singur lucru. Prin lege, uşile capelei nu se deschideau decât din două motive: pentru a-i scoate pe cei foarte bolnavi sau pentru a permite intrarea cardinalilor întârziaţi. "I preferiti au sosit!" Mortati îşi simţi inima tresărind. Conclavul era salvat. Dar când uşa se deschise, suspinul general ce răsună în toată

capela nu era unul de bucurie. Mortati rămase cu ochii aţintiţi, şocat, văzând persoana care intrase. Pentru prima dată în istorie, un camerlengo tocmai trecuse pragul sacru al conclavului, după sigilarea uşilor. „Dar ce-o fi în mintea lui?!" Şambelanul se apropie de altar şi se întoarse pentru a se adresa cardinalilor uluiţi. — Signori, am aşteptat cât de mult am putut. S-au petrecut însă lucruri pe care aveţi dreptul să le cunoaşteţi.

93 Langdon habar n-avea încotro se îndrepta. Instinctul şi reflexele erau singurele care îl îndrumau, îndepărtându-l de pericol. Coatele şi genunchii îi amorţiseră deja, târându-se pe sub strane. Dar nu se oprea. De undeva, o voce îi spuse s-o ia spre stânga. „Dacă ajungi în nava principală, o poţi lua la fugă spre ieşire." Ştia însă că este imposibil. Un zid de flăcări bloca nava principală! în vreme ce mintea lui înnebunită căuta alte soluţii, corpul său continua să se târască orbeşte. Zgomotul de paşi venea acum din dreapta. Ceea ce se întâmplă îl luă complet pe nepregătite. Îşi închipuise că mai sunt încă vreo trei metri de strane până ce ajungea în faţa bisericii, dar se înşelase. Pe neaşteptate, se pomeni fără „acoperişul" care-l protejase. Pentru o fracţiune de secundă încremeni, pe jumătate expus în partea din faţă a bisericii. În absida din stânga sa, ce părea imensă din locul de unde o privea el, se înălţa acea sculptură pentru care venise, de fapt, aici. Uitase complet de ea. Extazul Sfintei Tereza părea un fel de natură moartă pornografică... sfântă întinsă pe spate, cu trupul încordat de plăcere, cu gura deschisă într-un geamăt surd, iar deasupra ei, îngerul cu lancea sa de foc. Un glonţ explodă în strana de deasupra capului său. Îşi simţi trupul ridicându-se şi ţâşnind precum cel al unui atlet pe pistă. Împins numai de adrenalină şi aproape inconştient de propriile acţiuni, se pomeni fugind cocoşat, cu capul între umeri, spre dreapta. Gloanţele râpăiră în spatele lui şi, înnebunit, se trânti pe pardoseala de marmură, începând iar să se târască incontrolabil, în viteză, până când se izbi puternic de bordura unei nişe de pe zidul din dreapta. Atunci o văzu. O grămăjoară pe podea, în partea din spate a bisericii. Vittoria! Picioarele goale îi erau răsucite sub ea, dar lui i se păru că încă respiră. Nu mai avea vreme s-o ajute. Aproape în aceeaşi clipă, asasinul ocoli stranele din stânga şi se năpusti asupra lui. Langdon înţelese că, probabil, acesta îi e sfârşitul. Ucigaşul ridică revolverul şi profesorul făcu unicul lucru care-i mai sta în puteri: se rostogoli peste bordură, în nişă. În aceeaşi fracţiune de

secundă, coloanele din marmură ale balustradei explodaseră într-o ploaie de gloanţe. Ca un animal încolţit, se târî cât mai departe, în nişa semicirculară. Deasupra sa, culmea ironiei, se înălţa un sarcofag. „Al meu, probabil." Chiar şi dimensiunea părea potrivită. Era o scătola — o casetă de marmură mică şi simplă, fără decoraţiuni şi ornamente. Un mormânt ieftin. Sicriul era ridicat de pe podea şi sprijinit pe două blocuri de marmură. Langdon privi spaţiul îngust de dedesubt, întrebându-se dacă ar încăpea în el. Paşii asasinului se apropiau. Neavând altă soluţie, Langdon îşi împinse trupul pe pardoseală, spre sarcofag. Prinzând cu forţă suporturile de marmură, se făcu una cu podeaua şi, trăgând din toate puterile, îşi îndesă jumătatea de sus a corpului sub sarcofag. Arma bubui. În acelaşi moment, Langdon simţi ceea ce nu mai simţise niciodată în viaţa lui... un glonţ care-i trecea pe lângă corp. Un şuierat scurt, precum pocnetul unui bici, şi glonţul îl rată cu un milimetru, înfigându-se în marmură şi stârnind un nor de praf. Cu sângele pulsându-i sălbatic în vine, îşi trase şi restul corpului sub sarcofag, apoi, mişcându-se pe pardoseală asemenea unui şarpe, încercă să iasă de cealaltă parte a sicriului. Drum închis însă. Şedea acum faţă-n faţă cu peretele din spate al nişei. Nu mai avea nici o îndoială că spaţiul acesta îngust dintre sarcofag şi zid urma să fie mormântul său. „Foarte curând", îşi dădu el seama, zărind ţeavă revolverului în deschiderea de sub sarcofag. Hassassin-ul ţinea arma paralel cu podeaua, îndreptată direct spre abdomenul lui. Imposibil să rateze. O ultimă zvâcnire a instinctului său de conservare îl însufleţi. Îşi răsuci corpul până ce ajunse cu faţa în jos, paralel cu sarcofagul, îşi presă ambele mâini pe pardoseală şi un ciob rămas în pielea lui din arhivă i se înfipse în palmă. Ignorând durerea, apăsă din toate puterile. Ca într-o flotare nereuşită, îşi arcui spatele lipindu-l de sicriu şi îşi ridică abdomenul de la podea, exact în clipa în care arma se declanşă. Simţi valul de gloanţe trecând pe sub el şi pulverizând travertinul poros de dincolo. Închise ochii, se forţă să menţină aceeaşi poziţie şi se rugă ca şuvoiul să înceteze. Şi încetă. În locul răpăitului asurzitor se auzi sunetul rece şi sec al încărcătorului gol. Langdon îşi deschise ochii încet şi se temu că pleoapele sale vor face prea mult zgomot. Înăbuşindu-şi durerea din oase şi din muşchi, rămase în aceeaşi poziţie, arcuit ca o pisică. Aproape că nu îndrăznea să respire. Asurzit de bubuitul armei, îşi ciuli urechile şi încerca să audă paşii asasinului îndepărtându-se. Linişte. Îşi aminti de Vittoria şi îşi dori s-o poată ajuta.

Sunetul care urmă îi izbi timpanul ca un baros. Inuman. Un răcnet gutural de sforţare supraomenească. Sarcofagul de deasupra lui începu brusc să se ridice dintr-o parte. Langdon îşi trânti din nou trupul pe podea, sutele de kilograme de marmură îndreptându-se spre el. Gravitaţia se dovedi mai puternică decât frecarea şi capacul sarcofagului alunecă, lent, prăbuşindu-se în cele din urmă pe pardoseală. Imediat o urmă şi sicriul, începând să se desprindă de pe suporţi şi ameninţând să se prăvălească peste el, cu susul în jos. Langdon înţelese instantaneu că ori va fi îngropat în spaţiul rămas dedesubt, ori va fi strivit de marginea sarcofagului. Instinctiv, îşi trase capul între umeri, îşi strânse picioarele cât mai mult sub el şi îşi lipi braţele de trup. Apoi închise ochii şi aşteptă inevitabila prăbuşire. Zguduitură zgâlţâi pardoseala din temelii. Una din marginile sarcofagului căzu la doar câţiva milimetri de capul lui, cu un trosnet care făcu să-i clănţăne dinţii. Braţul lui drept părea încă intact, deşi Langdon fusese sigur că va fi strivit în cădere. Deschise ochii şi zări o rază de lumină. Marginea dreaptă a sicriului nu atinsese podeaua, fiind încă parţial sprijinită pe suporturile de marmură. Chiar deasupra capului său însă, părea să se afle însăşi faţa neagră a morţii. Cadavrul din mormânt atârna privind drept spre el, trupul descompus rămânând lipit de fundul mormântului, aşa cum se întâmplă adesea cu cadavrele. Leşul pluti o clipă deasupra lui, ca un îndrăgostit care ezită, şi apoi, cu un pârâit greţos, se desprinse de sicriu. Trupul căzu peste el ca într-o îmbrăţişare finală şi o ploaie de oase şi de praf putred îi pătrunse în gură, în nas şi în ochi. Înainte de a putea schiţa el vreun gest, un braţ pătrunse prin deschiderea rămasă sub sarcofag, bâjbâind printre oseminte ca un piton flămând. Şerpuind şi pipăind, dădu peste gâtul lui Langdon. Degetele se încleştară. Langdon se zbătu să scape din cleştele ce-i strivea laringele, dar mâneca dreaptă a sacoului îi era prinsă sub marginea sicriului. Avea un singur braţ liber şi, pentru el, bătălia era deja pierdută. Îşi îndoi picioarele în puţinul spaţiu rămas liber, tălpile lui căutând baza sarcofagului. O găsiră. Arcuindu-se, îşi lipi tălpile de ea. Apoi, în vreme ce mâna încleştată pe gâtul lui strângea din ce în ce mai tare, închise ochii şi-şi întinse picioarele printr-o mişcare bruscă. Sarcofagul înclinat începu să alunece, încet, dar sigur. Cu un scrâşnet, masa de marmură căzu complet de pe suporturi şi ateriză pe podea. Marginea sicriului se prăbuşi peste braţul asasinului şi atunci se auzi un urlet înăbuşit de durere. Degetele îşi slăbiră strânsoarea, zvâcnind şi contorsionându-se. Când ucigaşul reuşi să-şi elibereze braţul, sarcofagul căzu drept pe pardoseală, cu o bufnitură răsunătoare. Întuneric beznă. Din nou! Şi linişte.

Nu se mai auzea nimic de dincolo de sicriul răsturnat. Nu mai simţea nici o încercare de a pătrunde până la el. Nimic. Zăcând astfel în mijlocul mormanului de oase sfărâmate, Langdon încercă să alunge bezna ce-l învăluia, gândindu-se la ea. „Vittoria. Mai trăieşti, oare?" Dacă ar fi ştiut adevărul — oroarea care o aştepta — şi-ar fi dorit, de dragul ei, să fie deja moartă.

94 În Capela Sixtină, alături de colegii săi înmărmuriţi, cardinalul Mortati încerca să înţeleagă sensul cuvintelor pe care le auzea. În faţa lor, luminat doar de flăcările sfeşnicelor, şambelanul le dezvăluise o istorie despre ură şi trădare care le îngheţase sângele în vine. Le vorbise despre cardinali răpiţi, despre cardinali înfieraţi şi despre cardinali ucişi! Le povestise despre vechea Confrerie Illuminati — un nume ce stârnea spaime de mult uitate — despre renaşterea ei şi despre jurământul de răzbunare pe care aceasta îl făcuse. Cu durere în glas, şambelanul le spusese şi despre otrăvirea fostului papă... victimă a aceloraşi Illuminati. Iar în final, cu glas aproape şoptit, le vorbise despre o nouă armă letală, antimateria, care în mai puţin de două ore ameninţa să distrugă întreaga Cetate a Vaticanului. Când sfârşi, Mortati avea impresia că diavolul însuşi sorbise tot aerul din încăpere. Nimeni nu se mişca. Vorbele şambelanului pluteau încă în semiobscuritatea capelei. Unicul sunet pe care bătrânul cardinal îl mai auzea acum era straniul zumzet al unei camere de filmat, undeva în spate — o prezenţă electronică pe care nici un conclav din istorie n-o mai suportase, dar pe care o solicitase il camerlengo. Spre profunda uluire a tuturor cardinalilor, şambelanul intrase în capelă însoţit de doi reporteri BBC — un bărbat şi o femeie — şi anunţase că aceştia vor transmite declaraţia sa, în direct, întregii lumi. Acum, vorbind spre cameră, il camerlengo făcu un pas înainte. Vocea îi era adâncă, răsunătoare. — Confreriei Illuminati şi lumii ştiinţifice vreau să le spun un singur lucru: aţi câştigat acest război. O tăcere deplină cuprinse întreaga capelă, chiar şi în cele mai îndepărtate colţuri. Mortati putea auzi clar bubuitul disperat al propriei inimi. — Roata s-a pus în mişcare cu mult timp în urmă, continua şambelanul. Victoria voastră era inevitabilă. Niciodată ca până acum acest lucru nu a fost atât de vădit. Ştiinţa este noul Dumnezeu. „Ce tot spune el acolo?! se miră Mortati. Oare a înnebunit? Lumea întreagă îl ascultă!"

— Medicina, comunicaţiile, electronica, astronautica, manipulările genetice... acestea sunt miracolele despre care le povestim astăzi copiilor noştri. Acestea sunt miracolele pe care le aducem ca o dovadă că ştiinţa ne dă răspuns la orice. Vechile istorisiri despre Imaculata Concepţiune, despre tufişuri în flăcări şi mări care se despică nu mai sunt relevante. Dumnezeu e unul învechit. Ştiinţa a câştigat bătălia. Ne predăm! Un murmur de uimire şi de derută străbătu întreaga capelă. — Dar victoria ştiinţei, adăugă şambelanul cu o voce ca un tunet, ne costă pe toţi. Şi ne costă scump. Tăcere: Ştiinţa a uşurat, într-adevăr, suferinţele cauzate de boli şi de mizerie şi ne-a oferit o sumedenie de maşinării pentru distracţia şi confortul nostru, dar ne-a lăsat o lume lipsită de minunea frumuseţii. Apusurile de soare au fost reduse la frecvenţe şi lungimi de undă. Complexitatea universului a fost transpusă în ecuaţii matematice. Ne-a fost distrus chiar şi respectul nostru de sine, ca fiinţe umane. Ştiinţa afirmă că Pământul şi locuitorii săi nu sunt altceva decât un strop nesemnificativ în marele proiect universal. Un accident cosmic. Însăşi tehnologia care promite să ne unească, tocmai ea ne desparte. Fiecare individ se află acum într-o interconexiune electronică cu întregul glob şi totuşi ne simţim mai singuri ca niciodată. De pretutindeni ne asaltează violenţa, agresivitatea, dezbinarea şi trădarea. Scepticismul a devenit o virtute. Cinismul şi nevoia de dovezi şi certitudine înseamnă azi gândire avansată. E de mirare deci că oamenii se simt acum mai deprimaţi decât în orice alt moment al istoriei noastre? Mai are ştiinţa ceva sacru? Ea caută răspunsuri disecând pruncii încă nenâscuţi! Ba chiar visează să ne restruc-tureze până şi ADN-ul! Ştiinţa sfărâmă lumea lui Dumnezeu în fragmente din ce în ce mai mici, din dorinţa de a-i pătrunde înţelesul... şi tot ce găseşte nu sunt decât alte întrebări. Mortati era impresionat. Il camerlengo avea acum un aer aproape hipnotic. Gesturile şi vocea lui emanau o forţă pe care bătrânul cardinal n-o întâlnise niciodată la altarul Capelei Sixtine: — Străvechiul conflict dintre religie şi ştiinţă a luat sfârşit. Aţi câştigat. Dar n-aţi jucat cinstit. N-aţi oferit răspunsurile dorite. Aţi câştigat reorientând societatea umană atât de dramatic, încât adevăruri considerate altădată imuabile par astăzi inaplicabile. Religia nu mai poate ţine pasul cu voi. Dezvoltarea ştiinţifică este exponenţială. Se hrăneşte din propria substanţă, precum un virus. Fiecare descoperire deschide calea spre alte descoperiri. Omenirii i-au trebuit mii de ani pentru a progresa de la roată la automobil, dar numai câteva decenii pentru a trece de la aceasta la zborul spaţial. Azi, progresul ştiinţific se măsoară în săptămâni. Avansează orbeşte, fără a putea fi controlat. Prăpastia dintre noi se adânceşte tot mai mult şi, cu cât religia rămâne mai în urmă, cu atât oamenii se simt mai goi, mai pustiiţi din punct de vedere spiritual. Plângem şi strigăm în goana noastră de a desluşi înţelesuri. Şi, credeţi-mă, strigăm din toate

puterile. Vedem OZN-uri, comunicăm cu morţii, vorbim cu spiritele, trăim experienţe de ieşire din corp... toate aceste excentricităţi par ştiinţifice, dar sunt ruşinos de iraţionale. Ele nu sunt decât strigătul disperat al sufletului nostru singur şi chinuit, mutilat de propria iluminare şi de incapacitatea lui de a vedea un sens în orice altceva decât în tehnologie. Mortati se aplecă în scaun, pentru a auzi mai bine. La fel ca el, ceilalţi cardinali şi oamenii din lumea întreagă sorbeau fiecare cuvânt de pe buzele acestui tânăr preot. În vocea şambelanului nu era nici urmă de emfază sau de sarcasm. Nu amintise niciodată de Biblie sau de Iisus. Folosea un limbaj modem, simplu şi curat, ca şi cum vorbele ar fi curs chiar din gura Domnului, vorbea în termeni moderni... pentru a transmite un mesaj vechi de când lumea. În acel moment, Mortati înţelese în parte de ce fostul papă ţinuse atât de mult la acest tânăr. Într-o lume a apatiei, a cinismului şi a divinizării tehnologiei, oamenii precum il camerlengo, realişti, sinceri şi devotaţi, erau unica salvare a Bisericii. Tonul şambelanului era mai ferm acum: — Ştiinţa, spuneţi voi, ne va salva. Ştiinţa, spun eu, ne-a distrus deja. Încă de pe vremea lui Galilei, Biserica a încercat să încetinească marşul triumfal al ştiinţei, uneori cu mijloace greşite, dar întotdeauna cu cele mai bune intenţii. Chiar şi aşa, tentaţia este prea mare pentru ca omul să-i poată rezista. Priviţi în jurul vostru! Ştiinţa nu şi-a respectat promisiunile. Făgăduielile de eficientizare şi simplificare a vieţii nu au adus decât haos şi poluare. Am devenit o specie dezbinată şi violentă... care înaintează rapid pe calea distrugerii. Şambelanul făcu o scurtă pauză, apoi îşi aţinti privirea intensă în cameră: — Cine este acest dumnezeu al ştiinţei? Cine este dumnezeul care le oferă copiilor săi putere, dar nu şi un cadru moral care să-i înveţe cum să-şi folosească acea putere? Ce fel de dumnezeu dă copilului său focul, dar nu-l învaţă care sunt pericolele ce-l pândesc? Ştiinţa nu spune nimic despre ce-i bine şi ce-i rău. Manualele de ştiinţă ne învaţă cum să producem o reacţie nucleară, dar nu conţin nici un capitol în care să se întrebe dacă aceasta e bună sau e rea. Ştiinţei deci îi spun acest lucru: Biserica a obosit. Am obosit încercând să fim jalonul vostru. Ne-au secat resursele tot zbătându-ne să fim o voce a echilibrului în nesfârşită voastră căutare pentru a descoperi particule tot mai mici şi profituri tot mai mari. Nu vă întrebăm acum de ce nu vă controlaţi, ci cum aţi putea-o face. Lumea voastră se mişcă atât de repede, încât dacă vă opriţi chiar şi pentru o secundă să vă gândiţi la implicaţiile acţiunilor voastre, un altul, mai eficient, vă va depăşi pe negândite. Aşa că înaintaţi mereu. Voi înmulţiţi armele de distrugere în masă, dar papa este cel care străbate globul, implorându-i pe liderii din lumea întreagă să le reducă. Voi clonaţi fiinţe vii, dar Biserica este cea care vă reaminteşte să ţineţi seama de implicaţiile morale ale

acţiunilor voastre. Voi îi încurajaţi pe oameni să comunice prin telefoane, monitoare şi computere, dar Biserica este cea care îşi deschide porţile şi ne aminteşte să ne apropiem unii de alţii, aşa cum ne-a fost dat. Aţi ajuns chiar să ucideţi prunci încă nenăscuţi, în numele cercetărilor menite să salveze alte vieţi. Şi iarăşi, Biserica este cea care vă atrage atenţia asupra nebuniei acestui raţionament. Şi în tot acest timp, voi declaraţi că Biserica e ignorantă. Dar cine e, de fapt, ignorantul? Cel care nu poate defini fulgerul ori cel care nu-i respectă forţa cutremurătoare? Biserica îşi deschide braţele către voi. Către fiecare om în parte. Şi totuşi, cu cât noi ne apropiem mai mult, cu atât ne respingeţi mai tare. „Arătaţi-ne o dovadă că Dumnezeu există" ne cereţi voi. Priviţi spre ceruri cu telescoapele voastre, vă zic eu, şi spuneţi-mi cum ar fi posibil să nu existe un Dumnezeu! În ochii şambelanului apăruseră acum lacrimi: — Ne întrebaţi cum arată Dumnezeu. Eu vă întreb: de unde a apărut această curiozitate? Răspunsul este acelaşi la ambele întrebări: nu-L vedeţi pe Dumnezeu în ştiinţa voastră? Cum de nu-L vedeţi?! Susţineţi că o variaţie infimă a forţei gravitaţionale sau a greutăţii unui atom ar fi fost suficientă pentru a transforma Universul nostru magnific într-un haos lipsit de viaţă, şi totuşi nu Vedeţi mâna Domnului în asta? Este, într-adevăr, mai uşor de crezut că am tras singura carte norocoasă dintr-un pachet de miliarde posibile? Am devenit atât de morţi spiritual, încât suntem dispuşi mai degrabă să credem într-o utopie matematică, decât Într-o putere mai presus de noi? Indiferent dacă voi credeţi sau nu în Dumnezeu, continuă il camerlengo, un lucru trebuie să-l ştiţi: când noi, ca specie, vom renunţa să mai credem într-o putere mai mare decât cea a noastră, vom renunţa şi la simţul responsabilităţii. Credinţa... orice credinţă... ne aminteşte mereu că mai e ceva ce nu înţelegem, ceva faţă de care suntem răspunzători... Având credinţă, devenim responsabili faţă de ceilalţi, faţă de noi înşine şi faţă de un adevăr mai înalt decât noi. Religia are metehnele ei, dar numai fiindcă şi omul le are pe ale sale. Dacă şi restul omenirii ar vedea Biserica aşa cum o văd eu... privind dincolo de ziduri şi de ritualuri... ar vedea un miracol modern... o fraternitate a unor suflete simple şi imperfecte, care nu vor să fie decât o voce a compasiunii într-o lume ce şi-a pierdut controlul. Il camerlengo arătă spre Colegiul Cardinalilor şi, instinctiv, femeia de la BBC îi urmă direcţia mâinii cu camera. — Suntem noi învechiţi? întrebă şambelanul. Sunt oamenii aceştia nişte dinozauri? Sau eu? Mai are lumea cu adevărat nevoie de un glas care să ia partea celor săraci, slabi şi oprimaţi, ori a copiilor încă nenăscuţi? Avem într-adevăr nevoie de suflete ca acestea care, deşi imperfecte, îşi petrec întreaga viaţă implorându-ne pe fiecare dintre noi să nu ne pierdem jaloanele de moralitate şi să nu ne rătăcim? Mortati îşi dădu seama că şambelanul — involuntar sau nu —

făcuse o mişcare strălucită. Arătând spre cardinali, personifica Biserica. Vaticanul nu era doar o simplă clădire, ci însemna oameni — oameni ca acest tânăr preot, care îşi trăiau întreaga viaţă în slujba binelui. — În seara aceasta, am ajuns pe marginea abisului, continua el. Nimeni nu-şi mai poate permite să fie nepăsător. Indiferent că numiţi acest rău — Satan, corupţie sau imoralitate... forţa sa întunecată e vie şi creşte cu fiecare zi. N-o ignoraţi! Vocea şambelanului se transformă într-o şoaptă şi camera focaliză pe chipul lui: — Deşi puternică, această forţă nu e invincibilă. Binele poate învinge. Ascultaţi-vă inima! Ascultaţi-L pe Dumnezeu! împreună ne putem îndepărta de abis. Mortati înţelegea acum. Motivul îi devenise clar: conclavul fusese întrerupt, dar asta era singura cale. Un strigăt de ajutor, dramatic şi disperat. Şambelanul se adresa atât prietenilor cât şi duşmanilor, îndemnându-i pe toţi să vadă lumina şi să oprească această nebunie. În mod sigur, cineva dintre cei care-l ascultau avea să înţeleagă iraţionalitatea acestui complot şi avea să ia poziţie. Il camerlengo îngenunche în faţa altarului: — Să ne rugăm împreună! Cardinalii căzuseră cu toţii în genunchi, pentru a rosti rugăciunea. Afară, în Piazza San Pietro şi pretutindeni în lume, omenirea întreagă îngenunche o dată cu ei.

95 Hassassin-ul îşi puse trofeul inconştient în partea din spate a camionetei şi zăbovi o clipă admirând trupul nemişcat. Femeia nu era aşa de frumoasă ca acelea pe care le cumpăra el, dar avea o forţă animalică, vie, care-l excita. Uşor asudat, corpul ei iradia luminozitate şi mirosea a mosc. În vreme ce-şi savura premiul, nu luă în seamă pulsaţia neobişnuită din braţ. Rana provocată de căderea sarcofagului, deşi dureroasă, era nesemnificativă... merita pe deplin compensaţia pe care o avea acum în faţa ochilor. Oricum, era consolat ştiind că americanul care îi provocase această rană era mort deja, probabil. Privindu-şi prizioniera leşinată, Hassassin-ul îşi imagină ce avea să-i aducă viitorul apropiat. Îşi strecură o palmă pe sub bluza ei. Sânii aveau o formă perfectă sub sutien. „Da, surâse el. Meriţi atâta efort." Înfrânându-şi pofta de a se năpusti asupra ei acolo, pe loc, închise portiera şi demară în noapte. Nu avea motive să anunţe presa despre această crimă... flăcările o vor face în locul lui.

*** La CERN, Sylvie ascultase împietrită discursul şambelanului. Niciodată în viaţă nu se simţise atât de mândră de a fi catolică şi atât de ruşinată fiindcă lucra pentru CERN. Părăsind aripa recreaţională, observă că în fiecare salon domnea o atmosferă de sumbră nedumerire. Când ajunse în biroul lui Kohler, toate cele şapte linii telefonice sunau. Solicitările din partea presei nu erau niciodată direcţionate spre biroul directorului, aşa că toate aceste apeluri nu puteau însemna decât un singur lucru. Geld. Bani. Noua tehnologie de creare a antimateriei stârnise deja interesul. În interiorul Vaticanului, Gunther Glick zburda pe urmele şambelanului, care părăsise Capela Sixtină. Împreună cu Macri, tocmai încheiase transmisiunea vieţii lui. Şi ce mai transmisiune! Il camerlengo fusese extraordinar. Pe culoar, preotul se întoarse spre Glick şi Macri: — Am cerut Gărzii Elveţiene să vă ofere câteva fotografii — ale cardinalilor înfieraţi şi ale Sfinţiei Sale. Trebuie să vă previn că imaginile nu sunt deloc plăcute. Arsuri înfiorătoare. Limbă înnegrită. Dar aş vrea să le difuzaţi ca să le poată vedea lumea întreagă. Glick îşi spuse că la Vatican Crăciunul venise mai devreme şi cu daruri incredibile! „Chiar vrea ca eu să difuzez pe post, în exclusivitate, o fotografie a fostului papă?" — Sunteţi sigur? întrebă, încercând pe cât posibil să-şi ascundă entuziasmul. Şambelanul încuviinţă: — Garda Elveţiană vă va oferi, de asemenea, imagini video în direct ale conteinerului cu antimaterie. Glick se holbă, nevenindu-i să creadă: „Crăciunul! Crăciunul!" — Illuminati vor afla curând, declară preotul, că au supralicitat din cale-afară.

96 Ca o temă recurenta a unei simfonii diabolice, bezna sufocantă revenise. „Fără lumină. Fără aer. Fără ieşire." Blocat sub sarcofagul răsturnat, Langdon îşi simţi mintea rătăcind periculos pe marginea abisului. Încercând să-şi îndrepte gândurile spre orice altceva decât spre spaţiul închis care-l strângea ca într-o menghină, se strădui să se concentreze asupra unui proces logic...

matematică, muzică, orice. Dar nici un gând liniştitor nu părea a avea loc în mintea sa. „Nu mă pot mişca! N-am aer!" Reuşise să-şi elibereze mâneca sacoului în momentul când căzuse sicriul, aşa că acum avea braţele libere. Chiar şi aşa însă, deşi împingea cât putea de tare în „plafonul" carcerii sale, nu se clintea deloc. Chiar dacă era bizar, îşi dorea ca mâneca să-i fie încă prinsă dedesubt. „Măcar ar fi rămas puţin loc prin care să pătrundă aer!" În încercarea zadarnică de a împinge capacul sarcofagului de deasupra, mâneca stângă i se ridică, scoţând la iveală licărirea slabă a unui vechi prieten. Mickey. Figura verzuie a şoricelului părea că râde de el. Privi în toate părţile, în căutarea unei raze de lumină cât de slabe, dar marginea sarcofagului se aşezase perfect pe podea. „Ai naibii perfecţionişti italieni!", blestemă, încarcerat acum de aceeaşi măiestrie artistică pe care totdeauna o venerase... muchii impecabile, paralele perfecte şi, desigur, cea mai solidă şi mai rezistentă marmură de Carrara. Precizia poate fi sufocantă uneori. — Dar ridică-te odată! strigă cu glas tare, împingând şi mai tare prin grămada de oase frânte. Sicriul păru că se mişcă uşor. Îşi încleştă dinţii şi împinse din nou. Simţea sarcofagul greu ca un bolovan uriaş, dar de această dată chiar se ridică vreo jumătate de centimetru. O palidă licărire de lumină se zări afară, apoi marmura căzu înapoi. Langdon zăcu gâfâind câteva clipe în întuneric. Încercă să-şi folosească picioarele pentru a ridica sarcofagul, aşa cum făcuse când îl atacase asasinul, dar acum, că blocul de marmură se aşezase drept pe pardoseală, nu avea loc nici măcar să-şi întindă genunchii. Spaima cauzată de claustrofobie începu să pună stăpânire pe el; i se părea că sicriul se strânge în jurul lui cu fiecare clipă. Ameninţat de delir, încercă să alunge gândurile şi impresiile cutremurătoare, pentru a-şi păstra o urmă de raţiune. — Sarcofag, spuse el cu voce tare, pe un ton cât mai profesoral. Dar chiar şi erudiţia părea să-i fie împotrivă astăzi. „Cuvântul sarcofag derivă din termenii eleni sarx, care înseamnă «carne», şi «phagein», «a mânca». Sunt captiv într-o cutie menită, literal, să «mănânce carne»." Imaginea cărnii desprinse de pe oase nu făcea decât să-i amintească faptul că zăcea printre rămăşiţele unui trup omenesc. Brusc i se făcu greaţă. Dar îi veni şi o idee. Orbecăind în jur, găsi o bucată mai mare de os. O coastă, poate. Dar ce importanţă mai avea?! Tot ce voia era o mică pană, un ic. Dacă ar mai fi putut ridica o dată sicriul cât de puţin, împingând repede bucata de os dedesubt, poate că ar avea suficient aer... Fixând capătul strivit al osului în locul dintre sarcofag şi podea, încercă să împingă cu mâna cealaltă. Nici o mişcare. Nici măcar uşoară. Încă o dată. Pentru o clipă, sicriul păru că tremură uşor, dar atât.

Duhoarea fetidă şi lipsa oxigenului îl secătuiau rapid de puteri şi îşi dădu seama că nu mai avea forţă decât pentru o singură încercare. În plus, ştia că îi vor trebui ambele mâini libere. Aşeză din nou capătul osului perpendicular pe muchia sarcofagului şi, întorcându-se puţin, îl fixă în loc cu umărul. Atent să nu-l mişte, îşi puse palmele pe fundul sicriului. Senzaţia pe care i-o dădea blocul de marmură lipit aproape de trupul lui îl înnebuni din nou. Pentru a doua oară într-o singură zi, era blocat fără aer. Icnind cu putere, împinse cu toată forţa în sus, cu o mişcare explozivă. Sarcofagul se ridică de la podea pentru o frântură de secundă. Suficient însă. Împins de umărul său, fragmentul de os pătrunse în minusculul spaţiu liber astfel creat. Când masa de marmură căzu la loc, osul se frânse. Totuşi, de această dată, între sicriu şi pardoseală rămăsese puţin loc. O rază slabă de lumină pătrundea pe sub marginea lui. Vlăguit, Langdon îşi lăsă braţele în jos. Speră ca gheara care-i strângea gâtul să dispară şi aşteptă, dar părea că îl strânge din ce în ce mai tare. Aerul ce venea de afară era insesizabil. Să fie oare suficient pentru a-l ţine în viaţă? Pentru cât timp? Dacă şi-ar pierde cunoştinţa, cine îşi va da seama că el se află acolo, dedesubt? Făcu un efort să-şi ridice din nou braţul şi să vadă cât e ceasul: 22.12. Cu degete tremurând, bâjbâi în jurul cadranului, într-o ultimă şi disperată încercare. Răsuci un ax şi apăsă un butonaş. Apoi, în timp ce zăcea stors de puteri şi simţea cum zidurile de marmură se strâng în jurul lui, de neoprit, vechile spaime îl copleşiră. Încercă să-şi imagineze, ca de atâtea ori înainte, că se afla pe un câmp întins, în aer liber. Închipuirea nu-i era însă de nici un ajutor. Coşmarul care-l bântuia încă din copilărie puse din nou stăpânire pe el... „Florile de aici sunt ca nişte picturi!" îşi spuse copilul, alergând pe pajiştea înverzită. Ce bine ar fi fost dacă ar fi venit şi pătrinţii lui! Dar ei erau ocupaţi să ridice cortul. — Să nu te duci prea departe! îi strigase mama. El se prefăcuse însă că n-a auzit-o şi o luase la fugă prin pădurice. Acum, pe această pajişte minunată, ajunse în dreptul unei grămezi de pietre. „Probabil că era fundaţia vreunei cabane străvechi", îşi spuse el. Oricum, nu avea de gând să se apropie. Ştia că nu are voie. În plus, privirea îi fusese atrasă de altceva: un fir delicat de papucul-doamnei — cea mai frumoasă şi cea mai rară floare din New Hampshire. Până acum nu mai văzuse aşa ceva decât în cărţi. Curios, se apropie şi se aşeză în genunchi lângă floare. Sub el, pământul părea umed şi moale. Planta găsise deci un loc foarte fertil; creştea dintr-o bucată de lemn putred. Entuziasmat de gândul că-şi va putea lua nou-găsita comoară acasă, copilul se aplecă, întinzând mâna spre tulpina firavă. Dar nu mai reuşi s-o apuce.

Cu un trosnet sec, solul cedă. În cele trei secunde terifiante de cădere, copilul înţelese că avea să moară. Prăbuşindu-se ca un bolovan, îşi pregăti trupul pentru impactul nimicitor. Dar când acesta se produse, nu simţi nici o durere. Doar moliciune. Şi ceva rece. Atinse oglinda adâncă a apei la început cu capul şi apoi se cufunda într-un întuneric de smoală, îngust. Zbătându-se şi dând din mâini nebuneşte, pipăi pereţii verticali ce se închideau în jurul lui. Cumva, probabil din instinct, se răsuci împroşcând şi scuipând, şi ajunse la suprafaţă. Lumină. Foarte slabă. Deasupra. La kilometri depărtare, aşa părea. Braţele lui se agitau prin apă şi bâjbâiau pe zidul ce-l înconjura, căutând ceva de care să se prindă. Numai piatră netedă. Căzuse într-un puţ abandonat. Strigă după ajutor, dar nu-i răspunse decât ecoul. Apoi strigase, iar şi iar. Deasupra lui, punctul de lumină pălea încet. Se însera. Timpul părea că nu mai curge firesc în întuneric. Trupul începu să-i amorţească, dar continuă să lovească apa cu braţele, să strige şi să plângă. Îl chinuia spaima că pereţii de piatră ai puţului se strâng jurul lui, îngropându-l de viu. Muşchii îi ardeau, extenuaţi. De câteva ori avu impresia că aude voci. Strigă iar, dar glasul îi era slab acum... aproape neauzit... ca într-un vis. O dată cu lăsarea nopţii, puţul părea să se adâncească. Pereţii se apropiau tot mai mult de capul lui. Îngrozit, copilul îi împinse cu braţele. Fiindcă era istovit, ar fi vrut să renunţe. Însă apa îl ţinea la suprafaţă, alinându-i spaima arzătoare şi amorţindu-i simţurile. Când sosi echipa de salvare, îl găsi aproape inconştient. Stătuse în apă vreme de cinci ore. Două zile mai târziu, ziarul Boston Globe publicase pe prima pagină un articol cu titlul „Micul înotător a rezistat".

97 Hassassin-ul zâmbi când camioneta sa trecu dincolo de poarta masivei clădiri de piatră ce străjuia malul Tibrului. Opri, coborî, îşi luă premiul în braţe şi se repezi prin tunel, mulţumit că povara lui era zveltă şi uşoară. Ajunse la uşă. "Biserica Iluminării. Vechea sală de reuniuni a Conferiei Illuminati. Cine şi-ar fi închipuit că aici se află?!" Intră şi o aşeză pe un divan. Îi întoarse mâinile la spate şi-i legă picioarele. Ştia că trebuie să mai aştepte până ce se va putea bucura

de prada sa; mai avea de îndeplinit o ultimă misiune. Apa. Şi totuşi, îşi putea permite o clipă de plăcere. Îngenunche alături de ea şi-i mângâie coapsa. Pielea îi era netedă şi caldă. Mai sus. Degetele lui brune pătrunseră pe sub marginea şortului. Mai sus. Se opri. „Răbdare, îşi spuse excitat. Mai ai încă de lucru." Ieşi pentru câteva momente pe balconul de piatră. Adierea nopţii îl răcori şi-i potoli ardoarea. Jos, în depărtare, apele Tibrului curgeau învolburate. Îşi îndreptă ochii spre cupola ce se înălţa în Piazza San Pietro, la un kilometru depărtare, învăluită în lumina zecilor de reflectoare ale presei. — Ultimele tale clipe, spuse cu voce tare, amintindu-şi miile de musulmani măcelăriţi în vremea cruciadelor. La miezul nopţii ai să-ţi întâlneşti creatorul! În spatele lui, pe divan, femeia se mişcă. Hassassin-ul se întoarse. Poate că ar trebui s-o lase să-şi revină. Teroarea întipărită în ochii femeilor era pentru el supremul afrodiziac. Era mai bine să fie prudent. Era preferabil ca ea să rămână inconştientă cât timp lipsea el. Deşi era legată şi n-avea cum să scape, Hassassin-ul nu voia ca, la întoarcere, să-şi găsească prada extenuată, după încercări zadarnice de a evada. „Vreau să-ţi păstrezi forţele... pentru mine." Îi ridică uşor capul şi pipai în mica adâncitură de la ceafă. Era acolo, pe meridianul energetic, un punct pe care-l folosise de nenumărate ori. Îl găsi şi, cu o forţă strivitoare, îşi împinse degetul în cartilaj, până ce-l simţi cedând uşor. Trupul femeii se destinse instantaneu. „Douăzeci de minute", îşi spuse. Sublima încununare a unei zile perfecte. După ce-l va fi slujit îndeajuns şi va fi murit făcând-o, el va ieşi pe balcon şi va admira focurile de artificii ale Vaticanului, în noapte. Lăsându-şi prada inconştientă pe divan, coborî scările şi pătrunse într-o temniţă luminată de câteva torţe. Ultima misiune. Se apropie de masă şi se plecă în faţa sacrelor forme din metal lăsate acolo pentru el. Apa. Ultima. Desprinse o făclie de pe perete, aşa cum mai făcuse de trei ori înainte, şi încinse metalul. Când forma ajunse la incandescenţă, o prinse de mâner şi porni spre ultima celulă. Înăuntru, un bărbat aştepta în tăcere. Singur şi bătrân. — Cardinale Baggia, şuieră Hassassin-ul. Ţi-ai spus ultima rugăciune? Ochii italianului îl priviră neclintiţi, fără teamă: — M-am rugat doar pentru sufletul tău.

98 Cei şase pompieri chemaţi pentru incendiul din Biserica Santa

Maria della Vittoria stinseseră focul cu jeturi de gaz Halon. Apa era mai ieftină, dar ar fi distrus frescele şi Vaticanul le plătea pompierilor romani o sumă considerabilă pentru a asigura un serviciu rapid şi de calitate, în toate clădirile aflate sub patronajul său. Prin însăşi natura muncii lor, pompierii se confruntau aproape zilnic cu tragedia, dar execuţia din această biserică avea să le rămână mult timp întipărită în memorie. Un amestec de crucificare, spânzurare şi ardere pe rug, scena părea desprinsă dintr-un monstruos coşmar gotic. Din nefericire, ca de fiecare dată, presa ajunsese la faţa locului înaintea lor şi luase o sumedenie de imagini, înainte de a fi îndepărtată. Când pompierii izbutiră să coboare victima şi s-o aşeze pe podea, nimeni nu mai avu nici o îndoială cu privire la identitatea ei. — Cardinale Guidera, şopti cineva. Di Barcelona. Bătrânul era gol. Partea inferioară a corpului avea o culoare neagră-purpurie, iar din pielea crăpată a coapselor sale se scurgeau firişoare de sânge. La glezne se vedeau oasele ieşite în afară. Un pompier vomită. Altul ieşi în fugă din biserică pentru a respira aer proaspăt. Culmea ororii era însă simbolul înfierat pe pieptul cardinalului. Şeful de echipă se roti în jurul cadavrului, înmărmurit. "Lavoro del diavolo, îşi spuse. "Opera diavolului." Şi omul se închină pentru prima dată din copilărie. — Un' altro corpo! strigă cineva. Unul dintre pompieri găsise încă un cadavru. Şeful de echipă îl recunoscu imediat. Austerul comandant al Gărzii Elveţiene fusese un om prea puţin agreat de reprezentanţii oficialităţilor. Şeful încercă să sune la Vatican, dar acolo toate liniile erau ocupate. Oricum, nu mai conta. Garda Elveţiană avea să afle vestea de la televizor, în numai câteva minute. În vreme ce analizau locul, evaluând pagubele şi încercând să-şi dea seama ce se petrecuse, şeful de echipă văzu că una dintre nişele laterale era ciuruită de gloanţe. Un sicriu se râstur-nase de pe suportul lui şi căzuse cu susul în jos, probabil în urma unei lupte. O grămadă de stricăciuni. „Oricum, e treaba poliţiei şi a Sfântului Scaun", îşi spuse, întorcându-se pentru a ieşi din nişă. În aceeaşi clipă însă, se opri. De sub sarcofag se auzea ceva. Un sunet pe care nici un pompier nu-şi doreşte să-l audă vreodată. — Bomba! strigă în gura mare. Tutti fuori! Când echipa de genişti ridică sarcofagul, sursa piuitului electronic deveni clară pentru toată lumea. Oamenii rămaseră cu ochii pironiţi la ea, nevenindu-le să creadă. — Medico! urlă unul dintre ei în cele din urmă. Medico!

99 — Vreun semn de la Olivetti? întreba şambelanul, în timp ce se întorcea, escortat de Rocher, de la Capela Sixtină. — Nu, signore. Mi-e teamă că s-a întâmplat ceva grav. Când ajunseră înapoi în biroul papei, preotul îi spuse pe un ton grav: — Căpitane, eu nu mai pot face nimic aici, în seara aceasta. Mi-e teamă că deja am făcut prea multe. Mă duc să mă rog. Aş vrea să nu fiu deranjat. De-acum totul se află în mâinile Domnului. — Da, signore. — Ora e înaintată, căpitane. Găsiţi conteinerul acela! — Căutările noastre continuă. Arma se dovedeşte însă a fi bine ascunsă. Şambelanul făcu un gest cu mâna, ca şi cum nu voia sau nu putea să se gândească la acest lucru. — Da. Fix la ora 23.15, dacă biserica va mai fi încă în pericol, vreau să-i evacuaţi pe cardinali. Soarta lor se află în mâinile dumitale. Un singur lucru îţi cer. Lasă-i să părăsească acest loc cu demnitate. Lasă-i să iasă în Piazza San Pietro şi să se alăture oamenilor de acolo. Nu vreau ca ultima imagine a acestei Biserici să fie cea a unui şir de bătrânei speriaţi, furişându-se pe uşa din dos. — Foarte bine, signore. Dar dumneavoastră? Să vin să vă iau tot la 23.15? — Nu va fi nevoie. — Signore? — Voi pleca atunci când îmi va spune Domnul. Rocher se întreba dacă nu cumva il camerlengo intenţiona să se scufunde o dată cu vasul său. Şambelanul deschise uşa şi intră în biroul papal: — De fapt, spuse el întorcându-se spre căpitan, ar mai fi încă ceva. — Signore? — Pare a fi cam rece aici, în birou. M-a luat frigul. — Încălzirea electrică nu mai funcţionează. Permiteţi-mi să aprind focul în şemineu. Preotul îi surâse, obosit: — Îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc foarte mult. *** Rocher ieşi, lăsându-i pe şambelanul care se ruga la lumina focului din şemineu, în faţa unei statui micuţe a Sfintei Fecioare. Era o privelişte stranie. O umbră întunecată, îngenuncheată pe fondul licăririlor roşietice. În vreme ce străbătea culoarul, văzu un soldat care se apropia în fugă. Chiar în lumina palidă a sfeşnicelor, îl recunoscu. Locotenentul

Chartrand. Tânăr, energic şi plin de zel. — Domnule căpitan, strigă el, agitând în mână un telefon celular. Cred că discursul şambelanului a dat roade. A sunat cineva care spune că deţine informaţii utile pentru noi. A telefonat pe una dintre liniile private ale Vaticanului. N-am idee de unde a făcut rost de număr. Rocher se opri: — Poftim? — Nu vorbeşte decât cu ofiţerul cel mai înalt în grad. — Vreo veste de la Olivetti? — Nu, domnule. Căpitanul luă telefonul: — Sunt căpitanul Rocher. Eu sunt ofiţerul superior aici. — Rocher, rosti vocea de la celălalt capăt. Îţi voi explica cine sunt. Apoi îţi voi spune ce ai de făcut mai departe. Când celălalt isprăvi de vorbit şi închise, Rocher rămase o clipă împietrit. Acum ştia de la cine primeşte ordine. La CERN, Sylvie Baudeloque, secretara lui Maximilian Kohler se străduia să facă faţă avalanşei de cereri care soseau neîncetat la biroul directorului. Când telefonul personal al şefului ei începu să sune, secretara tresări. Nimeni nu avea acel număr. — Da, spuse ea ridicând receptorul. — Doamna Baudeloque? Sunt Kohler. Ia legătura cu pilotul meu! Avionul să fie pregătit în cinci minute.

