Harry Potter si Pocalul de Foc - J.K. Rowling (Ultima parte)

Chiar atunci intră şi Hermione prin gaura tabloului.
- De ce n-aţi venit la cină? întrebă ea, apropiindu-se.
- Pentru că... Ah, puteţi să terminaţi cu râsul ăsta? Toc¬mai au fost amândoi refuzaţi de fetele pe care le-au invitat la bal! zise Ginny.
Asta îi reduse la tăcere şi pe Harry, şi pe Ron.
- Mulţumim mult, Ginny, zise Ron sumbru.
- Toate fetele drăguţe merg cu altcineva, nu, Ron? îl în¬trebă Hermione cu un aer de superioritate. Eloise Midgen a început să pară chiar drăguţă în condiţiile astea, nu? Ei bine, sunt sigură pe vei găsi pe cineva care să vrea să meargă cu tine...
Dar Ron se uita la Hermione de parcă o vedea deodată în altă lumină.
- Hermione, Neville are dreptate... Chiar eşti o fată...
- Vai, ce observaţie profundă, zise ea ironic.
- Adică, vreau să spun că ai putea să mergi cu unul din¬tre noi!
- Nu, nu pot! E bine? se răsti Hermione.
- Of, haide, zise el grăbit, avem nevoie de partenere, o să arătăm ca nişte proşti dacă venim singuri, toţi ceilalţi au...
- Nu pot să merg cu nici unul dintre voi, zise Hermione, înroşindu-se puternic. Pentru că merg cu altcineva, de-aia!
- Ba nu! zise Ron. Ai spus asta numai ca să scapi de Neville!
- Ce spui? zise Hermione şi ochii îi scânteiară periculos. Doar pentru că ţie ţi-a luat trei ani să-ţi dai seama, Ron, nu înseamnă că nimeni altcineva nu a observat că sunt fată!
Ron se uită la ea, apoi zâmbi iar.
- Bine, bine, eşti fată, zise el. E de ajuns? Acum vii?
- Ţi-am mai spus! zise Hermione foarte supărată. Merg cu altcineva!
Şi se duse repede către dormitorul fetelor.
- Minte, zise Ron monoton, privind-o cum se îndepărta.
- Ba nu minte, zise Ginny încet.
- Da? Atunci, cu cine merge? întrebă Ron tăios.
- Nu îţi spun, e treaba ei, zise Ginny.
- Da, zise Ron, care părea terminat, a început să devină de¬ranjant, de-acum... Ginny, tu te poţi duce cu Harry şi eu pur şi simplu o să...
- Nu pot, zise Ginny şi se înroşi şi ea. Eu merg cu... cu Ne¬ville. M-a invitat după ce l-a refuzat Hermione şi m-am gân¬dit că... altfel nu o să mă pot duce şi eu la bal... Doar nu sunt în anul patru...
Părea extrem de nefericită.
- Cred că mă duc să iau cina, continuă ea, ridicându-se şi ducându-se către gaura tabloului, cu capul aplecat.
Ron îl privi pe Harry cu ochii mari.
- Ce-au păţit cu toatele? întrebă el.
Dar Harry tocmai le văzuse pe Parvati şi pe Lavender intrând prin gaura tabloului. Venise timpul pentru măsuri drastice.
- Aşteaptă aici, îi zise el lui Ron şi se ridică, se duse la Parvati şi o întrebă:
- Parvati, vrei să mergi cu mine la bal?
Parvati fu cuprinsă de o criză de chicoteli. Harry aşteptă să îi treacă isteria, cu degetele încrucişate în buzunarele robei.
- Da, bine, zise ea în cele din urmă, roşind foarte tare.
- Mersi, zise Harry, uşurat. Lavender, vrei să mergi cu Ron?
- Se duce cu Seamus, zise Parvati şi amândouă chicotiră mai tare ca niciodată.
Harry oftă.
- Îţi vine în minte cineva care să vrea să meargă cu Ron? zise el, coborându-şi vocea ca să nu-l audă Ron.
- Ce zici de Hermione Granger? zise Parvati.
- Se duce cu altcineva.
Parvati păru şocată.
- Daaa? Cu cine? întrebă ea curioasă foc.
Harry ridică din umeri.
- Habar n-am! zise el. Ia spune, cum rămâne cu Ron?
- Păi, zise Parvati încet, presupun că sora mea ar putea... Padma, ştii tu... De la Ochi-de-Şoim. O întreb, dacă vrei...
- Da, ar fi grozav, zise Harry. Îmi spui ce-a zis, da?
Şi se întoarse la Ron, simţind că balul ăsta nu merita atâta bătaie de cap şi sperând din tot sufletul că nasul Padmei Patil era centrat!


— CAPITOLUL XXIII —

BALUL DE CRĂCIUN

În ciuda numeroaselor teme pentru vacanţă pe care le primiră cei din anul IV, Harry nu avu deloc chef de muncă la sfârşitul semestrului şi îşi petrecu săptămâna dinainte de Crăciun distrându-se cât putu de tare, ca toţi ceilalţi. Turnul Cercetaşilor era la fel de aglomerat ca în timpul şcolii. Părea să se fi şi micşorat, iar cei care locuiau în el erau mult mai zgomotoşi ca de obicei. Fred şi George avuseseră mare succes cu Cremele Canar în primele zile de vacanţă, toţi umplându-se de pene peste tot. Nu trecu mult însă şi Cercetaşii începură să examineze cu mare precauţie orice fel de mâncare primeau de la alţii, ca nu cumva să aibă Cremă Canar ascunsă la mijloc. George îi spuse lui Harry secretul lui şi al lui Fred, şi anume că în acel moment lucrau la altceva. Harry îşi notă în minte să nu accepte nici măcar un cartof prăjit de la Fred şi George pe viitor. Încă nu-l uitase pe Dudley şi Bomboana „Limbă-de-o-tonă”!
Acum zăpada cădea în cantităţi mari pe deasupra castelului şi a împrejurimilor sale. Trăsura albastru-pal a celor de la Beaux¬batons arăta ca un dovleac mare şi îngheţat, alături de coliba lui Hagrid, care părea acum o căsuţă de turtă dulce. Hublo¬urile corăbiei celor de la Durmstrang erau îngheţate şi toată puntea fusese acoperită cu un strat gros de zăpadă. Spiriduşii de casă din bucătărie se întreceau pe ei înşişi, preparând fel de fel de mâncăruri delicioase şi deosebite, cărora numai Fleur Delacour le găsea câte un cusur, fie el cât de mic.
- Este prrrea grrrea toată mâncarrrea de la ‘Ogwarrrts, o auziră spunând morocănoasă, când ieşiră din Marea Sală în urma ei într-una din seri. (Ron ascunzându-se în spatele lui Harry şi sperând să nu-l vadă Fleur.) N-o să mai încap în rrroba mea festivă!
- Vai, ce tragedie, o ironiză Hermione cu acreală, când Fleur trecu mai departe, în holul de la intrare. Are o părere foarrrte bună despre ea, nu?
- Hermione, cu cine te duci la bal? o întrebă Ron.
Tot îi punea întrebarea asta, sperând să o ia prin surprin¬dere şi să-i răspundă. Însă Hermione se încruntă puţin şi zise:
- Nu vă spun pentru că o să râdeţi de mine! O să vedeţi!
- Glumeşti, Weasley? zise Draco Reacredinţă din spatele lor. Nu-mi spune că a invitat-o cineva la bal şi pe asta? Un Sânge-Mâl cu molari cât ai unei morse? Nu se poate!
Harry şi Ron se întoarseră amândoi, dar Hermione zise cu glas tare:
- Bună ziua, domnule profesor Moody!
Şi Hermione îi făcu semn cu mâna cuiva din spatele lui Reacredinţă.
Reacredinţă se făcu livid şi se întoarse repede spre spate, uitându-se disperat în jur după Moody, dar el se afla încă la masa profesorilor, terminându-şi friptura.
- Dihor mic şi zvăpăiat ce eşti, Reacredinţă, te-ai speriat, nu-i aşa? zise Hermione cât mai sarcastic posibil, în timp ce Harry şi Ron urcau scara de marmură, râzând încântaţi.
- Hermione, zise Ron, uitându-se la ea ciudat şi încrun¬tându-se brusc, dinţii tăi...
- Ce-i cu ei? întrebă ea.
- Păi, sunt altfel... Acum observ...
- Sigur că da, doar nu te aşteptai să rămân cu colţii ăia pe care mi i-a dat Reacredinţă?
- Nu, adică sunt altfel decât erau înainte să te blesteme... Sunt toţi... drepţi... Şi de mărime normală...
Hermione zâmbi deodată cu şiretenie şi Harry observă şi el: era un zâmbet foarte diferit de cel pe care şi-l amintea.
- Păi... când m-am dus la Madame Pomfrey să-i micşo¬reze, mi-a dat o oglindă şi mi-a spus s-o opresc când o să fie ca înainte, zise ea. Şi am zis stop... puţin mai târziu! zise ea şi zâmbi şi mai larg. Mama şi tata nu or să fie foarte mul¬ţumiţi. Încerc să-i conving să mă lase să-i micşorez de mult timp, dar ei vroiau să port mereu aparatul dentar. Ştiţi voi, sunt dentişti şi nu cred că dinţii şi magia au ceva în co... Uitaţi! S-a întors Pigwidgeon!
Micuţa bufniţă a lui Ron se agita pe deasupra balustradei cu ţurţuri, cu o bucată de pergament legată de picioruş. Oamenii care treceau pe lângă micuţa pasăre râdeau şi ară¬tau spre ea, iar câteva fete din anul III se opriră şi ziseră încântate:
- Ah, ce bufniţă micuţă şi drăguţă! Nu-i aşa că e scumpă?
- Tâmpită cu pene, proastă ca noaptea! şuieră Ron, urcând repede scările şi înşfăcând-o pe Pigwidgeon. Aduci scrisorile direct cui îi sunt adresate! Nu te mai da mare în faţa tuturor!
Pigwidgeon huhui fericită, cu capul pe umărul lui Ron. Fetele din anul III păreau de-a dreptul şocate de purtarea lui Ron.
- Valea! se răsti Ron la ele, vânturând pumnul în care o ţinea pe Pigwidgeon, care părea mai bucuroasă ca nicio¬dată, în timp ce făcea iar câteva cercuri prin aer. Uite, pof¬tim, Harry, adăugă Ron încet, în timp ce feţele din anul III fugeau scandalizate.
Luă răspunsul lui Sirius de pe piciorul lui Pigwidgeon şi i-l dădu lui Harry, care îl puse în buzunar, după care se în¬dreptară toţi trei, grăbiţi, către Turnul Cercetaşilor, să-l ci¬tească în linişte.
Toţi cei din camera de zi erau mult prea ocupaţi să se bucure de vacanţă, ca să observe ce făceau cei trei prieteni. Harry, Ron şi Hermione rămaseră departe de ceilalţi, lângă o fereastră întunecată, care se acoperea încet cu zăpadă, iar Harry citi cu voce tare:

Dragă Harry,

Felicitări că ai trecut de dragon! Oricine ţi-a pus numele în Pocal probabil că nu e prea fericit acum! Eu vroiam să-ţi sugerez un Blestem de Conjunctivită, pentru că ochii drago¬nului sunt punctul cel mai vulnerabil...

- Asta a făcut Krum! şopti Hermione.

Dar metoda ta a fost mai bună, sunt impresionat! Însă nu răsufla uşurat încă, Harry. Ai trecut abia de prima probă... Cel care te-a înscris în turnir mai are o grămadă de ocazii, dacă într-adevăr ţi-a pus gând rău. Fii cu ochii în patru... Mai ales când este prin apropiere persoana despre care am dis¬cutat... Şi concentrează-te ca să nu ai probleme!
Ţinem legătura, nu uita că vreau să-mi spui despre orice ţi se pare ieşit din comun.

Sirius

- Parcă ar fi Moody, zise Harry încet, băgând scrisoarea în buzunarul robei. „Vigilenţă continuă!” De parcă aş merge cu ochii închişi, lovindu-mă la fiecare pas cu capul de pereţi...
- Dar are dreptate, Harry, zise Hermione, mai ai două probe de trecut. Ar trebui să te uiţi la oul ăla cu atenţie, ştii tu, şi să încerci să afli ce înseamnă...
- Hermione, dar mai are o grămadă de timp! se răsti Ron. Vrei să jucăm şah, Harry?
- Da, bine, zise Harry, încă apoi, văzând expresia de pe faţa Hermionei, continuă: Zău aşa, Hermione, cum aş putea să mă concentrez, cu toată hărmălaia asta din jur? Nici n-o să pot să aud ce zice oul în zgomotul ăsta...
- Da, presupun că nu, oftă ea şi se aşeză să se uite la ei cum joacă o partidă care se termină cu un şah mat foarte palpitant dat de Ron, cu câţiva pioni puţin prea curajoşi şi cu un rege foarte violent.
*
Harry se trezi foarte brusc în dimineaţa de Crăciun. Întrebându-se ce îl adusese subit la realitate, deschise ochii şi văzu ceva foarte mare, rotund, cu ochi mari şi verzi, privindu-l din întuneric, atât de aproape, încât fu cât pe-aci să li se atingă nasurile.
- Dobby! strigă Harry, depărtându-se atât de rapid de spiriduş, încât aproape căzu din pat. NU mai face lucrul ăsta, o să mor într-o zi de spaimă!
- Lu’ Dobby pare rău, domnule! chiţăi spiriduşul repede, sărind şi el înapoi, cu degetele sale lungi acoperindu-şi gura. Dobby doar vrut urat lu’ Harry Potter „Crăciun fericit!” şi adus cadou, domnule! Harry Potter spus că Dobby poate venit să-l vadă oricând, domnule...
- Aşa e, bine ai făcut, zise Harry încă respirând mai repede decât de obicei, în timp ce inima se străduia să re¬vină la ritmul normal. Dar dă-mi de veste cumva pe viitor şi nu te mai apleca aşa peste mine...
Harry trase draperiile de la patul său, îşi luă ochelarii de pe noptieră şi şi-i puse pe nas. Strigătul său îi trezise pe Ron, pe Seamus, pe Dean şi pe Neville. Toţi se uitau printre draperiile de la paturile lor, ciufuliţi şi cu ochii cârpiţi de somn.
- Te-a atacat cineva, Harry? întrebă Seamus adormit.
- Nu, era Dobby, îi zise Harry. Culcă-te la loc!
- Aaaa... Cadouri! strigă Seamus, zărind muntele de daruri de la picioarele patului său.
Ron, Dean şi Neville se hotărâră că, dat fiind că tot erau treji, puteau foarte bine să îşi deschidă şi ei cadourile. Harry se întoarse iar către Dobby, care acum stătea emoţionat lângă patul lui Harry, îngrijorat că îl supărase. De capacul de ceainic de pe capul lui era acum prins un clopoţel de pus în brad.
- Poate să-i dea Dobby cadoul lui Harry Potter? chiţăi el.
- Sigur că da, zise Harry. Hm... şi eu am ceva pentru tine...
Era o minciună, nu-i cumpărase nimic lui Dobby, dar des¬chise repede cufărul şi scoase o pereche de şosete. Erau cele mai vechi şi mai ponosite şosete ale sale, galben-muştar, care îi aparţinuseră odată Unchiului Vernon. Păreau foarte voluminoase... Asta fiindcă Harry le folosise mai mult de un an drept săculeţ pentru Spionoscopul său. Scoase Spionos¬copul şi îi dădu şosetele lui Dobby, zicându-i:
- Iartă-mă, nu am avut timp să le împachetez...
Însă Dobby era în al nouălea cer.
- Şosetele sunt hainele preferate ale lui Dobby, domnule! zise el, dându-şi jos vechile şosete şi punându-şi-le pe ale Unchiului Vernon. Eu avut şapte perechi până acum, dom¬nule... Dar, domnule, zise el, cu ochii mărindu-i-se şi mai mult, după ce îşi trase cât de sus putu ambele şosete, încât îi atingeau marginea pantalonilor scurţi, făcut greşeală la magazin, ei dat lu’ Harry Potter două la fel!
- O, nu, Harry, cum de nu ţi-ai dat seama? se prefăcu Ron mirat, zâmbind din patul său, care acum era plin de hârtii de ambalaj rupte. Ştii ceva, Dobby... poftim... ia şi şo¬setele astea două şi poţi să le amesteci cum vrei. Şi uite şi puloverul promis.
Îi aruncă lui Dobby o pereche de şosete violete, pe care tocmai le scosese dintr-un pachet, şi un pulover tricotat de mână, pe care i-l trimisese doamna Weasley.
Dobby păru cu adevărat copleşit.
- Domnul este foarte bun cu Dobby! chiţăi el, cu ochii umplându-i-se iar de lacrimi şi făcând o plecăciune adâncă spre Ron. Dobby ştiut că domnul trebuie să fie un mare vrăjitor, căci este cel mai bun prieten al lu’ Harry Potter, dar Dobby nu ştiut că era şi atât de generos, de nobil, de bun...
- Sunt doar nişte şosete, zise Ron, care se făcuse cam roz la faţă, deşi părea foarte mulţumit în acelaşi timp. Uau, Harry! A-ntâia!
Tocmai desfăcuse cadoul de la Harry, o pălărie cu „Tunu¬rile din Chudley”. O puse pe cap, culorile pălăriei făcând un contrast violent cu părul său.
Dobby îi dădu lui Harry un pacheţel mic, care conţinea... şosete, bineînţeles!
- Dobby le face singur, domnule! zise spiriduşul fericit. El cumpără lână din salariul lui, domnule!
Şoseta stângă era roşu-aprins şi avea un model cu mături, iar şoseta dreaptă era verde, cu un model cu hoţoaice aurii.
- Sunt... sunt... Mulţumesc, Dobby, zise Harry, în timp ce şi le punea, făcându-l pe Dobby să lăcrimeze iar.
- Dobby trebuie plece acum, domnule, noi început deja pregătim cina la bucătărie, zise Dobby, ieşind repede din dormitor şi făcându-le cu mâna lui Ron şi celorlalţi.
Celelalte cadouri îl mulţumiră mult mai mult pe Harry decât şosetele ciudate ale lui Dobby, în afară de cadoul de la familia Dursley, desigur, care era o batistă, cel mai jalnic cadou pe care îl primise vreodată de la ei... Harry presupuse că şi ei îşi aminteau de Bomboana „Limbă-de-o-tonă”. Hermione îi dăruise o carte numită „Echipele de vâjthaţ ale Marii Britanii şi Irlandei”, Ron un sac plin cu bombe cu miros de baligă de dragon, Sirius un briceag de buzunar cu adaptări speciale, care să deschidă orice broască şi să des¬facă orice nod, iar Hagrid o cutie mare cu dulciuri, printre ele numărându-se şi bomboanele preferate de Harry: bom¬boane cu arome diverse, de la magazinul lui Bertie Botts, broscuţe de ciocolată cu surprize, gumă de mestecat spe¬cială, din care se puteau face baloane gigantice şi multe altele. Mai găsi sub pat şi cadourile tradiţionale ale doamnei Weasley: un pulover (verde, cu un dragon tricotat pe el -Harry presupuse că îi spusese Charlie cum înfruntase drago¬nul) şi foarte multe feluri de prăjituri de casă.
Harry şi Ron se întâlniră cu Hermione în camera de zi şi se duseră împreună la micul dejun. Petrecură cea mai mare parte din dimineaţa aceea în Turnul Cercetaşilor, unde toa¬tă lumea se bucura de cadouri, iar apoi se întoarseră în Ma¬rea Sală pentru a lua un prânz magnific, care includea cel puţin o sută de piftii de curcan şi munţi de cartofi copţi.
După amiază ieşiră la aer. Zăpada era neatinsă, dacă nu puneai la socoteală cărările adânci făcute de elevii de la Durmstrang şi Beauxbatons care veniseră la castel. Hermi¬one preferă să privească bătaia cu bulgări dintre Harry şi fraţii Weasley decât să li se alăture, şi la cinci fix spuse că pleacă în dormitor, ca să se pregătească pentru bal.
- Îţi trebuie trei ore? zise Ron, privind-o şi nevenindu-i să creadă. (Plăti pentru clipa de neatenţie când un bulgăre mare, aruncat de George, îl lovi drept în tâmplă.) Cu cine te duci? strigă el după Hermione, dar ea îi făcu semn cu mâna şi dis¬păru în castel, după ce urcă în fugă treptele de piatră.
În ziua aceea, nu se mai servea ceaiul de Crăciun, având în vedere că balul includea şi un ospăţ, aşa că la ora şapte, morţi de oboseală, abia mai fiind în stare să ţintească bine, abandonară bătaia cu bulgări şi se întoarseră în camera de zi.
Doamna grasă stătea în rama ei, bârfind cu prietena sa, Violet, amândouă ameţite rău de puzderia de bomboane cu lichior pe care le mâncaseră şi ale căror ambalaje zăceau în partea de jos a tabloului.
- Zâne spinsare, asta e! chicoti ea când îi spuseră parola şi le dădu drumul înăuntru.
Harry, Ron, Seamus, Dean şi Neville îşi puseră robele fes¬tive în dormitor, toţi fiind foarte preocupaţi de cum arătau, dar nici unul nu îl întrecu pe Ron, care se examină în oglinda lungă din colţ cu o expresie scârbită pe chip. Roba lui semă¬na extrem de bine cu o rochie... într-o încercare disperată de a o face să pară mai bărbătească, folosise o Vrajă de Apretare pentru guler şi pentru mâneci. Şi vraja funcţionase destul de bine. Cel puţin acum roba nu mai avea dantelă, deşi nu fuse¬se foarte atent şi tivul arăta îngrozitor de inegal.
- Tot nu pot să înţeleg cum aţi pus mâna pe cele mai drăguţe fete din anul nostru, murmură Dean.
- Atracţie animalică, zise Ron posomorât, trăgând de nişte fire deşirate care îi atârnau la mâneci.
Camera de zi părea stranie, plină de oameni care purtau robe în culori diferite, în loc de obişnuitele robe negre. Parvati îl aştepta pe Harry la capătul scărilor. Era într-adevăr foarte drăguţă, în roba ei roz-aprins, cu părul negru împletit într-o coadă lungă, în care strecurase şi fire aurii, şi cu brăţări de aur strălucindu-i la încheieturile mâinilor. Harry respiră uşurat când văzu că de data asta nu chicotea.
- Arăţi... Hm... foarte bine, îi spuse el stângaci.
- Mersi, Harry. Padma te aşteaptă în holul de la intrare, zise ea apoi, întorcându-se spre Ron.
- Bine, zise Ron, uitându-se în jur. Unde e Hermione?
Parvati ridică din umeri.
- Ce facem, Harry, mergem?
- Da, răspunse Harry, dorindu-şi să fi putut să rămână în camera de zi.
Fred îi făcu cu ochiul lui Harry, când trecu pe lângă el în drum spre gaura din tablou.
Şi holul de la intrare era plin de elevi, toţi aşteptând ora opt, când urma să fie deschisă Marea Sală. Aceia care aveau partenerii din alte Case treceau grăbiţi prin mulţime, încer¬când să se găsească unii pe alţii. Parvati o găsi pe sora ei, Padma, şi o conduse către Harry şi Ron.
- Bună, zise Padma, care era la fel de drăguţă ca şi Parvati, în roba ei turcoaz-aprins.
Nu părea deloc entuziasmată să-l aibă pe Ron ca parte¬ner. Ochii ei negri se opriră asupra gulerului şi asupra mâ¬necilor deşirate ale robei festive a lui Ron, studiindu-l din cap până-n picioare.
- Bună, zise Ron fără să se uite la ea, ci cercetând mulţimea. O, nu...
Îşi îndoi uşor genunchii şi se ascunse în spatele lui Harry, pentru că trecea Fleur Delacour, arătând superb în roba ei gri-argintiu, din satin, însoţită de Roger Davies, căpitanul echipei de vâjthaţ a Casei Ochi-de-Şoim. Când dispărură, Ron se ridică iar şi se uită pe deasupra mulţimii.
- Unde e Hermione? întrebă el iar.
Un grup de Viperini urcară treptele dinspre camera lor de zi din subsolul castelului. Reacredinţă era în frunte şi purta o robă neagră de catifea, cu guler înalt, care îl făcea să arate ca un preot, după părerea lui Harry. Pansy Par¬kinson îl strângea de braţ pe Reacredinţă, într-o robă foarte plisată, de culoare roz-deschis. Crabbe şi Goyle erau îmbră¬caţi amândoi în verde şi semănau cu nişte stânci acoperite de muşchi de pădure. Nici unul dintre ei, aşa cum observă Harry mulţumit, nu reuşise să găsească o parteneră.
Se deschiseră uşile de stejar de la intrare şi toată lumea se întoarse să se uite la elevii de la Durmstrang, care îşi făcură maiestuos intrarea, însoţiţi de profesorul Karkaroff. Krum era în frunte, însoţit de o fată frumuşică în robă albastră, pe care Harry nu o cunoştea. Pe deasupra ca¬petelor lor văzu că o parte din pajiştea din faţa castelului fusese transformată într-un fel de peşteră plină de zâne luminoase... Adică, în tufele de trandafiri care fuseseră aduşi acolo prin magie se aflau sute de zâne vii care fie că stăteau acolo, fie că zburau deasupra unor statui care pă¬reau să-l înfăţişeze pe Moş Crăciun şi renii săi.
Apoi răzbătu până la ei vocea profesoarei McGonagall:
- Campionii aici, vă rog!
Parvati îşi aranjă zulufii, zâmbind. Şi ea, şi Harry le ziseră grăbiţi lui Ron şi lui Padma un „Ne vedem imediat!” şi îna¬intară, mulţimea dându-se la o parte, ca să le facă loc să trea¬că. Profesoara McGonagall, a cărei robă festivă era de culoare roşu-tartan, îşi aranjase o ghirlandă din scaieţi (des¬tul de urâtă, de altfel) în jurul borului pălăriei şi le spuse să aştepte lângă uşă, în timp ce toţi ceilalţi se grăbeau să intre. Ei urmau să intre în Marea Sală doar după ce restul elevilor se aşezau. Fleur Delacour şi Roger Davies se aşezară cel mai aproape de uşă. Davies părea atât de uimit de norocul de a o avea pe Fleur ca parteneră, încât nu putea să-şi dezli¬pească ochii de la ea. Cedric şi Cho erau foarte aproape de Harry. Acesta se uită în altă parte, ca să nu fie nevoit să schimbe vreo vorbă cu ei. În schimb, ochii i se opriră asupra fetei de lângă Krum. Rămăsese tablou!
Era Hermione!
Însă nu semăna deloc cu Hermione a lor... Îşi făcuse ceva la păr; nu mai era umflat şi creţ, ci drept şi strălucitor, aran¬jat într-un coc elegant la ceafă. Purta o robă dintr-un mate¬rial vaporos, de culoare albastră, şi avea o alură diferită... Poate din cauză că nu se mai cocoşa sub greutatea celor aproximativ douăzeci de cărţi pe care le avea de obicei în geantă. În plus, zâmbea fericită - destul de emoţionată, e adevărat - dar reducerea mărimii dinţilor din faţă era acum mai evidentă ca niciodată. Harry nu putu să înţeleagă cum de nu observase nici el, nici Ron până atunci...
- Bună, Harry! zise ea. Bună, Parvati!
Parvati se uita la Hermione, nevenindu-i să creadă ce vedea, într-un mod nu tocmai drăgălaş. Şi nu era singura! Când se deschiseră uşile, trecu pe lângă ei fan clubul lui Krum, care îl însoţise zile în şir la bibliotecă, iar fetele arun¬cară Hermionei priviri pline de invidie şi dispreţ. Pansy Parkinson rămase cu gura întredeschisă, în timp ce trecea la braţul lui Reacredinţă, care amuţise şi el de uimire, nemaifi¬ind în stare să găsească nici o insultă usturătoare pe care să i-o azvârle în faţă Hermionei. Ron, în schimb, trecu pe lângă Hermione fără să îi arunce nici măcar o privire.
După ce toţi ceilalţi luară loc în Marea Sală, profesoara McGonagall le spuse campionilor şi partenerelor lor să se alinieze pe perechi şi să o urmeze. Aşa şi făcură, şi toată lu¬mea din Marea Sală aplaudă când intrară şi se duseră spre masa mare, rotundă, din capătul sălii, ca să îi salute pe membrii juriului.
Toţi pereţii sălii fuseseră acoperiţi cu o peliculă de gheaţă argintie şi strălucitoare, cu sute de ghirlande de vâsc şi ie¬deră care traversau tavanul înstelat. Mesele Caselor dispăru¬seră, locul lor fiind luat de circa o sută de măsuţe luminate de lămpi mici, fiecare având în jur de douăsprezece locuri.
Harry se concentră, încercând să nu se împiedice. Parvati părea să se simtă foarte bine. Le zâmbea tuturor, întorcân¬du-l pe Harry în toate direcţiile cu atâta putere, încât aces¬ta se simţea ca un câine la paradă, pe care îl strunea stă¬pânul să execute paşi corecţi. Îi zări pe Ron şi pe Padma când se apropie de masa din capăt. Ron o privea pe Hermi¬one printre pleoape. Padma era posomorâtă.
Dumbledore le zâmbi bucuros campionilor, când aceştia se apropiară de masa din capăt. Karkaroff însă avea o expresie foarte asemănătoare cu a lui Ron, în timp ce îi privea pe Krum şi pe Hermione. Ludo Bagman, în această seară într-o robă violet-aprins, cu stele mari, galbene, aplauda entuziasmat, ca şi când ar fi fost unul dintre elevi. Şi Madame Maxime, care îşi schimbase uniforma obişnuită din satin negru cu o rochie vaporoasă de mătase mov, îi aplauda politicos. Dar domnul Crouch, îşi dădu seama Harry deodată, nu era acolo! Al cin¬cilea scaun de la masă era ocupat de Percy Weasley.
Când campionii şi partenerele lor ajunseră la masă, Percy trase lângă el scaunul gol de la masă, uitându-se cu subîn¬ţeles la Harry, care pricepu imediat şi se aşeză lângă Percy. Fratele lui Ron purta o robă festivă nou-nouţă, albastru-ma¬rin, şi pe chip i se citea o expresie de mare înfumurare.
- Am fost promovat, zise Percy, înainte ca Harry să apuce să îl întrebe ceva, pe un ton de parcă ar fi anunţat că devenise stăpânul suprem al Universului. Acum sunt asistentul perso¬nal al domnului Crouch şi sunt aici pentru a-l reprezenta.
- El de ce n-a venit? întrebă Harry.
N-avea nici un chef să îi ţină Percy toată seara prelegeri despre fundurile de ceaun.
- Mă tem că domnul Crouch e bolnav, nu-i este bine deloc. Se simte aşa încă de când s-a terminat Cupa Mondială de Vâjthaţ. Şi nici nu e de mirare, munceşte mult prea mult. Nu mai este aşa tânăr ca altădată, deşi este la fel de sclipitor, desi¬gur, mintea i-a rămas la fel de ageră ca întotdeauna. Dar Cupa Mondială a fost un fiasco pentru tot Ministerul şi apoi dom¬nul Crouch a suferit un şoc personal imens, din cauza com¬portamentului spiriduşei lui de casă, Blinky, sau cum o cheamă... Normal, a concediat-o imediat după aceea, dar... Ei bine, aşa cum îţi spuneam, nu mai e aşa de tânăr, are nevoie de mai multă îngrijire, şi cred că are nevoie de cineva în locul spiriduşului dat afară... Şi apoi, a trebuit să organizăm turnirul şi toată nebunia de după Cupa Mondială... Cu femeia aia îngrozitoare, Rita Skeeter, dând mereu târcoale, cum face vul¬turul cu prada... Nu, categoric, bietul om merita un Crăciun liniştit. Mă bucur că a avut pe cineva de încredere pe care să se poată baza, ca să îl reprezinte...
Harry îşi dori din tot sufletul să îl întrebe pe Percy dacă domnul Crouch îi spunea tot „Weatherby”, sau învăţase cum îl cheamă, dar rezistă tentaţiei.
Încă nu era nimic de mâncare în farfuriile strălucitoare de aur, dar în faţa lor erau aşezate mici liste de bucate. Nesigur, Harry îşi ridică meniul şi se uită în jur... Nu se vedea nici un chelner. Îl văzu însă pe Dumbledore, care studia cu atenţie meniul său şi care îi zise clar farfuriei: „File de porc!” Şi ime¬diat apăru fileul de porc în farfurie. Înţelegând cum stă trea¬ba, restul mesenilor începură şi ei să comande farfuriilor tot ce doreau. Harry îi aruncă o privire Hermionei, ca să vadă ce părere avea despre această nouă metodă, mult mai compli¬cată, de a le fi servită cina. Cu siguranţă că asta însemna şi mai multă muncă pentru spiriduşii de casă... Dar Hermione nu părea să se gândească deloc la S.P.A.S. Era cufundată într-o discuţie aprinsă cu Viktor Krum şi nici măcar nu părea să fie atentă la ce mânca.
Acum îşi dădu Harry seama că de fapt nu îl mai auzise pe Krum vorbind până atunci, dar uite că avea un debit con¬siderabil şi vorbea foarte însufleţit.
- Ei bine, şi noi avem un castel, nu atât de mare ca aces¬ta, nu la fel de confortabil, dacă stau să mă gândesc, îi spu¬nea el Hermionei. Are doar patru etaje şi focul se aprinde doar în scopuri magice. Dar împrejurimile castelului sunt şi mai vaste ca acestea... Iarna avem foarte puţină lumină, aşa că nu ne putem bucura de ele. Dar vara zburăm zilnic, pe deasupra lacurilor şi munţilor...
- Viktor, Viktor! zise Karkaroff, cu un râs care nu reuşi să îi îmblânzească ochii reci. Nu mai da atâtea detalii, fiind¬că prietena ta încântătoare va şti exact unde să ne găsească!
Dumbledore zâmbi şi ochii îi scânteiară şiret:
- Igor, de ce atâtea secrete? Uneori am impresia că nu vrei oaspeţi...
- Ei bine, Dumbledore, zise Karkaroff, arătându-şi dinţii galbeni, suntem precauţi şi ne protejăm domeniile, nu-i aşa? Nu ne păzim cu străşnicie sălile de clasă care ne-au fost în¬credinţate? Şi nu avem dreptate să fim mândri că numai noi cunoaştem secretele şcolilor noastre? Prin urmare, suntem îndreptăţiţi să le protejăm!
- O, eu nu aş îndrăzni să spun că ştiu toate secretele de la Hogwarts, Igor, zise Dumbledore afabil. Chiar dimineaţă, de exemplu, am cotit greşit în drum spre baie şi m-am trezit într-o cameră mare, pe care nu o mai văzusem până atunci, în care se afla o colecţie cu adevărat magnifică de oale de noapte... Când m-am întors să cercetez problema mai îndeaproape, am descoperit cu stupoare că încăperea dispăruse. Dar trebuie să o mai urmăresc... Poate că nu apare decât la cinci şi jumătate dimineaţa. Sau poate că apare doar când este Lună Nouă... Sau când cel care o caută are vezica plină!
Harry râse, cu nasul în farfuria sa cu friptură de pui. Percy se încruntă la el, dar putu să jure că Dumbledore îi făcuse discret cu ochiul.
Între timp, Fleur Delacour critica decoraţiunile de la Hogwarts în faţa lui Roger Davies.
- Asta este nimic, zise ea cu superioritate, uitându-se în jur la pereţii strălucitori din Marea Sală. La Palatul Beaux¬batons avem sculpturrri de gheaţă peste tot în sala în care se ia masa de Crrrăciun. Nu se topesc, desigurrr... Sunt ca nişte statui imense de diamant, scânteietoarrre. Şi mânca¬rrrea este cu adevărrrat superrrbă. Şi avem corrrurrri de nimfe de pădure, carrre ne cântă serrrenade în timp ce mân¬căm. Nu avem arrrmurrri orrribile ca acestea pe perrreţi şi dacă arrr intrrra un vampirrr în Beauxbatons, arrr fi exma¬trrriculat aşa!
Şi dădu cu palma în masă.
Roger Davies o privea pierdut, în timp ce vorbea, şi nu reuşea să îşi nimerească gura cu furculiţa. Harry avu impresia că Davies era prea ocupat să se uite la Fleur ca să mai audă şi ce spunea.
- Ai perfectă dreptate, zise el repede şi dădu şi el cu pal¬ma în masă, imitând-o pe Fleur. Da, sigur că da...
Harry se uită prin sală. Hagrid stătea la una dintre cele¬lalte mese ale cadrelor didactice. Se îmbrăcase iar cu costu¬mul său oribil, de culoare maro, uitându-se către masa din capăt. Harry îl văzu că face cu mâna cuiva şi, uitându-se în jur, o văzu pe Madame Maxime că îi răspunde, opalele ei strălucind în lumina lumânărilor.
Hermione îl învăţa pe Krum să-i pronunţe cum trebuie numele. El îi spunea „Hermi-oun”.
- Hăr-mai-ou-ni, îi zise ea, clar şi răspicat.
- Hărm-mai-o-ni.
- Pe-aproape, zise ea şi zâmbi, întâlnind privirea lui Harry.
După ce termină de mâncat, Dumbledore se ridică şi îi rugă pe elevi să facă şi ei la fel. Apoi îşi vântură bagheta şi mesele se lipiră instantaneu de pereţi, lăsând podeaua liberă. Apăru din senin un postament lângă peretele din dreapta, pe care erau aşezate tobe, mai multe chitare, o lău¬tă, un violoncel şi câteva cimpoaie.
În uralele mulţimii, pe scena improvizată urcară Surorile Stranii. Aveau un păr bogat şi erau îmbrăcate în robe negre, care fuseseră rupte şi sfâşiate dinadins.
Îşi luară instrumentele, iar Harry, care urmărise totul cu o atenţie atât de, încât aproape că uitase ce urma, îşi dădu deodată seama că se stinseseră lămpile de la celelalte mese şi că ceilalţi campioni şi partenerele lor erau în picioare.
- Hai! şopti Parvati. Trebuie să deschidem dansul!
Harry se împiedică de poalele robei când se ridică de la masă. Surorile Stranii începură să cânte o melodie lentă, ca de înmormântare. Harry se duse în mijlocul ringului de dans puternic luminat, având grijă să evite privirile celorlalţi (îi văzu totuşi pe Seamus şi pe Dean făcându-i cu mâna şi râzând). În clipa următoare, Parvati îi luă mâinile, îi puse una pe talie şi pe cealaltă o ţinu strâns în mâna ei.
Nu era atât de rău pe cât se aştepta să fie, îşi zise Harry, învârtindu-se pe loc (Parvati era cea care conducea). Ră¬mase cu ochii aţintiţi deasupra capetelor celor care îi pri¬veau şi, la foarte puţin după aceea, mai multe perechi veniră şi ele pe ringul de dans, campionii nemaifiind centrul atenţiei. Neville şi Ginny dansau prin apropiere - o văzu pe Ginny strângând din dinţi aproape încontinuu pentru că Neville o tot călca pe picioare - şi Dumbledore valsa cu Ma¬dame Maxime. Era atât de mic pe lângă ea, încât vârful pălăriei sale ascuţite abia dacă îi ajungea până la bărbie uri¬aşei femei, care însă se mişca foarte graţios pentru cineva atât de masiv. Ochi-Nebun Moody dansa stângaci cu profe¬soara Sinistra, care îi evita cu grijă piciorul de lemn.
- Drăguţe şosete, Potter, murmură Moody când trecu pe lângă el, cu ochiul său magic privind prin roba lui Harry.
- A, da, Dobby, spiriduşul de casă mi le-a tricotat, zise Harry zâmbind.
- E aşa de sinistru! şopti Parvati, când Moody se înde¬părtă. Nu cred că ar trebui să aibă voie cu ochiul ăla pe stradă!
Harry se simţi uşurat când auzi ultima notă tremurată a cimpoiului. Surorile Stranii se opriră din cântat şi aplauzele umplură iar Marea Sală. Harry îi dădu drumul imediat lui Parvati şi îi zise grăbit:
- Hai să stăm puţin jos, ce zici?
- Ah, dar asta e o melodie tare drăguţă! zise Parvati, în timp ce Surorile Stranii începeau un nou cântec, mult mai rapid de data asta.
- Nu, mie nu-mi place, minţi Harry şi traversă ringul de dans împreună cu ea, pe lângă Fred şi Angelina, care dan¬sau atât de îndrăcit, încât cei din jurul lor se depărtaseră, de teamă să nu fie loviţi.
Ajunseră, în sfârşit, la masa la care stăteau Ron şi Padma.
- Cum merge? îl întrebă Harry pe Ron, aşezându-se şi deschizând o sticlă de Berezero.
Ron nu răspunse. Se uita la Hermione şi la Krum, care dansau în apropiere. Padma stătea cu mâinile şi picioarele încrucişate, mişcându-şi un picior în ritm cu muzica. Arun¬cându-i din când în când câte o privire dispreţuitoare lui Ron, care o ignora complet, Parvati se aşeză de partea cea¬laltă a lui Harry şi îşi încrucişă şi ea mâinile şi picioarele. Câteva clipe mai târziu, fu invitată la dans de un băiat de la Beauxbatons.
- Nu te superi, nu, Harry? întrebă Parvati.
- Cum? zise Harry, absent, privindu-i cum dansau pe Cho şi pe Cedric.
- Nimic, se răsti Parvati şi plecă să danseze cu băiatul de la Beauxbatons.
După ce se termină cântecul, nu se mai întoarse la masa lor.
Hermione veni şi se aşeză pe scaunul gol al lui Parvati. Era rumenă în obraji din cauza dansului.
- Bună, zise Harry.
Ron nu zise nimic.
- E cald, nu? zise Hermione, făcându-şi vânt cu mâna. Viktor s-a dus să ia ceva de băut.
Ron îi aruncă o privire mistuitoare.
- Viktor? zise el ironic. Mă mir că încă nu ţi-a zis să-i spui Viktoraş...
Hermione se uită la el nedumerită.
- Ce-i cu tine? întrebă ea.
- Dacă nu ţi-ai dat seama, zise Ron sarcastic, nu am de gând să-ţi spun.
Hermione se uită la el, apoi la Harry, care ridică din umeri, şi întrebă iar:
- Ron, ce-ai pă...
- E de la Durmstrang! zise Ron vehement. Concurează împotriva lui Harry! Împotriva şcolii noastre! Şi tu... tu...
Era evident că Ron căuta cuvinte cât mai usturătoare ca să descrie delictul Hermionei...
- Tu fraternizezi cu duşmanul, asta faci!
Hermione rămase cu gura căscată.
- Nu fi prost! zise ea după câteva clipe. Duşmanul! Fii serios... Cine era extrem de fericit când a văzut că a venit Viktor la Hogwarts? Cine a vrut să-i ceară un autograf? Cine are în dormitor o figurină cu el?
Ron hotărî că nu era cazul să îi răspundă.
- Presupun că te-a invitat când studiaţi amândoi la bibliotecă?
- Da, aşa este, zise Hermione, iar obrajii i se înroşiră şi mai tare. Şi ce-i cu asta?
- Şi cum a fost? Ai încercat să-l convingi şi pe el să devi¬nă membru spas, da?
- Nu! Dacă chiar vrei să ştii, mi-a... mi-a zis că a venit la bibliotecă în fiecare zi ca să încerce să intre în vorbă cu mine, dar nu a îndrăznit...
Hermione spusese acestea foarte repede şi roşise atât de tare, încât avea aceeaşi culoare ca roba lui Parvati.
- Da, mă rog... Aşa o fi, zise Ron răutăcios.
- Ce vrei să spui?
- E evident, nu? Este elevul lui Karkaroff, nu? Ştie că eşti prietenă cu Harry... Tot ce vrea e să se apropie de Harry... Să strângă informaţii despre el... Sau să se apropie destul ca să arunce vreun blestem asupra lui...
Hermione arăta de parcă Ron i-ar fi dat o palmă. Când vorbi, vocea îi tremura puternic:
- Dacă vrei să ştii, află că nu m-a întrebat absolut nimic despre Harry, absolut ni...
Ron îşi schimbă teoria cu viteza luminii.
- Atunci speră să-l ajuţi să descopere ce înseamnă oul ăla! Presupun că v-aţi chinuit împreună în timpul şedinţelor acelora drăguţe de la bibliotecă...
- Nu l-aş ajuta niciodată să descopere ce ascunde oul! zise Hermione, scoasă din sărite. Niciodată. Cum poţi să spui aşa ceva? Cum poţi să gândeşti asta? Eu vreau ca Harry să câştige turnirul. Şi Harry ştie asta, nu-i aşa, Harry?
- Ai un mod foarte ciudat de a o arăta, zise Ron cu sarcasm.
- Turnirul ar trebui să ne ajute să cunoaştem vrăjitori stră¬ini şi să ne împrietenim cu ei ! zise Hermione cu înflăcărare.
- Ba nu! strigă Ron. Există pentru a fi câştigat!
Oamenii începuseră să se uite la ei.
- Ron, zise Harry încet, pe mine nu mă deranjează că Hermione a venit cu Krum...
Dar Ron îl ignoră şi pe Harry.
- De ce nu te duci să-l găseşti pe Viktoraş, probabil că se întreabă unde eşti, mai zise Ron.
- Nu-i spune Viktoraş!
Hermione se ridică şi traversă în fugă ringul de dans, iar Ron o privi cum dispare în mulţime, cu o expresie ameste¬cată, de furie şi satisfacţie, pe chip.
- Ai de gând să mă inviţi la dans vreodată? îl întrebă Padma.
- Nu, zise Ron, încă uitându-se după Hermione.
- Bine, se răsti Padma şi se duse la Parvati şi la băiatul de la Beauxbatons, care îl aduseră cât ai clipi pe unul dintre prietenii lui, atât de repede, încât Harry putu să jure că folo¬sise o Vrajă de Chemare.
- Unde e Hermi-o-ni? zise o voce.
Krum venise la masa lor cu două Berizero în mână.
- Nu ştiu, zise Ron încăpăţânat, uitându-se la el. Ai pier¬dut-o?
Krum se posomori iar.
- Atunci, dacă o vedeţi, spuneţi-i că am luat de băut, zise el şi se îndepărtă.
- Te-ai împrietenit cu Viktor Krum, Ron?
Era Percy care venise şi el la masa lor, frecându-şi pal¬mele şi afişând acelaşi aer înfumurat, ca de obicei.
- Excelent! Asta era şi scopul: cooperarea magică internaţională!
Spre disperarea lui Harry, Percy se aşeză repede pe locul gol lăsat de Padma. Masa din capăt era acum goală. Pro¬fesorul Dumbledore dansa cu profesoara Lăstar, Ludo Bag¬man cu profesoara McGonagall, iar Madame Maxime şi Hagrid îşi croiau o cărare lată pe ring, în timp ce valsau printre elevi. Karkaroff nu era de găsit.
Când se termină următorul cântec, toată lumea mai apla¬udă o dată şi Harry îl văzu pe Ludo Bagman sărutându-i mâna profesoarei McGonagall şi îndreptându-se către masă, prin mulţime, dar la un moment dat fu oprit de Fred şi de George.
- Ce e în mintea lor, cum îndrăznesc să deranjeze un membru de frunte al Ministerului? şuieră Percy, privindu-i cu suspiciune pe Fred şi pe George. N-au nici un pic de respect...
Totuşi, Ludo Bagman scăpă destul de repede de Fred şi de George şi, zărindu-l pe Harry, îi făcu cu mâna şi veni la masa lor.
- Sper că nu v-au deranjat fraţii mei, domnule Bagman? zise Percy imediat.
- Cum? A, nu, deloc! zise Bagman. Nu, doar mi-au spus despre baghetele acelea false ale lor. M-au întrebat dacă n-aş putea să-i ajut să le lanseze pe piaţă. Le-am promis că o să le fac legătura cu nişte cunoştinţe de-ale mele de la Maga¬zinul lui Zonko...
Percy nu se arătă deloc mulţumit şi Harry putea să pună pariu că abia aştepta să-i spună doamnei Weasley ce făcu¬seră cei doi gemeni. Se părea că planurile lui Fred şi ale lui George deveniseră şi mai ambiţioase, dacă aveau asemenea gânduri...
Bagman deschise gura ca să-l întrebe ceva pe Harry, dar Percy îl opri.
- Ce părere aveţi despre cum decurge turnirul, domnule Bagman? Departamentul nostru este destul de mulţumit... Problema cu Pocalul de Foc - se uită la Harry - a fost o în¬tâmplare nefericită, dar se pare că de atunci totul a decurs bine, nu credeţi?
- A, da, zise Bagman vesel, este extrem de distractiv. Ce mai face bătrânul Barty? Păcat că nu a putut să vină.
- O, sunt sigur că domnul Crouch se va pune pe picioare din clipă-n clipă, zise Percy plin de importanţă, dar între timp eu sunt mai mult decât dornic să îl ajut cum şi cât pot! Desigur, asta nu înseamnă doar să-l reprezint la baluri, râse el uşor. O, nu, a trebuit să rezolv multe probleme care s-au strâns în absenţa lui... Aţi auzit de Ali Bashir, care a fost prins aducând pe ascuns în ţară un lot de maşini zbură¬toare? Şi apoi, încercăm să-i convingem pe transilvăneni să semneze Tratatul de Interzicere a Duelurilor şi, chiar la în¬ceputul anului, o să am o întâlnire cu Şeful Cooperării Ma¬gice din ţara lor...
- Hai să facem o plimbare, murmură Ron către Harry, să fugim de Percy...
Pretinzând că se duceau să mai ia ceva de băut, Harry şi Ron plecară de la masă, trecură pe lângă ringul de dans şi intrară în holul de la intrare. Uşile din faţă erau larg des¬chise şi zânele luminoase din grădina de trandafiri clipeau şi scânteiau, în timp ce ei coborau treptele din faţă. Se treziră înconjuraţi de tufe, de cărări ornamentale şi de sta¬tui mari din piatră. Harry auzi un susur de apă, probabil de la o fântână... Din loc în loc, se vedeau oameni aşezaţi pe băncile sculptate. El şi Ron o luară pe una dintre cărările unduitoare printre tufele de trandafiri, dar nu merseră mult şi auziră o voce răutăcioasă, foarte cunoscută.
- Nu înţeleg de ce îţi faci griji, Igor.
- Severus, nu poţi să te prefaci că nu se întâmplă nimic!
Vocea lui Karkaroff era speriată şi abia se distingea, de parcă ar fi vrut să nu fie auzit.
- E din ce în ce mai clar, mai zise el, de luni întregi se întâmplă ceva... Şi chiar îmi fac griji, de ce să nu recunosc...
- Atunci, fugi! zise laconic vocea lui Plesneală. Fugi, îţi găsesc eu scuze... Dar eu rămân la Hogwarts.
Plesneală şi Karkaroff dădură colţul, venind către ei. Ples¬neală avea bagheta scoasă şi dădea la o parte tufele de tran¬dafiri, părând cât se poate de prost dispus. Din zeci de tufişuri se auziră chiţăieli şi din ele apărură siluete întunecate.
- Zece puncte de la Astropufi, Fawcett! se răţoi Plesneală, când o fată trecu în fugă pe lângă el. Zece puncte de la Ochi-de-Şoim, Stebbins! îi zise el unui băiat care alerga ime¬diat după fată. Şi voi doi, ce căutaţi aici? adăugă el, văzân¬du-i pe Harry şi pe Ron pe cărarea din faţă.
Karkaroff, aşa cum observă Harry, părea nemulţumit să-i vadă acolo. Îşi duse mâna nervos la bărbuţa în formă de cioc şi începu să o răsucească în jurul degetului arătător.
- Ne plimbăm, îi zise scurt Ron lui Plesneală. Nu încăl¬căm nici o lege, sper...
- Atunci, plimbaţi-vă în continuare! se răsti Plesneală şi trecu furios pe lângă ei, iar pelerina lui neagră şi lungă îi flu¬tură în urmă.
Karkaroff îl urmă grăbit pe Plesneală. Harry şi Ron con¬tinuară să se plimbe pe cărare.
- Oare de ce era Karkaroff îngrijorat? şopti Ron.
- Şi de când se tutuieşte cu Plesneală? zise Harry şi mai încet.
Ajunseră în dreptul unui ren mare, din piatră, pe dea¬supra căruia văzură apa care ţâşnea dintr-o fântână arte¬ziană înaltă. Observară umbrele a doi oameni enormi, care stăteau pe o bancă de piatră, privind apa în lumina lunii. Şi atunci îl auziră pe Hagrid vorbind.
- De când te-am văzut, am ştiut, zise el pe un ton răguşit.
Harry şi Ron încremeniră. Parcă nu era genul de mo¬ment la care vroiau să ia parte... Harry se uită spre capătul cărării şi îi văzu pe Fleur Delacour şi pe Roger Davies, stând pe jumătate ascunşi într-o tufă de trandafiri din apropiere. Îl bătu pe Ron pe umăr şi îi făcu semn cu capul către ei, adică îi sugeră că ar fi putut să se furişeze pe acolo fără să fie observaţi (Fleur şi Davies păreau foarte preocupaţi), dar Ron, cu ochii mărindu-i-se de groază când o văzu pe Fleur, clătină din cap cu convingere şi îl trase pe Harry şi mai mult în umbra renului.
- Ce ai ştiut, ‘Agrrrid? zise Madame Maxime, cu o voce alintată.
Harry chiar că nu vroia să asculte mai departe. Ştia că lui Hagrid nu i-ar fi plăcut deloc să fie auzit într-un asemenea moment (nici lui nu i-ar fi plăcut, dacă ar fi fost în locul lui Hagrid)... Dacă ar fi fost posibil, şi-ar fi băgat degetele în urechi şi ar fi început să fredoneze ceva cu voce tare, dar nu avea de ales în situaţia aceea. Încercă în schimb să se con¬centreze asupra unui cărăbuş care mergea pe spatele renu¬lui de piatră, însă cărăbuşul nu era destul de interesant ca să îl facă să nu audă cele spuse de Hagrid în continuare:
- Am ştiut... Am ştiut că erai... ca mine... Cine a fost, mama sau tatăl tău?
- Nu... nu ştiu la ce te rrreferrri, ‘Agrrrid...
- La mine a fost mama, zise Hagrid încet. A fost printre ultimele din Marea Britanic Sigur, nu mi-o amintesc prea bine... A plecat... Când aveam vreo trei ani. Nu prea era genul matern. Mă rog, nu prea le stă în caracter, nu? Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea... Poate să fi şi murit din punctul meu de vedere...
Madame Maxime nu zise nimic. Şi Harry, împotriva hotărârii sale, îşi dezlipi ochii de pe cărăbuş şi privi peste coarnele renului, ascultând... Niciodată nu îl mai auzise pe Hagrid vorbind despre copilăria sa până atunci.
- I-a frânt inima lu’ tata când a plecat. Un tip tare miti¬tel. La şase ani, puteam să-l ridic şi să-l pun pe dulap dacă mă supăra. Pe el îl făcea să râdă lucrul ăsta...
Vocea groasă a lui Hagrid se schimbă. Madame Maxime asculta nemişcată, uitându-se la fântâna argintie.
- Tata m-a crescut, continuă Hagrid, dar a murit imediat după ce am început şcoala. De atunci, a cam trebuit să mă descurc singur. Dumbledore m-a ajutat mult. A fost foarte drăguţ cu mine, foarte bun...
Hagrid scoase o batistă mare de mătase cu picăţele şi îşi suflă nasul cu putere.
- Deci... Cam asta ar fi... Atât despre mine. La tine cum a fost? Din ce parte ai moştenit-o?
Dar Madame Maxime se ridică brusc în picioare.
- Este cam rrrăcoarrre, zise ea, dar, oricum ar fi fost vremea, nu era nici pe departe atât de rece ca vocea ei. Crrred că mă întorrrc înăuntrrru... Acum!
- Cum? zise Hagrid absent. Nu, nu pleca! Nu am mai întâlnit niciodată pe altcineva ca mine!
- Adică, ce vrei să spui, mai exact? zise Madame Maxime, pe un ton glacial.
Harry ar fi vrut să-i spună lui Hagrid că ar fi fost mai bine să nu răspundă, dar rămase acolo în umbră, strângând din dinţi şi sperând din tot sufletul că Hagrid nu va spune nimic... Dar degeaba...
- Un alt uriaş! Ei bine... pe jumătate, bineînţeles! zise Hagrid.
- Cum îndrrrăzneşti? strigă Madame Maxime.
Vocea ei explodă în aerul liniştit al nopţii ca o sirenă de ceaţă în port. În spatele lui, Harry îi auzi pe Fleur şi pe Roger căzând în tufa lor de trandafiri.
- Nu am fost în viaţa mea insultată ca acum! Urrriaş? Pe jumătate? Moi? Eu... Eu am oasele marrri... atâta doarrr!
Şi Madame Maxime plecă valvârtej. Roiuri de zâne mul¬ticolore se ridicară în aer când trecu pe lângă tufele de trandafiri, dându-le mânioasă la o parte din faţa ei. Hagrid rămase pe bancă, uitându-se după ea. Era mult prea întuneric pentru a-i vedea chipul. Apoi, după un minut, se ridică şi se îndreptă, nu spre castel, ci spre coliba sa.
- Hai, îi şopti Harry lui Ron. Hai să mergem...
Dar Ron nu se mişcă.
- Ce e? zise Harry.
Ron se uita la el cu multă seriozitate.
- Tu ştiai? şopti el. Că Hagrid e pe jumătate uriaş?
- Nu, zise Harry, ridicând din umeri. Şi ce dacă?
Îşi dădu seama imediat, după privirea pe care i-o aruncă Ron, că încă o dată îşi arătase neştiinţa despre lumea vrăji¬torilor. Fiind crescut de familia Dursley, multe lucruri cu care vrăjitorii erau obişnuiţi erau adevărate revelaţii pentru Harry. Aceste surprize erau însă din ce în ce mai puţine, cu cât treceau anii la şcoală. Dar acum îşi dădu seama că majoritatea vrăjitorilor nu ar fi spus „Şi ce dacă?”, în momentul în care aflau că unul dintre prietenii lor avea o mamă care făcea parte din neamul uriaşilor...
- Îţi explic când ajungem la castel, zise Ron încet. Hai...
Fleur şi Roger Davies dispăruseră, probabil într-un pâlc de copaci care le oferea mai multă intimitate. Harry şi Ron se întoarseră în Marea Sală. Parvati şi Padma stăteau la o masă îndepărtată, cu o grămadă de băieţi de la Beauxbatons în jurul lor, iar Hermione dansa cu Viktor Krum. Harry şi Ron se aşezară la o masă, cât mai departe de ringul de dans.
- Ei? făcu Harry către Ron. Care e problema cu uriaşii?
- Păi, sunt... sunt...
Ron se chinuia să găsească cele mai potrivite cuvinte.
- Nu sunt prea amabili, termină el.
- Cui îi pasă? întrebă Harry. Hagrid e foarte drăguţ!
- Ştiu, dar... Fir-aş al naibii, nici nu mă mir că nu ne-a spus! zise Ron, clătinând din cap. Eu am crezut întotdeauna că e din cauza vreunei Vrăji de Mărire de când era mic sau ceva de genul ăsta. Nu am vrut să aduc vorba...
- Dar ce contează dacă mama lui era uriaşă? insistă Harry.
- Păi... nimănui care îl cunoaşte pe Hagrid n-o să-i pese, pentru că ştim că nu e periculos, zise Ron încet. Dar... Harry, uriaşii sunt... Sunt deosebit de... cruzi! Exact cum a spus Hagrid, aşa sunt, ca vampirii... Le place să omoare, toată lumea ştie. În zilele noastre, nu mai există nici unul în Marea Britanic
- Ce s-a întâmplat cu ei?
- Păi, oricum erau pe cale de dispariţie şi apoi mulţi dintre ei au fost omorâţi de Aurori. Însă se spune că în alte ţări mai există uriaşi... Se ascund în munţi de cele mai multe ori...
- Nu ştiu pe cine are impresia Madame Maxime că păcă¬leşte, zise Harry, privind-o cum stătea singură la masa mem¬brilor juriului, părând foarte necăjită. Dacă Hagrid e pe jumătate uriaş, atunci e clar că şi ea este! Oase mari... Doar un dinozaur are oase mai mari ca ea!
Harry şi Ron continuară să discute tot restul balului despre uriaşi, la masa lor retrasă, nici unul dintre ei nedorind să mai danseze. Harry încercă să nu se uite la Cho şi Cedric. Asta îl făcea să vrea să dea cu pumnul sau cu piciorul în ceva.
Când Surorile Stranii terminară de cântat, pe la miezul nopţii, lumea le aplaudă furtunos, ca de final, şi toţi începură să se îndrepte către holul de la intrare. Mulţi ar fi dorit ca balul să nu se fi sfârşit, dar Harry era foarte fericit să se ducă la culcare. Din punctul lui de vedere, seara nu fusese nicicum prea distractivă.
În holul de la intrare, Harry şi Ron o văzură pe Hermione spunându-i noapte bună lui Krum, înainte ca acesta să se în¬toarcă la corabia lui. Fata îi aruncă lui Ron o privire foarte rece şi trecu pe lângă el, urcând scara de marmură fără să-i adreseze vreun cuvânt. Harry şi Ron o urmară, dar la jumă¬tatea scării de marmură Harry auzi pe cineva strigându-l.
- Hei, Harry!
Era Cedric Diggory. Harry o văzu pe Cho aşteptându-l jos, în holul de la intrare.
- Da? zise Harry rece, în timp ce Diggory urca scările în fugă până la el.
Cedric părea că nu dorea să spună ce avea de zis de faţă cu Ron, care ridică din umeri, părând jignit, şi continuă să urce scările.
- Fii atent, îşi coborî Cedric vocea după ce Ron se înde¬părtă suficient. Îţi sunt dator pentru că mi-ai spus despre dra¬goni. În legătură cu oul de aur... Al tău urlă când îl deschizi?
- Da, zise Harry.
- Păi... fă o baie, bine?
- Poftim?
- Fă o baie şi... Hm... ia şi oul cu tine şi... Hm... o să îţi vină mai multe idei în apa fierbinte... crede-mă!
Harry se uită la el nedumerit.
- Ştii ceva, continuă Cedric, du-te la baia Perfecţilor. A patra uşă din stânga lui Boris cel Uimit de la etajul cinci. Parola e „Ananas”. Acum trebuie să plec... vreau să-mi iau rămas-bun...
Îi zâmbi iar lui Harry şi coborî scările spre Cho.
Harry se întoarse singur în Turnul Cercetaşilor. Fusese un sfat cât se poate de ciudat. De ce l-ar ajuta o baie să des¬copere ce însemna vaietul? Oare Cedric încerca să-l păcă¬lească? Încerca să-l facă să arate ca un prost, pentru ca Cho să-l placă şi mai tare pe Cedric în comparaţie cu el?
Doamna grasă şi prietena ei, Vi, sforăiau în tabloul din faţa deschiderii către camera de zi. Harry trebui să urle pa¬rola, Zâne sprinţare, ca să le trezească pe cele două, iar când reuşi, acestea îl priviră nespus de supărate şi indignate. Intră în camera de zi şi îi găsi pe Ron şi pe Hermione cer¬tându-se rău de tot. Stând la cincisprezece metri depărtare unul de altul, ţipau amândoi, cu feţele roşii ca focul.
- Ei bine, dacă nu ţi-a plăcut, ştii care e soluţia, nu? strigă Hermione.
O şuviţă i se desprinsese din cocul elegant, iar chipul îi era plin de mânie.
- A, da? îi strigă Ron. Care?
- Data viitoare când o să mai fie vreun bal, să mă inviţi înainte să o facă altcineva, nu ca ultimă soluţie!
Ron îşi mişcă buzele în gol, ca un peştişor care ieşise din apă, în timp ce Hermione se întoarse pe călcâie şi se duse ca o furtună înspre dormitoarele fetelor. Ron se întoarse spre Harry.
- Poftim! zise el, uluit la culme. Poftim... Asta dovedeşte că... nu a înţeles absolut nimic...
Harry tăcu. Se bucura mult prea tare că vorbea din nou cu Ron ca să spună ce gândea în acel moment. Adevărul era că Hermione pusese foarte bine punctul pe i...