100 Robert Langdon nu avea idee unde se află şi cât timp zăcuse inconştient atunci când deschise ochii şi văzu cupola cu fresce baroce de deasupra lui. Sub ea se învârteau vălătuci de fum. Ceva îi acoperea gura. O mască de oxigen. Şi-o smulse de pe faţă. În aer plutea un miros groaznic, ca de carne arsă. Capul îi vuia şi Langdon se crispă de durere. Încercă să se ridice. Un bărbat îmbrăcat în alb era îngenuncheat lângă el. — Riposati! îi spuse acesta şi-i apăsă uşor umerii pentru a-l culca la loc. Sono il paramédico. Se conformă, simţind cum capul i se învârte aidoma vălătucilor de fum. „Ce naiba se întâmplase?" Fiori vagi de panică îi reveneau lent în minte. — Sórcio salvatore, adăugă medicul. Şoarecele... salvator. Tot nu pricepea nimic. „Ce şoarece salvator?" Omul arătă spre ceasul cu Mickey Mouse de la încheietura lui.

Brusc, începu să se lumineze. Îşi aminti că-l pusese să sune. Privind absent cadranul ceasului, Langdon observă şi ora: 22.28. Sări în capul oaselor. Dintr-o dată, îşi amintise totul. Langdon şedea lângă altarul principal, alături de câţiva pompieri. Oamenii îl bombardau cu întrebări, dar el abia îi asculta. Avea propriile întrebări. Simţea dureri în tot trupul, dar ştia că trebuie să acţioneze imediat. Un pompier se apropie, venind din celălalt capăt al bisericii: — Am verificat încă o dată, domnule. Nu am găsit decât doua cadavre: cardinalul Guidera şi comandantul Gărzii Elveţiene. Nu e nici o femeie aici. — Grazie, răspunse Langdon, neştiind dacă ar trebui să se simtă uşurat sau îngrozit. Îşi amintea că o văzuse pe Vittoria zăcând inconştientă pe podea. Şi dispăruse. Singura explicaţie posibilă nu era câtuşi de puţin liniştitoare. Ucigaşul nu-şi ascunsese intenţiile când vorbiseră la telefon. „O femeie de spirit. Sunt excitat. Poate că, înainte de finele acestei nopţi, te voi găsi eu. Iar când te voi găsi..." Profesorul privi în preajmă: — Unde sunt cei din Garda Elveţiană? — N-am reuşit încă să luăm legătura cu ei. Telefoanele de la Vatican nu funcţionează. Se simţea singur şi copleşit. Olivetti era mort. Cardinalul pierise şi el. Vittoria dispăruse. O jumătate de oră din viaţa lui era pierdută în neant. Afară se auzea zumzetul presei. Probabil că imaginile cu moartea cumplită a celui de-al treilea cardinal aveau să fie difuzate foarte curând, dacă nu cumva fuseseră deja. Profesorul nu putea decât să spere că şambelanul trecuse la acţiune. „Evacuează naibii Vaticanul! Destul cu joaca! Am pierdut lupta!" Brusc, îşi dădu seama că toate lucrurile care-l însufleţiseră până acum — salvarea Vaticanului, eliberarea celor patru cardinali, confruntarea cu confreria pe care o studiase atâţia ani — toate aceste lucruri i se şterseseră din minte. Lupta era pierdută. Un nou impuls se născuse acum în el. Simplu. Limpede. Instinctiv. Găseşte-o pe Vittoria! În suflet simţea un gol neaşteptat. Auzise adesea că situaţiile-limită, de viaţă şi de moarte, puteau uni doi oameni mai puternic decât ar fi făcut-o decenii întregi de convieţuire. Acum era convins de acest lucru. Absenţa Vittoriei îi stârnise un sentiment pe care nu-l mai încercase de mulţi ani. Singurătate. Durerea din suflet îl făcea mai puternic. Îşi alungă din minte orice alt gând şi încercă să se concentreze. Se

rugă ca Hassassin-ul să pună datoria înaintea plăcerii; altfel, ştia că ar fi fost prea târziu. „Ba nu, îşi spuse, ai suficient timp." Răpitorul Vittoriei mai avea încă de lucru. Trebuia să mai iasă o dată la suprafaţă înainte de a dispărea pentru totdeauna. „Ultimul altar al ştiinţei." Ucigaşul mai avea o ultimă misiune de îndeplinit. „Pământ. Aer. Foc. Apă." Se uită din nou la ceas. Treizeci de minute. Se ridică şi se apropie de Extazul Sfintei Tereza. De data aceasta, privind sculptura lui Bernini, ştia exact ce anume caută. „Şi îngerii te-ndrume în căutarea ce ţi-ai pus în gând..." Deasupra sfintei, pe fundalul unor flăcări aurite, se înălţa un înger, cu lancea sa de foc. Langdon urmări cu privirea direcţia acesteia, spre partea din dreapta a bisericii, până la zid. Cercetă locul, dar nu se afla nimic acolo. Fireşte, trebuia să caute ceva aflat departe, dincolo de ziduri, undeva, în Roma. Se întoarse şi i se adresă şefului pompierilor, cu o hotărâre nouă în glas: — Ce direcţie este aceasta? — Ce direcţie? replică omul, nedumerit. Nu ştiu... vest, probabil. — Şi ce biserici se află într-acolo? Deruta pompierului părea să se fi adâncit: — Sunt zeci de biserici. De ce? Langdon se încruntă. Fireşte că erau zeci: — Am nevoie de o hartă a oraşului. Imediat. Şeful trimise pe cineva să caute una, iar profesorul îşi îndreptă din nou ochii spre statuie. „Pământ... Aer... Foc... VITTORIA. Indiciul final este Apa, îşi spuse. Apa lui Bernini." Trebuia să caute o biserică undeva spre vest. Un ac în carul cu fân. Trecu în revistă toate lucrările lui Bernini pe care şi le amintea. Am nevoie de o ofrandă adusă Apei!" Gândul îi zbură la statuia Tritonului — zeul grec al mării. Apoi îşi dădu seama că Tritonul se afla la numai câţiva paşi, în piaţeta de afară şi nu era amplasat în direcţia potrivită. „Oare ce anume ar fi sculptat Bernini pentru a celebra apa? Neptun şi Apollo?" Din păcate, această statuie era la Londra, în Muzeul Victoria & Albert. — Signore! Sosise pompierul cu harta. Langdon îi mulţumi şi o întinse pe masa altarului. Imediat îşi dădu seama că avusese noroc: harta Departamentului Pompierilor era una dintre cele mai detaliate pe care le văzuse el vreodată. — Unde ne aflăm acum? — Alături de Piazza Barberini, îi arătă tânărul. Profesorul privi din nou spre lancea îngerului, pentru a se orienta. Şeful de echipă avusese dreptate, lancea arăta spre vest. Langdon trase o linie pe hartă, de la locul în care se aflau spre vest. Imediat, speranţele îi păliră. Cu fiecare centimetru, degetul lui mai trecea pe lângă un punctuleţ marcat cu o cruce neagră. Biserici! Oraşul era

împânzit de ele. În cele din urmă, linia imaginară ajunse în suburbii. La naiba! Privind ansamblul oraşului, căută cele trei biserici în care fuseseră ucişi primii cardinali. „Capela Chigi... San Pietro... aici..." Deodată, un amănunt ciudat îi atrase atenţia... ceva în amplasarea lor. Până acum nu se gândise la un tipar anume în poziţia lor relativă unele faţă de celelalte. Dar, în mod cert, un tipar exista. Oricât ar fi părut de improbabil, cele trei biserici păreau a fi dispuse într-un triunghi uriaş. Mai verifică o dată. Nu, nu era doar închipuirea lui. — Penna, ceru brusc, fără a-şi ridica ochii de pe hartă. Cineva îi întinse un pix. Încercui cele trei punctuleţe negre. Inima îi bătea deja mai repede. Iarăşi verifică amplasarea relativă. „Un triunghi simetric!" Gândul îi zbură imediat la Marea Pecete de pe bancnota de un dolar — triunghiul cu ochiul atoatevăzător. Dar nu avea nici un sens! Însemnase doar trei biserici, or în total trebuiau să fie patru. „Aşadar, unde mama naibii este Apa?" Oriunde ar fi plasat al patrulea punct, triunghiul ar fi fost distrus. Pentru ca simetria să se păstreze, ultima biserică nu s-ar fi putut afla decât în interiorul triunghiului, în centru. Privi punctul respectiv pe hartă. Nimic. Şi nici ideea nu i se părea tocmai corectă. Cele patru elemente ale ştiinţei erau considerate egale. Apa nu avea nimic special, nu exista nici un motiv pentru a fi plasată în centrul celorlalte trei. Şi totuşi, instinctul îi spunea că această dispunere simetrică nu putea fi, pur şi simplu, accidentală. „Înseamnă că nu percep întreaga imagine!" O singură posibilitate mai exista. Patru puncte nu formează un triunghi, ci o cu totul altă formă. Profesorul studie din nou harta. „Un pătrat, poate?" Deşi nu avea nici o semnificaţie din punct de vedere simbolic, pătratul era, cel puţin, simetric. Puse degetul pe unul dintre punctele care ar fi transformat triunghiul în pătrat. Imediat observă că nu-l putea obţine. Laturile triunghiului erau foarte înclinate şi duceau la formarea unui dreptunghi puţin distorsionat, nicidecum a unui pătrat. În vreme ce studia celelalte puncte posibile din jurul triunghiului, se întâmplă ceva neaşteptat. Linia pe care o trasase mai devreme, urmând direcţia indicată de lance, trecea chiar printr-unul dintre punctele posibile. Stupefiat, încercui punctul respectiv. Acum pe hartă se aflau patru buline, dispuse într-un romb, un fel de diamant stilizat. Se încruntă. Nici rombul nu era un simbol Illuminati. O clipă, rămase pe gânduri. „Şi totuşi..." Pentru o clipă gândul îi zbură la celebrul diamant Illuminati. Ideea era, desigur, ridicolă, şi o alungă din minte. În plus, rombul era alungit, ca un fel de zmeu de hârtie, neavând câtuşi de puţin simetria perfectă pentru care era renumit diamantul Illuminati. Când se aplecă pentru a vedea mai bine unde era amplasat cel de-al patrulea punct al rombului, avu surpriza să-şi dea seama că

acesta se situa chiar în centrul celebrei Piazza Navona. Ştia că în acea piaţă se găsea o biserică importantă şi se gândise la ea când trasase linia iniţială; din câte îşi amintea el, nu se afla aici nici o sculptură de-a lui Bernini. Biserica se numea Sfânta Agnes în Agonie, în amintirea Sfintei Agnes, o încântătoare fecioară adolescentă, condamnată la o viaţă de sclavie sexuală, fiindcă refuzase să-şi renege credinţa. „Trebuie să fie ceva în biserica aceea!" exclamă Langdon tăcut, storcându-şi creierii pentru a-şi aminti. Dar nu-şi amintea nici o lucrare de-a lui Bernini aflată în interior — cu atât mai puţin ceva care să aibă legătură cu apa. În plus, şi dispunerea bisericilor pe hartă îl sâcâia. Un romb! Forma era prea clară şi prea bine definită pentru a fi o simplă coincidenţă, însă oricum nu avea sens. „Un zmeu?!" Poate că nu alesese corect cel de-al patrulea punct. „Ce naiba îmi scapă?!" Răspunsul îi veni în minte abia după treizeci de secunde, dar când veni, îl izbi cu un val de entuziasm, aşa cum nu simţise niciodată în cursul carierei lui universitare. Geniul Illuminati nu se dezminţise nici de data aceasta. Dispunerea pe care o privea nu avea nimic de-a face cu rombul; cele patru puncte formau un romb, numai fiindcă el unise punctele alăturate. Illuminati credeau însă în contrarii, în opoziţii! În vreme ce unea punctele opuse, două câte două, degetele îi tremurau. În faţa ochilor lui, pe hartă, prinsese contur o cruce uriaşă. O cruce! Cele patru elemente ale ştiinţei se desfăşurau limpede... răspândite în Roma în forma unei cruci enorme. În vreme ce privea harta copleşit, în minte-i răsună un vers... ca un vechi prieten cu un chip nou: „Misticele elemente-n cruciş în Roma se desfac..." „În cruciş..." Ceaţa începea să se risipească. Răspunsul se aflase chiar în faţa lui, tot timpul. Poemul Illuminati spunea clar cum erau dispuse altarele! în cruce! „Misticele elemente-n cruciş în Roma se desfac." Iniţial, Langdon se gândise că poetul Illuminati alesese această exprimare pentru a păstra metrica, însă acum îşi dădea seama că în realitate era mult mai complex. Un alt indiciu ascuns. Crucea vizibilă pe hartă reprezenta suprema dualitate Illuminati: un simbol religios format din elementele ştiinţei. Calea Iluminării concepută de Galilei era un tribut adus deopotrivă ştiinţei şi lui Dumnezeu! Restul devenea clar imediat. Piazza Navona. Chiar în centrul pieţei, lângă Biserica Sfânta Agnes în Agonie, Bernini îşi amplasase una dintre cele mai cunoscute opere. Nimeni nu vizitează Roma fără a trece prin Piazza Navona pentru a o admira. Fântână celor patru fluvii! Un tribut perfect adus apei, sculptura celebra cele patru mari fluvii

ale Lumii Vechi: Nilul, Gangele, Dunărea şi Rio de la Plata. „Apa, îşi spuse Langdon. Ultimul indiciu". Era perfect. Şi tot perfect — ca bomboana de pe tort — era faptul că, deasupra fântânii lui Bernini, se înălţa un obelisc egiptean. Fără a le mai da alte explicaţii pompierilor nedumeriţi, Langdon o luă la fugă prin biserică, spre locul în care zăcea cadavrul lui Olivetti. „22.31... Timp suficient!" Era pentru prima dată în ziua aceea când se simţea cu un pas înaintea asasinului. Îngenunche lângă trupul comandantului, ferit de privirile celorlalţi, în dosul unui rând de strane, şi scoase din buzunarul acestuia revolverul semiautomat şi staţia de emisie-recepţie. Avea să cheme întăriri, dar nu acum. Ultimul altar al ştiinţei trebuia să mai rămână pentru o vreme secret, iar sirenele pompierilor şi maşinile presei alergând în trombă la faţa locului nu i-ar fi fost de nici un ajutor; dimpotrivă. Fără un cuvânt, ieşi pe uşa bisericii ferindu-se de ziariştii care năvăleau deja înăuntru. Traversă Piazza Barberini şi, la adăpostul întunericului, deschise staţia încercând să-i contacteze pe cei de la Vatican. Nu se auzea însă decât un pârâit. Ori era în afara razei de acoperire, ori avea nevoie de vreun cod de identificare. Răsuci la întâmplare butoanele şi rotiţele staţiei, dar degeaba. Brusc, îşi dădu seama că planul său de a chema ajutoare nu va funcţiona. Se răsuci în loc, căutând cu privirea un telefon public. Nu se zărea nici unul. Şi, oricum, circuitele de la Vatican nu funcţionau. Era singur. Valul iniţial de încredere începu să se retragă şi profesorul se opri un moment pentru a-şi evalua situaţia: mânjit cu praf de oase, lovit, frânt de oboseală şi flămând. Privi înapoi, spre biserică. Fumul se ridica din cupolă, luminat de reflectoarele presei şi de sirenele maşinilor de pompieri. O clipa îl bătu gândul să se întoarcă şi să ceară ajutor. Instinctul îi spunea însă că prezenţa altor persoane, mai cu seamă a unora nepregătite, ar fi fost mai degrabă un impediment decât un ajutor. „Dacă Hassassin-ul ne vede venind..." Mintea îi zbură la Vittoria; aceasta avea să fie ultima lui şansă de a-l prinde pe cel care o răpise. Piazza Navona... Putea ajunge acolo la timp pentru a supraveghea împrejurimile. Privi în jur după un taxi, dar străzile erau aproape pustii. Chiar şi şoferii lăsaseră totul baltă pentru a privi evenimentele la televizor. Piazza Navona se afla la nici doi kilometri depărtare, dar el nu avea de gând să-şi irosească forţele mergând pe jos. Aruncă o privire spre biserică; poate reuşea să împrumute o maşină de la cineva. „Una de pompieri? Sau vreo furgonetă a presei? Fii serios!" Timpul trecea, aşa că trebuia să hotărască mai repede. Scoase

arma din buzunar. Ceea ce-şi pusese în minte era un lucru atât de absurd şi de neobişnuit pentru firea lui, încât îşi spuse că, probabil, diavolul pusese deja stăpânire pe sufletul lui. Luând-o la fugă spre un Citroen ce aştepta la semafor, întinse pistolul şi, prin fereastra deschisă a portierei, îl propti în tâmpla şoferului: — Fuori! Omul coborî, împleticindu-se, afară din maşină. Langdon sări la volan şi călcă zdravăn pe acceleraţie.

101 Gunther Glick stătea pe o bancă într-o celulă de detenţie din biroul central al Gărzii Elveţiene şi se ruga la toţi zeii şi sfinţii pe care-i ştia. „Te rog, fă să nu fie doar un vis!" Era lovitura vieţii sale. Lovitura vieţii oricui! Toţi reporterii din lume ar fi dat orice să se afle acum în locul lui Glick. „Eşti treaz, nu visezi, îşi spuse. Şi eşti o vedeta. Marile celebrităţi îşi plâng în pumni de ciudă." Macri era lângă el şi părea puţin dusă pe altă lume. Glick o înţelegea. Pe lângă faptul că difuzase în exclusivitate discursul şambelanului, oferise lumii întregi — împreună cu el — fotografii cutremurătoare ale cardinalilor înfieraţi şi ale papei — oh, limba aceea! — plus imagini în direct ale conteinerului cu antimaterie. „Incredibil!" Desigur, făcuseră toate acestea la cererea şambelanului, deci nu pentru asta se aflau acum închişi în celulă. Garda Elveţiană nu apreciase însă deloc ceea ce spusese el la finele reportajului. Glick ştia bine că discuţia la care se referise nu fusese destinată urechilor lui, dar nu se sinchisise. În definitiv, ăsta era momentul lui de glorie. „O altă lovitură a lui Glick!" — Bunul Samaritean din ceasul al unsprezecelea?! bombăni Macri, în mod evident neimpresionatâ. Glick zâmbi: — Strălucit, nu-i aşa? — Strălucit de tâmpit! „Ha, e doar invidioasă", îşi spuse reporterul. Imediat după discursul şambelanului, Glick avusese din nou norocul să se afle, din întâmplare, la locul potrivit şi în momentul potrivit: îl auzise pe Rocher dându-le noi ordine oamenilor săi. Se părea că primise un apel telefonic de la un ins misterios, despre care căpitanul susţinea că deţine informaţii privind criza de la Vatican. Rocher lăsa să se înţeleagă că omul îi putea ajuta şi le ceruse subordonaţilor săi să se pregătească pentru sosirea lui. Deşi informaţia avea în mod clar un caracter privat, Glick procedase aşa cum ar fi făcut orice reporter conştiincios: lăsând onoarea la o parte, se retrăsese într-un loc ferit, îi ceruse lui Macri să-şi pună camera în funcţiune şi transmisese ştirea.

— Noi evenimente şocante în Cetatea Domnului, anunţase el, mijindu-şi ochii pentru a conferi cuvintelor sale mai multă intensitate. Apoi continuase spunând că un oaspete misterios era aşteptat la Vatican, pentru a salva situaţia. „Bunul Samaritean din ceasul al unsprezecelea", aşa îl numise el — un apelativ perfect pentru un individ necunoscut care urma să apară în ultimul moment pentru a face o faptă bună. Celelalte posturi preluaseră imediat expresia şi Glick se văzuse din nou în centrul atenţiei. „Sunt genial, îşi spuse în sinea sa. Peter Jennings poate să stea în cap de ciudă." Fireşte, Glick nu se oprise aici. Dacă tot se bucura de atenţia lumii întregi, nu putea să nu pomenească puţin şi despre teoria conspiraţiei, dragă lui, aşa, pentru a adăuga sare şi piper. „Genial. De-a dreptul genial!" — Ai stricat totul! spuse Macri. Ai dat-o-n bară de-a binelea! — Ce vrei să spui? Am fost grozav! Chinita se holbă la el, nevenindu-i să creadă: — Fostul preşedinte George Bush, un Illuminatus?!! Glick zâmbi. Dar nu era mai mult decât evident? George Bush era un mason care avea gradul 33, bine informat, şi fusese şeful CIA pe vremea când agenţia îşi încetase investigaţiile asupra Confreriei Illuminati, din lipsă de probe. Şi toată vorbăria aceea despre „o mie de puncte de lumină" şi „o Nouă Ordine Mondială"... Da, Bush era, în mod cert, un Illuminatus. — Şi chestia aia cu CERN! continuă Macri. Mâine la uşa ta o să stea la coadă o mulţime de avocaţi. — CERN? Haida-de! E cât de poate de clar! Gândeşte-te puţin! Illuminati a dispărut de pe faţa pământului în anii '50, cam în aceeaşi perioadă în care a fost înfiinţat CERN — un paradis al celor mai luminate minţi din lume. La CERN plouă cu fonduri private. Tipii de acolo pun la punct o armă capabilă să distrugă Biserica şi, dintr-o dată, o pierd!! — Aşa că tu ieşi la rampă şi spui lumii întregi că la CERN se află azi cartierul general al grupării Illuminati! — Evident! Frăţiile nu dispar aşa, peste noapte. Confreria asta a trebuit să se ascundă şi ea undeva. Iar CERN pare locul perfect. Nu spun că toată lumea de acolo e Illuminati. Mai degrabă, e ca un fel de uriaşă lojă masonică, în care majoritatea membrilor sunt oameni neimplicaţi, dar eşaloanele superioare... — Ai auzit vreodată de calomnie, Glick? De răspundere? — Dar tu ai auzit de jurnalism adevărat? — Jurnalism?! Ai făcut un rahat mare dintr-un nimic! Trebuia să fi închis eu camera! Şi prostia aia cu sigla CERN ce-a mai fost? Simbol satanist!? Ţi-ai pierdut minţile? Glick zâmbi din nou. Macri era, evident, geloasă. Sigla CERN fusese cea mai tare lovitură dintre toate. De la discursul şambelanului, toate

posturile discutau despre CERN şi despre antimaterie. Unele posturi afişau în fundal sigla CERN, care nu părea a avea nimic ieşit din comun: două cercuri intersectate, reprezentând două acceleratoare de particule, şi cinci linii tangenţiale ce simbolizau tuburile de injecţie ale particulelor. Lumea întreagă privise sigla, dar numai el, Glick, simbolist amator, îşi dăduse seama de elementele Illuminati ascunse în ea. — Nu eşti specialist în simbolistică, replică Macri, eşti doar un reporter plin de noroc. Ar fi trebuit să laşi simbolurile în seama tipului de la Harvard. — Tipul ăla nu şi-a dat seama. „Semnificaţia Illuminati a siglei este cât se poate de evidentă!" Glick radia de mândrie. Deşi CERN avea numeroase acceleratoare, pe siglă apăreau numai două: „Doi este numărul dualităţii pentru Illuminati". În plus, deşi majoritatea acceleratoarelor aveau un singur tub de injecţie, pe siglă erau reprezentate cinci. „Cinci este numărul pentagramei Illuminati." Şi acum venea lovitura de graţie, cea mai strălucită deducţie. Glick sublinie că sigla conţinea cifra şase — clar formată de cercuri cu una dintre linii; iar când sigla era rotită, încă un şase devenea vizibil... şi apoi încă unul. În total, de trei ori cifra şase. Numărul Satanei! Semnul fiarei! Glick era un geniu. Macri părea gata să-l plesnească. „O să-i treacă ei gelozia", îşi spuse reporterul şi mintea îi zbură la un alt amănunt. Dacă la CERN se afla cartierul general al Illuminati, oare tot acolo se găsea şi celebrul diamant al conferiei? Glick citise despre el pe Internet — „un diamant desăvârşit, născut din anticele elemente cu o asemenea perfecţiune, încât toţi cei care îi văd sunt copleşiţi". Oare nu cumva locaţia secretă a diamantului Illuminati era un alt mister pe care el, Glick, avea să-l dezlege în această noapte?

102 Piazza Navona. Fântână celor patru fluvii! Nopţile în Roma, la fel ca şi în deşert, pot fi surprinzător de reci, chiar şi după o zi fierbinte. Langdon se zgribulea acum când intra în piaţă, strângându-şi haina în jurul trupului. Pe fundalul zgomotului îndepărtat al traficului modern, o veritabilă cacofonie de ştiri răsuna deasupra oraşului. Langdon se mai uită o dată la ceas. Încă cincisprezece minute. Era recunoscător pentru cele câteva clipe de relaxare. Piaţeta era pustie. Fântână lui Bernini părea că-l ademeneşte cu vraja ei sfielnică. Bazinul înspumat arunca în aer o ceaţă diafană, iluminată de reflectoarele subacvatice. Langdon simţea parcă în aer un

fior electric. Cea mai impresionantă trăsătură a fântânii era înălţimea ei. Partea centrală avea peste şase metri — un munte de marmură fragmentat de grote şi caverne prin care apa clocotea zgomotos, înconjurat de statui păgâne. Deasupra ansamblului era plasat un obelisc, la rândul lui înalt de doisprezece metri. Langdon privi în sus. În vârful obeliscului, o umbră se contura pe fondul întunecat al cerului, găzduind un porumbel solitar. „O cruce", îşi spuse Langdon, încă uimit de dispunerea indiciilor în Roma. Fântână celor patru fluvii era ultimul altar al ştiinţei. Cu numai câteva ore în urmă se afla în Panteon, convins că străvechea Cale a Iluminării nu mai exista; o greşeală prostească. Până la urmă, se dovedise că întreaga cale era intactă. Pământ, Aer, Foc, Apă. Iar el izbutise s-o urmeze... de la început până la sfârşit. „Nu chiar până la sfârşit", îşi reaminti. Calea avea cinci jaloane, nu patru. Acest al patrulea indiciu sugera, desigur, direcţia spre destinaţia finală — locul secret de întâlnire al confreriei, Biserica Iluminării. Langdon se întrebă dacă această ascunzătoare mai exista încă şi dacă acolo o dusese Hassassin-ul pe Vittoria. Aproape fără a-şi da seama, începu să studieze statuile care decorau fântână, căutând un semn care să indice direcţia ascunzătorii Illuminati. „Şi îngerii te-ndrume în căutarea ce ţi-ai pus în gând." Aproape în aceeaşi clipă însă, remarcă un amănunt tulburător: sculptura nu avea nici un înger. Sau, cel puţin, nici unul vizibil din locul în care stătea el... sau de care să-şi amintească. Fântână celor patru fluvii era o lucrare nereligioasă. Toate decoraţiunile erau profane: oameni, animale şi chiar un ciudat tatu. În tot acest ansamblu, un înger ar fi ieşit clar în evidenţă. „Să fi greşit, oare, locul?" Se gândi iarăşi la dispunerea în formă de cruce al celor patru obeliscuri şi-şi încleştă pumnii cu hotărâre. „Fântână e perfectă!" Era doar 22.46, când o camionetă neagră apăru pe o alee, în celălalt capăt al pieţei. Profesorul nu i-ar fi acordat nici o atenţie, dacă nu s-ar fi apropiat cu farurile stinse. Aidoma unui rechin ce vânează tăcut la lumina lunii, camioneta făcu înconjurul pieţei. Langdon se ghemui în umbră, în spatele scării monumentale ce ducea la Biserica Sfânta Agnes în Agonie. În vreme ce-l supraveghea pe nou-venit, simţea cum pulsul i se accelerează. După ce înconjură piaţa de două ori, camioneta se apropie de fântână lui Bernini. Trase lângă bazin, înaintând uşor de-a lungul acestuia, până ce opri, cu uşa laterală la doar câţiva centimetri de marginea apei. Deasupra, stropii fini învăluiau sculptura. Pe Langdon îl cuprinse o senzaţie ciudată. Sosise oare

Hassassin-ul? Venise cu această camionetă? El, unul, şi-l imaginase aducându-şi victima în piaţă pe picioare, aşa cum făcuse la San Pietro, oferindu-i lui spaţiu de manevră. Dar dacă venise cu camioneta, atunci situaţia se schimba. Brusc, uşa laterală, glisantă, se deschise. Pe podeaua camionetei, într-o poziţie contorsionată, zăcea un bărbat gol, înfăşurat în metri întregi de lanţuri metalice. Omul se zbătea, dar verigile erau prea grele. Una dintre ele îi străpunsese gura ca o zăbală a unui cal, înăbuşindu-i astfel strigătele de ajutor. Abia atunci zări Langdon cea de-a doua siluetă, în spatele prizonierului, mişcându-se în întuneric de parcă ar fi făcut ultimele preparative. Ştia că nu are la dispoziiţie decât câteva secunde pentru a acţiona. Scoase arma din buzunar, îşi scoase sacoul şi-l aruncă pe jos. Haina i-ar fi stânjenit mişcările şi, pe urmă, n-avea de gând să se apropie de apă purtând Diagramma lui Galilei în buzunar; documentul avea să rămână la adăpost. Se furişă încet spre dreapta, pe marginea pieţei, şi se opri exact de cealaltă parte a camionetei. Masa de marmură a fântânii îi bloca vederea. Se ridică şi o luă la fugă drept spre bazin, sperând ca zgomotul apei să-l acopere pe cel al paşilor săi. Când ajunse la fântână, sări peste margine şi păşi înăuntru. Apa îi ajungea până la brâu şi era rece ca gheaţa. Cu dinţii clănţănindu-i, făcu doi paşi. Fundul bazinului era alunecos, la mâzga obişnuită adâugându-se un strat de monede aruncate de turişti pentru a avea noroc. El, unul, avea nevoie de foarte mult noroc. Învăluit în stropii fini ca o ceaţă, se întrebă dacă frigul sau teama era cea care îi făcea mâna să tremure atât de tare pe armă. Ajunse la masa de marmură şi făcu la stânga, atent să nu fie văzut. Se ascunse în spatele unui cal uriaş şi privi spre camionetă. Se afla la nici cinci metri distanţă. Înăuntru, Hassassin-ul era ghemuit pe podea, cu mâinile pe trupul înlănţuit al cardinalului, pregătindu-se să-l rostogolească în fântână. Stând în apă până la mijloc, Langdon ridică revolverul şi făcu un pas în lateral, ieşind din ceaţa umedă; se simţea ca un soi de cowboy acvatic gata de acţiune: — Nu mişca! Vocea fusese mai fermă decât mâna, care îi tremura. Hassassin-ul ridică privirea. Pentru o clipă, se holbă derutat, de parcă ar fi văzut o stafie. Apoi buzele i se întinseră într-un zâmbet crud. Ridică braţele în aer, supus: — Aşa deci! — Coboară din camionetă! — Pari cam ud. — Ai venit cam devreme. — Sunt nerăbdător să mă întorc la premiul meu. Langdon strânse mai bine pistolul în mână:

— Nu voi ezita să trag. — Ai ezitat deja! Profesorul îşi simţi degetul încordându-se pe trăgaci. Cardinalul zăcea nemişcat. Părea terminat, muribund. — Dezleagă-l! — Lasă-i pe el! De fapt, ai venit pentru femeie. De ce pretinzi altceva? Îşi stăpâni cu greu impulsul de a sfârşi totul acolo, pe loc: — Unde-ai dus-o? — Undeva, în siguranţă. Mă aşteaptă să mă-ntorc. „E în viaţă, deci!" Langdon simţi o rază de speranţă: — La Biserica Iluminării? Ucigaşul rânji: — N-ai s-o găseşti niciodată. „Ascunzătoarea încă există!" — Unde? — Locul a rămas secret vreme de secole. Chiar şi mie mi-a fost dezvăluit abia de curând. Mai degrabă mor decât să trădez încrederea ce mi-a fost acordată. — Pot să-l găsesc şi singur. — Câtă aroganţă! Langdon schiţă un gest spre fântână: — Până aici am reuşit! — Ca mulţi alţii înaintea ta. Ultimul pas este însă cel mai greu. Profesorul se mai apropie puţin, în timp ce-şi simţea picioarele nesigure pe fundul bazinului. Hassassin-ul părea extrem de calm, ghemuit în spatele camionetei, cu mâinile ridicate deasupra capului. Langdon ţinti în mijlocul pieptului, întrebându-se dacă n-ar trebui să tragă şi să sfârşească odată pentru totdeauna. „Nu. Ştie unde e Vittoria. Ştie unde e antimateria. Am nevoie de informaţiile astea!" Din penumbra camionetei sale, Hassassin-ul îşi ţintuia agresorul cu privirea şi nu se putea abţine să nu simtă pentru el o milă uşor amuzată. Americanul era curajos — asta o demonstrase deja. Dar era şi nepregătit. Şi pe asta o demonstrase. Valoarea fără experienţă înseamnă sinucidere curată. Există anumite reguli ale supravieţuirii. Reguli vechi. Iar americanul le încălca pe toate, pe rând. „Ai avut un mare avantaj — elementul surpriză. Dar l-ai irosit." Americanul era nehotărât... probabil spera să-i vină ajutoare... sau poate aştepta o scăpare din partea lui, o informaţie esenţială. „Niciodată nu pune întrebări înainte de a-ţi fi imobilizat prada. Un duşman încolţit este un duşman periculos." Americanul vorbea iarăşi. Încerca. Trăgea de timp. Ucigaşul aproape că izbucni în râs. „Nu suntem într-unui din filmele voastre de la Hollywood... nu stăm

să facem conversaţie la gura pistolului înainte de glonţul final. Ăsta e sfârşitul. Acum." Fără a-şi lua ochii de la el, asasinul îşi mişcă aproape imperceptibil mâinile pe plafonul camionetei, până ce găsi ceea ce căuta. Privind drept înainte, înşfăcă obiectul. Apoi îşi jucă asul. Mişcarea îl luă complet pe nepregătite. Pentru o clipă, Langdon crezu că legile fizicii nu mai funcţionează. Ucigaşul păru să plutească în aer, în vreme ce picioarele îi ţâşniră în faţă, izbiră trupul înlănţuit al cardinalului şi-l azvârliră pe uşa camionetei. Omul se rostogoli în apă, stârnind un val de stropi. Apa îi veni brusc în faţă şi Langdon îşi dădu seama o clipă prea târziu ce se întâmplase. Ucigaşul se apucase cu mâinile de una dintre barele fixate în plafonul camionetei şi o folosise pentru a-şi face vânt în afară. Iar acum venea drept spre el, cu picioarele înainte. Apăsă pe trăgaci şi amortizorul pufni. Glonţul explodă în vârful bocancului stâng al Hassassin-ului. În aceeaşi clipă, tălpile acestuia i se proptiră în piept ca un tanc, azvârlindu-l înapoi. Amândoi se prăbuşiră într-un nor de sânge şi stropi. Când apa rece îi înghiţi trupul, Langdon simţi la început numai durerea. Apoi urmă instinctul de supravieţuire. Îşi dădu seama că nu mai ţine în mână pistolul; probabil că-i scăpase din cauza şocului provocat de lovitură. Se cufundă şi începu să pipăie fundul alunecos al bazinului. Degetele îi înşfăcară ceva metalic. Un pumn de monede. Le aruncă. Cu ochii deschişi, continuă să caute. Apa fremăta în jurul lui ca un jacuzzi îngheţat. În ciuda instinctului de a ieşi imediat la suprafaţă ca să poată respira, râmase pe fundul bazinului, mişcându-se tot timpul; nu ştia de unde avea să vină lovitura următoare. Trebuia să găsească arma! Degetele îi bâjbâiau disperate pe marmură. „Ai un avantaj, îşi spuse. Eşti în elementul tău!" Chiar cu un pulover şiroind de apă, Langdon era un înotător agil. „Apa este elementul tău!" Mâna atinse din nou ceva metalic. De data aceasta, i se schimbase norocul: nu mai dăduse peste un morman de monede. Prinse obiectul şi încercă să-l tragă spre el, dar se pomeni alunecând prin apă; obiectul era imobil. Chiar înainte de a se lovi de trupul cardinalului, îşi dădu seama că prinsese o bucată din lanţul care-l trăgea pe bătrân la fund. Pentru clipă încremeni locului, şocat la vederea chipului îngrozit care-l privea de pe fundul bazinului. Impulsionat de semnele de viaţă din ochii acestuia, prinse lanţul cu ambele mâini şi încercă să-l ridice la suprafaţă. Trupul se mişca foarte greu, ca o ancoră. Trase încă o dată şi mai tare. Când capul îi ajunse la suprafaţă, cardinalul trase în piept câteva guri de aer sugrumate,

înecate. Apoi, brusc, trupul i se rostogoli, iar Langdon se dezechilibră. Ca o piatră, Baggia se duse din nou fund. Langdon se cufundă şi el, cu ochii deschişi în apa tulbure. Îl găsi repede de această dată. Când îl prinse, lanţurile se mişcară pe corpul cardinalului... dezvăluind o nouă imagine şocantă... un cuvânt înfierat în carnea vie:

Water! „Apă"! O clipă mai târziu, doi bocanci îl izbiră în faţă. Dintr-unul curgea sânge.

103 Ca jucător de polo pe apă, Robert Langdon luase parte şi rezistase la multe „bătălii" subacvatice. Sălbăticia ce se dezlănţuia adesea sub oglinda apei în bazinele de polo, departe de ochii arbitrilor, putea rivaliza cu cele mai urâte meciuri de total kombat. Langdon fusese lovit, zgâriat, imobilizat şi chiar muşcat o dată de un apărător enervat de eschivele lui. Acum însă, în timp ce se zbătea în apa îngheţată a fântânii lui Bernini, ştia că se află undeva, foarte departe de piscina de la Harvard. Aici se lupta nu pentru câştigarea vreunei partide, ci pentru propria viaţă. Era a doua oară că se confrunta cu acelaşi adversar. Fără arbitri. Fără retur. Braţele care-i împingeau capul la fund erau animate de o forţă ce nu lăsa loc de îndoială asupra intenţiei de a ucide. Instinctiv, se roti în apă ca o torpilă. „Scapă din strânsoarea lui!" Dar braţele îl ţintuită locului, atacatorul său având un avantaj de care nici un jucător de polo nu se putea bucura: două picioare bine înfipte în sol. Langdon se îndoi, încercând să-şi aducă tălpile sub trup. Hassassin-ul părea că apasă ceva mai slab cu un braţ... şi totuşi, încleştarea era teribilă. Atunci îşi dădu el seama că nu-i va rezista şi făcu unicul lucru la care se mai putea gândi. Renunţă să se mai împotrivească. „Dacă nu te poţi duce spre nord, ia-o spre est!" Adunându-şi ultimele forţe, zvâcni din picioare şi-şi trase braţele sub el, ca într-un bizar stil fluture. Trupul îi ţâşni înainte. Brusca schimbare de direcţie îl luă pe Hassassin prin surprindere. Mişcarea laterală a adversarului său îl antrenă şi pe el într-o parte, dezechilibrându-l. Încleştarea braţelor slăbi şi Langdon mai zvâcni o

dată. Parcă o coardă elastică cedase. Era liber. Scuipă aerul stătut din plămâni şi se ridică la suprafaţă. O singură dată apucă să tragă aer în piept. Hassassin-ul se aruncă din nou asupra lui, ţintuindu-i umerii cu palmele şi împingându-l la fund Cu toată puterea. Langdon bâjbâi, încercând să-şi înfigă bine picioarele în fundul bazinului, dar talpa ucigaşului îl izbi dintr-o arte, doborându-l. Iarăşi era sub apă. Muşchii îi ardeau de durere pe când se zbătea şi se răsucea. Dar toate manevrele sale erau în zadar de această dată. Prin apa ce bolborosea, cu ochii deschişi, căută arma. Dar totul era tulbure în jur. Bulele de aer erau mai dese aici. O lumină orbitoare îi lovi ochii, Atunci când Hassassin-ul îl împinse spre unul dintre reflectoarele prinse pe fundul fântânii. Întinse mâna, apucând globul metalic. Era fierbinte. Încercă să se elibereze din strânsoare ţinându-se de reflector, dar acesta era montat pe un fel de balamale şi se roti în mâna lui. Langdon se dezechilibră iar. Hassassin-ul îl împinse şi mai puternic, mai jos. Atunci îl zări. Ieşind din stratul de monede, chiar în faţa sa. Un cilindru negru, îngust. „Amortizorul armei lui Olivetti!" întinse mâna, dar, când degetele i se înfăşurară pe cilindru, nu simţi metalul aşteptat, ci doar plastic. Trase şi furtunul flexibil de cauciuc se ondulă spre el ca un şarpe subţire. Era lung cam de jumătate de metru şi de la capătul lui ieşea un jet de bule de aer. Nu găsise arma, ci doar unul dintre dispozitivele spumanti ale fântânii, care aerau apa. La nici doi metri distanţă, cardinalul Baggia îşi simţea sufletul gata să-l părăsească. Deşi toată viaţa se pregătise pentru acest moment, niciodată nu şi-l imaginase astfel. Trupul îi suferea cumplit... ars, lovit şi cufundat sub apă de o greutate uriaşă. Îşi aminti însă că suferinţa lui nu era nimic în comparaţie cu cea pe care o îndurase Mântuitorul. „El a murit pentru păcatele mele..." Undeva în apropiere auzea bufniturile şi plescăiturile unei lupte. Gândul îi era insuportabil. Cel care-l răpise avea să mai curme o altă viaţă... tânărul acela cu ochi blânzi, care încercase să-l ajute. Frânt de durere, Baggia zăcea cu faţa în sus, privind prin pânza apei spre cerul întunecat de deasupra. Pentru o clipă, avu impresia că zăreşte stelele. Sosise ceasul. Se eliberă de teamă şi de îndoieli, şi deschise gura larg şi răsuflă adânc — ultima sa suflare. Privi cum sufletul i se înalţă spre ceruri într-un val de bule transparente. Apoi, instinctiv, inspiră. Apa îi pătrunse în corp, înţepându-l ca nişte pumnale îngheţate. Durerea dură doar câteva secunde. Apoi... linişte şi pace.

Hassassin-ul ignoră durerea ce-l ardea în picior şi se concentră asupra americanului, pe care îl ţintuise sub el, sub apă. „Termină-l de-a binelea!" De această dată, Robert Langdon nu va mai supravieţui. Exact aşa cum îşi închipuise, victima sa începuse să se zbată tot mai slab. Brusc, trupul lui deveni rigid şi începu să se zgâlţâie violent. „Da, îşi spuse Hassassin-ul. Rigor mortis." Când apa îi ajunge în plămâni. Ştia că aceste spasme aveau să dureze cam cinci secunde. Durară şase. Apoi exact aşa cum se aşteptase el, trupul celuilalt se relaxă dintr-o dată. Flasc. Ca un balon dezumflat, Robert Langdon deveni moale sub mâinile sale. Era terminat. Îl mai ţinu la fund încă treizeci de secunde, pentru ca apa să-i umple toate ţesuturile pulmonare. Treptat, trupul victimei sale începu să se scufunde singur. Într-un târziu, Hassassin-ul îi dădu drumul. Presa va avea o dublă surpriză în Fântâna celor patru fluvii. — Tabban! înjură cu glas tare, ieşind din bazin şi privindu-şi talpa rănită. Vârful bocancului zburase şi vârful degetului mare nu mai exista. Furios pe neatenţia lui, îşi smulse partea de jos a pantalonului şi o îndesă la vârful bocancului. Durerea îi săgetă prin tot piciorul. Ibn al-kalb! Îşi încleştă pumnii şi îndesă ghemotocul de pânză şi mai mult. Sângerarea începu să se potolească. Îndreptându-şi gândurile către plăcerea care-l aştepta, urcă în camionetă. Treburile lui în Roma se încheiaseră. Acum ştia exact ce anume avea să-i potolească durerea. Vittoria Vetra era imobilizată şi-l aştepta. Deşi ud şi îngheţat, Hassassin-ul simţi cum se excită. „Mi-am câştigat răsplata." În cealaltă parte a oraşului, Vittoria Vetra se trezi în dureri. Era întinsă pe spate. Toţi muşchii îi erau tari ca piatra. Înţepeniţi. Braţele o înţepau. Când încercă să se mişte, simţi o serie de spasme în umeri. Abia după o clipă înţelese că mâinile îi erau legate la spate. La început, nu-şi dădu seama ce se întâmplă. „Visez, oare?" Dar când încercă să-şi ridice capul, durerea care o săgeta la baza capului nu-i mai lăsă loc de dubii. Treptat, confuzia iniţială începu să se transforme în teamă. Privi în jurul ei. Se afla într-o încăpere de piatră, mare şi mobilată, luminată de torţe. Un fel de sală de întruniri de pe vremuri. Alături, nişte bănci demodate erau dispuse în cerc. Vittoria simţi un curent de aer rece pe piele. În apropiere, două uşi duble erau deschise, dând spre un balcon. Prin deschiderile din balustradă, ar fi putut să jure că se zărea Vaticanul.

104 Robert Langdon zăcea pe un pat de monede, pe fundul Fântânii celor patru fluvii. În gură ţinea încă furtunul de cauciuc. Aerul ce venea prin tubul instalaţiei de spumare era coclit, poluat din cauza pompei şi gâtul îl ustura. Totuşi, nu se plângea deloc. Cel puţin, rămăsese în viaţă. Nu era sigur cât de corect imitase înecul, dar cum aproape întreaga sa viaţă se aflase în preajma apei, auzise o sumedenie de relatări. Şi îşi dăduse toată silinţa. Spre sfârşit, expirase tot aerul din plămâni şi îşi ţinuse răsuflarea, pentru ca masa musculară să-i ridice trupul la suprafaţă. Slavă Domnului, Hassassin-ul fusese păcălit şi-i dăduse drumul! Întins pe fundul bazinului, Langdon se chinui să rămână astfel cât mai mult. Aproape că începuse să se sufoce. Oare ucigaşul mai era primprejur? Trăgând încă o gură de aer coclit prin tub, îi dădu apoi drumul şi, pe sub apă, se deplasă până ce ajunse la masa de marmură din centru. Fără a face vreun zgomot, se ridică şi ieşi la suprafaţă în umbra sculpturilor. Camioneta dispăruse. Asta era tot ce voia să vadă. Inspiră adânc aerul curat şi apoi se cufundă din nou, căutându-l pe cardinal. În mod cert, bătrânul îşi pierduse între timp cunoştinţa şi şansele de a-l readuce în simţiri erau foarte mici, dar trebuia să încerce. Găsi trupul, îşi înfipse bine picioarele pe fundul bazinului şi prinse lanţurile. Apoi trase. Când cardinalul ajunse la suprafaţă, Langdon văzu că ochii lui erau deja daţi peste cap şi bulbucaţi. Nu era un semn bun. Nu avea puls şi nu respira. Ştiind că nu va reuşi să-l salte peste marginea bazinului, îl trase prin apă până la masa centrală de marmură. Acolo se afla un fel de bordură înclinată şi apa era mai puţin adâncă. Împinse trupul gol al cardinalului pe acea bordură, cât de sus reuşi. Nu prea sus însă. Apoi trecu la treabă. Apăsă de câteva ori pieptul înfăşurat în lanţuri, pentru a-i scoate apa din plămâni, şi începu după aceea respiraţia artificială. Ritmic. Atent. Rezistând instinctului de a sufla prea puternic şi prea repede. Timp de trei minute. Patru. Cinci. Apoi înţelese că nu mai are nici un rost să continue. Il preferito. Omul care urma să fie papă. Mort acum, chiar în faţa lui. Într-un fel, chiar şi aşa, întins pe bordura aceea în mijlocul fântânii, cardinalul Baggia afişa încă un aer calm şi plin de demnitate. Apa îi clipocea lent pe piept, cuprinsă parcă de remuşcări... ca şi când i-ar fi cerut iertare fiindcă-i ucisese... de parcă ar fi încercat să spele rana arsă ce-i purta numele.

Cu o mişcare înceată, Langdon îşi trecu palma peste faţa bătrânului şi-i închise ochii sticloşi. În clipa aceea, un val istovitor de lacrimi îl podidi, luându-l prin surprindere. Şi, pentru prima dată după mulţi ani, Langdon plânse.

105 Tremurul de emoţie îi slăbi, în vreme ce se îndepărta de cadavrul cardinalului, târându-şi cu greu picioarele. Secătuit şi singur, avea impresia că se va prăbuşi la următorul pas. Şi totuşi, un nou impuls creştea în el. Energic. De nestăpânit. Muşchii i se încordară cu o forţă neaşteptată. Ignorând durerea din inimă, creierul lui azvârli trecutul la o parte şi se concentră asupra unicei şi disperatei misiuni care-l mai aştepta. „Găseşte bârlogul Illuminati. Ajut-o pe Vittoria." Întorcându-se spre masa de marmură sculptată din mijlocul fântânii, începu să caute ultimul indiciu Illuminati. Undeva, în acest mănunchi de statui, era un semn, ceva care sugera calea către bârlog. Speranţa îi pieri însă repede, pe măsură ce studia sculptura. Versul poemului părea să răsune batjocoritor în jurul lui: „Şi îngerii te-ndrume în căutarea ce ţi-ai pus în gând." Se încrunta spre formele sculptate. „Fântână asta este laică! Nu are nici un înger, pe nicăieri!" Dezamăgit, îşi ridică instinctiv ochii spre obeliscul de piatră. „Patru indicii, îşi spuse în gând, dispuse în Roma în forma unei uriaşe cruci." Privi hieroglifele gravate şi se întrebă dacă nu cumva anticele simboluri egiptene ascundeau vreun indiciu. Alungă imediat această idee. Hieroglifele erau mult mai vechi decât opera lui Bernini şi, în plus, fuseseră descifrate abia după descoperirea stelei de la Rosetta. Totuşi, poate că Bernini sculptase printre ele un simbol propriu... unul care să treacă neobservat. Cu o nouă rază de speranţă în suflet, înconjură încă o dată fântână, cercetând toate cele patru feţe ale obeliscului. În două minute sfârşi, fără nici un rezultat. Nu părea să fie adăugat nimic printre hieroglife; şi în mod cert, nu era nici un înger. Îşi privi ceasul. Era unsprezece fix, dar nu-şi dădea seama dacă timpul zboară sau abia se scurge. Imagini ale Vittoriei şi ale Hassassin-ului îi stăruiau ameţitoare în minte, în timp ce continua să se învârtă în jurul fântânii, din ce în ce mai deznădăjduit. Frânt, copleşit, simţea că e gata să se prăbuşească. Pradă frustrării, îşi lăsă capul pe spate pentru a-şi striga furia în noapte. Dar strigătul îi încremeni în gât. Privirea îi căzu pe vârful obeliscului. Acolo, sus, se afla aceeaşi vietate pe care o văzuse mai devreme. Acum însă, îi atrase brusc atenţia. Nu era un înger. Câtuşi de puţin. De fapt, nici nu i se păruse că

face parte din fântână lui Bernini. Crezuse că era o fiinţă vie, o pasăre cocoţată la înălţime. Un porumbel. Îşi miji ochii pentru a vedea mai bine prin ceaţa şi stropii de apă. Era un porumbel, nu-i aşa? Capul şi ciocul i se conturau clar pe fondul cerului înstelat. Şi totuşi, pasărea nu se mişcase din loc de când sosise el în piaţă, cu toată lupta care se dusese jos. Era exact în aceeaşi poziţie în care o văzuse prima dată: stătea în vârful obeliscului, privind liniştită către vest. După o clipă de nedumerire, Langdon se aplecă şi culese un pumn de monede din fântână, pe care le aruncă în sus. Bănuţii zăngăniră pe granitul obeliscului. Pasărea nu se clinti. Încercă încă o dată. De data aceasta, una dintre monede atinse porumbelul. Un sunet uşor de metal lovit de alt metal răsună în piaţă. Afurisita de pasăre era din bronz. „Dar trebuie să cauţi un înger, nu un porumbel!" îi şopti o voce în minte. Dar era prea târziu; făcuse deja conexiunea. Pasărea nu era nicidecum un porumbel. Era o turturea! Abia dându-şi seama ce face, sări în fântână, se repezi spre centrul bazinului şi începu să urce pe masa de marmură, căţărându-se pe braţe şi pe capete sculptate. Pe la jumătatea urcuşului, dincolo de vălul de ceaţă şi stropi, se opri o clipă. Capul păsării se vedea mai clar acum. Nici urmă de îndoială. Era o turturea, culoarea iniţială a bronzului te înşela, fiindcă era înnegrită de poluarea din aer. Şi, brusc, semnificaţia ei îl izbi în moalele capului. Mai văzuse azi două turturele, la Panteon. O pereche de turturele nu avea nici o semnificaţie simbolică. Pasărea de aici era, însă, singură. „Turtureaua este simbolul laic al Îngerului Păcii." Această descoperire aproape că îl împinse de la sine până la baza obeliscului. Bernini alesese simbolul nereligios al unui înger pentru a-l putea ascunde în cadrul fântânii laice. „Şi îngerii te-ndrume în căutarea ce ţi-ai pus în gând. Turtureaua e un înger!" Ce loc putea fi mai potrivit pentru ultimul indiciu Illuminati decât vârful acestui obelisc?! Pasărea privea spre vest. Langdon încercă să-i urmărească direcţia, dar clădirile din jur îl împiedicau. Urcă mai sus. Un citat din opera Sfântului Grigorie de Nyssa îi veni pe neaşteptate în minte: „Când ajunge la iluminare... sufletul ia forma delicată a unei turturele". Langdon îşi continua ascensiunea. Spre turturea. Aproape că zbura acum. Ajunse la platforma obeliscului, de unde nu putea urca mai departe. Şi, privind în jur, înţelese că nici n-avea nevoie. Întreaga Romă se întindea în faţa lui; priveliştea era uluitoare. Spre stânga, luminile haotice ale reflectoarelor în Piazza San Pietro. Spre dreapta, cupola Bisericii Santa Maria della Vittoria care fumega. În

faţa lui, la depărtare, Piazza del Popolo. Iar sub el, al patrulea şi ultimul indiciu. O cruce uriaşă formată din obeliscuri. Tremurând, privi în sus, spre turturea. Apoi se întoarse cu faţa în direcţia pe care ea o indica. În aceeaşi clipă îl zări. Clar. Evident. Înşelător de simplu. Cu ochii aţintiţi asupra lui, aproape nu-i venea să creadă că bârlogul Illuminati rămăsese secret atâţia ani. Întregul oraş părea să pălească în jurul monstruoasei structuri de piatră aflate dincolo de albia fluviului. Una dintre cele mai cunoscute din Roma, construcţia se ridica pe malul Tibrului, faţă în faţă cu Vaticanul. Geometria sa era simplă: un castel circular, încadrat de o fortăreaţa pătrată care, la rândul ei, dincolo de ziduri, era înconjurată de un parc în forma unui pentagon. Vechile metereze de piatră erau luminate de reflectoare. Deasupra castelului se înălţa un uriaş înger din bronz. Sabia sa era îndreptată în jos, părând că străpunge cu vârful exact centrul castelului. Şi, de parcă nu ar fi fost de-ajuns, în faţa intrării principale în castel se întindea, maiestuos, celebrul Ponte Sant'Angelo — „Podul Îngerilor"... un arc de piatră decorat cu doisprezece îngeri sculptaţi de nimeni altul decât... Bernini. Într-o ultimă revelaţie tulburătoare, Langdon îşi dădu seama că imensa cruce formată de obeliscuri în Roma încadra fortăreaţa în cel mai pur stil Illuminati: braţul lung al crucii trecea exact prin centrul podului, împărţindu-l în două jumătăţi egale. Coborî şi îşi luă sacoul de pe jos, ţinându-l departe de hainele lui ude. Apoi sări în maşina furată şi-şi înfundă pantoful mustind de apă în pedala de acceleraţie.

106 Era 23.07. Citroenul alerga ca o nălucă în noaptea romană. Coborând pe Lungotevere Tor Di Nona, paralel cu fluviul, Langdon vedea deja castelul ridicându-se asemenea unui munte spre dreapta. Castel Sant'Angelo, „Castelul Îngerului". În faţa lui apăru brusc intrarea pe podul cu acelaşi nume. Călcă puternic frâna şi pneurile scârţâiră. Cotise la vreme, dar podul era blocat şi, înainte de a se putea opri, izbi un şir de piloni scunzi ce mărgineau drumul. Cu o zguduitură puternică, maşina încremeni, iar Langdon aproape că se lovi de parbriz. Uitase că, pentru a fi mai bine păstrat, „Podul Îngerilor" era acum arie pietonală. Tremurând, coborî şi-şi dori să fi ales un alt drum spre castel. Îl cuprinsese frigul în hainele ude şi îşi trase sacoul pe deasupra lor, recunoscător fabricantului că pusese o căptuşeală dublă; Diagramma

nu avea să se ude. În faţa lui, dincolo de pod, fortăreaţa de piatră se ridica impunătoare. Vlăguit şi săgetat de dureri în tot corpul, o luă la fugă spre ea. În stânga şi în dreapta lui, aidoma unui regiment de escortă, îngerii lui Bernini păreau că aleargă o dată cu el, conducându-l spre destinaţia finală. „Şi îngerii te-ndrume în căutarea ce ţi-ai pus în gând." Castelul părea că se înalţă tot mai mult cu cât se apropia de el, un munte inaccesibil, mai semeţ parcă decât Bazilica San Pietro. Picioarele îl duceau mecanic spre bastion, în vreme ce privirile îi îmbrăţişau crenelurile încununate de îngerul gigantic. Castelul părea pustiu. În decursul secolelor, Vaticanul îl folosise pe rând ca monument funerar, fortăreaţă, ascunzătoare a papilor, temniţă pentru duşmanii Bisericii şi muzeu. Acum se părea însă că Sant'Angelo oferise adăpost şi Confreriei Illuminati. Într-un fel, totul avea sens. Deşi proprietate a Vaticanului, castelul era locuit doar sporadic, iar Bernini îl renovase de multe ori în cursul anilor. Se zvonea că uriaşa clădire era plină de intrări ascunse, pasaje secrete şi încăperi tainice. Langdon nu avea nici o îndoială că îngerul din vârf şi parcul pentagonal erau tot opera lui Bernini. În sfârşit, ajunse la porţile monumentale ale castelului. Împinse tare. Deloc surprinzător, nici una nu se clinti. Două ciocănele de fier erau prinse la nivelul ochilor. N-avea rost să bată. Făcu doi paşi înapoi, privind zidul exterior. Meterezele sale opriseră avansarea armatelor de berberi, mauri şi alţi invadatori; nici şansele sale nu păreau mai mari. „Vittoria, strigă în sinea sa. Eşti acolo, înăuntru?" O luă la fugă de-a lungul zidului. „Trebuie să mai existe o intrare!" Cotind spre latura vestică, ajunse într-o mică parcare, lângă Lungotere Angelo. Aici se afla o a doua intrare — o poartă cu pod mobil care acum era ridicat şi blocat. Privi din nou în sus. Singurele lumini erau cele ale reflectoarelor din exterior. Toate ferestruicile păreau întunecate. Mai sus, chiar în capătul turnului central, la treizeci de metri înălţime, chiar sub sabia îngerului, se zărea un singur balcon. Parapetul de marmură părea să licăre uşor, ca şi cum în camera din spate ar fi fost luminată de torţe. Langdon încremeni, cuprins brusc de un tremur. O umbră? Aşteptă, încordat. Apoi o văzu din nou. Simţi cum i se face părul măciucă. „E cineva acolo!" — Vittoria! strigă el, neputându-se stăpâni, însă vuietul apelor umflate ale Tibrului îi acoperi glasul. Continua să alerge în jurul zidurilor, în timp ce se întreba unde naiba erau gărzile elveţiene. Îi primiseră, oare, mesajul? În celălalt capăt al parcării se afla un car al unei reţele de televiziune şi Langdon o luă la fugă spre el. La pupitru, un individ burtos cu căşti la urechi apăsa nişte butoane. Bătu cu palma în tabla maşinii şi omul sări drept în sus, smulgându-şi casca de pe cap la vederea hainelor lui mustind de apă.

— Care-i treaba, amice? întrebă cu un puternic accent australian. — Am nevoie de telefonul dumitale. Omul ridică din umeri: — Nu am ton. Toată seara am încercat. Circuitele sunt supraîncărcate. Langdon înjură în gura mare: — Ai văzut pe cineva intrând pe acolo? întrebă, arătând spre podul mobil. — Păi, da. O camionetă neagră a tot intrat şi ieşit de câteva ori. Profesorul simţi că o cărămidă tocmai îl lovise în stomac. — Al naibii norocos! exclamă australianul privind spre turn şi amintindu-şi că el nu avea vizibilitate bună spre Vatican: Pariez că de acolo, de sus, se vede perfect. N-am putut să răzbat prin trafic spre San Pietro, aşa că transmit de aici. Langdon însă nu-l mai asculta pentru că se gândea la posibilităţile lui de acţiune. — Ei, ce părere ai? continuă omul. Chestia asta cu Samariteanul din al unsprezecelea ceas e reală? — Ce chestie? — N-ai auzit? Căpitanul Gărzii Elveţiene a primit un telefon de la cineva care pretinde că are informaţii fierbinţi. Tipul zboară-ncoace chiar acum. Tot ce ştiu eu e că, dacă omul ăsta o scoate la capăt, uite-aşa se duc audienţele noastre! Langdon îl privi confuz. Un Bun Samaritean care vine să dea o mână de ajutor? Persoana asta ştie cumva unde e ascuns conteinerul cu antimaterie? Şi de ce nu-i spune, pur şi simplu, Gărzii Elveţiene? De ce trebuie să vină el personal? Ceva era ciudat aici, dar el, unul, nu avea timp de întrebări. — Hei, izbucni australianul, privindu-l mai atent. Nu cumva eşti tipul pe care l-am văzut la televizor? Cel care încerca să-l salveze pe cardinalul din Piazza San Pietro? Nu-i răspunse. Brusc, zărise un dispozitiv fixat pe capota carului — o antenă-satelit montată pe un suport telescopic. Meterezele zidului exterior măsurau vreo cincisprezece metri. Fortăreaţa interioară era mai înaltă — extrem de bine apărată. Vârful părea imposibil de atins, dar dacă ar fi reuşit să se caţere măcar pe primul zid... Se întoarse repede spre australian şi-i făcu semn spre antenă: — Cât de sus ajunge chestia aceea? Omul îl privi nedumerit: — Până pe la cincisprezece metri. De ce? — Mută maşina! Trage chiar lângă zid! Am nevoie de ajutor. — Despre ce e vorba? Langdon îi explică. Australianul se holbă la el: — Eşti nebun? Asta-i o antenă telescopică de două sute de mii de dolari, nu o amărâtă de scară! — Vrei audienţă? Am o informaţie care te va face om! exclamă el în

disperare de cauză. — O informaţie care valorează două sute de mii de bătrâne? Langdon îi spuse ce anume-i va dezvălui în schimbul ajutorului. După nouăzeci de secunde, Robert Langdon ajunsese în vârful antenei, clătinându-se în bătaia vântului, la cincisprezece metri deasupra solului. Se aplecă, se agăţă cu mâinile de marginea crenelată, încălecă zidul şi coborî pe partea cealaltă. — Acum respectă-ţi partea ta de târg! îi strigă australianul de jos. Unde e? Profesorul se simţea vinovat fiindcă-i dezvăluie o asemenea informaţie, dar înţelegerea era înţelegere. Şi, pe urmă, Hassassin-ul avea să anunţe oricum presa. — Piazza Navona, îi strigă. E în fântână. Australianul îşi coborî antena la loc şi demară în trombă după ştirea carierei lui. Într-o încăpere din piatră aflată la înălţime, Hassassin-ul îşi scoase bocancii uzi şi îşi bandajă piciorul rănit. Îl durea, dar nu chiar atât de tare ca să nu se poată bucura de ceea ce-l aştepta. Se întoarse, privindu-şi premiul. Era întinsă pe un divan străvechi în colţul încăperii, cu mâinile legate la spate şi cu un căluş în gură. Se apropie de ea. Se trezise deja. Ăsta era un lucru bun. Surprinzător însă, în ochii ei lucea nu frica, ci furia. „Frica are să vină şi ea, imediat."

107 Langdon se furişa de-a lungul meterezelor, recunoscător pentru lumina reflectoarelor. Curtea care se vedea jos părea un fel de muzeu al armelor de război din Antichitate — catapulte, grămezi de ghiulele şi un veritabil arsenal de maşinării înspăimântătoare. Unele zone ale castelului erau deschise publicului în timpul zilei, curţii fiindu-i redat în parte aspectul ei de odinioară. Profesorul privi partea centrală a fortăreţei. Citadela circulară era înaltă de peste treizeci de metri, fără a pune la socoteala şi îngerul de bronz de deasupra ei. În balconul singuratic încă se mai zărea o rază de lumină. Ar fi vrut să strige, dar se abţinu. Trebuia să găsească o modalitate de a intra. Se uită la ceas: 23.12. Coborând rampa de piatră ce mărginea zidul exterior, ajunse în curte şi, aflat din nou pe pământ, începu să alerge în umbra meterezelor, în jurul fortului. Trecu de trei porticuri, toate trei blocate. ,,Pe

unde a intrat Hassassin-ul?" Porni mai departe, pe lângă două intrări cu aspect modern, ambele încuiate pe dinafară. „Nu pe aici!" Înconjurase aproape întreaga clădire, când remarcă o alee cu pietriş ce străbătea curtea, trecând prin faţa lui. La un capăt, în zidul exterior al castelului, văzu cealaltă parte a podului mobil pe care-l observase de afară. La celălalt capăt, aleea dispărea undeva în interiorul fortăreţei, intrând parcă într-un fel de tunel — o deschidere neagră, căscată în corpul central al clădirii. Il traforo! Citise undeva despre acest traforo, o uriaşă rampă spiralată care pătrundea circular în fort până în vârful lui, folosită de soldaţii călare pentru a ajunge jos în cel mai scurt timp. "Hassassin-ul a urcat pe aici cu camioneta!" Poarta care bloca tunelul era ridicată, invitându-l parcă să intre. Un val de exuberanţă puse stăpânire pe el când se apropie de tunel, dar când ajunse la deschidere, entuziasmul îi pieri brusc. Tunelul cobora. Nu era bine. Această parte din traforo ducea, probabil, spre temniţele subterane, nu sus, în fort. Încremenit la gura întunecată a puţului ce părea să coboare la nesfârşit în măruntaiele pământului, Langdon ezită, privind din nou balconul. Ar fi putut să jure că zărise o mişcare acolo. „Hotărăşte-te!" Fără o altă alternativă, o luă la fugă prin tunel, în jos. Undeva, deasupra, Hassassin-ul se aplecă asupra prăzii sale. Îşi trecu palma peste braţul ei. Avea pielea catifelată, ca mătasea. Gândul la apropiata explorare a comorilor ei trupeşti îl ameţea. În câte feluri ar putea-o viola? Ştia sigur că o merită pe această femeie. Îl slujise pe Janus cum se cuvine. Ea era o pradă de război şi, când va termina cu ea, o va azvârli de pe divan şi o va sili să îngenuncheze. Şi îl va servi iar. „Suprema umilinţă!" Apoi, în chiar momentul orgasmului, îi va reteza gâtul. Ghayat assa'adah. „Suprema plăcere!" Iar după aceea, îmbătat de propria glorie, va ieşi pe balcon şi va savura triumful Illuminati... o răzbunare visată de atât de mulţi, de atâta vreme. Cu fiecare pas, tunelul se întuneca tot mai mult. Coborârea continua. După un tur complet în subteran, orice rază de lumină dispăruse. Tunelul părea să înainteze orizontal acum şi Langdon încetini, sesizând după ecoul paşilor că ajunsese într-o încăpere mai largă. În faţă, în beznă, se zărea parcă o slabă licărire. Porni mai departe, cu braţele întinse. La un moment dat atinse ceva neted. Sticlă şi crom. O maşină. Pipăi orbeşte pe caroserie, găsi o uşă şi trase de ea. Lampa din plafon se aprinse. Într-o frântură de secundă recunoscu

camioneta neagră şi se trase înapoi. Cuprins de ură şi dezgust, se holbă la ea o clipă, apoi sări înăuntru şi începu să scormonească în căutarea unei arme care s-o înlocuiască pe cea pierdută în fântână. Nu găsi nimic. Doar telefonul celular al Vittoriei. Strivit şi inutil. Vederea lui îi stârni fiori de groază. Se rugă în gând să nu fi ajuns prea târziu. Întinse mâna şi aprinse farurile camionetei. Încăperea deveni imediat vizibilă — umbre întunecate într-o cameră goală. Probabil că fusese ultilizată odinioară pentru cai şi muniţie. În plus, se înfunda. Fără ieşire. „Am greşit drumul!" Dezamăgit, coborî din camionetă şi studie zidurile înconjurătoare. Nici o uşă. Nici o poartă. Se gândi la îngerul aflat dea-supra intrării în tunel şi se întrebă dacă era doar o coincidenţă. Nu! Îşi aminti cuvintele ucigaşului în Piazza Navona, la fântână. „E în Biserica Iluminării... mă aşteaptă să mă întorc." Nu se poate, ajunsese prea departe pentru a da greş acum. Inima îi bătea frenetic în piept. Frustrarea şi ura începeau să-i întunece raţiunea. Când zări petele de sânge de pe podea, primul lui gând zbură la Vittoria. Dar urmând dâra cu ochii, îşi dădu seama că erau urme de paşi însângeraţi. La distanţă unele de altele. Sângele cursese numai din piciorul stâng. Hassassin-ul. Langdon se luă după şirul de urme, spre unul din colţurile încăperii, unde lumina pălea. La fiecare pas, uimirea şi nedumerea lui creşteau. Paşii însângeraţi păreau că înaintează până în colţ, pentru a dispărea apoi în zid. Când ajunse în colţ şi privi peretele, abia îi veni să-şi creadă ochilor. Acolo, unul dintre blocurile de granit ale pardoselii nu era pătrat, la fel ca toate celelalte. Se afla, probabil, în faţa unui nou indiciu. Blocul avea forma unui pentagon perfect, cu vârful orientat exact spre colţ. Ingenios ascunsă la îmbinarea pereţilor, o despicătură îngustă în zid servea drept ieşire. Langdon păşi înăuntru. Era un culoar. Puţin mai în faţă se vedeau resturile unei bariere de lemn care blocase odată tunelul. Dincolo de ele licărea o lumină. O luă din nou la fugă, sărind peste frânturile de lemn. Culoarul dădea într-o altă încăpere, mai largă. Pe unul dintre pereţii acesteia, o torţă aprinsă arunca umbre palide. Era într-o zonă neelectrificatâ a castelului... una la care nici un turist nu a avusese vreodată acces. Încăperea avea, probabil, un aspect înfricoşător ziua, dar la lumina tremurândă a torţei era de-a dreptul sinistră. Il prigione. Se aflau acolo vreo zece-douăsprezece celule, majoritatea cu gratii ruginite de vreme. Una dintre cele mai mari era însă intactă şi pe podeaua ei Langdon zări ceva ce-i opri inima în piept: sutane negre şi eşarfe roşii. „Aici i-a închis pe cardinali!" În apropierea celulei se vedea o uşă de fier încastrată în perete, întredeschisă. Dincolo de ea se întindea un fel de pasaj. Se repezi

într-acolo, dar se opri brusc. Urmele însângerate nu treceau de uşă. Iar când văzu cuvintele săpate în piatra zidului, deasupra intrării, îşi dădu seama de ce. Il Passetto. Era înmărmurit. Auzise de multe ori despre acest tunel, dar nu avusese habar pe unde anume se pătrundea în el. Il Passetto — „Micul Pasaj" — era un tunel îngust, de aproximativ un kilometru lungime, construit între Castelul Sant'Angelo şi Vatican. În decursul anilor, numeroşi papi îl folosiseră pentru a fugi în timpul asediilor, pentru a-şi vizita amantele secrete sau pentru a asista la torturarea diverşilor inamici personali ori ai Bisericii. În prezent, se ştia că ambele extremităţi ale tunelului sunt blocate de încuietori impenetrabile, ale căror chei se află la adăpost undeva, în vreun seif al Vaticanului. Langdon înţelegea acum în ce fel izbutiseră Illuminati să intre şi să iasă din Vatican nestingheriţi de nimeni. „Oare cine era trădătorul infiltrat care le dăduse cheile? Olivetti? Unul dintre ceilalţi membri ai Gărzii Elveţiene? Oricum, nu mai conta." Urmele de sânge de pe pardoseală se îndreptau spre celălalt capăt al temniţei. Acolo, o poartă ruginită era prinsă în lanţuri. Lacătul dispăruse şi poarta era puţin deschisă. Dincolo de ea se vedea un şir de trepte care urcau în spirală. Şi aici, pe podea, se afla un bloc de granit pentagonal. Langdon îl privi o clipă înfiorat, întrebându-se dacă Bernini însuşi mânuise dalta care îl cizelase. Deasupra, arcada de la intrare era decorată cu un mic heruvim sculptat. Aici era! Paşii însângeraţi urcaseră treptele. Înainte de a porni pe urma lor, trebuia să facă rost de o armă — orice fel de armă. Lângă una din celule găsi o bară de fier ceva mai lungă de un metru. La unul din capete metalul fusese rupt, iar marginea rămasă era zimţată, ascuţită. Deşi foarte grea, nu avea altceva la îndemână şi Langdon spera ca elementul surpriză plus rana de piciorul Hassassin-ului să încline balanţa în favoarea lui. Mai presus de toate însă, spera din tot sufletul să nu ajungă prea târziu. Treptele în spirală erau tocite şi abrupte. Langdon păşi uşor, încercând să prindă un eventual zgomot. Nimic. Pe măsură ce urca, lumina care răzbătea din temniţă pălea. La un moment dat râmase în beznă şi îşi continuă drumul pipăind peretele cu palma. Mai sus. Simţea parcă în întuneric spiritul lui Galilei urcând aceleaşi scări, nerăbdător să-şi împărtăşească ideile semenilor săi care aveau ace-aşi convingeri. Încă nu-şi revenise din şocul cauzat de descoperirea bârlogului Illuminaţi — într-o clădire ce aparţinea Vaticanului! Pe când trimişii papei percheziţionau beciurile şi locuinţele unor savanţi renumiţi, membrii confreriei se întruneau chiar aici, sub nasul Bisericii. Era perfect, extraordinar! În calitatea sa de arhitect-şef al lucrărilor de renovare, Bernini avusese acces nelimitat în întreaga fortăreaţă... restructurând-o după propriile planuri, fără să dea socoteală nimănui.

Câte intrări secrete construise el oare? Câte decoraţiuni subtile, ce indicau drumul spre bârlog? Biserica Iluminării. Langdon ştia că nu poate fi departe. Treptele se îngustară puţin şi avea impresia că zidurile tunelului se strâng în jurul lui. Umbrele trecutului forfoteau în întuneric, dar nu se opri din drum. Când zări fasciculul orizontal de lumină din faţă, îşi dădu seama că se află la câţiva paşi de o platformă. Dincolo de aceasta, pe sub o uşă, răzbăteau licăririle slabe ale unei torţe aprinse. Se apropie în linişte. Habar nu avea în ce punct al castelului se află, dar ştia că urcase suficient pentru a fi ajuns aproape de vârf. Se gândi că, probabil, uriaşul înger din bronz era exact deasupra capului său. „Ajută-mă, îngere!" se rugă tăcut, încleştându-şi degetele pe bara de fier. Apoi, fără un zgomot, întinse mâna spre uşă. Pe divan, Vittoria îşi simţea braţele înţepenite, săgetate de durere. Când îşi revenise şi îşi dăduse seama că are mânile legate la spate, crezuse că, dacă se va relaxa, îşi va putea elibera încheieturile. Dar nu mai avusese timp. Bestia se întorsese. Acum era aplecat deasupra ei, cu pieptul lui lat şi gol, brăzdat de nenumărate cicatrice. Ochii îi păreau două fante negre ce ardeau, aţintite asupra ei. Vittoria bănuia că fiara se delecta imaginându-şi ce-o aştepta. Încet, ca pentru a o înnebuni, Hassassin-ul îşi desfăcu centura udă, o scoase şi o azvârli pe podea. Oroarea şi ura o sugrumau. Închise ochii pentru o clipă. Când îi redeschise, în mâna ucigaşului apăruse un pumnal cu lamă retractabilă. Lama zvâcni chiar sub ochii ei. Vittoria îşi zări chipul îngrozit, reflectat în oglinda oţelului. Hassassin-ul răsuci pumnalul şi lipi dosul lamei de abdomenul ei. Metalul rece o înfioră. Cu o lucire insolentă în ochi, trase lama în jos, pe pielea ei, până la cordonul şortului. Vittoria icni. Lent, ameninţător, bestia continua să plimbe vârful pumnalului în sus şi-n jos... mai jos. Apoi se aplecă şi, cu răsuflarea lui fierbinte, îi şuşoti în ureche: — Cu cuţitul ăsta i-am scos ochiul tatălui tău. În acea clipă Vittoria înţelese că era în stare să ucidă. Hassassin-ul răsuci din nou pumnalul şi tăişul pătrunse prin materialul şortului, despicându-l. Brusc, se opri şi întoarse capul. Cineva intrase. — Pleacă de lângă ea! răsună din prag o voce profundă. Vittoria nu vedea cine vorbise, dar recunoscu imediat vocea. „Robert! Trăieşte!" Hassasin-ul se holbă de parcă ar fi văzut o stafie: — Domnule Langdon, probabil că ai un înger păzitor!

108 În fracţiunea de secundă cât privi în jur, Langdon îşi dădu seama că se află într-un loc sacru. Deşi vechi şi decolorate, deco-raţiunile din încăperea ovală erau pline de simboluri familiare. Plăci de faianţă pentagonale. Fresce reprezentând planete. Turturele. Piramide. Biserica Iluminării! Simplă şi pură. În sfârşit, o găsise. Chiar în faţa lui, încadrat de deschiderea balconului, se afla Hassassin-ul. Cu pieptul gol, stătea lângă Vittoria, care zăcea legată pe un divan, dar cât se poate de vie. Văzând-o, Langdon simţi o imensă uşurare. Pentru o clipă ochii li se întâlniră şi un val de emoţii se revărsă între ei — recunoştinţă, disperare, regret. — Aşa, deci ne întâlnim din nou, spuse Hassassin-ul, apoi văzu bara de fier din mâna lui şi izbucni în râs. Şi acum ai venit după mine... cu asta?! — Dezleag-o! Ucigaşul îşi repezi cuţitul la gâtul Vittoriei: — O omor. Langdon nu se îndoia că era capabil s-o facă. Se strădui să răspundă calm, fără ca vocea să-i tremure: — Cred că ar fi bucuroasă... ţinând cont de alternativă. Hassassin-ul zâmbi auzind insulta: — Ai dreptate. Femeia are multe de oferit. Ar fi o pierdere inutilă. Profesorul făcu un pas înainte, strângând în mână bara ruginită şi îndreptându-i capătul rupt direct spre celălalt. Tăietura din palmă îl ustura. — Dă-i drumul! Pentru un moment, Hassassin-ul păru să stea în cumpănă. Răsuflând adânc, îşi relaxă umerii într-un gest clar de resemnare. În aceeaşi clipă însă, braţul îi zvâcni. Langdon nu zări decât o masă neagră de muşchi şi lama care despică aerul venind drept spre pieptul lui. Din instinct sau poate din cauza oboselii, genunchii i se îndoiră brusc şi pumnalul zbură pe lângă urechea lui stângă, aterizând cu zgomot pe pardoseală, undeva, în spate. Ucigaşul părea netulburat. Rânji, se depărtă de Vittoria şi, ca un animal la pândă, cu paşi uşori, se apropie. Langdon se ridică din nou, cu bara de fier în mână. Dintr-o dată, puloverul şi pantalonii uzi începură să-i stânjenească mişcările. Hassassin-ul, doar pe jumătate îmbrăcat, se mişca mult mai uşor şi mai repede, aparent neafectat de rana de la picior. „Se vede că e obişnuit cu durerea", îşi spuse profesorul. Pentru prima dată în viaţa lui, îşi dorea să aibă în mână o armă de mare calibru. Hassassin-ul continua să-l înconjoare încet, răbdător, de parcă s-ar fi distrat, cu fiecare pas apropiindu-se de cuţitul căzut pe podea. Langdon îi tăie calea. Ucigaşul dădu să se apropie iar de Vittoria, dar el

i se aşeză din nou în faţă. — Mai este încă timp, îi aruncă în treacăt. Spune-mi unde e conteinerul. Vaticanul îţi va plăti mai mult decât Illuminati. — Eşti naiv! Lovi cu bara de fier. Hassassin-ul se feri. Langdon ocoli o bancă de lemn, ţinând fierul în faţa sa şi încercând să-l încolţească în încăperea ovală. „A naibii cameră, nu are colţuri!" În mod ciudat însă, celălalt nu părea dornic nici să atace, nici să fugă. Pur şi simplu, îi făcea jocul adversarului. Aşteptând răbdător. „Aşteptând ce?" Ucigaşul continua să se mişte în cerc, fără a se expune nici o clipă. Ca un nesfârşit joc de şah. Bara de fier începea să atârne din ce în ce mai greu în mâna lui şi, brusc, Langdon îşi dădu seama ce aşteaptă adversarul său. „Mă oboseşte." Strategia lui funcţiona. Slăbiciunea punea stăpânire pe el, adrenalina nemaifiind suficientă pentru a-l ţine în formă. Ştia că trebuie să facă ceva. Hassassin-ul părea că-i citeşte gândurile şi schimbă iarăşi direcţia, ca pentru a-l atrage spre masa din centrul încăperii. În mod cert, se afla ceva acolo, ceva care lucea în lumina torţei. „O armă?" Fără a-şi lua ochii de la duşman, Langdon se apropie de masă. Ucigaşul aruncă o privire lungă, evident, spre obiect şi el avu nevoie de toată stăpânirea sa de sine pentru a nu-i cădea în cursă. În cele din urmă, nu mai rezistă. O ocheadă scurtă. Dar răul se produsese deja. Nu era o armă. Imaginea îl ţintui locului pentru o clipă. Pe masă se afla o casetă obişnuită din aramă, acoperită de patina vremii. Forma acesteia era pentagonală. Capacul fusese dat la o parte. Înăuntru, în cinci compartimente vătuite, se vedeau cinci matriţe. Din fier, cu mânere scurte din lemn. Nu trebuia să privească atent pentru a şti ce scria pe fiecare. ILLUMINATI, PĂMÎNT, AER, FOC, APĂ. Langdon se trase înapoi, de teamă că Hassassin-ul îl va lovi. Dar se înşelase. Ucigaşul aştepta, de parcă jocul l-ar fi înviorat. Profesorul făcea eforturi să se concentreze din nou asupra luptei, privindu-şi adversarul şi agitând bara ruginită. Dar imaginea casetei îi stăruia în minte. Deşi matriţele în sine erau fascinante -artefacte Illuminati în a căror existenţă puţini specialişti credeau -îşi dădu seama că altceva, un alt detaliu al casetei îi trezise suspiciuni întunecate. Profită de o mişcare a Hassassin-ului pentru a mai arunca o privire spre masă. „Dumnezeule!" În casetă, cele cinci matriţe erau aşezate în cinci compartimente separate. În centru însă, se mai afla un compartiment. Acesta era acum gol, dar în mod evident era destinat să adăpostească o altă matriţă... mult mai mare decât celelalte... de formă pătrată. Atacul veni pe neaşteptate. Hassassin-ul se repezi ca o pasăre de pradă. Langdon încercă să se adune şi să contracareze lovitura, dar bara de fier atârna ca un

bolovan în mâna lui. Izbi mult prea târziu. Hassassin-ul se ghemui. În clipa următoare ţâşni şi mâinile sale înşfăcară bara. Forţa lui era teribilă, aparent neafectată de rana de la braţ. Urmă o scurtă luptă. Violentă. Langdon simţi cum fierul îi este smuls din mână şi o durere sfâşietoare îi străpunse palma. După o clipă, privea drept în capătul zimţat al barei. Vânătorul devenise vânat. Parcă îl izbise un ciocan. Hassassin-ul se rotea iarăşi în jurul lui, zâmbind din nou, împingându-l spre perete: — Cum e proverbul acela al vostru? Despre pisica moartă de prea multă curiozitate... Langdon abia mai reuşea să se concentreze, blestemându-şi neglijenţa. Nimic parcă nu mai avea sens. „Un al şaselea simbol Illuminatil" Pradă frustrării, izbucni: — N-am citit nicăieri nimic despre o a şasea matriţă Illuminati! — Ba cred că da! chicoti ucigaşul, continuând să înainteze spre el. Nu mai înţelegea nimic. Sigur nu citise aşa ceva! Erau cinci simboluri Illuminati. Se trase înapoi, cu spatele, cercetând cu privirea camera în căutarea unei alte arme. — O îmbinare perfectă a elementelor antice, spuse Hassassin-ul. Matriţa finală este cea mai strălucită dintre toate. Mi-e teamă totuşi că tu n-o vei vedea. Lui Langdon îi era teamă că nu va mai apuca să vadă mai nimic, în curând. Continua să se retragă, căutând o cale de scăpare. — Şi ai văzut matriţa asta finală? îl întrebă, încercând să mai tragă de timp. — Poate că într-o zi îmi vor face această onoare. Dacă mă voi dovedi vrednic. Făcu o mişcare bruscă spre el, ca şi când s-ar fi jucat. Langdon sări înapoi. Avea impresia că ucigaşul îl împingea de-a lungul zidului, spre o destinaţie nevăzută. „Unde?" Însă nu-şi putea permite să se întoarcă şi să privească în spate. — Matriţa, continuă el. Unde este? — Nu-i aici. Se pare că Janus este cel care o păstrează. — Janus? Profesorul nu mai auzise acest nume. — Liderul Illuminati. Vine aici în câteva clipe. — Liderul Illuminati vine aici? — Pentru a realiza ultima înfierare. Langdon aruncă o privire îngrozită spre Vittoria. Tânăra părea ciudat de calmă, cu ochii închişi, retrasă parcă într-o lume a ei, respirând lent... adânc. Ea era, oare, ultima victimă? Sau el? — Câtă aroganţă! rânji Hassassin-ul, văzându-i privirea. Voi doi sunteţi nişte nimicuri. Veţi muri, fireşte, nu-ncape îndoială. Dar ultima victimă despre care vorbesc eu este un inamic cu adevărat periculos. „Un inamic periculos?" Principalii cardinali muriseră deja. Papa era şi el mort. Illuminati avuseseră grijă de asta. Răspunsul era însă în

ochii goi ai Hassassin-ului. Il camerlengo. Şambelanul Ventresca fusese unica rază de speranţă în tot acest calvar. El izbutise în această seară să-i acuze pe Illuminati mai mult decât o făcuseră decenii întregi de teorii ale conspiraţiei. Iar acum, avea să plătească preţul pentru reuşita lui. El era ţinta finală a confreriei. — Nu veţi ajunge la el! îl provocă Langdon. — Eu, nu, replică ucigaşul, forţându-l să se retragă şi mai mult. Această onoare îi revine lui Janus însuşi. — Liderul Illuminati are de gând să-l înfiereze cu mâna lui pe il camerlengo? — Puterea are privilegiile ei. — Dar nimeni nu poate pătrunde în Vatican în seara asta! Hassassin-ul avea un aer plin de el: — Dacă are fixată o întrevedere, poate! Profesorul nu mai ştia ce să creadă. Singura persoană aşteptată la Vatican în acest moment era cea pe care presa o numea „Samariteanul din ceasul al unsprezecelea", cea despre care Rocher spusese că deţine informaţii care ar putea salva... Langdon încremeni. „Dumnezeule!" Hassassin-ul rânji iar, savurând efectele pe care această înţelegere le avea asupra adversarului său: — Şi eu mă întrebam cum va reuşi Janus să intre în Vatican. Dar am auzit la radioul din maşină — ceva cu un Samaritean din ceasul al unsprezecelea. Vaticanul îl va primi pe Janus cu braţele deschise! Langdon aproape că se împiedică. „Janus e samariteanul!" O viclenie incredibilă! Liderul Illuminati va fi condus ca un rege până în apartamentele şambelanului. „Dar cum l-a fraierit Janus pe Rocher? Sau e şi el implicat?" De când aproape că se sufocase în interiorul Arhivelor Secrete, Langdon nu mai avusese încredere deplină în căpitan. Hassassin-ul fandă brusc, împungându-l în coaste. Profesorul făcu o săritură înapoi, cuprins de furie: — Janus nu va reuşi să scape cu viaţă! — Sunt unele cauze pentru care chiar merită să mori. Profesorul nu se îndoia că ucigaşul vorbise serios. Janus venea la Vatican într-o misiune sinucigaşă? Era o problemă de onoare? Pentru o fracţiune de secundă, mintea lui cuprinse totul. Complotul Illuminati se încheia perfect. Preotul pe care ei înşişi îl aduseseră în prim-plan, prin asasinarea papei, se dovedise un adversar de temut. Iar într-un ultim act de sfidare, liderul confreriei îl va distruge. Brusc, Langdon simţi că peretele din spatele lui dispare. Un val de aer rece îl izbi şi, nedumerit, se împletici în noapte. Balconul! Acum îşi dădea seama ce urmărea Hassassin-ul. Hăul din spatele lui era aproape palpabil — o cădere de treizeci de metri până în curtea de dedesubt; o văzuse când venise. Şi ucigaşul nu

pierdea deloc timpul. Cu o forţă violentă, ţâşni spre el. Bara de fier îi zvâcni în dreptul abdomenului. Reuşi să sară un pas în spate şi capătul tăios îi împunse doar hainele. O nouă lovitură. Încă un salt înapoi. Aproape că se lipi cu spinarea de balustradă. Sigur că următoarea lovitură îl va izbi în plin, Langdon încercă marea cu degetul. Răsucindu-se într-o parte, întinse mâinile şi apucă bara. Durerea îi săgetă palma rănită, dar nu-şi slăbi strânsoarea. Hassassin-ul păru depăşit de această mişcare. Se luptară un moment corp la corp, faţă-n faţă, răsuflarea fetidă a celuilalt pufăindu-i în nări. Bara începu să-i alunece din mâini; adversarul era prea puternic. Într-un ultim gest disperat, riscând să-şi piardă şi bruma de echilibru, Langdon ridică un picior şi încercă să lovească degetul rănit al celuilalt cu toată puterea. Dar omul era un profesionist şi ştia să-şi apere punctele slabe. Profesorul tocmai îşi jucase ultima carte şi ştia că a pierdut. Braţele Hassassin-ului explodară în sus, trântindu-l în balustradă. În spate nu mai simţea nimic, decât hăul de dedesubt. Ţinând bara cu ambele mâini, orizontal, ucigaşul se repezi spre pieptul lui. Langdon îşi arcui spinarea deasupra hăului. — Ma'assalamah! urlă fiara. La revedere! Şi, cu o privire furibundă, îşi lansă ultima lovitură. Centrul de greutate al profesorului pendulă şi picioarele îi zburară pe pardoseală. Cu o infimă speranţă de supravieţuire, izbuti să se prindă de balustradă în clipa în care trupul lui făcea saltul în gol. Mâna stângă îi alunecă, dar dreapta rezistă. Atârna cu capul în jos, agăţat cu picioarele şi cu o mână... fără a-şi da drumul. Aplecat peste el, Hassassin-ul ridică bara deasupra capului. Fierul începu să coboare şi, în acea fracţiune de secundă, Langdon avu o viziune. Poate era iminenţa morţii sau pur şi simplu frica instinctivă, dar în acea clipă zări capul ucigaşului învăluit într-o aură ivită de nicăieri. O vâlvătaie se înălţă în spatele lui... ca o bizară minge de foc. La jumătatea loviturii, Hassassin-ul scăpă bara din mână şi scoase un urlet animalic. Fierul căzu pe lângă capul lui Langdon şi dispăru în noapte. Ucigaşul se întoarse; spatele lui era un foc mocnit. De dincolo de balustradă, profesorul o văzu pe Vittoria în faţa Hassassin-ului. Cu un licăr sălbatic de răzbunare în ochi, clătina torţa în faţa ei, pentru a-l ţine la distanţă. Cum se dezlegase, Langdon nu ştia şi nici nu-i mai păsa. Prinzându-se cu picioarele, încălecă balustrada şi se rostogoli înapoi, în balcon. Lupta avea să fie foarte scurtă. Hassassin-ul era un adversar cu adevărat... mortal. Urlând cu turbare, se azvârli asupra ei. Vittoria încercă să sară într-o parte, dar bruta înhăţă torţa, gata să i-o smulgă din mână. Profesorul nu mai aşteptă. Luându-şi avânt, se repezi cu pumnii în carnea arsă de pe spatele lui. Răcnetul se auzi probabil până la Vatican.