— CAPITOLUL XXIV —

LOVITURA RITEI SKEETER

A doua zi de Crăciun, toată lumea se trezi târziu. Camera de zi a Cercetaşilor era mult mai liniştită decât în ulti¬mul timp, conversaţiile fiind întrerupte de o groază de căs¬caturi. Părul Hermionei era din nou sârmos şi rebel. Îi măr¬turisi lui Harry că folosise cantităţi uriaşe de Licoare pentru Păr Lins, special pentru bal...
- Dar e mult prea complicat să fac lucrul ăsta zilnic! zise ea hotărâtă, mângâindu-i după urechi pe Şmecherilă, care torcea în poala ei.
Ron şi Hermione păreau decişi amândoi să nu-şi continue cearta. Erau chiar prietenoşi unul cu altul, deşi puţin cam forţat. Ron şi Harry îi spuseră imediat Hermionei despre con¬versaţia pe care o auziseră între Madame Maxime şi Hagrid, dar Hermione nu păru să primească vestea că Hagrid era pe jumătate uriaş atât de şocată ca Ron.
- M-am gândit eu că aşa trebuie să fie, zise ea, ridicând din umeri. Ştiam că nu putea să fie uriaş sută la sută, pen¬tru că aceştia au în jur de treizeci de metri înălţime. Dar, serios vorbind, toată nebunia asta despre uriaşi n-are nici un haz. Nu pot să fie toţi atât de groaznici precum se zice... La fel ca şi prejudecăţile pe care le au oamenii faţă de vârco¬laci... E total nedrept, nu credeţi?
Ron dădu să îi răspundă sarcastic, dar probabil că nu mai dorea o nouă ceartă, pentru că se mulţumi să clatine din cap cu dezaprobare.
Venise momentul să se gândească la temele pe care le neglijase în prima zi de vacanţă. Toată lumea părea să fie tristă, acum că trecuse Crăciunul... Toţi, în afară de Harry, care începuse (iar!) să se simtă oarecum îngrijorat.
Problema era că douăzeci şi patru februarie părea mult mai aproape acum, după ce trecuse Crăciunul şi încă nu fă¬cuse nimic ca să descopere care era indiciul din oul de aur. Aşadar, începuse să scoată zilnic oul din cufăr, ori de câte ori se ducea în dormitor, deschizându-l şi ascultându-l cu atenţie, sperând că de data aceea va înţelege ce însemna. Se chinuise să se gândească dacă sunetul îi amintea de ceva, dar, în afară de cele treizeci de ferăstraie muzicale, nu mai auzise niciodată ceva de genul acela. Închisese oul, îl scu¬turase cu putere şi îl deschisese iar, ca să vadă dacă se schimbase sunetul. Încercase să-i pună întrebări oului, strigând ca să acopere vaietul, dar nu se întâmplase nimic. Ba chiar aruncase oul în partea cealaltă a camerei, deşi nu se aşteptase ca acest lucru să îl ajute cu ceva.
Harry nu uitase indiciul pe care i-l dăduse Cedric, dar sentimentele sale, nu tocmai prietenoase faţă de Cedric din momentul acela, îl îndemnau să nu se grăbească să îi accepte ajutorul. Poate reuşea şi singur.... Oricum, îşi zise că, dacă Cedric chiar ar fi vrut să-l ajute, ar fi fost mult mai explicit. El îi spusese lui Cedric exact ce îl aştepta la prima probă... Iar ideea lui Cedric despre răsplată era să îl îndem¬ne să facă o baie. Ei bine, nu avea nevoie de asemenea aju¬tor... lamentabil... Cel puţin, nu de la cineva care se tot plimba pe holuri cu Cho de mână. Şi astfel sosi prima zi a noului semestru, iar Harry se duse la ore, cocoşat, ca de obi¬cei, sub greutatea cărţilor, a pergamentelor şi a penelor, dar şi cu greutatea oului, care îl apăsa pe suflet, de parcă l-ar fi purtat veşnic cu el.
Zăpada se depusese în straturi groase în împrejurimile castelului, iar ferestrele de la seră erau aburite bine, încât nu puteau vedea prin ele la ora de „Ierbologie”. Nimeni nu aştepta cu plăcere ora de „Îngrijire a Creaturilor Magice” pe o asemenea vreme, deşi, după cum zicea Ron, probabil că Homarii aveau să-i încălzească bine de tot, fie alergându-i, fie explodând atât de puternic, încât să producă un incen¬diu în coliba lui Hagrid.
Dar când ajunseră la colibă dădură peste o vrăjitoare în vârstă, cu părul cărunt strâns într-un coc şi cu o bărbie foarte proeminentă, care îi aştepta în faţa uşii.
- Grăbiţi-vă, s-a sunat de cinci minute, răcni aceasta la ei, în timp ce se luptau să ajungă la ea prin zăpadă.
- Dumneavoastră cine sunteţi? o întrebă Ron, uitându-se la ea. Unde e Hagrid?
- Mă numesc Grubbly-Plank, zise ea vioaie, şi sunt pro¬fesoara voastră - pentru moment - de „Îngrijire a Crea¬turilor Magice”.
- Unde e Hagrid? repetă Harry.
- Nu se simte bine, zise profesoara Grubbly-Plank scurt.
Râsete înfundate şi răutăcioase ajunseră la urechile lui Harry. Se întoarse şi îi văzu pe Draco Reacredinţă şi restul Viperinilor, care tocmai ajunseseră la oră. Toţi păreau veseli şi nici unul nu se arata surprins să o vadă pe profesoara Grubbly-Plank.
- Pe aici, vă rog, zise profesoara şi se îndreptă către pa¬docul unde tremurau de frig caii uriaşi de la Beauxbatons.
Harry, Ron şi Hermione o urmară, uitându-se peste umăr la coliba lui Hagrid. Toate draperiile erau trase. Oare Ha¬grid era acolo, singur şi bolnav?
- Ce are Hagrid? întrebă Harry, grăbindu-se să o prindă din urmă pe profesoara Grubbly-Plank.
- Nu-ţi face griji, zise ea, de parcă i-ar fi zis să nu îşi bage nasul unde nu îi fierbe oala.
- Ba îmi fac, zise Harry cu înflăcărare. Ce a păţit?
Profesoara Grubbly-Plank se comportă de parcă nici nu l-ar fi auzit. Îi duse dincolo de padocul unde erau caii de la Beauxbatons, strânşi unii în alţii pentru a rezista frigului, către un copac de la marginea Pădurii Interzise, de care era legat un unicorn mare şi frumos.
Majoritatea fetelor exclamară „Uau!” când îl văzură.
- Vai, cât e de frumos! şopti Lavender Brown. De unde l-a luat? Se presupune că sunt foarte greu de prins!
Unicornul era de un alb atât de strălucitor, încât făcea ca zăpada din jurul lui să pară gri. Bătea nervos în pământ cu copitele de aur şi îşi dădea pe spate capul împodobit cu un corn superb.
- Băieţii, înapoi! răcni profesoara Grubbly-Plank, întin¬zând un braţ în lateral şi lovindu-l tare în piept pe Harry. Unicornii preferă atingerea fetelor. Fetele, în faţă şi apro¬piaţi-vă cu grijă. Haideţi, uşurel...
Ea şi fetele se apropiară încet de unicorn, lăsându-i pe băieţi de lângă gardul padocului, să se uite nedumeriţi.
Imediat ce văzu că profesoara Grubbly-Plank se îndepăr¬tase suficient ca să nu-l audă, Harry se întoarse spre Ron.
- Ce crezi că a păţit? Doar nu cumva o fi din cauza vre¬unui Homar...
- O, nu, n-a fost atacat, Potter, dacă la asta te gândeşti, zise Reacredinţă încet. Nu, îi e pur şi simplu prea ruşine să-şi arate faţa mare şi urâtă.
- Ce vrei să spui? îl întrebă Harry, tăios.
Reacredinţă îşi băgă mâna în buzunarul robei şi scoase o pagină de ziar împăturită.
- Poftim! zise el triumfător. Îmi pare tare rău, Potter...
Râse în timp ce Harry înşfăca pagina, o despături şi o citi,
cu Ron, Seamus, Dean şi Neville, care i se uitau peste umăr. Era un articol din Profetul zilei, precedat de o poză a lui Hagrid, care nu părea deloc în apele lui.

URIAŞA GREŞEALĂ A LUI DUMBLEDORE

Albus Dumbledore, excentricul director al Şcolii Hog¬warts de Magie, Farmece şi Vrăjitorii, nu s-a temut niciodată să angajeze persoane controversate. În luna septembrie a acestui an, el l-a angajat pe Alastor Ochi-Nebun Moody, fos¬tul Auror, mare amator de blesteme, pentru a preda „Apărarea contra Magiei Negre”, o decizie care a făcut să se ridice multe sprâncene la Ministerul Magiei, având în ve¬dere obiceiul bine cunoscut al lui Moody de a ataca pe ori¬cine face o mişcare bruscă în prezenţa sa. Ochi-Nebun Moody pare însă la locul lui şi drăguţ, în comparaţie cu omul, dacă putem să îi zicem aşa, pe care l-a angajat Dumbledore ca profesor de „Îngrijire a Creaturilor Magice”.
Rubeus Hagrid, care recunoaşte că a fost exmatriculat de la Hogwarts în anul III, a deţinut postul de păstrător al chei¬lor şi paznic al vânatului încă din acea perioadă, o slujbă acordată de acelaşi Dumbledore. Anul trecut însă, Hagrid şi-a folosit misterioasa influenţă pe care o are asupra direc¬torului amintit ca să ocupe postul nou înfiinţat, de profesor de „Îngrijire a Creaturilor Magice”, în locul multor alţi can¬didaţi, incomparabil mai calificaţi.
Fiind un bărbat înspăimântător de corpolent şi cu un as¬pect feroce, Hagrid îşi foloseşte noua autoritate pentru a-i îngrozi pe elevii săi cu o mulţime de creaturi înfiorătoare. În timp ce Dumbledore se face că nu vede, Hagrid a muti¬lat mai mulţi elevi în timpul unor ore considerate de mulţi ca „extrem de înspăimântătoare”.
„Eu am fost atacat de un Hipogrif, iar prietenul meu, Vincent Crabbe, a fost muşcat de o Trirâmă”, ne-a declarat Draco Reacredinţă, un elev din anul IV. „Cu toţii îl urâm pe Hagrid, dar ne este prea frică să spunem ceva”.
Hagrid nu pare să aibă însă nici o intenţie de a înceta campania sa de intimidare a elevilor. În timpul unei discuţii cu un reporter de la Profetul zilei, de luna trecută, a recu¬noscut că are grijă de nişte fiinţe pe care le-a botezat „Ho¬mari cu Capete Explozive”, nişte hibrizi extraordinar de periculoşi, rezultaţi în urma împerecherii lăcustelor carni¬vore cu crabii de foc. Crearea acestei noi specii de creaturi magice este în mod normal o activitate atent supravegheată de Departamentul Reglementării şi Controlului Creaturilor Magice. Se pare însă că Hagrid se consideră deasupra unor asemenea restricţii neînsemnate (pentru el).
„Eu am vrut doar să mă distrez puţin”, ne-a zis el, înainte de a schimba repede subiectul.
Şi, de parcă nu ar fi fost de ajuns, Profetul zilei a descoperit dovezi că Hagrid nu este - aşa cum a pretins me¬reu - un vrăjitor cu sânge pur. De fapt, nu este nici măcar un om pur. Mama sa, vă putem pune dovezile la dispoziţie în exclusivitate, este nimeni alta decât uriaşa Fridwulfa, despre care nu se ştie exact unde se află în prezent.
Însetaţi de sânge şi violenţi, uriaşii s-au adus singuri în pragul dispariţiei, războindu-se între ei în timpul secolului trecut. Cei câţiva care au mai rămas i s-au alăturat Celui-Ca¬re-Nu-Trebuie-Pomenit şi au fost responsabili în mare mă¬sură de groaznicele crime în masă contra Încuiaţilor, din timpul cruntei sale domnii de teroare.
Deşi majoritatea uriaşilor care l-au slujit pe Cel-Care-Nu-Trebuie-Pomenit au fost ucişi de Aurorii care luptau împotriva forţelor Întunericului, Fridwulfa nu s-a numărat printre ei. Este posibil să fi scăpat, ajungând în una dintre comunităţile de uriaşi care mai există în zonele montane din alte ţări. Dacă ne luăm după felul în care se comportă în timpul orelor de „Îngrijire a Creaturilor Magice”, se pare că fiul Fridwulfei a moştenit caracterul brutal al mamei sale.
Ca o ciudăţenie, se pare că Hagrid a legat o strânsă pri¬etenie cu băiatul care l-a adus la declin pe Ştiţi-Voi-Cine, fapt care i-a făcut pe mama lui Hagrid şi pe restul supor¬terilor Ştiţi-Voi-Cui să se ascundă. Poate că Harry Potter nu cunoaşte înfiorătorul adevăr despre uriaşul său prieten, dar Albus Dumbledore are datoria de a se asigura că Harry Potter, ca şi restul elevilor, se află în afară de orice pericol care s-ar putea ivi în urma acestei prietenii.

Harry termină de citit şi se uită la Ron, care rămăsese cu gura căscată.
- Cum a aflat? şopti el.
Dar nu asta îl deranja cel mai mult pe Harry.
- Cum adică, ce vrea să spună cu asta: „Cu toţii îl urâm pe Hagrid”? se răsti Harry la Reacredinţă. Ce sunt toate mizeriile astea despre ăsta - şi arătă către Crabbe - că ar fi fost muşcat de o Trirâmă? Animalele astea nici măcar nu au dinţi!
Crabbe râdea, părând foarte mulţumit de el însuşi.
- Păi, cred că asta ar trebui să pună capac carierei mon¬strului, zise Reacredinţă, cu ochii scânteindu-i cu ură. Pe jumătate uriaş... Şi eu care credeam că înghiţise o sticlă de Creşte-Schelet, când era mic... Nu cred că mămicile şi tăticii noştri or să fie prea încântaţi de toate dezvăluirile astea... O să le fie frică să nu le mănânce copilaşii... Ha! Ha!
- Nenoro...
- Ei, ce faceţi, de ce nu sunteţi atenţi? îi certă profesoara Grubbly-Plank pe băieţi, în timp ce fetele erau strânse în jurul unicornului, mângâindu-l.
Harry era atât de supărat încât îi tremura şi mâna în care ţinea articolul din Profetul zilei când se întoarse să se uite absent la unicorn, ale cărui calităţi erau enumerate de pro¬fesoara Grubbly-Plank, care vorbea tare, ca să o poată auzi şi băieţii.
- Sper să ne rămână profesoară şi în continuare! zise Parvati Patil, după ce se termină ora şi se întorceau cu toţii la castel, ca să ia masa de prânz. Aşa îmi închipuiam eu ora de „Îngrijire a Creaturilor Magice”... Să învăţăm despre fiinţe normale, ca unicornii, nu despre monştri...
- Şi cum rămâne cu Hagrid? zise Harry supărat, în timp ce urcau treptele.
- Ce-i cu el? întrebă Parvati pe un ton dur. Poate să rămână în continuare paznic al vânatului, nu?
De la bal încolo, Parvati fusese foarte rece cu Harry. Da, probabil că ar fi trebuit să-i acorde mai multă atenţie, dar până la urmă Parvati nu se putea plânge că nu se distrase de minune. Cel puţin aşa le spunea tuturor celor care vro¬iau să o asculte, că aranjase să se vadă cu băiatul acela de la Beauxbatons, în următorul week-end, la Hogsmeade.
- A fost o lecţie foarte bună, zise Hermione, când intră în Marea Sală. Nu ştiam nici jumătate din lucrurile pe care ni le-a spus doamna profesoară Grubbly-Plank despre uni...
- Citeşte asta! se răsti Harry şi îi vârî sub nas articolul din Profetul zilei.
Hermione rămase cu gura căscată, după ce îl citi. Reacţia ei fu exact la fel ca a lui Ron:
- Cum a aflat femeia aia oribilă, Rita Skeeter? Doar nu credeţi că i-a spus Hagrid?
- Nu, zise Harry, ducându-se cu ei către masa Cerce¬taşilor şi aruncându-se furios într-un scaun liber. Nici nouă nu ne-a zis, nu? Presupun că a fost atât de supărată că nu i-a zis tot felul de lucruri scârboase despre mine, încât s-a apu¬cat să caute ceva despre el, numai ca să se răzbune!
- Poate că l-a auzit când i-a zis lui Madame Maxime, la bal, zise Hermione încet.
- Am fi văzut-o în grădină! zise Ron. Oricum, nu mai avea voie să intre în şcoală, Hagrid a zis că Dumbledore i-a interzis să mai pună piciorul în castel...
- Poate că are şi ea o pelerină care o face invizibilă, zise Harry, punându-şi friptură de pui în farfurie şi stropind cu sos în jur, de supărare. Dar, la urma urmelor, exact asta ar face, nu credeţi? S-ar ascunde în tufe şi ar asculta ce vorbesc alţii.
- Da, ca tine şi ca Ron, preciză Hermione.
- Noi nu am vrut să auzim ce zice! strigă Ron indignat. Nu am avut de ales! Ce prost, să vorbească de mama lui uri¬aşă într-un loc unde l-ar fi putut auzi oricine!
- Trebuie să ne ducem să-l vedem! hotărî Harry. Chiar astă-seară, după ora de „Previziuni despre viitor”! Să-i spunem că vrem să se întoarcă... Doar vrei şi tu să se întoarcă, nu? se răsti el la Hermione.
- Eu... Ei bine, nu o să mă prefac, a fost, într-adevăr, o schimbare plăcută, am avut şi noi o oră cum trebuie... Dar vreau să se întoarcă Hagrid, sigur că da! adăugă Hermione repede, văzând cum supărarea lui Harry creşte.
Aşa că în acea seară, după cină, toţi trei părăsiră iar castelul şi trecură peste dealul îngheţat, ajungând la coliba lui Hagrid. Bătură la uşă, iar din spatele ei le răspunseră lătrăturile lui Colţ.
- Hagrid, noi suntem! strigă Harry, bătând tare în uşă. Deschide-ne!
Nu se auzi nici un răspuns. Îl auziră pe Colţ zgâriind uşa şi scâncind, dar aceasta rămase închisă. Mai loviră cu pum¬nii în ea vreo zece minute, după care Ron se duse şi bătu într-una dintre ferestre, dar tot nu le răspunse nimeni.
- De ce ne evită? întrebă Hermione, când în sfârşit re¬nunţară şi se întoarseră la şcoală. Doar nu crede că ne pasă vreun pic că este pe jumătate uriaş?
Dar se părea că lui Hagrid îi păsa. Nu îl văzuseră toată săptămâna. Nu apăruse nici la masa profesorilor la ora prânzului, nici nu îl mai văzuseră prin împrejurimile castelu¬lui, cu treburile lui obişnuite, de paznic al vânatului, iar pro¬fesoara Grubbly-Plank continua să le predea „Îngrijirea Creaturilor Magice”. Reacredinţă nu îşi mai încăpea în piele de bucurie, de fiecare dată când avea ocazia.
- Ţi-e dor de corcitura ta de prieten? îi tot şoptea el lui Harry, dar numai când era vreun profesor prin preajmă, ca să fie sigur că Harry nu putea să-i facă nimic. Ţi-e dor de omul-mamut?
La jumătatea lui ianuarie, toţi se pregătiră să plece la Hogsmeade. Hermione fu foarte surprinsă că Harry avea şi el de gând să se ducă.
- M-am gândit că o să profiţi de avantajul de a nu fi ni¬meni în camera de zi, zise ea. Ca să vezi ce faci cu oul...
- O, cred... cred că am cam aflat ce e cu el, minţi Harry.
- Serios? zise Hermione, părând impresionată. Bravo! Stomacul i se zvârcoli vinovat, dar Harry îl ignoră. Mai avea cinci săptămâni la dispoziţie ca să descifreze indiciul din ou, adică avea o grămadă de timp... În plus, dacă se ducea la Hogsmeade, l-ar fi putut întâlni pe Hagrid şi l-ar fi convins să se întoarcă la orele lui.
Sâmbătă, Harry, Ron şi Hermione părăsiră castelul şi tra¬versară câmpia rece şi umedă. Când trecură pe lângă corabia celor de la Durmstrang, care era ancorată în largul lacului, îl
văzură pe Viktor Krum ieşind pe punte, doar în costumul de baie. Era foarte slab, dar se pare că era mult mai rezistent decât părea, pentru că se urcă pe marginea corăbiei, îşi întinse braţele şi plonjă chiar în mijlocul lacului.
- E nebun! zise Harry, uitându-se la capul negru al lui Krum, când acesta ieşi la suprafaţă. Cred că e rece ca ghea¬ţa, doar suntem în ianuarie!
- De unde vine el, e mult mai rece, zise Hermione. Presupun că apa i se pare călduţă.
- Da, dar mai e şi calmarul uriaş din lac, zise Ron.
Nu părea îngrijorat, ci mai degrabă spera să i se întâmple ceva lui Krum. Hermione observă şi ea tonul vocii lui Ron şi se încruntă.
- E foarte drăguţ, să ştii, zise ea. Nu e deloc cum crezi, chiar dacă vine de la Durmstrang. Mi-a spus că îi place mult mai mult aici, la noi!
Ron nu zise nimic. Nu mai pomeniră nimic despre Viktor Krum, însă Harry găsise sub patul lui Ron un braţ al statu¬etei lui Krum în miniatură, chiar a doua zi de Crăciun.
Harry era cu ochii-n patru, căutându-l pe Hagrid de-a lun¬gul străzii principale. Le sugeră să meargă la „Trei Mături”, numai după ce se asigură că Hagrid nu era în nici unul din¬tre magazine.
Cârciuma era la fel de plină ca de obicei, dar, aruncând repede o privire în jur, Harry îşi dădu seama că Hagrid nu era acolo. Cu inima grea, se duse la bar, împreună cu Ron şi cu Hermione, şi comandară trei Berizero de la doamna Rosmerta. Posomorât, îşi zise că poate ar fi fost mai bine dacă ar fi rămas la şcoală şi ar fi ascultat vaietele oului.
- Omul ăla nu se mai duce la serviciu? şopti Hermione deodată. Uitaţi-vă şi voi!
Arătă către oglinda din spatele barului şi Harry văzu reflectat în ea chipul lui Ludo Bagman, care stătea într-un colţ întunecat, în compania unor goblini. Bagman vorbea foarte repede şi foarte încet cu aceştia. Toţi goblinii stăteau cu braţele încrucişate şi păreau extrem de periculoşi.
Era într-adevăr ciudat, îşi zise Harry, că Bagman era aici, la „Trei Mături”, într-un week-end când nu avea loc nici o probă a turnirului şi prin urmare n-avea nici o notare de făcut. Îl privi pe Bagman în oglindă. Părea iar tensionat, la fel ca în noaptea din pădure, înainte să apară Semnul Întu¬necat. Dar chiar atunci Bagman aruncă o privire către bar, dădu cu ochii de Harry şi se ridică de la masă.
- Imediat, vin imediat! îl auzi Harry spunându-le goblinilor. Bagman traversă grăbit cârciuma, îndreptându-se către Harry, cu zâmbetul său de băieţel, care îi apăruse iar pe chip.
- Harry! zise el. Ce mai faci? Chiar speram să dau de tine aici! E totul în regulă?
- Da, mulţumesc, răspunse Harry.
- Pot să vorbesc ceva între patru ochi cu tine, Harry? zise Bagman, cu acelaşi entuziasm. Puteţi să ne lăsaţi puţin singuri?
- Păi... da, zise Ron.
Ron şi Hermione se duseră să găsească o masă.
Bagman îl conduse pe Harry către capătul barului, cât mai departe de doamna Rosmerta.
- Ei bine, nu am vrut decât să te felicit pentru înfrun¬tarea splendidă a Ţintatului Maghiar, Harry, zise Bagman. Superbă, într-adevăr!
- Mersi, zise Harry, dar ştia că Bagman mai vroia să îi spună ceva, pentru că ar fi putut să-l felicite şi de faţă cu Ron şi Hermione.
Dar Bagman nu părea să se grăbească să spună ce avea pe suflet. Harry îl văzu aruncând o privire în oglinda din spatele barului, către goblinii care îi urmăreau în tăcere şi pe el, şi pe Harry, cu ochii lor întunecaţi şi oblici.
- Sunt un coşmar, îi zise Bagman lui Harry în şoaptă, observând că şi Harry se uita la goblini. Nu vorbesc engleză prea bine... E ca şi cu bulgarii la Cupa Mondială de Vâjthaţ... Dar cel puţin ei foloseau un limbaj prin semne, pe care îl recunoaşte orice altă fiinţă umană. Ăştia bolborosesc într-una... Nu ştiu decât un singur cuvânt în limba lor: „Bladvak”, care înseamnă „Iau toporul!” Nu-mi place să-l folosesc, ca nu cumva să creadă că îi ameninţ.
Şi Bagman râse în hohote.
- Ce vor? întrebă Harry, observând cum goblinii nu îl scăpau din ochi pe Bagman.
- Păi... ce să vrea, zise Bagman, părând dintr-o dată neli¬niştit. Îl... Hm... caută pe Barty Crouch.
- De ce îl caută aici? zise Harry. Doar e la Minister, la Londra, nu?
- Păi... de fapt, habar n-am unde e, zise Bagman. Nu a mai venit... ăăă... la serviciu. Lipseşte de câteva zile... Tână¬rul Percy, asistentul lui, spune că e bolnav. Se pare că-i tri¬mite instrucţiuni prin bufniţe. Dar te rog să nu mai spui nimănui, da, Harry? Pentru că Rita Skeeter stă tot timpul la pândă şi pun pariu că nu i-ar displăcea să transforme boala lui Barty în ceva sinistru. Poate chiar să spună că a dispă¬rut... Ca Bertha Jorkins!
- Mai ştiţi ceva de Bertha Jorkins? întrebă Harry.
- Nu, zise Bagman, părând iar încordat. Oamenii mei o caută, desigur... („Era şi cazul”, îşi zise Harry) dar se în¬tâmplă ceva ciudat... E clar că a ajuns în Albania, pentru că s-a întâlnit cu vărul ei de-al doilea. Şi a plecat apoi de la casa vărului ei în sud, să o vadă pe mătuşa ei... Dar se pare că a dispărut fără urmă, în drum spre ea. Zău dacă ştiu unde ar fi putut să se ducă... Nu pare genul de persoană care să lase totul şi să fugă în lume... Dar ce facem aici, vorbim despre goblini şi Bertha Jorkins? Vreau să te întreb, îşi coborî el vocea, cum te descurci cu oul de aur?
- Păi... bine, minţi Harry.
Bagman păru să îşi fi dat seama că nu spunea adevărul.
- Ascultă, Harry, zise el (tot în şoaptă), mă simt foarte prost... că ai fost implicat cu forţa în turnir... Nu te-ai oferit tu... Şi dacă (vorbea atât de încet, încât Harry fu nevoit să se apropie ca să audă)... dacă te pot ajuta cu ceva... Un indi¬ciu spre calea cea bună... cât de mic... Am început să te sim¬patizez şi mai mult, mi-a plăcut cum ai trecut de dragonul acela!... Te rog, nu trebuie decât să-mi spui...
Harry se uită la chipul rotund şi rumen, cu ochi albaştri, ca de copil, al domnului Bagman.
- Ar trebui să descoperim singuri indiciul, nu-i aşa? zise Harry, având grijă să nu sune de parcă l-ar fi acuzat pe Şeful Departamentului Jocurilor şi Sporturilor Magice că încalcă regulile.
- Păi... da, da, sigur, zise Bagman repede, dar - haide, Harry, să nu ne ascundem după deget - vrem cu toţii o vic¬torie pentru Hogwarts, nu?
- I-aţi oferit ajutorul şi lui Cedric? întrebă Harry.
Chipul neted al lui Bagman se încruntă puţin.
- Nu, zise el. Eu... Ei bine, după cum ţi-am spus, pe tine te simpatizez foarte mult... M-am gândit să-ţi ofer o mână de ajutor...
- Mulţumesc, zise Harry, dar cred că mai am puţin şi descopăr ce ascunde oul... În câteva zile cred că o să-mi dau seama...
Nu ştia exact de ce refuza ajutorul lui Bagman, poate doar fiindcă acesta era aproape un străin pentru el şi, dacă i-ar fi acceptat ajutorul, era ca şi când ar fi trişat. Nu la fel ar fi gândit dacă i-ar fi vândut vreun pont Ron, Hermione sau Sirius.
Bagman se arătă aproape jignit, dar nu mai putu să zică nimic, pentru că în acel moment apărură Fred şi George.
- Bună ziua, domnule Bagman, zise Fred vesel. Putem să vă oferim ceva de băut?
- Hm... nu, zise Bagman, aruncându-i o privire furişă lui Harry, nu, mulţumesc, băieţi...
Fred şi George păreau la fel de dezamăgiţi ca şi Bagman, care îl privea pe Harry de parcă nu se aşteptase să fie re¬fuzat atât de categoric.
- Păi, trebuie să fug, zise el. Mă bucur că v-am văzut. Succes în continuare, Harry!
Ieşi repede din cârciumă. Goblinii se ridicară şi ei grăbiţi şi ieşiră după el. Harry se duse la masa la care stăteau Ron si Hermione.
- Ce vroia? îl întrebă Ron pe Harry, imediat ce îl văzu aşezat lângă el.
- S-a oferit să mă ajute cu oul de aur, zise Harry.
- N-are voie să facă aşa ceva! zise Hermione foarte revoltată. Este unul dintre membrii juriului! Şi oricum, tu ţi-ai dat seama deja... Nu-i aşa?
- A... aproape, zise Harry.
- Păi, nu cred că Dumbledore ar fi mulţumit dacă ar afla că Bagman a încercat să te convingă să trişezi! zise Hermione, foarte dezaprobator. Sper că încearcă să-l ajute şi pe Cedric la fel de mult!
- Nu. L-am întrebat şi eu, zise Harry.
- Cui îi pasă dacă îl ajută cineva pe Diggory? spuse Ron.
În adâncul sufletului, Harry era de acord cu Ron.
- Goblinii ăia nu păreau deloc prietenoşi, zise Hermione, bând din Bereazero. Ce căutau aici?
- Bagman mi-a spus că îl căutau pe Crouch, zise Harry. Zicea că încă e bolnav. Nu s-a mai dus la serviciu.
- Poate că îl otrăveşte Percy, zise Ron. Poate crede că, dacă o mierleşte Crouch o să fie făcut Şeful Departamen¬tului Cooperării Internaţionale Magice.
Hermione îi aruncă lui Ron o privire gen nu-glumi-cu-a¬şa-ceva şi zise:
- E ciudat ca goblinii să-l caute pe domnul Crouch... În mod normal, ei ar avea treabă la Departamentul Regle¬mentării şi Controlului Creaturilor Magice.
- Dar Crouch poate să vorbească o grămadă de limbi, zise Harry. Poate că au nevoie de un interpret.
- Acum îţi faci griji pentru bieţii goblini, Hermione? o ironiză Ron. Ai de gând să înfiinţezi S.P.G.U. sau ceva de genul ăsta? Adică Societatea pentru Protecţia Goblinilor Urâţi?
- Ha, ha, ha, făcu Hermione sarcastic. Goblinii nu au nevoie de protecţie. Nu aţi auzit ce ne-a tot spus profesorul Binns despre revoltele goblinilor?
- Nu, ziseră Harry şi Ron într-un glas.
- Păi, se descurcă bine mersi cu vrăjitorii de tot felul, zise Hermione, luând încă o gură de Berezero. Sunt foarte deştepţi. Nu sunt ca spiriduşii de casă, care nu-şi apără nici¬odată singuri interesele.
- O, nu! zise Ron, uitându-se spre uşă.
Tocmai intrase Rita Skeeter. Purta o robă de culoarea bananei, iar unghiile îi erau date cu un roz fosforescent. Era însoţită tot de fotograful ei burtos. Cumpărară de băut şi se îndreptară prin mulţime către o masă din apropiere. Harry, Ron şi Hermione o urmăriră cu atenţie. Vorbea foarte repede şi părea foarte mulţumită de ceva.
- Nu părea prea dornic să discute cu noi, nu, Bozo? zise ea. De ce oare, ce crezi? Şi ce caută cu un cârd de goblini după el? Cică le arată împrejurimile... Ce tâmpenie! N-a ştiut nicio¬dată să mintă. Crezi că s-a întâmplat ceva? Crezi că ar trebui să cercetăm problema mai cu atenţie? Ludo Bagman, fostul Şef al Departamentului Jocurilor şi Sporturilor Magice căzut în dizgraţie... Un început superb, nu crezi, Bozo? Trebuie doar să inventăm o poveste care să se potrivească...
- Încerci să mai distrugi viaţa cuiva? zise Harry cu glas tare.
Mai mulţi îşi întoarseră capetele. Ochii Ritei Skeeter se holbară, în spatele ochelarilor cu rame incrustate cu pietre preţioase, când văzu cine vorbise.
- Harry! zise ea, zâmbind. Splendid! De ce nu vii la masa...
- Nu m-aş apropia de tine nici cu o mătură de cinci metri, zise Harry mânios. De ce i-ai făcut aşa ceva lui Hagrid?
Rita Skeeter îşi ridică sprâncenele conturate puternic cu creionul.
- Cititorii noştri au dreptul să ştie adevărul, Harry, eu doar am...
- Cui îi pasă că e pe jumătate uriaş? strigă Harry. E per¬fect normal! Şi e bun!
Toată cârciuma tăcu subit. Doamna Rosmerta îi privea din spatele barului, părând să uite de halba cu mied, pe care o umplu până dădu pe dinafară.
Zâmbetul Ritei Skeeter pieri o clipă, dar şi-l puse imediat la loc. Îşi deschise geanta din piele de crocodil, îşi scoase Pana pentru Citate Rapide şi zise:
- Ce ai zice să-mi dai un interviu despre Hagrid, aşa cum îl cunoşti tu, Harry? Omul din spatele muşchilor... Prietenia voastră stranie şi motivele care stau la baza ei... Îl consideri un substitut al tatălui tău?
Hermione se ridică brusc în picioare, cu sticla ei de Berezero în mână, de parcă ar fi strâns o grenadă.
- Femeie îngrozitoare ce eşti, zise ea printre dinţi, nu-ţi pasă, ai face orice pentru un articol de senzaţie şi nu con¬tează pe cine distrugi, nu? Chiar şi pe Ludo Bagman...
- Aşază-te, fetiţo, şi nu vorbi ca proasta despre lucruri pe care nu le înţelegi, zise Rita Skeeter rece, privind-o cu ochi răi pe Hermione. Ştiu nişte chestii despre Ludo Bagman care ţi-ar face părul măciucă... Asta nu fiindcă ai avea nevoie, adăugă ea ironic, privind claia de păr aspru de pe capul Hermionei.
- Hai să mergem, zise Hermione. Haideţi, Harry... Ron...
Plecară. O mulţime de ochi îi însoţiră din toate părţile, pe când se îndreptau către uşă. Pana de Citate Rapide a Ritei Skeeter nu mai prididea să umple pergamentul de pe masă.
- Acum o să te vâneze pe tine, Hermione, zise Ron în şoaptă, de-a dreptul îngrijorat, când ajunseră iar pe strada principală.
- Să încerce! exclamă Hermione, care tremura de furie. Îi arăt eu ei! Ca proasta, da? O, mă răzbun eu pe ea! Întâi s-a luat de Harry, după aia de Hagrid şi acum...
- Nu ar trebui s-o superi pe Rita Skeeter, zise Ron neliniştit. Vorbesc serios, Hermione, o să dezgroape ceva despre tine...
- Părinţii mei nu citesc Profetul zilei, iar mie nu-mi pasă! zise Hermione, mergând atât de repede, încât lui Harry şi lui Ron le venea greu să ţină pasul cu ea.
Ultima dată când o văzuseră pe Hermione atât de supărată fusese când îi dăduse o palmă lui Draco Reacredinţă.
- Iar Hagrid n-are de ce să se mai ascundă! Nu ar fi trebuit s-o lase pe nesuferita aia să-l supere! Haideţi!
Rupând-o la fugă, îi făcu să se întoarcă din drum şi îi con¬duse către coliba lui Hagrid, printre porţile încadrate de porci mistreţi înaripaţi.
Draperiile continuau să fie trase, iar când se apropiară îl auziră pe Colţ lătrând.
- Hagrid! strigă Hermione, bătând la uşă. Hagrid, ajun¬ge! Ştim că eşti acolo! Nimănui nu-i pasă că mama ta e uri¬aşă, Hagrid! Nu poţi să o laşi pe nenorocita aia de Skeeter să-ţi facă asta! Hagrid, deschide-ne, nu mai fi aşa de...
Uşa se deschise. Hermione începu să zică:
- Era şi tim...
Dar se opri brusc, pentru că în faţa ei nu se afla Hagrid, ci Albus Dumbledore.
- Bună seara, zise el, zâmbindu-le cu amabilitate.
- Noi... ăăă... am vrut să-l vedem pe Hagrid, zise Hermione încet.
- Păi, aşa am înţeles şi eu, zise Dumbledore, iar ochii îi scânteiară pişicher. De ce nu intraţi?
- O... Păi... da, se bâlbâi Hermione.
Hermione, Ron şi Harry intrară în cabană. Colţ se aruncă asupra lui Harry imediat ce intră, lătrând ca un nebun şi încercând să-i lingă urechile. Harry îl dădu jos cu blândeţe şi se uită în jur.
Hagrid stătea la o masă pe care se aflau două căni mari cu ceai. Părea complet distrus. Faţa îi era posomorâtă, ochii îi erau umflaţi, iar în privinţa părului depăşise orice record. Ce să-l mai îmblânzească, acum arăta ca o perucă de sârmă ghimpată!
- Bună, Hagrid, zise Harry.
Hagrid se uită la ei.
- ‘Nă, zise el, cu o voce foarte răguşită.
- Cred că îi mai trebuie puţin ceai, zise Dumbledore, închizând uşa în urma copiilor.
Îşi scoase bagheta şi o învârti. Apăru ca din senin o tavă pe care se aflau ceşti cu ceai şi o farfurie cu prăjituri. Tot cu ajutorul baghetei magice, Dumbledore puse tava pe masă şi toţi se aşezară în jurul ei. Urmă o pauză lungă, după care Dumbledore zise:
- Ai auzit cumva ce răcnea domnişoara Granger, Hagrid? Hermione se înroşi puţin, dar Dumbledore îi zâmbi şi continuă:
- Hermione, Harry şi Ron par că încă vor să stea de vorbă cu tine... Având în vedere că erau gata să dărâme uşa!
- Sigur că vrem să vorbim cu tine! zise Harry, uitându-se la Hagrid. Doar nu crezi că vaca aia de Rita Skeeter... Mă scuzaţi, domnule profesor, adăugă el repede, uitându-se la Dumbledore.
- Am surzit temporar şi habar nu am ce ai spus, Harry, zise Dumbledore, jucându-se cu degetele şi uitându-se în tavan.
- Păi... da, continuă Harry smerit. Vroiam să spun că... Hagrid, cum ai putut să crezi că o să ne pese de ce a scris... femeia aia despre tine?
Două lacrimi enorme se iviră din ochii negri ai lui Hagrid şi se prelinseră încet în barba lui încâlcită.
- Iată dovada vie a ce ţi-am spus şi eu, Hagrid, zise Dum¬bledore, încă uitându-se fix la tavan. Ţi-am arătat nenu¬mărate scrisori de la părinţi... Vrăjitori care te ţineau minte de pe vremea când au fost şi ei elevi la Hogwarts, spunân¬du-mi fără echivoc ca nu cumva să încerc să te concediez, că o să am de-a face cu ei...
- Nu toţi, zise Hagrid răguşit. Nu toţi vor să rămân...
- Zău, Hagrid, dacă speri să te iubească toată lumea, mă tem că vei rămâne închis în coliba asta mult timp de-acum înainte, zise Dumbledore, uitându-se cu hotărâre la Hagrid prin ochelarii cu lentile în formă de semilună. Nu trece o săptămână, de când am devenit directorul acestei şcoli, să nu primesc o bufniţă care aduce măcar câte o plângere că nu conduc şcoala cum trebuie. Dar ce să fac? Să mă închid în biroul meu şi să refuz să vorbesc cu lumea?
- Nu... Dumneavoastră nu sunteţi pe jumătate uriaş, ca mine! zise Hagrid cu un glas şi mai răguşit.
- Hagrid, uite ce rude am eu! zise Harry furios. Gân¬deşte-te la familia Dursley!
- Exact, zise profesorul Dumbledore. Propriul meu frate, Aberforth, a fost condamnat că a practicat vrăji nepotrivite pe un biet ţap. A fost în toate ziarele, dar crezi că Aberforth s-a ascuns ca tine? Nuuu! A ridicat capul şi şi-a văzut în con¬tinuare de treaba lui! Desigur, nu sunt foarte sigur că ştie să citească, aşa că nu pot spune cu certitudine că a dat dovadă de curaj...
- Vino înapoi şi predă-ne, Hagrid, zise Hermione încet, te rog, vino înapoi, ne e foarte dor de tine!
Hagrid înghiţi în sec. Alt şuvoi de lacrimi i se scurseră pe obraji până în barba încâlcită.
Dumbledore se ridică.
- Refuz să-ţi accept cererea de demisie, Hagrid, şi luni vreau să te prezinţi la serviciu, zise el. O să iei micul dejun cu mine la opt şi jumătate, în Marea Sală! Nu accept nici o scuză! Bună seara tuturor!
Dumbledore ieşi din colibă, după ce se opri puţin ca să îl scarpine pe Colţ după urechi. După ce se închise uşa în urma lui, Hagrid începu să plângă în palmele lui mari şi no¬duroase. Hermione continuă să-l bată uşor pe umăr, până când, în sfârşit, Hagrid îşi ridică privirile spre ei şi zise:
- Mare om, Dumbledore ăsta... Mare de tot...
- Da, aşa e, zise Ron. Pot să iau o prăjitură, Hagrid?
- Serveşte-te, zise Hagrid, ştergându-şi lacrimile cu dosul mâinii. Şi sigur, are dreptate... Toţi aveţi dreptate... M-am purtat prosteşte... Lu’ tata i-ar fi fost ruşine să mă vadă în halul ăsta...
Şi alte lacrimi i se rostogoliră pe obraji, dar şi le şterse imediat, cu şi mai mare hotărâre, şi continuă:
- Nu v-am arătat niciodată o poză cu tata, nu? Uitaţi...
Hagrid se ridică, se duse la dulap, deschise un sertar şi scoase o poză cu un vrăjitor scund, cu ochi negri ca ai lui Hagrid, zâmbind de pe umărul acestuia. Hagrid avea în jur de doi metri înălţime, judecând după mărul de lângă el, însă nu avea barbă şi chipul îi era tânăr, rotund şi fără nici un rid... Nu părea să fi avut mai mult de unsprezece ani.
- Asta a fost făcută imediat după ce am intrat la Hogwarts, zise Hagrid, cu aceeaşi voce răguşită. Tata era un om sim¬plu... Nu credea că o să ajung vrăjitor, ştiţi, pentru că mama mea... Mă rog... Sigur, n-am fost niciodată un mare vrăji¬tor... dar cel puţin nu m-a văzut exmatriculat. A murit, ştiţi, când eram în anul II... Dumbledore a fost singurul care a rămas alături de mine după ce s-a stins tata. Mi-a dat postul de paznic al vânatului... Are multă încredere în oameni. Le dă o a doua şansă... Asta îl deosebeşte de alţi directori. Acceptă pe oricine la Hogwarts, atâta timp cât are talent. Ştie că oamenii pot să se descurce bine, chiar dacă familiile lor nu au fost... mă rog... foarte... respectabile. Dar puţini înţeleg asta. Sunt unii care abia aşteaptă să îţi reproşeze... Alţii care mai degrabă pretind că au oase mari, decât să recunoască ce sunt... Mie nu îmi e ruşine. „Niciodată să nu-ţi fie ruşine”, zicea tata, „o să dai de unii care or să te con¬damne, dar nu merită să-ţi faci probleme din cauza lor”. Şi avea dreptate. Am fost un tâmpit! N-o să îmi fac probleme din cauza ei, puteţi să fiţi siguri! Oase mari... S-o creadă ea!
Harry, Ron şi Hermione se uitară unii la alţii neliniştiţi. Harry ar fi preferat să scoată la plimbare cincizeci de Homari cu Capete Explozive decât să îi mărturisească lui Hagrid că îl auzise vorbind cu Madame Maxime, dar Hagrid încă vorbea, părând să nu îşi fi dat seama ce spusese.
- Ştii ceva, Harry? zise el, ridicând ochii plini de lumină de pe fotografia tatălui său. Când te-am văzut prima dată, mi-ai amintit puţin de mine însumi. Fără părinţi, fiindu-ţi teamă că nu-ţi vei găsi locul la Hogwarts, ţii minte? Nu erai sigur dacă erai în stare... Şi uită-te acum la tine, Harry! Campionul şcolii!
Se uită o clipă la Harry şi apoi spuse foarte serios:
- Ştii ce mi-ar plăcea, Harry? Aş fi încântat să câştigi, zău că da! Le-ar închide gura tuturor... Nu trebuie să ai sânge curat ca să o faci! Nu trebuie să-ţi fie ruşine de ce eşti. Le-ar arăta că Dumbledore a avut dreptate să accepte pe oricine, atâta timp cât este în stare să facă vrăji. Cum mai merge cu oul ăla, Harry?
- Foarte bine, zise Harry. Foarte bine...
Chipul chinuit al lui Hagrid se destinse într-un zâmbet larg.
- Bravo... Să le arăţi ce poţi, Harry! învinge-i pe toţi!
Faptul că îl minţise pe Hagrid nu era chiar ca şi când ar fi minţit pe oricine altcineva. Când se întoarseră la castel, nereuşind să alunge din faţa ochilor expresia fericită de pe chipul mustăcios al lui Hagrid când şi-l imaginase pe Harry câştigând turnirul, ciudat, dar oul cântărea mai mult ca niciodată şi îi apăsa conştiinţa.
Până când ajunse în pat, se hotărâse deja: sosise momen¬tul să-şi calce pe mândrie şi să vadă dacă sfatul lui Cedric valora ceva...



— CAPITOLUL XXV —

OUL ŞI OCHIUL

Având în vedere că Harry nu ştia cât de mult trebuia să stea în baie pentru a descoperi secretul oului de aur, se hotărî să o facă noaptea, când putea să stea cât timp dorea. Deşi reticent să mai accepte şi alte favoruri de la Cedric, se hotărî totuşi să folosească baia Perfecţilor, unde accesul era limitat, aşa că exista o mai mică posibilitate să fie deranjat.
Harry îşi plănui excursia cu mare grijă, pentru că îngriji¬torul Filch îl mai prinsese o dată în toiul nopţii umblând prin castel şi nu avea deloc de gând să repete această expe¬rienţă. Desigur că Pelerina Fermecată urma să aibă un rol esenţial şi, ca o precauţie în plus, Harry se gândi să ia cu el şi Harta Ştrengarilor, care, alături de pelerină, erau cele mai bune mijloace de a încălca regulile şcolii. Harta arăta între¬gul castel Hogwarts, inclusiv numeroasele scurtături şi cori¬doare secrete şi, cel mai important, arăta oamenii din castel ca pe nişte puncte minuscule, bine identificate, mişcându-se pe holuri, astfel încât Harry ar fi fost prevenit dacă s-ar fi apropiat cineva de baie.
Joi noaptea, Harry se furişă din pat, îşi puse pelerina, coborî scările şi, exact cum făcuse în noaptea când îi arătase Hagrid dragonii, aşteptă să se deschidă gaura din tablou. De data asta, Ron fu cel care îl aştepta afară, ca să-i spună doam¬nei grase parola („Banane prăjite”).
- Mult noroc, îi şopti Ron, intrând în camera de zi, în timp ce Harry trecu pe lângă el.
Era ciudat să se plimbe acoperit de pelerină în acea noapte, pentru că avea oul greu sub un braţ, iar cu cealaltă mână ţinea harta în faţa nasului. Dar coridorul luminat de lună era pustiu şi tăcut. Verificând harta la intervale strategice, Harry reuşi să evite întâlnirea cu vreun necunoscut. Când ajunse la statuia lui Boris cel Uimit, un vrăjitor cu o privire pierdută şi cu mănu¬şile puse invers, localiză uşa, se apropie de ea şi şopti parola, „Ananas”, exact aşa cum îl învăţase Cedric.
Uşa se întredeschise. Harry se furişă înăuntru, închise uşa după el şi îşi dădu jos pelerina care îl făcea invizibil, uitân¬du-se în jur.
Se gândi imediat că merita să devii Perfect fie şi numai ca să poţi folosi această baie. Era luminată difuz de un can¬delabru cu lumânări şi totul era făcut din marmură albă, inclusiv ceea ce părea să fie o piscină goală, dreptunghiu¬lară, îngropată în mijlocul podelei. De-a lungul piscinei se aflau cam o sută de robinete, fiecare cu o nestemată de altă culoare în mijlocul mânerului. Mai exista şi o trambulină, iar la ferestre erau draperii lungi, din pânză albă. Într-un colţ se găseau teanc de prosoape albe şi pufoase, iar pe perete se afla un tablou cu ramă de aur, înfăţişând o sirenă blondă care dormea pe o stâncă, iar părul lung i se împr㺬tia pe faţă, de fiecare dată când sforăia.
Harry îşi puse jos pelerina, oul şi harta şi mai înaintă puţin, paşii răsunându-i în încăperea goală. Deşi baia era magnifică - şi abia aştepta să încerce robinetele acelea - tot îl mai rodea bănuiala că s-ar fi putut ca Cedric să îşi bată joc de el. Cum l-ar putea ajuta baia aceea să rezolve misterul oului de aur? Cu toate acestea, puse unul dintre prosoapele pufoase, pelerina, harta şi oul lângă baia de mărimea unei piscine, apoi îngenunche şi dădu drumul la câteva robinete.
Îşi dădu seama imediat că din ele curgea o apă cu diferite tipuri de spumă, deşi nu era o baie cu spumă obişnuită, aşa cum mai văzuse Harry şi altă dată. Un robinet scotea ba¬loane roz şi albastre, de mărimea unor mingi de fotbal, din altul curgea o spumă albă ca zăpada, atât de densă, încât Harry se gândi că l-ar fi ţinut la suprafaţă dacă ar fi încercat să plutească pe apă. Un al treilea robinet trimitea nori mov, parfumaţi, care pluteau pe deasupra apei. Harry se distra dând drumul la tot felul de robinete, bucurându-se mai ales de unul al cărui jet dădea naştere unor arcuri largi pe suprafaţa apei. Apoi, când piscina adâncă se umplu cu apă fierbinte, spumă şi balonaşe (ceea ce dură foarte puţin, având în vedere dimensiunile ei), Harry închise robinetele, îşi dădu jos pijamaua, papucii şi halatul şi intră în apă.
Era atât de adâncă, încât picioarele abia atingeau fundul, şi făcu câteva bazine înainte să se întoarcă la margine şi să se uite cu atenţie la ou. Deşi era foarte plăcut să înoate în apă fierbinte cu spumă şi nori de vapori diferit coloraţi, plutind în jurul lui, nu îi veni nici o idee extraordinară, nici o sclipire subită nu îi lumină mintea.
Harry întinse mâinile, ridică oul şi îl deschise. Vaietul, sune¬tul acela care îţi zgâria urechea, umplu baia, răsunând şi vi¬brând în pereţii de marmură, dar era la fel de neînţeles ca de obicei, dacă nu şi mai misterios, din cauza ecourilor. Îl închise iar, îngrijorat că ar putea să-l audă Filch şi întrebându-se dacă nu cumva chiar acela era planul lui Cedric... Şi atunci, cineva vorbi, făcându-l să tresară atât de tare, încât scăpă oul din mână, care se rostogoli zgomotos pe podeaua băii.
- Eu aş încerca să-l pun în apă, dacă aş fi în locul tău! zise vocea.
Harry înghiţi o grămadă de balonaşe de săpun, din cauza şocului. Se ridică, scuipând apă cu spumă, şi văzu fantoma unei fete care părea foarte tristă şi care stătea picior peste picior pe unul dintre robinete. Era Myrtle cea Plângăcioasă, care de obicei era auzită plângând în hohote într-o toaletă de fete, cu trei etaje mai jos.
- Myrtle! zise Harry negru de supărare. Vezi doar că nu... nu sunt îmbrăcat cu nimic!
Spuma era atât de densă, încât nu prea conta, dar Harry avu un sentiment neplăcut că Myrtle îl spionase din unul din acele robinete, încă de când venise.
- Am închis ochii când ai intrat, zise ea, clipind la el prin ochelarii ei groşi. Nu ai venit să mă vezi de secole.
- Da... Păi... eu... se bâlbâi Harry, îndoindu-şi uşor ge¬nunchii, ca să fie absolut sigur că Myrtle nu putea să-i vadă nimic altceva în afară de cap, nu am voie să vin în baia ta, nu? E pentru fete...
- Şi de când îţi pasă ţie de asta? zise Myrtle distrusă. Parcă era o vreme când veneai acolo tot timpul...
Era adevărat, dar numai fiindcă Harry, Ron şi Hermione consideraseră că baia izolată şi nefolosită a lui Myrtle era locul potrivit pentru a pregăti PoliPoţiunea în secret - o li¬coare interzisă, care îi transformase pe Harry şi pe Ron în replici identice ale lui Crabbe şi Goyle, pentru aproximativ o oră, atât cât să poată intra în camera de zi a Viperinilor.
- Mi s-a interzis să mai intru acolo, zise Harry, ceea ce era pe jumătate adevărat, fiindcă Percy îl prinsese o dată ieşind din baia lui Myrtle. M-am gândit că nu ar fi fost bine să mă întorc după acel avertisment...
- Ah... am înţeles... zise Myrtle, frecându-şi morocănos bărbia. Mă rog... oricum... eu aş încerca să pun oul în apă... Aşa a făcut Cedric Diggory.
- L-ai spionat şi pe el? zise Harry indignat. Ce faci, te furişezi aici seara şi îi urmăreşti pe Perfecţi cât fac baie?
- Câteodată, zise Myrtle cu viclenie, dar până acum nu am mai vorbit cu nimeni.
- Sunt onorat, zise Harry tot mai supărat. Închide ochii!
Înainte de a ieşi din baie, se asigură că Myrtle avea ochelarii bine acoperiţi. Se înfăşură bine într-un prosop şi se duse să ia oul.
Odată întors în apă, Myrtle se uită printre degete şi zise:
- Hai... deschide-l sub apă!
Harry cufundă oul sub spumă şi îl deschise... De data asta, oul nu se văită. Din el ieşea din când în când un fel de bolboroseală, ca un cântec ale cărui cuvinte nu se puteau înţelege de sub apă.
- Trebuie să-ţi bagi şi capul sub apă, îl sfătui Myrtle, care părea să se distreze, dându-i ordin după ordin. Hai odată!
Harry trase aer în piept şi se scufundă... Iar de data aceea, stând pe fundul de marmură al băii pline cu spumă şi balonaşe, auzi un cântec murmurat de nişte voci stranii, din interiorul oului deschis din mâinile sale:

Vino şi caută-ne unde vocile ni se aud,
Nu putem cânta pe pământ,
Iar când ne cauţi, ai la ce te gândi:
Ţi-am luat ceva ce mult îţi va lipsi,
O oră ai să cauţi,
Şi ce-am luat să recapeţi,
Dar dacă timpul a trecut,
Viitorul e pierdut,
Prea târziu, nu mai revine,
Totul s-a-ntunecat,
Povestea s-a terminat...