Ucigaşul încremeni pentru o clipă, cu spinarea arcuită. Dădu drumul torţei şi Vittoria îl izbi cu ea în faţă. Carnea sfârâi şi ochiul stâng îi plesni. Urlă din nou, ducându-şi palmele la frunte. — Ochi pentru ochi! şuieră Vittoria. De această dată mânui torţa ca pe o bâtă şi, când lovi, Hassassin-ul se împletici pe spate, proptindu-se în balustradă. Langdon şi Vittoria se repeziră în aceeaşi clipă, înfigându-şi mâinile în el şi împingându-l amândoi în acelaşi timp. Trupul ucigaşului se prăvăli în gol, în întuneric. Nu se auzi nici un strigăt. Doar trosnetul spinării lui, frânte când se izbi de un morman de ghiulele, dedesubt. Langdon se întoarse şi o privi tăcut, uluit. Pe umeri şi la talie îi atârnau frânghii răsucite. Ochii îi ardeau ca focurile iadului: — Houdini ştia yoga.

109 Între timp, în Piazza San Pietro, Garda Elveţiană formase un zid viu şi încerca să ţină mulţimile la distanţă. Fără succes, însă. Oamenii erau prea mulţi şi păreau mult mai interesaţi de pericolul care ameninţa Vaticanul decât de propria siguranţă. Ecranele video din piaţă transmiteau imagini ale conteinerului cu antimaterie şi ale ceasului acestuia — imagini preluate de la monitorul Gărzii Elveţiene, prin amabilitatea şambelanului. Din păcate însă, nici acestea şi nici minutele care se scurgeau ameninţător pe ceasul conteinerului nu reuşeau să alunge mulţimea din piaţă. Oamenii priveau picătura minusculă de lichid şi îşi spuneau, probabil, că nu are cum să fie atât de periculoasă pe cât se credea. În plus, ceasul conteinerului arăta că mai sunt încă aproape patruzeci şi cinci de minute până la detonare -o grămadă de timp pentru a sta şi a privi în jur. Totuşi, toţi membrii Gărzii Elveţiene erau de acord că decizia îndrăzneaţă a şambelanului de a spune lumii adevărul şi de a oferi presei imagini în direct ale infamiei Illuminati fusese o mişcare inteligentă. Confreria se aşteptase, în mod cert, ca Vaticanul să afişeze reticenţa sa obişnuită în faţa adversităţilor. De această data însă, nu. Il camerlengo Ventresca se dovedise un inamic redutabil. În interiorul Capelei Sixtine, cardinalul Mortati nu mai avea stare. Trecuse deja de ora 23.15. Mulţi cardinali continuau să se roage, dar alţii se adunaseră în apropierea uşii, în mod evident îngrijoraţi de ora târzie. Unii începură să bată cu pumnii în uşă. Afară, locotenentul Chartrand auzea loviturile, dar nu ştia ce ar trebui să facă. Se uită la ceas. Era vremea! Căpitanul Rocher dăduse însă ordine stricte: cardinalii nu vor fi lăsaţi să iasă până ce nu le va da el permisiunea. Bătăile în uşă deveniră mai intense şi stânjeneala locotenentului crescu. Poate că Rocher pur şi simplu uitase; de la

apelul acela telefonic misterios, căpitanul se comportase într-un mod foarte ciudat. Chartrand deschise staţia de emisie-recepţie. — Domnule căpitan, sunt Chartrand. A trecut ora stabilită. Nu ar trebui să deschid uşile Capelei Sixtine? — Uşa rămâne încuiată. Credeam că ţi-am dat deja acest ordin. — Da, domnule, însă... — Oaspetele nostru va sosi dintr-un moment în altul. Ia câţiva oameni sus şi postaţi-vă în faţa biroului papei. Şambelanul nu trebuie să plece nicăieri. — Mă scuzaţi, domnule? — Ce nu pricepi, locotenent? — Nimic, domnule. Am plecat. Sus, în biroul papei, şambelanul medita în tăcere în faţa focului. „Dă-mi putere, Dumnezeule! Fă o minune!" înteţi flăcările din şemineu, întrebându-se dacă va supravieţui acestei nopţi.

110 Unsprezece şi douăzeci şi trei de minute. Vittoria şedea tremurând pe balconul Castelului Sant'Angelo, cu ochii pierduţi în depărtare, înlăcrimaţi. Ar fi vrut atât de mult să-l ia în braţe pe Robert Langdon, dar nu putea. Trupul îi era parcă amorţit. Încercă să-şi revină, evaluând situaţia actuală. Omul care îi ucisese tatăl zăcea undeva jos, mort, iar ea abia scăpase cu viaţă. Când mâna lui Langdon îi atinse umărul, infuzia de căldură şi tandreţe începu ca prin farmec să-i topească gheaţa din suflet. Trupul îi revenea la viaţă. Negura se risipi. Robert arăta ca naiba, ud şi sleit de puteri — probabil că trecuse printr-un adevărat iad pentru a o salva. — Îţi mulţumesc..., îi şopti. El îi surâse, obosit, şi-i aminti că ea merita toate mulţumirile; abilitatea ei de a-şi contorsiona trupul îi salvase pe amândoi. Vittoria îşi şterse ochii. Ar fi putut rămâne acolo, alături de el, pentru totdeauna, dar timpul nu mai aştepta. — Trebuie să ieşim de aici, îi spuse profesorul. Mintea ei zbură în altă parte, privind spre Vatican. Cel mai mic stat al lumii părea tulburător de aproape, strălucitor în lumina zecilor de reflectoare ale presei. Spre marea ei uimire, Piazza San Pietro era încă ticsită de oameni. Garda Elveţiană reuşise să elibereze doar o zonă de nici cincizeci de metri, chiar în faţa bazilicii — mai puţin de o treime din întinderea pieţei. Mulţimea era compactă, spectatorii de pe margini împingându-se pentru a vedea şi ei ceva mai bine şi prinzându-i pe

ceilalţi ca într-o capcană. „Sunt prea aproape! îi venea să strige. Mult prea aproape!" — Eu mă întorc, spuse Langdon complet lipsit de expresie. Vittoria se răsuci spre el, incredulă: — Înapoi la Vatican? Profesorul îi povesti despre Samaritean şi despre complotul pe care acesta îl punea la cale. Liderul Illuminati, un om pe nume Janus, venea, de fapt, pentru a-l înfiera pe şambelan. Un ultim act de supremaţie din partea confreriei. — Nimeni nu ştie despre acest lucru la Vatican, continuă el. Nu am cum să iau legătura cu ei şi individul poate să sosească dintr-o clipă în alta. Trebuie să avertizez Garda Elveţiană înainte de venirea lui. — Dar n-ai să poţi trece de mulţimea aceea! — Ba voi trece, replică el cu siguranţă în glas. Ai încredere în mine! Vittoria îşi dădu seama că, din nou, istoricul ştia ceva ce ei îi scăpa: — Vin şi eu. — Nu. De ce să riscăm amândoi... — Trebuie să găsesc o modalitate de a-i îndepărta pe oamenii aceia de acolo! Riscurile sunt uri... Chiar în clipa aceea, balconul începu să vibreze. Un huruit asurzitor părea că zdruncină întregul castel. Apoi, dinspre San Pietro se văzu o lumină albă, orbitoare. „Oh, Doamne! exclamă Vittoria în sinea ei. A explodat antimateria!" Dar, în locul bubuiturii, din mulţime se ridică un val de urale. Vittoria îşi duse mâna streaşină la ochi. Din piaţă se înălţa un rând de lumini orbitoare, îndreptate, parcă, asupra lor! Toţi oamenii întorceau capetele, strigând şi arătând cu mâinile în sus. Huruitul se intensifică. În piaţă, atmosfera se înseninase, devenind aproape veselă. Langdon privi năuc într-acolo: — Ce mama dracului...? Deasupra lor, cerul însuşi vuia. De după turnul castelului, pe neaşteptate, se ivi elicopterul papei. Huruind la doar cincisprezece metri deasupra lor, se îndrepta direct spre Vatican. Sub unda de şoc, castelul vibra din toate încheieturile. Fasciculele reflectoarelor urmau elicopterul în zbor şi curând balconul fu cuprins din nou de întuneric. Când văzu că uriaşa maşinărie încetineşte şi că zăboveşte un moment în aer deasupra pieţei, Vittoria se simţi cuprinsă de îndoieli; era deja prea târziu. Stârnind un nor de praf, elicopterul ateriză în micul spaţiu liber dintre mulţime şi bazilică, oprindu-se aproape de treptele de la intrare. — Ia te uită ce intrare-şi face! şopti Vittoria. Pe fondul alb al treptelor de marmură, zări o siluetă întunecată ieşind din bazilică şi apropiindu-se de elicopter. N-ar fi putut recunoaşte persoana, dacă n-ar fi văzut bereta stacojie de pe capul acesteia.

— Aşa, întindeţi covorul roşu! Ăsta-i Rocher. Langdon izbi cu pumnul în balustradă: — Cineva trebuie să-i prevină! Şi dădu să plece. Vittoria îl prinse de braţ: — Aşteaptă! Tocmai observase încă un amănunt, unul pe care mintea ei refuza să-l creadă. Deşi degetele îi tremurau, arătă spre elicopter. Chiar şi de la o asemenea distanţă, ştia că nu putea să se înşele. Din aeronavă cobora o altă siluetă... o siluetă care se mişca într-un mod atât de special, încât nu putea fi decât a unui singur om. Deşi în poziţie şezând, nou-venitul străbătu spaţiul gol al pieţei cu o viteză uimitoare şi o precizie maximă. Un rege pe un tron electric. Era Maximilian Kohler.

111 Lui Kohler opulenţa Sălii Belvedere îi făcea greaţă. Numai cu aurul ce poleia decoraţiunile plafonului s-ar fi putut finanţa un an întreg de cercetări asupra cancerului. Rocher îl conduse pe o rampă înclinată, în Palatul Apostolic. — N-aveţi lift? întrebă Kohler. — N-avem curent electric, răspunse Rocher, arătând sfeşnicele care ardeau în jur, împrăştiind întunericul. Strategia noastră de căutare şi de verificare. — Strategie care, fără îndoială, nu a dat rezultate. Căpitanul încuviinţă. Kohler izbucni într-un acces de tuse, ştiind probabil că s-ar putea să fie ultimul — un gând nu tocmai liniştitor. Când ajunseră la etajul superior şi porniră pe culoarul ce ducea spre biroul papal, patru soldaţi ai Gărzii Elveţiene le ieşiră în întâmpinare, cu figuri speriate. — Căpitane, ce faceţi aici? Credeam că acest om deţine informaţii care... — Nu vorbeşte decât cu il camerlengo. Soldaţii se traseră înapoi, cu priviri suspicioase. — Spuneţi-i şambelanului, adăugă Rocher pe un ton ferm, că directorul CERN, Maximilian Kohler, este aici şi doreşte să-l vadă. Imediat! — Da, domnule! Unul dintre soldaţi o luă la fugă spre birou. Ceilalţi rămaseră pe loc, privindu-l cu atenţie pe Rocher, părând destul de stânjeniţi. — Numai o clipă, căpitane. Vom anunţa sosirea oaspetelui

dumitale. Kohler însă nu se opri. Rotindu-şi scaunul, ocoli grupul de santinele. Soldaţii ţâşniră, aliniindu-se în jurul lui: — Fermati! Domnule! Opriţi-vă! Elveţianului îi era silă de ei. Nici cea mai prestigioasă forţă de securitate a lumii nu era imună la mila pe care toţi o resimţeau faţă de handicapaţi. Daca ar fi fost sănătos, soldaţii l-ar fi abordat fizic. „Infirmii sunt neputincioşi. Sau aşa cred ceilalţi." Kohler ştia că dispune de foarte puţin timp pentru a face ceea ce-şi pusese în gând. De asemenea, ştia că ar putea muri în această noapte. Era totuşi surprinzător cât de puţin îi păsa de asta. Îndurase prea multe în timpul vieţii pentru ca întreaga lui muncă să fie distrusă de unul precum il camerlengo Ventresca. — Signore! strigară iar soldaţii, alergând şi formând un baraj viu în calea lui. Trebuie să vă opriţi! Unul scoase un revolver şi-l îndreptă spre director. Kohler se opri. Rocher interveni, cu un aer jenat: — Domnule Kohler, vă rog! Nu durează decât un moment. Nimeni nu poate intra neanunţat în biroul papei. Din privirea căpitanului, elveţianul înţelese că nu are altă soluţie decât să aştepte. „Bine, îşi spuse. Aştept." Din cruzime parcă, soldaţii îl opriseră în dreptul unei oglinzi ce acoperea un întreg perete. Imaginea propriului trup schimonosit îl îngreţoşa. Vechea furie ieşi din nou la suprafaţă. Şi-i dădu puteri noi. Acum se afla printre duşmani. Ăştia erau oamenii care îi furaseră demnitatea. Ăştia erau. Din cauza lor nu simţise niciodată atingerea vreunei femei... şi nu se ridicase niciodată în picioare pentru a primi o distincţie. „Ce adevăr au oamenii aceştia? La naiba, ce dovadă? O carte cu născociri din vechime? Făgăduinţa unor miracole viitoare? Ştiinţa naşte minuni în fiecare zi!" Kohler se privi pentru o clipă în ochi. „În seara asta am să mor poate de mâna religiei, îşi spuse. Dar n-ar fi pentru prima dată." Pentru o clipă, avu iar unsprezece ani. Zăcea în patul său din casa părintească, în Frankfurt. Aşternuturile de sub el erau croite din cea mai fină pânză existentă în Europa, dar musteau de sudoare. Micul Max avea impresia că arde pe dinăuntru, durerea sfâşiindu-i trupul în chinuri groaznice. Îngenuncheaţi lângă patul său, la fel ca în ultimele două zile, se aflau mama şi tatăl lui. În umbră, doar la câţiva paşi, stăteau trei dintre cei mai buni medici din oraş. — Vă rog încă o dată să vă râzgândiţi, spuse unul dintre ei. Uitaţi-vă la bietul copil! Febra îi creşte! Are dureri cumplite! Şi e în pericol de moarte! Dar Max ştia deja răspunsul mamei, înainte ca ea să-l rostească: — Gott wird ihn beschuetzen.

„Da, îşi spuse micul Max. Dumnezeu mă va apăra." Convingerea din glasul mamei îi sporea puterile. „Dumnezeu mă va apăra." O oră mai târziu, Max avea impresia că tot trupul lui era zdrobit de o greutate uriaşă. Nici măcar nu mai respira îndeajuns ca să poată plânge. — Fiul dumneavoastră suferă îngrozitor, interveni un alt medic. Daţi-mi voie cel puţin să-i uşurez durerile! Îi pot face imediat o simplă injecţie cu... — Ruhe, bitte! îl întrerupse tatăl, fără a deschide ochii, rugându-se netulburat în continuare. — Tată, te rog! încercă Max să strige. Lasă-i să-mi oprească durerea! Dar strigătul i se pierdu într-un acces de tuse. O oră mai târziu, suferea chiar mai rău. — Fiul dumneavoastră ar putea paraliza! îi avertiză un doctor. Sau riscă să moară chiar! Avem medicamente care-l pot ajuta! Dar Frau şi Herr Kohler n-ar fi acceptat aşa ceva. Nu credeau în medicamente. Cine erau ei pentru a se amesteca în planurile lui Dumnezeu? Aşa că se rugară şi mai fierbinte. La urma urmei, Domnul îi binecuvântase cu acest copil; pentru ce le-ar lua El darul înapoi acum? Mama îi şopti micului Max să fie puternic. Îi spuse că Dumnezeu îl punea la încercare... ca în povestea biblică a lui Avraam... un test al credinţei. Max încerca să aibă credinţă, dar durerea era înfiorătoare. — Eu nu mai pot să văd aşa ceva! exclamă la un moment dat un medic şi ieşi în fugă din cameră. În zori, Max abia dacă mai era conştient. Fiecare muşchi din trupul lui era prins în spasme cumplite. „Unde e Iisus? se întreba. Oare pe mine nu mă iubeşte?" Simţea cum viaţa i se scurge din corp. Mama lui adormise lângă el, iar braţele ei îi cuprindeau trupul chinuit. Tatăl stătea în cealaltă parte a încăperii, la fereastră, privind ivirea zorilor. Era ca într-o transă. Max auzea murmurul neîncetat al rugăciunilor lui. Atunci zări copilul silueta aplecată deasupra lui. Un înger? Abia dacă-i putea vedea prin pleoapele umflate, aproape închise. Chipul îi şopti ceva la ureche, dar nu era vocea unui înger. Max îl recunoscu pe unul dintre doctori... cel care stătuse în colţul camerei timp de două zile, fără a ieşi nici o clipă, implorându-i pe părinţii lui să-l lase să-i administreze un medicament nou, venit din Anglia. — Nu mi-aş ierta-o niciodată, şopti medicul, dacă n-aş face acest lucru. Apoi îi luă uşor braţul slăbuţ în mâna lui: — Aş fi vrut doar să o fi făcut mai de mult. Max simţi o uşoară înţepătură în braţ — abia sesizată pe fondul durerii generale. Apoi doctorul îşi strânse în linişte lucrurile. Înainte de a pleca, îşi

puse palma pe fruntea copilului: — Doctoria aceasta îţi va salva viaţa. Eu am mare încredere în puterea medicamentelor. În numai câteva minute, Max simţi cum un spirit fermecat parcă îi alerga prin vine. O căldură plăcută se răspândi în trupul lui, amorţindu-i durerea. În sfârşit, pentru prima dată după multe zile, reuşi să adoarmă. Când febra cedă, mama şi tatăl lui lăudară miracolul înfăptuit de Dumnezeu. Dar când deveni evident că fiul lor rămăsese olog, descurajarea îi cuprinse din nou. Îşi duseră copilul la biserică, implorând sfatul preotului. — Numai mila Domnului i-a salvat viaţa, îi informă acesta. Max asculta, fără a spune nimic. Frau Kohier plângea: — Dar fiul nostru nu poate să meargă! Preotul clătină din cap, cu tristeţe: — Da, se pare că Dumnezeu l-a pedepsit fiindcă n-a avut suficientă credinţă. — Domnule Kohier? Era soldatul care plecase în fugă: — Il camerlengo este de acord să vă primească în audienţă. Directorul mormăi, accelerând în lungul coridorului. — Vizita dumneavoastră îl surprinde, continuă tânărul. — Nu mă îndoiesc. Aş vrea să-i vorbesc între patru ochi. — Imposibil. Nimeni... — Locotenent! lătră Rocher. Întrevederea va decurge aşa cum doreşte domnul Kohier. Soldatul se holbă la el tăcut, nevenindu-i să creadă. În faţa uşii de la biroul papei, Rocher le îngădui oamenilor săi obişnuitele măsuri de precauţie înainte de a permite intrarea directorului. Detectorul lor de metale nu era însă de nici un folos în faţa sumedeniei de dispozitive electronice cu care era echipat scaunul lui Kohler. Soldaţii îl percheziţionară sumar, dar erau prea stânjeniţi de infirmitatea lui pentru a-şi face datoria aşa cum trebuie. Aşa că nu găsiră revolverul fixat sub scaun. Şi nici celălalt obiect... cel despre care Kohler ştia că avea să determine un deznodământ de neuitat al evenimentelor acestei seri. Când directorul intră în biroul papei, il camerlengo Ventresca era singur, în genunchi, rugându-se în faţa focului care dădea să se stingă. Nici măcar nu deschise ochii: — Domnule Kohler, rosti el, ai venit pentru a face din mine un martir?

112 Între timp, Langdon şi Vittoria străbăteau în fugă, spre Vatican, îngustul tunel numit Il Passetto. Făclia din mâna profesorului arunca doar atâta lumină cât să se poată vedea la trei metri în faţă. Zidurile erau apropiate, iar plafonul, jos. Aerul mirosea a umed. Langdon alerga din toate puterile, Vittoria urmându-l la scurtă distanţă. La un moment dat, tunelul se înclină abrupt, ca şi cum ar fi ieşit din castel, urcând de-a lungul unui bastion de piatră ce semăna cu un apeduct antic. Apoi panta se reduse şi tunelul redeveni orizontal. În mintea profesorului imaginile se amestecau ca într-un caleidoscop nelămurit — Kohler, Janus, Hassassin-ul, Rocher... şi o a şasea matriţă. „Sunt sigur că ai auzit despre cel de-al şaselea simbol, spusese ucigaşul. Cel mai strălucit dintre toate." Langdon era însă sigur că nu auzise. Nici chiar teoria conspiraţiei nu pomenise vreodată despre o a şasea matriţă... reală sau imaginară. Umblau zvonuri despre lingouri de aur şi despre un desăvârşit diamant Illuminati, dar nimeni nu făcuse vreo referire la un al şaselea simbol. — Kohler nu poate fi Janus! declară Vittoria fără să se oprească din fugă. E imposibil! „Imposibil" era un cuvânt pe care Langdon învăţase să nu-l mai folosească. — Nu ştiu, îi strigă el peste umăr. Kohler are un dinte împotriva Bisericii şi, în plus, o influenţă substanţială. — Criza asta a pus CERN într-o lumină monstruoasă! Max n-ar face niciodată ceva care să afecteze reputaţia CERN. Pe de o parte, Langdon ştia că instituţia se aflase în lumina reflectoarelor în această seară, fiindcă Illuminati insistase să transforme toată această criză într-un spectacol public. Totuşi, nu putea să nu se întrebe cât de şifonată ieşise cu adevărat reputaţia CERN. Criticile din partea Bisericii nu erau ceva nou pentru centrul elveţian. De fapt, cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai convins că situaţia de faţă era benefică pentru instituţia condusă de Kohler. Dacă miza era publicitatea, atunci antimateria reprezenta asul câştigător în seara asta. Toată planeta numai despre ea vorbea. — Ştii ce spunea P.T. Barnum, îi strigă Langdon din fugă: „Nu-mi pasă ce spui despre mine, cu condiţia să-mi scrii numele corect!" Pariez că lumea se înghesuie deja să cumpere noua tehnologie. Iar după ce îi vor vedea adevărata putere la miezul nopţii... — Ilogic! replică Vittoria. Comunicarea noilor descoperiri ştiinţifice nu are nimic de-a face cu etalarea forţei distructive! Chestia asta e teribilă pentru antimaterie, crede-mă! — Atunci poate că totul e mult mai simplu. Kohler s-a gândit că, probabil, Vaticanul va păstra secretul asupra antimateriei, refuzând să

confirme existenţa noii arme şi să dea astfel credibilitate confreriei. Directorul se aştepta, probabil, ca Vaticanul să fie la fel de tăcut ca de obicei, dar il camerlengo a schimbat regulile jocului. Vittoria nu răspunse. Deodată, scenariul i se părea profesorului cât se poate de plauzibil: — Da! Kohler nu a luat în calcul reacţia şambelanului. Acesta a încălcat însă tradiţia Vaticanului şi a dat totul publicităţii. Cu o sinceritate dezarmantă. Pentru numele lui Dumnezeu, conteinerul cu antimaterie a apărut la televizor din ordinul lui! A fost o replică strălucită, la care Kohler nu s-a aşteptat. Şi culmea ironiei e că atacul Illuminati s-a întors împotriva lor: în mod neaşteptat, a scos la iveală un nou lider al Bisericii, în persoana şambelanului. Iar acum Kohler vine pentru a-l ucide! — Max e un ticălos, spuse Vittoria, dar nu e un asasin. Şi în nici un caz n-ar putea fi implicat în uciderea tatălui meu. Langdon îşi aminti însă cuvintele directorului: „La CERN, mulţi îl considerau periculos pe Leonardo Vetra. Comuniunea dintre ştiinţă şi Dumnezeu este suprema blasfemie ştiinţifică." — Poate că directorul a aflat despre proiectul vostru cu săptămâni în urmă şi nu i-au plăcut implicaţiile lui religioase. — Aşa că l-a ucis pe tata din motivul ăsta? Ridicol! în plus, Max Kohler nu avea cum să ştie despre proiect. — Cât timp ai fost tu plecată, poate că tatăl tău n-a mai rezistat şi s-a consultat cu Kohler. Chiar tu ai spus că era îngrijorat de implicaţiile morale ale creării unei substanţe atât de periculoase. — Să-i ceară sfaturi de ordin moral lui Maximilian Kohler?! ripostă Vittoria. Nu cred! Tunelul cotea uşor spre vest. Cu cât alergau mai repede, cu atât torţa ardea mai slab şi Langdon începu să se teamă că se va stinge şi-i va lăsa în întuneric. Negru ca smoala. — Şi în plus, continuă Vittoria, de ce s-ar mai fi obosit Kohler să te cheme în dimineaţa asta şi să-ţi ceară ajutorul, dacă el ar fi pus totul la cale? Langdon se gândise şi la acest lucru: — Când m-a chemat pe mine, s-a pus la adăpost; s-a asigurat astfel că nimeni nu-l va acuza că a stat cu mâinile în sân într-o asemenea criză. Probabil că nu s-a aşteptat ca noi să ajungem atât de departe. Gândul că directorul se folosise de el îl zgândărea; prin implicarea lui, Illuminati câştigaseră un anumit nivel de credibilitate. Lucrările sale fuseseră citate în seara aceasta de presa de pretutindeni şi, oricât de ridicol ar fi părut, prezenţa unui profesor de la Harvard în Cetatea Vaticanului ridicase ştacheta întregii situaţii dincolo de limita aiurelilor paranoice şi îi convinsese chiar şi pe scepticii din întreaga lume că Illuminati nu era doar un personaj istoric, ci şi o forţă de care trebuia să se ţină seama. — Reporterul acela de la BBC crede că la CERN se află noul cartier

general al confreriei. — Poftim?! izbucni Vittoria în spatele lui, împiedicându-se de surprindere. A spus el una ca asta? — În direct. A făcut o paralelă între CERN şi lojile masonice — o organizaţie inocentă, care găzduieşte neştiutoare, în sânul ei, Confreria Illuminati. — Dumnezeule, chestia asta o să distrugă CERN! Langdon nu era chiar atât de sigur. Oricum, teoria părea, dintr-o dată, cam trasă de păr. CERN era un veritabil rai al ştiinţei, în care trăiau şi lucrau savanţi din peste douăsprezece ţări. Finanţările private de care dispunea păreau a fi nelimitate. Iar Maximilian Kohler era şeful acestui paradis. „Kohler este Janus." — Dacă directorul nu este implicat, reluă el cu glas tare, atunci ce caută aici? — Probabil că încearcă să oprească toată această nebunie. Să-şi arate susţinerea. Poate chiar acţionează ca un bun samaritean! Poate că a aflat cine mai ştia despre proiectul antimateriei şi a venit pentru a dezvălui această informaţie. — Asasinul spunea că vine pentru a-l înfiera pe şambelan. — Şi tu crezi aşa ceva? Ar fi sinucidere curată. Max n-ar izbuti să scape cu viaţă din chestia asta. Langdon se gândi un moment: „Poate că nici nu intenţionează." Conturul unei porţi metalice se ivi în faţa lor, blocându-le înaintarea prin tunel. Langdon aproape că-şi simţi inima oprindu-i-se în piept. Când ajunseră în dreptul ei, văzură însă că lacătul vechi era neâncuiat; poarta se deschise imediat. Răsuflând uşurat, profesorul îşi dădu seama că exact aşa cum îşi închipuise, tunelul mai fusese folosit. Ultima dată, de curând. Chiar azi. Nu se mai îndoia că pe aici fuseseră aduşi, mai devreme, cei patru cardinali. Din stânga, prin zidul tunelului răzbăteau zgomote tumultuoase. Era mulţimea din Piazza San Pietro; înseamnă că se apropiau. Ajunseră la o altă poartă, mai grea de data aceasta, dar tot descuiată. Hărmălaia din piaţă rămăsese undeva în spate şi Langdon îşi închipui că trecuseră deja de zidurile exterioare ale Vaticanului. „Oare unde se deschidea tunelul? În grădini? În bazilică? În interiorul reşedinţei papale?" Brusc, ajunseră la capăt. Uşa masivă din faţa lor era o pavăză groasă din fier nituit. Chiar în ultimele licăriri ale torţei sale, Langdon văzu că metalul este perfect neted — fără mânere, fără balamale, fără broască sau clanţă. De netrecut. Un val de panică îl cuprinse. În limbajul arhitecţilor, acest tip rar

întâlnit de uşă se numea senza chiave — o trecere cu sens unic, pentru cazuri de urgenţă, manevrabilă doar dintr-o parte; de data asta... din partea cealaltă. Speranţele i se stinseră, o dată cu torţa din mâna lui. Privi ceasul. Mickey licărea în întuneric. 23.29. Cu un geamăt de frustrare, Langdon aruncă torţa stinsă şi începu să bată cu pumnii în uşă.

113 Ceva nu era bine. Locotenentul Chartrand aştepta lângă uşa biroului papei şi, din privirile neliniştite ale soldatului care stătea lângă el, îşi dădea seama că acesta îi împărtăşeşte îngrijorarea. Întrevederea particulară ce se desfăşura înăuntru, le spusese Rocher, putea salva Vaticanul de la distrugere. Şi atunci, de ce instinctul său îi sugera altceva? Şi de ce se purta Rocher atât de bizar? În mod cert, ceva nu era în regulă. Căpitanul stătea în dreapta lui, cu ochii aţintiţi drept înainte şi privirea neobişnuit de goală. Chartrand abia dacă-i mai recunoştea. În ultima oră, Rocher parcă nu mai fusese el însuşi; hotărârile pe care le lua erau lipsite de sens. „Cineva trebuia să asiste la întrevedere!" îşi spuse Chartrand. Îl auzise pe Maximilian Kohler încuind uşa pe dinăuntru după ce intrase. „Cum de permisese Rocher aşa ceva?!" Dar mai erau şi alte lucruri care îl nedumereau. Cardinalii! Încă mai erau încuiaţi în Capela Sixtină. Asta era o adevărată nebunie! Il camerlengo ceruse evacuarea lor încă de acum cincisprezece minute! Rocher însă îi nesocotise dispoziţia şi nici măcar nu-l informase acest lucru. Iar când el, Chartrand, îşi exprimase îngrijorarea, aproape că-l făcuse una cu pământul. Ordinele date de superiorii ierarhici nu se discutau în cadrul Gărzii Elveţiene, iar Rocher era acum şeful cel mare. „Jumătate de oră, îşi spuse privindu-şi discret ceasul elveţian în lumina slabă a candelabrului. Vă rog, grăbiţi-vă!" Locotenentul şi-ar fi dorit să poată auzi ce se întâmpla dincolo de uşile masive ale biroului. Totuşi, ştia că nimeni n-ar putea controla această criză mai bine decât il camerlengo. Omul fusese supus unor încercări extreme şi nici măcar nu clipise. Abordase problemele frontal... cu onestitate şi candoare... un exemplu pentru ei toţi. În aceste momente, Chartrand se simţea mândru că este catolic. Illuminati făcuseră o greşeală atunci când îl provocaseră pe il camerlengo Ventresca. În acea clipă însă, un zgomot neaşteptat îi tulbură brusc gândurile. Un bubuit. De undeva, din capătul culoarului. Bătăile erau îndepărtate

şi înăbuşite, dar continue. Rocher ridica privirea, apoi se întoarse spre Chartrand şi-i făcu un semn. Chartrand înţelese, îşi aprinse lanterna şi plecă în fugă să cerceteze. Bubuiturile erau mai disperate acum. Locotenentul parcurse vreo treizeci de metri, până la o intersecţie. Zgomotul părea să vină de după colţ, de dincolo de Sala Clementina. Chartrand rămase o clipă perplex. O singură încăpere se mai afla în direcţia aceea — biblioteca particulară a papei care, de la decesul Sfinţiei Sale, rămăsese încuiată. Era imposibil să se afle cineva înăuntru! Chartrand străbătu celălalt coridor, coti şi alergă spre uşa bibliotecii. Arcada de lemn era micuţă, dar şedea în întuneric aidoma unei santinele. Bubuitul venea de undeva dinăuntru. Locotenentul ezită; nu mai intrase niciodată în acea încăpere. De fapt, puţini intraseră. Nimeni nu avea acces înăuntru decât cu o escortă din partea papei. Timid, Chartrand întinse mâna şi apăsă pe clanţa. Aşa cum îşi închipuise, uşa era încuiată. Îşi lipi urechea de tăblie. Bubuitul se auzea mai tare. Pe lângă el, se mai auzea însă şi altceva. Voci! Cineva striga! Nu înţelegea nici un cuvânt, dar panica din voci era evidentă. Rămăsese oare cineva închis în bibliotecă? Evacuarea nu se făcuse conştiincios? Chartrand ezită un moment, întrebându-se dacă nu cumva trebuia să se întoarcă şi să-l informeze pe Rocher. La naiba cu asta! El, unul, fusese pregătit pentru a lua decizii şi avea să ia una chiar acum. Îşi scoase arma de la şold şi trase un singur foc în încuietoare. Lemnul sări ţăndări şi uşa se deschise. Dincolo de ea nu se zărea nimic, decât întuneric. Întinse lanterna în faţă. Încăperea era dreptunghiulară, cu covoare orientale, rafturi înalte din stejar, pline cu cărţi, o canapea din piele şi un şemineu din marmură. Chartrand auzise multe lucruri despre această încăpere — trei mii de volume vechi, alături de sute de ziare şi reviste actuale, tot ceea ce solicita Sfinţia Sa. Măsuţa pentru cafea era acoperită cu publicaţii de ştiinţă şi politice. Bubuitul se auzea mai clar acum şi Chartrand îşi îndreptă lanterna spre locul din care venea. Pe zidul opus uşii, dincolo de canapea, se afla o uşă uriaşă din fier. Părea la fel de impenetrabilă ca un seif, cu cele patru încuietori masive ale sale. Literele minuscule gravate chiar în centrul tăbliei îi tăiară locotenentului respiraţia: „IL PASSETTO"! Chartrand râmase câteva clipe cu ochii aţintiţi la uşă. „Tunelul secret de fugă al papei!" Auzise şi el de II Passetto şi, la un moment dat, chiar se spusese că tunelul avea o intrare aici, în bibliotecă, dar nimeni nu-l mai folosise de secole! „Cine ar putea să bată de cealaltă parte a uşii?" Locotenentul ciocăni şi el în tăblia metalică. De dincolo se auzi o izbucnire de entuziasm. Bubuitul încetă, vocile răsunând mai tare. Prin grosimea uşii, Chartrand abia dacă distingea câteva cuvinte: — Kohler... minciuni... camerlengo...

— Cine e acolo? strigă locotenentul. — ... ert Langdon... Vittoria Ve... Chartrand înţelese destul pentru a fi şi mai nedumerit. „Credeam că au murit!" — ... uşa, strigau vocile. Deschideţi! Privind bariera de fier, locotenentul îşi dădu seama că ar avea nevoie de dinamită pentru a o disloca. — Imposibil! strigă. E prea groasă! — ... Întrevederea... opriţi... erlengo... În pericol... În ciuda pregătirii lui pentru a face faţă situaţiilor neprevăzute şi acceselor de panică, ultimele cuvinte îi stârnirâ militarului o teamă neaşteptată. Înţelesese, oare, bine? Cu inima bătându-i să-i spargă pieptul, se întoarse, gata să plece. Dar în clipa aceea încremeni, pe jumătate răsucit. În graba mişcării, observase ceva la uşă... ceva mai şocant chiar decât mesajul auzit de dincolo. Din cele patru broaşte masive se vedeau ieşind patru... chei. Chartrand se holbă, nevenindu-i să creadă: „Cheile sunt aici?" Închise ochii şi-i redeschise repede pentru a se convinge că nu avea halucinaţii. Cheile de la această uşă ar fi trebuit să fie închise într-un seif, undeva! Tunelul ăsta nu mai fusese folosit... de secole bune! Scăpă lanterna din mână. Apucă prima cheie şi o răsuci. Mecanismul era vechi şi ruginit, dar funcţiona. Cineva descuiase broasca recent. Trecu la cea de-a doua. Apoi la următoarea. Când şi ultima broască cedă, Chartrand trase de uşă. Fierul scârţâi şi uşa se deschise. Chartrand îşi ridică lanterna şi flutură fasciculul luminos în tunel. Robert Langdon şi Vittoria Vetra păreau nişte fantome care se împleticeau în bibliotecă. Amândoi erau murdari, zdrenţăroşi şi obosiţi, dar trăiau. — Ce-i asta? întrebă Chartrand. Ce se întâmplă? De unde aţi venit? — Unde e Max Kohler? replică Langdon. — Într-o întrevedere particulară cu il camer... Cei doi trecură pe lângă el şi o luară la goană pe culoarul întunecat. Instinctiv, locotenentul îşi scoase arma şi o aţinti în urma lor. După o clipă însă o coborî şi porni în viteză după ei. Rocher îi auzise probabil venind, fiindcă îi întâmpină postat în mijlocul culoarului, cu picioarele depărtate, şi revolverul îndreptat spre ei. — Halt! — Şambelanul este în pericol! strigă Langdon, oprindu-se brusc şi ridicându-şi braţele deasupra capului. Deschideţi uşa! Max Kohler îl va ucide! Rocher era furios la culme. — Deschide uşa! spuse şi Vittoria. Repede! Dar era deja prea târziu. Din biroul papei se auzi un urlet sinistru. Era il camerlengo.

114 Confruntarea dură numai câteva secunde. II camerlengo Ventresca încă mai ţipa când Chartrand ţâşni pe lângă Rocher şi izbi uşa de perete. Soldaţii năvăliră înăuntru. Langdon şi Vittoria îi urmară îndeaproape. Scena din faţa lor era cutremurătoare. Încăperea era iluminată doar de câteva sfeşnice şi de focul slab din şemineu. Alături, Kohler cu greu se ţinea în picioare, în faţa scaunului său. În mână avea un pistol îndreptat spre şambelanul care, căzut la picioarele lui, se zvârcolea în chinuri groaznice. Sutana îi era sfâşiată, iar sub ea pieptul gol al preotului fumega, negru ca tăciunele. Langdon nu putea vedea simbolul, dar o matriţă mare, pătrată, se afla pe podea, aproape de Kohler. Metalul încă mai lucea, roşiatic. Doi dintre soldaţii Gărzii Elveţiene acţionară fără ezitare şi deschiseră focul. Gloanţele pătrunseră în pieptul lui Kohler. Directorul se clătină, se împletici şi căzu pe spate în scaunul său, cu sângele gâlgâindu-i din răni. Arma îi căzu din mână şi zăngăni pe pardoseală. Langdon rămăsese în prag, încremenit. Vittoria părea şi ea paralizată: — Max... şopti uluită. Chircit pe podea, il camerlengo se rostogoli spre Rocher şi, privindu-l cu teroarea nebună a primelor vânători de vrăjitoare, întinse un deget spre el şi strigă un singur cuvânt: — ILLUMINATUS! — Blestematule! urlă Rocher, năpustindu-se la el. Ticălos bleste... De data aceasta Chartrand fu cel care acţionă din instinct, descărcând trei gloanţe în spinarea căpitanului. Rocher se prăbuşi cu faţa în jos şi râmase nemişcat, într-o baltă de sânge. Locotenentul şi ceilalţi soldaţi se repeziră la şambelan. Cu braţele încleştate în jurul pieptului, preotul se zvârcolea în spasme de durere. Militarii ţipaseră îngroziţi, văzând simbolul înfierat în carnea omului; unul care privea arsura din sens invers, se trase înapoi, îngrozit. La fel de copleşit de imagine, Chartrand îngenunche şi ridică marginile rupte ale sutanei peste rană, ascunzând-o vederii. Langdon se apropie, ca în transă. Dincolo de violenţă şi de nebunie, încercă să înţeleagă ceea ce vedea. Într-un ultim act de dominaţie simbolică, un om de ştiinţă infirm zburase la Vatican şi-l înfierase pe cel mai înalt reprezentant al Bisericii. „Pentru unele lucruri merită să mori", spusese Hassassin-ul. El însă nu putea să nu se întrebe cum de reuşise un om handicapat să-l doboare pe şambelan. Totuşi, Kohler avusese o armă. „N-are importanţă cum a făcut-o! Fapt e că şi-a îndeplinit misiunea!" Il camerlengo primea acum îngrijirile necesare. Langdon făcu vreo câţiva paşi, atras de matriţa fumegândâ aflată pe podea, lângă scaunul

directorului. „Al şaselea simbol?" Cu cât se apropia, cu atât se simţea mai confuz. Matriţa părea a fi un pătrat perfect, destul de mare şi, în mod evident, fusese scoasă din compartimentul central al casetei pe care o văzuse în bârlogul Illuminati. „Al şaselea şi ultimul simbol, spusese Hassassin-ul. Cel mai strălucit dintre toate." Langdon îngenunche alături de Kohler şi întinse mâna după matriţă. Metalul era încins încă. Apucând mânerul de lemn, profesorul ridică obiectul de pe podea. Nu prea ştia la ce să se aştepte, dar în mod cert nu-şi imagina-se nicicând aşa ceva:

Un lung moment, îl privi buimac. Nimic nu mai avea sens. De ce icniseră soldaţii îngroziţi când văzuseră arsura? Era un pătrat cu nişte mâzgălituri aiurite. „Cel mai strălucit dintre toate?" Da, era simetric, se vedea clar dacă rotea matriţa, dar scălâmbăielile nu aveau nici un înţeles. Când simţi o mână pe umărul lui, Langdon ridică privirea, crezând că e Vittoria. De pe mână însă picura sânge. Era a lui Maximilian Kohler. Profesorul scăpă matriţa pe jos şi se ridică în picioare. „Kohler trăieşte încă!" Chircit în scaunul său cu rotile, directorul abia dacă mai respira, horcăind greu. În ochii lui Langdon văzu aceeaşi privire de gheaţă cu care-l întâmpinase de dimineaţă, la CERN. Ochii lui păreau chiar mai duri acum, în apropierea morţii, dispreţul şi ura răzbătând nestingherite la suprafaţă. Trupul încovrigat zvâcni uşor, dându-i de înţeles că încearcă să se mişte. Toţi ceilalţi din încăpere se aflau în jurul şambelanului şi Langdon ar fi vrut să-i strige, dar nu se putea clinti, hipnotizat parcă de intensitarea privirilor lui Kohler în ultimele secunde ale vieţii lui. Cu un efort aparent supraomenesc, directorul ridică o mână şi scoase un mic dispozitiv fixat în braţul scaunului. Era cam cât o cutie de chibrituri şi i-l întinse tremurător. În primul moment, Langdon se temu că e o armă. Dar era altceva. — D-dă... Ultimele cuvinte ale lui Kohler erau o şoaptă hârâită, care se auzea cu greu: D-dă asta... presei. Sfârşit, directorul se stinse şi dispozitivul îi căzu pe genunchi. Şocat, Langdon rămase cu ochii aţintiţi la obiectul acela. Era electronic. În partea din faţă se vedeau scrise cuvintele „SONY RUVI". Profesorul îşi dădu seama că era unul dintre acele videorecordere

miniaturale de ultimă oră. „Tipul ăsta e teribil!" exclamă în sinea lui. Kohler înregistrase probabil un fel de mesaj de adio, pe care voia ca presa să-l dea publicităţii... fără îndoială o predică despre importanţa ştiinţei şi caracterul malefic al religiei. Langdon decise că a făcut deja destule pentru cauza directorului în seara asta şi, înainte ca Chartrand să-l poată vedea, puse video-recorder-ul într-un buzunar ascuns al sacoului. „Ultimul mesaj al lui Kohler n-are decât să putrezească în iad!" În acel moment, vocea şambelanului rupse tăcerea din birou. Preotul încercă să se ridice. — Cardinalii, şopti către Chartrand. — Sunt încă în Capela Sixtină! exclamă locotenentul. Căpitanul Rocher a ordonat să... — Evacuaţi-i... acum. Pe toţi. Chartrand rosti două cuvinte şi un soldat plecă în fugă. Schimonosit de durere, şambelanul bâigui: — Elicopterul... în faţă... duceţi-mă la spital.