Harry îşi scoase capul la suprafaţă prin spuma densă, dându-şi la o parte părul din ochi.
- L-ai auzit? îl întrebă Myrtle.
- Da... „Vino şi caută-ne unde vocile ni se aud...” Dar tre¬buie să mă conving... să-l mai ascult o dată...
Şi Harry se scufundă iar sub apă.
Avu nevoie de încă trei reprize de ascultat cântecul oului pe sub apă, înainte să-l memoreze în întregime. Apoi se gândi o vreme, în timp ce Myrtle îl privea în linişte.
- Trebuie să caut oameni care nu-şi pot folosi vocile la suprafaţa pământului, zise el încet. Hm... cine ar putea să fie?
- Da’ încet mai gândeşti!
Niciodată nu o văzuse pe Myrtle atât de veselă, cu excepţia zilei în care doza de PoliPoţiune a Hermionei îi umpluse acesteia faţa cu blană şi făcuse să îi crească o coadă de pisică. Harry se uită în jurul băii, gândindu-se intens... Dacă nu puteau fi auzite decât sub apă, atunci era normal ca vocile să aparţină unor creaturi subacvatice. Îi spuse teo¬ria şi lui Myrtle, care începu să râdă de el.
- Da, la asta s-a gândit şi Cedric Diggory, zise ea. A stat acolo, vorbind de unul singur mult, mult timp... Se topise aproape toată spuma...
- Subacvatice, repetă Harry încet. Myrtle, ce mai trăieşte în lac, în afară de calmarul uriaş?
- A, tot felul de creaturi, zise ea. Câteodată mă duc acolo... fiindcă nu am de ales, dacă trage cineva apa când nu mă aştept...
Încercând să nu se gândească la Myrtle cea Plângăcioasă ţâşnind dintr-o ţeavă în lac, laolaltă cu conţinutul unui W.C., Harry zise:
- Păi, unele din ele au voci umane, nu? Stai puţin...
Ochii lui Harry se opriră asupra tabloului cu sirena adormită.
- Myrtle, acolo nu sunt cumva şi sirene, şi tritoni?
- Oooh, foarte bine, zise ea, iar ochelarii cu lentile groase scânteiară. Lui Diggory i-a luat mult mai mult decât ţie! Unde mai pui că sirena era şi trează...
Şi Myrtle făcu semn cu capul către sirenă, cu o expresie de dispreţ pe chipul ei posomorât...
- Chicotea ca proasta, continuă Myrtle cu amărăciune, se dădea mare, fluturându-şi coada...
- Asta e, nu? zise Harry entuziasmat. A doua probă e să găsesc oamenii din lac şi să... să...
Dar dintr-o dată îşi dădu seama ce spunea şi simţi cum îi piere orice urmă de entuziasm din suflet, de parcă l-ar fi scos cineva din priză. Nu era un înotător foarte bun, pentru că nu avusese unde să practice înotul. Dudley se dusese la un curs, când era mai mic, însă Mătuşa Petunia şi Unchiul Vernon nu se obosiseră să îl înscrie şi pe el la curs, probabil sperând că Harry se va îneca într-o bună zi. Cu câteva ture de bazin se descurca, dar lacul de la Hogwarts era foarte adânc... Iar sirenele şi tritonii trăiau pe fund, cu siguranţă...
- Myrtle, zise Harry încet, şi cum o să respir?
În acel moment, ochii lui Myrtle se umplură iar de lacrimi.
- Lipsă de diplomaţie! murmură ea, scotocind în buzu¬narele robei după o batistă.
- Cum adică, lipsă de diplomaţie? zise Harry nedumerit.
- Să vorbeşti despre respiraţie de faţă cu mine! strigă ea şi vocea i se fragmentă în zeci de ecouri răsunătoare, în toată baia. Când eu nu pot să respir... şi nu mai pot de ani... ba chiar de secole...
Îşi cufundă faţa în batistă şi începu să plângă în hohote.
Harry îşi aminti cât de irascibilă era Myrtle când venea vorba despre moartea ei... Nici una dintre celelalte stafii pe care le cunoştea nu făcea atâta caz de decesul ei.
- Iartă-mă, te rog, zise el repede. N-am vrut să... Pur şi simplu am uitat...
- A, da, e foarte uşor să uiţi că biata Myrtle e moartă, zise ea, plângând şi mai tare şi privindu-l cu ochii roşii şi umflaţi. Nimănui nu i-a fost dor de mine, nici măcar când eram vie. Le-a luat ore întregi până când mi-au găsit cadavrul... Stăteam acolo ca vai de mine, aşteptându-i... Olive Hornby a intrat în baie - Iar eşti aici şi plângi, Myrtle? a zis ea. M-a rugat domnul profesor Dippet să vin să te caut - şi abia atunci mi-a văzut cadavrul... Ooooh, dar nu l-a uitat câte zile a avut, am avut eu grijă de asta... Am urmărit-o peste tot şi i-am amintit mereu... O dată, la nunta fratelui ei...
Dar Harry nu o mai asculta. Se gândea iar la cântecul oamenilor mării. „Ţi-am luat ceva ce mult îţi va lipsi...” Ca şi când aveau de gând să-i fure ceva personal, ceva ce tre¬buia neapărat să recupereze. Ce anume?
- Şi atunci s-a dus la Ministerul Magiei ca acesta să mă oprească, să îmi interzică să o mai bântui... Aşa că a trebuit să mă întorc aici şi să trăiesc într-o toaletă...
- Bun, zise Harry absent. Păi, ştiu acum mult mai multe ca înainte... Mai închide o dată ochii, vreau să ies...
Recuperă oul de pe fundul căzii, ieşi, se şterse cu prosopul şi îşi puse iar pijamaua şi halatul.
- O să vii să mă mai vizitezi în baia mea? îl întrebă Myrtle cea Plângăcioasă cu jale, când Harry îşi luă Pele¬rina Fermecată.
- Păi... o să încerc, desigur, zise Harry, deşi era sigur că nu se va mai duce niciodată în baia lui Myrtle... Poate doar dacă s-ar strica toate celelalte toalete din castel. Ne mai vedem, Myrtle... Mulţumesc pentru ajutor.
- Pa, pa, zise ea posomorâtă şi, în timp ce îşi punea pele¬rina pe umeri, Harry o văzu intrând iar în robinet.
Afară, pe coridorul întunecat, Harry cercetă Harta Ştren¬garilor ca să se asigure că avea cale liberă. Da, punctele care îi indicau pe Filch şi pe Doamna Norris stăteau în biroul aces¬tuia... Nimic altceva nu părea să se mişte, în afară de Peeves, care sărea în Sala Trofeelor de la etajul de deasupra... Harry făcu primul pas către Turnul Cercetaşilor, când ceva de pe Harta Ştrengarilor îi atrase atenţia... Ceva foarte ciudat...
Peeves nu era singurul care se mişca. Un punct solitar se plimba prin colţul din stânga jos... în biroul lui Plesneală. Dar punctul nu era etichetat „Severus Plesneală”, ci „Bar¬temius Crouch”.
Harry se uită fix la punctuleţ. Domnul Crouch era prea bolnav ca să se ducă la serviciu sau să vină la balul de Cră¬ciun... Dar atunci ce căuta pe furiş la Hogwarts, la ora unu noaptea? Harry urmări cu atenţie cum punctul se tot mişca prin cameră, oprindu-se din când în când...
Harry ezită, stând pe gânduri... şi apoi se lăsă târât de curiozitate. Se întoarse şi porni în direcţia opusă, către cea mai apropiată scară. Dorea să afle ce punea la cale Crouch.
Harry coborî scările fără să facă nici cel mai mic zgomot, deşi feţele unor portrete se mirau de scârţâitul podelelor şi de fâşâitul pijamalei. Se furişă de-a lungul coridorului de dedesubt, dădu la o parte tapiseria de la mijlocul acestuia şi coborî pe o scară îngustă. Era o scurtătură care îl ducea cu două etaje mai jos. Se tot uita la hartă, nedumerit... Pur şi simplu nu era genul domnului Crouch... El, care era atât de corect şi respecta întocmai regulile, să umble pe furiş prin biroul altcuiva la o oră atât de târzie în noapte...
Şi atunci, la jumătatea scării, fără a se gândi la ce făcea, concentrându-se doar asupra domnului Crouch, Harry se împotmoli dintr-o dată în treapta pe care Neville uita mereu să o sară. Se clătină, iar oul de aur, încă umed de la baie, îi alunecă de sub braţ... Se aruncă înainte, încercând să-l prindă, dar era prea târziu: oul se rostogoli pe trepte, răsu¬nând puternic, ca o tobă, la fiecare treaptă... Pelerina îi căzu de pe umeri... Harry încercă să o prindă, dar Harta Ştren¬garilor îi zbură din mână şi se opri cu şase trepte mai jos... Nu putu să ajungă la ea, fiind blocat în treapta ruptă.
Oul de aur căzu prin tapiseria de la capătul scărilor, se deschise şi începu să se vaite puternic pe coridorul de mai jos. Harry îşi scoase bagheta şi se chinui să atingă Harta Ştrengarilor, ca să şteargă imaginile de pe ea, dar se afla mult prea departe ca să reuşească acest lucru.
Acoperindu-se cu pelerina, Harry se ridică din nou, cu urechile ciulite şi cu ochii strânşi de frică... Dar, aproape instantaneu...
- PEEVES!
Era strigătul inconfundabil al îngrijitorului Filch. Harry îi auzi paşii repezi apropiindu-se din ce în ce mai tare şi vocea spumegând de furie.
- Ce e cu hărmălaia asta? Vrei să trezeşti tot castelul, da? Las’ că te prind eu, Peeves, te prind eu, şi... Ce-i asta?
Paşii lui Filch se opriră. Se auzi un zgomot care anunţa ciocnirea a două metale şi vaietul se opri... Filch ridicase oul şi îl închisese. Harry rămase nemişcat, cu un picior încă blo¬cat în treapta magică, ascultând cu atenţie. Din clipă-n clipă, Filch avea să dea la o parte tapiseria, aşteptându-se să-l vadă pe Peeves... Dar avea să descopere că nu era Peeves... Iar dacă urca scările, avea să vadă Harta Ştrengarilor... Şi, cu Pelerina Fermecată sau fără, harta avea să-l arate pe „Harry Potter” stând chiar acolo, pe locul unde se afla.
- Un ou, zise Filch încet, dar încântat, din capătul scărilor. Draga mea - bineînţeles că Doamna Norris era cu el - este un indiciu pentru a doua probă a Turnirului celor trei vrăjitori! Aparţine unui campion!
Harry simţi cum i se face rău, cu inima bătându-i foarte repede în piept...
- PEEVES! răcni Filch fericit. Te-ai apucat de furat! Dădu furtunos la o parte tapiseria şi Harry îi văzu faţa urâtă şi ochii palizi şi bulbucaţi, cercetând scara goală (din punctul de vedere al lui Filch, bineînţeles).
- Te ascunzi, da? zise el încet. Vin după tine, Peeves... Ai furat un indiciu de la turnir, Peeves... Dumbledore o să te dea afară pentru asta, strigoi nenorocit...
Filch începu să urce scările, cu pisica de culoarea prafu¬lui lângă el. Ochii Doamnei Norris erau ca nişte felinare şi semănau foarte bine cu ai stăpânului ei, iar în acel moment erau aţintiţi asupra lui Harry. Mai avusese ocazii să se între¬be dacă Pelerina Fermecată avea efect şi asupra pisicilor... De-a dreptul îngrozit, îl văzu pe Filch apropiindu-se din ce în ce mai mult, în halatul său de lână, şi încercă disperat să-şi elibereze piciorul înţepenit între scânduri, dar nu reuşi decât să se mai afunde câţiva centimetri... Din clipă în clipă, Filch avea să observe harta şi să ajungă astfel la el...
- Filch? Ce se întâmplă?
Filch se opri câţiva paşi mai jos de Harry şi se întoarse. La capătul scărilor era singurul om care putea să înrău¬tăţească situaţia în care se afla Harry: Plesneală! Purta o cămaşă lungă de noapte, de culoare gri, şi părea îngrozit.
- E Peeves, domnule profesor, şopti Filch cu răutate. A aruncat oul acesta pe scări.
Plesneală urcă repede scările şi se opri lângă Filch. Harry strânse din dinţi, convins că inima lui care bătea să îi spargă pieptul îl va da de gol din clipă în clipă...
- Peeves? zise Plesneală încet, uitându-se la oul din mâinile lui Filch. Dar Peeves nu are cum să fi intrat în biroul meu...
- Oul acesta a fost în biroul dumneavoastră, domnule profesor?
- Sigur că nu, se răsti Plesneală, dar am auzit zgomote şi urlete...
- Da, era oul...
- Şi am venit să văd ce se întâmplă...
- Peeves l-a aruncat, domnule profesor...
- Când am trecut pe lângă biroul meu, am văzut că erau aprinse torţele şi uşa unui dulap era întredeschisă! Cineva umblase în el!
- Dar Peeves nu ar fi putut să...
- Ştiu că nu, Filch! se răsti Plesneală. Îmi sigilez biroul cu o vrajă care nu poate să fie desfăcută decât de vrăjitori!
Plesneală se uită în sus, pe scări, exact prin Harry, şi apoi de-a lungul coridorului de jos.
- Vreau să vii să mă ajuţi să găsesc pe intrus, Filch.
- Eu... da, sigur, domnule profesor... dar eu...
Filch se uită cu părere de rău în susul scărilor, chiar prin Harry, regretând că trebuia să renunţe la fericirea de a-l prinde pe Peeves. „Du-te”, îl imploră Harry în gând, “du-te cu Plesneală... du-te odată...” De lângă piciorul lui Filch, Doamna Norris se uita la el... Harry avea impresia că îi simţea mirosul... Doamne, de ce umpluse cada cu atâta spumă parfumată?
- Ştiţi ce-o să se întâmple, domnule profesor, zise Filch, tânguindu-se, directorul va trebui să mă asculte de data asta... Peeves a furat de la un elev, ar putea fi şansa mea să fie dat afară din castel, o dată pentru totdeauna...
- Filch, nu dau doi bani pe strigoiul ăla nenorocit, de biroul meu îmi pasă mie...
BONG! BONG! BONG!
Plesneală se opri brusc şi ascultă. El şi Filch se uitară amândoi în jos, spre capătul scărilor. Harry îl văzu pe Ochi-Ne¬bun Moody printre capetele celor doi. Moody purta vechea lui pelerină direct peste cămaşa de noapte, sprijinindu-se ca de obicei în baston.
- Daţi o petrecere în pijama? mormăi el de la capătul scărilor.
- Domnul profesor Plesneală şi cu mine am auzit zgomote, domnule profesor, zise Filch imediat. Peeves, vampirul, arunca tot felul de lucruri, ca de obicei... Dar profesorul Plesneală a mai descoperit că cineva intrase în biro...
- Taci! şuieră Plesneală către Filch.
Moody făcu un pas înspre scară. Harry văzu cum ochiul magic al lui Moody se opreşte asupra lui Plesneală şi apoi asupra lui, fără nici o îndoială....
Inima lui Harry începu să bată şi mai tare. Moody putea să vadă şi prin pelerine care te făceau invizibil... Până şi el îşi dădea seama cât de ciudat era momentul... Plesneală în căma¬şa de noapte, Filch cu oul în braţe şi el, Harry, captiv între scândurile de la treaptă, stând chiar în spatele lor. Gura strâm¬bă a lui Moody se deschise de uimire. Pentru câteva clipe, el şi Harry se priviră ochi în ochi. Apoi Moody închise gura şi îşi aţinti iar ochiul albastru asupra lui Plesneală.
- Am auzit bine, Plesneală? întrebă el încet. Cineva ţi-a spart biroul?
- Nu este important, zise Plesneală rece.
- Dimpotrivă, mormăi Moody, este foarte important. Cine ar dori să-ţi spargă biroul?
- Vreun elev, probabil, zise Plesneală.
Harry văzu cum pe tâmpla slinoasă a lui Plesneală începe să pulseze o venă.
- Îmi lipsesc nişte ingrediente de poţiuni din dulapul meu personal cu rezerve... Elevi care încearcă amestecuri ilegale, fără discuţie...
- Crezi că au venit după ingrediente de poţiuni? zise Moody. Nu ascundeai altceva în biroul tău?
Harry văzu cum chipul pământiu al lui Plesneală se face roşu-cărămiziu, plin de răutate, iar vena de pe tâmplă îi pul¬sează şi mai tare.
- Ştii că nu ascund nimic, Moody, zise el, cu o voce cobo¬râtă şi periculoasă, având în vedere că şi tu mi-ai examinat biroul cu mare atenţie.
Faţa lui Moody se strâmbă într-un zâmbet.
- De, privilegiu de Auror, Plesneală! Dumbledore mi-a spus să fiu cu ochii-n patru...
- Dumbledore are încredere în mine, zise Plesneală prin¬tre dinţi. Refuz să cred că ţi-a zis să-mi cauţi în birou!
- Sigur că profesorul Dumbledore are încredere în tine, mormăi Moody. Este un om încrezător de felul lui, nu-i aşa? Crede în a da fiecăruia o a doua şansă. Dar eu... Eu cred că există pete care nu se mai spală niciodată, Plesneală. Pete care nu se spală, orice-ai face, înţelegi ce vreau să spun?
Plesneală făcu deodată ceva foarte ciudat. Îşi apucă vio¬lent braţul stâng cu braţul drept, de parcă l-ar fi săgetat o durere bruscă.
Moody râse.
- Du-te înapoi la culcare, Plesneală...
- Nu ai dreptul să-mi spui tu ce să fac! şuieră Plesneală, dându-şi drumul la braţ, de parcă ar fi fost supărat pe el însuşi. Am voie să umblu prin şcoală după căderea nopţii, aşa cum ai voie şi tu!
- Atunci, umblă, zise Moody, dar vocea îi era amenin¬ţătoare. Abia aştept să ne întâlnim pe un coridor întu¬necat... Apropo, ţi-a căzut ceva...
Îngrozit, Harry îl văzu pe Moody arătând către Harta Ştrengarilor, care era cu şase trepte mai jos. Când Plesneală şi Filch se întoarseră amândoi să se uite la ea, Harry renunţă la precauţii, îşi ridică mâinile de sub pelerină şi îi făcu semn disperat lui Moody ca să îi atragă atenţia, mimând cu buzele: „E a mea! A mea!”
Plesneală întinse mâna către hartă, cu o expresie extraor¬dinară de satisfacţie pe chip, totul era cât se poate de clar...
- Accio pergament!
Harta zbură şi scăpă printre degetele întinse ale lui Ples¬neală, ajungând drept la Moody.
- M-am înşelat, zise Moody calm. E a mea! Probabil că mi-a căzut mai devreme...
Însă ochii negri ai lui Plesneală se plimbau de la oul din mâinile lui Filch la harta din mâna lui Moody şi Harry îşi dădu seama că punea totul cap la cap, cum numai Plesneală era în stare...
- Potter, zise el încet.
- Poftim? zise Moody calm, împăturind harta şi punând-o în buzunar.
- Potter! se răsti Plesneală şi întoarse capul, uitându-se chiar spre locul unde era Harry, de parcă ar fi putut să-l vadă dintr-o dată. Oul ăsta e al lui Potter! Bucata aia de per¬gament îi aparţine lui Potter. Am mai văzut-o, o recunosc! Potter e aici! Potter, în pelerina care îl face invizibil!
Plesneală îşi întinse mâinile înainte, ca orbii, şi începu să urce scările. Harry putu să jure că nările lui mari se dila¬taseră, încercând să-l adulmece... Paralizat de frică, se lăsă pe spate, încercând să evite degetele lui Plesneală, dar în orice clipă...
- Nu e nimic acolo, Plesneală! răcni Moody. Dar voi fi fericit să-i spun directorului cât de repede te-ai gândit la Harry Potter!
- Adică? se răsti Plesneală, întorcându-se iar ca să se uite la Moody, cu mâinile tot întinse, la câţiva centimetri de Harry.
- Adică Dumbledore este foarte interesat să afle cine are ceva cu băiatul! zise Moody, apropiindu-se de capătul scărilor. Ca şi mine, Plesneală... Foarte interesat, într-adevăr...
Lumina torţelor căzu pe chipul brăzdat al lui Moody, ast¬fel încât cicatricele şi bucata de nas lipsă păreau mai adânci şi mai sumbre ca niciodată.
Plesneală se uita la Moody, iar Harry nu putea să vadă expresia de pe chipul lui. Pentru o clipă, nimeni nu se mişcă din loc şi nu scoase un cuvânt, apoi Plesneală îşi lăsă mâinile pe lângă corp.
- Am făcut doar o presupunere, zise Plesneală pe un ton de calm forţat. S-ar fi putut foarte bine ca Potter să umble prin castel la ora asta... Este un obicei al lui... N-ar trebui să i se mai permită. Pentru... siguranţa lui, desigur...
- Aha, am înţeles, zise Moody încet. De fapt, tu îi vrei binele lui Potter, nu-i aşa?
Urmă o pauză. Plesneală şi Moody încă se fixau cu privirile. Doamna Norris mieună puternic, continuând să se uite printre picioarele lui Filch şi căutând sursa mirosului de spumă parfumată de baie pe care îl răspândea Harry.
- Cred că mă întorc în pat, zise Plesneală scurt.
- E cea mai bună idee pe care ai avut-o toată noaptea, zise Moody. Acum, Filch, te rog să-mi dai oul acela...
- Nu! zise Filch, încleştându-se de ou de parcă ar fi fost primul său născut. Domnule profesor Moody, asta este do¬vada că Peeves a început să şi fure!
- Oul aparţine campionului de la care l-a furat, zise Moody. Dă-mi-l, te rog.
Plesneală coborî rapid şi trecu pe lângă Moody fără să spună absolut nimic. Filch scoase un sunet straniu către Doamna Norris, care se mai uită câteva clipe în direcţia lui Harry, înainte de a-şi urma stăpânul. Încă respirând sacadat, Harry auzi paşii lui Plesneală îndepărtându-se pe coridor. Filch îi dădu oul lui Moody şi dispăru şi el, murmurându-i Doamnei Norris:
- Nu-i nimic, scumpa mea... Vorbim cu Dumbledore mâine dimineaţă... şi îi spunem ce a făcut Peeves...
Se trânti o uşă. Filch plecase. Harry rămase uitându-se la Moody, care îşi puse bastonul pe prima treaptă şi începu să urce scara anevoios către el, cu câte un bocănit la fiecare pas.
- Ca prin urechile acului, Potter, mormăi el.
- Da... Eu... Hm... vă mulţumesc, domnule profesor, şopti Harry.
- Ce e asta? zise Moody, scoţând Harta Ştrengarilor din buzunar şi despăturind-o.
- Harta castelului Hogwarts, zise Harry, sperând că Moody avea să-l scoată din treaptă cât mai curând, fiindcă îl durea rău piciorul.
- Pe barba lui Merlin, şopti Moody, uitându-se la hartă, ochiul său magic cercetând-o cu viteza luminii. Ce hartă, Potter!
- Da, e... foarte folositoare, zise Harry, cu ochii în lacrimi de durere. Ah... domnule profesor Moody, credeţi că m-aţi putea... ajuta?
- Cum? O! Da... Da, cum să nu...
Moody îl apucă pe Harry de braţe şi trase. Piciorul i se eliberă din capcană şi Harry se urcă pe treapta imediat următoare.
Moody nu îşi dezlipise ochii de la hartă.
- Potter, zise el încet, ai văzut cumva, din întâmplare, cine a intrat în biroul lui Plesneală, nu? Pe hartă, mă refer?
- Hm... da, am văzut, recunoscu Harry. Era domnul Crouch.
Ochiul magic al lui Moody cercetă întreaga suprafaţă a hărţii. Deodată păru alarmat.
- Crouch? zise el. Eşti... Eşti sigur, Potter?
- Sunt sigur, zise Harry.
- Ei bine, nu mai e aici, zise Moody, ochiul lui continuând să examineze harta. Crouch... Da, foarte, foarte interesant...
Nu spuse nimic timp de aproape un minut, încă studiind harta. Harry îşi dădu seama că această veste însemna ceva pentru Moody şi îşi dorea din tot sufletul să ştie ce anume. Se gândi dacă era bine să îndrăznească să-l întrebe. Moody îl speria într-un fel... Şi totuşi, tocmai îl ajutase să scape de o grămadă de probleme...
- Aăă... domnule profesor Moody... de ce credeţi că a in¬trat domnul Crouch în biroul profesorului Plesneală?
Ochiul magic al lui Moody părăsi harta şi se fixă, tremu¬rând, asupra lui Harry. Era o privire pătrunzătoare, şi Harry avu impresia că Moody îl examina, întrebându-se dacă să-i răspundă sau nu, sau cât de multe să-i spună.
- Hai să zicem aşa, Potter, mormăi Moody într-un târziu, că bătrânul Ochi-Nebun este obsedat să prindă vrăjitori răi... Dar Ochi-Nebun este nimic... nimic... pe lângă Barty Crouch...
Continuă să se uite pe hartă. Harry ardea de curiozitate să afle mai multe.
- Domnule profesor Moody, zise el, credeţi că... ar putea să aibă vreo legătură cu... Poate că domnul Crouch e con¬vins că se întâmplă ceva...
- Ca de exemplu? întrebă Moody tăios.
Harry se întrebă dacă să îi spună sau nu. Nu vroia ca Moody să îşi dea seama că avea o sursă de informaţii din afara castelului Hogwarts şi apoi să cadă pradă întrebărilor capcană despre Sirius...
- Nu ştiu, murmură Harry, în ultimul timp se întâmplă tot felul de lucruri ciudate, nu? În Profetul zilei... Semnul Întunecat de la Cupa Mondială şi Devoratorii Morţii, şi toa¬te celelalte...
Ambii ochi desperecheaţi ai lui Moody se măriră.
- Eşti un băiat isteţ, Potter, zise el şi ochiul său magic se fixă iar asupra Hărţii Ştrengarilor. Crouch ar putea să se gândească la aşa ceva, zise el încet. E posibil... În ultimul timp umblă tot felul de zvonuri... amplificate chiar de Rita Skeeter, desigur. Presupun că asta îi nelinişteşte pe mulţi.
Un zâmbet îi apăru pe chipul brăzdat.
- Of, dacă e ceva ce urăsc, continuă el să mormăie, mai mult către el însuşi decât către Harry, şi ochiul său magic se fixă pe colţul din stânga jos al hărţii, sunt Devoratorii Morţii care au fost eliberaţi...
Harry se uită la el. Oare Moody se referea la ce se gân¬dea Harry?
- Acum vreau să te întreb şi eu ceva, Potter, zise Moody, schimbând tonul.
Lui Harry i se puse o piatră pe inimă: se aştepta la asta. Moody avea să-l întrebe de unde avea harta aceea, care era un obiect magic foarte dubios, şi cum ajunsese în mâinile lui. Harta îl încrimina nu numai pe el, ci şi pe propriul lui tată, pe Fred şi pe George Weasley, ca şi pe profesorul Lupin, fostul lor profesor de „Apărare contra Magiei Ne¬gre”. Moody flutură harta în faţa ochilor lui Harry şi îşi luă inima-n dinţi:
- Poţi să mi-o împrumuţi puţin?
- Ah! răsuflă Harry uşurat.
Deşi era foarte legat de harta aceea, era extrem de bucuros că Moody nu îl întrebase de unde o avea şi era clar că îi era dator lui Moody.
- Da, sigur, cum să nu v-o împrumut?
- Perfect, mormăi Moody. O s-o folosesc în scopuri no¬bile... Ar putea fi exact ce căutam... Acum, în pat, Potter, haide...
Urcară până la capătul scărilor împreună, Moody încă examinând harta de parcă era o comoară cum nu mai văzuse niciodată. Merseră în tăcere până la uşa biroului lui Moody, unde se opriră şi Moody se întoarse spre Harry.
- Te-ai gândit vreodată la o carieră de Auror, Potter?
- Nu, zise Harry, şocat.
- Ar trebui să te gândeşti, zise Moody, dând din cap şi uitându-se gânditor la Harry. Da, într-adevăr... Şi, aşa, de curiozitate... Presupun că nu ai scos oul la plimbare pur şi simplu, nu-i aşa?
- Păi... nu, zise Harry, zâmbind. Am încercat să descopăr indiciul.
Moody îi făcu cu ochiul, ochiul său magic agitându-se iar.
- Nimic nu se compară cu o plimbare nocturnă ca să-ţi vină idei bune, Potter... Ne vedem mâine dimineaţă...
Intră în biroul său, uitându-se iar pe Harta Ştrengarilor, şi închise uşa după el.
Harry se întoarse agale în Turnul Cercetaşilor, gândindu-se la Plesneală şi la Crouch, dar şi la ce putea să însemne to¬tul... De ce pretindea Crouch că era bolnav, dacă putea să intre în Hogwarts oricând vroia? Ce credea că ascundea Plesneală în biroul lui?
Iar Moody credea că el, Harry, ar trebui să fie Auror! O idee interesantă... Dar când Harry se urcă în patul său zece minute mai târziu, oul şi pelerina fiind din nou în siguranţă în cufărul lui, îşi zise că trebuia să verifice cât de plini de cicatrice erau şi ceilalţi Aurori, înainte de a alege această carieră.


— CAPITOLUL XXVI —

A DOUA PROBĂ

- Ai zis că ai descoperit de mult indiciul oului! strigă Hermione indignată.
- Vorbeşte mai încet! zise Harry supărat. Nu mai trebuie decât să mai adaug unele amănunte, e bine?
El, Ron şi Hermione stăteau chiar în fundul clasei, la ora de „Farmece”, numai ei singuri la o masă. Ar fi trebuit să exerseze opusul Vrăjii de Chemare, şi anume Vraja de Alun¬gare. Din cauza posibilelor accidente nedorite, când obiec¬tele începuseră să zboare prin cameră, profesorul Flitwick le dăduse elevilor câte un teanc de perne pe care să exerseze vraja, plecând de la teoria că acestea nu ar fi putut răni pe nimeni, în cazul în care ar fi scăpat de sub control. Era o teorie bună, însă nu funcţiona. Neville ţintea atât de prost, încât făcea ca lucruri mult mai grele să zboare prin cameră... Ca profesorul Flitwick, de exemplu...
- Uită de ou pentru câteva minute, da, Hermione? şuieră Harry, în timp ce profesorul Flitwick zbura resemnat pe lângă ei, aterizând pe un dulap mare. Tot încerc să vă povestesc despre Plesneală şi Moody...
Clasa era locul perfect pentru o conversaţie secretă, având în vedere că toţi se distrau mult prea bine, ca să mai fie atenţi la ei trei. Toată ora, Harry le povesti în şoaptă aventurile sale din noaptea trecută.
- Plesneală a zis că şi Moody i-a cercetat biroul? şopti Ron, iar ochii îi scânteiară de curiozitate, în timp ce alunga o pernă cu o mişcare a baghetei (perna zbură şi îi dădu jos pălăria lui Parvati). Voi credeţi că Moody e aici ca să fie cu ochii pe Plesneală şi pe Karkaroff?
- Păi, nu ştiu dacă Dumbledore i-a zis aşa ceva, dar e clar că asta face, zise Harry, vânturându-şi bagheta fără prea multă concentrare, astfel încât perna lui făcu un fel de triplu salt de pe birou. Moody a zis că Dumbledore îl lasă pe Plesneală să rămână aici doar pentru că îi dă o a doua şansă sau ceva de genul ăsta...
- Cum? zise Ron, cu ochii mărindu-i-se de uimire şi cu următoarea pernă nimerind în candelabru, ca să cadă apoi ca o piatră pe catedra profesorului Flitwick. Harry, poate că Moody crede că Plesneală ţi-a pus numele în Pocalul de Foc!
- Of, Ron, zise Hermione, clătinând din cap sceptică, am mai crezut şi altă dată că Plesneală vroia să-l omoare pe Harry şi până la urmă s-a dovedit că îi salva viaţa, de fapt, mai ţii minte?
Alungă o pernă care zbură în partea cealaltă a camerei şi ateriză în cutia unde ar fi trebuit să le trimită. Harry se uită la Hermione, gândindu-se la acea întâmplare... Era adevărat că Plesneală îi salvase viaţa o dată, dar ce era ciu¬dat era că Plesneală îl ura, nu încăpea nici o îndoială, exact cum îl urâse pe tatăl lui Harry când fuseseră împre¬ună la şcoală. Plesneală îi scădea puncte lui Harry cu cea mai mare plăcere şi nu pierdea nici o ocazie să îl pedepsească şi să îl ţină la ore suplimentare, sau chiar să sugereze exmatricularea lui.
- Nu-mi pasă ce zice Moody, continuă Hermione, profe¬sorul Dumbledore nu e prost. A avut dreptate să aibă în¬credere în Hagrid şi în profesorul Lupin, deşi mulţi nu i-ar fi angajat, aşa că de ce nu ar avea dreptate şi în privinţa lui Plesneală, chiar dacă Plesneală e puţin cam...
- Malefic! zise Ron prompt. Haide, Hermione, atunci de ce i-ar umbla Aurorii prin birou?
- De ce s-a prefăcut domnul Crouch că e bolnav? întrebă Hermione, ignorându-l pe Ron. E chiar ciudat, nu? Nu poate veni la Balul de Crăciun, dar poate veni aici în pu¬terea nopţii când i se năzare...
- Ţie nu-ţi place de Crouch din cauza spiriduşului ăluia, Winky, zise Ron, aruncând o pernă în geam cu bagheta.
- Iar tu vrei să crezi că Plesneală pune ceva la cale, zise Hermione, trimiţându-şi perna lin, direct în cutie.
- Eu vreau să ştiu ce a făcut Plesneală când şi-a irosit prima şansă, cum a ajuns să aibă nevoie de o a doua şansă, zise Harry sumbru şi perna sa, spre marea lui mirare, zbură direct în partea cealaltă a camerei şi ateriză lin peste cea trimisă mai înainte de Hermione.
*
Respectând dorinţa lui Sirius de a afla orice era ciudat la Hogwarts, Harry îi trimise o scrisoare cu o bufniţă brună, chiar în acea noapte, spunându-i cum intrase dom¬nul Crouch în biroul lui Plesneală şi redându-i conversaţia dintre Moody şi Plesneală. Apoi îşi concentră atenţia asupra celei mai presante probleme pe care o avea în acel moment: cum să supravieţuiască sub apă timp de o oră, pe douăzeci şi patru februarie!
Lui Ron îi surâdea ideea ca Harry să folosească şi de data aceea o Vrajă de Chemare - Harry tocmai îi povestise despre tuburile cu oxigen ale scafandrilor - şi Ron nu înţelegea de ce nu ar Chema Harry un astfel de tub, din cel mai apropi¬at oraş al Încuiaţilor. Hermione îi distruse însă planul. Chiar dacă Harry ar fi reuşit, prin cine ştie ce minune, să înveţe cum să folosească un astfel de aparat de respirat până la sfârşitul orei, cu siguranţă că urma să fie descalificat pentru încălcarea Codului Internaţional de Secrete al Vrăjitorilor... Era o prostie să speri că nici un Încuiat nu avea să observe un tub de oxigen zburând pe deasupra lor...
- Desigur, soluţia ideală ar fi să te Transfigurezi într-un sub¬marin sau ceva de genul ăsta, zise ea. Dacă am fi apucat să facem Transfigurări umane! Dar nu cred că facem asta decât din anul VI... Ar putea ieşi foarte rău dacă nu ştii ce faci...
- Da, parcă nu mi-ar plăcea să-mi iasă un periscop din cap, zise Harry. Presupun că aş putea să atac pe cineva de faţă cu Moody, cred că m-ar ajuta şi el...
- Totuşi, nu cred că te-ar lăsa să alegi în ce să te trans¬formi, zise Hermione serioasă. Nu, cred că şansa ta e tot o vrajă...
Aşa că Harry, gândindu-se că avusese parte de bibliotecă cât să-i ajungă o viaţă întreagă, se înconjură iar de tot felul de volume pline de praf, căutând orice vrajă care ar fi putut să facă un om să supravieţuiască fără oxigen. Cu toate acestea, deşi el, Ron şi Hermione căutaseră neîntrerupt în timpul orelor de masă, în toate serile şi week-end-urile, deşi Harry îi ceruse profesoarei McGonagall permisiunea să folosească Sectorul Interzis şi chiar dacă îi ceruse ajutor bibliotecarei iras¬cibile şi cu aspect de pasăre de pradă, lui Madame Pince, nu găsiră absolut nimic care să-l ajute pe Harry să stea o oră sub apă şi să mai trăiască pentru a putea spune cum reuşise...
Acum, Harry începea să aibă iar gânduri sumbre şi îi era greu să se concentreze la ore. Lacul, pe care îl considerase mereu ca pe o parte obişnuită a castelului, îi atrăgea acum atenţia, ori de câte ori se afla lângă o fereastră. Îl vedea ca pe o masă gri-metalică, enormă, de apă îngheţată, cu adân¬curi întunecate şi reci, care ajunseseră să i se pară la fel de îndepărtate ca luna.
Ca şi la prima probă, când înfruntase Ţintatul Maghiar, timpul se scurgea atât de repede, încât era ca şi cum cineva ar fi vrăjit ceasurile să meargă mai repede. Mai era o săptămână până pe douăzeci şi patru februarie (încă mai era timp)... Mai erau cinci zile (acum chiar că trebuia să găsească ceva, cât mai repede)... Trei zile (dă Doamne să găsesc ceva... te rog...)
Mai rămăseseră două zile, iar Harry începu din nou să nu mai poată mânca. Singurul lucru bun la micul dejun de luni fu întoarcerea bufniţei brune pe care o trimisese la Sirius. Luă bucata de pergament, o desfăşură şi citi cea mai scurtă scrisoare pe care i-o trimisese Sirius vreodată.

Trimite-mi cu aceeaşi bufniţă data următoarei vizite la Hogsmeade.

Harry întoarse pergamentul şi se uită pe spate, sperând să vadă şi altceva, dar era gol.
- Peste două săptămâni, şopti Hermione, care citise bile¬tul peste umărul lui Harry. Uite, ia pana mea şi trimite bufniţa înapoi imediat cu răspunsul.
Harry scrise repede data pe spatele scrisorii lui Sirius, o le¬gă la loc de piciorul bufniţei şi o privi luându-şi zborul. La ce se aşteptase? La sfaturi cum să supravieţuiască sub apă? Fusese atât de grăbit să-i spună lui Sirius de Plesneală şi de Moody, încât uitase cu totul să menţioneze şi indiciul din ou.
- De ce vrea să ştie când e următorul week-end la Hogsmeade? întrebă Ron.
- Nu ştiu, zise Harry posomorât. Haideţi, avem „Grija pentru Creaturile Magice”.
Fericirea care îl copleşise când văzuse bufniţa se stin¬sese rapid.
Harry nu ştia dacă era din cauză că Hagrid încerca să se revanşeze pentru Homarii cu Capete Explozive, pentru că nu mai erau decât doi Homari, sau pentru că încerca să le arate că putea să facă orice făcea Grubbly-Plank, însă obser¬vase că, de când se întorsese la lucru, Hagrid continuase lecţiile despre unicorni. Se dovedi că Hagrid ştia la fel de multe despre unicorni ca şi despre monştri, deşi era clar că era dezamăgit de lipsa colţilor veninoşi.
În acea zi, reuşise să prindă doi mânji de unicorn. Spre deosebire de unicornii maturi, mânjii erau aurii în între¬gime. Parvati şi Lavender mai aveau puţin şi plesneau de plăcere la vederea lor. Chiar şi Pansy Parkinson trebui să facă eforturi să ascundă cât de mult îi plăceau.
- Sunt mai uşor de localizat decât adulţii, le spuse Hagrid. Se fac argintii când au în jur de doi ani, iar cornul începe să le crească pe la vreo patru. Nu se fac alb-pur până când nu ajung la maturitate, adică pe la şapte ani. Când sunt mici, sunt mult mai încrezători... nu îi deranjează băieţii atât de tare... Haideţi, apropiaţi-vă, puteţi să-i mângâiaţi, dacă vreţi... Să le daţi nişte bucăţele de zahăr...
- Te simţi bine, Harry? mormăi Hagrid, trăgându-l mai la o parte, în timp ce aproape toţi ceilalţi se strângeau în jurul mânjilor de unicorn.
- Da, zise Harry.
- Atunci, ai emoţii? zise Hagrid.
- Da, într-un fel, zise Harry.
- Harry, continuă Hagrid, punându-i o mână imensă pe umăr, astfel încât genunchii lui Harry se clătinară sub greutate, am fost îngrijorat înainte de înfruntarea cu Ţin¬tatu’ Maghiar, dar acum ştiu că poţi face orice, numai să te hotărăşti. Nu-mi fac deloc griji. O să fie totul bine. Ai descoperit indiciul, nu?
Harry aprobă din cap, dar în timp ce făcea acest lucru, îl cuprinse o dorinţă nebună să îi mărturisească lui Hagrid că habar nu avea cum să supravieţuiască pe fundul lacului timp de o oră. Se uită la Hagrid... Dacă şi el fusese nevoit să intre în lac la un moment dat, să aibă de-a face cu creaturile din el? Doar el avea grijă de tot ce era în împrejurimile castelului...
- O să câştigi, mormăi Hagrid, bătându-l iar pe umăr şi Harry simţi cum se adânceşte câţiva milimetri în pământ. O ştiu. O simt! O să câştigi, Harry!
Harry nu avu inima să şteargă zâmbetul fericit, încrezător, de pe chipul lui Hagrid. Pretinzând că era interesat de mânjii de unicorn, zâmbi forţat şi înaintă ca să-i mângâie şi el.
*
În seara de dinaintea celei de-a doua probe, Harry se simţea de parcă s-ar fi aflat într-un coşmar, fără putinţă de a scăpa de acolo. Era conştient că dacă, printr-un miracol, ar fi reuşit să găsească o vrajă potrivită, i-ar fi fost foarte greu să înveţe să o folosească peste noapte. Cum putuse să lase să se întâmple aşa ceva? De ce nu încercase să afle indi¬ciul oului mai devreme? De ce nu fusese atent la ore? Dacă menţionase la un moment dat vreun profesor cum se putea respira sub apă?
El, Ron şi Hermione erau încă la bibliotecă, în timp ce soarele apunea afară, parcurgând cu înfrigurare pagină după pagină, ascunşi unii de alţii de munţii de cărţi de pe mesele fiecăruia. Inima lui Harry tresărea de fiecare dată când vedea cuvântul „apă” menţionat pe vreo pagină, dar aproape de fiecare dată era doar: „Luaţi doi litri de apă, o jumătate de kilogram de frunze de mătrăgună, mărunţite bine, şi un triton...”
- Nu cred că avem vreo şansă, se auzi vocea posomorâtă a lui Ron, de la capătul celălalt al mesei. Nu e nimic. Nimic! Cel mai valabil lucru a fost Vraja aia de Secare, pentru secarea iazurilor şi a bălţilor, dar nu era destul de puternică pentru a seca un lac.
- Trebuie să fie ceva, murmură Hermione, apropiindu-se de o lumânare. Nu ar fixa nimeni o probă care să nu poată fi îndeplinită...
Ochii îi erau atât de obosiţi, încât ajunse să stea aplecată asupra micuţului exemplar al cărţii „Vrăji şi farmece vechi, uitate de mult”, cu nasul la vreo cinci centimetri distanţă de pagina pe care o citea.
- Ei bine, de data asta au făcut-o! zise Ron. Harry, mâine du-te frumos la lac, bagă-ţi capul în apă, strigă la oamenii mării să-ţi dea înapoi orice ţi-or fi şterpelit şi vezi dacă merge. E tot ce poţi să faci, prietene!
- Trebuie să fie un mod de a face lucrul acesta! se încă¬păţână Hermione. Trebuie să existe!
Părea să considere lipsa de informaţii din bibliotecă, în legătură cu acest subiect, ca pe o insultă personală. Până atunci, biblioteca nu o dezamăgise niciodată.
- Ştiu ce ar fi trebuit să fac, zise Harry, cu capul pe „Trucuri pentru şmecheri”. Ar fi trebuit să învăţ să fiu un Animagus, ca Sirius.
- Da, ai fi putut să te transformi într-un peştişor de aur oricând ai fi vrut! zise Ron.
- Sau într-o broască, căscă Harry.
Era extenuat.
- E nevoie de ani de zile să înveţi să devii un Animagus, apoi trebuie să te declari şi fel de fel de alte chestii, zise Hermione vag, cercetând cuprinsul cărţii „Dileme ciudate ale vrăjitorilor şi soluţiile lor”. Profesoara McGonagall ne-a spus, ţineţi minte... Trebuie să te declari ca Animagus, să spui în ce animal te poţi transforma şi să îţi dai toate sem¬nalmentele, ca să nu poţi să abuzezi de puterea asta...
- Hermione, glumeam, zise Harry obosit. Ştiu că nu am nici o şansă să mă transform în broască până mâine dimineaţă...
- Ah, ce carte inutilă, zise Hermione, închizând-o cu zgo¬mot. Cine ar vrea să-şi facă părul din nas să crească în bucle?
- Pe mine nu m-ar deranja, zise vocea lui Fred Weasley. Ar fi un subiect de discuţie, nu?
Harry, Ron şi Hermione îşi ridicară miraţi privirile. Fred şi George îşi făcuseră apariţia din spatele unor rafturi.
- Ce faceţi aici?
- Vă căutăm pe voi, zise George. Te-a chemat McGona¬gall, Ron. Şi pe tine, Hermione.
- De ce? întrebă Hermione surprinsă.
- Nu ştiu... însă părea destul de supărată, zise Fred.
- Trebuie să vă ducem în biroul ei, întări şi George.
Ron şi Hermione se uitară la Harry, care simţea cum i se goleşte stomacul. Oare profesoara McGonagall vroia să-i certe pe Ron şi pe Hermione? Poate că observase cât de mult îl ajutau, când ar fi trebuit să descopere singur cum să treacă de probe?
- Ne vedem în camera de zi, îi spuse Hermione lui Harry, când ea şi Ron se ridicară, amândoi părând foarte neliniş¬tiţi. Adu câte cărţi poţi, da?
- Bine, zise Harry, îngrijorat şi el.
La ora opt, Madame Pince stinse toate lămpile şi veni să-l alunge pe Harry din bibliotecă. Luptându-se cu greutatea puzderiei de cărţi pe care le împrumutase, Harry se întoarse în camera de zi a Cercetaşilor, se aşeză la o masă din colţ şi continuă să caute. Nu găsise nimic în „Magie trăsnită pentru vrăjitori smintiţi”... Nimic în „Ghidul vrăjitoriei medievale”, iar în „Antologia vrăjilor din secolul al XVIII-lea”, în „Îngrozitorii locuitori ai adâncurilor” sau în „Puteri despre care nu ai ştiut niciodată că le ai şi ce să faci cu ele, acum că ţi-a picat fisa” nici măcar nu se menţiona apa...
Şmecherilă se urcă în braţe la Harry şi se făcu ghem, tor¬când ca un motoraş. Camera de zi se goli încet în jurul lui Harry. Elevii îi tot urau noroc pentru dimineaţa următoare pe tonuri vesele, încrezătoare, ca şi Hagrid, toţi părând con¬vinşi că va face o altă demonstraţie extraordinară, ca şi la prima probă. Harry nu fu în stare să le răspundă; dădea doar din cap, simţindu-se de parcă ar fi avut o minge de golf înţepenită în gât. Până la zece seara, stătu singur în camera de zi, numai cu Şmecherilă. Căutase în toate cărţile, iar Ron şi Hermione nu se întorseseră încă.
- S-a terminat, îşi spuse el. Nu poţi să o faci, Harry... O să te duci la lac dimineaţă şi o să le spui membrilor juriului...
Îşi imagină cum îi va lămuri că nu putea să ducă la bun sfârşit proba respectivă. Şi-l imagină pe Bagman făcând ochii mari, surprins, apoi zâmbetul satisfăcut, cu dinţi gal¬beni, al lui Karkaroff. Aproape că o putea auzi pe Fleur Delacour spunând cu dispreţ: „Ştiam eu... e prrrea mic, e doarrr un băieţel”. Îl văzu pe Reacreadinţă aprinzându-şi insigna cu HUO, RUŞINE, POTTER! în faţa mulţimii, văzu chipul mâhnit şi uimit al lui Hagrid...
Uitând că Şmecherilă era pe picioarele lui, Harry se ridică brusc. Şmecherilă mieună supărat când ateriză pe po¬dea, îi aruncă o privire plină de reproş lui Harry şi se înde¬părtă cu coada ca o perie de spălat sticle în sus, dar Harry urcă repede scara în spirală către dormitorul său... Avea să îşi ia Pelerina Fermecată şi să se întoarcă la bibliotecă, unde urma să rămână şi toată noaptea, dacă era nevoie...
- Lumos! şopti Harry cincisprezece minute mai târziu, când deschise uşa bibliotecii.
Cu vârful baghetei aprinse, se furişă pe lângă rafturi, luând şi mai multe cărţi - cărţi cu blesteme, cu farmece, cărţi cu oameni ai mării şi cu monştri marini, cu vrăjitoare celebre şi cu vrăjitori faimoşi, cu invenţii magice, sau orice alt fel de carte în care era menţionat măcar un cuvânt despre supravieţuirea sub apă. Le duse la o masă şi se puse pe treabă, căutând la lumina slabă a baghetei şi uitându-se din când în când la ceas...

Unu noaptea... două... Singurul mod de a continua era să-şi spună în gând, iar şi iar: Poate că e în cartea urmă¬toare... Sau în asta... Sigur în următoarea...
*
Sirena din baia Perfecţilor râdea de el. Harry era ca un dop de plută în apa clocotită de lângă stânca ei, în timp ce Sirena îi luase mătura „Fulger” şi o ţinea deasupra capului.
- Vino şi ia-o! chicotea Sirena cu răutate. Hai, sari!
- Nu pot, gâfâi Harry, încercând să apuce mătura şi stră¬duindu-se în acelaşi timp să nu se scufunde. Dă-mi-o!
Dar ea îl împunse într-o parte cu coada măturii, râzând şi mai tare de el.
- Mă doare... Termină odată... Auu!
- Harry Potter trebuie trezească, domnule!
- Nu mă mai împunge în coaste...
- Dobby trebuie împunge Harry Potter, domnule, tre¬buie trezească!
Harry deschise ochii. Era încă în bibliotecă. Pelerina îi căzuse de pe cap, cât timp dormise cu capul pe cartea „Dacă există o baghetă, atunci există o soluţie”. Se ridică, aranjân¬du-şi ochelarii şi clipind în lumina puternică a zilei.
- Harry Potter trebuie grăbească, domnule! chiţăi Dobby. A doua probă începe în zece minute şi Harry Potter...
- Zece minute? strigă Harry. Zece? Numai zece minute?
Se uită la ceas. Dobby avea dreptate. Era nouă şi douăzeci.
O greutate mare parcă îi pică în piept şi i se lipi de inimă.
- Grăbeşte-te, Harry Potter! chiţăi Dobby, trăgându-l pe Harry de mânecă. Ar trebui fost deja la lac cu ceilalţi cam¬pioni, domnule!
- E prea târziu, Dobby, zise Harry deznădăjduit. Nu dau proba, nu ştiu cum să...
- Harry Potter dă proba! chiţăi spiriduşul. Dobby ştiut că Harry Potter nu găsit cartea care trebuie, aşa că Dobby făcut ceva pentru el!
- Poftim? zise Harry. Dar tu nu ştii care este a doua probă...
- Dobby ştiut, domnule! Harry Potter trebuie să intre în lac şi să-l găsească pe Uizy al lui...
- Ce să găsesc?
- Să-l ia pe Uizy de la oamenii mării!
- Ce e un Uizy, Dobby?
- Uizy al tău, domnule, Uizy care i-a dat puloverul lu’ Dobby!
Dobby începuse să tragă de puloverul său maro, pe care acum îl purta peste pantalonii scurţi.
- Poftim? strigă Harry. L-au luat... l-au luat pe Ron?
- Şi asta îi va lipsi cel mai tare lu’ Harry Potter, domnule! chiţăi Dobby. Şi peste o oră...
- „E pierdut”, recită Harry, uitându-se îngrozit la spiri¬duş. „Prea târziu, nu mai revine”... Dobby, ce trebuie să fac?
- Harry Potter trebuie mâncat asta, domnule! chiţăi spiri¬duşul şi îşi băgă mâna în buzunarul pantalonilor, de unde scoase o minge făcută dintr-un fel de cozi slinoase, verzi, de şobolan. Chiar înainte intrat în lac, domnule... Algebranhii!
- Ce să fac? zise Harry, uitându-se la Algebranhii.
- Numai aşa Harry Potter putut respire sub apă, domnule!
- Dobby, zise Harry înnebunit, ascultă... Eşti sigur?
Nu putea să uite ultima dată când încercase Dobby să-l „ajute” şi ajunsese cu mâna dreaptă fără oase...
- Dobby foarte sigur, domnule! zise spiriduşul. Dobby aude lucruri, domnule, el spiriduş de casă, el umblă prin tot castelul, când aprinde şeminee şi spală podele... Dobby auzit pe profesoara McGonagall şi pe profesorul Moody în cancelarie, vorbit despre probă... Dobby nu putut lăsat Harry Potter să îl piardă pe Uizy!
Îndoielile lui Harry dispărură ca prin farmec. Ridicându-se în picioare, îşi dădu jos pelerina şi o puse în geantă, înşfăcă Algebranhiile şi le puse în buzunar, apoi ieşi ca o furtună din bibliotecă, urmat de Dobby.
- Dobby trebuit fie în bucătărie, domnule! chiţăi Dobby când ajunseră pe coridor. Dobby trebuie duce acolo... Noroc, Harry Potter, domnule, mult noroc!
- Ne vedem mai târziu, Dobby! strigă Harry, în timp ce fugea de-a lungul coridorului şi cobora scările, câte trei trepte deodată.
În holul de la intrare erau doar câţiva întârziaţi. Majo¬ritatea părăsiseră Marea Sală imediat după micul dejun şi se îndreptaseră spre lac, ca să vadă a doua probă. Harry aproa¬pe că zbură pe lângă cei din hol, răsturnându-i pe Colin şi pe Dennis Creevey când sări mai multe trepte de piatră deo¬dată, şi ieşi pe pajiştea din jurul castelului, însorită, dar rece.
Observă din fugă că tribunele care încercuiseră padocul dragonilor în noiembrie erau acum aranjate în amfiteatru pe malul celălalt al lacului, pline până la refuz, reflectându-se în lacul de dedesubt. Se auzea tot mai tare zumzetul mul¬ţimii entuziasmate, în timp ce Harry fugea cât de repede îl ţineau picioarele în partea cealaltă a lacului, unde se aflau membrii juriului, care stăteau la o masă de aur de la margi¬nea apei. Cedric, Fleur şi Krum erau lângă masa juriului, privindu-l pe Harry cum gonea spre ei.
- Am... ajuns, gâfâi Harry, oprindu-se brusc, alunecând în noroi şi stropindu-i din greşeală roba lui Fleur.
- Unde ai fost? zise o voce indignată. Proba trebuie să înceapă!
Harry se uită în jur. Percy Weasley stătea la masa juriului în locul domnului Crouch, care iar nu venise.
- Zău, Percy! zise Ludo Bagman, care se uita încântat la Harry, parcă luându-i-se o greutate de pe inimă. Lasă-l să-şi tragă sufletul!
Dumbledore îi zâmbi lui Harry, spre deosebire de Kar¬karoff şi de Madame Maxime, care nu păreau deloc fericiţi să-l vadă... Era evident, după expresiile de pe feţele lor, că nu mai crezuseră că o să apară.
Harry se aplecă, având mâinile pe genunchi şi încercând să-şi potolească respiraţia. Avea o durere în partea stângă, de parcă i-ar fi înfipt cineva un cuţit între coaste, însă nu avea timp să aştepte să îi treacă. Ludo Bagman se apropia deja de campioni, aşezându-i pe malul lacului, la intervale de zece metri. Harry era ultimul în rând, alături de Krum, îmbrăcat în costum de baie şi cu bagheta magică pregătită.
- E în regulă, Harry? şopti Bagman, ducându-l pe Harry puţin mai departe de Krum. Ştii ce o să faci?
- Da, gâfâi Harry, masându-şi coastele.
Bagman îl strânse uşor de umăr şi se întoarse la masa juriului. Îşi îndreptă bagheta spre gât, aşa cum făcuse şi la Cupa Mondială, şi zise:
- Sonorus!
Vocea îi răsună peste apa întunecată şi către tribune.
- Ei bine, toţi campionii sunt gata pentru a doua probă, care va începe la fluierul meu. Au exact o oră ca să recupereze ceea ce le-a fost luat. La trei, porniţi! Unu... doi... trei!
Fluierul răsună pătrunzător în aerul rece. Tribunele izbuc¬niră în urale şi aplauze. Fără să se uite ce făceau ceilalţi cam¬pioni, Harry îşi scoase pantofii şi şosetele, luă Algebranhiile din buzunar şi le îndesă în gură, după care se avântă în lac.
Lacul era atât de rece, încât simţi cum îl ustura pielea de pe picioare de parcă ar fi intrat în foc, nu în apă rece ca gheaţa. Roba i se îmbibase cu apă şi îi atârna tot mai greu, în timp ce cobora din ce în ce mai mult. Apa îi ajunsese deja peste genunchi şi picioarele aproape amorţite i se afundau în mâl, sau îi alunecau pe pietrele netede şi pline de mâzgă. Mestecă Algebranhiile cât de repede putu. Erau neplăcute şi scârboase, ca un cauciuc, ca nişte tentacule de caracatiţă. Ajunsese până la talie în apa îngheţată. Se opri, înghiţi ultimele Algebranhii şi aşteptă să se întâmple ceva.
Auzi râsete din mulţime şi îşi dădu seama că probabil arăta ca un prost, intrând în lac fără a da nici un semn că ar deţine puteri magice. I se făcuse pielea de găină în partea de deasupra apei. Stătea pe jumătate cufundat în apa rece, iar vântul şfichiuitor îi umfla părul. Harry începu să tre¬mure puternic. Evită să se uite în tribune. Râsetele se înte¬ţeau, iar dinspre Viperini se auzeau tot felul de insulte şi cuvinte batjocoritoare...
Apoi, dintr-o dată, Harry se simţi de parcă i-ar fi fost pusă o pernă invizibilă pe gură şi pe nas. Încercă să respire, dar ameţi. Plămânii îi erau goi şi deodată simţi o durere înfioră¬toare în ambele părţi ale gâtului...
Harry îşi încleşta mâinile în jurul gâtului şi simţi două pliuri mari mai jos de urechi, fremătând în aerul rece... Avea bran¬hii! Fără să mai stea nici o clipă pe gânduri, făcu singurul lucru logic: se aruncă în apă!
Prima înghiţitură de apă rece ca gheaţa fu dătătoare de viaţă. Capul nu i se mai învârtea. Mai luă o gură de apă şi simţi cum îi trece lin prin branhii, trimiţându-i oxigen la creier. Întinse mâinile în faţă şi se uită la ele. Erau verzi şi stranii în apă, iar între degete îi crescuse o membrană. Se uită apoi la picioare... I se lungiseră şi aveau şi ele pieliţe între degete. Era ca şi când i-ar fi crescut înotătoare.
Apa nu i se mai părea rece, ci din contră, răcoroasă, plă¬cută şi nu îi mai simţea deloc apăsarea... Harry se mişcă încă o dată, minunându-se de cât de departe şi de repede îl propulsaseră picioarele, care erau acum ca nişte înotătoare, vedea clar prin apă şi nu mai simţea nevoia să clipească. Înotă mult, îndreptându-se spre adâncuri.
Tăcerea îi presa urechile, iar pe deasupra lui defila un peisaj întunecat, straniu şi înceţoşat. Nu vedea decât la zece metri în faţă, aşa că, în timp ce înota rapid, în apă i se tot succedau prin faţa ochilor imagini noi, apărute brusc din întunericul neprevăzut: păduri de alge negre şi încâlcite, câmpii de mâl, pline de pietricele strălucitoare. Înotă şi mai jos, către mijlocul lacului, cu ochii larg deschişi, uitându-se prin apa luminată straniu din jurul său la umbrele din adân¬curi, unde apa devenise opacă.
Treceau pe lângă el puzderie de peştişori, ca nişte săgeţi argintii. O dată sau de două ori văzu ceva mare în faţa lui, dar, când se apropie, descoperi că nu era decât un buştean negru sau vreun pâlc de alge dese. Nu se vedeau ceilalţi campioni şi nici oamenii mării nici urmă de Ron, dar nici de calmarul gigant, din fericire.
În faţa lui se întindeau alge verzi, cam un metru sub el, ca o pajişte de iarbă înaltă. Harry se uita înainte fără să cli¬pească, încercând să desluşească formele din întuneric... Şi deodată, fără nici un avertisment, ceva îl apucă de gleznă.
Harry se întoarse şi văzu un Fluidem, un demon marin, mic, cu coarne, ieşind dintre alge. Îşi încleştase strâns de¬getele lungi în jurul gleznei lui Harry şi îşi dezvelise colţii lungi şi ascuţiţi, pregătindu-se de atac... Harry îşi băgă re¬pede mâna în buzunarul robei şi scoase bagheta... În acel moment, încă doi Fluidemi apărură dintre alge şi îl apucară pe Harry de robă, încercând să îl tragă în jos.
- Relashio! strigă Harry, dar nu se auzi nimic...
Îi ieşi o bulă mare pe gură şi bagheta sa, în loc să scoată scântei către Fluidemi, stropi cu un jet de apă fierbinte, pro¬babil, fiindcă acolo unde îi lovi apărură pete roşii pe pielea lor verde. Harry îşi smulse glezna din mâna Fluidemului şi înotă cât de repede putu, trimiţând alte câteva jeturi de apă fierbinte peste umăr, absolut la întâmplare. Din când în când, simţea câte un Fluidem care îl apuca de picior şi se smucea din mâna lui. În sfârşit, simţi cum piciorul său atinge un cap cu coarne şi, uitându-se înapoi, văzu cum Fluidemul se înde¬părta ameţit, în timp ce amicii lui îşi vânturară pumnii către Harry, dar dispărură repede în alge.
Harry încetini puţin, îşi puse bagheta la loc în buzunarul robei şi se uită în jur, cu urechile ciulite. Făcu un cerc com¬plet în apă, liniştea apăsându-i timpanele mai tare ca nicio¬dată. Ştia că acum trebuie să fi fost la o adâncime foarte mare... Nu se mişca nimic în jurul lui, în afară de alge.
- Ei, cum te descurci?
Harry crezu că era pe punctul să aibă un atac de cord. Se întoarse şi o văzu pe Myrtle cea Plângăcioasă plutind în faţa lui, privindu-l prin ochelarii ei groşi şi sidefii.
- Myrtle! încercă Harry să strige, dar din nou nu ieşi nici un sunet din gura lui... doar o bulă foarte mare.
Myrtle cea Plângăcioasă izbucni în râs.
- Cred că ar trebui să încerci acolo! zise ea, arătând într-o direcţie anume. Eu nu vin cu tine... Mie nu prea îmi plac, întotdeauna mă aleargă când mă apropii prea tare...
Harry ridică degetele mari ale mâinilor sale cu pieliţe între degete, în semn de mulţumire, şi porni iar, având grijă să înoate puţin mai sus, pe deasupra algelor, ca să evite Fluidemii care se ascundeau în ele.
Înotă un timp, socotind că trecuseră vreo douăzeci de minute. Acum trecea peste întinderi mari de mâl, care se învolburau la sosirea lui. În cele din urmă auzi în depărtare cântecul straniu al oamenilor mării.

O oră ai să cauţi,
Şi ce-ai pierdut tu să recapeţi...

Harry înotă mai repede şi în curând văzu o stâncă mare ieşind din mâlul din faţa lui. Pe ea erau pictaţi oameni ai apelor, înarmaţi cu suliţe şi vânând ceea ce semăna cu un calmar uriaş. Harry înotă pe după stâncă, luându-se după cântec:

...timpul pe jumătate-i dus, nu te grăbi
Şi ce cauţi, aici va putrezi...

O gămadă de locuinţe de piatră, pe care se încolăceau pâlcuri de alge, apărură din întuneric peste tot în jurul lui Harry. Văzu o mulţime de chipuri... Chipuri care nu semă¬nau deloc cu cel al sirenei din tabloul din baia Perfecţilor...
Oamenii mării aveau pielea gri şi părul lung şi încâlcit, verde-închis. Aveau ochi galbeni, dinţi zimţaţi şi purtau sfori groase cu pietricele la gât. Se uitară la Harry când acesta înotă pe lângă ei. Câţiva ieşiră din peşterile lor ca să-l vadă mai bine, cu suliţe în mâini, bătând apa cu cozile lor argin¬tii şi puternice.
Harry înotă şi mai repede, uitându-se cu atenţie în jur, şi în curând observă că lăcaşurile oamenilor mării se înmulţiseră. În jurul unora dintre ele se vedeau grădini de alge, iar într-o curte observă un Fluidem de casă legat de stâlpul din faţa unei uşi. Oamenii mării apăreau acum din toate părţile, privindu-l curioşi, arătând spre mâinile şi picioarele sale cu pieliţe între degete, şuşotind între ei. Harry coti într-o parte şi văzu ceva foarte ciudat.
O ceată de oameni ai mării pluteau în faţa caselor care erau aranjate în aşa fel încât păreau un sat marin. Un cor de oameni ai mării cânta în mijlocul satului, chemându-i pe cam¬pioni să vină la ei, iar în spatele lor se afla un fel de statuie: un om al mării sculptat dintr-un bolovan enorm. Patru alţi oameni erau legaţi strâns de coada acestui personaj central.
Ron era legat între Hermione şi Cho Chang. Mai era şi o fetiţă care nu părea să aibă mai mult de opt ani, al cărei păr argintiu îi spuse lui Harry că era sora lui Fleur Delacour. Toţi patru păreau să fie cufundaţi într-un somn adânc. Capetele li se clătinau pe umeri şi din gură le ieşeau bule mici.
Harry se îndreptă repede către ostatici, aşteptându-se ca oamenii mării să-şi coboare suliţele şi să-l atace, dar aceştia nu făcură nimic. Frânghiile de alge care îi legau pe ostaticii de statuie erau groase, alunecoase şi foarte solide. Pentru o frac¬ţiune de secundă, se gândi la briceagul pe care i-l dăruise Sirius de Crăciun... Dar acesta era închis în cufărul său de la castel, la zeci de kilometri depărtare, şi nu avea cum să-l ajute...
Privi în jur. Mulţi dintre oamenii mării care îi înconjurau aveau suliţe. Înotă încet către un triton de peste doi metri înălţime, cu o barbă verde şi lungă, cu un colier de colţi de rechin în jurul gâtului, şi încercă să mimeze o rugăminte, ca să îl determine pe acesta să îi împrumute suliţa. Tritonul râse şi clătină din cap.
- Noi nu ajutăm pe nimeni, zise el apoi, cu o voce groasă şi aspră.
- Haide! zise Harry rugător, însă nu-i ieşiră decât bule din gură.
Încercă să ia suliţa de la triton, dar acesta o smuci înapoi, clătinând mai departe din cap şi râzând.
Harry se întoarse, uitându-se în jur. Trebuia să găsească ceva ascuţit... orice...
Fundul lacului era plin de pietre. Se scufundă, înşfăcă una cât mai ascuţită şi se întoarse la statuie. Începu să lovească în sforile care îl înlănţuiau pe Ron şi, după câteva minute de muncă grea, acestea se rupseră. Ron pluti incon¬ştient la câţiva centimetri deasupra fundului lacului, undu¬indu-se pe ape.
Harry se uită în jur. Nu îi văzu pe ceilalţi campioni. Ce aveau de gând? De ce nu se grăbeau? Se întoarse la Hermi¬one, ridică piatra colţuroasă şi începu să încerce să îi rupă şi ei sforile...
Imediat, mai multe perechi de mâini gri îl prinseră de încheieturi. Şase tritoni îl trăgeau departe de Hermione, clătinând din capetele lor verzi şi râzând.
- Îl poţi elibera doar pe ostaticul tău, îi zise unul din ei. Lasă-i pe ceilalţi...
- Nici gând! zise Harry mânios, dar nu-i ieşiră din nou decât două bule mari din gură.
- Sarcina ta este să îţi salvezi prietenul... Lasă-i pe ceilalţi...
- Şi ea e prietena mea! strigă Harry, arătând către Her¬mione şi o bulă argintie enormă îi ieşi printre buze. Şi nu vreau să moară nici celelalte două!
Capul lui Cho era pe umărul Hermionei. Fetiţa cu părul argintiu era extrem de palidă. Harry se luptă să scape de tri¬toni, dar aceştia râseră şi mai tare, ţinându-l de mâini. Harry se uită în jur. Unde erau ceilalţi campioni? Avea timp să-l ducă pe Ron la suprafaţă şi să se întoarcă după Hermione şi ceilalţi? Va putea să mai găsească locul? Se uită la ceas ca să vadă cât timp mai avea... Se oprise!
Dar în acel moment, tritonii arătară entuziasmaţi în sus. Harry se uită şi îl văzu pe Cedric înotând către ei. În jurul capului avea o bulă enormă, care îi făcea trăsăturile să pară mult lăţite, ciudate, întinse.
- M-am rătăcit! mimă el cu buzele, părând îngrozit. Fleur şi Krum vin imediat!
Simţindu-se extraordinar de uşurat, Harry îl privi pe Cedric cum scoate un cuţit din buzunar şi o eliberează pe Cho. O ridică şi dispărură amândoi în sus.
Harry se uită în jur, aşteptând. Unde erau Fleur şi Krum? Timpul se scurgea şi, conform cântecului, ostaticii aveau să fie pierduţi după o oră...
Oamenii mării începură să chiuie entuziasmaţi. Cei care îl ţinuseră pe Harry îi dădură drumul, uitându-se înapoi. Harry se întoarse şi el şi văzu ceva monstruos venind prin apă către ei: un corp uman în costum de baie, cu cap de rechin... Era Krum. Se pare că se Transfigurase, dar incomplet.
Omul-rechin se duse direct la Hermione şi începu să muşte sforile cu care era legată: problema era că noii dinţi ai lui Krum nu erau poziţionaţi pentru a muşca ceva mai mic decât un delfin şi Harry era convins că, dacă Viktor nu avea grijă, putea să o rupă pe Hermione în două. Se duse ca vântul către el şi îl bătu tare pe umăr, arătându-i piatra colţuroasă. Krum o înşfăcă şi începu să taie sforile din jurul Hermionei. Reuşi în câteva secunde. O prinse pe Hermione de talie şi, fără să arunce o privire înapoi, începu să se ridice repede la suprafaţă.
„Acum ce fac?” îşi zise Harry disperat. Dacă ar fi ştiut sigur că venea Fleur... Dar nu se vedea nimic. Dacă nu venea...
Înşfăcă piatra pe care o aruncase Krum. Tritonii îi încon¬jurară imediat pe Ron şi pe fetiţă, dezaprobând din capete purtarea lui Harry.
Harry îşi scoase bagheta.
- Daţi-vă la o parte!
Nu-i ieşiră decât bule din gură, dar avu impresia că tri¬tonii îl înţeleseseră, pentru că se opriseră subit din râs. Ochii lor galbeni erau fixaţi pe bagheta lui Harry şi păreau speriaţi. Poate că erau foarte mulţi, dar Harry îşi dădu seama, după expresiile de pe feţele lor, că ştiau la fel de multă magie ca şi calmarul uriaş.
- Număr până la trei! strigă Harry, scoţând iar un şirag de bule mari, dar ridică şi trei degete, ca să fie sigur că pricepuseră mesajul. Unu... (coborî un deget) Doi (îl coborî pe al doilea)...
Tritonii se împrăştiară imediat. Harry se duse grăbit la fetiţă şi începu să taie frânghiile care o legau de statuie. În sfârşit, reuşi să o elibereze! Apucă fetiţa de talie, îl prinse pe Ron de guler şi începu să se ridice.
Era o muncă grea şi înainta foarte încet. Nu-şi mai putea folosi mâinile cu pieliţe, ca să se propulseze în sus. Dădu din înotătoare cât putu de tare, dar Ron şi sora lui Fleur erau ca nişte saci cu cartofi care îl trăgeau în jos... Cu ochii aţintiţi către cer, sperând să zărească vreo rază de lumină, deşi ştia că probabil era încă la mare adâncime. Apa de dea¬supra lui era atât de întunecată...
Oamenii mării se ridicau o dată cu el. Îi vedea înotând în jurul lui liniştiţi, privindu-l cum se chinuie... Aveau să îl tragă înapoi în adâncuri, când expira timpul? Oare mâncau oameni? Începeau să îl doară picioarele din cauza efortului. Îl dureau îngrozitor şi umerii, Ron şi fetiţa erau destul de grei...
Respira cu mare dificultate. Simţi iar dureri în ambele părţi ale gâtului... Devenea din nou foarte conştient de apa din gura lui... Şi totuşi, întunericul nu mai era negru ca smoala... Era străpuns acum de razele soarelui de la suprafaţă...
Dădu cu putere din înotătoare, dar descoperi că nu le mai avu. Avea din nou picioare obişnuite... Apa îi intra pe gură şi îi inunda plămânii... Începu să ameţească, dar ştia că lumina şi aerul erau doar la trei metri şi jumătate deasupra lui... Trebuia să ajungă acolo... Trebuia...
Harry dădu atât de tare şi de repede din picioare, încât parcă îşi auzi muşchii protestând supăraţi. Şi creierul parcă îi plutea în apă, nu putea să respire, avea nevoie de oxigen, trebuia să continue, nu putea să se oprească...
Şi atunci simţi cum atinge cu capul suprafaţa apei. Faţa începu să îl usture, biciuită de aerul cumplit de rece, dar minunat pentru plămânii lui Harry. Luă o gură de aer, sim¬ţind că nu respirase niciodată cum trebuia până atunci, şi, gâfâind, continuă să îi tragă pe Ron şi pe fetiţă după el. În jurul lui se vedeau ieşind din apă capetele sălbatice, cu părul verde, dar acum tritonii îi zâmbeau.
Mulţimea din tribune făcea mare tărăboi. Strigăte, urale furtunoase... Toţi păreau să fie în picioare. Harry avu im¬presia că erau convinşi că Ron şi fetiţa erau morţi. Dar se înşelau... Amândoi deschiseră ochii. Fetiţa părea speriată şi derutată, dar Ron doar scuipă puţină apă, clipi în lumina puternică şi zise:
- Cam umed pe-aici, nu?
Apoi o zări pe sora lui Fleur.
- De ce ai adus-o şi pe ea?
- Fleur nu a apărut. Nu am putut s-o las, gâfâi Harry.
- Harry, tâmpitule, zise Ron, doar nu ai luat în serios cân¬tecul ăla, nu? Dumbledore nu ar fi permis să se înece vre¬unul din noi!
- Dar cântecul zicea...
- Doar ca să ştiţi cât timp aveţi la dispoziţie! zise Ron. Sper că nu ai pierdut timpul pe-acolo, făcând-o pe eroul!
Harry se simţi jenat, dar şi supărat. Pentru Ron totul era OK. El dormise, nu ştia cât de sinistru era la fundul lacului, înconjurat de oamenii mării, cu suliţele pe umeri, care păreau capabili de orice crimă.
- Hai, zise Harry scurt, ajută-mă să o trag, nu cred că e în stare să înoate...
O traseră pe sora lui Fleur spre mal, unde erau mem¬brii juriului. Douăzeci de oameni ai mării îi escortară, ca o gardă de onoare, cântându-şi cântecele oribile, care îţi zgâriau timpanul.
Harry o văzu pe Madame Pomfrey având grijă de Her¬mione, de Krum, de Cedric şi de Cho, care erau înveliţi în pături groase. De pe mal, Dumbledore şi Ludo Bagman îi zâmbeau lui Harry şi lui Ron, în timp ce aceştia se apropi¬au de ei, dar Percy, care era livid la faţă şi părea mult mai tânăr ca de obicei, pleoscăi prin apă, ieşindu-le în întâm¬pinare. Între timp, Madame Maxime o ţinea de umeri pe Fleur Delacour, care era cu adevărat înnebunită, luptându-se din toate puterile să intre iar în apă.
- Gabrrrielle! Gabrrrielle! E în viaţă? E rrrănită?
- E bine! încercă să-i spună Harry, dar era atât de exte¬nuat, încât abia reuşi să vorbească, darămite să mai şi strige.
Percy îl apucase pe Ron şi îl trăgea pe mal („Termină, Percy, n-am păţit nimic!”), iar Dumbledore şi Bagman îl aju¬tau pe Harry să se ţină pe picioare. Fleur scăpase din încleş¬tarea lui Madame Maxime şi îşi îmbrăţişa sora.
- Au venit Fluidemii... şi m-au atacat... Oh, Gabrrrielle, am crrrezut... am crrrezut...
- Vino aici, se auzi vocea lui Madame Pomfrey.
Îl apucă pe Harry de braţ şi îl duse lângă Hermione şi ceilalţi. Îl înveli atât de strâns într-o pătură, încât Harry avu impresia că fusese pus într-o cămaşă de forţă. Apoi Madame Pomfrey îl sili să bea o licoare fierbinte. Avu impresia că îi ieşeau aburi pe urechi.
- Harry, felicitări! strigă Hermione. Ai reuşit! Ai desco¬perit ce trebuie să faci de unul singur!
- Păi, zise Harry.
I-ar fi spus despre Dobby, dar tocmai observase cum îl privea Karkaroff. Era singurul membru al juriului care nu se ridicase de la masă. Singurul membru care nu se bucura că Harry, Ron şi sora lui Fleur se întorseseră cu bine.
- Da, aşa e, zise Harry, cât de tare putu, ca să-l audă şi Karkaroff.
- Ai un cărăbuş de apă în păr, Hărm-ăun-ni, zise Krum. Harry avu impresia că Viktor o strigase, numai ca să-i atragă atenţia asupra lui, ca să-i amintească încă o dată că el o salvase din lac. Dar Hermione alungă repede cărăbuşul din păr şi zise:
- Totuşi, ai depăşit cu mult limita de timp, Harry... Ţi-a luat mult să ne găseşti?
- Nu... v-am găsit destul de repede...
Sentimentul de stânjeneală al lui Harry creştea. Acum că ieşise din apă, i se părea evident că trebuia să se gândească la măsurile de siguranţă luate de Dumbledore, care nu ar fi permis moartea ostaticilor doar pentru că nu apăruseră campionii lor să îi salveze. De ce nu îl luase doar pe Ron? De ce nu plecase mai repede spre suprafaţă? Ar fi fost primul care se întorcea... Cedric şi Krum nu pierduseră timpul făcându-şi griji pentru ceilalţi. Ei nu luaseră în serios cân¬tecul oamenilor mării...
Dumbledore discuta pe mal, probabil cu lidera oame¬nilor mării, o sirenă cu un aspect deosebit de sălbatic şi feroce. Scotea aceleaşi sunete ascuţite pe care le făceau de obicei oamenii mării deasupra apei. Era evident că Dum¬bledore le ştia limba. Până la urmă se ridică, se întoarse către ceilalţi membri ai juriului şi zise:
- Să facem un mic consiliu, înainte să dăm notele, vă rog... Membrii juriului se adunară în jurul lui. Madame Pomfrey se dusese să-l salveze pe Ron din ghearele lui Percy. Îl adusese lângă Harry şi ceilalţi. Îi dădu şi lui o pătură şi nişte licoare revigorantă, apoi se întoarse la Fleur şi la sora ei.
Fleur avea numeroase răni pe faţă şi pe mâini, roba îi era sfâşiată, dar nu părea să-i pese şi nici nu o lăsă pe Madame Pomfrey să îi cureţe rănile.
- Aveţi grrrijă de Gabrrrielle, o rugă ea pe Madame Pomfrey şi apoi se întoarse către Harry. Ai salvat-o, ‘Arrry! zise ea pe nerăsuflate. Chiarrr dacă nu era ostatica ta...
- Da, zise Harry, care îşi dorea acum din tot sufletul să le fi lăsat pe celelalte trei fete lângă statuie.
Fleur se aplecă, îl pupă pe Harry de două ori pe fiecare obraz (Harry simţi cum îi ia faţa foc şi nu ar fi fost surprins să îi fi ieşit iar aburi pe urechi), apoi îi zise lui Ron:
- Şi tu... care l-ai ajutat...
- Da, zise Ron, plin de speranţă, da, puţin...
Fleur se aplecă şi către el şi îl pupă, la fel cum făcuse cu Harry. Hermione era extraordinar de furioasă, dar chiar atunci vocea amplificată prin magie a lui Ludo Bagman răsună lângă ei, făcându-i pe toţi să tresară şi reducând tri¬bunele la tăcere.
- Doamnelor şi domnilor, am decis! Sirena-şefă Murcus ne-a spus exact ce s-a întâmplat pe fundul lacului şi în con¬secinţă am decis să dăm notele după cum urmează... Dom¬nişoara Fleur Delacour, deşi a demonstrat că ştie să folo¬sească excelent Vraja Cap-în-Bulă, a fost atacată pe drum de monştrii Fluidem şi nu a reuşit să îşi aducă ostatica la mal. Îi acordăm douăzeci şi cinci de puncte.
Tribunele aplaudară.
- Merrritam zerrro, zise Fleur răguşită, clătinându-şi capul superb.
- Domnul Cedric Diggory, care de asemenea a folosit o Vrajă Cap-în-Bulă, a fost primul care s-a întors cu ostaticul său, deşi s-a întors cu un minut după limita de timp.
Izbucniră urale extraordinare din grupul Astro¬pufilor. Harry o văzu pe Cho aruncându-i lui Cedric o privire pierdută.
- Aşadar, îi acordăm patruzeci şi şapte de puncte.
Harry fu distrus. Dacă Cedric depăşise timpul limită,
atunci cu atât mai mult el...
- Domnul Viktor Krum a folosit o formă incompletă de Transfigurare, foarte eficace însă, şi s-a întors al doilea cu ostatica sa. Îi acordăm patruzeci de puncte.
Karkaroff aplaudă deosebit de tare, luându-şi un aer superior.
- Domnul Harry Potter a folosit Algebranhii cu mare măiestrie, continuă Bagman. S-a întors ultimul şi cu mult după limita de timp de o oră. Însă unul dintre oamenii mării ne-a spus că domnul Potter a fost primul care a ajuns la ostatici şi că întârzierea lui s-a datorat hotărârii sale de a-i şti pe toţi ostaticii în siguranţă, nu doar pe al său...
Ron şi Hermione îi aruncară amândoi lui Harry priviri aproape exasperate şi pline de milă.
- Majoritatea membrilor juriului, zise Bagman şi îi arun¬că o privire răutăcioasă lui Karkaroff, sunt de părere că aceasta arată un caracter puternic şi o mare valoare morală, care merită note maxime. Cu toate astea, scorul domnului Potter este de patruzeci şi cinci de puncte!
Harry fu cuprins de o mare bucurie. Era pe primul loc, cu acelaşi punctaj ca Cedric. Ron şi Hermione, luaţi prin surprindere, se uitară la Harry, apoi râseră şi aplaudară pu¬ternic, alături de restul mulţimii.
- Bravo, Harry! strigă Ron peste toată hărmălaia. Deci nu ai fost bleg, cum ţi-am zis eu, ci ai dat dovadă de tărie de caracter!
Fleur aplauda şi ea tare, dar Krum nu părea deloc fericit. Încercă să discute cu Hermione, dar ea era mult prea ocu¬pată să îl aclame pe Harry.
- A treia şi ultima probă va avea loc la vremea amurgu¬lui, pe douăzeci şi patru iunie, continuă Bagman. Campionii vor fi anunţaţi ce îi aşteaptă exact cu o lună înainte. Vă mul¬ţumim pentru încurajarea entuziastă a campionilor.
Se terminase, îşi zise Harry, puţin ameţit încă, în timp ce Madame Pomfrey începea să îi mâne pe campioni şi pe osta¬tici înapoi către castel, ca să-şi pună mai repede nişte haine uscate... Se terminase, scăpase... Nu mai avea nici o grijă până pe douăzeci şi patru iunie...
Data viitoare când va ajunge în Hogsmeade, îşi zise el, în timp ce urca treptele de piatră ale castelului, avea să-i cumpere câte o pereche de şosete lui Dobby pentru fiecare zi a anului.



— CAPITOLUL XXVII —

AMPRENTĂ SE ÎNTOARCE

Unul dintre cele mai bune lucruri de după a doua probă era că toată lumea vroia să ştie ce se petrecuse pe fun¬dul lacului, ceea ce însemna că Ron era şi el sub reflector, alături de Harry. Harry observă că versiunea lui Ron despre evenimente se schimba uşor cu fiecare relatare. La început, povestise adevărul. Varianta lui coincidea cu povestea spusă de Hermione, cel puţin... Dumbledore îi cufundase pe toţi ostaticii într-un somn vrăjit, în biroul profesoarei McGona¬gall, asigurându-se mai întâi că aveau să fie în siguranţă şi că vor reveni la viaţă, când vor fi scoşi din apă. O săptămână mai târziu însă, Ron povestea despre o răpire palpitantă, în care se luptase de unul singur cu cincizeci de tritoni, înar¬maţi până-n dinţi, care trebuiseră să-l bată bine, pentru a-l supune, înainte de a-l lega.
- Dar aveam bagheta ascunsă în mânecă, îi spuse el lui Padma Patil, care se părea că îl plăcea mult mai mult pe Ron acum, când avea parte de atâta atenţie din partea tutur¬or, şi avea grijă să stea de vorbă cu el de fiecare dată când se întâlneau pe coridoare. I-aş fi putut nimici pe tridioţii ăia în orice moment!
- Ce aveai de gând să faci, să îi sperii cu sforăielile? îl întrebă Hermione tăios şi ironic.
Era mereu foarte irascibilă fiindcă toţi o tachinau, nemulţumiţi că tocmai ea fusese considerată ca fiind per¬soana care i-ar fi lipsit cel mai mult lui Viktor Krum.
Urechile lui Ron se înroşiră violent, iar el reveni la versi¬unea cu somnul vrăjit.
Când intrară în martie, vremea deveni mai frumoasă, însă vântul puternic încă le îngheţa mâinile şi feţele, de fiecare dată când ieşeau afară. Poşta întârzia frecvent, pen¬tru că bufniţele erau luate pe sus de vânt, desigur.
Bufniţa brună pe care i-o trimisese lui Sirius, cu data următorului week-end la Hogsmeade, apăru într-o vineri dimineaţa, la micul dejun, cu o grămadă de pene zburlite. Harry abia apucă să ia biletul lui Sirius, că bufniţa îşi şi luă zborul, fiindu-i evident teamă să nu fie trimisă iar afară.
Scrisoarea lui Sirius era aproape la fel de scurtă ca şi cea de dinainte.

Vino la gardul de la capătul drumului care iese din Hogsmeade, sâmbătă la două. Adu câtă mâncare poţi.

- Doar nu vine în Hogsmeade? întrebă Ron, nevenindu-i să creadă.
- Aşa se pare, nu? zise Hermione.
- Nu pot să cred, zise Harry încordat. Dacă îl prind...
- S-a descurcat până acum, nu? zise Ron. Şi locul nu mai e împânzit de Dementori.
Harry împături scrisoarea, gândindu-se. Dacă era cinstit cu el însuşi, chiar dorea să-l revadă pe Sirius. Aşadar, se du¬se la ultimul curs din acea după-amiază - cele două ore con¬secutive de „Poţiuni” - simţindu-se mult mai vesel ca de obi¬cei când coborî treptele către pivniţa castelului.
Reacredinţă, Crabbe, Goyle şi şleahta de fete a lui Pansy Parkinson stăteau în faţa uşii şi se uitau la ceva ascuns pri¬virilor lui Harry, râzând în hohote. Chipul ca de boxer al lui Pansy se uită pe după spatele lat al lui Goyle, în timp ce Harry, Ron şi Hermione se apropiau de clasă.
- Au venit, au venit! chicoti ea şi pâlcul de Viperini le făcu loc.
Harry văzu că Pansy Parkinson avea o revistă în mâini: Săptămânalul vrăjitoarelor. Fotografia de pe copertă înfă¬ţişa o vrăjitoare cu părul creţ, care zâmbea cu toţi dinţii, arătând cu bagheta către o prăjitură mare şi pufoasă.
- Cred că o să găseşti ceva interesant aici, Granger! zise tare Pansy şi aruncă revista către Hermione, care o prinse din zbor, deşi fusese luată prin surprindere.
În acel moment, uşa clasei se deschise şi Plesneală le făcu semn să poftească înăuntru.
Hermione, Harry şi Ron se îndreptară ca de obicei către o masă din fundul clasei. Imediat ce Plesneală se întoarse cu spatele să scrie pe tablă ingredientele poţiunii din ziua ace¬ea, Hermione frunzări repede revista pe sub bancă. În sfârşit, la mijloc, Hermione găsi ce căuta. Harry şi Ron se apropiară. O fotografie color cu Harry, lângă un articol inti¬tulat:

IUBIREA SECRETĂ A LUI HARRY POTTER:

Un băiat unic, poate - şi totuşi, un băiat care trece prin neliniştile caracteristice adolescenţei, scria Rita Skeeter. Privat de dragoste din momentul decesului tragic al părin¬ţilor săi, Harry Potter, în vârstă de paisprezece ani, a crezut că a găsit alinarea din partea iubitei sale de la Hogwarts, Hermione Granger, o fată cu părinţi Încuiaţi. Nici nu se aştepta ca sentimentele să îi fie iar rănite atât de curând, încă o decepţie în viaţa lui deja plină de pierderi sufleteşti.
Domnişoarei Granger, o fată simplă, dar ambiţioasă, se pa¬re că îi plac vrăjitorii faimoşi, dar nu se poate limita doar la Harry... Încă de la venirea lui Viktor Krum, căutătorul din echipa Bulgariei şi eroul ultimei Cupe Mondiale de Vâjthaţ, domnişoara Granger s-a jucat cu afecţiunea amândurora. Krum, care este total subjugat de vicleana domnişoară Granger, a invitat-o deja să-l viziteze în Bulgaria, în timpul vacanţei de vară, şi afirmă că „niciodată nu a simţit aşa ceva pentru vreo altă fată”. S-ar putea însă să nu fie magia personală a dom¬nişoarei Granger - îndoielnică, de altfel - care i-a fermecat pe aceşti băieţi nevinovaţi. „ E chiar urâtă”, zice Pansy Parkinson, o elevă frumuşică şi plină de viaţă din anul IV, „dar ar fi în stare să fi preparat o Licoare de Dragoste, o duce mintea. Cred că numai aşa reuşeşte”.
Licorile de Dragoste sunt interzise la Hogwarts şi fără în¬doială că Albus Dumbledore va cerceta această situaţie. Între timp, cei care îi vor binele lui Harry Potter trebuie să spere că data viitoare îi va dărui inima unei fete care să-l merite.