115 În Piazza San Pietro, pilotul Gărzii Elveţiene aştepta în carlingă, fricţionându-şi tâmplele. Hărmălaia din jurul lui era atât de mare, încât aproape că acoperea huruitul rotorului încă în funcţiune. Asta nu mai era o priveghere pioasă la lumina luminărilor; lucrurile începeau să ia o întorsătură violentă. Până la miezul nopţii nu mai erau nici douăzeci şi cinci de minute, iar oamenii continuau să se înghesuie, unii rugându-se, alţii vărsând lacrimi pentru Biserică, o parte urlau şi aruncau obscenităţi, strigând că asta merită Biserica, iar alţii intonau versete din Apocalipsă. Pilotul simţea că-i plesneşte capul. În lumina zecilor de reflectoare, privi mulţimea din jurul lui. Pe deasupra capetelor fluturau pancarte. „ANTIMATERIA E ANTIHRISTUL!" „OM DE ŞTIINŢA = OM AL LUI SATANA" „UNDE E DUMNEZEUL VOSTRU ACUM?" Pilotul mormăi, prinzându-şi capul în mâini. Se gândi să scoată parasolarul de vinilin şi să acopere parbrizul, ca să nu mai vadă hoarda din jurul lui, dar se răzgândi; ştia că în câteva minute urma să decoleze. Locotenentul Chartrand îi comunicase teribilele veşti. Şambelanul fusese atacat şi rănit grav de Maximilian Kohler. Acum, locotenentul, americanul acela şi femeia îl aduceau pe il camerlengo pentru a fi transportat la spital. Pilotul se simţea personal răspunzător pentru atac şi se acuza

fiindcă nu-şi urmase instinctul. Mai devreme, atunci când îl luase pe Kohler de la aeroport, sesizase ceva în ochii lui îngheţaţi. Nu-şi dăduse seama ce, dar nu-i plăcuse deloc. Oricum, nu avusese nici o importanţă. Rocher fusese maestrul de ceremonii; el insistase că ăsta era tipul pe care îl aşteptau cu toţii. „Ei bine, se părea că Rocher se înşelase." Un nou val de strigăte se ridică din mulţime şi pilotul zări un şir de cardinali ieşind solemn din clădirea Vaticanului, în piaţă. Preoţii răsuflau fără îndoială uşuraţi, dar imediat pe chipurile lor apăru uimirea la vederea spectacolului care se desfăşura în faţa bazilicii. Mugetul mulţimii se intensifică iarăşi. Durerea de cap nu-l slăbea deloc şi pilotul îşi spuse că ar avea nevoie de o aspirină. Poate chiar de trei. Nu-i plăcea să zboare după ce lua medicamente, dar câteva tablete i-ar strica în mod cert mai puţin decât menghina asta care-i strângea tâmplele. Întinse mâna după trusa de prim-ajutor, aflată alături de o serie de hărţi şi manuale într-un compartiment dintre cele două scaune din faţă. Încercă să deschidă cutia, dar era încuiată. Căută cheia pe bord, dar în cele din urmă se lăsă păgubaş. În seara asta, clar, nu avea noroc, aşa că reîncepu să-şi maseze tâmplele. În bazilică, pe întuneric, Langdon, Vittoria şi doi soldaţi se îndreptau cu paşi lenţi spre ieşire. Negăsind ceva mai potrivit, îl duceau pe şambelan întins pe o masă, transportând trupul aproape inert ca pe un fel de targă. Afară se auzeau deja glasurile mulţimii. Il camerlengo se zbătea înainte de a-şi pierde cunoştinţa. Timpul era pe sfârşite.

116 Era 23.39 când micul grup ieşi din Bazilica San Pietro. Afara, lumina era orbitoare; luminile ecranelor şi ale reflectoarelor se răsfrângeau în marmura albă precum razele soarelui pe întinderea de zăpadă polară. Langdon îşi miji ochii, încercând să rămână în umbra uriaşelor coloane, dar lumina venea din toate părţile. În faţă, un şir de monitoare uriaşe se ridica deasupra mulţimii. Zăbovind pentru o clipă în capătul treptelor magnifice care duceau spre piaţă, Langdon se simţea aidoma unui actor adus fără voia lui pe cea mai mare scenă a lumii. Undeva, dincolo de luminile orbitoare, se auzea huruitul unui elicopter şi larma miilor de voci umane. În stânga, o procesiune de cardinali ieşea de la Vatican; bătrânii se opriră pentru o clipă, privind cu amărăciune scena care se desfăşura pe treptele bazilicii. — Atenţie acum, spuse Chartrand în momentul când începură să coboare scara spre elicopter. Langdon avea impresia că merge pe sub apă. Braţele îl dureau de

la greutatea mesei şi a şambelanului. Oare ce anume s-ar mai putea întâmpla pentru ca momentele acestea să devină mai jalnice decât erau? Imediat însă îşi dădu seama de răspuns. Cei doi reporteri BBC plecaseră probabil spre celălalt capăt al pieţei, în zona presei, dar acum, atenţionaţi de zgomotul mulţimii, se întorceau. Glick şi Macri alergau spre ei cu toată viteza, iar camera funcţiona. „Uite şi şacalii!" îşi spuse Langdon. — Halt! strigă Chartrand. Înapoi! Dar cei doi nu avea de gând să se oprească. „Celelalte reţele de televiziune vor avea nevoie probabil de numai şase secunde pentru a prelua transmisia BBC-ului", îşi zise profesorul. Dar se înşelase; două le fuseseră de-ajuns. Ca şi cum ar fi fost interconectate prin nişte fire nevăzute, toate ecranele din piaţă renunţară la imaginea conteinerului cu antimaterie şi începură să difuzeze aceeaşi imagine — un mic grup de oameni care coborau treptele Bazilicii San Pietro. Oriunde se uita, Langdon vedea trupul imobil al şambelanului în prim-plan. Tehnicolor. „Nu e bine!" exclamă în sinea lui. Voia s-o ia la fugă pe scări şi să intervină, dar nu putea. Şi, oricum, n-ar fi avut nici un rost. Dacă de vină fusese vuietul mulţimii sau aerul rece de afară, Langdon n-avea să ştie niciodată, dar în clipa aceea neverosimilul se întâmplă chiar sub ochii lui. Asemenea unui om care s-a trezit brusc dintr-un coşmar, şambelanul deschise ochii larg şi se ridică în capul oaselor. Luaţi prin surprindere, profesorul şi soldaţii se dezechilibrară. Masa se înclină şi rănitul începu să alunece. Buimaci, îşi aşezară încărcătura pe trepte, dar era prea târziu. Şambelanul alunecă dincolo de tăblia înclinată. Incredibil însă, nu căzu. Tălpile lui atinseră pavajul de marmură şi trupul îi zvâcni în poziţie verticală. O clipă se clătină uşor, dezorientat parcă, apoi, înainte să-l poată opri cineva, se repezi înainte pe scări, spre Macri. — Nu! urlă Langdon. Chartrand ţâşni, încercând să-l oprească, dar şambelanul se răsuci spre el cu ochi sălbatici, înnebuniţi: — Lasă-mă! Locotenentul făcu un salt înapoi. Scena deveni una de coşmar. Sutana ruptă, ale cărei capete îi fuseseră aşezate pe piept fără a fi prinse cu nimic, începu să-i alunece. Pentru un moment, Langdon crezu că pânza va rezista, dar momentul acela trecu rapid. Sutana îi căzu de pe umeri, rămânând agăţată în jurul taliei. Vaietul care se ridică din mulţime păru că înconjoară tot globul într-o fracţiune de secundă. Camerele rulau frenetic, iar piaţa explodă în flash-urile aparatelor de fotografiat. Pe toate monitoarele video era proiectată imaginea pieptului înfierat al şambelanului, uriaşă, înfăţişată în cele mai mici şi mai cutremurătoare detalii. Pe unele ecrane obiectivul focalizase pe simbolul ars, rotindu-l cu 180 de grade:

Suprema victorie Illuminati. Langdon rămase holbându-se la unul dintre monitoare. Deşi simbolul era acelaşi de pe matriţa pe care o ţinuse în mână cu numai câteva minute mai devreme, acum avea sens. Un sens perfect. Forţa lui uluitoare îl izbi ca un tren în plină viteză. Orientarea. Langdon uitase prima regulă a simbolisticii. „Când un pătrat nu mai este un pătrat?" De asemenea, uitase că matriţele, aidoma ştampilelor de cauciuc, nu arătau niciodată la fel cu amprenta lor. Fiindcă erau lucrate invers, în oglindă. El, unul, văzuse negativul simbolului! Pe măsură ce vuietul mulţimii creştea, un vechi citat Illuminati îi răsuna în minte cu un nou înţeles: „Un diamant desăvârşit, născut din anticele elemente cu o asemenea perfecţiune, încât toţi cei care-l văd nu pot decât să se minuneze". Iar acum Langdon ştia că mitul era realitate. Pământ, Aer, Foc, Apă. Diamantul Illuminati.

117 Robert Langdon nu se îndoia că isteria şi haosul care cuprin-seseră în aceste momente Piazza San Pietro depăşeau în intensitate tot ceea ce văzuse vreodată Colina Vaticanului. Nici o bătălie, nici o crucificare, nici un pelerinaj, nici o viziune mistică... nimic din istoria de 2 000 de ani a Cetăţii nu putea egala amploarea emoţiilor dezlănţuite în această seară. Pe fundalul tragediei prezente, Langdon simţea o stranie detaşare, de parcă ar fi plutit alături de Vittoria undeva deasupra, în capătul scărilor. Realitatea părea să se deformeze, să se dilate, ca într-un coşmar, toată nebunia din jur se desfăşura cu încetinitorul, abia târându-se... „Şambelanul înfierat... dorind ca lumea întreagă să vadă..." „Diamantul Illuminati... dezvăluit în splendoarea sa diabolică..."

„Ceasul conteinerului măsurând ultimele douăzeci de minute ale Vaticanului..." Dar de-abia acum începea adevărata tragedie. Ca într-un fel de transă post-traumatică, şambelanul părea deodată însufleţit de o nouă forţă, posedat de demoni. Începu să bolborosească, adresându-se unor spirite nevăzute, privind către cer şi ridicându-şi braţele spre Dumnezeu: — Vorbeşte! strigă înâlţându-şi ochii spre ceruri. Da, te aud! În acea clipă, Langdon înţelese şi inima îi împietri. Vittoria probabil îşi dăduse şi ea seama, căci se făcu albă ca varul. — E în stare de şoc, şopti ea. Are halucinaţii. Crede că vorbeşte cu Dumnezeu! „Cineva trebuie să pună capăt situaţiei ăsteia! îşi spuse Langdon. Era un sfârşit prea urât şi prea dezonorant. Duceţi-l odată la spital!" În faţa lor, pe scări, Chinita Macii îşi găsise o poziţie ideală şi filma de zor. Imaginile preluate apăreau instantaneu pe toate monitoarele din piaţă... ca un şir nesfârşit de cinematografe în aer liber difuzau toate aceeaşi cutremurătoare tragedie. Întreaga scenă părea ireală. Cu sutana sfâşiată şi pieptul ars, il camerlengo părea un luptător frânt, care trecuse prin focurile iadului pentru acest unic moment de revelaţie. Cu faţa ridicată spre cer, continua să strige: — Ti sento, Dio! Te aud, Dumnezeule! Chartrand se trase înapoi, cu o expresie nelămurită, de teamă şi de veneraţie totodată. Instantaneu, mulţimea din piaţă amuţi. Parcă întreaga planetă era învăluită într-o tăcere absolută... fiecare în faţa televizorului său, ţinându-şi respiraţia. Pe trepte, în faţa lumii întregi, şambelanul îşi deschise braţele. Era aidoma Hristului răstignit, gol şi cu o rană deschisă pe piept. Ridicându-şi mâinile către cer şi privind în sus, exclamă: — Grazie, grazie, Dio! Nici o şoaptă nu se auzi din mulţime: — Grazie, Dio! strigă preotul iarăşi. Aidoma razelor de soare ce străpung cerul plin de nori, o expresie de bucurie i se întipări pe faţă: — Grazie, Dio! „Mulţumesc, Doamne?" se întrebă Langdon. Şambelanul radia acum, complet transfigurat. Continua să privească spre cer, dând din cap frenetic, încuviinţând. Apoi îi strigă iarăşi Cerului: — „Pe această piatră clădi-voi Biserica Mea!" Profesorul ştia cuvintele, dar nu pricepea de ce le striga il camerlengo. Preotul se întoarse spre mulţime şi urlă din nou în noapte: — Pe această piatră clădi-voi Biserica Mea!

Apoi îşi ridică iar braţele spre cer şi începu să râdă zgomotos: — Grazie, Dio! Grazie! Evident, omul înnebunise. Lumea privea, vrăjită. Sfârşitul avea să fie însă unul la care nimeni nu se aştepta. Cu un ultim hohot de bucurie, şambelanul se întoarse şi o luă la goană înapoi, în bazilică.

118 Unsprezece şi patruzeci şi două de minute. Procesiunea care năvăli în bazilică pe urmele şambelanului nu era una din care Langdon să-şi fi imaginat vreodată că va face parte — cu atât mai puţin să se afle în fruntea ei. Dar el fusese cel mai aproape de uşă şi acţionase din instinct. „O să moară acolo, înăuntru!" îşi spuse, năpustindu-se în nesfârşitul întuneric al locaşului. — Camerlengo! Stai! În interior era un întuneric de mormânt; pupilele lui erau contractate, de la luminile orbitoare de afară şi acum nu vedea nici la doi metri în faţă, aşa că se opri. Undeva, în faţă, auzea foşnetul slab al sutanei. Vittoria şi soldaţii ajunseră lângă el, cu lanterne, dar fasciculele slăbiseră în intensitate şi nu făceau faţă abisului întunecat. Mişcându-se frenetic, razele de lumină dezvăluiau doar coloane masive şi pardoseala de marmură. Nici urmă de şambelan. — Camerlengo! strigă Chartrand, înspăimântat. Aşteptaţi! Signore! Un zgomot răsună la uşa din spatele lor şi toate capetele se întoarseră. Silueta masivă a Chinitei Macii se profila în cadrul de la intrare. Camera fixată pe umăr şi ledul roşu licărind arătau că transmisia TV era în toi. Glick venea fuga în spatele ei, cu microfonul în mână, zbierând la ea să-l aştepte. Langdon nu-şi putea crede ochilor: „Nu e vremea pentru aşa ceva!" — Afară! urla Chartrand. N-aveţi voie să vedeţi aşa ceva! Dar Macri şi Glick nu se opriră. — Chinita, se auzi vocea speriată a reporterului. Asta-i sinucidere! Eu nu vin! Macri nu-i dădu atenţie. Apăsă un comutator al camerei şi dintr-o dată micul proiector ataşat se aprinse, orbindu-i pe toţi. Langdon îşi umbri ochii şi se întoarse cu spatele, săgetat de durere. „La naiba!" Când îşi reveni şi privi în jur, văzu că bazilica era iluminată pe o distanţă de vreo treizeci de metri. În acea clipă, vocea şambelanului răsună undeva, în depărtare: — „Pe această piatră clădi-voi Biserica Mea!"

Macri îşi îndreptă camera într-acolo. La distanţă, aproape la marginea razei de lumină, se zărea o formă cenuşie, o sliuetă familiară care alerga spre altarul principal. Urmă un moment de ezitare generală, fiecare încerca să înţeleagă ce se petrece. Apoi zăgazurile se rupseră. Chartrand ţâşni pe lângă Langdon, repezindu-se pe urmele şambelanului. Profesorul se luă după el. Apoi soldaţii şi Vittoria. Macri încheia şirul, luminându-le tuturor calea şi transmiţând lumii întregi această goană sinistră. Glick înjură cu o voce groasă şi începu să alerge şi el, fără a-şi întrerupe comentariul sacadat, gâfâit şi bâlbâit. Când o văzuse pentru prima dată, locotenentul Chartrand îşi spusese că nava principală a Bazilicii San Pietro este ceva mai lungă decât un stadion olimpic de fotbal. În seara aceasta însă, i se părea de două ori mai mare. În timp ce alerga pe urmele şambelanului, se întreba încotro se îndreaptă. Omul era în stare de şoc, evident, delirând în urma traumei fizice şi a masacrului din biroul papei. Undeva, în faţă, dincolo de raza de acţiune a proiectorului BBC, glasul şambelanului răsună voios: — „Pe această piatră clădi-voi Biserica Mea!" Chartrand ştia că e un verset din Scriptură — Matei XVI, 18, dacă-şi amintea el bine. „Pe această piatră clădi-voi Biserica Mea!" Un verset cât se poate de nepotrivit, aproape crud în inadecvarea sa... Biserica fiind pe punctul de a fi distrusă din temelii. Fără îndoială, il camerlengo înnebunise! Sau poate că nu...? Pentru o fracţiune de secundă, inima îi tremură. Mesajele divine şi viziunile mistice i se păruseră totdeauna doar nişte simple iluzii, un fel de beţii cu apă rece, produsul unor minţi care auzeau exact ceea ce voiau să audă; Dumnezeu nu comunică direct! O clipă mai târziu însă, ca şi cum însuşi Sfântul Duh coborâse pentru a-l convinge de puterea sa, Chartrand avu o viziune. La cincizeci de metri în faţa lui, chiar în mijlocul bisericii, apăru un spectru... o siluetă diafană, cu un halou luminos. Fantoma palidă semăna cu trupul pe jumătate gol al şambelanului şi părea transparentă, luminoasă. Chartrand încremeni locului, simţind un nod în gât. Il camerlengo străluceşte! Trupul părea a radia tot mai intens. Apoi începu se se scufunde... adânc, tot mai adânc... până ce dispăru ca prin farmec în pardoseală. Langdon văzu şi el fantoma. Pentru un moment, crezu că a avut şi el o viziune. Dar trecând de Chartrand şi alergând spre locul în care dispăruse şambelanul, îşi dădu seama ce se întâmplase. Preotul ajunsese la Nişa Pallium-urilor — încăperea subterană, luminată de

nouăzeci şi nouă de candele. Lumina ce răzbătea de dedesubt îl învăluise într-un fel de halou fantomatic; apoi, când coborâse treptele, dăduse impresia că dispare în podea. Langdon ajunse cu răsuflarea tăiată la deschizătura în pardoseală şi privi în jos. La capătul treptelor, în lumina aurie a lămpilor, şambelanul alerga spre uşile de sticlă care dădeau spre sala în care se afla celebra casetă aurie. „Dar ce face acolo? se minună Langdon. Doar nu crede că în caseta aceea..." Il camerlengo deschise uşile dintr-o singură mişcare şi ţâşni înăuntru. Ciudat însă, trecu pe lângă ea parcă fără s-o vadă. Doi metri mai departe, se prăbuşi în genunchi şi începu să tragă de un grilaj de fier încastrat în podea. Cuprins de oroare, profesorul înţelese încotro se îndrepta preotul. „Dumnezeule mare, nu!" Şi se repezi pe scări după el: — Părinte! Nu! Când deschise uşile de sticlă, îl văzu opintindu-se deasupra grilajului. Balamaua metalică trosni asurzitor şi fierul se ridică, scoţând la iveală un puţ adânc şi o scară abruptă ce părea să coboare spre nicăieri. Şambelanul se aplecă spre deschidere, dar Langdon îl prinse de umerii goi şi-l trase înapoi. Pielea omului era lunecoasă, asudată, însă profesorul îşi încleşta bine degetele. II camerlengo se răsuci, evident surprins: — Ce faci aici? Privirile li se întâlniră şi Langdon avu aproape un şoc. Preotul nu mai avea privirea sticloasă şi vagă a unuia căzut în transă; în ea strălucea limpede o fermitate lucidă. Arsura de pe piept părea înfiorătoare. — Părinte, spuse Langdon cât de calm putu, nu puteţi coborî acolo. Trebuie să evacuăm clădirea. Vocea şambelanului răsună la fel de senină: — Fiule, am primit un mesaj. Ştiu... — Camerlengo! Urmat de ceilalţi, Chartrand năvăli şi el pe trepte, în încăperea subterană. Când văzu grilajul deschis din podea, pe chipul locotenentului se aşternu o expresie îngrozită. Îşi făcu semnul crucii şi-i aruncă profesorului o privire recunoscătoare, fiindcă îl împiedicase pe preot să coboare. Langdon înţelese; citise destule despre arhitectura Vaticanului pentru a şti ce se află dincolo de grilaj. Acesta era cel mai sacru loc al creştinătăţii: Terra Santa. Pământ Sfânt. Unii îi spunea Necropola; alţii, Catacombele. Conform celor relatate de puţinii clerici care coborâseră aici în decursul anilor, Necropola era un labirint întunecat de cripte subterane în care un vizitator rătăcit îşi putea găsi cu uşurinţa sfârşitul. Nu era câtuşi de puţin un loc în care şi-ar fi dorit să alerge după şambelan.

— Signore, îl rugă locotenentul. Sunteţi în stare de şoc. Trebuie să plecăm de aici. Nu puteţi coborî acolo! Ar fi sinucidere curată. Cu un stoicism neaşteptat, în tăcere, preotul îşi puse o mână pe umărul lui: — Îţi mulţumesc pentru grija şi ajutorul dumitale. Nu-ţi pot explica... Nu pot spune că înţeleg... Dar am avut o revelaţie. Ştiu unde este antimateria. Nimeni nu rosti nici un cuvânt. Şambelanul se întoarse spre ceilalţi: — „Pe această piatră clădi-voi Biserica Mea." Acesta a fost mesajul. Sensul lui e clar. Langdon nu reuşea să înţeleagă nici măcar cum de era omul atât de convins că îi vorbise Dumnezeu, dar să mai şi priceapă sensul mesajului! „Pe această piatră clădi-voi Biserica mea?" Iisus rostise aceste cuvinte atunci când îl alesese pe Petru pentru a-l fi Întâiul Apostol. Ce aveau ele a face cu situaţia de acum? Macri se apropie pentru un prim-plan. Glick amuţise. II camerlengo vorbea repede acum: — Illuminati şi-au amplasat arma lor de distrugere în însăşi inima acestei biserici. La fundaţie. Chiar pe piatra ei de temelie. Iar eu ştiu unde e această piatră. Langdon era sigur că venise vremea ca şambelanul să fie scos cu forţa afară. Oricât de lucid părea, cuvintele lui nu erau decât nişte simple aiureli. „O piatră? Piatra de temelie a bisericii?" Dar treptele astea nu duceau spre fundaţie, ci în necropolă! — Versetul e o metaforă, părinte! Nu există o piatră reală! Şambelanul îl privi cu o tristeţe ciudată: — Există o piatră, fiule, spuse el şi arătă în puţ. Pietro e la pietra. Langdon îngheţă. Într-o fracţiue de secundă, înţelese. Austera simplitate a logicii îi dădu fiori. Privind alături de ceilalţi scara abruptă, îşi dădu seama că era, într-adevăr, o piatră îngropată la temelia bisericii. Pietro e la pietra. „Petru este piatra." Credinţa lui Petru în Dumnezeu era atât de puternică şi de neclintită, încât Iisus îl numise „piatră" — ucenicul neşovăitor, pe umerii căruia Hristos avea să-şi clădească Biserica. Exact în acest loc, pe colina Vaticanului, fusese Petru crucificat şi îngropat. Primii creştini au construit un mic altar deasupra mormântului său. Pe măsură ce noua religie s-a răspândit, altarul a devenit tot mai mare şi mai impunător, culminând cu bazilica de azi. Întreaga credinţă catolică a fost clădită, în cel mai adevărat înţeles al cuvântului, pe Sfântul Petru. Piatra. — Antimateria e aşezată pe mormântul Sfântului Petru, spuse şambelanul, cu o claritate perfectă în voce. În ciuda provenienţei aparent supranaturale a informaţiei, Langdon sesiză o logică rece în ea. Amplasarea conteinerului pe mormântul

Sfântului Petru părea acum un fapt dureros de evident. Într-un act de simbolică sfidare, Illuminati aşezaseră antimateria în chiar inima creştinătăţii — atât în sensul literal cât şi figurativ al cuvântului. Extrema infiltrare. — Iar dacă aveţi nevoie de o confirmare lumească, adăugă şambelanul nerăbdător, tocmai am găsit grilajul neîncuiat. Niciodată nu e lăsat descuiat. Cineva a fost deci acolo jos... de curând. Toată lumea privi în puţ. O clipă mai târziu, cu o agilitate neaşteptată vârstei lui, il camerlengo se răsuci, înhăţă o candelă şi se repezi spre deschiderea din podea.

119 Treptele de piatră coborau adânc în pământ. „O să mor acolo jos", îşi spuse Vittoria încleştându-şi degetele pe balustrada de frânghie paralelă cu scara. Deşi Langdon încercase să-l oprească pe şambelan să intre în puţ, Chartrand intervenise, apucându-l de braţ. Tânărul locotenent era convins probabil că il camerlengo avea dreptate. După o scurtă ciondăneală, profesorul îşi eliberase braţul şi pornise după şambelan, urmat îndeaproape de Chartrand. Mânată de instinct, Vittoria coborâse în urma lor. Acum alerga pe treptele abrupte, conştientă că un pas greşit putea însemna moartea. Departe în faţa ei se zărea strălucirea aurie a lămpii şambelanului; şi în spate îi auzea pe cei doi reporteri încercând să ţină pasul. Proiectorul camerei arunca umbre care tremurau în puţ, luminându-le paşii. Vittoriei nu-i venea să creadă că lumea întreagă era martoră la această nebunie. „Închide naibii camera aia blestemată!" Ştia însă că lumina astfel oferită era unicul ajutor ca ei să-şi poată continua drumul. Pe întregul parcurs al bizarei curse de urmărire, gândurile i se învârteau ameţitor în minte. Ce-ar putea face il camerlengo acolo jos? Chiar dacă ar găsi antimateria? Oricum, nu mai era timp! Spre surprinderea ei însă, intuiţia îi spunea că şambelanul avea dreptate. Amplasarea conteinerului la zeci de metri sub pământ părea o alegere aproape nobilă şi binevoitoare. La mare adâncime în subteran — ca în laboratorul de la CERN -anihilarea antimateriei ar avea rezultate mai puţin dezastruoase — fără declanşare de căldură, fără şrapnele... doar o biblică despicare a pământului şi o prăbuşire în interior a uriaşei bazilici. Sa fi fost acesta un act de bunăvoinţa din partea lui Kohler? Menit sa cruţe vieţi? Vittoria îi putea înţelege şi accepta ura faţa de religie... dar această uluitoare conspiraţie părea ceva mai presus de Kohler. Să

fi fost ura şi dispreţul lui atât de profunde? Pentru a distruge Vaticanul? Să angajeze un asasin? Să-i asasineze pe tatăl ei, pe papă, pe cei patru cardinali? Părea ceva greu de imaginat. Şi cum izbutise Kohler să pătrundă astfel în Cetatea Vaticanului? „Rocher fusese omul lui din interior, îşi spuse Vittoria. Rocher era un Illuminatus." Fără îndoială, căpitanul avea chei de pretutindeni — de la apartamentele papei, de la Il Passetto, Necropolă, mormântul Sfântului Petru... de peste tot. El ar fi putut plasa antimateria pe mormântul Sfântului Petru — un loc în care foarte puţini aveau acces — şi apoi să le ordone subalternilor să nu piardă timpul cercetând zonele cu restricţie ale Vaticanului. Rocher ştiuse că nimeni nu avea să găsească antimateria. „Dar nu luase în calcul mesajul divin primit de şambelan." Mesajul! Pentru a înţelege asta avea nevoie de credinţa oarbă pe care se străduia acum s-o trezească în sufletul ei. Chiar comunicase oare Dumnezeu cu il camerlengo? Instinctul ei spunea că nu, şi totuşi studiile ei, întreaga fizică a interconectivităţii spuneau altceva. Aproape în fiecare zi era martora unor comunicări miraculoase — ouă gemene ale ţestoaselor de mare despărţite şi incubate în laboratoare la mii de kilometri depărtare unele de altele eclozând în acelaşi moment... milioane de meduze înotând în acelaşi ritm, ca dirijate de o minte unică... „Pretutindeni se întind linii invizibile de comunicare", îşi spuse. Dar... între om şi Dumnezeu? Ar fi vrut ca tatăl ei să fie acolo, pentru a-i insufla credinţa lui. Îi explicase odată, în termeni ştiinţifici, ce însemna comunicarea divină şi atunci o făcuse să creadă în ea. Chiar şi acum îşi amintea ziua în care îl văzuse cum se ruga şi-l întrebase: — Tată, de ce pierzi vremea rugându-te? Dumnezeu nu-ţi poate răspunde. Leonardo Vetra o privise cu un surâs părintesc: — Fetiţa mea cea sceptică! Prin urmare, nu crezi că Dumnezeu îi vorbeşte omului? Lasă-mă să-ţi explic pe înţelesul tău! Luase apoi de pe un raft un model al creierului uman şi i-l arătase. — După cum probabil ştii, oamenii îşi folosesc în mod obişnuit doar o mică parte a potenţialului lor cerebral. Dacă însă îi plasezi în situaţii tensionate din punct de vedere emoţional — cum ar fi traume fizice puternice, o stare de extremă frică sau bucurie, ori o profundă meditaţie — brusc neuronii lor încep să intre în miliarde şi miliarde de conexiuni, conferindu-le o claritate mintală extraordinară. — Şi ce-i cu asta? întrebase Vittoria. Dacă gândeşti clar nu înseamnă că vorbeşti cu Dumnezeu! — Aha! exclamase Vetra. Şi totuşi, soluţiile remarcabile ale unor probleme aparent imposibil de rezolvat apar exact în aceste momente de claritate mintală. E ceea ce misticii numesc „stări de conştiinţă alterate". Psihologii le-au botezat „hiperconştienţă". Iar creştinii le spun „rugăciuni împlinite".

Vetra îi surâse larg şi apoi adăugase: — Uneori, revelaţia divină nu înseamnă altceva decât ajustarea propriilor capacităţi mintale pentru a auzi ceea ce sufletul ştie dintotdeauna. Acum, în vreme ce cobora în viteză treptele spre măruntaiele pământului, Vittoria îşi spuse că tatăl ei avusese, probabil, dreptate. Era oare chiar atât de greu de crezut că trauma fizică suferită îi transpusese şambelanului mintea într-o stare în care pur şi simplu „ştiuse" unde este amplasată antimateria? "Fiecare individ e un Dumnezeu, declarase Buddha. Fiecare individ ştie absolut totul. Avem nevoie doar de o minte deschisă pentru a ne conştientiza propria înţelepciune." În acel moment de claritate, coborând treptele spre necropolă, Vittoria simţi cum mintea i se deschide şi propria înţelepciune răzbate la suprafaţă. Acum ştia fără umbră de îndoială care erau intenţiile şambelanului. Iar aceasta înţelegere îi aduse o dată cu ea o teamă cum nu mai cunoscuse vreodată. — Camerlengo, nu! Dumneavoastră nu înţelegeţi, strigă ea deodată, amintindu-şi de mulţimea adunată în piaţă. Dacă duceţi antimateria sus... vor muri cu toţii! Langdon sărea câte trei trepte deodată. Tunelul era îngust şi înghesuit, dar nu simţea nici o tensiune claustrofobică. Vechile lui spaime erau copleşite acum de o frică mult mai profundă: — Camerlengo! strigă apropiindu-se în viteză. Trebuie să lăsaţi antimateria acolo unde se află! Nu există altă cale! Nici măcar în clipa în care le rostea, profesorul nu putea crede ceea ce spunea. Pe lângă faptul că acceptase revelaţia divină a şambelanului, acum susţinea distrugerea Bazilicii San Pietro — una dintre cele mai strălucite realizări arhitecturale ale lumii... la fel ca toate operele de artă din interiorul ei. „Dar toată lumea de afară... Nu există altă cale!" Era o crudă ironie faptul că singura modalitate de salvare a oamenilor era distrugerea bisericii. Probabil că Illuminati se amuzau grozav la ideea acestui simbolism. Aerul care urca din puţ era umed şi rece. Undeva, acolo jos, se afla necropola sacră... mormântul Sfântului Petru şi al altor nenumăraţi creştini. Profesorul tremură străbătut de un fior şi spera că nu va fi o misiune sinucigaşă ceea ce făcea acum. Brusc, lampa şambelanului încremeni pe loc. Langdon îl ajunse imediat din urmă. Capătul scării se zărea abrupt la picioarele lor. În faţa ei se înălţa o poartă de fier pe care erau gravate trei cranii. Şambelanul o împinse. Profesorul sări drept în faţa lui, blocându-i înaintarea. Ceilalţi se năpustiră pe trepte, fantomatici în lumina proiectorului... mai cu seamă

Glick, care părea mai alb cu fiecare pas. Chartrand îl apucă pe Langdon de braţ: — Lasă-i să treacă! — Nu! strigă Vittoria din urmă, cu răsuflarea tăiată. Trebuie să ieşim acum! Nu puteţi scoate antimateria de aici! Dacă o aduceţi sus, toţi oamenii aceia de afară vor muri! Vocea preotului răsună surprinzător de calmă: — Voi toţi... trebuie să aveţi încredere. Timpul care a mai rămas e scurt. — Dar nu înţelegi! exclamă Vittoria. O explozie la nivelul solului ar fi mult mai devastatoare decât aici! Il camerlengo o privi, fără cea mai mică urmă de nebunie în ochii săi verzi: — A spus cineva ceva despre o explozie la nivelul solului? Vittoria se holbă la el: — Adică o lăsaţi aici, jos? Siguranţa din glasul preotului era aproape hipnotică: — Nimeni nu va mai muri în seara aceasta. — Părinte, dar... — Te rog... ai măcar puţină credinţă! Apoi vocea îi scăzu până la nivelul unei şoapte ferme: — Nu cer nimănui să vină cu mine. Sunteţi liberi să plecaţi cu toţii. Tot ce vă rog este să nu vă amestecaţi în voia Lui. Lăsaţi-mă să fac ceea ce am fost chemat să fac. Eu trebuie să salvez această biserică. Şi pot s-o salvez. Jur pe propria viaţă. Liniştea care urmă semăna mai degrabă cu bubuitul asurzitor al unui tunet.

120 Unsprezece şi cincizeci şi unu de minute. Necropolă înseamnă, literal, „Oraşul Morţilor". Nimic din ceea ce citise despre ea nu-l pregătise pe Langdon pentru ce avea să vadă acum. Uriaşele caverne erau presărate cu mii de cavouri în ruină, ca nişte mici căsuţe în interiorul unei peşteri. Aerul mirosea a mort. O reţea de alei şerpuite se întindea între mormintele putrede, majoritatea ridicate din cărămidă acoperită cu marmură. Ca nişte coloane de praf, sute de stâlpi de pământ se înălţau între ele, susţinând o boltă mizeră ce atârna la mică înălţime deasupra locurilor de veci. „Oraşul Morţilor", repetă Langdon în sinea lui, simţindu-se prins undeva, între interesul ştiinţific şi frica brută, primitivă. Alerga alături de ceilalţi pe aleile şerpuite. „Oare am făcut o alegere greşită?" Chartrand fusese primul care căzuse sub vraja şambelanului, îi

deschise poarta de fier şi astfel îşi arătă încrederea în preot. La su-gestia acestuia din urmă, Glick şi Macri acceptaseră în mod nobil să ofere mai departe lumina necesară căutării, deşi, ţinând seama de premiul care-i aştepta în caz că scăpau cu viaţă, motivaţia lor reală putea fi considerată cel puţin suspectă. Vittoria fusese cea mai reţinuta dintre toţi, Langdon zărind în ochii ei o prudenţă care părea, tulburător, mai degrabă un fel de intuiţie feminină. „Acum e prea târziu, îşi spuse, alergând alături de ea pe urmele celorlalţi. Ne-am pecetluit soarta." Vittoria tăcea, dar profesorul ştia că amândoi se gândesc la acelaşi lucru: „Nouă minute nu sunt suficiente pentru a ieşi din Vatican, în caz că şambelanul se înşală". În timp ce fugea cu greu printre morminte, Langdon simţi la un moment dat că înaintează mai greu şi îşi dădu seama, cu surprindere, că începuseră să urce. Când înţelese care era explicaţia, îl trecură fiorii. Topografia locului era aceeaşi de pe vremea lui Iisus. Alergau pe vechea colină a Vaticanului! Profesorul îi auzise pe unii savanţi afirmând că mormântul Sfântului Petru ar fi situat aproape de culmea colinei şi se întrebase cum de ştiau acest lucru. Acum pricepuse: „A naibii colină este încă aici!" Langdon avea impresia că răsfoia rapid pagini vechi de istorie. Undeva în faţa lui se afla mormântul Sfântului Petru — cea mai sfântă relicvă a creştinătăţii. Acum era greu de crezut că pe acest loc se aflase iniţial doar un modest altar. Pe măsură ce renumele Sfântului se răspândea, noi altare şi temple fuseseră înălţate unul deasupra celuilalt, până la cupola de 130 de metri a lui Michelangelo, al cărei apex era poziţionat direct deasupra anticului mormânt, cu precizie de o fracţiune de centimetru. Continuau să urce prin tunelul sinuos. Langdon îşi privi ceasul. Opt minute. Începuse să se întrebe dacă nu cumva şi el, şi Vittoria aveau să se alăture pentru vecie cadavrelor care-şi dormeau aici somnul de veci. — Atenţie! strigă Glick din spatele lor. Găuri de şarpe! Profesorul le observă la timp — o serie de orificii săpate în pământul aleii. Sări şi le ocoli. Sări şi Vittoria, abia evitând să calce în ele. Nedumerită, privi spre Langdon: — Găuri de şarpe? — De fapt, găuri de lapte, o corectă el. Crede-mă, n-ai vrea să afli amănunte! Orificiile acelea, îşi dăduse el seama, erau „canale de libaţie". Primii creştini credeau în reînvierea trupului şi foloseau aceste găuri pentru a „hrăni morţii", turnând prin ele lapte şi miere în criptele de dedesubt. Il camerlengo se simţea istovit.

Dar mergea înainte, trupul său găsind forţă în datoria pe care o avea faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii săi. „Aproape am ajuns." Durerea era incredibilă. „Mintea poate provoca dureri mult mai cumplite decât corpul." Totuşi, se simţea obosit. Ştia însă că mai are la dispoziţie foarte puţin timp. — Voi salva Biserica Ta, Doamne. Jur! În ciuda proiectorului BBC din spate, pentru care le era recunoscător celor doi reporteri, şambelanul nu renunţase la candelă. „Sunt un far călăuzitor în întuneric. Sunt lumina lor." Lampa se clătina în fugă şi pentru o clipă se temu că uleiul inflamabil se va vărsa şi-l va arde; avusese parte de suficienta carne arsă pentru o seară! Când se apropie de culme, abia mai putea răsufla, scăldat în sudoare. Dar, când ajunse în vârf, parcă se născuse din nou. Se împletici pe bucata de pământ plat pe care mai stătuse de atâtea ori înainte. Aici drumul se încheia, în dreptul unui perete de pământ. Pe o mică inscripţie se putea citi: Mausoleum S. La tomba di San Pietro. În faţa lui, la nivelul taliei, se vedea o deschidere în perete. Aici nu mai era nici o plăcuţă inscripţionată. Nici un ornament. Doar o simplă gaură în zid, dincolo de care se deschidea o grotă mică şi un sarcofag sărăcăcios. Il camerlengo privi în deschidere şi surâse obosit. În spatele lui îi putea auzi pe ceilalţi cum se apropiau. Puse candela jos, pe pământ, şi căzu în genunchi pentru a se ruga: „Îţi mulţumesc, Doamne. E aproape gata." Afară, în piaţă, înconjurat de cardinalii muţi de uimire, Mortati privea ecranele video, urmârind drama care se desfăşura jos, în criptă. Nu mai ştia ce să creadă. Oare lumea întreagă fusese martoră la ceea ce văzuse el? Oare Dumnezeu chiar îi vorbise şambelanului? Antimateria chiar se afla pe mormântul...? — Priviţi! izbucni un strigăt din mulţime. Toată lumea arăta cu degetul spre ecranul BBC: — Acolo! E un miracol! Mortati privi şi el. Unghiul de filmare tremura, dar imaginea era suficient de clara. Şi de neuitat. Filmat din spate, il camerlengo îngenunchease pe podeaua de pământ, în rugăciune. În faţa lui se deschidea un fel de gaură în perete. În interior, printre resturi vechi de piatră, se zărea un sicriu de lut ars. Mortati îl văzuse o singură dată, dar ştia ce conţine. Sfântul Petru! Bătrânul cardinal nu era chiar atât de naiv încât să creadă că exclamaţiile de uimire şi bucurie care se ridicau din mulţime erau provocate de imaginea uneia dintre cele mai sacre relicve ale creştinătăţii. Nu la vederea mormântului în care-şi dormea Sfântul Petru somnul de veci cădeau oamenii în genunchi, plini de recunoştinţă şi pietate... ci în faţa obiectului aşezat deasupra lui.

Conteinerul cu antimaterie. Se afla acolo... unde se aflase toată ziua... ascuns în bezna necropolei. Ironic. De neoprit. Mortal. Revelaţia şambelanului se dovedise corectă. Mortati privea cilindrul transparent ca hipnotizat. Globula de lichid mai plutea încă în mijlocul lui. În jur, grota avea licăriri roşietice, la fel ca ledul care număra ultimele cinci minute de existenţă ale conteinerului. Tot pe mormânt, la câţiva centimetri distanţă de cilindru, se afla camera video a Gărzii Elveţiene. Mortati se închină, încredinţat că aceasta era cea mai înspăimântătoare imagine pe care o văzuse vreodată. După o clipă însă, îşi dădu seama că ceea ce era mai rău de-abia acum începea. Il camedengo se ridică brusc în picioare, înhăţă conteinerul cu antimaterie şi se întoarse spre ceilalţi. Pe chipul lui se citea o concentrare desăvârşită. Trecu pe lângă grupul care-l însoţise şi o luă înapoi pe drumul pe care venise. În obiectiv apăru figura îngrozită a Vittoriei Vetra: — Camerlengo! Unde vă duceţi? Parcă spuneaţi că... — Ai credinţă! o întrerupse el fără a se opri din fugă. Vittoria se răsuci spre Langdon: — Ce facem acum? Profesorul încercă să-l oprească, dar Chartrand se postă între ei, convins probabil că şambelanul ştia ce face. Imaginile transmise de camera BBC păreau luate dintr-un montagnes russes — tremurate, zgâlţâite, chipuri confuze şi îngrozite care fugeau spre intrarea în necropolă. În Piazza San Pietro, cardinalul Mortati bâlbâi cu neîncredere: — Chiar aduce lucrul acela aici, sus? Pe ecranele televizoarelor din lumea întreagă se vedea cum il camedengo alerga prin necropolă, spre ieşire, cu antimateria în faţa lui. — Nimeni nu va mai muri în seara aceasta! Dar se înşela.

121 Şambelanul se năpusti pe uşile Bazilicii San Pietro la exact 23.56. Se împletici orbit de lumina zecilor de reflectoare, ducând antimateria în palme, ca pe o orfrandă preţioasă. Propria siluetă, pe jumătate goală şi sfârtecată, îl înconjura, uriaşă, pe toate ecranele din piaţă. Vuietul care se ridică din mulţime nu semăna cu nimic din ce auzise el vreodată — strigăte, vaiete, incantaţii, rugăciuni... un amestec de veneraţie şi de teroare. „Fereşte-ne pe noi de cel rău", şopti, neauzit.

Cursa prin necropolă îl extenuase. Fusese la un pas de dezastru. Robert Langdon şi Vittoria Vetra încercaseră să-l oprească, să arunce conteinerul înapoi în ascunzătoarea sa subterană, să fugă afară, la adăpost. „Orbi şi proşti!" Cu o claritate înfricoşătoare, şambelanul îşi dădu seama că, în orice altă noapte cu excepţia acesteia, n-ar fi reuşit să câştige o asemenea cursă. În seara asta însă, Dumnezeu îi fusese din nou alături. Pe punctul de a-l intercepta, Robert Langdon fusese oprit de locotenentul Chartrand, la fel de încrezător şi ascultător ca întotdeauna. Reporterii, desigur, erau năuciţi şi păreau îngreunaţi de echipamentele lor pentru a se mai amesteca. „Necunoscute sunt căile Domnului." Acum îi auzea pe ceilalţi venind în urma lui... Îi vedea pe ecran cum se apropiau. Adunându-şi ultimele forţe, ridică antimateria deasupra capului. Apoi, trăgându-şi umerii goi spre spate, într-un act de sfidare faţă de simbolul Illuminati înfierat pe pieptul lui, se năpusti în jos, pe trepte. Începe actul final. „Drum bun, îşi spuse. Drum bun." „Patru minute..." Langdon nu văzu nimic în clipa când ieşi din bazilică şi marea de lumini din piaţă îi lovi iarăşi retina. Tot ce reuşi să distingă era silueta şambelanului coborând în grabă scările. Pentru o frântură de secundă, înconjurat de aura reflectoarelor, il camerlengo străluci cu o aură îngerească, aidoma unei zeităţi. Sutana îi atârna în jurul şoldurilor, ca un linţoliu. Trupul îi fusese rănit şi schilodit de mâinile duşmanilor şi totuşi omul rezista. Cu fruntea ridicată, strigând lumii întregi să aibă credinţă, alerga spre mulţime ducând în mâini o armă de distrugere în masă. Langdon coborî scările în viteză, după el: „Ce are de gând să facă? O să-i omoare pe toţi!" — Lucrul Satanei, strigă preotul, locul lui nu este în Casa Domnului! — Părinte! răcni Langdon din spatele lui. Nu ai unde să te duci! — Priveşte spre ceruri! Uităm adesea să privim spre ceruri! În acea clipă Langdon îşi dădu seama încotro se îndreaptă şi, ca o revelaţie, adevărul îl copleşi. Chiar dacă n-o putea vedea din cauza luminilor, ştia că salvarea lor era acolo, sus. Centrul Romei, plin de stele. Calea de scăpare. Elicopterul cerut pentru a-l duce pe şambelan la spital era chiar în faţa lor, cu pilotul în carlinga şi rotorul deja pornit. Pe când preotul făcea ultimii paşi spre el, Langdon se simţi cuprins de un entuziasm debordant. Gândurile care i se învârteau în minte erau aidoma unui torent... Mai întâi, văzu în faţa ochilor întinderea nemărginită a Mării Mediterane. Cât de departe se afla oare? Opt kilometri? Cincisprezece? Ştia că plaja de la Fiumicino era la doar şapte minute cu trenul. Dar cu

elicopterul, la 300 de kilometri pe oră, fără opriri... Dacă ar putea ajunge suficient de departe, în larg, şi ar azvârli conteinerul în mare... Mai erau, desigur, şi alte opţiuni — îşi dădu el seama în vreme ce alerga. La Cava Romana! Carierele de marmură din nordul oraşului erau la nici cinci kilometri distanţă. Oare cât de mari să fie? Şase kilometri pătraţi? În mod cert, la ora asta erau pustii! Dacă ar arunca recipientul acolo... — Toată lumea, înapoi! răcni il camerlengo. Plecaţi de aici! Acum! Soldaţii înşiraţi în jurul elicopterului îl priveau împietriţi. — Plecaţi! strigă preotul iarăşi. Militarii se traseră înapoi. Sub ochii întregii lumi, şambelanul se repezi la uşa din dreptul pilotului şi o deschise. — Ieşi, fiule! Acum! Omul sări afară. Preotul privi scaunul din carlingă şi îşi dădu seama că va avea nevoie să se proptească în ambele braţe pentru a urca. Se întoarse spre pilotul care stătea alături, tremurând, şi-i întinse conteinerul. — Ţine-l! Mi-l dai înapoi după ce mă urc. În momentul acela îl auzea în spate pe Robert Langdon cum se apropia şi îi strigă agitat: "Acum înţelegi şi tu, îşi spuse. Acum crezi!" Se aşeză în scaun, trase câteva mânere familiare şi se întoarse spre fereastră, pentru a lua conteinerul. Dar pilotul încremenise lângă elicopter, cu mâinile goale. — El l-a luat, îi strigă, dezmeticindu-se. Şambelanul simţi că i se opreşte inima în piept: — Cine? — El! făcu pilotul, arătând cu degetul. Robert Langdon era surprins de greutatea conteinerului. Alergă la cealaltă uşă a elicopterului şi sări în compartimentul din spate, în care stătuse alături de Vittoria cu numai câteva ore în urmă. Lăsând uşa deschisă, îşi prinse centura de siguranţă şi strigă către preotul aşezat pe scaunul din faţă: — Dă-i drumul, părinte! II camerlengo se întoarse spre el. Faţa îi era albă ca varul, schimonosită de groază: — Ce faci acolo? — Dumneata pilotezi! Eu arunc! N-avem timp! Porneşte elicopterul! Şambelanul rămase o clipă ca paralizat, luminile reflectoarelor căzându-i pe faţă şi adâncindu-i cutele săpate de vreme. — Pot s-o fac singur, şopti. Trebuie s-o fac singur. Dar Langdon nu-l asculta. „Dă-i drumul! aproape că se auzi urlând.