- Ţi-am zis eu! şopti Ron către Hermione, în timp ce ea citea articolul. Ţi-am spus să nu o superi pe Rita Skeeter! Te-a făcut să pari un fel de... de fufă!
Hermione renunţă la expresia ei uimită şi izbucni în râs.
- Fufă? repetă ea, zguduită de chicotele înăbuşite.
- Aşa le spune mama, murmură Ron, şi urechile i se în¬roşiră iar.
- Dacă asta e tot ce poate să scornească, înseamnă că şi-a pierdut îndemânarea, zise Hermione, chicotind în conti¬nuare, şi aruncă Săptămânalul vrăjitoarelor pe scaunul gol de lângă ea. Ce mizerie!
Se uită la Viperini, care îi priveau cu interes, pe ea şi pe Harry, ca să vadă dacă se supăraseră din pricina articolului. Hermione le zâmbi şi le făcu semn cu mâna, cât mai sar¬castic, după care ea, Harry şi Ron începură să-şi scoată din ghiozdane ingredientele de care aveau nevoie pentru Poţiunea de Ascuţit Mintea.
- E ceva ciudat, totuşi, zise Hermione, zece minute mai târziu, zdrobind mărunt scarabeii din bolul din faţa ei. Cum a aflat Rita Skeeter?
- Ce să afle? sări repede Ron. Doar nu ai preparat Licori de Dragoste, sper...
- Nu fi tâmpit, se răsti Hermione, începând să piseze iar scarabeii. Nu, doar că... nu ştiu cum a aflat că Viktor m-a invitat la el în vacanţa de vară?
Hermione se făcu roşie ca focul când zise acestea şi evită deliberat privirea lui Ron.
- Poftim? făcu Ron, scăpând zdrobitorul, care căzu la pământ cu un zgomot puternic.
- M-a invitat imediat după ce m-a scos din lac, mur¬mură Hermione. După ce a scăpat de capul de rechin... Madame Pomfrey ne-a dat amândurora nişte pături şi atunci m-a dus puţin mai departe de juriu, ca să nu audă nimeni, şi mi-a zis că, dacă nu am alte planuri la vară, poate că mi-ar plăcea să...
- Şi ce i-ai spus? zise Ron, care îşi luase iar zdrobitorul şi îl freca de masă, însă la vreo cincisprezece centimetri de¬părtare de bol, pentru că se uita la Hermione.
- Şi mi-a spus că nu a mai simţit aşa ceva pentru nici o altă fată, continuă Hermione, făcându-se atât de roşie, încât lui Harry i se păru că iradia căldură. Dar cum l-a putut auzi Rita Skeeter? Nu era acolo... Sau o fi fost? Poate că are şi ea o pelerină care o face invizibilă, poate că s-a furişat ca să vadă a doua probă...
- Şi ce ai răspuns? insistă Ron, dând atât de tare cu zdro¬bitorul în masă, încât aceasta se clătină.
- Păi, eram prea preocupată să văd dacă tu şi Harry eraţi întregi ca să îi mai...
- Oricât de fascinantă ar fi viaţa dumitale personală, domnişoară Granger, zise o voce rece chiar din spatele lor, trebuie să te rog să nu o povesteşti la ora mea. Zece puncte penalizare pentru Cercetaşi!
Plesneală venise în spatele lor, în timp ce vorbeau. Întrea¬ga clasă se uita acum la ei. Reacredinţă profită de ocazie ca să aprindă insignele cu HUO, RUŞINE, POTTER! în toată clasa.
- Ah, mai şi citeşti reviste pe sub bancă? adăugă Ples¬neală, înşfăcând Săptămânalul vrăjitoarelor. Încă zece puncte de la Cercetaşi! O, da, sigur că da...
Ochii negri ai lui Plesneală scânteiară când ajunseră la articolul Ritei Skeeter.
- Potter trebuie să fie la zi cu studiul articolelor despre el...
Clasa răsună de râsetele Viperinilor şi un zâmbet neplă¬cut apăru pe buzele subţiri ale lui Plesneală. Spre oroarea lui Harry, începu să citească articolul cu voce tare:
- Iubirea secretă a lui Harry Potter... Vai, vai, Potter, acum ce te mai frământă? Un băiat atât de deosebit ca tine, unic aş zice, poate să...
Harry simţi cum îi ia faţa foc. Plesneală făcea câte o pauză după fiecare propoziţie, ca să le permită Viperinilor să râdă în hohote. Citit de Plesneală, articolul părea de o mie de ori mai groaznic.
- ... cei care îi vor binele lui Harry Potter trebuie să spere că data viitoare îi va dărui inima unei fete care să-l merite. Ce emoţionant, zise Plesneală răutăcios, împăturind revista în râsetele neîntrerupte ale Viperinilor. Păi, cred că voi trei ar trebui să fiţi despărţiţi, ca să fiţi atenţi la poţiuni şi nu la vieţile voastre amoroase. Weasley, tu stai aici. Domnişoară Granger, acolo, lângă domnişoara Parkinson. Potter, în ban¬ca din faţa catedrei mele. Mişcă-te. Acum!
Furios, Harry îşi aruncă ingredientele şi geanta în ceaun şi îl târî până în faţa clasei, la masa liberă. Plesneală îl urmă, se aşeză la catedră şi îl privi pe Harry descărcân¬du-şi ceaunul. Hotărât să nu se uite la Plesneală, Harry zdrobi scarabeii, imaginându-şi că fiecare dintre ei avea chipul lui Plesneală.
- Se pare că toată atenţia asta din partea presei te-a făcut să te umfli în pene, Potter, zise Plesneală încet, când restul clasei tăcu.
Harry nu răspunse. Ştia că Plesneală încerca să-l provoace. O mai făcuse şi în trecut. Fără îndoială că spera să găsească un motiv ca să mai scadă vreo cincizeci de punc¬te de la Cercetaşi, până la sfârşitul orei.
- S-ar putea să trăieşti cu impresia că întreaga lume vrăji¬torească este în admiraţia ta totală, continuă Plesneală atât de încet, încât nimeni altcineva nu putu să îl audă. (Harry continuă să zdrobească scarabeii, deşi ajunseseră de-acum o pudră fină.) Dar mie nu-mi pasă de câte ori îţi apare poza în ziar. Pentru mine, Potter, nu eşti nimic altceva decât un băieţel afurisit, care consideră că regulile nu merită să fie respectate.
Harry răsturnă scarabeii pisaţi în ceaun şi începu să taie rădăcinile de ghimbir. Mâinile îi tremurau uşor de furie, dar îşi păstră privirile în jos, de parcă n-ar fi auzit ce îi spunea Plesneală.
- Aşa că te previn, Potter, continuă Plesneală pe o voce şi mai înceată şi mai periculoasă, celebru sau nu, dacă te mai prind că intri iar în biroul meu şi...
- Nici nu am pus piciorul în biroul dumneavoastră! zise Harry furios, uitând de pretinsa lui surzenie.
- Nu mă minţi, şuieră Plesneală, cu ochii săi negri aţintin¬du-se asupra lui Harry. Piele de broască, Algebranhii, amân¬două provin din rezerva mea personală şi nici nu încape îndoială cine le-a furat!
Harry se uită la Plesneală, hotărât să nu clipească sau să pară vinovat. Adevărul era că nu furase nici unul dintre acele lucruri de la Plesneală. Hermione luase pielea de bi¬zon în anul II din biroul lui Plesneală - avuseseră nevoie de ea pentru PoliPoţiune - şi deşi Plesneală îl suspectase atunci pe Harry, nu reuşise niciodată să o dovedească. Harry era sigur că Dobby furase Algebranhiile.
- Nu ştiu despre ce vorbiţi, minţi Harry, pe un ton rece.
- Nu erai în pat în noaptea când mi-a fost spart biroul! şuieră Plesneală. Ştiu, Potter! Acum, s-o fi alăturat şi Ochi-Ne¬bun Moody fan clubului tău, dar nu voi mai tolera compor¬tamentul ăsta! Încă o plimbare în miez de noapte în biroul meu, Potter, şi vei plăti cu vârf şi-ndesat!
- În ordine, zise Harry calm, întorcându-se la rădăcinile de ghimbir, voi ţine minte dacă voi avea vreodată o dorinţă nestăpânită să intru în biroul dumneavoastră.
Ochii lui Plesneală scânteiară. Băgă mâna în buzunarul robei sale negre. Pentru o clipă, un gând sălbatic îi trecu lui Harry prin cap - că Plesneală avea să îşi scoată bagheta şi să îl blesteme - dar apoi văzu că Plesneală scoate o sticluţă de cristal, cu o licoare transparentă. Harry se uită la ea.
- Ştii ce este asta, Potter? zise Plesneală, în ochii lui licărind iar o lumină periculoasă.
- Nu, zise Harry, de data aceasta foarte sincer.
- Este Veritaserum, Poţiunea Adevărului, atât de puter¬nică, încât după numai trei picături îţi vei mărturisi cele mai ascunse secrete în faţa întregii clase, zise Plesneală cu rău¬tate. Folosirea acestei poţiuni este strict controlată de nişte reguli foarte stricte ale Ministerului. Dar dacă nu ai grijă şi nu stai potolit, s-ar putea să îmi tremure mâna - mişcă uşor sticluţa de cristal - şi să vărs sticluţa chiar deasupra sucului tău de dovleac, de la masa de seară. Şi atunci... Atunci vom afla dacă ai fost sau nu în biroul meu!
Harry nu zise nimic. Se întoarse încă o dată la rădăcinile sale de ghimbir, îşi luă cuţitul şi începu să le taie din nou. Nu îi plăcea deloc ameninţarea lui Plesneală cu Poţiunea Adevărului şi îl credea în stare să i-o dea pe ascuns. Îl trecu un fior, gândindu-se câte ar putea să spună dacă Plesneală i-ar pune câteva picături în suc... În afară de faptul că le făcea probleme altora - Hermionei şi lui Dobby, în primul rând - mai erau şi alte lucruri pe care le ascundea... Cum ar fi legătura sa cu Sirius - îşi simţi stomacul făcându-i-se cât o alună la acest gând - sau ce simţea pentru Cho... Îşi vărsă şi rădăcinile de ghimbir în ceaun şi se întrebă dacă nu ar tre¬bui să-i calce pe urme lui Moody şi să înceapă să bea dintr-un termos personal.
Se auzi un ciocănit în uşa clasei.
- Intră, zise Plesneală, cu vocea sa obişnuită.
Când se deschise uşa, toţi se întoarseră să vadă cine intra... Era profesorul Karkaroff. Toată lumea îl privea cu atenţie, pe când se îndrepta către catedra lui Plesneală. Îşi învârtea iar ciocul în jurul degetului şi părea foarte agitat.
- Trebuie să vorbim, zise Karkaroff tăios, când ajunse la Plesneală.
Părea atât de hotărât să nu audă nimeni ce spunea, încât abia dacă îşi mişca buzele, de parcă ar fi fost un ventriloc prost. Harry se uita numai la rădăcinile de ghimbir, cu ure¬chile ciulite bine însă.
- Vorbim după ore, Karkaroff, murmură Plesneală, dar Karkaroff îl întrerupse.
- Vreau să vorbim acum, când nu poţi să fugi, Severus. Mă eviţi.
- După ore! se răsti Plesneală.
Sub pretextul că ridica o cană de măsurat, ca să vadă dacă turnase destulă fiere de tatu, Harry le aruncă amân¬durora o privire pe furiş. Karkaroff părea extrem de îngri¬jorat, iar Plesneală supărat.
Karkaroff rămase în spatele biroului lui Plesneală, pe tot parcursul celor două ore. Părea să fie hotărât să nu îl lase pe Plesneală să scape la sfârşitul lor. Curios să audă ce vroia să spună Karkaroff, Harry îşi răsturnă deliberat sticla cu fiere de tatu pe jos, cu două minute înainte să se sune, un pretext ca să se ascundă după ceaun şi să şteargă pe jos, în timp ce restul clasei se îndrepta zgomotos către uşă.
- Ce e atât de urgent? îl auzi pe Plesneală şoptindu-i lui Karkaroff.
- Asta, zise Karkaroff şi Harry, care se uită peste margi¬nea ceaunului, îl văzu pe Karkaroff ridicându-şi mâneca stângă şi arătându-i ceva lui Plesneală, undeva pe interiorul antebraţului său. Ei bine? zise Karkaroff, încă străduindu-se să nu-şi mişte buzele. Vezi? Nu a mai fost niciodată atât de clar, niciodată de când...
- Acoperă-l! se răsti Plesneală, cu ochii lui negri cercetând clasa.
- Dar trebuie să fi observat şi tu, începu Karkaroff pe un ton neliniştit.
- Putem vorbi mai târziu, Karkaroff? răcni Plesneală. Potter! Ce faci acolo?
- Şterg fierea de tatu, domnule profesor, am scăpat-o pe jos, zise Harry pe un ton nevinovat, ridicându-se şi arătân¬du-i lui Plesneală cârpa îmbibată cu fiere pe care o ţinea în mână.
Karkaroff se întoarse pe călcâie şi ieşi din clasă cu paşi mari. Părea şi îngrijorat, şi supărat. Pentru că nu vroia să rămână singur cu Plesneală, care clocotea de furie, Harry îşi aruncă repede cărţile şi ingredientele în geantă şi ieşi din clasă imediat, ca să le spună lui Ron şi Hermionei ce auzise şi ce văzuse.
*
Părăsiră castelul la prânz, în ziua următoare, dând de un soare palid şi argintiu, care strălucea firav peste domenii.
Vremea se făcuse mai blândă şi, până să ajungă în Hogs¬meade, toţi trei îşi dăduseră jos pelerinele şi şi le aruncaseră peste umăr. Mâncarea pe care le spusese Sirius să o aducă se afla în geanta lui Harry. Luaseră pe furiş de la masa de prânz douăsprezece copane de pui, o pâine şi un termos cu suc de dovleac.
Se duseră mai întâi să îi cumpere un cadou lui Dobby. Se distrară alegând cele mai ciudate şosete pe care le găsiră, inclusiv o pereche cu steluţe aurii şi argintii, foarte străluci¬toare, şi unele care strigau când deveneau prea urât mirosi¬toare. Apoi la unu şi jumătate, merseră în jos pe strada prin¬cipală, trecură de „Dervish şi Banges” şi ajunseră la margi¬nea satului.
Harry nu mai fusese niciodată în direcţia aceea. Strada şerpuia către împrejurimile mai sălbatice ale satului Hogsmeade. Aici, erau mai puţine căsuţe, cu grădinile mai mari. Se îndreptau către poalele muntelui în umbra căruia era aşezat Hogsmeade. Drumul coti brusc şi văzură un gard la capătul lui. Acolo îi aştepta, cu labele din faţă pe uluca cea mai de sus, un câine negru, cu o blană bogată, foarte mare, foarte familiar lor, care ţinea nişte ziare în gură...
- Bună, Sirius, zise Harry, când ajunseră aproape de el.
Câinele negru mirosi geanta lui Harry entuziasmat, dădu din coadă o dată, apoi se întoarse şi se îndreptă către o ridi¬cătură de pământ care se întâlnea cu poalele stâncoase ale muntelui. Harry, Ron şi Hermione săriră gardul şi îl urmară.
Sirius îi duse chiar până la poalele muntelui, unde solul era acoperit cu pietre şi stânci. Lui îi era uşor, cu cele patru picioare ale sale, dar Harry, Ron şi Hermione începură să respire greu. Îl urmară pe Sirius şi mai sus pe munte. Pentru aproape o jumătate de oră urcară panta abruptă şi şerpuitoare de piatră, urmând coada veselă a lui Sirius şi năduşind din cauza soarelui puternic. Bretelele ghiozdanu¬lui îi tăiau umerii lui Harry.
Apoi, în sfârşit, Sirius se făcu nevăzut şi când ajunseră la locul unde dispăruse, observară o spărtură îngustă în stâncă. Se strecurară prin ea şi se treziră într-o peşteră răcoroasă şi slab luminată. Mult în interiorul ei, legat cu funie de o piatră mare, stătea Buckbeak, Hipogriful. Pe jumătate cal sur, pe jumătate vultur enorm, avea nişte ochi portocalii şi pătrunzători, care scânteiară când îi văzură. Toţi trei se aplecară în faţa lui şi, după ce îi privi cu superi¬oritate un timp, Buckbeak îşi îndoi genunchii din faţă şi îi dădu voie Hermionei să-l mângâie pe gâtul plin de pene. Harry se uita însă la câinele negru care tocmai se transfor¬mase în naşul lui.
Sirius purta o robă gri foarte ponosită, aceeaşi pe care o avea când plecase din Azkaban. Părul său negru era mai lung decât păruse când se ivise în foc, şi era iar neîngrijit şi murdar. Black era foarte slab.
- Pui! zise el răguşit, după ce îşi scoase Profetul zilei din gură şi îl aruncă pe podeaua peşterii.
Harry îşi deschise geanta şi îi dădu punga cu copane de pui şi cu pâine.
- Mersi, zise Sirius, deschizând-o şi înşfăcând unul, după care se aşeză pe jos şi rupse cu dinţii o bucată mare din copanul de pui. Am supravieţuit mâncând mai mult şo¬bolani. Nu pot să fur prea multă mâncare din Hogsmeade, aş atrage atenţia.
Îi zâmbi lui Harry, dar acesta îi răspunse cu un zâmbet reţinut.
- Ce faci aici, Sirius? întrebă el.
- Îmi îndeplinesc datoria de naş, zise Sirius, în timp ce rodea osul de pui, aşa cum fac câinii. Nu-ţi face griji pentru mine, mă prefac că sunt un vagabond inofensiv.
Încă zâmbea, dar, văzând teama din ochii lui Harry, zise cu seriozitate:
- Vreau să fiu la locul faptei. În ultima ta scrisoare... Ei bine, hai să spunem că lucrurile sunt din ce în ce mai ciu¬date. Fur ziarul de fiecare dată când îl aruncă cineva şi se pare că nu sunt singurul care e îngrijorat...
Făcu semn către exemplarele din Profetul zilei, îngălbe¬nite de vreme, de pe podeaua peşterii. Ron le ridică şi le despături.
Harry însă continuă să se uite la Sirius.
- Şi ce faci dacă te prind? Dacă te vede cineva?
- Voi trei şi Dumbledore sunteţi singurii de aici care ştiţi că sunt un Animagus, zise Sirius, ridicând din umeri şi înce¬pând iar să roadă copanul de pui.
Ron îi dădu un cot lui Harry şi îi întinse ziarele. Erau două ziare. Pe primul, cap de pagină era un titlu de-o şchioapă: „Boala misterioasă a lui Bartemius Crouch”, pe al doilea ziar, vestea că încă nu i se dăduse de urmă vrăjitoarei de la Ministerul Magiei... Ministrul Magiei se implicase per¬sonal în rezolvarea problemei...
Harry se uită la articolul despre Crouch. Îi săriră în ochi câteva fraze: Nu a mai fost văzut în public din noiembrie... casa pare părăsită... spitalul Sf. Mungo pentru boli magice refuză să comenteze... Ministerul refuză să confirme zvo¬nurile referitoare la o boală tragică...
- Vorbesc de parcă ar fi pe moarte, zise Harry încet. Dar nu poate să fie chiar atât de bolnav, dacă a venit aici...
- Fratele meu e asistentul personal al lui Crouch, îl infor¬mă Ron pe Sirius. El zice că domnul Crouch suferă de prea multă muncă.
- Să ştiţi că într-adevăr părea bolnav ultima dată când l-am văzut, zise Harry încet, continuând să citească articolul. În noaptea când mi-a ieşit numele din Pocal...
- Drept răsplată că a concediat-o pe Winky! zise Her¬mione pe un ton rece, mângâindu-l pe Buckbeak, care rodea oasele de pui rămase de la Sirius. Pun pariu că acum îi pare rău că a făcut-o... Pun pariu că îi simte lipsa acum, fiindcă nu mai este acolo să aibă grijă de el...
- Hermione e obsedată de spiriduşii de casă, îi murmură Ron lui Sirius, aruncându-i o privire sumbră Hermionei.
Sirius păru însă foarte interesat:
- Crouch şi-a concediat spiriduşul de casă?
- Da, la Cupa Mondială de Vâjthaţ, zise Harry şi îi povesti despre apariţia Semnului Întunecat, despre cum fusese găsită Winky cu bagheta lui Harry în mână şi despre mânia domnului Crouch.
După ce termină Harry, Sirius se ridică iar şi începu să meargă prin peşteră încolo şi-n coace.
- Să văd dacă am înţeles bine, zise el după un timp, ges¬ticulând cu un nou copan de pui. Prima oară, aţi văzut spiriduşul în Loja Superioară. Îi ţinea un loc lui Crouch, nu?
- Exact, ziseră în cor Harry, Ron şi Hermione.
- Dar Crouch nu a venit la meci...
- Nu, zise Harry. Cred că a fost prea ocupat.
Sirius continuă să se plimbe prin peşteră în tăcere, apoi spuse:
- Harry, ţi-ai căutat bagheta în buzunare, după ce ai ple¬cat din Loja Superioară?
- Păi, nu, zise Harry după ce se gândi profund. Nu am avut nevoie să o folosesc până când am ajuns în pădure. Şi atunci mi-am băgat mâna în buzunar şi nu am găsit decât omniocularii.
Se uită la Sirius.
- Vrei să spui că cel care a adus Semnul Întunecat mi-a furat bagheta, când eram în Loja Superioară?
- E posibil, zise Sirius.
- Winky nu a furat bagheta lui Harry! strigă Hermione.
- Spiriduşul nu era singurul din lojă, zise Sirius încrun¬tat, în timp ce continuă să meargă. Cine altcineva mai era în spatele vostru?
- O grămadă de oameni, zise Harry. Nişte miniştri bul¬gari... Cornelius Fudge... Familia Reacredinţă...
- Familia Reacredinţă! zise Ron brusc, aşa de tare încât vocea îi răsună peste tot în peşteră şi Buckbeak îşi întoarse agitat capul. Pun pariu că a fost Lucius Reacredinţă!
- Altcineva? zise Sirius.
- Nimeni, zise Harry.
- Ba da, mai era cineva, Ludo Bagman, îşi aminti Hermione.
- A, da...
- Nu ştiu nimic despre Bagman, decât că a fost prinzător pentru Viespile din Wimbourne, zise Sirius, plimbându-se în continuare dintr-o parte în alta a peşterii. Ce fel de om e?
- E de treabă, zise Harry. Se tot oferă să mă ajute cu Turnirul celor trei vrăjitori...
- Zău? zise Sirius, încruntându-se şi mai tare. Mă întreb de ce ar face asta?
- Zice că s-a ataşat de mine, spuse Harry.
- Hm, zise Sirius îngândurat.
- L-am văzut în pădure chiar înainte să apară Semnul Întunecat, îi spuse Hermione lui Sirius. Ţineţi minte? îi întrebă ea pe Harry şi Ron.
- Da, dar n-a rămas în pădure, nu? zise Ron. Imediat ce l-am anunţat despre revoltă, s-a dus în campus.
- De unde ştii? îl întrebă Hermione tăios. De unde ştii unde a Dispărut?
- Termină, zise Ron, nevenindu-i să creadă, vrei să spui că Ludo Bagman a adus Semnul Întunecat?
- E mai plauzibil să-l fi adus el decât Winky, zise Hermione cu încăpăţânare.
- Ţi-am zis, spuse Ron, uitându-se cu subînţeles la Sirius, ţi-am zis că e obsedată de spiri...
Dar Sirius ridică o mână, ca să-l facă pe Ron să tacă.
- După ce a apărut Semnul Întunecat şi spiriduşul a fost descoperit cu bagheta lui Harry în mână, ce a făcut Crouch?
- S-a dus să caute în tufişuri, zise Harry, însă nu mai era nimeni.
- Desigur, murmură Sirius, umblând încolo şi-ncoace, de¬sigur, a vrut să dea vina pe altcineva şi nu pe propriul spiriduş... Şi apoi a concediat-o?
- Da, zise Hermione cu înflăcărare, a concediat-o doar pentru că nu rămăsese în cort ca să fie călcată în picioare...
- Hermione, vrei să termini cu spiriduşul? o repezi Ron. Dar Sirius dădu din cap şi zise:
- Hermione l-a citit pe Crouch mult mai bine decât tine, Ron. Dacă vrei să vezi cum e un om, uită-te bine la cum îşi tratează subordonaţii, nu egalii...
Îşi trecu o mână peste chipul nebărbierit, evident gândin¬du-se intens.
- Toate absenţele astea ale lui Barty Crouch... Are grijă ca spiriduşul de casă să-i păstreze un loc la Cupa Mondială de Vâjthaţ, dar nu se deranjează să vină să urmărească me¬ciurile. Lucrează din greu să readucă în atenţie Turnirul celor trei vrăjitori, apoi nu vine nici la el... Nu e genul lui Crouch... Dacă a mai lipsit vreodată fie şi o zi din motive de boală, îl mănânc pe Buckbeak!
- Atunci, îl cunoşti pe Crouch? zise Harry.
Chipul lui Sirius se întunecă. Brusc, arăta la fel de în¬spăimântător ca în noaptea în care se întâlniseră pentru prima oară, când Harry îl credea pe Sirius criminal.
- O, îl cunosc foarte bine pe Crouch, zise el încet. El a fost cel care a dat ordin să fiu trimis la Azkaban... Fără nici un fel de proces.
- Poftim? întrebară Ron şi Hermione într-un glas.
- Glumeşti! spuse Harry.
- Deloc, întări Sirius, luând o altă îmbucătură dintr-un copan de pui. Crouch era şeful Departamentului de Punere în Vigoare a Legilor Magice, ştiaţi?
Harry, Ron şi Hermione clătinară din cap.
- Se spunea că va fi viitorul Ministru al Magiei, continuă Sirius. Un mare vrăjitor, Barty Crouch, ştie extraordinar de multă magie şi este foarte însetat de putere. O, niciodată nu a fost un suporter al lui Cap-de-Mort, zise el, văzând expre¬sia de pe chipul lui Harry. Nu, Barty Crouch a fost mereu împotriva părţii întunecate. Dar mulţi dintre cei care erau împotriva Magiei Negre... Ei bine, nu aveţi cum să în¬ţelegeţi... sunteţi prea mici...
- Asta a zis şi tatăl meu la Cupa Mondială, zise Ron, pe un ton puţin enervat. De ce nu ne spui, totuşi?
Un zâmbet apăru pe chipul slab al lui Sirius:
- Bine, o să vă spun...
Se mai duse o dată până în capătul peşterii, se întoarse şi apoi spuse:
- Imaginaţi-vă că ar veni din nou la putere Cap-de-Mort. Nu ştiţi cine îi sunt suporterii, nu ştiţi cine lucrează pentru el şi cine nu. Ştiţi însă că îi poate controla pe oameni şi îi obligă să facă lucruri îngrozitoare, fără ca aceştia să se poată opune. Te temi pentru tine însuţi, pentru familia ta şi pen¬tru prietenii tăi. În fiecare săptămână auzi de alte decese, de alte dispariţii, de alte torturi... Ministerul Magiei e la pământ, nu ştie ce să facă, încearcă să ascundă totul de Încuiaţi, dar între timp mor şi Încuiaţii. Teroare peste tot... panică... multă confuzie... Aşa a fost în trecut... Ei bine, asemenea vremuri scot câteodată la iveală ce e mai bun din unii oameni şi ce-i mai rău din alţii. Principiile lui Crouch or fi fost bune la început, probabil... Nu am de unde să ştiu. A urcat repede în Minister şi a început să dicteze măsuri foarte aspre împotriva suporterilor lui Cap-de-Mort. Aurorii au primit noi puteri. Puteau să ucidă, nu numai să captu¬reze forţele răului, de exemplu. Şi nu am fost singurul care a fost dat fără proces pe mâna Dementorilor. Crouch a lup¬tat împotriva violenţei cu violenţă şi a autorizat folosirea Blestemelor de Neiertat contra suspecţilor. Aş spune că a devenit la fel de crud şi nemilos ca mulţi dintre cei din partea întunecată. Desigur, avea şi el suporterii lui... O gră¬madă de oameni credeau că făcea lucrurile cum trebuie şi mulţi îşi doreau ca el să preia conducerea Ministerului Magiei. Când Cap-de-Mort a dispărut, părea doar o pro¬blemă de timp până când Crouch avea să primească postul de ministru. Dar a avut loc o întâmplare nefericită...
Sirius zâmbi sumbru.
- Propriul său fiu a fost prins cu un grup de Devoratori ai Morţii care reuşiseră să evite cu vorbe mieroase închisoarea de la Azkaban. Se pare că încercau să-l găsească pe Cap-de-Mort şi să-l readucă la putere.
- Fiul lui Crouch a fost prins? tresări Hermione.
- Da, zise Sirius, aruncându-i osul de pui lui Buckbeak şi aşezându-se iar pe jos, lângă pâinea pe care o rupse în jumă¬tate. Neplăcut şoc pentru Barty, îmi imaginez... Ar fi trebuit să stea mai mult pe acasă cu familia, nu? Ar fi trebuit să plece mai devreme de la serviciu din când în când... Să fi ajuns să-şi cunoască fiul...
începu să înfulece bucăţi mari de pâine.
- Adevărat? Fiul lui chiar era Devorator al Morţii? între¬bă Harry.
- Habar n-am, zise Sirius, încă mâncând din pâine. Eram la Azkaban când a fost adus fiul lui Barty. Cea mai mare parte din ce v-am povestit am aflat după ce am ieşit. Băiatul a fost prins cu siguranţă - pot să pariez cu viaţa - în compa¬nia unor Devoratori ai Morţii, dar s-ar fi putut foarte bine să fie în locul nepotrivit la momentul nepotrivit, exact ca şi spiriduşul de casă, Winky parcă...
- Crouch a încercat să-şi scape fiul? şopti Hermione. Sirius râse, dar râsul lui semăna foarte bine cu un lătrat.
- Dacă a încercat să-şi scape fiul? Crouch? Parcă ghiciseşi ce fel de om e, Hermione! Orice însemna un pericol pentru reputaţia lui trebuia să fie eliminat, îşi sacrificase întreaga viaţă ca să fie Ministrul Magiei. L-aţi văzut cum şi-a conce¬diat spiriduşul de casă devotat pentru simplul motiv că cine¬va ar fi putut face vreo legătură între el, incoruptibilul Barty, şi Semnul Întunecat. Asta ce vă spune despre el? Afecţiunea paternă a lui Crouch a fost de ajuns cât să-i per¬mită fiului său un proces şi, din câte am auzit, nu a fost decât un pretext ca Barty să arate lumii cât îşi ura fiul... L-a trimis direct la Azkaban.
- Şi-a dat propriul fiu pe mâna Dementorilor? întrebă Harry încet.
- Exact, zise Sirius, care acum nu mai părea deloc amuzat. Am văzut cum l-au adus Dementorii, i-am privit printre gratiile uşii mele de la celulă. Nu cred să fi avut mai mult de nouăsprezece ani. L-au dus într-o celulă din apropierea mea. Înainte de lăsarea nopţii, îşi striga mama. După câteva zile a tăcut însă... Toţi amuţeau până la urmă... În afară de momentele când urlau în somn...
Pentru o clipă, privirea sumbră din ochii lui Sirius se accentuă mai mult ca oricând, de parcă s-ar fi tras nişte obloane în spatele ochilor.
- Deci, e încă la Azkaban? întrebă Harry.
- Nu, zise Sirius pe un ton posac. Nu, nu mai e acolo. A murit la vreun an după ce l-au adus.
- A murit?
- Nu a fost singurul, zise Sirius cu amărăciune. Cei mai mulţi înnebunesc acolo şi la sfârşit nu mai mănâncă. Îşi pierd dorinţa de a trăi. Puteai mereu să-ţi dai seama când cineva se apropia de moarte, pentru că Dementorii simţeau şi deveneau mai entuziaşti. Băiatul lui Crouch părea destul de bolnav încă de când venise. Având în vedere că Barty era un membru important al Ministerului, el şi soţia lui au avut voie să-i facă o vizită când era pe patul de moarte. Ultima dată când l-am văzut pe Barty Crouch, aproape că îşi ducea în braţe soţia prin faţa celulei mele. Ea însăşi a murit, curând după aceea. De durere. S-a stins cu zile, ca şi băiatul ei. Crouch nu a venit să ia cadavrul băiatului. Dementorii l-au îngropat în afara fortăreţei, i-am văzut când au făcut-o...
Sirius aruncă la o parte bucata de pâine pe care o ridi¬case la gură şi luă termosul cu suc de dovleac, pe care îl goli într-o clipă.
- Deci, bătrânul Crouch a pierdut totul tocmai când cre¬dea că reuşise să-şi atingă scopul, continuă el, ştergându-se la gură cu mâna. Acum, erou, candidat pentru postul de Ministru al Magiei... pe urmă, fiul mort, soţia moartă, numele familiei dezonorat şi, aşa cum am aflat după evadare, i-a mai scăzut şi popularitatea. După ce a murit băiatul, oamenii începuseră să se gândească la el cu milă şi să se întrebe cum de ajunsese un tânăr dintr-o familie respectabilă pe căi atât de greşite. Concluzia a fost că tatăl lui nu l-a iubit aşa cum ar fi trebuit. Cornelius Fudge a pri¬mit postul fruntaş şi Crouch a fost dat la o parte şi trimis la Departamentul Cooperării Magice Internaţionale.
Se aşternu tăcerea. Harry se gândea cum holbase ochii Barty Crouch când se uitase la spiriduşul neascultător atunci, în pădure, la Cupa Mondială de Vâjthaţ. Probabil că de asta trebuie să fi reacţionat atât de exagerat când o găsise pe Winky sub Semnul Întunecat. Îi amintise de fiul său, de vechiul scandal şi de declinul său din Minister.
- Moody zice că Barty Crouch este obsedat să prindă cât mai mulţi vrăjitori care au de-a face cu Magia Neagră, îi zise Harry lui Sirius.
- Da, am auzit că deja a ajuns un fel de manie pentru el, spuse Sirius, aprobând din cap. Părerea mea este că el crede că îşi poate reînvia vechea popularitate numai dacă prinde un Devorator al Morţii.
- Şi s-a furişat aici ca să caute în biroul lui Plesneală! zise Ron triumfător, uitându-se la Hermione.
- Da, dar nu are nici un pic de logică, spuse Sirius.
- Ba da! zise Ron entuziasmat.
Dar Sirius clătină din cap.
- Ascultă, dacă Crouch ar vrea să-l investigheze pe Plesneală, de ce nu a venit în calitate de membru al juriului la turnir? Ar fi fost un motiv ideal pentru a face vizite regu¬late la Hogwarts şi a-l ţine sub observaţie.
- Deci, crezi că Plesneală ar putea pune ceva la cale? întrebă Harry, dar Hermione îl întrerupse.
- Fiţi atenţi, nu-mi pasă ce spuneţi voi, Dumbledore are încredere în Plesneală si...
- Încetează, Hermione, zise Ron repede, ştiu că Dumble¬dore este un geniu şi aşa mai departe, dar asta nu înseam¬nă că nu poate fi păcălit de un vrăjitor al Întunericului, foarte isteţ şi...
- Atunci, de ce i-a salvat Plesneală viaţa lui Harry în pri¬mul an? De ce nu l-a lăsat să moară?
- Nu ştiu... Poate că a crezut că Dumbledore l-ar fi dat afară dacă...
- Tu ce crezi, Sirius? întrebă Harry, iar Ron şi Hermione se opriră din ceartă ca să audă ce avea de zis Sirius.
- Cred că amândoi au dreptate, spuse acesta, uitându-se gânditor la Ron şi la Hermione. De când am aflat că Plesneală predă aici, m-am întrebat de ce l-a angajat Dumbledore. Plesneală a fost mereu fascinat de Magia Neagră, era faimos pentru asta în timpul şcolii. Era un puşti slinos, cu părul unsuros, adăugă Sirius, iar Harry şi Ron îşi zâmbiră unul altuia. Plesneală ştia mai multe blesteme când a venit la şcoală decât jumătate din elevii din anul VII şi a făcut parte dintr-o gaşcă de Viperini dintre care aproape toţi au ajuns Devoratori ai Morţii.
Sirius îşi ridică degetele şi începu să enumere mai multe nume:
- Rosier şi Wilkes, care au fost amândoi omorâţi de Au¬rori, cu un an înainte să fie înfrânt Cap-de-Mort. Soţii Lestrange sunt la Azkaban. Avery... Din câte am auzit, a scă¬pat de probleme, spunând că a acţionat sub puterea Bles¬temului Imperius... Încă e puternic. Dar, din câte ştiu eu, Plesneală nu a fost niciodată acuzat că ar fi fost un Devorator al Morţii... Asta nu e foarte important însă. Mulţi dintre ei nu au fost prinşi niciodată. Şi Plesneală este destul de isteţ şi de viclean ca să se ferească de necazuri.
- Plesneală îl ştie destul de bine pe Karkaroff, dar ţine secret acest lucru, zise Ron.
- Da, ar fi trebuit să îi vezi faţa lui Plesneală când a apărut Karkaroff ieri la ora de „Poţiuni”! zise Harry repede. Karkaroff vroia să discute cu Plesneală, îl întreba de ce îl evitase în ultimul timp. Karkaroff părea foarte îngrijorat. I-a ară¬tat lui Plesneală ce avea pe braţ, dar nu am văzut ce era.
- I-a arătat ceva de pe braţ lui Plesneală? întrebă Sirius uluit.
Îşi trecu degetele prin părul murdar, apoi ridică iar din umeri.
- Ei bine, habar nu am despre ce ar putea fi vorba... Dar dacă Karkaroff este cu adevărat îngrijorat şi îi cere lui Plesneală să îi explice...
Sirius se uită la pereţii peşterii, iar apoi pe chip îi apăru o grimasă de frustrare.
- Mai e şi faptul că Dumbledore are încredere în Plesneală şi ştiu că Dumbledore se încrede în oameni în care mulţi n-ar face-o, dar nu-mi pot imagina că l-ar fi lăsat pe Plesneală să predea la Hogwarts, dacă l-ar fi slujit vreodată pe Cap-de-Mort.
- Atunci, de ce sunt Moody şi Crouch atât de interesaţi să intre în biroul lui Plesneală? se încăpăţână Ron.
- Ei bine, zise Sirius încet, eu îl cred în stare pe Ochi-Ne¬bun să cerceteze birourile fiecărui profesor de cum a ajuns la Hogwarts. Nu cred că are încredere în cineva şi, după câte a văzut în viaţa lui, nici nu mă mir. Trebuie să recunosc că Moody nu a omorât niciodată pe nimeni, dacă a putut să evite lucrul acesta. Întotdeauna îi aducea vii, dacă era posi¬bil. Era dur, dar nu s-a coborât niciodată la nivelul Devoratorilor Morţii. Crouch însă... Ei, cu el e altă poveste... Oare chiar e bolnav? Dacă da, de ce s-a chinuit să vină şi să scotocească prin biroul lui Plesneală? Şi dacă nu... Oare ce pune la cale? Ce a făcut atât de important în timpul Cupei Mondiale, încât nu a putut să ajungă în Loja Superioară? Ce a avut de făcut atât de important, încât să nu fie prezent la turnir?
Sirius se cufundă în tăcere, continuând să privească peretele peşterii. Buckbeak se tot foia pe podeaua de piatră, căutând oase pe care poate că le trecuse cu vederea.
În sfârşit, Sirius se uită la Ron.
- Deci, fratele tău e asistentul personal al Iui Crouch? Ai putea să-l întrebi ce mai face Crouch în ultima vreme?
- O să încerc, zise Ron, nu prea convins. Deşi nu ar tre¬bui să las impresia că bănuiesc că Barty Crouch are vreun plan ascuns. Percy îşi venerează şeful.
- Şi ai putea să încerci să afli şi dacă mai ştiu ceva despre Bertha Jorkins, zise Sirius, făcând semn către unul dintre exemplarele Profetul zilei.
- Bagman mi-a spus că nu, zise Harry.
- Da, e citat în articolul din ziar, spuse Sirius, cu ochii spre ziar. Tot vorbeşte despre cât de fragilă e memoria Berthei. Ei bine, poate ca s-a mai schimbat de când am cunoscut-o eu, dar Bertha Jorkins pe care o ştiu nu avea deloc memoria scurtă, ba din contră. Nu spun că nu era puţin cam toantă, dar avea o memorie excelentă când venea vorba de bârfe. Şi din cauza asta avea mereu probleme, niciodată nu ştia când să tacă din gură. Îmi imaginez că era o răspundere grea pentru Ministerul Magiei... Poate că de asta nu s-a deranjat Bagman s-o caute mai devreme...
Sirius oftă cu putere şi apoi îşi frecă ochii încercănaţi.
- Cât e ceasul? întrebă el.
Harry se uită la ceas, iar apoi îşi dădu seama că nu mai funcţiona de când stătuse o oră în lac.
- E trei şi jumătate, zise Hermione.
- Ar trebui să vă întoarceţi la şcoală, zise Sirius, ridicân¬du-se. Fiţi atenţi... (se uită intens mai ales la Harry) nu vreau să vă furişaţi din şcoală ca să veniţi să mă vedeţi, da? Trimiteţi-mi doar scrisori. Aşa cum v-am spus, vreau să aflu despre tot ce e ciudat. Dar să nu plecaţi din Hogwarts fără permisiune, ar fi o ocazie ideală să vă atace cineva.
- Până acum nu a încercat să mă atace nimeni, în afară de un dragon şi de câţiva monştri Fluidem, zise Harry.
Dar Sirius se încruntă la el.
- Nu contează... O să respir uşurat abia după ce se ter¬mină turnirul ăsta, adică tocmai în iunie. Şi nu uitaţi, dacă vorbiţi despre mine între voi, spuneţi-mi Snuffles, da?
Îi dădu lui Harry şerveţelul gol şi termosul şi se duse să-şi ia la revedere de la Buckbeak.
- Vă conduc până la marginea satului, zise Sirius, poate mai fur un ziar.
Se transformă într-un câine mare şi negru, înainte să iasă din peşteră, şi coborâră împreună panta stâncoasă, traver¬sară solul plin cu pietre şi se întoarseră la gard. Aici îi lăsă pe toţi să-l mângâie pe cap, înainte de a se întoarce şi de a o rupe la fugă pe la marginea satului.
Harry, Ron şi Hermione se întoarseră în Hogsmeade şi apoi la Hogwarts.
- Oare Percy ştie toate astea despre Crouch? întrebă Ron, pe când mergeau pe aleea către castel. Dar poate că nu-i pasă... Probabil că l-ar face să-l admire şi mai tare pe Crouch. Da, Percy adoră regulile. Ar spune că Barty Crouch a refuzat să le încalce chiar şi pentru propriul fiu.
- Percy nu şi-ar da nici un membru al familiei pe mâna Dementorilor, zise Hermione severă.
- Nu ştiu sigur, zise Ron. Dacă ar crede că ar sta în dru¬mul carierei sale... Percy e foarte ambiţios, doar ştiţi...
Urcară scara de piatră către holul de la intrare, unde fură împresuraţi de mirosurile îmbietoare ale cinei care se servea în Marea Sală.
- Bietul Snuffles, zise Ron, adulmecând cu poftă. Trebuie să ţină mult la tine, Harry, dacă supravieţuieşte mâncând şobolani...



— CAPITOLUL XXVIII —

NEBUNIA DOMNULUI CROUCH

Duminică, după micul dejun, Harry, Ron şi Hermione se duseră în hambarul bufniţelor ca să-i trimită o scrisoare lui Percy, în care să-l întrebe, după cum le sugerase Sirius, dacă îl mai văzuse pe domnul Crouch de curând. O folosiră pe Hedwig, pentru că trecuse foarte mult timp de când i se dăduse vreo misiune. După ce o văzură plecând pe o fereas¬tră din turnul bufniţelor, se îndreptară către bucătărie ca să-i dea lui Dobby noile sale şosete.
Spiriduşii de casă îi primiră foarte călduros, făcând plecăciuni şi reverenţe, şi se grăbiră iar să le pregătească un ceai. Dobby era încântat de cadoul primit.
- Harry Potter e prea bun cu Dobby! chiţăi el, ştergându-şi lacrimile mari din ochii enormi.
- Mi-ai salvat viaţa cu Algebranhiile alea, Dobby, nu glu¬mesc, zise Harry.
- Mai aveţi cumva un ecler sau chiar două? întrebă Ron, care se uita în jur la spiriduşii zâmbitori şi serviabili.
- Abia ai luat micul dejun! îl repezi Hermione supărată, însă deja se apropia de ei cu viteza luminii un platou mare, de argint, cu eclere, purtat de patru spiriduşi de casă.
- Ar trebui să luăm câteva şi să-i trimitem şi lui Snuffles, zise Harry încet.
- Bună idee, spuse Ron. O să-i găsim o ocupaţie şi lui Pig. Aţi putea cumva să ne daţi nişte mâncare în plus? le zise el spiriduşilor din jurul lui, iar ei se înclinară încântaţi şi se duseră repede să mai aducă de mâncare.
- Dobby, unde e Winky? întrebă Hermione, uitându-se în jur.
- Winky este acolo, lângă foc, domnişoară, zise Dobby încet, cu urechile puţin pleoştite.
- Vai de mine! se sperie Hermione când o zări pe Winky.
Harry se uită şi el la către şemineu. Winky stătea pe ace¬laşi taburet ca şi data trecută, dar era atât de murdară, încât abia se deosebea de cărămida înnegrită de fum din spatele ei. Hainele îi erau ponosite şi nespălate. Avea o sticlă de Berezero încleştată în mâini şi se legăna uşor pe taburet, uitându-se ţintă la foc. În timp ce o priveau, Winky sughiţă puternic.
- Winky a ajuns să bea şase sticle pe zi acum, îi şopti Dobby lui Harry.
- Da, dar nu e o băutură tare, zise Harry.
Dar Dobby clatină din cap.
- Pentru spiriduşii de casă, e tare, domnule, zise el.
Winky sughiţă iar. Spiriduşii care aduseseră eclerele îi aruncară nişte priviri dezgustate, înainte de a se întoarce la lucru.
- Winky suferă, Harry Potter, şopti Dobby cu tristeţe. Winky vrea să se ducă acasă. Winky încă mai crede că dom¬nul Crouch este stăpânul ei, domnule, şi nimic din ce spune Dobby nu o poate convinge că profesorul Dumbledore este noul stăpân.
- Bună, Winky, zise Harry, venindu-i brusc o idee.
Se duse la ea şi se aplecă să îi spună ceva.
- Nu ştii cumva ce pune la cale domnul Crouch? Pentru că nu a mai venit la Turnirul celor trei vrăjitori...
Ochii lui Winky scânteiară. Pupilele ei imense se fixară asupra lui Harry. Se legănă iar încet şi apoi spuse:
- Stă-Stăpânul meu... Hâd... El nu... Hâd... venit?
- Nu, zise Harry, nu l-am mai văzut de la prima probă. În Profetul zilei scrie că e bolnav.
Winky continuă să se legene, uitându-se ameţită la Harry.
- Stăpânul... Hâd... bolnav?
Buza de jos începu să-i tremure necontrolat.
- Dar nu suntem siguri că e adevărat, zise Hermione repede.
- Stăpânul avut nevoie de... Hâd... Winky! plânse spiri¬duşul. Stăpânul nu poate... Hâd... să se... Hâc... descurce singur...
- Şi alţi oameni au grijă de casele lor tot singuri, să ştii, Winky, zise Hermione categorică.
- Winky... Hâd... nu făcut doar... Hâd... curat pentru domnu’ Crouch! chiţăi Winky indignată, legănându-se mai tare ca niciodată şi vărsându-şi Bereazero pe bluza deja foarte pătată. Stăpânul i-a... Hâd... încredinţat lui Winky... Hâd... cel mai important... Hâd... cel mai mare secret...
- Care? zise Harry.
Dar Winky clătină cu putere din cap, vărsându-şi o altă porţie de Berezero pe bluză.
- Winky păstrează... Hâd... secretele stăpânului, zise ea revoltată, legănându-se şi mai tare, şi încruntându-se la Harry şi privindu-l cruciş. Dumneavoastră... Hâd... băgaţi nasul în toate...
- Winky n-are voie să vorbească aşa cu Harry Potter! zise Dobby mânios. Harry Potter e curajos şi nobil, şi Harry Potter nu bagă nasul!
- Îşi bagă nasul... Hâd... în treburile personale şi secre¬te... Hâd... ale stăpânului... Hâd... Winky este bun spiriduş de casă... Hâd... Winky tace... Hâc... oamenii încearcă să... Hâd... afle... Hâd...
Lui Winky îi căzură pleoapele şi brusc alunecă de pe taburet în faţa şemineului, începând să sforăie zgomotos. Sticla goală de Berezero se rostogoli pe podeaua cu dale de piatră.
Şase spiriduşi de casă veniră repede, uitându-se dezgus¬taţi la ea. Unul dintre ei ridică sticla şi ceilalţi o acoperiră cu o faţă de masă mare, în carouri, şi îi aranjară cu grijă colţurile, ascunzând-o în totalitate pe Winky sub ea.
- Nouă pare rău că văzut aşa ceva, domnilor şi dom¬nişoară! chiţăi un spiriduş din apropiere, clătinând din cap şi părând foarte ruşinat. Sperăm să nu ne credeţi pe toţi ca Winky, domnilor şi domnişoară!
- E nefericită! zise Hermione exasperată. De ce nu încer¬caţi să o înveseliţi, în loc să o ascundeţi sub o faţă de masă?
- Ne scuzaţi, domnişoară, zise spiriduşul de casă, făcând iar o plecăciune, dar spiriduşii de casă nu avut astfel de ca¬zuri până acum...
- O, pentru numele lui Dumnezeu! zise Hermione supă¬rată. Ascultaţi-mă, cu toţii! Aveţi aceleaşi drepturi ca şi vrăji¬torii să fiţi fericiţi! Aveţi dreptul la concedii, salarii şi haine decente, nu trebuie să faceţi tot ce vi se spune... Uitaţi-vă la Dobby!
- Domnişoara să nu-l implice pe Dobby în asta, murmură Dobby, părând speriat.
Zâmbetele vesele de pe chipurile spiriduşilor din bucă¬tărie dispăruseră. Se uitau dintr-o dată la Hermione, de par¬că ar fi fost nebună şi periculoasă.
- Adus la domnu’ mâncarea în plus! chiţăi un spiriduş de lângă cotul lui Harry şi îi aruncă în braţe un jambon mare, douăsprezece prăjituri şi nişte fructe. La revedere!
Spiriduşii de casă se strânseră în jurul lui Harry, Ron şi Hermione şi începură să-i împingă către uşă cu mâinile lor mici.
- Mulţumesc pentru şosete, Harry Potter! strigă Dobby amărât, din faţa şemineului unde stătea, lângă faţa de masă umflată sub care se afla Winky.
- N-ai putut să taci din gură, nu, Hermione? zise Ron supărat, când uşa bucătăriei se trânti în urma lor. Acum nu or să mai vrea să-i vizităm! Am fi putut să aflăm mai multe despre Crouch de la Winky!
- Ah, de parcă ţi-ar păsa de asta! zise Hermione batjo¬coritoare. Ţie îţi place să vii aici pentru mâncare!
Ziua următoare fu destul de încordată. Harry se sătură atât de tare de certurile dintre Ron şi Hermione, încât duse mâncarea lui Sirius sus, în camera bufniţelor, de unul sin¬gur în acea seară.
Pigwidgeon era mult prea mică pentru a căra jambonul până sus pe munte de una singură, aşa că Harry trimise încă două strigi să-l ajute. După ce acestea zburară către asfinţit, arătând foarte ciudat cu pachetul mare între ele, Harry se aplecă peste pervaz, cercetând împrejurimile castelului, până spre vârfurile copacilor întunecaţi din Pădurea Interzisă şi până la pânzele în vânt ale corăbiei celor de la Durmstrang.
O bufniţă zbură prin norul de fum care ieşea din coşul lui Hagrid, direct către castel, pe lângă turnul bufniţelor, şi dispăru înăuntru. Uitându-se în vale, Harry îl văzu pe Hagrid săpând de zor în faţa colibei sale. Harry se între¬bă ce făcea. Părea să pregătească o nouă grădină de legu¬me. În timp ce privea într-acolo, o văzu pe Madame Maxi¬me ieşind din trăsura celor de la Beauxbatons şi ducându-se la Hagrid. Părea să încerce să lege o conversaţie. Hagrid stătea sprijinit pe lopată, dar nu părea dornic să lungească discuţia, pentru că la puţin timp după aceea Madame Maxime se întoarse la trăsură.
Nevrând să se întoarcă în Turnul Cercetaşilor şi să-i audă pe Ron şi pe Hermione certându-se, Harry îl privi pe Ha¬grid cum săpa de zor, până când îl înghiţi întunericul. Buf¬niţele din jurul lui Harry începură să se trezească, trecând grăbite pe lângă el şi zburând în noapte.
*
La micul dejun din dimineaţa următoare, supărarea din¬tre Ron şi Hermione părea să se fi mai atenuat şi, spre uşu¬rarea lui Harry, predicţiile sumbre ale lui Ron, cum că spiriduşii de casă vor trimite mâncare mai puţină şi mai proastă la masa Cercetaşilor pentru că Hermione îi insul¬tase, se dovediră false. Şunculiţa, ouăle şi scrumbiile afu¬mate erau la fel de bune ca de obicei.
Când sosiră bufniţele cu poşta, Hermione se uită în sus nerăbdătoare. Părea să aştepte ceva.
- Percy n-a avut când să răspundă, n-ar fi avut timp, zise Ron. Am trimis-o pe Hedwig abia ieri.
- Nu, nu e asta, zise Hermione. M-am abonat la Profetul zilei, m-am săturat să aflu totul de la Viperini.
- Bună idee! zise Harry, uitându-se şi el în sus la bufniţe. Hei, Hermione, cred că ai noroc...
O bufniţă gri tocmai zbura spre Hermione.
- Dar nu are nici un ziar, zise ea, părând dezamăgită. E... Dar, spre uimirea ei, bufniţa gri ateriză în faţa farfuriei,
urmată îndeaproape de patru bufniţe de şură, o bufniţă bru¬nă şi una roşcată.
- Câte abonamente ai făcut? o întrebă Harry, înşfăcând paharul Hermionei înainte de a fi dărâmat de puzderia de bufniţe care se înghesuiau toate în faţa ei, fiecare încercând să-şi livreze prima scrisoarea.
- Ce Dumnezeu? zise Hermione şi luă scrisoarea de la bufniţa gri.
O deschise şi o citi.
- Să fim serioşi! zise ea, înroşindu-se.
- Ce e? întrebă Ron.
- Este... Ce tâmpenie...
Îi arătă scrisoarea lui Harry, care văzu că nu era scrisă de mână, ci era compusă din litere care păreau decupate din Profetul zilei.

EŞTI O FATĂ AFURISITĂ. HARRY POTTER MERITĂ MAI MULT. ÎNTOARCE-TE DE UNDE AI VENIT, ÎN¬CUIATO.

- Sunt toate la fel! zise Hermione disperată, deschizând scrisoare după scrisoare. „Harry Potter poate fi mult mai fericit fără una ca tine...” „Ar trebui să fii fiartă în ouă de broască...” Puah!
Deschise ultimul plic şi din el se scurse un lichid verde-gălbui, cu un miros pregnant de benzină, chiar pe mâinile ei, care începură să se umple de băşici mari şi galbene.
- Puroi nediluat de Bubotuburi! zise Ron, luând plicul cu două degete şi mirosindu-l.
- Au! exclamă Hermione, cu lacrimi în ochi, în timp ce încerca să îşi cureţe mâinile cu un şerveţel, dar acum dege¬tele îi erau acoperite cu atât de multe buboaie, încât părea să poarte nişte mănuşi groase şi noduroase.
- Ar trebui să te duci în aripa spitalului, zise Harry, în timp ce bufniţele din jurul Hermionei îşi luau zborul, o să-i spunem profesoarei Lăstar unde te-ai dus...
- Am prevenit-o! zise Ron, în timp ce Hermione ieşea repede din Marea Sală, ascunzându-şi mâinile. Am prevenit-o să nu o supere pe Rita Skeeter! Uită-te la asta... „Am citit în Săptămânalul vrăjitoarelor cum te joci cu inima bietului Harry Potter. Nu-i frumos, băiatul a avut destule necazuri! O să-ţi trimit un blestem de îndată ce o să găsesc un plic des¬tul de mare.” Chiar că ar trebui să se păzească, nu, Harry?
Hermione nu veni la „Ierbologie”. Când Harry şi Ron ie¬şiră din seră înainte de ora de „Îngrijire a Creaturilor Magice”, îi văzură pe Reacredinţă, Crabbe şi Goyle cobo¬rând treptele de piatră dinspre castel. Pansy Parkinson şuşotea şi râdea cu şleahta ei de fete de la Viperini. Zărindu-l pe Harry, Pansy îi strigă:
- Potter, te-ai despărţit de iubită? De ce era aşa de su¬părată la micul dejun?
Harry o ignoră, nu vroia să îi dea satisfacţia de a şti câte probleme îi cauzase Hermionei articolul acela din Săptă¬mânalul vrăjitoarelor.
Hagrid, care le spusese ora trecută că terminaseră cu uni¬cornii, îi aştepta în faţa colibei şale cu o nouă serie de lăzi la picioare. Lui Harry i se puse o piatră pe inimă când văzu lăzile... Dacă erau alţi pui de Homari? Dar când ajunse destul de aproape ca să vadă ce era în lăzi, descoperi nişte animăluţe negre, cu blană deasă şi cu boturi lungi. Labele din faţă le erau neobişnuit de plate, ca nişte lopeţi, iar crea¬turile se uitau clipind la elevi, părând nedumerite de atenţia care li se acorda.
- Aceştia sunt Niffleri, zise Hagrid, când toată clasa se strânse în jurul lor. Pot fi găsiţi cel mai des în mine. Le plac lucrurile strălucitoare... Uitaţi!
Unul dintre Niffleri sărise brusc şi încercase să-i muşte ceasul de mână lui Pansy Parkinson. Aceasta ţipă şi se dădu înapoi.
- Sunt ca nişte detectoare de comori, zise Hagrid vesel. M-am gândit să ne distrăm azi cu ei. Vedeţi?
- Arătă către o porţiune mare de pământ proaspăt săpat pe care Harry văzuse cum îl săpase de la fereastra camerei bufniţelor.
Am îngropat nişte monede de aur. Şi am un premiu pen¬tru cel care va alege Nifflerul care le va dezgropa pe cele mai multe. Daţi-vă jos bijuteriile şi alegeţi un Niffler căruia să-i daţi drumul.
Harry îşi dădu jos ceasul pe care îl purta doar din obiş¬nuinţă, având în vedere că nu mai mergea, şi şi-l puse în buzunar. Luă un Niffler. Acesta îşi puse botul lung lângă urechea lui Harry şi începu să miroasă entuziasmat. Era chiar drăguţ.
- Staţi aşa, zise Hagrid, uitându-se în ladă, a mai rămas un Niffler... Cine lipseşte? Unde e Hermione?
- A trebuit să se ducă în aripa spitalului, zise Ron.
- Îţi explicăm mai târziu, murmură Harry.
Pansy Parkinson era cu urechile ciulite.
Fu de departe cea mai amuzantă oră de „Îngrijire a Crea¬turilor Magice”. Nifflerii intrau şi ieşeau din pământ de parcă ar fi ieşit din apă. Fiecare se întorcea la elevul care îi dăduse drumul şi îi scuipa aur în palme. Al lui Ron era deosebit de harnic. În scurt timp îi umplu poala robei cu monede.
- Pot fi crescuţi ca animale de casă, Hagrid? întrebă el en¬tuziasmat, în timp ce Nifflerul său intra iar sub pământ.
- Mama ta n-ar fi prea fericită, Ron, zise Hagrid, zâmbind, Nifflerii distrug casele. Cred că acum le-au cam găsit pe toate, adăugă el, mergând pe lângă parcela de pământ, în timp ce Nifflerii continuau să caute. Nu am îngropat decât o sută de monede. Ah, ai venit, Hermione!
Hermione se apropia de, traversând pajiştea. Avea mâi¬nile complet bandajate şi părea foarte supărată. Pansy Par¬kinson o privea cu mult interes.
- Păi, hai să vedem cum v-aţi descurcat! zise Hagrid. Număraţi-vă monedele! Şi nu are sens să încerci să le furi, Goyle, adăugă Hagrid, privindu-l printre gene pe cel vizat. Este aur de la spiriduşi. Dispare după câteva ore.
Goyle îşi goli buzunarele, devenind din ce în ce mai poso¬morât. Nifflerul lui Ron se dovedise cel mai bun, aşa că Hagrid îi dădu drept premiu lui Ron o ciocolată mare de la „Lorzii mierii”. Se auzi clopoţelul care anunţa prânzul. Res¬tul clasei porni înapoi spre castel, dar Harry, Ron şi Hermi¬one mai rămaseră puţin, ca să-l ajute pe Hagrid să-i pună pe Niffleri la loc în lăzi. Harry observă că Madame Maxime îi privea de la fereastra trăsurii celor de la Beauxbatons.
- Ce ai păţit la mâini, Hermione? întrebă Hagrid îngrijorat. Hermione îi spuse de scrisorile pline de ură pe care le primise în acea dimineaţă şi despre plicul cu puroi de Bubotuburi.
- Aaah, nu-ţi face griji, zise Hagrid cu blândeţe, uitându-se la ea. Am primit şi eu nişte scrisori de genu’ ăsta, după ce a scris Rita Skeeter despre mama. „Eşti un monstru şi ar trebui să fii omorât.” „Mama ta a omorât oameni nevinovaţi şi, dacă ai avea puţină demnitate, ai sări într-un lac, să te îneci!”
- Nu se poate! zise Hermione şocată.
- Da, zise Hagrid, ducând lăzile cu Niffleri lângă peretele cabanei. Sunt pur şi simplu smintiţi, Hermione. Nu le mai deschide, dacă mai primeşti altele. Aruncă-le direct în foc.
- Ai pierdut o lecţie foarte interesantă, îi spuse Harry lui Hermione, în timp ce se îndreptau spre castel. Sunt drăguţi Nifflerii, nu, Ron?
Dar Ron se încrunta către ciocolata pe care i-o dăduse Hagrid. Părea foarte supărat de ceva.
- Ce s-a întâmplat? îl întrebă Harry. Nu-ţi place aroma?
- Nu, zise Ron scurt. De ce nu mi-ai spus despre aur?
- Ce aur? întrebă Harry.
- Aurul pe care ţi l-am dat la Cupa Mondială de Vâjthaţ, zise Ron. Aurul de la spiriduşi, pe care ţi l-am dat pentru omnioculari. În Loja Superioară. De ce nu mi-ai spus că a dispărut după un timp?
Lui Harry îi trebui un timp până să îşi dea seama despre ce vorbea Ron.
- Ah, zise el, amintindu-şi în sfârşit. Nu ştiu... nu mi-am dat seama că dispăruse. Eram mult mai îngrijorat de baghetă, nu crezi?
Urcară scara către holul de la intrare şi se duseră în Ma¬rea Sală să ia prânzul.
- Trebuie să fie grozav, zise Ron brusc, după ce se aşeza¬seră şi începuseră să-şi pună porţii de friptură de vită şi budincă, să ai atât de mulţi bani, încât să nu-ţi dai seama când îţi dispare un pumn de galeoni.
- Stai puţin, am avut alte lucruri pe cap în noaptea aia! zise Harry repede. Cu toţii am avut, nu-ţi mai aminteşti?
- Nu ştiam că aurul spiriduşilor dispare, murmură Ron. Am crezut că ţi-am achitat datoria. Nu ar fi trebuit să-mi iei pălăria aia cu Tunurile din Chudley de Crăciun.
- Hai să uităm de asta, da? zise Harry.
Ron îşi înfipse furculiţa într-un cartof copt, pe care îl pri¬vi cu mare atenţie. Apoi izbucni:
- Urăsc să fiu sărac!
Harry şi Hermione se uitară unul la altul. Nici unul din¬tre ei nu ştia ce să spună.
- E groaznic, zise Ron, continuând să se uite la cartof. Nu îi învinuiesc pe Fred şi pe George că încearcă să câştige un ban în plus. Şi eu aş vrea să pot. Mi-aş dori să am un Niffler.
- Ei bine, ştim ce să-ţi luăm de Crăciun! zise Hermione veselă.
Apoi, când văzu că Ron era tot posomorât, zise:
- Zău, Ron, ar putea fi mult mai rău. Cel puţin, nu ai degetele pline de bube!
Hermione avea mari probleme cu mânuitul cuţitului şi furculiţei, pentru că avea degetele foarte ţepene şi umflate.
- O urăsc pe femeia aia! exclamă ea cu patimă. O să i-o plătesc cu orice preţ!
*
Hermione continuă să primească scrisori răuvoitoare toa¬tă săptămâna şi, deşi îl ascultă pe Hagrid şi nu le mai des¬chise, mai mulţi răuvoitori îi trimiseră Urlătoare, care explodară la masa Cercetaşilor şi strigară insulte în faţa tuturor celor din sală. Chiar şi cei care nu citeau Săptămâna¬lul Vrăjitoarelor ştiau totul despre presupusul triunghi amoros: Harry-Krum-Hermione. Harry se săturase să le tot spună că Hermione nu era iubita lui.
- O să se termine odată şi odată, îi spuse el Hermionei, dacă îi ignorăm... Tot aşa s-au plictisit să citească şi ce a scris Rita despre mine ultima dată...
- Eu vreau să ştiu cum ascultă conversaţiile secrete, când îi este interzis să vină la Hogwarts! zise Hermione mânioasă.
Hermione rămase ultima la următoarea oră de „Apărare contra Magiei Negre”, ca să îl întrebe ceva pe profesorul Moody. Restul elevilor abia aşteptaseră să plece. Moody le dăduse un test atât de riguros de deviere a blestemelor, încât mulţi dintre ei încă îşi oblojeau unele răni uşoare. Harry era foarte afectat de blestemul Urechilor Mişcătoare şi trebui să îşi ţină mâinile pe urechi când ieşi din clasă.
- Ei bine, e clar că Rita nu foloseşte o pelerină care s-o facă invizibilă! gâfâi Hermione cinci minute mai târziu, ajungându-i din urmă pe Harry şi pe Ron în holul de la intrare.
Îi trase lui Harry o mână de pe una dintre urechile mişcătoare, ca să o poată auzi.
- Moody zice că nu a văzut-o în apropierea mesei juriu¬lui la a doua probă, şi nici pe lângă lac!
- Hermione, ajută la ceva dacă îţi spun încă o dată s-o laşi baltă? întrebă Ron.
- Nu! zise Hermione încăpăţânată. Vreau să ştiu cum m-a auzit vorbind cu Viktor! Şi cum a aflat de mama lui Hagrid!
- Poate că v-a pus microfoane, zise Harry.
- Microfoane? zise Ron absent. Cum adică, un fel de foane mai mici?
Harry începu să le explice despre microfoanele ascunse şi despre modurile lor de înregistrare.
Ron era fascinat, dar Hermione îi întrerupse:
- Voi nu aveţi de gând să citiţi odată „Hogwarts. Scurtă istorie”?
- La ce bun? zise Ron. O ştii pe de rost, putem să te întrebăm pe tine.
- Toate înlocuitoarele astea pentru magie, pe care le fo¬losesc Încuiaţii - electricitatea, computerele şi radarele, toate astea - nu funcţionează în jurul castelului Hogwarts, este înconjurat de prea multă magie... Nu, Rita se foloseşte de magie ca să tragă cu urechea, aşa trebuie să fie... Dacă aş reuşi să aflu despre ce e vorba... Ooh, dacă e ilegal, am prins-o!
- Nu avem destule griji pe cap? o întrebă Ron. Acum tre¬buie să începem şi o vendetă contra Ritei Skeeter?
- Nu ţi-am cerut ajutorul! se răsti Hermione. O să mă descurc singură!
Urcă înapoi scara de marmură fără să se uite înapoi. Harry era convins că se ducea la bibliotecă.
- Harry, pe cât facem pariu că o să vină cu insigne pe care o să scrie „O Urăsc pe Rita Skeeter”? zise Ron.
Hermione nu le ceru însă ajutorul nici lui Harry, nici lui Ron, ca să se răzbune pe Rita Skeeter, lucru pentru care îi erau amândoi recunoscători, fiindcă aveau din ce în ce mai multe teme înaintea vacanţei de Paşte. Harry se minuna, pur şi simplu de felul în care reuşea Hermione să găsească timp să caute metode magice de tras cu urechea şi să se descurce şi cu şcoala. El muncea pe brânci numai ca să îşi facă toate temele şi avea grijă să îi trimită tot timpul pachete cu mâncare lui Sirius. După vara care trecuse, nu uitase cum era să-ţi fie foame încontinuu. O dată cu pachetele cu mâncare, îi trimitea şi scrisori lui Sirius, spunându-i că nu se mai întâmplase nimic ieşit din comun şi că încă aşteptau un răspuns de la Percy.
Hedwig nu se întoarse decât la sfârşitul vacanţei de Paşte. Scrisoarea lui Percy era pusă într-un pachet cu ouă de Paşte trimise de doamna Weasley. Şi oul primit de Harry, şi cel al lui Ron erau de mărimea ouălelor de dragon şi erau pline cu ciocolată de casă. Oul Hermionei era mai mic chiar şi decât unul de găină. Rămase tablou când îl văzu.
- Mama ta nu citeşte Săptămânalul vrăjitoarelor, sper... Nu-i aşa, Ron? întrebă ea încet.
- Ba da, zise Ron, cu gura plină de ciocolată. O ia pen¬tru reţete.
Hermione se uită cu tristeţe la oul ei micuţ.
- Nu vrei să vezi ce a scris Percy? o întrebă Harry repede, ca să îi abată atenţia.
Scrisoarea lui Percy era scurtă şi enervantă.

După cum le spun mereu celor de la Profetul zilei, domnul Crouch şi-a luat o pauză binemeritată de la serviciu. Trimite bufniţe regulat, cu instrucţiuni pentru mine. Nu, nu l-am văzut, dar cred că nu mi se poate reproşa că nu recunosc scrisul propriului meu şef. Am destule de făcut şi fără să fiu nevoit să clarific asemenea zvonuri ridicole. Vă rog nu mă mai deranjaţi dacă nu e ceva important Paşte fericit!
*
Începutul semestrului de vară ar fi însemnat de obicei că Harry trebuia să se antreneze pentru ultimul meci de vâjthaţ al sezonului. În acest an însă, în aceeaşi perioadă avea loc a treia şi ultima probă a Turnirului celor trei vrăjitori pentru care trebuia să se pregătească, dar încă nu ştia ce avea de făcut. În sfârşit, în ultima săptămână a lui mai, profesoara McGonagall îl reţinu după orele de „Transfiguraţie”.
- Trebuie să te duci la stadionul de vâjthaţ diseară la nouă fix, Potter, îi spuse ea. Domnul Bagman va fi acolo ca să le spună campionilor în ce constă a treia probă.
Aşa că la opt şi jumătate în acea seară, Harry îi lăsă pe Ron şi pe Hermione în Turnul Cercetaşilor şi coborî. Când traversă holul de la intrare, Cedric tocmai venea dinspre camera de zi a Astropufilor.
- Ce crezi că e? îl întrebă el pe Harry, în timp ce cobo¬rau împreună treptele de piatră, sub cerul înnorat. Fleur tot vorbeşte despre tunele, bănuieşte că o să trebuiască să găsim o comoară.
- Asta nu ar fi foarte rău, zise Harry, gândindu-se că ar putea să-i ceară lui Hagrid un Niffler ca să rezolve proble¬ma în locul lui.
Traversară pajiştea întunecată către stadionul de vâjthaţ, trecură printr-o gaură dintre tribune şi ajunseră pe teren.
- Ce i-au făcut? zise Cedric indignat, încremenind locului.
Terenul de vâjthaţ nu mai era neted şi plat. Arăta de par¬că cineva construise ziduri joase pe toată suprafaţa lui, care şerpuiau şi se intersectau în toate direcţiile.
- Sunt garduri vii! zise Harry, aplecându-se să-l exami¬neze pe cel mai apropiat.
- Bună seara! strigă o voce.
Ludo Bagman stătea în mijlocul terenului, împreună cu Viktor Krum şi cu Fleur. Harry şi Cedric se duseră către ei, sărind peste gardurile vii. Fleur îi zâmbi lui Harry când se apropiară. Atitudinea ei faţă de el se schimbase complet de când îi salvase sora din lac.
- Ei bine, ce ziceţi de asta? zise Bagman vesel, când Harry şi Cedric trecură de ultimul gard. Cresc frumos, nu? Le lă¬săm o lună şi Hagrid o să le aducă la zece metri înălţime. Nu vă faceţi griji, adăugă el zâmbind, observând expresiile nu tocmai fericite de pe chipurile lui Harry şi al lui Cedric, terenul de vâjthaţ o să revină la normal imediat după ter¬minarea probei! Îmi imaginez că V-aţi dat seama despre ce este vorba şi ce aveţi de făcut...
Toţi rămaseră tăcuţi pentru câteva clipe. Apoi...
- E un labirint, mormăi Krum.
- Exact! zise Bagman. Un labirint. A treia probă este foar¬te clară. Cupa turneului va fi aşezată în centrul labirintului. Primul campion care o va atinge va primi note maxime.
- Nu trebuie decât să ne descurcăm prin labirint? între¬bă Fleur.
- Va avea şi obstacole, zise Bagman fericit, legănându-se din glezne. Hagrid ne va da mai multe creaturi magice... vor fi vrăji care vor trebui înlăturate... Tot felul de asemenea chestii, ştiţi voi. Campionii care au acumulat cele mai multe puncte vor intra mai devreme în labirint.
Bagman le zâmbi lui Harry şi lui Cedric.
- Apoi va intra domnul Krum şi pe urmă domnişoara Delacour. Dar toţi veţi avea şanse egale, depinde doar de cât de bine veţi trece de obstacole. Nu vi se pare amuzant?
Harry, care ştia foarte bine ce fel de creaturi avea să aducă Hagrid pentru un asemenea eveniment, se gândi că nu prea erau şanse să fie amuzant. Aprobă însă politicos din cap, la fel ca ceilalţi campioni.
- Foarte bine... Dacă nu mai aveţi întrebări, să ne întoar¬cem la castel, e cam răcoare, nu?
Bagman se grăbi să ajungă lângă Harry şi se îndreptară împreună spre ieşirea din labirintul în creştere. Harry avu sentimentul că Bagman avea iar de gând să îi ofere ajutorul, dar chiar atunci Krum îl bătu pe umăr pe Harry.
- Putem vorbi?
- Da, sigur că da, zise Harry, puţin surprins.
- Poţi să faci câţiva paşi cu mine?
- Da, zise Harry şi mai curios.
Bagman păru oarecum deranjat.
- Te aştept aici, da, Harry?
- Nu, mulţumesc, domnule Bagman, zise Harry, abţinân¬du-se să zâmbească, cred că mă pot întoarce fără probleme la castel şi de unul singur.
Harry şi Krum plecară împreună de pe stadion, dar Krum nu o luă pe drumul către corabia celor de la Durm¬strang, ci se îndreptă către Pădurea Interzisă.
- De ce mergem în partea asta? întrebă Harry, când tre¬cură pe lângă coliba lui Hagrid şi apoi pe lângă trăsura lumi¬nată ca ziua a celor de la Beauxbatons.
- Nu vreau să ne audă nimeni, zise Krum scurt.
Când în sfârşit ajunseră într-o regiune liniştită, la mică distanţă de padocul cailor de la Beauxbatons, Krum se opri în umbra copacilor şi se întoarse către Harry.
- Vreau să ştiu, zise el, uitându-se urât, ce este între tine şi Hărmai-ăun-nini...
Harry, care, după modul secretos în care se purtase Krum, se aşteptase la ceva mult mai serios, se uită la Krum uimit.
- Nimic, zise el.
Dar Krum se încruntă la el şi Harry, descoperind iar cât de înalt era Krum, adăugă:
- Suntem prieteni. Nu este iubita mea şi nici nu a fost vreodată. Sunt numai bazaconii ale femeii aceleia imposi¬bile, Rita Skeeter, care nu ştie ce să mai inventeze!
- Hărmai-ăun-nini vorbeşte foarte des despre tine, zise Krum, uitându-se bănuitor la Harry.
- Da, zise Harry, pentru că suntem prieteni buni...
Nu-i venea să creadă că purta această discuţie cu Viktor Krum, celebrul jucător internaţional de vâjthaţ. Era ca şi când Krum, deşi avea optsprezece ani, îl considera pe el, pe Harry, un rival de temut...
- Nu aţi... Nu aţi fost niciodată...
- Nu, zise Harry cu multă hotărâre.
Krum păru ceva mai fericit. Se uită la Harry câteva clipe şi zise:
- Zbori foarte bine. Te-am urmărit la prima probă...
- Mulţumesc, zise Harry, zâmbindu-i larg şi simţindu-se deodată şi el mai înalt. Şi eu te-am văzut la Cupa Mondială de Vâjthaţ. Fenta Wronski... Ai fost cu adevărat...
Dar ceva se mişcă în spatele lui Krum printre copaci, iar Harry, care avea ceva experienţă cu genul de creaturi care sălăşluiau în Pădurea Interzisă, îl prinse din instinct pe Krum de braţ şi îl trase la o parte.
- Ce este?
Harry dădu din cap, uitându-se la locul unde observase miş¬carea. Îşi băgă mâna în buzunarul robei, căutându-şi bagheta.
În clipa următoare, un om apăru de după un stejar înalt, clătinându-se pe picioare. Pentru o fracţiune de secundă, Harry nu-l recunoscu, însă apoi îşi dădu seama că era dom¬nul Crouch.
Arăta de parcă ar fi mers de zile întregi. Roba îi era sfâşi¬ată şi pătată cu sânge, în dreptul genunchilor. Faţa îi era zgâriată, era neras şi pământiu la faţă, din cauza extenuării. Părul său cândva îngrijit şi mustaţa aveau nevoie de tuns, ras şi mai ales de un spălat. Dar aspectul său ciudat nu era nimic pe lângă felul în care se comporta. Murmurând şi ges¬ticulând, domnul Crouch părea să discute cu cineva văzut numai de el. Asta îi aminti foarte bine lui Harry de un vagabond bătrân, pe care îl văzuse o dată, când fusese la cumpărături cu soţii Dursley. Şi omul acela discuta cu pa¬timă cu cineva inexistent, moment în care Mătuşa Petunia îl înşfăcase pe Dudley de mână şi îl trăsese pe trotuarul de vizavi, ca să îl evite pe acel om straniu. Apoi Unchiul Vernon se apucase să spună familiei ce ar face el cu cerşe¬torii şi vagabonzii.
- Nu e un membru al juriului? întrebă Krum, uitându-se la domnul Crouch. Nu e de la Ministerul vostru?
Harry aprobă din cap, ezită pentru o clipă şi apoi se apropie încet de domnul Crouch, care însă nu se uită la el, ci continuă să discute cu un copac din apropiere:
- Şi după ce ai făcut asta, Weatherby, trimite-i o bufniţă lui Dumbledore şi confirmă numărul de elevi de la Durm¬strang care vor veni la turnir. Karkaroff tocmai a anunţat că vor fi doisprezece...
- Domnule Crouch? interveni Harry precaut.
- Şi apoi să-i mai trimiţi o bufniţă şi lui Madame Maxime, pentru că ar putea să vrea să mărească şi ea numărul elevi¬lor pe care îi aduce, acum că Durmstrang a ajuns la doispre¬zece... Să nu uiţi să faci asta, Weatherby, te rog... Da? Bine...
Ochii domnului Crouch mai aveau puţin şi îi ieşeau din orbite. Rămase acolo, uitându-se la copac, murmurând ceva neinteligibil. Apoi se aruncă într-o parte şi căzu în genunchi.
- Domnule Crouch? zise Harry tare. Vă simţiţi bine?
Lui Crouch i se roteau ochii în cap. Harry se uită la Krum,
care îl urmase printre copaci şi îl privea speriat pe Crouch.
- Ce a păţit?
- Habar n-am, murmură Harry. Ştii ce, nu vrei să te duci să chemi pe cineva în...
- Dumbledore! strigă domnul Crouch.
Îl prinse pe Harry de robă, trăgându-l mai aproape, deşi privea undeva peste capul lui Harry.
- Trebuie... să îl văd... Dumbledore...
- Bine, zise Harry, dacă vă ridicaţi, domnule Crouch, putem merge să-l vedem pe domnul...
- Am făcut... prostie... continuă domnul Crouch, respi¬rând greu.
Părea cu adevărat nebun. Ochii i se roteau şi i se bulbu¬caseră mult, iar pe bărbie i se scurgea o picătură de salivă. Fiecare cuvânt pe care îl spunea părea să însemne un efort imens pentru el.
- Trebuie... să spun... Dumbledore...
- Ridicaţi-vă, domnule Crouch, zise Harry răspicat. Ridi¬caţi-vă, vă duc eu la domnul Dumbledore!
Ochii domnului Crouch se fixară asupra lui Harry.
- Cine... tu? şopti el.
- Sunt un elev al şcolii, zise Harry, uitându-se spre Krum pentru a-i cere ajutorul, dar Krum era mai în spate, extrem de încordat.
- Nu eşti... al lui? şopti domnul Crouch, rămânând cu gura căscată.
- Nu, zise Harry, fără să aibă nici cea mai mică idee la cine se referea Crouch.
- Eşti al lui Dumbledore?
- Da, zise Harry.
Crouch îl trase şi mai aproape de el. Harry încercă să-i desfacă mâna încleştată de pe robă, dar nu reuşi.
- Avertizează-l... Dumbledore...
- Îl chem pe Dumbledore, dacă îmi daţi drumul, zise Harry. Daţi-mi drumul, domnule Crouch, şi îl chem...
- Mulţumesc, Weatherby, şi după ce faci asta, aş vrea o ceaşcă de ceai. Soţia şi fiul meu vor sosi în curând, ne ducem la un concert în seara asta, cu domnul şi doamna Fudge.
Crouch vorbea iar fluent, adresându-se unui copac şi părând să nu îşi dea seama că Harry era acolo, ceea ce îl sur¬prinse atât de mult pe Harry, încât nu observă că domnul Crouch îi dăduse drumul la robă.
- Da, fiul meu tocmai a obţinut douăsprezece N.O.V.-uri, foarte satisfăcător, da, mulţumesc, da... Chiar foarte mân¬dru. Acum, dacă îmi poţi aduce biletul acela de la Ministrul Magiei al Andorei, cred că voi avea timp să-i şi răspund...
- Rămâi aici cu el! îi spuse Harry lui Krum. Îl chem pe Dumbledore, o să fie mai rapid aşa, ştiu unde îşi are biroul...
- E nebun, zise Krum, uitându-se la Crouch, care continua să vorbească însufleţit cu pomul, părând să fie convins că i se adresa lui Percy.
- Dar să nu pleci de lângă el, zise Harry, ridicându-se.
Mişcarea sa păru să genereze o nouă schimbare bruscă în atitudinea domnului Crouch. Acesta îl prinse pe Harry de genunchi şi îl trase pe pământ.
- Nu mă... lăsa! şopti el, ochii bulbucându-i-se iar. Am... scăpat... Trebuie să avertizez... să spun... să văd... Dum¬bledore... vina mea... numai vina mea... Bertha... moartă... numai vina mea... fiul meu... vina mea... spune-i lui Dum¬bledore... Harry Potter... Lordul Întunericului... mai puter¬nic... Harry Potter...
- Îl aduc pe Dumbledore dacă îmi daţi drumul, domnule Crouch! zise Harry şi se uită furios la Krum. Ajută-mă, te rog!
Părând extrem de încordat, Krum se apropie şi se aşeză lângă domnul Crouch.
- Ţine-l aici, zise Harry, eliberându-se din mâna domnu¬lui Crouch. Mă întorc cu Dumbledore.
- Dar vii repede, da? strigă Krum după el, pe când Harry fugea din pădure şi dispărea pe pajiştea întunecată, pustie acum.
Bagman, Cedric şi Fleur dispăruseră. Harry urcă în fugă treptele de piatră, intră pe uşile din stejar de la intrare şi urcă scara de marmură, către al doilea etaj.
Cinci minute mai târziu, fugea ca un nebun către un gar¬gui de piatră care se afla la jumătatea unui coridor pustiu.
- Ser-Serbet de lămâie! gâfâi el către acesta.
Aceasta era parola către scara ascunsă care ducea la biroul lui Dumbledore. Sau, cel puţin, fusese acum doi ani... Oricum, era evident că parola se schimbase, pentru că sta¬tuia nu prinse viaţă şi nu se dădu la o parte, ci rămase nemişcată, uitându-se răutăcios la Harry.
- Mişcă-te! strigă Harry. Haide, mai repede!
Dar nimic de la Hogwarts nu se mişca doar pentru că stri¬gai la el. Ştia că asta nu ajuta la nimic. Se uită în sus şi în jos de-a lungul coridorului. Poate că Dumbledore era în cance¬larie... O luă la fugă cât de repede putu către scara care...
- POTTER!
Harry se opri brusc şi se uită în jur.
Plesneală tocmai ieşise dinspre scara ascunsă din spatele statuii de piatră. Peretele se închise în spatele lui exact când îi făcu semn lui Harry să vină spre el.
- Ce cauţi aici, Potter?
- Trebuie să-l văd pe domnul Dumbledore! zise Harry, întorcându-se şi oprindu-se în faţa lui Plesneală. Este vorba de domnul Crouch... Tocmai a apărut... Este în pădure şi vrea...
- Ce sunt tâmpeniile astea? zise Plesneală, cu ochii negri începând să-i scânteieze cu interes. Despre ce vorbeşti?
- Domnul Crouch! strigă Harry. De la Minister! E bolnav sau aşa ceva... E în Pădurea Interzisă, vrea să-l vadă pe dom¬nul Dumbledore! Daţi-mi parola ca să-i...
- Directorul este ocupat, Potter, zise Plesneală, pe buzele sale apărând un zâmbet malefic.
- Dar trebuie să-i spun! strigă Harry.
- Nu m-ai auzit, Potter?
Harry îşi dădu seama că Plesneală se distra de minune, refuzând să îl ajute, deşi era cuprins de panică.
- Ascultaţi-mă, zise Harry mânios, domnul Crouch nu se simte bine... Şi-a... Şi-a pierdut minţile... Zice că vrea să-l avertizeze pe...
Zidul de piatră din spatele lui Plesneală se deschise. Dumbledore era acolo, îmbrăcat cu o robă lungă, de cu¬loare verde, cu o expresie oarecum curioasă.
- S-a întâmplat ceva? zise el, uitându-se când la Plesneală, când la Harry.
- Domnule profesor! zise Harry, trecând de Plesneală înainte ca acesta să poată zice ceva. Domnul Crouch este aici... Este în Pădurea Interzisă şi vrea să vorbească cu dumneavoastră!
Harry se aştepta ca Dumbledore să îi pună întrebări, dar, spre uşurarea lui, Dumbledore nu făcu aşa ceva.
- Du-mă la el, zise profesorul şi îl urmă repede de-a lun¬gul coridorului pe Harry, lăsându-l pe Plesneală lângă garguiul care acum arăta de două ori mai bine ca urâciosul profesor.
- Ce a zis domnul Crouch, Harry? zise Dumbledore, în timp ce coborau scara de marmură.
- A zis că vrea să vă avertizeze... A zis că a făcut ceva groaznic... A zis ceva de fiul său... Şi de Bertha Jorkins... Şi... Şi... de Cap-de-Mort... Şi... Ceva despre creşterea puterii lui Cap-de-Mort...
- Într-adevăr, zise Dumbledore şi grăbi pasul, în timp ce ieşeau afară şi se afundau în noapte.
- Nu se poartă deloc normal, zise Harry, grăbindu-se ală¬turi de Dumbledore. Nu pare să ştie unde se află... Tot vor¬beşte de parcă ar crede că Percy Weasley este acolo şi apoi trece brusc la o stare mai conştientă şi zice că trebuie să vă vadă... L-am lăsat cu Viktor Krum.
- Serios? zise Dumbledore tăios şi începu să meargă şi mai repede, astfel încât Harry fugea ca să ţină pasul cu el. Ştii dacă l-a mai văzut şi altcineva pe domnul Crouch?
- Nu, zise Harry. Eu vorbeam cu Krum, domnul Bagman tocmai ne spusese în ce constă a treia probă... Am rămas ceva mai în urmă şi atunci l-am văzut pe domnul Crouch ieşind din Pădurea Interzisă...
- Unde sunt? întrebă Dumbledore, când apăru trăsura celor de la Beauxbatons la orizont...
- Acolo, zise Harry, trecând în faţa lui Dumbledore şi conducându-l printre copaci.
Nu îi mai auzea vocea lui Crouch, dar ştia pe unde să o ia. Nu era departe de trăsura celor de la Beauxbatons... Undeva pe aproape...
- Viktor? strigă Harry.
Nu răspunse nimeni.
- Erau aici, îi zise Harry lui Dumbledore. Erau cu sigu¬ranţă pe undeva pe-aici...
- Lumos! zise Dumbledore, aprinzându-şi bagheta şi ridi¬când-o deasupra capului.
Raza îngustă de lumină trecu de la un trunchi întunecat la altul, luminând solul. Şi apoi se opri asupra unor picioare.
Harry şi Dumbledore înaintară grăbiţi. Krum era întins pe jos. Părea inconştient. Nu se vedea nici urmă de domnul Crouch. Dumbledore se aplecă asupra lui Krum şi îi ridică cu blândeţe o pleoapă.
- Împietrit, zise el încet.
Ochelarii săi cu lentile în formă de semilună scânteiară în lumina baghetei, când se uită în jur, spre copaci.
- Ar trebui să mă duc să chem pe cineva? întrebă Harry. Pe Madame Pomfrey?
- Nu, zise Dumbledore încet, stai aici.
Îşi ridică bagheta în aer şi o aţinti către coliba lui Hagrid. Harry văzu ceva argintiu ţâşnind din ea şi gonind printre copaci ca o pasăre stranie. Apoi Dumbledore se aplecă iar deasupra lui Krum, îşi îndreptă bagheta spre el şi rosti:
- Enervare!
Krum deschise ochii. Părea ameţit. Apoi îl văzu pe Dum¬bledore, încercă să se ridice, dar Dumbledore îi puse o mână pe umăr şi îl făcu să stea nemişcat.
- M-a atacat! murmură Krum, ducându-şi o mână la cap. Bătrânul nebun m-a atacat! Mă uitam să văd unde s-a dus Potter şi m-a atacat pe la spate!
- Stai nemişcat câteva clipe, zise Dumbledore.
Sunetul unor paşi răsunători ajunse la urechile lor şi Ha¬grid apăru gâfâind, însoţit de Colţ. Avea arbaleta la el.
- Domnule profesor Dumbledore! zise el, cu ochii măriţi. Harry, ce...
- Hagrid, trebuie să-l chemi pe profesorul Karkaroff, zise Dumbledore. Elevul său a fost atacat. După ce ai făcut asta, te rog să-l anunţi pe profesorul Moody...
- Nu e nevoie, Dumbledore, se auzi un mormăit, sunt aici.
Moody şchiopăta către ei, sprijinindu-se pe baston, şi el cu bagheta aprinsă.
- Picior afurisit, zise el mânios. Aş fi ajuns mai repede... Ce s-a întâmplat? Plesneală a zis ceva de Crouch...
- Crouch? zise Hagrid absent.
- Karkaroff, te rog, Hagrid! zise Dumbledore tăios.
- A, da... aveţi dreptate, domnule profesor, zise Hagrid şi se întoarse, dispărând după copacii întunecaţi, cu Colţ după el.
- Nu ştiu unde este Barty Crouch, îi zise Dumbledore lui Moody, însă este esenţial să-l găsim!
- Mă duc, mormăi Moody şi îşi scoase bagheta, şchio¬pătând înspre Pădurea Interzisă.
Nici Dumbledore, nici Harry nu mai scoaseră un cuvânt până când nu auziră zgomotele inconfundabile ale lui Hagrid şi Colţ, care se apropiau în grabă. Karkaroff venea şi el repede în spatele lor. Era îmbrăcat cu blănurile sale argintii şi era palid şi agitat.
- Ce e asta? strigă el, când îl văzu pe Krum la pământ şi alături de el pe Dumbledore şi pe Harry. Ce se întâmplă?
- Am fost atacat! zise Krum, ridicându-se şi masându-şi capul. De domnul Crouch sau cum l-o chema...
- Te-a atacat Crouch? Te-a atacat Crouch? Un membru al juriului?
- Igor, începu Dumbledore, însă Karkaroff explodă, vân¬turând-şi pumnii în jurul lui, negru de supărare.
- Mârşăvie! strigă el, arătând către Dumbledore. Este un complot! Tu şi Ministerul ăla al Magiei m-aţi ademenit aici, promiţându-mi marea cu sarea, Dumbledore! Nu este o competiţie cinstită! Întâi îl aduci pe furiş pe Potter în turnir, deşi nu are vârsta necesară! Iar acum unul dintre prietenii tăi de la Minister încearcă să îmi scoată campionul din luptă! Mie mi se pare că este vorba despre ceva corupt şi du¬plicitar, iar tu, Dumbledore, vii, cu teoriile alea despre pri¬eteniile internaţionale dintre vrăjitori, cu reînnodarea ve¬chilor legături, ca să uităm neînţelegerile din trecut şi alte bazaconii! Iată ce cred eu despre tine!
Şi Karkaroff scuipă pe pământul de la picioarele lui Dumbledore. Dintr-o singură mişcare, Hagrid îl luă pe Kar¬karoff de gulerul din faţă al blănurilor, îl ridică în aer şi îl izbi de un copac din apropiere.
- Cere-ţi scuze! se răsti Hagrid, în timp ce Karkaroff se chinuia să respire, cu pumnul imens al lui Hagrid la gât şi picioarele bălăbănindu-i-se în aer.
- Hagrid, nu! strigă Dumbledore, cu ochii scânteietori.
Hagrid îi dădu drumul şi Karkaroff alunecă până la poa¬lele trunchiului, făcându-se ghem la rădăcină. Îi căzură în cap nişte rămurele şi câteva frunze.
- Hagrid, te rog să ai grijă de Harry şi să-l conduci la cas¬tel, zise Dumbledore tăios.
Respirând greu, Hagrid se uită urât la Karkaroff.
- Poate ar fi mai bine să rămân aici, domnule director...
- Du-l pe Harry înapoi la şcoală, Hagrid, repetă Dum¬bledore ferm. Du-l direct la Turnul Cercetaşilor. Şi Harry... te rog... insist să rămâi acolo! Orice vrei să faci - să trimiţi vreo bufniţă undeva - poate să aştepte până mâine dimineaţă, m-ai înţeles?
- Păi... da, zise Harry, uitându-se la el.
De unde ştia asta Dumbledore că se gândise chiar în acel moment să-l trimită pe Pigwidgeon imediat la Sirius, să-i spună ce se întâmplase?
- Îl las pe Colţ cu dumneavoastră, domnule director, zise Hagrid, continuând să se uite ameninţător la Karkaroff, ca¬re stătea încă la poalele copacului, încâlcit în blănuri şi rădă¬cini. Rămâi, Colţ! Haide, Harry...
Trecură în tăcere pe lângă trăsura celor de la Beaux¬batons şi se îndreptară către castel.
- Cum îndrăzneşte? mormăi Hagrid, când trecură pe lângă lac. Cum îndrăzneşte să-l acuze pe Dumbledore. De parcă Dumbledore ar face aşa ceva... De parcă Dumbledore ar fi vrut să participi la turnir... E îngrijorat! Nu ştiu când l-am mai văzut pe Dumbledore atât de îngrijorat cum este în ultimul timp. Şi tu! se întoarse el deodată supărat spre Harry, care se uită la el, jignit. Ce căutai acolo, cu afurisitul ăla de Krum? E de la Durmstrang, Harry! Ar fi putut să te bles¬teme chiar acolo, nu te-ai gândit? Nu ai învăţat nimic de la Moody? Cum a putut să te ademenească în halul ăsta...
- Krum e de treabă! zise Harry, în timp ce urcară treptele către holul de la intrare. Nu încerca să mă blesteme, nu vroia decât să vorbim despre Hermione...
- Am discutat şi eu puţin cu ea, zise Hagrid sumbru, urcând scările. Cu cât aveţi mai puţin de-a face cu străinii, cu atât o să fiţi mai fericiţi. Nu poţi să ai încredere în nici unul dintre ei.
- Tu te înţelegeai bine cu Madame Maxime, zise Harry supărat.
- Să nu-mi vorbeşti despre ea! zise Hagrid, părând chiar înspăimântător pentru o clipă. O ştiu eu! A încercat iar să îmi intre pe sub piele, numai ca să îi spun cum o să fie a treia probă. Ha! Nu poţi avea încredere în nici un străin!
Hagrid era atât de prost dispus, încât Harry fu chiar bucuros să îşi ia la revedere de la el, în faţa portretului doamnei grase. Trecu prin gaura portretului şi intră în ca¬mera de zi, ducându-se repede în colţul unde stăteau Ron şi Hermione, ca să le spună ce se întâmplase.