Acum! Sunt aici ca să te ajut!" Privi cadranul ceasului şi simţi cum i se taie respiraţia. — Trei minute, părinte! Trei! Cifra păru să-l readucă pe preot în simţiri. Fără să mai ezite, se întoarse spre panoul de comanda. Cu un huruit asurzitor, elicopterul se ridică în aer. Prin vârtejul de praf iscat, Langdon o zări pe Vittoria alergând spre elicopter. Privirile li se întâlniră pentru o clipă, apoi ea rămase departe.

122 În elicopter, vuietul motorului şi curentul de aer ce vâjâia prin uşa deschisă îi asurzeau. Langdon se prinse bine de scaun, simţind cum atracţia gravitaţională îl trăgea în jos, pe măsură ce aeronava urca în viteză. Strălucirea orbitoare din Piazza San Pietro se micşoră sub ei până ce rămase doar o elipsă licăritoare în marea de lumini a oraşului. Conteinerul cu antimaterie părea o piatră de moară în mâinile lui. Îl ţinea strâns, în palmele lipicioase, de sânge şi de sudoare. Înăuntru, picătura de antimaterie plutea liniştită, în aura roşiatică a ceasului. — Două minute! strigă Langdon, întrebându-se unde avea preotul de gând să arunce recipientul. Dedesubt, luminile Romei păreau că se întind la nesfârşit, în toate direcţiile. Undeva, departe, spre vest, se zărea conturul ţărmului mediteranean — o înşiruire şerpuită de lumini, dincolo de care se căsca un abis negru, fără margini. Marea părea mai departe decât îşi închipuise el. În plus, concentrarea de lumini de pe ţărm îi amintea că, fie şi departe, în larg, o explozie ar putea avea efecte devastatoare; nu ţinuse seama până acum de eventualitatea unui val uriaş iscat de unda de şoc, care ar fi putut lovi coasta cu forţa unei bombe nucleare. Când întoarse capul şi privi drept înainte, prin parbriz, speranţele îi reveniră. Chiar în faţă se distingeau umbrele zonei colinare din jurul Romei, care se unduiau parcă. Dealurile erau presărate cu lumini — vilele celor bogaţi — dar la nici doi kilometri spre nord domnea întunericul. Nici o lumină nu se vedea acolo — doar un petic uriaş, negru ca smoala. Nimic. „Cariera! îşi spuse. La Cava Romana!" Cercetând intens bucata de pământ pustiu, Langdon îşi spuse că pare suficient de întinsă. Şi de aproape. Mult mai aproape decât marea. Da, în mod evident, aici intenţiona şambelanul să arunce antimateria! Exact în direcţia aceea înaintau. Cariera! Straniu însă, deşi motorul huruia tot mai puternic şi deplasarea elicopterului era sesizabilă, cariera nu părea să se apropie câtuşi de puţin. Buimac, Langdon aruncă o privire prin uşa deschisă, pentru a se orienta. Ceea

ce văzu îi transformă instantaneu entuziasmul în panică. Dedesubt, la mii de metri chiar sub ei, licăreau luminile din Piazza San Pietro. „Suntem tot deasupra Vaticanului!" — Camerlengo! Mergi înainte! Suntem suficient de sus! Acum trebuie să mergem înainte! Nu putem arunca recipientul peste Vatican! Şambelanul nu-i răspunse. Părea complet absorbit de pilotaj. — Mai avem sub două minute! strigă Langdon, ridicând conteinerul pentru a i-l arăta. Se vede deja! La Cava Romana! La trei kilometri spre nord! Nu mai avem... — Nu, replică şambelanul. E mult prea periculos. Îmi pare rău. În vreme ce elicopterul continua să se ridice, il camerlengo se întoarse şi-i oferi un zâmbet melancolic: — Aş fi vrut să nu fi venit cu mine, fiule! Ai făcut, în acest fel, sacrificiul suprem. Langdon privi în ochii obosiţi ai preotului şi, dintr-o dată, înţelese. Sângele îi îngheţă în vine. — Dar... trebuie să putem merge undeva! — Sus! replică şambelanul cu un aer resemnat. E singura posibilitate. Profesorul nici nu mai putea gândi; interpretase cu totul greşit intenţiile preotului. „Priveşte spre ceruri!" Exact spre ceruri, îşi dădu el seama, se îndreptau amândoi acum. Il camerlengo nu avusese de gând nici un moment să arunce antimateria. Pur şi simplu voia să se îndepărteze de Vatican cât mai mult posibil. Era o cale fără întoarcere.

123 În Piazza San Pietro, Vittoria Vetra rămăsese cu ochii aţintiţi spre cer. Elicopterul era doar un punct infim acum, dincolo de raza de acţiune a reflectoarelor. Chiar şi huruitul elicei abia se mai auzea, ca un zumzet slab. Părea că, simultan, lumea întreagă privea în sus, tăcută — o mare de gâturi răsucite spre cer... oameni de toate condiţiile şi de toate credinţele... cu inimile bătând ca una singură. Vittoria era frământată de o teribilă furtună emoţională, agonizantă. Când elicopterul devenise aproape nevăzut, îşi amintise chipul lui Robert privind spre ea. „Ce o fi fost în mintea lui? Oare nu înţelesese?" În perimetrul pieţei, camerele de televiziune erau în aşteptare. Mii de chipuri priveau cerul, prinse într-o tăcută numărătoare inversă. Pe toate ecranele presei se derula aceeaşi scenă liniştită... cerul roman punctat de stele strălucitoare. Vittoria simţi cum ochii i se umplu de lacrimi.

În spatele ei, pe pavajul din marmură, 161 de cardinali priveau bolta cerească, amuţiţi. Unii îşi încrucişaseră palmele, în rugăciune. Ceilalţi stăteau neclintiţi, ca în transă. Unii plângeau. Secundele se scurgeau în grabă. În case, în baruri, în magazine, în aeroporturi şi în spitale, o lume întreagă era în aşteptare. Oamenii îşi dădură mâinile. Alţii îşi strânseră copiii în braţe. Timpul părea încremenit deasupra unui abis şi ţinea prizoniere sufletele muritorilor. Apoi, cutremurător, clopotele de la San Pietro începură să bată. Vittoria nu-şi mai opri lacrimile. Şi... sub ochii lumii întregi... timpul ajunse la capăt. Cel mai cumplit lucru era liniştea absolută, îngheţată. Sus, deasupra Vaticanului, o scânteiere de lumină licări pe cer. Pentru o fracţiune de secundă, părea că un nou corp ceresc se născuse... un punct de lumină albă şi pură, cum nimeni nu mai văzuse vreodată. Şi apoi se întâmplă. Un fulger. Licărul se umflă, crescând parcă din propria substanţă, şi cuprinse toată bolta într-o explozie de un alb orbitor. Se răspândi în toate direcţiile, accelerând cu o viteză incredibilă, înghiţind întunericul. Crescând, sfera de lumină deveni mai intensă, ca un vârcolac gata să devoreze întregul văzduh. Apoi vârcolacul porni spre ei, în jos, cu o viteză ameţitoare. Orbită, marea de oameni hohoti într-un glas, ferindu-şi ochii, ţipând cu groază. În vreme ce lumina reverbera în toate direcţiile, ceva inimaginabil se produse. Ca frânată de însăşi voinţa lui Dumnezeu, sfera de foc păru că se loveşte de un zid — de parcă explozia fusese închisă deodată într-o uriaşă sferă de sticlă. Lumina se retrase în sine, ascuţindu-se, vibrând intens. Părea că valul atinsese un diametru prestabilit şi se oprise acolo, nehotărât. Pentru un moment, o sferă de lumină perfectă, fără glas, pluti deasupra Romei. Noaptea devenise zi. Şi apoi explodă. O undă de şoc strivitoare porni în jos, coborând spre pământ vijelioasă ca furiile iadului, zguduind fundaţiile de granit ale cetăţii, sugrumându-i pe unii, doborându-i pe alţii. Reverberaţia se propagă printre oameni, urmată de un torent brusc de aer cald. Vântul mătură piaţa cu un geamăt sinistru, şuierând printre coloane şi izbindu-se de ziduri. Vârtejuri de praf se ridicară în aer, deasupra oamenilor care se agăţau unii de alţii... martori ai Apocalipsei. Şi apoi, la fel de repede cum apăruse, sfera se retrase în sine însăşi, într-o implozie ce lăsă în urmă doar firavul punct de lumină de la care pornise.

124 Niciodată nu mai fuseseră adunaţi în acelaşi loc atâţia oameni atât de tăcuţi. Unul câte unul, oamenii din Piazza San Pietro îşi întoarseră feţele de la cerul întunecat spre pământul de sub picioarele lor, fiecare în clipa sa de tăcută meditaţie. Reflectoarele urmară aceeaşi traiectorie, fasciculele plecându-se spre sol, ca într-o mută veneraţie a întunericului ce cuprinsese iarăşi piaţa. Pentru o clipă, lumea întreagă încremeni în reculegere. Mortati se aşeză în genunchi ca să se roage, iar ceilalţi cardinali îi urmară exemplul. Soldaţii Gărzii Elveţiene îşi plecară lăncile, stupefiaţi. Nimeni nu scotea un cuvânt. Nimeni nu mişca. Toate inimile vibrau copleşite de aceleaşi emoţii: durere, frică, uluire, credinţă. Şi un extraordinar şi totodată înfricoşat respect faţă de noua şi cutremurătoarea forţă ai cărei martori fuseseră cu numai câteva secunde în urmă. Vittoria Vetra stătea pe treptele bazilicii, tremurând. Închise ochii. Prin tumultul de emoţii care o copleşeau, un singur cuvânt răsuna ca un dangăt îndepărtat. Sonor. Crud. Se strădui să-l alunge. Dar ecoul lui nu se sfârşea. Se scutură, încercând iarăşi să scape de el. Durerea era prea mare. Se strădui să se piardă în emoţiile care-i frământau pe ceilalţi... forţa de neimaginat a antimateriei... salvarea Vaticanului... şambelanul... acte de suprem curaj... miracole... altruism. Şi totuşi, cuvântul răsuna fără încetare, străpungând haosul din jur cu o sfâşietoare singurătate. Robert. Venise după ea, la castelul Sânt' Angelo. O salvase. Iar acum pierise, ucis chiar de creaţia ei. În timp ce se ruga, Mortati se întrebă dacă şi el avea să audă vocea lui Dumnezeu, la fel ca il camerlengo. „Oare trebuie să crezi în miracole pentru a le trăi?" Cardinalul era un om modern, cu o credinţă veche; miracolele nu făcuseră niciodată parte dintre convingerile sale. Desigur, religia în care credea amintea despre minuni... răni sângerânde în palme, învieri din morţi, amprente ciudate pe un giulgiu... şi totuşi, mintea lui raţională le considerase totdeauna ca fiind doar un mit. Pentru el, toate acestea nu erau altceva decât rezultatul celei mai mari slăbiciuni a omului — nevoia lui de dovezi. Miracolele sunt doar nişte poveşti de care ne agăţăm cu disperare, fiindcă ne dorim să fie adevărate. Şi totuşi...

„Sunt eu, oare, atât de modern, încât nu pot accepta ceea ce ochii mei au văzut?" A fost un miracol, nu-i aşa? Da! Cu numai câteva cuvinte şoptite în urechea şambelanului, Dumnezeu intervenise şi salvase Biserica. De ce era oare chiar atât de greu de crezut? Ce s-ar mai fi putut spune despre Dumnezeu, dacă El nu ar fi făcut nimic? Că nu-i păsa? Că nu avea puterea de a opri această distrugere? Un miracol — iată unicul răspuns posibil! Îngenuncheat, bătrânul cardinal se rugă pentru sufletul şambelanului şi-i mulţumi, fiindcă, la anii săi tineri, îi deschisese lui, un om bătrân, ochii în faţa miracolelor pe care le poate săvârşi credinţa adevărată. Incredibil totuşi, Mortati nu bănuia cât de mult avea să-i fie pusă credinţa la încercare mai departe... Tăcerea ce coborâse peste Piazza San Pietro fu întreruptă la început de o uşoară vibraţie. Vibraţia deveni murmur. Apoi, brusc, se transformă în vuiet. Pe neaşteptate, mulţimea izbucni în strigăte: — Priviţi! Priviţi! Mortati îşi deschise ochii. Toată lumea arăta ceva în spatele lui, spre faţada bazilicii. Chipurile oamenilor erau albe ca varul. Unii căzură în genunchi. Alţii izbucniră în hohote incontrolabile de plâns: — Priviţi! Priviţi! Uimit, cardinalul se întoarse, privind încotro arătau mâinile lor ridicate — undeva, în partea de sus a bazilicii, pe terasa de pe acoperiş, unde imensele statui reprezentându-i pe Iisus şi pe Apostoli vegheau asupra Romei. Acolo, la dreapta lui Iisus, cu braţele deschise spre lume... stătea il camerlengo Carlo Ventresca.

125 Robert Langdon nu mai cădea. Se sfârşise cu teroarea. Cu durerea. Cu şuierul înnebunitor al vântului. Nu mai rămăsese decât clipocitul uşor al apei, de parcă ar fi adormit pe plajă. Într-un puseu paradoxal de conştiinţă, îşi dădu seama că asta trebuie să fie moartea. Era bine venită. Se lăsă pradă definitiv toropelii care-l cuprindea cu încetul; n-avea decât să-l ducă încotro voia. Durerea şi frica îi mai slăbiseră şi cu nici un chip n-ar fi vrut ca ele să revină. Ultimele sale amintiri nu puteau proveni decât din iad... „Ia-mă! Te rog..." Dar clipocitul liniştitor şi ademenitor îl trăgea înapoi. Încerca să-l trezească din vis. „Nu! Lasă-mă în pace!" Nu voia să se întoarcă. Cete de demoni se adunau la graniţele conştiinţei lui, ameninţând să-i distrugă starea de bine. Imagini înceţoşate se amestecau. Nişte voci

urlau. Vântul vâjâia. „Nu, te rog!" Cu cât se opunea mai mult, cu atât furiile năvăleau spre el. Apoi, brutal, îşi aminti totul... Elicopterul continua să urce vertical. El era prins înăuntru. Dincolo de uşa deschisă, luminile Romei se îndepărtau cu fiecare secundă. Instinctul de supravieţuire îi striga să arunce conteinerul chiar acum. Ştia că antimateria ar fi parcurs un kilometru în mai puţin de douăzeci de secunde. Dar ar fi căzut asupra unui oraş plin de lume. Mai sus! Mai sus! Oare la ce altitudine ajunseseră? Din câte ştia el, avioanele mici zburau la înălţimi de aproximativ şase mii de metri. Elicopterul ăsta trebuie să fi ajuns şi el destul de sus deja. „Trei mii de metri? Patru?" Încă nu era totul pierdut. Dacă îl aruncau exact în momentul potrivit, conteinerul nu ar fi apucat să se prăbuşească până jos, explodând la o distanţă sigură de sol şi suficient de departe de elicopter. Langdon porivi din nou oraşul ce se întindea dedesubt. — Şi dacă ai calculat greşit? întrebă şambelanul. Profesorul se întoarse spre el, uimit. Preotul nici măcar nu-l privea, părând că îi citise gândurile din imaginea lui reflectată în parbriz. În mod ciudat însă, il camerlengo nu mai era absorbit de indicatoarele de la bord; nici măcar nu mai ţinea mâinile pe manşă. Elicopterul fusese trecut probabil pe un fel de pilot automat, continuând să urce vertical. Şambelanul bâjbâi undeva, deasupra capului, pe plafon, în spatele unui rulou de cabluri, de unde scoase o cheie invizibilă până atunci. Langdon privi năuc cum preotul descuie în grabă cutia metalică de unelte fixată între cele două scaune şi extrage dinăuntru un fel de pachet mare, negru, de nailon, pe care-l aşeză alături. În mintea profesorului gândurile se învârteau frenetic. Mişcările şambelanului păreau calme, eficiente, de parcă omul găsise deja o soluţie şi acum o punea în practică. — Dă-mi conteinerul, îi ceru el, cu acelaşi calm în voce. Langdon nu ştia ce să creadă şi-i întinse recipientul: — Nouăzeci de secunde! Următoarea mişcare a şambelanului îl luă total prin surprindere. Ţinând cu grijă conteinerul în mâini, îl aşeză uşor, atent, în cutia de unelte. Apoi închise capacul şi-l încuie cu cheia. — Dar ce faci acolo?! întrebă Langdon. — Ne feresc de ispită, răspunse preotul şi aruncă cheia pe fereastră. Cheia se rostogoli în noapte, luând cu ea şi sufletul profesorului. Il camerlengo puse mâna pe pachetul de nailon, îşi trecu braţele prin curelele sale, închise o cataramă în dreptul taliei şi îl fixă în spate, ca pe un rucsac. Apoi se întoarse spre Langdon, care se holba la el, încremenit.

— Îmi pare rău, îi spuse. Nu aşa trebuia să se întâmple. Cu aceste cuvinte deschise uşa şi se aruncă în gol. Imaginea ardea încă în subconştientul lui, aducând după ea durerea. Reală. Fizică. Strivitoare. Înţepătoare. Imploră să fie luat, să se sfârşească totul, dar apa îi clipocea mai tare în urechi, atrăgând alte imagini. Infernul abia începuse. Amintirile se închegau din nou în mintea lui, bucată cu bucată. Instantanee izolate de panică abjectă. Prins astfel între moarte şi coşmar, imploră sfârşitul, dar imaginile continuau să-l bombardeze, mai clare, mai vii. Conteinerul cu antimaterie era încuiat, imposibil de atins acum. Ceasul lui ticăia impasibil, pe măsură ce elicopterul urca. Cincizeci de secunde. Mai sus. Tot mai sus. Langdon se agita înnebunit în cabină, încercând să priceapă, să înţeleagă cele văzute. Patruzeci şi cinci de secunde. Pipăi sub scaun, în căutarea unei a doua paraşute. Patruzeci de secunde. Nu mai era nici una! Dar trebuia să mai existe o opţiune... o cale de scăpare! Treizeci şi cinci de secunde. Se repezi la uşa deschisă şi, cu vântul izbindu-l frenetic în faţă, privi luminile Romei, sub el. Treizeci şi două de secunde. Şi apoi se hotărî. Unica opţiune, de neimaginat... Fără paraşută, Robert Langdon sări în noapte. Întunericul îi înghiţi trupul, pe când elicopterul continua să urce ameţitor, huruitul elicei pierind în vuietul asurzitor al propriei căderi prin aer. În timp ce se prăbuşea spre pământ, avu o senzaţie pe care nu o mai resimţise din anii în care făcea sărituri de la trambulină — inexorabila atracţie gravitaţională în cursul unei căderi libere. Cu cât se prăvălea mai repede, cu atât solul părea că-l trage mai puternic în jos. De data aceasta însă, nu se mai aruncase de la cincisprezece metri într-un bazin cu apă, ci de la mii de metri, spre străzile unui oraş — o întindere nesfârşită de beton şi ciment. De undeva, din torentul de curent şi de disperare, vocea lui Kohler răsună de dincolo de mormânt... aceleaşi cuvinte pe care i le spusese de dimineaţă, în faţa laboratorului de cădere liberă de la CERN. „Un metru pătrat de sarcină la frânare încetineşte un corp în cădere cu aproape douăzeci la sută". Douăzeci la sută, îşi dădu el seama, nu era nici pe departe suficient pentru a supravieţui unei asemenea prăbuşiri. Şi totuşi, îndemnat mai mult de spaimă decât de speranţă, strânse în mâini unicul lucru pe care-l înhăţase din elicopter în clipa în care se prăbuşise. O amintire vagă, însă pentru o frântură de secundă îi dădu noi speranţe. Apărătoarea de parbriz zăcea aruncată în compartimentul din spate ale elicopterului. Era un dreptunghi puţin concav — cam de patru metri pe doi — dintr-un fel de prelată... cea mai bizară paraşută imaginabilă. Nu avea hamuri, ci doar nişte bride mici la capete, pentru a o fixa pe curbura parbrizului. Langdon o înşfăcase, îşi trecuse palmele prin

bride, le apucase zdravăn şi se aruncase în gol. Ultimul său act măreţ de bravură adolescentină. Fără a-şi face vreo iluzie că va scăpa. Iar acum cădea ca o piatră. Cu picioarele înainte. Cu braţele întinse. Cu mâinile încleştate pe bride. Prelata se uflase ca o ciupercă deasupra lui. Vântul îl lovea cu violenţă. În vreme ce „plutea", undeva, deasupra lui, se auzi o explozie. Părea mai departe decât se aşteptase el. Aproape instantaneu însă, unda de şoc îl izbi. Simţi cum plămânii îi sunt striviţi, lăsându-i fără suflu. Aerul din jur se încinse brusc. Degetele i se încleştară mai tare pe bride. Un val fierbinte părea că năvăleşte din cer. Partea de sus a prelatei începu să fumege... dar rezistă. Langdon plutea împins parcă de explozia de lumină, ca un surfer care încearcă să nu se lase doborât de un val uriaş. Apoi, brusc, valul de căldură se subţie. Aerul rece şi întunecat îl înghiţi din nou. Pentru o clipă, speranţa îi renăscu. Un moment mai târziu însă, dispăru la fel de rapid ca şi aerul cald. În ciuda durerii din braţe, care îl lăsa să creadă că prelata îi încetinea căderea, vântul continua să şuiere pe lângă el cu o viteză strivitoare; era sigur că se prăbuşea prea repede pentru a izbuti să supravieţuiască. Cifre începură să-i alerge prin minte, dar era prea înnebunit pentru a le da atenţie... Un metru pătrat de sarcină la frânare... reduce viteza cu douăzeci la sută. El nu vedea decât că prelata de deasupra lui era suficient de mare pentru a-l încetini cu mai mult de douăzeci de procente. Din nefericire, din vâjâitul aerului pe lângă trupul său, îşi dădea seama că nu încetineşte deloc. Cădea încă mult prea repede... nu avea cum să scape viu în urma impactului cu marea de asfalt de jos. Sub el, luminile Romei se întindeau în toate direcţiile. Oraşul părea un enorm cer înstelat, de care se apropia cu o viteză uluitoare. Bolta strălucitoare era străbătută de o bandă întunecată care împărţea oraşul în două — o panglică cenuşie ce şerpuia printre lumini aidoma unui şarpe uriaş. Dintr-o dată, precum creasta înspumată a unui val neaşteptat, un val de speranţă îi puse sângele în mişcare. Cu o forţă supraomenească, trase în jos braţul drept, cât putu de tare. Prelata fâlfâi sonor, tremură şi viră brusc spre dreapta, căutând calea de minimă rezistenţă a aerului. Langdon se simţi că lunecă într-o parte. Trase din nou, mai tare, ignorând durerea din palmă. Prelata flutură iarăşi şi din nou zvâcni în lături. Nu mult. Dar era ceva! Privi din nou în jos, spre şarpele negru. Se întindea prea la dreapta, şi el se afla încă la o înălţime mare. Aşteptase oare prea mult? Trase din nou, cu toată forţa şi se resemnă la gândul că se afla în mâinile lui Dumnezeu. Se concentră asupra celei mai largi părţi a şarpelui şi... pentru prima dată în viaţa lui, se rugă pentru un miracol.

Restul nu mai era sigur. Bezna de dedesubt... instinctele de scufundător care preia controlul... rigidizarea reflexă a coloanei şi întinderea degetelor... dilatarea plămânilor pentru protecţia celorlalte organe vitale...îndoirea picioarelor... şi, în sfârşit... recunoştinţa pentru apele umflate ale Tibrului... aerate şi înspumate... de trei ori mai puţin dure decât oglinda unei ape stătătoare. Apoi urmă impactul... şi întunericul. Zgomotul tunător al prelatei fluturate de vânt atrase atenţia grupului de oameni care priveau mingea de lumină ce străbătea bolta. Cerul de deasupra Romei fusese agitat în seara asta... un elicopter care urcase vertical, o explozie fantastică, iar acum acest obiect straniu care căzuse în apele învolburate ale Tibrului, lângă ţărmul insuliţei Tiberina. Încă de pe vremea în care fusese folosită pentru a-i izola pe bolnavii de ciumă, în 1656, insula era considerată a deţine mistice proprietăţi terapeutice. Din acest motiv, aici se construise Spitalul Tiberina. Trupul arăta jalnic atunci când îl aduseră la ţărm. Omul avea un puls slab — lucru considerat uimitor de cei care-l scoseseră din apă; poate că virtuţile vindecătoare ale insulei îi menţinuseră totuşi inima în funcţiune. Câteva minute mai târziu, când omul începu să tuşească şi îşi recăpătă cunoştinţa, grupul decise în unanimitate că insula era cu adevărat magică.

126 Cardinalul Mortati ştia că nu există cuvinte suficiente în nici o limbă de pe Pământ, pentru a descrie misterul acestui moment. Tăcerea ce însoţea apariţia care plutea deasupra pieţei era mai sonoră decât orice cor de îngeri. În timp ce îl privea pe camerlengo Ventresca, Mortati se simţea sfâşiat între raţiune şi credinţă. Imaginea părea reală, palpabilă. Şi totuşi... cum era posibil? Toată lumea din piaţă îl văzuse pe şambelan când se urcă în elicopter. Toată lumea văzuse mingea de foc din cer. Iar acum, acelaşi şambelan stătea acolo, sus, pe terasa de pe acoperiş. Dus pe aripi de înger? Reîntrupat de mâna lui Dumnezeu? „E imposibil..." Inima cardinalului nu voia decât să poată crede, dar mintea lui implora o explicaţie raţională. Alături, ceilalţi cardinali rămăseseră cu privirile aţintite în sus, martori la aceeaşi imagine, paralizaţi de uluire. Era şambelanul. Fără îndoială. Dar arăta oarecum altfel. Divin. De

parcă ar fi fost purificat. Un spirit? Un om? Pielea lui albă părea diafană în lumina reflectoarelor. Oamenii din piaţă plângeau, strigau, aplaudau. Câteva călugăriţe căzură în genunchi şi începură să murmure o rugăciune. Un vuiet prinse contur în mulţime. Brusc, piaţa întreagă scanda numele şambelanului. Cu lacrimile şiroindu-le pe obraji, cardinalii i se alăturară. Mortati privi în jur, încercând să înţeleagă. „Toate acestea se întâmplau cu adevărat?" Il camerlengo Carlo Ventresca stătea pe acoperişul Bazilicii San Pietro şi privea mulţimile ce se holbau la el. Era treaz sau visa? Se simţea transformat, ca aparţinând unei alte lumi. Oare trupul sau spiritul său fusese cel care planase din văzduh spre întinderea întunecată a grădinilor Vaticanului... aterizând ca un înger tăcut pe pajiştea pustie, paraşuta sa neagră fiind ascunsă vederii de umbra alungită a bazilicii. Oare trupul sau spiritul său îi conferise forţa de a urca bătrâna Scară a Medalioanelor până la terasa pe care se afla acum? Se simţea uşor şi imaterial, ca o fantomă. Chiar dacă oamenii îi scandau numele, ştia că nu pe el îl aclamau. Strigau dintr-un sentiment impulsiv de bucurie — aceeaşi bucurie pe care o resimţea el în fiecare zi, în vreme ce medita la Cel Atotputernic. Acum trăiau ceea ce-şi doriseră dintotdeauna... certitudinea dincolo de orice îndoială... Încrederea în puterea nemărginită a Creatorului. Il camerlengo Ventresca se rugase toată viaţa lui pentru acest moment, şi totuşi nici chiar el nu putea crede că Dumnezeu găsise o cale de a-l înfăptui. Ar fi vrut să strige în gura mare: „Dumnezeul vostru este un Dumnezeu viu! Priviţi miracolele ce vă înconjoară la tot pasul!" Rămase o vreme pe terasă, amorţit şi totuşi mai viu şi mai plin de simţire decât oricând. Iar când duhul îl îndemnă, în sfârşit, plecă fruntea şi se depărtă de margine. Singur, îngenunche şi se rugă.

127 Imaginile din jur erau înceţoşate, într-un du-te vino ameţitor. Încet, reuşi să-şi focalizeze privirea. Picioarele îl dureau cumplit, iar tot trupul parcă-i fusese strivit de un camion. Zăcea întins pe o parte, pe pământ. În gură avea ceva amar, ca fierea, încă mai auzea clipocitul neîncetat al apei; acum nu mai părea deloc liniştitor. Dar mai erau şi alte sunete — voci care vorbeau în preajma lui. În jur zărea forme albe, neclare. Erau oameni îmbrăcaţi în alb, toţi? Înseamnă că nu putea să se afle decât într-un spital sau în rai. Dar arsura pe care o simţea în gât îi spunea că nu era nicidecum în Rai.

— Nu mai vomită, spuse o voce în italiană. Să-l întoarcem! Cuvintele fuseseră rostite pe un ton ferm, profesional. Langdon simţi cum nişte mâini îl întorc uşor pe spate. Încercă să se ridice, dar mâinile îl apăsarâ blând la loc. Se supuse. Cineva îi scormoni prin buzunare. Apoi îşi pierdu din nou cunoştinţa. Doctorul Jacobus nu era un om religios; medicina îl îndepărtase de mult de credinţă. Şi totuşi, evenimentele care avuseseră loc în seara asta la Vatican păreau că depăşesc limitele logicii sale ştiinţifice. „Corpuri care cad din cer?" Medicul luă pulsul omului pescuit din Tibru şi decise că Dumnezeu însuşi trebuie să fi avut grijă de el. Şocul suferit la contactul cu apa îl adusese în stare de inconştienţă şi, dacă el şi echipa lui de medici şi de asistente nu s-ar fi aflat pe mal, privind „spectacolul" din cer, omul s-ar fi înecat în mod cert. — E americano, spuse o infirmieră care-i cerceta conţinutul buzunarelor. „American?" Italienii glumeau adesea spunând că erau atât de mulţi americani în Roma, încât hamburgerii riscau să devină o veritabilă mâncare naţională, dar un american care cade din cer? Doctorul Jacobus aprinse o lanternă micuţă şi cercetă ochii omului, pentru a-i aprecia dilatarea pupilelor. — Domnule! Mă auzi? Ştii unde te afli? Dar americanul leşinase iar — lucru deloc surprinzător; după ce-i acordaseră primul ajutor, vomitase o cantitate impresionantă de apă. — Si chiama Robert Langdon, spuse infirmiera, citind numele de pe permisul lui de conducere. Oamenii în halate albe se întoarseră ca unul singur. — Impossibile! exclamă Jacobus. Robert Langdon era bărbatul pe care-l văzuseră la televizor — profesorul american care-i ajuta pe cei de la Vatican. Medicul îl văzuse cu ochii lui, cu numai câteva minute înainte, când se urcase într-un elicopter din Piazza San Pietro şi decolase. Doctorul Jacobus şi colegii lui fugiseră cu toţii afară, pe mal, pentru a urmări explozia antimateriei — o sferă inimaginabilă de lumină, cum nu mai văzuseră niciodată în viaţa lor. „Cum ar putea fi acelaşi om?" — El este! susţinu infirmiera, în momentul în care îi dădu la o parte părul de pe frunte. Îi recunosc până şi sacoul de tweed! Cineva începu să strige din uşa principală a spitalului. Era una dintre paciente. Femeia ţipa ca înnebunită, agitându-şi radioul portabil, în vreme ce arăta spre cer şi îl lăuda pe Dumnezeu. Din ce spunea ea se înţelegea că şambelanul Ventresca apăruse în mod miraculos pe terasa de la Vatican. Când tura lui se încheie, la ora opt dimineaţa, doctorul Jacobus îşi

jură că primul drum pe care îl va face va fi la biserică. Luminile de deasupra lui erau strălucitoare şi albe. Era întins pe un fel de masă de consultaţie. În aer plutea un miros astrin-gent, ciudat, de chimicale. Cineva îi făcuse o injecţie şi îi scosese hainele. „Nu-s ţigani, îşi spuse, pe jumătate conştient. Extratereştri, poate?" Da, auzise el despre asemenea răpiri. Din fericire, ăştia de aici nu-i făceau nici un rău. Tot ce voiau de la el părea a fi... — Nici să nu te gândeşti! zvâcni el în capul oaselor. — Attento! strigă una dintre creaturi, ţinându-l să nu cadă. Pe ecusonul prins în pieptul acesteia scria „Doctor Jacobus". Avea un aer de-a dreptul omenesc. — Am... am crezut... se bâlbâi el. — Încetişor, domnule Langdon. Te afli într-un spital. Ceaţa din creierul lui începea să se ridice şi un val de uşurare îi luă locul. Nu-i plăceau deloc spitalele, dar tot era mai bine decât să se ştie pe mâna unor extratereştri atraşi de testiculele lui. — Eu sunt doctorul Jacobus, spuse omul, explicându-i apoi ce se întâmplase. Ai mare noroc că mai eşti în viaţă. Langdon nu se simţea însă norocos. Abia dacă-şi mai aducea aminte ce-i cu el... elicopterul... şambelanul... Îl durea tot corpul. O asistentă îi dădu puţină apă pentru a-şi clăti gura şi-i pansa palma. — Unde-mi sunt hainele? întrebă el, văzând că era îmbrăcat cu un halat alb. O infirmieră îi arătă grămada udă de alături: — Erau pline de apă. A trebuit să le tăiem pentru a vi le scoate. Langdon îşi privi sacoul de tweed sfâşiat şi clătină din cap. — Aveaţi nişte şerveţele de hârtie în buzunar, adăugă infirmiera. Atunci văzu şi el resturile de pergament care atârnau dintr-un buzunar al sacoului. Fila din Diagramma lui Galilei! Ultimul exemplar de pe Pământ tocmai fusese distrus. Profesorul era prea năuc pentru a mai reacţiona în vreun fel. — V-am recuperat obiectele personale, spuse femeia, arătându-i un coş de plastic. Portmoneu, cameră video şi pix. Am uscat camera video cât de bine am putut. — Eu nu am cameră video. Infirmiera se încruntă şi-i dădu coşul. Alături de pixul şi de portmoneul lui se afla o cameră video miniaturală Sony RUVI. Acum îşi amintea. Kohler i-o dăduse şi îl rugase s-o înmâneze presei. — Am găsit-o în buzunarul dumneavoastră. Cred totuşi că va trebui să vă cumpăraţi una nouă. Ecranul e spart, spuse ea, dar se lumină imediat la faţă: sunetul funcţionează încă! Slab, dar audibil. Femeia duse camera la ureche: — Se tot aude mereu acelaşi lucru. Ascultă un moment, apoi ridică din umeri şi-i dădu camera lui Langdon: Parcă se ceartă doi tipi.

Nedumerit, profesorul îşi apropie camera de ureche. Vocile erau ascuţite, metalice, dar inteligibile. Una foarte aproape. Cealaltă mai departe. Le recunoscu pe amândouă. Stând pe masa de consultaţie, în halatul de spital, Langdon ascultă întreaga conversaţie. Deşi nu putea vedea ce se întâmplă, când auzi finalul incredibil, mulţumi Cerului că nu avea şi imagine. —Dumnezeule! Când discuţia se reluă, de la capăt, profesorul puse camera alături şi rămase o clipă mut, încremenit. Antimateria... elicopterul... Totul începea să se lege. „Dar asta înseamnă că..." Din nou îi veni să vomite. Dezorientat, copleşit de furie şi de frustrare, sări de pe masă. Picioarele îi tremurau. — Domnule Langdon! încercă medicul să-l oprească. — Îmi trebuie nişte haine. — Dar ai nevoie de repaus! — Mă externez. Acum. Vreau nişte haine. — Dar, domnule... — Acum! Medicii schimbară priviri nedumerite. — Nu avem haine aici, spuse Jacobus. Poate că mâine un prieten vâ va aduce tot ce vă trebuie. Langdon trase adânc aer în piept, calm, şi-l privi pe medic în ochi: — Doctore, am să ies chiar acum pe această uşă. Am nevoie de haine. Mă duc la Vatican. Nu pot intra acolo în fundul gol. Am fost suficient de clar? Medicul îşi înghiţi nodul din gât: — Daţi-i omului ăstuia ceva de îmbrăcat! Când ieşi pe poarta Spitalului Tiberina, Langdon se simţea ca un cercetaş puţin cam mărişor. Purta o salopetă albastră de paramedic, cu fermoar în faţă şi embleme cusute, care-i indicau numeroasele calificări medicale. Femeia care-l însoţea era voinică şi îmbrăcată la fel. Medicul îl asigurase că ea îl va duce la Vatican în cel mai scurt timp posibil. — Molto trafico, spuse profesorul, amintindu-i că zona din jurul pieţei era ticsită de oameni şi de maşini. Femeia nu părea deloc îngrijorată şi-i arătă mândră una dintre emblemele de pe uniformă: — Sono conducente di ambulanza. — Ambulanza? Acum înţelegea; la urma urmei, îi prindea bine un drum cu ambulanţa. Asistenta îl conduse prin spatele clădirii spitalului, unde o limbă de ciment pătrundea în albia Tibrului. Când văzu vehiculul ce-i aştepta

acolo, profesorul se opri locului, nemişcat. Era un vechi elicopter sanitar. Pe burta lui scria „Aero-Ambulanza". Îşi plecă fruntea, resemnat. Femeia surâse: — Zburăm la Vatican. Foarte repede.

128 În Colegiul Cardinalilor domnea o atmosferă efervescentă, electrizantă, în vreme ce prelaţii se întorceau în Capela Sixtină. Mortati însă era pradă unor sentimente atât de contradictorii, încât se simţea sfâşiat. Credea în vechile minuni menţionate în Scriptură, şi totuşi ceea ce văzuse el însuşi, cu propriii ochi, depăşea puterea sa de înţelegere. După o viaţă întreagă de credinţă, de şaptezeci şi nouă de ani, Mortati ştia că aceste evenimente ar fi trebuit să aprindă în el o pioasă exuberanţă... o credinţă mai vie şi mai ferventă decât oricând. Şi totuşi, nu simţea crescând în sufletul său decât o stânjenealâ şi o nelinişte spectrală. Ceva nu era în regulă. — Signore Mortati! strigă un reprezentant al Gărzii Elveţiene care se apropia în fugă. Am urcat pe acoperiş, aşa cum ne-aţi cerut. Il camerlengo este... În carne şi oase. E un om real! Nu un spirit! Este exact aşa cum îl ştiam! — A vorbit cu dumneata? — Era îngenuncheat şi se ruga în tăcere. Ne-a fost teamă să-l atingem! Mortati rămase o clipă fără replică: — Spune-i că... Îl aşteaptă cardinalii. — Signore, fiindcă e om în carne şi oase..., începu soldatul, dar se opri, stânjenit. — Ce este? — Pieptul său... e ars. N-ar trebui oare să-i îngrijim mai întâi rana? Probabil că îl doare groaznic. Cardinalul se gândi. Nimic în toată viaţa sa în slujba Bisericii nu-l pregătise pentru aşa ceva: — E om, deci trataţi-l ca atare. Duceţi-l să se spele! Îngrijiţi-i rănile! Îmbrăcaţi-l într-o sutană nouă! Noi vom aştepta sosirea sa în Capela Sixtină. Soldatul plecă în fugă. Ceilalţi cardinali erau deja în capelă. Mergând spre ei, o zări pe Vittoria Vetra prăbuşită pe o bancă, la picioarele Scării Regale. Îi simţea durerea şi singurătatea şi ar fi vrut să se apropie de ea, s-o aline, dar ştia că mângâierile vor trebui să mai aştepte. Acum avea alte treburi... deşi nu ştia în ruptul capului care ar fi acestea. Mortati intră în Capela Sixtină, întâmpinat de un val de exclamaţii

entuziaste. Închise uşa. „Doamne, ajută-mă!" „Aero-Ambulanza" Spitalului Tiberina se apropia de Vatican şi Langdon strânse din dinţi, jurându-şi că acesta avea să fie ultimul zbor cu elicopterul din viaţa sa. După ce-l convinse pe pilot că reglementările privind spaţiul aerian erau una dintre ultimele preocupări ale autorităţilor în momentul de faţă, îl îndrumă să treacă, nevăzut, peste zidul cetăţii şi să aterizeze pe una dintre platformele interioare ale Vaticanului. — Grazie, spuse, coborând cu greu din elicopter. Femeia în uniformă albastră îi aruncă o bezea, decolă rapid şi se pierdu imediat în noapte. Langdon inspiră adânc şi încercă să-şi pună ordine în gânduri, ca să poată hotărî ce avea de făcut mai departe. Ţinând în mână camera video miniaturală, urcă în maşinuţa de golf pe care o mai folosise o dată, după-amiază. Acumulatorul nu-i fusese încărcat şi indicatorul avea o poziţie aproape de zero. Profesorul porni cu farurile stinse pentru a economisi energia. În plus, prefera să nu fie văzut venind. În marginea Capelei Sixtine, cardinalul Mortati rămase o clipă nemişcat, privind agitaţia din jur. — A fost un miracol! strigă unul dintre cardinali. Lucrarea Domnului! — Da! exclamară alţii. Domnul Şi-a arătat voia! — Il camerlengo va fi următorul nostru Papă! declară un altul. Chiar dacă nu e cardinal, Dumnezeu ne-a trimis un semn! — Aşa e! Legile conclavului sunt făcute de oameni. Voinţa Domnului e mai presus de noi! Propun să votăm imediat! — Să votăm? întrebă Mortati, apropiindu-se. Cred că aceasta este datoria mea. Toată lumea se întoarse. Bătrânul prelat simţea cum toţi ceilalţi îl măsoară din priviri. Păreau distanţi, derutaţi, jigniţi de reţinerea lui. Mortati ar fi vrut să-şi simtă şi el sufletul copleşit de exaltarea miraculoasă ce se citea pe feţele lor. Dar nu reuşea. În inima sa nu-şi găsea loc decât o durere inexplicabilă... o tristeţe chinuitoare, pe care n-o putea înţelege. Jurase să conducă alegerile cu sufletul curat şi nu-şi putea ignora acum sentimentele şi ezitarea. — Prieteni, rosti cu glas tare, după ce se urcă altar; părea că propria voce nu-i mai aparţine. Cred că mă voi chinui tot restul zilelor mele să înţeleg ceea ce am văzut în seara aceasta. Şi totuşi, ceea ce propuneţi Sfinţiile Voastre cu privire la il camerlengo... nu poate să fie voia Domnului.

În capelă se aşternu tăcerea. — Cum... cum poţi spune una ca asta? izbucni într-un târziu un cardinal. Il camerlengo a salvat Biserica. Dumnezeu i-a vorbit direct! Omul a supravieţuit chiar morţii înseşi! De ce alt semn mai avem nevoie? — Şambelanul trebuie să vină aici dintr-un moment în altul, replică Mortati. Haideţi să aşteptăm! Să auzim ce ne va spune, înainte să votăm. Poate că există o explicaţie. — O explicaţie?! — În calitatea mea de Mare Elector, am jurat să respect legile acestui conclav. Sunteţi, desigur, conştienţi de faptul că, în virtutea Legii Sfinte, il camerlengo nu este eligibil pentru a ocupa scaunul pontifical. Este doar un preot... un şambelan. Şi apoi, mai e şi problema vârstei sale, adăugă Mortati, simţind ostilitatea cardinalilor. Dacă aş accepta să votăm, ar fi ca şi cum v-aş cere să susţineţi un om pe care Legea Vaticanului îl consideră ineligibil; ca şi cum v-aş impune să încălcaţi un legământ sacru. — Dar ceea ce s-a întâmplat aici, în seara aceasta, bâigui un cardinal, transcende, cu certitudine, legile noastre pământene! — Oare? bubui Mortati, fără a şti de unde îi vin cuvintele. Este oare voia Domnului ca noi să încălcăm regulile Bisericii? Este oare voia Domnului ca noi să renunţăm la raţiune în faţa emoţiilor? — Dar Sfinţia Ta n-a văzut ce am văzut noi? se răsti un altul. Cum îndrăzneşti să conteşti o asemenea putere?! Vocea lui Mortati răsună cu o profunzime pe care nu ştia că o posedă: — Nu pun la îndoială puterea lui Dumnezeu! Domnul este Cel care ne-a înzestrat cu raţiune şi circumspecţie! Pe Dumnezeu Îl slujim arătându-ne prudenţi!

129 Pe coridorul de lângă Capela Sixtină, Vittoria Vetra şedea amorţită pe o bancă, lângă Scara Regală. Când zări silueta care se apropie de ea, îşi spuse că vede iarăşi un duh. Era bandajat, şchiopăta şi purta un fel de uniformă medicală. Se ridică în picioare, incapabilă să-şi creadă ochilor: — Ro... bert? El nu-i răspunse. Veni direct la ea şi o cuprinse în braţe. Îşi lipi buzele de ale ei, într-un sărut impulsiv, plin de pasiune şi de recunoştinţă. Vittoria simţi că-i dau lacrimile: — Oh, Doamne... oh, mulţumesc, Doamne! O sărută din nou, mai fierbinte şi ea se lipi de el, pierdută în

îmbrăţişarea lui. Trupurile lor se împletiră, de parcă se cunoşteau de-o viaţă. Uită de frică, de temeri şi de durere. Închise ochii, simţind că pluteşte. — Este voia Domnului! strigă o voce al cărei ecou răsună între zidurile Capelei Sixtine. Cine altul, decât cel ales, ar fi supravieţuit acelei explozii drăceşti? — Eu! răsună un glas din celălalt capăt al sălii. Cardinalii se răsuciră, privind uluiţi silueta care înainta pe culoarul principal. — Domnule... Langdon? Fără un cuvânt, profesorul se apropie fără grabă de altar. Vittoria Vetra intră în urma lui, urmată de doi soldaţi care împingeau o masă rulantă cu un televizor deasupra. Langdon aşteptă până ce-l conectară la priză, cu ecranul spre cardinali, apoi le făcu semn soldaţilor să plece. În capelă se aflau acum doar el, Vittoria şi cardinalii. Profesorul conectă camera Sony RUVI la televizor şi apăsă clapeta de redare. Ecranul prinse viaţă. În faţa cardinalilor apăru biroul papei. Filmarea fusese realizată dintr-o poziţie ciudată, de parcă ar fi fost folosită o cameră ascunsă. Într-un colţ al ecranului, şambelanul stătea în faţa focului aprins în şemineu. Deşi părea că vorbeşte privind drept în obiectiv, rapid deveni evident faptul că discuta cu cineva — cu cel care făcuse înregistrarea. Langdon le spuse că filmarea fusese realizată de Maximilian Kohler, directorul CERN. Cu numai o oră în urmă, Kohler îi încredinţase lui, în secret, caseta filmată cu ajutorul unei minicamere disimulate în braţul scaunului său mobil. Mortati şi ceilalţi cardinali priveau muţi. Deşi discuţia începuse deja, profesorul nu mai pierdu vreme să deruleze caseta; ceea ce dorea el ca toţi ceilalţi să vadă avea să apară, probabil, mai târziu... — Leonardo Vetra ţinea un jurnal? întreba şambelanul. Cred că pentru CERN asta este o veste bună. Dacă a menţionat acolo şi tehnologia utilizată la crearea antimateriei... — N-a menţionat-o, răspunse Kohler. Probabil te vei bucura să auzi că ea a fost îngropată o dată cu Leonardo. Jurnalul lui pomeneşte însă despre altceva. Despre dumneata. Il camerlengo îl privi nedumerit: — Nu înţeleg. — Este descrisă acolo o întrevedere pe care Leonardo a avut-o luna trecută. Cu dumneata. Şambelanul ezită o clipă, apoi privi spre uşă: — Rocher nu trebuia să-ţi fi dat voie în biroul acesta fără să mă

consulte mai întâi pe mine. Cum ai intrat aici? — Rocher ştie adevărul. I-am telefonat mai devreme şi i-am spus ce-ai făcut. — Ce am făcut eu? Indiferent de povestea pe care i-ai debitat-o, Rocher este un membru al Gărzii Elveţiene şi un catolic prea devotat pentru a crede spusele unui om de ştiinţă înăcrit, în detrimentul şambelanului său. — De fapt, e prea devotat pentru a nu crede. Este atât de devotat, încât, în ciuda dovezilor că unul dintre subalternii săi loiali a trădat Biserica, a refuzat să creadă acest lucru. Toată ziua a căutat o altă explicaţie. — Aşa că i-ai oferit tu una. — Adevărul. Şocant, aşa cum este el. — Dacă Rocher te-ar fi crezut, m-ar fi arestat. — Nu. Nu i-aş fi permis eu. I-am oferit tăcerea mea în schimbul acestei întrevederi. Şambelanul izbuci într-un râs ciudat: — Ai de gând să şantajezi Biserica folosind o poveste pe care nimeni n-o va crede? — Nu trebuie să şantajez pe nimeni. Vreau doar să aud adevărul din gura ta. Leonardo Vetra mi-a fost prieten. Şambelanul nu spuse nimic, privindu-l pe Kohler în tăcere. — Ce zici de asta? izbucni directorul. Cu aproape o lună în urmă, Leonardo Vetra te-a rugat să-i programezi de urgenţă o audienţă la papă — rugăminte pe care i-ai satisfăcut-o, fiindcă papa era încântat de munca lui Leonardo şi fiindcă el ţi-a spus că e o problemă urgentă. II camerlengo se întoarse spre focul din şemineu, tot fără să spună nimic. — Leonardo a venit la Vatican în cel mai mare secret. Sosind aici, trăda încrederea fiicei sale — lucru care-l întrista profund, dar simţea că aşa trebuie să procedeze. Cercetările pe care le efectua îi stârniseră un profund conflict interior şi avea nevoie de îndrumarea spirituală a Bisericii. În cadrul unei întrevederi secrete, v-a spus — dumitale şi papei — că era autorul unei descoperiri ştiinţifice cu grave implicaţii religioase. Demonstrase că Geneza biblică fusese posibilă din punct de vedere fizic şi că o intensă sursă de energie — pe care Vetra o numea Dumnezeu — putea explica momentul Creaţiei. Tăcere. — Papa a rămas înmărmurit, continuă Kohler, şi i-a cerut lui Leonardo să-şi publice cercetările. Sfinţia Sa era de părere că descoperirea lui micşora prăpastia existentă între ştiinţă şi religie — unul dintre visurile de-o viaţă ale Supremului Pontif. Leonardo v-a explicat apoi şi reversul medaliei — motivul pentru care avea nevoie de îndrumarea Bisericii. În mod aparent, experimentul său creaţionist, exact aşa cum susţine Biblia, a produs totul în dublu exemplar. Contrarii. Lumină şi întuneric. Când a creat materie, Vetra a dat

naştere, involuntar, şi antimateriei. Să continuu? II camerlengo rămase la fel de tăcut. Se aplecă şi scormoni cărbunii aprinşi. — După venirea lui Vetra aici, te-ai dus dumneata la CERN, pentru a-i înţelege mai bine cercetările. Scrie în jurnalul lui Leonardo că i-ai vizitat laboratorul. Şambelanul ridică ochii. Kohler continuă: — Papa nu putea călători fără să atragă atenţia presei, aşa că te-a trimis pe dumneata. Leonardo ţi-a prezentat laboratorul în deplin secret. Ţi-a arătat o anihilare a antimateriei — Big Bang-ul — forţa Creaţiei. Ţi-a arătat şi eşantionul cel mare, pe care îl păstra încuiat, ca dovadă că noua sa tehnologie putea produce antimaterie pe scară largă. Ai fost copleşit. Ai revenit la Vatican şi i-ai relatat papei ce văzuseşi. II camerlengo oftă: — Şi asta te tulbură? Că am respectat confidenţialitatea mărturisirii lui Leonardo pretinzând în seara aceasta, în faţa lumii, că nu ştiam nimic despre antimaterie? — Nu! Mă tulbură faptul că Leonardo Vetra a demonstrat, practic, existenţa Dumnezeului tău, iar pentru asta ai pus să fie ucis! Şambelanul se întoarse spre el; chipul îi era lipsit de orice expresie. Singurul sunet care se auzea era sfârâitul focului. Brusc, camera tremură şi în obiectiv apăru braţul lui Kohler. Directorul se aplecă în faţă, străduindu-se parcă să desprindă ceva fixat sub scaunul său. Când se îndreptă, în mână îi apăruse un pistol. Unghiul de filmare era glacial... privind din spate... de-a lungul ţevii revolverului... aţintit drept spre şambelan. — Mărturiseşte-ţi păcatele, părinte! Acum! Il camerlengo îl privi, uimit: — N-ai să ieşi viu de aici. — Moartea va fi o binecuvântată uşurare după chinurile la care m-a supus credinţa ta încă din copilărie. Kohler ţinea arma cu ambele mâini: — Îţi dau posibilitatea de a alege, continuă el. Mărturiseşte-ţi păcatele... sau mori în clipa asta. Preotul aruncă o privire spre uşă. — Rocher e afară, adăugă directorul. Şi el e gata să te ucidă. — Rocher a jurat să apere... — Rocher este cel care mi-a dat drumul aici. Înarmat. S-a săturat de minciunile tale. Nu mai ai decât o singură opţiune. Mărturiseşte! Vreau să aud adevărul din gura ta. Şambelanul ezită. Kohler strânse mai tare revolverul în mâini: — Chiar te îndoieşti că sunt gata să te ucid? — Indiferent de ceea ce ţi-aş spune, un om ca tine n-ar putea să

înţeleagă. — Pune-mâ la încercare! Il camerlengo rămase nemişcat pentru o clipă — o siluetă dominantă pe fondul licăririlor palide ale focului. Când începu să vorbească, în vocea sa răsună o demnitate potrivită mai degrabă relatării unor fapte de deosebit altruism, decât unei mărturisiri a păcatelor: — Încă de la începutul timpului, Biserica acesta a luptat împotriva duşmanilor lui Dumnezeu. Uneori cu cuvântul. Alteori cu sabia. Şi a supravieţuit de fiecare dată. Dar demonii trecutului erau demoni terifianţi, abominabili... erau inamici cu care puteam lupta... care inspirau frică. Dar Satana e viclean. O dată cu trecerea timpului, şi-a ascuns intenţiile diabolice sub o nouă faţă... sub chipul raţiunii pure. Transparentă şi insidioasă, dar la fel de lipsită de suflet. Vocea şambelanului, până atunci fermă şi sigură de sine, deveni dintr-o dată mânioasă, scuipând parcă furie: — Spune-mi, domnule Kohler! Cum poate Bisetrica să condamne ceea ce, pentru mintea noastră, are sens?! Cum putem blama însăşi baza societăţii actuale?! De fiecare dată când Biserica îşi înalţă glasul pentru a avertiza, voi strigaţi mai tare, numindu-ne ignoranţi! Paranoici! Dominatori! Şi răul vostru creşte. Învăluit Într-o perdea de intelectualism plin de sine! Se întinde ca un cancer. Sanctificat de miracolele propriei tehnologii. Adulându-se pe sine însuşi. Zeificându-se! Până când nimeni nu mai poate crede decât că sunteţi o veritabilă întruchipare a binelui! Iată, ştiinţa a venit să ne mântuiască de boli, de foamete şi de dureri! Priviţi ştiinţa — noul dumnezeu al nesfârşitelor miracole, omnipotent şi binevoitor! Ignoraţi armele şi haosul. Uitaţi izolarea şi riscurile infinite. Ştiinţa e aici! Şambelanul făcu un pas spre armă şi continuă: — Dar eu am văzut faţa Satanei pândind... Eu am văzut pericolul... — Ce tot vorbeşti acolo?! Ştiinţa lui Vetra a demonstrat practic existenţa Dumnezeului vostru! El era aliatul tău! — Aliat?! Ştiinţa şi religia nu pot sta laolaltă. Noi nu căutăm acelaşi Dumnezeu — tu şi cu mine! Cine e dumnezeul tău? Un dumnezeu al protonilor, al maselor şi al sarcinilor electrice?! Cum te inspiră dumnezeul tău? Cum pătrunde dumnezeul tău în inima oamenilor, ca să le aducă aminte că au de dat socoteală în faţa unei puteri mai mari decât ei? Şi în faţa propriilor semeni? Vetra o luase pe o cale greşită. Munca lui nu era religioasă, era un sacrilegiu! Omul nu poate pune creaţia dumnezeiască într-o eprubetă, ca s-o fluture apoi şi s-o arate lumii întregi! Aşa ceva nu-L glorifică pe Dumnezeu, ci îl înjoseşte! Şambelanul îşi frământa mâinile frenetic, cu priviri smintite: — Aşa că ai pus la cale uciderea lui Leonardo Vetra! — Pentru Biserică! Pentru întreaga omenire! Oricât de nebunesc ar părea! Omul nu e gata să ţină în mânile sale forţa divină. Să-L pui pe Dumnezeu în eprubetă?! Un strop de lichid care poate distruge un oraş întreg?! Cineva trebuia să-l oprească!

Preotul tăcu brusc, întorcându-şi ochii spre foc. Părea că-şi cântăreşte opţiunile. Kohler aţinti pistolul spre pieptul lui: — Ai mărturisit. Nu mai ai scăpare. Şambelanul râse, trist: — Nu pricepi! Mărturisirea păcatelor înseamnă scăpare. Când Dumnezeu este de partea ta, ai opţiuni pe care un om ca tine nu le-ar putea înţelege niciodată. Fără a lăsa ca ecoul cuvintelor lui să se stingă, il camerlengo îşi apucă sutana cu mâinile în dreptul pieptului şi trase de ea violent, sfâşiind-o. Kohler tresări, evident uimit: — De ce faci asta? Şambelanul nu răspunse. Făcu un pas spre foc şi scoase un obiect dintre cărbunii încinşi. — Stai! strigă Kohler, cu arma întinsă în faţă. Ce faci acolo? Când preotul se întoarse, văzu că ţine în mână un pătrat roşu incandescent. Diamantul Illuminati! Brusc, ochii şambelanului căpătară luciri sălbatice. — Aveam de gând să fac asta de unul singur, şuieră cu o intensitate ieşită din comun. Dar acum... văad ca Dumnezeu te-a adus aici. Tu eşti salvarea mea. Înainte ca directorul să poată reacţiona, preotul închise ochii, îşi arcui spatele şi-şi înfipse fierul înroşit drept în mijlocul pieptului. Carnea friptă sfârâi. — Sfântă Fecioară! Maică binecuvântatâ... Iată-ţi fiul! urlă el, în chinuri. Kohler apăru în obiectiv zvâcnind... clătinându-se greoi pe picioare, fluturând arma aiurea în faţa lui. Şambelanul urlă în chinuri groaznice, împleticindu-se de durere. Apoi aruncă matriţa la picioarele directorului şi se prăbuşi pe podea. Ceea ce se întâmplase în continuare nu era tocmai clar. Camera începu să tremure frenetic atunci când soldaţii dădură buzna în birou. Sonorul răpăi de gloanţe. Kohler îşi duse mâinile la piept şi căzu pe spate, sângerând, în scaunul său. — Nu! răcni Rocher, încercând să-şi oprească subalternii să-l împuşte pe elveţian. Încă zvârcolindu-se pe podea, şambelanul se rostogoli şi arăta cu degetul spre Rocher: — Illuminatus! — Blestematule! urlă Rocher, repezindu-se la el. Ticălos bleste... Chartrand îl doborî cu trei gloanţe şi căpitanul căzu mort pe pardoseala. Apoi soldaţii dădură fuga la preotul rănit, strângându-se în jurul lui. Concomitent, în cadru apăru figura uluită a lui Robert Langdon, care îngenunche lângă scaunul mobil, privind matriţa. Apoi imaginea începu

să tremure sălbatic. Kohler îşi recăpătase cunoştinţa şi desprindea camera miniaturală din locaşul ei de sub braţul scaunului. Apoi încercă să i-o înmâneze lui Langdon: — D-dă, şopti el sugrumat. D-dă asta... presei. Apoi imaginea dispăru.

130 Il camerlengo simţea cum adrenalina şi senzaţia miraculosului încep să se destrame. În vreme ce se îndrepta, ajutat de un soldat, spre Capela Sixtină, auzea cântecele şi incantaţiile din Piazza San Pietro, înţelegând că reuşise să mute munţii din loc. Grazie Dio! Se rugase să aibă putere şi Domnul i-o dăruise. În clipele în care se îndoise, Dumnezeu îi vorbise. „Ţie îţi revine o misiune sfântă, îi spusese Domnul. Îţi voi da puterea necesară." Chiar şi cu acest dar divin, tot mai simţise frica şi se întrebase dacă drumul ales era cel drept. „Dacă nu tu, îi spuse Dumnezeu, atunci CINE? Dacă nu acum, atunci CÎND? Dacă nu astfel, atunci CUM?" Iisus, îi reamintise Domnul, îi mântuise pe toţi... salvându-i de propria apatie. Cu numai două fapte, Iisus le deschisese ochii. Oroare şi speranţă. Răstignire şi înviere. Aşa izbutise El să schimbe lumea. Dar asta fusese cu două mii de ani în urmă. Timpul erodase miracolele de atunci; omenirea le uitase. Acum îşi întorseseră ochii spre idoli falşi — spre tehno-zeităţi şi spre miracolele minţii umane. „Unde sunt însă miracolele sufletului?!" Şambelanul se rugase adesea ca Dumnezeu să-i arate cum să reînvie credinţa oamenilor. Dar Domnul nu-i răspunsese. Abia în cel mai crunt şi mai întunecat moment al existenţei sale se făcuse Domnul auzit. „Oh, oroarea acelei nopţi!" Îşi amintea şi azi cum zăcea întins pe podea, în pijamaua sfâşiată, înfigându-şi unghiile în carne, încercând să-şi smulgă din suflet durerea pe care i-o adusese crudul adevăr aflat. „Nu se poate!" uriaşe de unul singur. Şi totuşi, a fost posibil. Cumplita dezamăgire îl ardea precum focurile iadului. Episcopul care îl luase sub aripa lui, omul care-i fusese ca un tată, preotul care se ridicase, alături de el, până în scaunul pontifical... era un escroc. Un păcătos ordinar. Care minţise o lume întreagă cu privire la o faptă atât de murdară, încât şambelanul se îndoia că Dumnezeu o va putea ierta vreodată. „Legământul! uriaşe el la Sfântul Părinte. Ţi-ai încălcat legământul făcut în faţa Domnului! Tu, dintre toţi oamenii!" Papa încercase să-i explice, dar il camerlengo nu mai putea să-l

asculte. Fugise, împleticindu-se orbeşte pe coridoare, vomitând şi sfâşiindu-şi carnea, înnebunit, până când se pomenise singur, sângerând, întins pe pământul gol din faţa mormântului Sfântului Petru. „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ce să fac?" În acele clipe de grea suferinţă şi de trădare, în vreme ce zăcea deznădăjduit în necropolă şi se ruga să fie izbăvit de această viaţă, în acele clipe îi vorbise Dumnezeu. Vocea îi răsunase în minte aidoma tunetului: — Ai jurat să-L slujeşti pe Dumnezeul tău? — Da! urlase el. — Eşti gata să mori pentru Dumnezeul tău? — Da! Ia-mă acum! — Eşti gata să mori pentru Biserica ta? — Da! Te rog, izbăveşte-mâ! — Dar... eşti gata să mori pentru omenire? În tăcerea care urmase, il camerlengo simţise cum se prăbuşeşte în abis. Rostogolindu-se mai repede, tot mai repede, fără control. Şi totuşi, ştia care era răspunsul. Totdeauna ştiuse. — Da! răcnise. Sunt gata să mor pentru oameni! La fel ca Fiul Tău, aş muri pentru ei! Trecuseră câteva ore şi el încă mai zăcea pe pământ, tremurând. În faţa ochilor îi apăru chipul mamei sale. „Dumnezeu are planuri mari pentru tine", obişnuia ea să-i spună. Hăul nebuniei era adânc şi el continua să cadă. Atunci, Domnul îi vorbise din nou. De această dată, în tăcere. Dar el înţelesese. „Reînvie-le credinţa!" „Dacă nu eu... atunci cine? Dacă nu acum... atunci când?" Soldaţii descuiarâ uşile Capelei Sixtine. II camerlengo Ventresca simţea energia circulându-i în trup... exact ca în copilărie. Dumnezeu îl alesese. Cu mult timp în urmă. „Facă-se voia Lui!" Şambelanul simţea că renaşte. Garda Elveţiană îi bandajase pieptul, îl îmbăiase şi-l îmbrăcase cu o sutană nouă, albă. Îi făcuseră şi o injecţie cu morfină, contra durerilor. Totuşi, el ar fi vrut să nu-i fi dat nici un analgezic. Iisus îndurase şi suferise trei zile înainte de a Se înălţa! Simţea deja cum drogul îi amorţeşte trupul şi îi înceţoşează spiritul. Intră în capelă, deloc surprins să vadă cum cardinalii îl privesc, minunându-se. „Se minunează în faţa lui Dumnezeu, îşi aminti el. Nu mă venerează pe mine, ci modul în care Domnul lucrează PRIN mine." Înaintând printre şirurile de bănci, văzu uluirea din ochii fiecăruia. Şi totuşi, cu fiecare chip pe lângă care trecea, simţea şi altceva în privirile lor. Ce anume? Încercase mai înainte să-şi Închipuie cum avea să fie primit. Cu bucurie? Cu veneraţie? Îi privi

adânc în ochi, dar nu zări nici una dintre aceste emoţii. Abia atunci îşi ridică ochii spre altar şi îl văzu pe Robert Langdon.

131 Il camerlengo Carlo Ventresca stătea în mijlocul Capelei Sixtine. Cardinalii erau adunaţi în partea din faţă a sălii, cu chipurile întoarse spre el, privindu-l fix. Robert Langdon stătea lângă altar, alături de un televizor care mergea, pe al cărui ecran se derula o scenă pe care şambelanul o recunoştea, dar nu putea pricepe cum de ajunsese acolo. Vittoria Vetra şedea lângă el, cu faţa trasă şi întunecată. Şambelanul închise ochii, sperând că morfina îi dădea halucinaţii şi că, atunci când îi va redeschide, scena va fi alta. Dar spera în van. Aflaseră totul! Straniu, dar nu simţea nici o spaimă. „Arată-mi calea, Tată! Dă-mi cuvintele prin care să-i fac să înţeleagă voia Ta." Dar Domnul nu-i răspunse. „Tată ceresc, am ajuns prea departe pentru a da greş acum!" Tăcere. „Ei nu înţeleg ce am făcut noi doi." Il camerlengo nu ştia cui aparţine vocea care-i răsună în cap, dar mesajul era clar: — Şi adevărul te va face liber... Aşa că şambelanul înaintă spre altarul Capelei Sixtine cu fruntea sus. În vreme ce se apropia de cardinali, nici măcar lumina difuză a sfeşnicelor nu le înmuia tăişul din priviri. „Explică-ţi faptele! cereau chipurile lor. Ajută-ne să înţelegem această nebunie. Spune-ne că temerile noastre sunt greşite!" „Adevărul, îşi repetă preotul. Numai adevărul. Prea multe secrete fuseseră închise între aceste ziduri... unul dintre ele atât de întunecat, încât aproape că-l smintise. Dar din sminteală îi venise apoi lumina." — Dacă v-aţi putea vinde sufletul pentru a salva milioane de alte suflete, începu el cu glas tare, aţi face-o? Toţi cei din capelă se mulţumeau să se holbeze la el. Nimeni nu se mişcă şi nimeni nu vorbi. De afară, din piaţă, se auzeau frânturi de cântece pline de bucurie. Il camerlengo mai făcu un pas spre ei. — Care este cel mai mare păcat? Să-ţi ucizi duşmanul? Sau să stai degeaba, văzând cum dragostea inimii tale este sfâşiată? „Oamenii cântă în Piazza San Pietro!" Se opri pentru o clipă şi privi plafonul capelei. Dumnezeul lui Michelangelo privea în jos de pe bolta întunecată... şi părea mulţumit.

— Eu n-am mai putut sta cu mâinile în sân. Şi totuşi, pe măsură ce se apropia de cardinali, nu vedea nici o licărire de înţelegere în ochii lor. Oare nu-şi dădeau seama de glorioasa simplitate a faptelor sale? Nu-i înţelegeau necesitatea? Totul fusese atât de pur! Illuminati. Ştiinţa şi Satana la un loc. Oroarea şi speranţa. Ajută-i să creadă din nou. În seara asta, forţa Illuminati se dezlănţuise iarăşi... cu consecinţe strălucite. Apatia dispăruse. Frica străbătuse lumea întreagă aidoma unui fulger din înalturi şi unise toate sufletele. Şi-atunci, gloria lui Dumnezeu învinsese întunericul. „Eu n-am mai putut sta cu mâinile în sân!" De la Dumnezeu îi venise inspiraţia... ca un far călăuzitor în noaptea coşmarului său. „Oh, lumea aceasta fără credinţă! Cineva trebuie s-o izbăvească. Tu. Dacă nu tu, atunci cine? Ai fost salvat pentru un motiv anume. Arată-le vechii demoni! Aminteşte-le de frică! Apatia înseamnă moarte. Fără întuneric, nu există lumină. Fără rău, binele nu există. Pune-i să aleagă. Lumină sau întuneric? Unde le e vechea spaimă? Unde le sunt eroii? Dacă nu acum, atunci când?" II camerlengo înaintă direct spre grupul de cardinali. Se simţea aidoma lui Moise când marea de robe purpurii se despărţi în faţa lui, lăsându-i să treacă. La altar. Robert Langdon închise televizorul, luă mâna Vittoriei într-a sa şi coborî în sală. Faptul că americanul supravieţuise — preotul ştia acest lucru — fusese numai voia Domnului. Dumnezeu îl salvase pe Robert Langdon. Oare de ce? Vocea care rupse tăcerea aparţinea singurei femei din Capela Sixtină: — Tu l-ai ucis pe tatăl meu? întrebă ea, făcând un pas înainte. Şambelanul se întoarse spre ea; pe chipul ei văzu o privire pe care n-o putea desluşi — durere, da, era firesc, dar... mânie? Cu certitudine, ea îl înţelegea. Geniul tatălui ei fusese otrăvitor, letal; trebuia să fie oprit. Pentru binele Omenirii. — Tata lucra spre slava lui Dumnezeu! adăugă ea. — Dumnezeu nu poate fi slăvit într-un laborator. În inimă, acolo trebuie simţit. — Inima tatălui meu era pură! Şi cercetările lui au dovedit... — Cercetările lui au dovedit încă o dată că mintea omului progresează mai repede decât o face sufletul lui! Vocea îi răsunase mai tăioasă decât ar fi vrut. Continuă, pe un ton mai potolit: — Dacă un om atât de avansat spiritual precum tatăl tău a putut crea o armă precum aceea pe care am văzut-o în seara aceasta, imaginaţi-vă ce ar putea face un om de rând cu o asemenea tehnologie. — Un om ca dumneata?!

Il camerlengo trase adânc aer în piept. Oare femeia asta chiar nu pricepea? Simţul moral al omului avansa într-un ritm mai lent decât ştiinţa; omenirea nu era suficient de înălţată spiritual pentru puterea pe care o deţinea. „Niciodată nu am creat o armă pe care să n-o folosim!" Şi totuşi, preotul ştia că antimateria nu însemna mai nimic — era doar o altă armă dintr-un arsenal şi aşa extrem de dezvoltat al omului. Fiinţa umană avea deja capacitatea de distrugere; învăţase să ucidă cu mult timp înainte. „Sângele mamei lui curgea din cer, ca o ploaie." Geniul lui Leonardo Vetra fusese periculos dintr-un alt motiv. — De secole, spuse şambelanul, Biserica a stat deoparte, în vreme ce ştiinţa ataca religia, distrugând-o puţin câte puţin. Minimalizând miracolele. Pregătind mintea să preia controlul asupra sufletului. Condamnând religia şi declarând-o un drog al maselor. Ştiinţa Îl numeşte pe Dumnezeu halucinaţie — o cârjă iluzorie pentru cei care sunt prea slabi pentru a accepta faptul că viaţa e lipsită de sens. Eu n-am putut să stau deoparte, în vreme ce ştiinţa afirma că a îmblânzit însăşi puterea lui Dumnezeu! O dovadă, spuneţi voi? Da, dovadă a ignoranţei crase a ştiinţei! Ce e rău în a recunoaşte că există ceva care scapă înţelegerii noastre? Ziua în care ştiinţa îl explică pe Dumnezeu într-un laborator e ziua în care omul nu mai are nevoie de credinţă! — Ziua în care omul nu mai are nevoie de Biserică, vrei mai degrabă să spui, replică Vittoria, apropiindu-se de el. Îndoiala e ultima voastră posibilitate de control. Îndoiala este cea care aduce sufletele la voi. Nevoia noastră de a şti că viaţa are sens. Insecuritatea şi nevoia omului ca un suflet iluminat să-l asigure că totul face parte dintr-un plan măreţ. Dar Biserica nu este unicul suflet iluminat de pe planetă! Fiecare îl caută pe Dumnzeu în felul său. De ce vă e teamă? Că Dumnezeu se va arăta cumva în altă parte decât între zidurile astea? Că oamenii îl vor găsi în propria existenţă şi vor renunţa la voi şi la ritualurile voastre învechite? Religiile evoluează! Mintea află răspunsuri, inima învaţă noi adevăruri. Tata era de partea voastră. Urma o cale paralelă cu voi! N-ai putut să înţelegi asta? Dumnezeu nu e o fiinţă autoritară şi omnipotentă care ne priveşte de sus, ameninţând să ne azvârle în căldarea cu smoală dacă nu i ne supunem! Dumnezeu e energia care curge prin sinapsele sistemului nostru nervos şi prin cămăruţele inimii noastre! Dumnezeu este în toate! — Mai puţin în ştiinţă, o întrerupse şambelanul, cu o milă nesfârşită în ochi. Prin definiţie, ştiinţa e lipsită de suflet. Ruptă de inimă. Miracolele intelectuale, precum antimateria, vin pe lume fără instrucţiuni etice de folosire. Lucrul acesta e periculos în sine! Dar ca ştiinţa să-şi fluture ţelurile lipsite de Dumnezeu ca pe o cale a iluminării... făgăduind să ofere răspuns la întrebări a căror frumuseţe constă tocmai în faptul că n-au răspuns... Nu! În sală se aşternu o clipă de tăcere. Şambelanul se simţea dintr-o dată obosit, încercând să susţină privirea fermă a Vittoriei. Nu aşa

trebuia să decurgă lucrurile. Oare aceasta să fie încercarea supremă la care-l supune Dumnezeu? Mortati vorbi primul. — I preferiti, şopti el cutremurat, Baggia şi ceilalţi. Spune-mi, te rog, că nu tu... Il camerlengo se răsuci spre el, surprins de durerea pe care o avea în voce. Nu era posibil ca Mortati să nu înţeleagă! Presa urla în fiecare zi despre miracolele ştiinţei. Cât timp suportase religia? Secole de-a rândul? Biserica avea nevoie de un miracol! Ceva care să trezească această lume adormită. S-o aducă înapoi pe calea cea dreaptă. Să reînvie credinţa. I preferiti nu erau nişte lideri, oricum; erau nişte transformatori — liberali gata să îmbrăţişeze lumea cea nouă şi să renunţe la vechile tradiţii. Aceasta fusese unica modalitate. Un nou lider. Tânăr. Puternic. Vibrant. Miraculos. I preferiti slujiseră Biserica mult mai eficient prin moartea lor, decât ar fi putut-o face vreodată, rămânând în viaţă. Oroare şi speranţă. „Sacrifică patru suflete pentru a salva milioane." Lumea şi-i va aminti pentru totdeauna ca pe nişte martiri. Biserica le va glorifica numele. „Câte mii au murit pentru slava lui Dumnezeu? Ei au fost doar patru." — I preferiti, repetă Mortati. — Le-am împărtăşit durerea, se apără il camerlengo, arătând spre pieptul lui bandajat. Şi aş fi gata să mor şi eu pentru Domnul, dar munca mea abia a început. Oamenii cântă în Piazza San Pietro! Şambelanul văzu oroarea de pe chipul lui Mortati şi iarăşi se simţi nedumerit. Morfina era de vină? Cardinalul îl privea ca şi cum el însuşi, cu mâinile lui, i-ar fi ucis pe cei patru. „Aş face chiar şi asta pentru slava lui Dumnezeu", îşi spuse, dar nu fusese nevoit s-o facă el. Faptele fuseseră duse la îndeplinire de Hassassin — un suflet păgân, ademenit să creadă că lucra pentru Illuminati. „Eu sunt Janus, îi spusese il camerlengo. Îţi voi dovedi puterea mea." Şi i-o dovedise. Ura îl transformase pe Hassassin într-un pion al lui Dumnezeu. — Ascultaţi cântecele! le spuse şambelanul zâmbind, cu bucurie în suflet. Nimic nu uneşte mai puternic inimile decât prezenţa răului. Dă foc unei biserici şi întreaga comunitate se ridică, prinzându-se de mâini şi intonând imnuri cutezătoare, în vreme ce o reconstruieşte. Uitaţi-vă cum s-au adunat în seara aceasta! Frica i-a readus acasă. Omului modern trebuie să-i făureşti demoni moderni. Apatia nu mai există. Aratâ-le faţa răului — sataniştii ce pândesc printre noi, în guverne, bănci şi şcoli, ameninţând să distrugă însăşi Casa Domnului cu ştiinţa lor eronată. Depravarea are rădăcini profunde. Omul trebuie să fie vigilent. Să caute binele şi bunătatea. Să devină el însuşi bun! În tăcere, şambelanul spera că acum, în sfârşit, au înţeles. Illuminati nu reapăruseră; Illuminati se stinseseră de mult. Doar mitul lor mai trăia. El îi readusese în prim-plan ca pe un memento. Cei care le ştiau trecutul le-au retrăit întunecimea. Cei care nu, au aflat-o acum şi şi-au dat seama cât de orbi fuseseră. Vechii demoni reieşiseră la

suprafaţă, dar se treziseră într-o lume indiferentă. — Dar...înfierările? Vocea lui Mortati tremura de indignare. Şambelanul nu-i răspunse. Mortati nu avea de unde să ştie, dar matriţele fuseseră confiscate de Vatican cu peste un secol în urmă, fiind încuiate, uitate şi acoperite de praf în relicvariul particular al papei, undeva, în apartamentele Borgia; aici erau depozitate acele obiecte pe care Biserica le considera prea periculoase pentru a fi văzute de alţi ochi decât cei ai Suveranului Pontif. „De ce au ascuns nişte lucruri care inspiră teamă? Frica îi aduce pe oameni către Dumnezeu!" Cheia relicvariului trecuse de la un papă la altul; il camerlengo Ventresca făcuse rost de ea şi se strecurase înăuntru. Legendele despre ceea ce se afla acolo erau ademenitoare — manuscrisele originale ale celor paisprezece cărţi nepublicate ale Bibliei, numite Apocrife, cea de-a treia profeţie de la Fatima, primele două adeverindu-se deja, iar ultima fiind atât de înfricoşătoare, încât Biserica alesese să n-o dezvăluie niciodată. Pe lângă acestea, şambelanul mai găsise Colecţia Illuminati — toate secretele pe care Vaticanul le descoperise după alungarea confreriei din Roma... Calea Iluminării... inimaginabila duplicitate a principalului sculptor şi arhitect al Vaticanului, Bernini... capetele luminate ale Europei bâtându-şi joc de religie în adunările lor secrete din Castelul Sant'Angelo, chiar sub nasul Bisericii. Colecţia includea şi o cutie pentagonală cu matriţe metalice, una dintre ele fiind legendarul Diamant Illuminati. Aceasta era o parte a istoriei Vaticanului pe care cei dinaintea lui crezuseră de cuviinţă s-o dea uitării. II camerlengo nu fusese însă de acord cu ei. — Dar antimateria?... întrebă Vittoria. Ai riscat să distrugi Vaticanul! — Nu există riscuri când Dumnezeu este de partea ta. Aceasta era cauza Lui. — Eşti nesănătos! şuieră ea. — Milioane de suflete au fost salvate. — Au murit oameni! — Dar s-au mântuit suflete. — Spune-i asta tatălui meu şi lui Max Kohler! — Aroganţa CERN trebuia dată la iveală. Un strop de lichid care poate nimici totul pe o rază de un kilometru?! Şi tu mă crezi pe mine nesănătos?! Şambelanul simţea furia urcând în el. Oare credeau că fusese o sarcină uşoară pentru el? — Cei credincioşi sunt supuşi unor încercări grele pentru a-L sluji pe Dumnezeu! Domnul i-a cerut lui Avraam să-şi sacrifice propriul copil! Domnul I-a cerut lui Iisus să îndure Răstignirea! Iar noi ne atârnăm în faţa ochilor simbolul răstignirii — sângeros, agonizant — pentru a nu uita forţa pe care o are răul! Cicatricele de pe trupul lui Iisus sunt un

memento viu al forţelor întunericului! Rănile mele sunt un memento viu! Râul trăieşte, dar puterea Domnului îl va înăbuşi! Ecoul strigătelor sale răsună pentru câteva clipe în capelă, după care se lăsă o tăcere de mormânt. Timpul însuşi părea că se oprise. Judecata de Apoi a lui Michelangelo se înălţa ameninţătoare deasupra lui... demonii iadului înghiţindu-i pe păcătoşi. Mortati simţi cum i se umezesc ochii. Strânse pleoapele şi o lacrimă i se scurse pe obraz. — Carlo, ce-ai făcut? şopti gâtuit. Chiar Sfinţia Sa?! Un suspin colectiv se ridică în capelă, de parcă până în acel moment toţi uitaseră. Papa. Otrăvit. — Un ticălos mincinos, replică şambelanul. Mortati îl privi, cutremurat: — Ce vrei să spui? A fost un om cinstit! Şi... te-a iubit. — L-am iubit şi eu pe el. „Oh, Doamne, cum I-am iubit! Dar înşelăciunea! Legămintele către Dumnezeu încălcate!" Il camerlengo ştia că acum ei nu înţelegeau, dar aveau să înţeleagă. Atunci când le va spune, vor pricepe. Sfinţia Sa fusese cel mai mârşav impostor pe care-l văzuse Biserica vreodată. Îşi amintea şi acum de noaptea aceea îngrozitoare. Tocmai se întorsese de la CERN cu veşti despre „Geneza" lui Leonardo Vetra şi despre cutremurătoare forţă a antimateriei. Şambelanul fusese sigur că papa va înţelege ameninţarea, dar Sfântul Părinte vedea cu ochi foarte buni descoperirea lui Vetra. Ba sugerase chiar ca Vaticanul să-i finanţeze cercetările, ca un gest de bunăvoinţă faţă de activitatea lui ştiinţifică ale cărei baze erau profund spirituale. „Nebunie! Biserica să investească în nişte cercetări care ameninţă să azvârle religia în desuetudine?! într-o activitate ce creează arme de distrugere în masă. Bomba aceea care îi ucisese mama..." — Dar... nu poţi face una ca asta! exclamase atunci il camerlengo. — Am o datorie faţă de ştiinţă, replicase papa. E ceva ce am ţinut ascuns întreaga mea viaţă. Ştiinţa mi-a dat în tinereţe un dar nepreţuit. Un dar pe care nu I-am uitat niciodată. — Nu înţeleg. Ce-i poate oferi ştiinţa unui om al lui Dumnezeu? — E complicat... Aş avea nevoie de timp pentru a-ţi explica, astfel încât să mă înţelegi. Dar, în primul rând, trebuie să ştii despre mine un lucru simplu. Pe care l-am ţinut secret toţi aceşti ani. Cred însă că a venit vremea să ţi-l dezvălui. Şi papa îi povestise uluitorul adevăr.

132 II camerlengo zăcea încovrigat pe pământul rece, lângă mormântul Sfântului Petru. În necropolă era frig, dar aerul rece îi închegase

sângele pe rănile deschise pe care şi le făcuse cu unghiile în carne. Sfinţia Sa n-avea să-l găsească aici. Nimeni n-avea să-l găsească aici... — E complicat, răsuna vocea papei în mintea lui. Voi avea nevoie de timp pentru a-ţi explica astfel încât să înţelegi... Dar şambelanul ştia că nici o veşnicie nu l-ar putea ajuta să înţeleagă. „Mincinosule! Am crezut în tine! DUMNEZEU a crezut în tine!" Cu o singură frază, papa năruise lumea întreagă din jurul lui. Tot ceea ce crezuse şi ştiuse vreodată despre mentorul lui fusese distrus acum, în faţa propriilor ochi. Adevărul îi sfredelea inima cu atâta forţă, încât se împleticise afară din biroul papei, cu spatele, şi vomitase pe coridor. — Aşteaptă! strigase Sfântul Părinte, alergând după el. Te rog, lasă-mă să-ţi explic! Dar il camerlengo fugise. Cum se putea aştepta papa ca el să mai suporte? Oh, ticăloasă depravare! Dacă mai afla cineva? Ce mânjire a Bisericii! Legămintele Sfinte chiar nu însemnau nimic pentru papă? Demenţa se instalase rapid, urlându-i în urechi, până ce se trezise lângă mormântul Sfântului Petru. Atunci îi vorbise Dumnezeu cu o vehemenţă arzătoare. DUMNEZEUL TĂU E UN DUMNEZEU RĂZBUNĂTOR! Şi împreună ticluiserâ planul. Împreună aveau să redea credinţa lumii acesteia păcătoase. Răul era pretutindeni. Dar lumea devenise imună la el! Împreună aveau să demaşte întunericul, pentru ca toţi să vadă... şi Dumnezeu va învinge! Oroare şi speranţă. După aceea, lumea va crede din nou! Prima încercare la care îl supusese Domnul fusese mai puţin oribilă decât îşi imaginase el. Se furişase în apartamentele pontificale, în dormitor... umpluse seringa... şi-i astupase infamului gura cu mâna, în vreme ce se zbătea în spasmele agoniei şi ale morţii. În lumina lunii, şambelanul văzuse în ochii sălbatici ai papei ceva... voia să-i mai spună ceva. Dar era prea târziu. Spusese deja destule.

133 — Papa a avut un copil. La altarul Capelei Sixtine, il camerlengo stătea drept, cu fruntea sus, atunci când le vorbi. Cinci cuvinte de cumplita demistificare. În faţa lui, toţi cardinalii icniră la unison. Privirile lor acuzatoare se evaporară, lăsând în loc priviri înmărmurite, de parcă fiecare suflet din sală se ruga ca şambelanul să fi greşit. „Papa a avut un copil."

Langdon simţi cum unda de şoc îl loveşte. Mâna Vittoriei, strânsă într-a lui, zvâcni, în vreme ce mintea profesorului, deja amorţită de avalanşa de întrebări fără răspuns, se zvârcolea căutându-şi echilibrul. Cuvintele şambelanului păreau că vor pluti în aer la infinit. În ochii sălbatici ai preotului, Langdon nu zărea decât convingere deplină. Poate că totuşi era prins într-un coşmar grotesc, din care se va trezi imediat, într-o lume normală. — Asta trebuie să fie o minciună! strigă un cardinal. — Nu cred aşa ceva! protestă altul. Sfinţia Sa a fost cel mai cucernic om din câţi au existat! Vocea lui Mortati răsună între ei, abia şoptită, plină de durere: — Prieteni, spusele şambelanului sunt adevărate. Toţi prelaţii din sală săriră, de parcă bătrânul cardinal spusese cine ştie ce obscenitate. — Papa a avut într-adevăr un copil, adăugă Mortati. Cardinalii se albiră, amuţiţi. Il camerlengo îl privi, uluit: — Tu ştiai?! Dar... cum e posibil să fi ştiut? Mortati oftă adânc: — Când Sfinţia Sa a fost ales... eu am fost Avocatul diavolului. Un şuier de uimire străbătu adunarea. Langdon înţelese. Asta însemna că informaţia era, probabil, adevărată. Infamul „Avocat al diavolului" era suprema autoritate în privinţa informaţiilor scandaloase din interiorul Vaticanului. Secretele întunecate din trecutul papei erau un lucru periculos şi, înainte de alegeri, unul dintre cardinali era desemnat să facă investigaţii tainice, el acţiona ca un veritabil avocat al diavolului şi scotea la lumină eventualele motive pentru care diverşii cardinali eligibili nu puteau ajunge totuşi pe scaunul pontifical. Avocatul diavolului era numit din timp, de Suveranul Pontif anterior, şi niciodată, sub nici un motiv, nu avea voie să-şi dezvăluie identitatea. Niciodată. — Eu am fost Avocatul diavolului, repetă Mortati. Aşa am aflat. Priviri înmărmurite. Seara asta, se părea, era seara în care toate regulamentele zburau pe fereastră. *** Il camerlengo simţea că furia îl sufocă: — Şi... n-ai spus nimănui? — Am vorbit cu Sfinţia Sa. Şi mi s-a spovedit. Mi-a explicat totul şi mi-a cerut doar să-mi las inima să decidă — dacă să-i dezvălui sau nu secretul. — Şi inima ţi-a spus să ascunzi o asemenea informaţie?! — Era principalul favorit pentru scaunul papal. Lumea îl iubea. Scandalul iscat ar fi zduncinat Biserica. — Dar a avut un copil! Şi-a încălcat legământul sacru de celibat!

Il camerlengo urla acum. În urechi auzea vocea mamei lui. „O promisiune către Dumnezeu este cea mai de preţ dintre toate promisiunile. Niciodată să nu-ţi încâlci cuvântul dat Domnului." — Papa şi-a încălcat legământul! Mortati părea frânt de durere şi de frustrare: — Carlo, dragostea lui... a fost castă. Nu a încălcat nici un legământ. Nu ţi-a explicat? — Ce să-mi explice? Îşi amintea cum fugise din birou, în vreme ce papa îl striga şi-l implora: „Lasă-mă să-ţi explic!" Încet, cu tristeţe, Mortati începu să le povestească. Cu mult timp în urmă, pe când era preot, în anii tinereţii, papa se îndrăgostise de o călugăriţă. Amândoi depuseseră însă jurământul de celibat şi nici nu le trecea prin gând să încalce făgăduiala făcută Domnului. Dar tot mai îndrăgostiţi, fără a ceda ispitelor cărnii, se simţeau măcinaţi de un dor neaşteptat — să trăiască supremul miracol al creaţiei divine: un copil. Copilul lor. Dorul, mai cu seamă în inima ei, devenise copleşitor. Dumnezeu însă era pe primul plan. Un an mai târziu, când frustrarea atinsese cote aproape insuportabile, tânăra călugăriţă venise la el foarte entuziastă. Tocmai citise un articol despre o nouă minune a ştiinţei — un proces prin care doi oameni, fără a întreţine vreodată relaţii sexuale, puteau avea împreună un copil. I se părea că era un semn trimis de Dumnezeu. Preotul văzuse fericirea din ochii ei şi acceptase. Când se împlinise un an, călugăriţa devenise mamă prin miracolul inseminării artificiale... — Asta... nu poate fi adevărat, bâigui şambelanul cuprins de panică, sperând că morfina era de vină; cu certitudine, avea halucinaţii. Ochii lui Mortati erau iarăşi înlăcrimaţi: — Carlo, acesta e motivul pentru care Sfinţia Sa a îndrăgit întotdeauna ştiinţa. Simţea că are o datorie faţă de ea. Ştiinţa i-a permis să încerce bucuria paternităţii fără a-şi încălca legămintele sfinte. Sfântul Părinte mi-a spus că nu are nici un regret, cu o singură excepţie — şi anume, că poziţia sa înaltă în sânul Bisericii nu i-a permis să stea alături de femeia iubită şi să-şi crească fiul împreună. Il camerlengo Ventresca simţea iarăşi suflul nebuniei. Unghiile voiau să-i sfâşie din nou carnea. „Cum aş fi putut să ştiu?!" — Papa n-a păcătuit, Carlo. A rămas pur. — Dar... bâlbâi şambelanul, căutând în mintea sa chinuită o frântură de raţiune. Gândeşte-te la riscul... faptelor sale. Dacă târfa aceea a lui ar fi ieşit la iveală. Or, ferească cerul, copilul lui? Imaginaţi-vă ce ruşine ar fi avut de îndurat Biserica! Vocea lui Mortati tremură: — Copilul a ieşit deja la iveală. Toţi încremeniră. — Carlo... Glasul lui Mortati se stinse: Copilul Sfinţiei Sale... eşti tu!

În acea clipă, şambelanul simţi cum focul credinţei din sufletul lui îngheaţă. Rămase înţepenit lângă altar, încadrat de Judecata de Apoi a lui Michelangelo. Ştia că întrevăzuse deja focurile iadului. Deschise gura pentru a spune ceva, dar buzele i se mişcară fără glas. — Nu înţelegi? De aceea a venit Sfinţia Sa la tine, în spitalul din Palermo. De aceea te-a luat aici şi te-a crescut aproape de el. Călugăriţa pe care a iubit-o a fost Maria... mama ta. Ea a părăsit mânăstirea pentru a te creşte pe tine, dar niciodată nu a renunţat la credinţa ei fierbinte. Când papa a auzit că a fost ucisă în explozia aceea şi că tu, fiul lui, ai supravieţuit ca printr-o minune... i-a jurat lui Dumnezeu că nu te va mai părăsi niciodată. Carlo, părinţii tăi au fost amândoi virgini. Şi-au respectat Legămintele Sfinte. Şi totuşi au găsit o modalitate de a te aduce pe lume. Tu ai fost copilul lor miraculos. II camerlengo îşi acoperi ochii, încercând să oprească şuvoiul de cuvinte. Rămase paralizat, în faţa altarului. Apoi, cu lumea întreagă prâbuşindu-i-se sub picioare, căzu ca un bolovan în genunchi şi izbucni într-un vaiet deznădăjduit. Secunde. Minute. Ore. Timpul părea că şi-a pierdut semnificaţia între zidurile Capelei Sixtine. Vittoria se dezmorţi treptat din încremenirea care-i cuprinsese pe toţi. Dădu drumul mâinii lui Langdon şi porni prin mulţimea de cardinali. Uşa capelei părea la kilometri distanţă şi parcă se mişca pe sub apă... cu încetinitorul. Trecerea ei îi smulse şi pe ceilalţi din transă. Unii începură să se roage. Alţii plângeau. Câţiva se răsuciră privind-o, chipurile lor împietrite cuprinse brusc de un nor rău-prevestitor. Aproape că ajunsese la uşă, când o mână o prinse de braţ. Atingerea era moale, dar fermă. Se întoarse. În faţa ei se afla un cardinal bătrân, cu o figură înţeleaptă. În ochi îi plutea spaima. — Nu, şopti el. Nu se poate. Vittoria se holbă la el, nevenindu-i să creadă. Un alt cardinal se apropie: — Trebuie să ne gândim bine înainte de a acţiona. Vittoria era deja încercuită. Îi privi pe toţi, înmărmurită: — Dar tot ce s-a întâmplat aici, în seara asta... desigur că lumea trebuie să ştie adevărul. — Inima mea spune acelaşi lucru, o întrerupse cardinalul cu figură înţeleaptă, fără a-i da drumul braţului. Şi totuşi aceasta este o cale din care nu mai există întoarcere. Trebuie să ţinem seama de speranţele spulberate. De cinismul situaţiei. Cum ar mai putea lumea crede vreodată? Dintr-o dată, tot mai mulţi cardinali îi blocau drumul. În faţă i se ridica un zid de sutane negre. — Ascultă oamenii din piaţă, spuse unul. Le vom distruge inimile.

Trebuie să dăm dovadă de prudenţă. — Avem nevoie de timp pentru a ne gândi şi a ne ruga, insistă altul. Trebuie să fim prevăzători. Repercusiunile acestei... — Mi-a ucis tatăl! exclamă Vittoria. Şi-a ucis propriul tată! — Sunt sigur că va plăti pentru păcatele sale, replică trist cel care o ţinea de braţ. Şi Vittoria era sigură şi avea de gând să se asigure că aşa se va întâmpla. Încercă din nou să se apropie de uşă, dar cardinalii se strânseră mai aproape în jurul ei, cu chipurile înspăimântate. — Ce-o să faceţi? întrebă ea. O să mă ucideţi? Bătrânii se albiră la faţă şi Vittoria îşi regretă imediat cuvintele, îşi dădea seama că oamenii aceştia erau buni la suflet şi că le ajunsese câtă violenţă văzuseră în noaptea asta. Nu avuseseră de gând s-o ameninţe. Erau doar prinşi într-o cursă din care nu ştiau cum să scape. Speriaţi. Încercând să înţeleagă. — Eu vreau... spuse cardinalul cu chip înţelept, să facem ceea ce e drept. — Atunci o veţi lăsa să iasă, răsună o voce profundă în spatele ei. Cuvintele fuseseră rostite pe un ton calm, dar hotărât. Robert Langdon se apropie de ea şi-i luă mâna într-a lui: — Eu şi doamna Vetra vom ieşi de aici. Acum. Ezitând, tremurând, cardinalii schiţară câte un pas în lateral. — Aşteptaţi! Rugămintea îi aparţinea lui Mortati. Cardinalul se apropie pe culoarul din mijloc al capelei, lăsându-i pe il camerlengo singur, distrus, lângă altar. Mortati părea dintr-o dată mult mai bătrân, istovit şi tras la faţă. Umerii îi erau plecaţi, fiindcă era copleşit de ruşine. Ajunse lângă ei şi îşi puse câte o mână pe umărul Vittoriei şi pe cel al lui Langdon. În ochi îi luceau iarăşi lacrimi. — Desigur că sunteţi liberi să plecaţi, spuse el. Vă rog doar... Durerea din glasul lui era aproape palpabilă. Se opri un moment, privind în jos, apoi îşi ridică din nou ochii spre ei şi adăugă: — Lăsaţi-mă pe mine s-o fac. Am să ies chiar acum în piaţă şi am să găsesc o cale. Am să le spun. Nu ştiu cum... dar am să găsesc o cale. Mărturisirea Bisericii trebuie să vină din interiorul ei. Noi înşine avem datoria de a ne dezvălui păcatele. Mortati îşi întoarse privirea tristă spre altar: — Carlo, tu ai adus Biserica la această răspântie dezastruoasă... Se opri brusc şi privi dezorientat în jur. Lângă altar nu mai era nimeni. Undeva, în marginea sălii, se auzi un foşnet uşor şi apoi zgomotul sec al uşii închise. II camerlengo dispăruse.

134 Roba albă a şambelanului Ventresca flutură pe coridor, depărtându-se rapid de Capela Sixtină. Soldaţii Gărzii Elveţiene îl priviră perplecşi văzând că iese neînsoţit, spunându-le că are nevoie de o clipă de singurătate. Dar se supuseră şi-l lăsară să treacă. Curând ieşi din raza lor vizuală. Se simţea pradă unui torent emoţional cum nu crezuse posibil să existe. Îl otrăvise pe cel pe care-l numise „Sfânt Părinte", pe cel care-i spunea mereu „fiul meu". El crezuse întotdeauna că aceste cuvinte, „părinte" şi „fiu" erau doar expresia tradiţiei religioase; acum aflase însă diabolicul adevăr — sensul lor fusese tot timpul literal. La fel ca în noaptea aceea blestemată de acum două săptămâni, rătăcea şi acum prin întuneric, cu gândurile aiurea. Ploua în dimineaţa în care câţiva membri ai personalului bătuseră la uşa lui, trezindu-l dintr-un somn agitat. Papa, spuseseră ei, nu răspundea nici la uşă, nici la telefon. Preoţii erau speriaţi. II camerlengo era singurul care putea intra în apartamentele papei neanunţat. Şambelanul intră singur şi-l găsi pe suveran exact aşa cum îl lăsase cu o noapte în urmă, chircit şi mort în patul său. Faţa Sfinţiei Sale semăna cu cea a Satanei. Limba îi atârna din gură, neagră ca moartea. Diavolul însuşi dormise în patul papei. Il camerlengo nu avea remuşcări. Dumnezeu Îşi arătase voia. Şi nimeni n-avea să-şi dea seama de complot... Încă. Recunoaşterea urma să vină mai târziu. Anunţase apoi teribila veste — că Sfinţia Sa murise în urma unui atac cardiac. Şi după aceea începuse pregătirea conclavului. Vocea maicii Maria îi şoptea în ureche: „Niciodată să nu-ţi încâlci cuvântul dat lui Dumnezeu". — Te aud, Maică! răspunse. Lumea asta nu mai are credinţă. Oamenii trebuie aduşi înapoi, pe calea cea dreaptă. Oroare şi speranţă. E singura modalitate. — Da, spuse ea. Dacă nu tu... atunci cine? Cine va conduce Biserica de la întuneric spre lumină? În mod cert, nu unul dintre i preferiti. Ei sunt bătrâni... aproape de moarte... liberali gata să-l urmeze pe papă, renunţând la vechile tradiţii. Bătrâni patetici uitaţi de timp, care se pretind moderni. Nu puteau reuşi, fireşte! Forţa Bisericii stătea în tradiţie, nu în efemer. Lumea întreagă era efemeră. Biserica nu mai avea nevoie de schimbări; trebuia doar să le reamintească tuturor ce contează cu adevărat. Vieţi păcătoase! Dumnezeu va învinge! Biserica avea nevoie de un lider. Bătrânii nu pot însufleţi masele! Iisus le-a însufleţit! Tânăr, vibrant, puternic... MIRACULOS.

— Savuraţi-vâ ceaiul în linişte, le spusese il camerlengo celor patru preferiţi în ziua conclavului şi apoi plecase, lăsându-i singuri în biblioteca particulara a papei. Ghidul dumneavoastră va veni imediat. Cardinalii îi mulţumiseră, entuziasmaţi de prilejul oferit de a vizita celebrul Passetto. Cât de neobişnuit! Înainte de a pleca, şambelanul descuiase uşa care dădea spre Passetto şi, exact la ora convenită, un preot cu aspect destul de ciudat care purta în mână o torţă îi poftise în pasajul secret. Nu mai ieşiseră niciodată de acolo. Ei vor fi oroarea. Eu voi fi speranţa. „Nu... eu sunt oroarea." II camerlengo se împletici prin bezna din Bazilica San Pietro. Cumva, dincolo de sminteală şi de vinovăţie, printre imaginile tatălui său, prin vălul durerii şi al revelaţiilor, chiar prin ceaţa morfinei... o limpezime de cristal se aşternuse asupra lui. Un simţ implacabil al destinului. „Îmi cunosc rostul", îşi spuse, surprins de luciditatea brusc dobândită. De la început, nimic în seara asta nu mersese exact aşa cum plănuise. Obstacole neprevăzute i se ridicaseră în cale, dar el se adaptase, aducând planului ajustări îndrăzneţe. Totuşi, nici măcar o clipă nu îşi închipuise că se va sfârşi aşa; acum însă vedea toată măreţia situaţiei. Nici nu s-ar fi putut încheia altfel. Oh, ce groază îl cuprinsese în Capela Sixtină, întrebându-se dacă Dumnezeu îl părăsise! „Oh, ce lucruri pusese El la cale!" Căzuse în genunchi, măcinat de îndoieli, străduindu-se să audă vocea Domnului, dar în jur nu era decât tăcere. Implorase un semn. O îndrumare. Care era voia lui Dumnezeu? Biserica distrusă de un scandal abominabil? Nu! Dumnezeu fusese cel care îi ceruse să acţioneze! Nu-i aşa? Şi apoi îl văzuse. Pe altar. Semnul. Aşa comunica Dumnezeu — ceva obişnuit, văzut într-o lumină extraordinară. Crucifixul. Simplu, din lemn. Iisus pe cruce. În acea clipă, totul îi devenise clar... Nu era singur. Niciodată nu avea să fie singur. Aceasta era voia Domnului... menirea lui. Domnul ceruse totdeauna sacrificii măreţe din partea celor pe care-i iubea mai mult. De ce înţelesese el atât de greu? Îi fusese prea frică? Fusese prea umil? Oricum, acum nu mai conta. Pricepea chiar şi de ce fusese Robert Langdon salvat. Pentru a scoate adevărul la iveală. Pentru a provoca acest sfârşit. Iată singura cale de salvare a Bisericii! Il camerlengo avea senzaţia că pluteşte, în vreme ce cobora spre Nişa Pallium-urilor. Ceaţa cauzată de morfină părea că s-a îngroşat, dar ştia că Dumnezeu îl îndrumă. Departe, se auzea murmurul confuz al cardinalilor care ieşeau din

capelă, dându-le ordine celor din Garda Elveţiană. Dar nu-l vor putea găsi. Nu la timp. Se simţea atras în jos... mai repede, şi mai repede... cobora scările spre strălucirea vie a celor nouăzeci şi nouă de candele. Dumnezeu îi cerea să se întoarcă în acest pământ sacru. Se apropie de grilajul ce bloca drumul spre necropolă. Acolo, în necropolă, avea să se încheie noaptea asta. În sfântă întunecime de dedesubt. Luă o candelă, gata să coboare. Dar în drum se opri. Ceva nu părea în regulă. Cum îi folosea asta lui Dumnezeu? Un sfârşit tăcut, în singurătate? Iisus suferise în faţa întregii lumi. Nu, nu era posibil ca asta să fie voinţa Domnului! II camerlengo asculta şi spera să-l audă vocea, dar în urechi îi răsuna doar zvâcnetul difuz al medicamentului. — Carlo! Era vocea mamei lui: — Dumnezeu are planuri mari pentru tine. Năuc, şambelanul continuă să meargă. Apoi, pe neaşteptate, Dumnezeu veni. Preotul încremeni, cu ochii măriţi de uimire. Lumina celor nouăzeci şi nouă de candele îi proiecta umbra pe zidul de marmură. Uriaşă, ameninţătoare. O formă neclară, înconjurată de o lumină aurie. Pe fondul flăcărilor care licăreau în jurul lui, şambelanul era parcă un înger care se înălţa la ceruri. Încremeni pentru un moment, cu braţele ridicate şi privindu-şi imaginea. Apoi se întoarse, privind înapoi, spre scări. Voia Domnului era clară. Trei minute se scurseseră haotice pe culoarul din afara Capelei Sixtine şi încă nimeni nu ştia unde se află il camerlengo; parcă fusese înghiţit de noapte. Mortati se pregătea să ceară Gărzii Elveţiene o desfăşurare de forţe pe întregul perimetru al Vaticanului pentru a-l găsi, când de afară, din Piazza San Pietro, se auzi o izbucnire de bucurie. Exclamaţiile mulţimii erau tumultuoase. Cardinalii schimbară între ei priviri nedumerite. Mortati închise ochii: — Dumnezeu să ne ajute! Pentru a doua oară în acea seară, Colegiul Cardinalilor ieşi în piaţă. Langdon şi Vittoria se lăsară purtaţi de valul de sutane, în aerul rece al nopţii. Camerele şi reflectoarele presei erau aţintite toate asupra bazilicii. Acolo, în sacrul balcon al papei, situat chiar în mijlocul faţadei, cu braţele ridicate spre cer, stătea il camerlengo Carlo Ventresca. Chiar de departe, părea puritatea întruchipată. O siluetă. Învăluită în alb. Inundată de lumină. Energia mulţimii din piaţă crescu aidoma unui val de furtună şi, dintr-o dată, barierele Gărzii Elveţiene cedară. Masele se năpustiră

spre bazilică — un torent de oameni cuprinşi de euforie. Oamenii plângeau, strigau, cântau, bliţurile licăreau. Iadul. Oamenii se repezeau spre bazilică din toate părţile şi haosul deveni din ce în ce mai copleşitor, părând că nimic nu-l mai poate opri. Dar ceva îl opri. Sus, il camerlengo schiţă un gest mărunt. Îşi încrucişă mâinile la piept. Şi îşi plecă fruntea, într-o rugăciune mută. Unul câte unul, apoi cu zecile şi sutele, oamenii din piaţa îşi plecară ochii în pământ, o dată cu el. Nici un sunet nu se auzea în piaţă... de parcă o vraja îi cuprinsese pe toţi. Rotindu-se undeva, departe, în străfundurile minţii lui, rugăciunile şambelanului erau o vijelie de speranţe şi regrete: „... Iarta-mă, Părinte... Maică... plină de daruri... tu eşti Biserica... fie să înţelegi sacrificiul unicului tâu fiu. Oh, Iisuse al meu... apărâ-ne de focurile iadului... du-ne sufletele în rai, mai ales pe ale celor ce au mai multă nevoie de îndurarea Ta..." Il camerlengo nu-şi deschise ochii ca sa vadă iureşul de jos, camerele de televiziune, lumea întreagă care îl privea. O simţea însâ în sufletul său. Cu toată durerea care-l sfâşia, comuniunea inimilor era îmbătătoare — de parcă o legătură se întinsese şi cuprinsese întreaga planetă. În faţa televizoarelor, în casele lor, în maşini, locuitorii Pământului se rugau ca un singur suflet. Aidoma unor uriaşe sinapse care funcţionau la unison, oamenii îşi îndreptau inimile către Dumnezeu, în sute de limbi, în sute de ţări. Cuvintele pe care le şopteau erau noi, şi totuşi cunoscute... străvechi adevăruri... impregnate în însăşi substanţa sufletului. Armonia părea eternă. Curând, liniştea se transformă din nou în murmure şi rugăciuni de bucurie şi mulţumire. Ştia că venise clipa. „Prea Sfântă Treime, Ţie Îţi închin cel mai de preţ Sânge. Trup şi Suflet... pentru iertarea sacrilegiilor, a nelegiuirilor şi a indiferenţei..." Simţea deja cum durerea fizică îl cuprinde. I se răspândea în trup ca o molimă, făcându-l să-şi sfâşie carnea cu unghiile, aşa cum făcuse cu două săptămâni în urmă, când Domnul îi vorbise pentru prima dată: „Nu uita suferinţele îndurate de Iisus". Deja simţea în gât gustul suferinţei. Nici măcar morfina nu o mai putea domoli. „Misiunea mea pe pământ s-a sfârşit." Oroarea îi aparţinea lui. Speranţa era a lor. În Nişa Pallium-urilor, şambelanul urmase voia lui Dumnezeu şi îşi unsese trupul. Părul. Faţa. Roba de in. Pielea. Era îmbibat acum în uleiul sfânt al celor nouăzeci şi nouă de candele. Miroseau dulce, la fel ca şi mama lui, dar îi ardeau pielea. Înălţarea lui avea să fie una bine

venită şi îngăduitoare. Miraculoasă şi rapidă. Fără să lase în urmă dihonie... ci o nouă forţă, o nouă putere a minunii. Îşi duse mâna la buzunarul robei şi pipăi bricheta micuţă, aurie, pe care o luase cu el de la incendiario, din Nişa Pallium-urilor. Şopti un verset din Judecători: „Şi când focul se înălţă spre cer, Îngerul Domnului urcă o dată cu el". Puse degetul pe piatra brichetei. Oamenii cântau în Piazza San Pietro... Imaginea pe care o văzu lumea întreagă n-avea să fie uitată de nimeni niciodată. Sus, pe balon, ca un suflet care se elibera din temniţa lui trupească, o flacără intensă izbucni parcă din pieptul şambelanului. Focul se înălţă spre cer şi îi cuprinse într-o fracţiune de secundă tot trupul. Nu se auzi nici un ţipăt, nici un strigăt. II camerlengo îşi ridică braţele deasupra capului şi privi spre ceruri. Limbile de foc dansau în jurul lui, transformându-l într-o coloană de lumină. Flăcările se zbătură parcă o eternitate, sub ochii mulţimii. Lumina strălucea tot mai orbitoare. Apoi, treptat, intensitatea scăzu. Il camerlengo nu mai exista. Dacă se prăbuşise peste balustradă sau se evaporase pur şi simplu, nu se putea şti. În urma lui nu râmase decât un nor de fum care se rotea, înălţându-se deasupra Vaticanului.

135 Zorii coborâră asupra Romei. O furtună vijelioasă alungase mulţimile din Piazza San Pietro. Presa rămăsese, adăpostindu-se sub umbrele şi în maşini şi comenta evenimentele nopţii. Pretutindeni în lume, bisericile se umplură de oameni. Era o vreme a rugăciunii, a comuniunii... indiferent de religie. Întrebările se adunau din ce în ce mai multe, iar răspunsurile păreau să aducă doar alte nedumeriri. Deocamdată, Vaticanul nu rupsese tăcerea şi evita să dea vreo declaraţie. Dedesubt, în Grotele Vaticanului, cardinalul Mortati căzu în genunchi în faţa unui sarcofag deschis. Întinse mâna şi închise gura înnegrită a cadavrului. Sfinţia Sa părea împăcat şi se odihnea în pace, pentru veşnicie. La picioarele bătrânului cardinal se afla o urnă aurie, plină cu cenuşă. Mortati o adunase el însuşi şi o adusese aici. — Un prilej de iertare, îi spuse fostului papă şi aşeză urna în sacrofag, alături de trupul mort. Nu există dragoste mai mare decât aceea a unui părinte pentru fiul său. Ascunse urna bine, sub faldurile robei; ştia că această grotă era rezervată exclusiv relicvelor pontificale, dar într-un fel simţea că aşa trebuie să procedeze.

— Signore! se auzi un glas şi cineva intră în grotă. Era locotenentul Chartrand, însoţit de trei soldaţi: — Conclavul vă aşteaptă. Mortati încuviinţă: — Imediat. Aruncă o ultimă privire în sarcofag şi apoi se ridică: — E timpul ca Sfinţia Sa să se bucure de pacea pe care o merită. Soldaţii făcură un pas înainte şi, opintindu-se, aşezară capacul de marmură înapoi peste mormânt. Piatra se închise pe piatră cu un ultim bubuit. Mortati străbătu de unul singur Curtea Borgia, spre Capela Sixtină. O briză umedă îi flutură sutana. Din Palatul Apostolic ieşi un alt cardinal, care i se alătură: — Pot avea onoarea de a vă însoţi spre conclav, signore? — Onoarea îmi aparţine. — Signore, începu omul, cu un aer tulburat. Colegiul vă datorează scuze pentru noaptea trecută. Am fost orbiţi de... — Te rog! îl întrerupse bătrânul. Uneori mintea noastră vede ceea ce inima şi-ar dori să fie adevărat. După o lungă tăcere, cardinalul reluă: — Aţi aflat? Nu mai sunteţi Mare Elector. Mortati surâse: — Da. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru micile Sale binecuvântări. — Colegiul a insistat să fiţi declarat eligibil. — Se pare că iubirea şi îndurarea nu au murit în sânul Bisericii. — Sunteţi un om înţelept. Ne veţi conduce pe o cale bună. — Sunt un om bătrân. Vă voi conduce pentru scurt timp. Râseră amândoi. Când ajunseră la capătul Curţii Borgia, cardinalul ezită. Se întoarse spre Mortati şi-l fixă cu o nedumerire uşor stânjenită, de parcă temerile din noaptea trecută reveniseră în inima lui. — Ştiţi, şopti preotul, că nu am găsit nici o rămăşiţă pe balcon? Mortati zâmbi uşor: — Poate că le-a spălat ploaia. Omul îşi ridică privirile spre cerul înnorat: — Da, poate...

136 Norii erau încă grei când hornul Capelei Sixtine aruncă în aer primele valuri de fum albicios. Fuioarele sidefii se ridicară în aer şi se destrămarâ rapid.

Jos, în Piazza San Pietro, Gunther Glick le privea tăcut. Ultimul capitol... Chinita Macri se apropie şi îşi puse camera pe umăr: — E vremea, îl înştiinţă. Glick dădu din cap, cu tristeţe. Se întoarse spre ea, îşi netezi părul şi trase adânc aer în piept. „Ultima mea transmisie", îşi spuse. Un mic grup se adunase în jurul lor, pentru a-i privi. — În direct, în şaizeci de secunde, anunţă Macri. Glick privi peste umăr, spre acoperişul Capelei Sixtine: — Poţi să prinzi fumul? Chinita încuviinţă, răbdătoare: — Ştiu să iau nişte imagini, Gunther! Ce prostănac era! Sigur că ştia. Reuşita ei din noaptea trecută avea să-i aducă, probabil, un Premiu Pulitzer. Performanţele lui, pe de altă parte... mai bine să nu se mai gândească. Era sigur că va fi concediat de la BBC; fără îndoială, vor trebui să facă faţă acuzaţiilor de calomnie din partea unor organisme şi persoane foarte puternice... printre ei CERN şi George Bush. — Araţi bine, îi spuse Chinita, în timp ce-l privea din spatele camerei, cu un aer uşor preocupat. Mă întreb dacă nu ţi-aş putea oferi... Ezită un moment, apoi renunţă să mai continue: — Un sfat? Macri oftă: — Voiam să spun doar că nu e nevoie să încheiem cu ceva bombastic. — Ştiu, replică el. Vrei o ştire concisă. — Cea mai concisă din istorie. Am încredere în tine. Glick zâmbi. „O ştire concisă?! Probabil că a luat-o razna de tot!" O poveste precum cea din în noaptea trecută merita mult mai mult. O înfloritură. O bombă de final. O imprevizibilă dezvăluire a unui adevăr şocant. Din fericire, Glick avea asul în mânecă... — Intri în... cinci... patru... trei... Prin obiectivul camerei, Chinita zări o lucire ciudată în ochii lui Glick. „Am fost smintită că l-am lăsat să facă asta, îşi spuse. Ce-o fi fost în mintea mea?" — În direct din Cetatea Vaticanului, anunţă el în microfon, transmite Gunther Glick. Privi solemn drept în cameră, pe fundalul fumului alb ce se ridica deasupra Capelei Sixtine. — Doamnelor şi domnilor, ştirea este de acum oficială. Cardinalul Saverio Mortati, un avangardist de şaptezeci şi nouă de ani, a devenit noul papă. Deşi un outsider, Mortati a fost ales de Colegiul Cardinalilor

în unanimitate — un fapt fără precedent în istoria Vaticanului. Chinita Macri începu să răsufle mai uşurată; Glick părea surprinzător de profesionist azi. Pentru prima dată în viaţa lui, tipul arăta şi vorbea exact ca un reporter adevărat. — Şi, aşa cum v-am anunţat mai devreme, adăugă el pe un ton perfect, Vaticanul nu a oferit încă nici o declaraţie cu privire la miraculoasele evenimente din noaptea trecută. „Bun!" Nervozitatea Chinitei se evapora treptat. „Până acum e cum nu se poate mai bine." Figura lui Glick deveni tristă: — Şi, cu toate că s-au petrecut aici nişte întâmplări cu adevărat miraculoase, noaptea trecută poate fi considerată o noapte a tragediilor. Patru cardinali şi-au pierdut viaţa în conflictul de ieri, plus comandantul Olivetti şi căpitanul Rocher, din cadrul Gărzii Elveţiene — amândoi căzuţi la datorie. Printre celelalte victime se numără Leonardo Vetra, renumit fizician de la CERN şi pionier al creării antimateriei, şi Maximilian Kohler, directorul CERN, care a venit la Vatican, se pare, în încercarea de a ajuta la rezolvarea situaţiei, dar s-a stins din viaţă între timp. Nu au fost date încă publicităţii amănunte privind decesul domnului Kohler, dar informaţiile noastre susţin că moartea lui a fost cauzată de complicaţiile survenite pe fondul unei boli vechi. Macii înclină din cap. Reportajul decurgea excelent. Exact aşa cum conveniseră înainte. — Şi în urma exploziei de pe cerul Vaticanului, de noaptea trecută, tehnologia antimateriei dezvoltată la CERN a devenit punctul central de interes al oamenilor de ştiinţă, iscând controverse şi entuziasm deopotrivă. Într-o declaraţie difuzată în această dimineaţă, doamna Sylvie Baudeloque, secretara domnului Kohler, a afirmat că, deşi entuziasmat de potenţialul energetic al antimateriei, consiliul director al CERN suspendă deocamdată cercetările şi procedurile de brevetare, până când vor putea fi studiate în detaliu problemele de siguranţă implicate de noua tehnologie. „Excelent, îşi spuse Macii. Drept la ţintă." — O absenţă notabilă de pe micile ecrane în această zi este figura lui Robert Langdon, profesorul de la Harvard care a venit ieri la Vatican pentru a contribui la soluţionarea crizei Illuminati. Deşi iniţial s-a crezut că a murit în explozia antimateriei, unele surse susţin că profesorul a fost văzut în Piazza San Pietro după explozie. Cum a ajuns acolo, nu se ştie încă, deşi purtătorul de cuvânt al Spitalului Tiberina susţine că domnul Langdon a căzut literalmente din cer în apele Tibrului, la scurt timp după miezul nopţii. La spital i-a fost acordat primul ajutor şi apoi a fost externat. Glick îşi arcui sugestiv sprâncenele, în faţa camerei: — Iar dacă acest lucru este adevărat... atunci a fost, într-adevăr, o noapte a miracolelor. „Perfectă încheiere! Chinita Macri îi zâmbi larg în spatele

obiectivului. Excelent! Acum ia-ţi la revedere!" Dar Glick nu terminase. Făcu o scurtă pauză şi apoi se apropie de cameră cu un pas. Pe chip îi apăru un surâs misterios: — Dar înainte de a încheia... „Nu!" — ... aş vrea să invit la microfon un oaspete. Mâinile Chinitei îngheţară pe cameră. „Un oaspete? Ce mama dracului face acolo?! Ce oaspete?! Încheie odată!" Dar ştia că e deja prea târziu. Glick o făcuse iarăşi! — Cel pe care vi-i voi prezenta, spuse Glick, este un american... un specialist renumit. Chinita ezită. Îşi ţinu răsuflarea când Glick se întoarse către mica mulţime adunată în jurul lor şi-i făcu semn oaspetelui său să se apropie. Macri se rugă în gând: „Te rog, spune-mi că l-ai găsit pe Robert Langdon... nu pe vreun ţicnit, adept al conspiraţiilor Illuminati!" Dar când omul apăru în cadru, simţi că i se înmoaie picioarele. Nu era Robert Langdon! Era un tip chel, în blugi şi cămaşă de flanel. Ţinea în mână un baston şi purta ochelari cu lentile groase. Macri era de-a dreptul îngrozită: „Un ţicnit!" — Permiteţi-mi să vi-i prezint, anunţă Glick, pe celebrul specialist în problemele Vaticanului, doctorul Joseph Vanek, de la Universitatea De Paul, din Chicago. Macri ezită iarăşi; ăsta nu era un fan al conspiraţiilor — chiar auzise despre el! — Domnule Vanek, i se adresă Glick, am înţeles că ne veţi împărtăşi o informaţie extraordinară cu privire la conclavul de noaptea trecută. — Într-adevăr. După evenimentele surprinzătoare la care am fost martori cu toţii, este greu de crezut că ar mai putea exista vreo surpriză. Şi totuşi... Omul se întrerupse şi, cu un zâmbet, Glick preluă firul: — Şi totuşi, lucrurile au luat o întorsătură bizară. Vanek încuviinţă: — Da. Oricât de incredibil ar părea, cred că în această noapte, fără a-şi da seama, Colegiul Cardinalilor a ales doi papi. Macri aproape că scăpă camera din mână. Glick rânji, viclean: — Doi papi, spuneţi dumneavoastră? — Exact. În primul rând, ar trebui să ştiţi că mi-am închinat întreaga carieră studierii legilor referitoare la alegerile papale. Sistemul legislativ al conclavului este extrem de complex, multe din prevederile sale fiind astăzi ieşite din uz sau uitate. Nici chiar Marele Elector nu are cunoştinţă, probabil, de ceea ce vă voi spune acum. Şi anume că, în conformitate cu vechile şi de mult uitatele prevederi menţionate în Romano Pontifici Eligendo, Numero 63... votul nu este unica modalitate prin care poate fi ales un papă. Mai există una, cu un caracter, dacă

vreţi, divin. Se numeşte „Alegere prin Adulare". Şi acest lucru s-a petrecut aici noaptea trecută. Glick nu-şi dezlipi privirea de la buzele omului: — Vă rog, continuaţi. — Aşa cum poate vă amintiţi, continuă specialistul, când il camerlengo Carlo Ventresca stătea pe acoperişul bazilicii, toţi cardinalii aflaţi în piaţă au început să-i scandeze numele, la unison. — Da, îmi amintesc. — Păstrând în minte această imagine, daţi-mi voie să citez din vechile prevederi electorale. Americanul scoase nişte hârtii din buzunar, îşi drese vocea şi începu să citească: — „Alegerea prin Adulare are loc atunci când... toţi cardinalii, ca inspiraţi de Sfântul Duh, liber şi în mod spontan, unanim şi cu glas tare, rostesc numele unei persoane". Glick zâmbi: — Aşadar, dumneavoastră susţineţi că noaptea trecută, când cardinalii au scandat împreună numele lui Carlo Ventresca, l-au ales, de fapt, papă? — Exact! Mai mult decât atât, legea spune că Alegerea prin Adulare este mai presus de cerinţele de eligibilitate şi permite ca orice cleric — preot hirotonisit, episcop sau cardinal — să fie ales. Deci, după cum vedeţi, il camerlengo a putut fi ales papă prin această procedură. Doctorul Vanek privi drept în obiectiv şi continuă: — Acestea sunt faptele... Carlo Ventresca a fost ales papă noaptea trecută şi a păstrat această funcţie timp de aproape şaptesprezece minute. Iar dacă nu s-ar fi înălţat miraculos la cer într-o coloană de foc, acum ar fi fost îngropat în Grotele Vaticanului, alături de toţi ceilalţi papi. — Vă mulţumesc, domnule doctor. Glick se întoarse spre Macii şi-i aruncă un zâmbet afurisit: — Ne-am iluminat...

137 Sus de tot, pe treptele Colosseumului, Vittoria izbucni în râs şi-l strigă: — Robert, grâbeşte-te! Ştiam eu că trebuia să mă fi măritat cu un bărbat mai tânăr! Surâsul ei te vrăjea de-a dreptul. Se străduia să ţină pasul cu ea, dar picioarele parcă îi erau de piatră: — Aşteaptâ-mâ, o imploră. Te rog... În cap îi răsuna un bubuit.

Robert Langdon se trezi brusc. Întuneric. Rămase mult timp în moliciunea nefamiliarâ a aşternutului, incapabil să-şi dea seama unde se află. Pernele erau perfect netede, mari şi minunate. În aer plutea un parfum proaspăt. În celălalt capăt la camerei, două uşi de sticlă erau deschise şi dădeau spre un balcon elegant, unde o briză uşoară flutura perdelele în lumina palidă a lunii. Încercă să-şi aducă aminte cum ajunsese aici... şi unde se afla. Frânturi şi imagini de necrezut îi reveniră treptat în minte: „Un rug de flăcări mistice... un înger materializat din mulţime... mâna ei moale luând-o pe a lui şi ducându-l în noapte... Îndrumându-i trupul extenuat pe străduţe... până aici... În acest apartament... susţinându-l pe jumătate adormit sub duşul fierbinte... conducându-l până la acest pat... şi veghindu-l până ce căzuse într-un somn vecin cu moartea." În lumina slabă a lunii, Langdon zări în încăpere un al doilea pat. Aşternutul era mototolit, dar patul era gol. Dintr-o cameră alăturată se auzea susurul slab, dar continuu, al unui duş. Privind spre patul Vittoriei, zări două cuvinte brodate pe faţa de pernă: „Hotel Bernini". Nu se putu abţine să nu zâmbească; Vittoria alesese perfect. Luxul Lumii Vechi, în faţa Tritonului lui Bernini... nici că se putea o alegere mai bună în toată Roma. Întins în pat, auzi brusc un bubuit şi îşi dădu seama ce anume îl trezise. Cineva bătea în uşă. Mai tare. Derutat, se ridică. „Nimeni nu ştie unde suntem", îşi spuse, uşor îngrijorat. Trase pe el un halat elegant, cu aceeaşi emblemă brodată şi se duse în holul de intrare al micului apartament. Rămase o clipă nemişcat în faţa uşii grele de stejar şi apoi o deschise. Un bărbat solid, îmbrăcat într-o uniformă galben cu purpuriu, stătea în prag. — Sunt locotenentul Chartrand, spuse el. Din Garda Elveţiană a Vaticanului. Langdon ştia prea bine cine e: — Dar cum... cum ne-aţi găsit? — V-am văzut când aţi părăsit piaţa, azi-noapte. V-am urmărit. Îmi pare bine că mai sunteţi încă aici. Profesorul simţi un fior brusc de nelinişte, întrebându-se dacă nu cumva cardinalii îl trimiseseră pe Chartrand să-i aducă — pe el şi pe Vittoria — înapoi la Vatican. La urma urmei, ei doi erau singurii oameni, în afara Colegiului Cardinalilor, care ştiau adevărul. Şi constituiau, aşadar, un risc. — Sfinţia Sa mi-a cerut să vă înmânez acest mesaj, spuse locotenentul şi-i întinse un plic sigilat, cu pecetea Vaticanului. Langdon îl deschise şi citi biletul scris de mână: „Domnule Langdon, Doamna Vetra,

Deşi dorinţa mea profundă ar fi aceea de a vă solicita discreţie totală în privinţa evenimentelor petrecute în ultimele 24 de ore, nu-mi pot permite nicidecum să vă cer mai mult decât aţi oferit deja. De aceea, mă retrag umil şi sper doar că vă veţi lăsa inimile să decidă în această problemă. Lumea pare a fi astăzi un loc ceva mai bun... Poate că întrebările deţin o forţă mai mare decât răspunsurile. Uşa mea vă va fî mereu deschisă. Sfinţia Sa, Saverio Mortati." Langdon citi biletul de două ori. Colegiul Cardinalilor alesese deci pe scaunul pontifical un suflet nobil şi generos. Înainte ca el să poată spune ceva, Chartrand scoase din buzunar un pacheţel: — O dovadă a gratitudinii Sfinţiei Sale. Langdon luă pachetul. Era greu, învelit într-o hârtie maronie. — Prin decret semnat de Sfinţia Sa, adăugă locotenentul, vi se oferă cu titlu de împrumut pe termen nedefinit acest artefact din Tezaurul Papal. Sfinţia Sa are însă rugămintea ca, prin testamentul dumneavoastră, să procedaţi astfel încât acest obiect să revină acasă. Profesorul desfăcu pachetul şi rămase o clipă fără grai. Era matriţa. Diamantul Illuminati. Chartrand surâse: — Fie ca pacea să coboare asupra dumneavoastră. Şi se întoarse pentru a pleca. — Vă... vă mulţumesc, bâigui Langdon, ţinând cu mâini care-i tremurau preţiosul obiect. Locotenentul ezită o clipă în hol: — Domnule Langdon, pot să vă rog ceva? — Desigur! — Eu şi colegii mei suntem curioşi. În acele ultime minute... ce s-a întâmplat acolo sus, în elicopter? Profesorul îşi simţi inima strânsă. Ştiuse că acest moment avea să vină, momentul adevărului. Discutase despre asta cu Vittoria noaptea trecută, pe când se furişaseră din Piazza San Pietro. Şi se hotărâseră, chiar înainte de a primi biletul papei. Tatăl Vittoriei sperase că descoperirea sa avea să determine o renaştere spirituală. Evenimentele petrecute cu o noapte înainte nu fuseseră nici pe departe ceea ce şi-ar fi dorit el, dar adevărul nu putea fi ocolit: în acest moment, pretutindeni în lume, oamenii îşi înălţau gândurile spre Dumnezeu aşa cum n-o mai făcuseră niciodată înainte. Cât timp avea să dureze această vrajă, nici el şi nici Vittoria nu ştiau, dar amândoi erau siguri că în nici un caz n-ar putea distruge acest sentiment universal de încredere în miracole, provocând un scandal şi semănând îndoiala în inimile oamenilor. „Necunoscute sunt căile Domnului", îşi spuse în sinea sa, gândindu-se că poate... cine ştie... poate că în cele petrecute ieri fusese, totuşi, voia lui Dumnezeu.

— Domnule Langdon, insistă Chartrand. Vă întrebam despre elicopter. Profesorul afişă un surâs trist: — Da, ştiu... răspunse, simţind cum cuvintele îi izvorăsc nu de pe buze, ci direct din inimă. Poate că de vină e şocul prăbuşirii... dar memoria mea... pare că... totul e în ceaţă... Chartrand îl privi cu o uriaşă dezamăgire: — Şi nu vă amintiţi nimic? Langdon oftă: — Mi-e teamă că acest lucru va rămâne pentru totdeauna un mister. Când se întoarse în dormitor, ceea ce-l aştepta îl încremeni locului pentru o clipă: Vittoria stătea pe balcon, cu spatele lipit de balustradă şi ochii aţintiţi spre el. Părea o apariţie cerească... o siluetă luminoasă, pe fondul lunii palide. Semăna cu o zeiţă romană, învăluită în halatul alb şi pufos, cu cordonul strâns, care îi accentua formele suple. În spatele ei, o pâclă diafană plutea aidoma unui halou deasupra Tritonului lui Bernini. Langdon se simţea irezistibil atras de ea... ca de nici o altă femeie. Cu mişcări uşoare, aşeză Diamantul Illuminati şi scrisoarea papei pe noptieră. Va fi timp de explicaţii mai târziu. Se apropie de ea, pe balcon. Vittoria părea fericită să-l vadă alături: — Te-ai trezit, îi şopti moale. În sfârşit! Langdon surâse: — A fost o zi lungă. Ea îşi trecu o mână prin părul vaporos şi gulerul halatului se întredeschise uşor. — Iar acum... bănuiesc că îţi aştepţi răsplata. Cuvintele îl luară prin surprindere: — Poftim? — Suntem oameni mari, Robert. Poţi s-o recunoşti liniştit. Ai o dorinţă arzătoare. Ţi se vede în ochi. O foame profundă, carnală, adăugă surâzându-i la rândul ei. Şi eu simt acelaşi lucru. Iar pofta aceasta va fi satisfăcută imediat. — Va fi? Încurajat, făcu un pas spre ea. — Pe deplin, replică Vittoria, scoţând la iveală meniul pentru roomservice. Am comandat tot ce au în meniu. Seara fusese desăvârşită. Cinaseră împreună la lumina lunii... şezând pe balcon... savurând frisée, trufe şi risotto, sorbind vin Dolcetto şi vorbind până târziu în noapte. Nu avea nevoie de experienţa sa în simbolistică pentru a descifra semnalele pe care i le trimitea Vittoria. În timpul desertului — cremă

de mure cu savoiardi şi Romcaffé aburindă — îşi lipise piciorul gol de al lui, pe sub masă, fixându-l cu priviri aprige. Părea hotărâtă să-l determine să-şi azvârle furculiţa şi s-o ia pe ea în braţe. Dar Langdon nu se mişcase de la locul lui. Ca un gentleman perfect. "La jocul ăsta e loc pentru doi", îşi spuse, înăbuşindu-şi un zâmbet de pungaş. Când nu mai rămăsese nimic de mâncat, se retrase pe marginea patului său, răsucind în mâini Diamantul Illuminati, la nesfârşit, meditând iar şi iar asupra simetriei sale perfecte. Vittoria îl privea fix, iniţial, derutată, iar apoi cu o frustrare care-i tot creştea: — Găseşti ambigrama aceea teribil de interesantă, nu-i aşa? întreba ea. Langdon încuviinţă: — Teribil. — Ai zice că e cel mai interesant obiect din camera asta? Profesorul se scarpină în cap şi afişă un aer profund preocupat: — Păi, ar fi un lucru care m-ar interesa mai mult. Ea surâse şi făcu un pas spre el: — Şi anume? — Cum ai infirmat teoria aceea a lui Einstein cu ajutorul bancurilor de ton? Vittoria îşi ridică braţele în aer într-un gest disperat: — Dio mio! Destul cu peştele! Te previn: să nu cumva să încerci să te joci cu mine! Langdon zâmbi: — La următorul tău experiment ai putea folosi plătica pentru a dovedi că Pământul este plat! Vittoria fumega deja, dar pentru prima dată pe buze îi apăru umbra unui surâs exasperat: — Pentru ştiinţa ta, domnule profesor, să ştii că următorul meu experiment va face istorie în lumea ştiinţei. Am de gând să demonstrez că neutrinii au masă. — Neutrinii au masă?! făcu Langdon şi îi aruncă o privire siderată. Nici nu ştiam că le e foame! Dintr-o singură mişcare, se repezi asupra lui, blocându-l sub ea: — Sper să crezi în viaţa după moarte, Robert Langdon! izbucni ea în râs, ţintuindu-l cu palmele în timp ce ochii îi aruncau săgeţi înfierbântate. — De fapt, bâigui el printre hohote, niciodată n-am reuşit să-mi imaginez ce e dincolo de lumea asta. — Serios? Aşadar, n-ai avut niciodată o experienţă religioasă? O clipă sublimă de extaz glorios? Langdon clătină din cap: — Nu şi, serios, mă îndoiesc că sunt genul de om care ar putea avea vreodată o experienţă religioasă! Vittoria îşi aruncă halatul de pe ea:

— Dar n-ai fost niciodată în pat cu un maestru yoga, nu-i aşa? —