— CAPITOLUL XXIX —

VISUL

- Până la urmă ajungem la următoarele concluzii, zise Hermione, frecându-şi fruntea. Ori domnul Crouch l-a ata¬cat pe Viktor, ori altcineva i-a atacat pe amândoi, când nu erau atenţi.
- Trebuie să fi fost Crouch, zise Ron imediat. De asta nu mai era acolo, când au ajuns Harry şi Dumbledore. O luase la sănătoasa...
- Nu cred, zise Harry, clătinând din cap. Părea foarte slăbit... Nu cred că era în stare să Dispară sau ceva de genul ăsta...
- Nu poţi să Dispari la Hogwarts, nu v-am spus asta de o mie de ori? zise Hermione.
- Bine... Ce ziceţi atunci de asta? zise Ron entuziasmat. Krum l-a atacat pe Crouch - nu, staţi aşa - şi apoi s-a Împie¬trit pe el însuşi!
- Şi domnul Crouch s-a evaporat, nu? zise Hermione cu răceală.
- A, da...
Se crăpa de ziuă. Harry, Ron şi Hermione coborâseră foarte devreme din dormitoare şi se duseseră repede la tur¬nul bufniţelor ca să-i trimită un bilet lui Sirius. Acum stăteau, uitându-se la împrejurimile castelului, învăluite în ceaţă. Toţi trei erau palizi şi cu ochii umflaţi, pentru că dis¬cutaseră despre domnul Crouch până noaptea târziu.
- Mai zi o dată, Harry, spuse Hermione. Ce a spus Crouch, dar cât mai exact...
- V-am mai spus, nu era coerent, zise Harry. A zis că vroia să-l avertizeze pe Dumbledore de ceva. A zis clar ceva de Bertha Jorkins, că sigur e moartă. Tot zicea că era vino¬vat de ceva... A zis ceva şi de fiul său.
- Păi, asta chiar a fost vina lui, zise Hermione cu îndărătnicie.
- Îşi pierduse minţile, zise Harry. Jumătate din timp pă¬rea să creadă că soţia şi fiul său încă erau în viaţă şi îi tot dădea instrucţiuni lui Percy ce să facă la serviciu.
- Şi... ce-a mai spus despre Ştii-Tu-Cine? zise Ron.
- V-am povestit, repetă Harry monoton. A zis că a de¬venit mai puternic.
Urmă o pauză.
Apoi Ron zise cu o voce pe care o dorea încrezătoare:
- Dar îşi pierduse minţile, după cum ai spus, aşa că pro¬babil că delira...
- Devenea conştient numai când se apuca să vorbeas¬că despre Cap-de-Mort, zise Harry, ignorându-l pe Ron, care tresări la auzul numelui. Îi era foarte greu să lege două cuvinte, dar asta era numai când părea să ştie unde se afla şi ce vroia să facă. Tot spunea că trebuia să-l vadă pe Dumbledore.
Harry se depărtă de fereastră şi se uită în sus, pe stinghii. Jumătate dintre ele erau goale. Din când în când, mai apărea câte o bufniţă pe fereastră, întorcându-se de la vână¬toarea de noapte cu un biet şoarece în cioc.
- Dacă nu m-ar fi oprit Plesneală, zise Harry cu amără¬ciune, aş fi putut să ajung acolo la timp. „Directorul e ocu¬pat, Potter... Ce sunt tâmpeniile astea, Potter?” De ce nu s-a dat la o parte din drumul meu?
- Poate că nu a vrut să ajungi acolo! zise Ron repede. Poate - ia stai puţin - cât de repede crezi că ar fi putut ajunge în Pădurea Interzisă? Crezi că ar fi putut să vi-o ia înainte, ţie şi lui Dumbledore?
- Doar dacă poate să se transforme într-un liliac sau ceva de genul ăsta, zise Harry.
- Eu îl cred în stare, murmură Ron.
- Trebuie să-l vedem pe domnul profesor Moody, hotărî Hermione. Şi să aflăm dacă l-au găsit pe domnul Crouch.
- Dacă ar fi avut Harta Ştrengarilor la el, ar fi fost uşor, zise Harry.
- Dar numai dacă Barty Crouch ar fi rămas în împre¬jurimile castelului, zise Ron, pentru că harta nu arată decât şcoala şi împrejurimi, nu...
- Şşt! zise Hermione deodată.
Cineva urca treptele spre turnul bufniţelor. Harry auzi două voci care se certau, în timp ce se apropiau din ce în ce mai mult.
- Ăsta e şantaj, să ştii, am putea să avem mari probleme din cauza asta...
- Am încercat să fim politicoşi, acum a sosit momentul să jucăm murdar, aşa cum face şi el. Nu i-ar plăcea ca Minis¬terul Magiei să ştie ce a făcut...
- Îţi mai spun o dată, dacă scrii asta, e şantaj!
- Da, şi nu o să te plângi dacă o să avem parte şi de ceva bănuţi, nu?
Uşa de la turnul bufniţelor se deschise la perete. Fred şi George trecură pragul şi apoi îngheţară la vederea lui Harry, Ron şi Hermione.
- Ce căutaţi aici? ziseră Ron şi Fred în acelaşi timp.
- Trimitem o scrisoare, răspunseră Harry şi George într-un glas.
- La ora asta? ziseră Hermione şi Fred.
Fred zâmbi.
- Bine... Nu vă întrebăm ce faceţi, dacă nu ne întrebaţi nici voi pe noi, zise el.
Avea un plic sigilat în mână. Harry se uită spre el, dar Fred, din întâmplare sau deliberat, îşi mută mâna ca să acopere numele celui căruia îi era adresat.
- Păi, nu vă mai reţinem, zise el, făcând o plecăciune în batjocură şi arătând către uşă.
Ron nu se mişcă.
- Pe cine vreţi să şantajaţi? întrebă el.
Zâmbetul de pe chipul lui Fred dispăru. Harry îl văzu pe George aruncându-i o privire lui Fred, înainte de a-i zâmbi lui Ron.
- Nu fi tont, glumeam, zise el calm.
- Nu părea să fie o glumă, se încăpăţână Ron.
Fred şi George se uitară unul la altul. Apoi Fred spuse tăios:
- Ţi-am mai spus, Ron, nu-ţi mai băga nasul în treburile noastre, dacă îţi place ce formă are... Nu văd de ce ţi-ar plă¬cea de nasul tău, dar...
- Este şi treaba mea dacă şantajaţi pe cineva, zise Ron. George are dreptate, aţi putea avea mari probleme din cauza asta.
- Ţi-am spus, am glumit, zise George.
Se duse la Fred, îi luă scrisoarea din mână şi începu să o lege de piciorul celei mai apropiate bufniţe de şură.
- Începi să vorbeşti ca dragul nostru frate mai mare, să ştii, Ron. Dacă o ţii tot aşa, poate o să fii făcut Perfect în scurt timp...
- Ba nu! zise Ron cu patimă.
George duse bufniţa de şură la fereastră şi aceasta îşi luă zborul.
Se întoarse şi îi zâmbi lui Ron.
- Păi, atunci nu le mai spune altora ce să facă. Ne vedem mai târziu.
El şi Fred ieşiră din turnul bufniţelor. Harry, Ron şi Her¬mione se uitară unii la alţii.
- Nu credeţi că ştiu ceva despre toate câte s-au întâmplat, nu? şopti Hermione. Despre Crouch?
- Nu, zise Harry. Dacă ar fi ceva atât de serios, ar spune cuiva. I-ar spune lui Dumbledore.
Ron era neliniştit însă.
- Ce s-a întâmplat? îl întrebă Hermione.
- Păi... zise Ron încet, nu ştiu dacă ar face-o. Sunt... Sunt obsedaţi să scoată bani în ultimul timp, am observat când am stat cu ei... când... ştiţi voi... când...
- Nu vorbeam, termină Harry propoziţia în locul lui. Da, dar şantaj...
- Este ideea aia cu magazinul de glume, zise Ron. Am crezut că au spus-o doar ca să o supere pe mama, dar vor¬beau serios, vor să înfiinţeze unul. Nu mai au decât un an la Hogwarts şi vorbesc tot timpul despre ce trebuie să facă pe viitor, fiindcă tata nu îi poate ajuta şi au nevoie de mult aur ca să pună afacerea pe picioare.
Acum Hermione părea şi ea neliniştită.
- Da, dar... nu ar face ceva ilegal ca să facă rost de bani. Nu?
- Oare? zise Ron sceptic. Nu ştiu, zău... De obicei, mai încalcă regulile din când în când, nu?
- Da, dar asta ţine de lege, zise Hermione, părând speri¬ată. Nu este o regulă amărâtă a şcolii... Or să fie pedepsiţi mult mai aspru pentru şantaj! Ron... poate că ar trebui să-i spui lui Percy...
- Ai înnebunit? zise Ron. Să-i spun lui Percy? Probabil că ar face ca şi Crouch: i-ar denunţa.
Se uită pe fereastra pe care zburase bufniţa lui Fred şi George, iar apoi zise:
- Haideţi, să mergem la micul dejun.
- Credeţi că e prea devreme ca să mergem la domnul profesor Moody? îi întrebă Hermione, în timp ce coborau scara în spirală.
- Da, zise Harry. Probabil că ne-ar trece prin uşă dacă l-am trezi la ora asta, o să creadă că încercăm să-l atacăm în somn. Hai să mai aşteptăm până la pauză.
„Istoria Magiei”trecuse rareori atât de încet ca atunci. Harry se tot uita la ceasul lui Ron, având în vedere că renun¬ţase în sfârşit la al său, dar al lui Ron mergea atât de încet, încât ar fi putut jura că şi al lui se stricase. Toţi trei erau atât de obosiţi, încât ar fi fost fericiţi să îşi pună capetele pe bănci şi să doarmă. Nici măcar Hermione nu-şi lua notiţe ca de obicei, ci stătea cu capul sprijinit într-o mână, privindu-l absentă pe profesorul Binns.
Când în sfârşit sună clopoţelul, alergară pe coridoare către clasa de „Apărare contra Magiei Negre” şi îl văzură pe profesorul Moody ieşind din ea. Arăta la fel de obosit ca şi ei. Pleoapa ochiului său normal era căzută, făcându-i chipul să pară şi mai asimetric ca de obicei.
- Domnule profesor Moody? strigă Harry, în timp ce îşi croiau drum spre el prin mulţime.
- Bună, Potter, mormăi Moody.
Ochiul său magic urmărea nişte elevi din anul întâi care trecură pe lângă ei şi grăbiră pasul, aruncând priviri neli¬niştite. Se învârti apoi înspre ceafă şi îi urmări până după colţ, înainte ca Moody să vorbească iar:
- Veniţi aici!
Se dădu la o parte, ca să le facă loc să intre în clasa goală, şi şchiopătă după ei, închizând bine uşa.
- L-aţi găsit? întrebă Harry, fără introducere. Pe domnul Crouch?
- Nu, zise Moody.
Se duse la catedră, se aşeză, îşi întinse piciorul de lemn cu un mormăit încet şi îşi scoase termosul.
- Aţi folosit harta? mai întrebă Harry.
- Desigur, zise Moody, luând o înghiţitură din termos. Ţi-am călcat pe urme, Potter. Am Chemat-o din biroul meu în Pădurea Interzisă. Crouch nu apărea pe hartă...
- Deci, chiar a Dispărut? zise Ron.
- Nu poţi să Dispari la Hogwarts, Ron! zise Hermione. Ar fi putut să se facă nevăzut şi în alte feluri, nu, domnule profesor?
Ochiul lui Moody tremură uşor când se aţinti asupra Hermionei.
- Şi tu ar trebui să te gândeşti la o carieră de Auror, îi spuse el. Îţi merge cum trebuie minţea, Granger.
Hermione se îmbujoră de bucurie.
- Ei bine, nu era invizibil, zise Harry, harţa arată şi oame¬nii invizibili... Atunci probabil că a ajuns dincolo de ime¬diata vecinătate a castelului...
- Dar pentru că aşa a vrut? zise Hermione nerăbdătoare. Sau pentru că l-a forţat cineva?
- Da, ar fi putut să fie şi asta... Ar fi putut să-l urce pe o mătură şi să zboare cu el, nu? zise Ron repede, uitându-se încrezător la Moody, de parcă spera şi el să i se spună că ar putea să se facă Auror.
- Nu putem să excludem o răpire, mormăi Moody.
- Deci, zise Ron, credeţi că este undeva prin Hogsmeade?
- Ar putea fi oriunde, zise Moody, dând din cap. Singu¬rul lucru sigur este că nu e aici.
Căscă de îi trosniră fălcile, astfel încât i se întinseră cica¬tricele şi gura lui strâmbă dezvălui mai mulţi dinţi lipsă. Apoi spuse:
- Dumbledore mi-a spus că vă place să investigaţi, dar, ascultaţi-mă pe mine, nu puteţi face nimic pentru Crouch. Cred că acum îl caută Ministerul, i-a anunţat Dumbledore. Potter, tu ar trebui să te concentrezi asupra celei de-a treia probe...
- Poftim? zise Harry. A, da...
Nici nu se mai gândise la labirint de când plecase de acolo împreună cu Viktor Krum, în seara trecută.
- Ar trebui să ţi se potrivească perfect, ca o mănuşă, nu, Potter? zise Moody, uitându-se la Harry şi frecându-şi bărbia plină de cicatrice. Din câte mi-a spus Dumbledore, te-ai descurcat cu asemenea lucruri de o grămadă de ori. Ai trecut de mai multe obstacole când ai salvat Piatra Filozofală în primul an, nu?
- L-am ajutat şi noi, zise Ron repede. Eu şi Hermione. Moody zâmbi.
- Ei bine, ajutaţi-l să se antreneze şi de data asta şi n-o să fiu surprins dacă o să câştige! zise el. Între timp... vigilenţă continuă, Potter. Vigilenţă continuă!
Mai sorbi o dată din termos şi ochiul său magic se în¬dreptă spre fereastra prin care se zărea pânza cea mai înal¬tă a corăbiei celor de la Durmstrang.
- Voi doi - ochiul său normal era aţintit asupra lui Ron şi asupra Hermionei - rămâneţi alături de Potter, da? Eu sunt cu ochii în patru, dar cu toate astea... nu poţi fi nicio¬dată suficient de atent.
*
Sirius le trimise bufniţa înapoi a doua zi dimineaţă. Ateriză lângă Harry, exact în momentul în care o bufniţă roşcată veni în faţa Hermionei cu un Profetul zilei în cioc. Fata luă ziarul, cercetă primele pagini şi zise:
- Ha! Nu a aflat de Crouch!
Apoi li se alătură lui Ron şi lui Harry ca să citească ce spunea Sirius despre evenimentele misterioase de ieri noapte.

Harry,

Ce-a fost în mintea ta, să te duci în toiul nopţii în Pădurea Interzisă, însoţit de Viktor Krum? Vreau să-mi juri, prin bufniţă-retur, că nu o să te mai plimbi cu nimeni noaptea. Este cineva foarte periculos la Hogwarts. Mie îmi este foarte clar că au vrut să-l împiedice pe Crouch să vor¬bească cu Dumbledore şi tu probabil că ai fost la câţiva metri de acest cineva, care stătea ascuns în întuneric. Ar fi putut să te omoare!
Numele tău nu a ajuns din greşeală în Pocalul de Foc. Dacă încearcă cineva să te atace, asta e ultima lor şansă. Stai lângă Ron şi Hermione, nu ieşi din Turnul Cercetaşilor după o anumită oră şi pregăteşte-te pentru a treia probă. Exersează Împietriri şi Dezarmări. N-ar strica nici nişte blesteme. Fii cuminte şi ai grijă de tine. Aştept o scrisoare de la tine, în care să îmi dai cuvântul tău de onoare că nu o să te mai plimbi în afara şcolii!

Sirius

- Ce tupeu are să mă certe că am ieşit din şcoală! zise Harry puţin indignat, în timp ce împăturea scrisoarea lui Sirius şi o punea în buzunarul robei. După tot ce a făcut el când era la şcoală...
- Îşi face griji pentru tine! zise Hermione tăios. Ca şi Moody, ca şi Hagrid! Aşa că ascultă-i!
- Nu a încercat să mă atace nimeni tot anul, zise Harry. Nu mi-a făcut nimeni absolut nimic...
- În afară de faptul că ţi-a fost pus numele în Pocalul de Foc, zise Hermione. Şi probabil că cineva a făcut-o dintr-un motiv anume, Harry. Snuffles are dreptate. Poate şi-a plă¬nuit mişcările. Poate că asta este proba cu care vrea să te prindă...
- Fii atentă, zise Harry nerăbdător, să zicem că Snuffles are dreptate şi cineva l-a Împietrit pe Krum ca să-l răpească pe Crouch. Păi, atunci trebuie să fi fost după copaci, chiar lângă noi, nu? Dar au aşteptat până am plecat ca să acţi¬oneze, nu? Aşa că nu mi se pare că eu aş fi ţinta, nu?
- Nu ar fi putut să facă să pară totul ca un accident, dacă te-ar fi omorât în pădure! zise Hermione. Dar dacă mori în timpul unei probe...
- Nu le-a păsat când l-au atacat pe Krum, nu? zise Harry. De ce nu m-au eliminat şi pe mine? Ar fi putut să facă să pară că m-am duelat cu Krum sau ceva de genul ăsta...
- Harry, nici eu nu înţeleg, zise Hermione disperată. Ştiu doar că se întâmplă tot felul de lucruri ciudate şi nu-mi place deloc... Moody are dreptate... Snuffles are dreptate şi el... Trebuie să începi să te antrenezi pentru a treia probă ime¬diat. Scrie-i lui Snuffles şi promite-i că n-o să mai pleci de unul singur.
*
Împrejurimile castelului Hogwarts nu mai fuseseră nici¬odată atât de ademenitoare ca în acel moment, când Harry trebuia să rămână în castel. Următoarele zile îşi petrecu tot timpul liber la bibliotecă, împreună cu Hermione şi cu Ron, căutând blesteme, sau în clase goale, unde se furişau ca să exerseze. Harry se concentra asupra Vrăjii de Împietrire, pe care nu o mai folosise niciodată. Problema era că exersarea ei presupunea şi anumite sacrificii din partea lui Ron şi a Hermionei.
- Am putea s-o răpim pe Doamna Norris, sugeră Ron în timpul prânzului de luni, stând pe spate în mijlocul podelei clasei de „Farmece”, după ce tocmai fusese Împietrit şi tre¬zit de Harry a cincea oară la rând. Hai s-o Împietrim şi pe ea un timp. Sau l-am putea folosi pe Dobby, Harry, pun pariu că ar face orice ca să te ajute. Nu că m-aş plânge, sau ceva de genul ăsta - se ridică uşor, masându-şi partea dor¬sală - dar mă doare peste tot...
- Păi, dacă nu nimereşti deloc pernele! zise Hermione repede, rearanjând stiva de perne pe care le folosiseră la Vraja de Alungare şi pe care Flitwick le lăsase într-un dulap. Încearcă să cazi pe spate!
- După ce eşti Împietrit, nu prea mai poţi alege, Hermione! zise Ron supărat. De ce nu încerci şi tu?
- Păi, cred că acum a învăţat, oricum, zise Hermione repede. Şi nu trebuie să ne facem griji cu Dezarmatul, pen¬tru că Harry poate să facă asta de secole... Cred că ar trebui să începem cu nişte blesteme în seara asta...
Se uită pe lista pe care o făcuseră la bibliotecă.
- Mie îmi place cum sună ăsta, zise ea, Blestemul de Oprire. Ar trebui să încetinească orice încearcă să te atace, Harry. Începem cu ăsta.
Sună clopoţelul. Puseră repede pernele înapoi, în dula¬pul lui Flitwick, şi ieşiră din clasă.
- Ne vedem la cină! zise Hermione şi se duse la „Arit¬manţie”, în timp ce Harry şi Ron se îndreptau către Turnul de Nord, spre clasa unde se ţineau orele de „Previziuni despre viitor”.
Razele generoase de soare, aurii şi strălucitoare, scăldau coridorul, pătrunzând prin ferestrele înalte. Cerul de afară era de un albastru aşa de luminos, încât parcă ar fi fost smălţuit.
- Cred că o să fierbem în camera lui Trelawney, niciodată nu stinge focul ăla, bombăni Ron, în timp ce începeau să urce treptele scării argintii de sub trapă.
Avea dreptate. Clasa slab luminată era ca o saună. Vaporii proveniţi de la focul aromat erau mai grei ca nici¬odată. Harry simţea că i se învârte capul, în timp ce se în¬drepta către una dintre ferestrele cu draperiile trase. În timp ce profesoara Trelawney se uita în altă parte, descurcân¬du-şi şalul care se prinsese într-o lampă, o deschise câţiva centimetri şi se aşeză în fotoliul său ca o pernă imensă, simţind adierea răcoroasă pe faţă. Era extrem de plăcut.
- Dragii mei, zise profesoara Trelawney, aşezându-se în faţa clasei în fotoliul înaripat şi uitându-se la fiecare dintre ei cu ochii măriţi într-un mod ciudat, aproape că am termi¬nat ce aveam de făcut la previziunile la nivel planetar. Astăzi însă avem o ocazie excelentă să examinăm efectele lui Marte, pentru că poziţia sa este extrem de interesantă în acest moment. Vă rog să vă uitaţi toţi aici, voi mai stinge câteva lumini...
Îşi vântură bagheta şi stinse o parte din lămpi. Focul rămăsese singura sursă de lumină. Profesoara Trelawney se aplecă şi scoase de sub scaun un model în miniatură al sis¬temului solar, ferecat într-o cupolă de sticlă. Era ceva foarte frumos: câte o Lună strălucea în jurul celor nouă planete şi în jurul soarelui ca de foc, toate suspendate în aer sub sti¬clă. Harry o urmări fără prea mare atenţie pe profesoara Trelawney, care începu să arate unghiul fascinant pe care îl făcea Marte în conjuncţie cu Neptun. Vaporii foarte par¬fumaţi reuşiră să îndepărteze şi adierea dinspre fereastră care îi atingea uşor faţa. Auzi o insectă bâzâind discret în spatele draperiei. Simţea că încep să îi cadă pleoapele...
Se făcea că zbura pe spatele unei bufniţe, planând pe cerul albastru şi senin către o casă veche, situată pe vârful unui deal şi acoperită de iederă. Zbură din ce în ce mai jos, cu vântul adiindu-i plăcut pe faţă, până când ajunse la o fe¬reastră spartă, foarte întunecată, de la un etaj superior al casei, pe care pătrunse înăuntru. Acum zbura pe un coridor sinistru, către o cameră de la capătul acestuia... Intră pe uşă într-o cameră întunecată, ale cărei ferestre erau blocate...
Harry nu mai era pe bufniţă... Acum se uita cum aceasta zbură în partea cealaltă a camerei, către un scaun cu spatele către el... Pe podeaua de lângă scaun erau două siluete în¬tunecate... Amândouă se mişcau... Una era a unui şarpe uriaş... cealaltă era a unui om... Un om scund, cu chelie, un om cu ochi umezi şi nas ascuţit... Plângea răguşit pe covorul din faţa şemineului...
- Ai noroc, Şobo, zise o voce rece, foarte ascuţită, din fotoliul în care aterizase bufniţa. Eşti într-adevăr foarte norocos. Gafa ta nu mi-a stricat planurile. Acum este mort.
- Înălţime! strigă omul de pe jos. Stăpâne, sunt... sunt atât de mulţumit... şi îmi pare atât de rău...
- Nagini, zise vocea rece, ai avut ghinion. Nu ţi-l voi da pe Şobo la cină, până la urmă... Dar nu-ţi face probleme... ţi-a mai rămas Harry Potter...
Şarpele sâsâi şi Harry văzu cum îi flutura limba.
- Acum, Şobo, zise vocea rece, poate că ar trebui să-ţi reamintesc de ce nu voi mai tolera gafe din partea ta...
- înălţime... nu... vă implor...
Vârful baghetei apăru de după scaun. Era aţintit către Şobo.
- Crucio! zise vocea rece.
Şobo urlă, de parcă fiecare parte din corp îi luase foc, şi strigătul său umplu urechile lui Harry, iar cicatricea de pe frunte îl ustură mai dureros ca niciodată. Urla şi el... Cap-de-Mort trebuia să-l audă, să ştie că era acolo...
- Harry! Harry!
Harry deschise ochii. Zăcea întins pe podeaua din came¬ra profesoarei Trelawney, cu mâinile pe faţă. Cicatricea încă îl ardea atât de tare, încât îi lăcrimau ochii. Durerea fusese reală. Întreaga clasă era în jurul lui şi Ron îngenunchease lângă el, părând îngrozit.
- Ţi-ai revenit? îl întrebă el.
- Nu, încă nu! zise profesoara Trelawney, părând extraordinar de entuziasmată.
Ochii îi căzură asupra lui Harry, privindu-l cu atenţie.
- Ce a fost, Potter? O premoniţie? O viziune? Ce ai văzut?
- Nimic, minţi Harry.
Se ridică. Simţea cum tremură din toate încheieturile. Nu putea să se abţină să se uite în jur, la umbrele din spatele său. Vocea lui Cap-de-Mort i se păruse atât de aproape...
- Aveai mâinile pe cicatrice! zise profesoara Trelawney. Te rostogoleai pe podea, cu mâinile încleştate pe cicatrice! Haide, Potter, am experienţă în domeniu!
Harry se uită la ea.
- Cred că ar trebui să mă duc în aripa spitalului, zise el. Mă doare capul îngrozitor...
- Dragul meu, este evident că ai fost stimulat de vibraţiile extraordinar de clarvăzătoare ale camerei mele! zise profe¬soara Trelawney. Dacă pleci acum, ai putea să pierzi ocazia să vezi şi altceva...
- Nu vreau să văd altceva, în afară de vreun leac pentru durerile de cap, zise Harry.
Se ridică. Cu toţii se traseră să îi facă loc. Păreau epuizaţi.
- Ne vedem mai târziu, îi şopti Harry lui Ron, luându-şi geanta şi îndreptându-se către trapă, fără să se uite măcar la profesoara Trelawney, care avea o expresie de frustrare pro¬fundă, de parcă tocmai i s-ar fi refuzat o enormă favoare.
Însă când ajunse la capătul scării, Harry nu se îndreptă către aripa spitalului. Nu avea deloc intenţia să se ducă acolo. Sirius îi spusese ce să facă dacă îl durea iar cicatricea şi Harry avea să-i urmeze sfatul: se ducea direct în biroul lui Dumbledore. Merse grăbit pe coridoare, gândindu-se la ce văzuse în vis... Fusese la fel de real ca şi cel din care se tre¬zise în Aleea Boschetelor... Trecu în evidenţă toate detaliile, încercând să se asigure că şi le va aminti şi mai târziu... Îl auzise pe Cap-de-Mort acuzându-l pe Şobo de o gafă... Dar bufniţa îi adusese veşti bune, gafa fusese reparată, cineva murise... Aşa că Şobo nu mai fusese dat şarpelui să îşi astâm¬pere foamea... El, Harry, urma să fie hrana pentru şarpe...
Harry trecu pe lângă acel gargui de piatră care păzea intrarea spre biroul lui Dumbledore, fără să observe măcar. Clipi, se uită în jur, îşi dădu seama ce se întâmplase şi se în¬toarse înapoi. Apoi îşi aminti că nu ştia parola.
- Şerbet de lămâie? încercă el.
Statuia nu se mişcă.
- Bine, zise Harry, uitându-se la el. Plăcintă de pere. Hm... Baghetă de jeleu. Bombe mirositoare. Gumă de mestecat. Jeleuri cu toate aromele... A nu, nu cred că îi plac, nu?... Ah, deschide-te! zise el supărat. Trebuie neapărat să-l văd, e urgent!
Statuia rămase neclintită.
Harry îl lovi, obţinând doar o durere îngrozitoare în picior.
- Broaşte de ciocolată! strigă el mânios, stând într-un picior. Pană de zahăr! Plăcintă de gândaci!
Statuia prinse viaţă şi se dădu la o parte. Harry clipi.
- Plăcintă de gândaci? zise el uimit. Glumisem...
Trecu repede prin spaţiul dintre pereţi şi ajunse la capă¬tul scării de piatră în spirală, care se mişcă încet în sus, în timp ce uşile se închideau în spatele lui, ducându-l către o uşă de stejar lăcuită, cu un mâner cu care se bătea într-o uşă de aramă.
Auzi voci din birou, se dădu la o parte de pe scara mişcă¬toare şi ezită, ascultând.
- Dumbledore, mă tem că nu văd legătura chiar deloc!
Era vocea Ministrului Magiei, Cornelius Fudge.
- Ludo zice că Bertha este în stare să se rătăcească... Sunt de acord că ar fi trebuit să o fi găsit până acum, dar nu avem nici o dovadă că s-ar întâmpla lucruri necurate, Dum¬bledore, deloc. Cât despre legătura dintre dispariţia ei şi a lui Barty Crouch...
- Şi ce credeţi că s-a întâmplat cu Barty Crouch, domnule Ministru? se auzi vocea răguşită a lui Moody.
- Eu cred că există două posibilităţi, Alastor, zise Fudge. Ori Crouch şi-a ieşit din minţi până la urmă - ceea ce este foarte posibil, sunt convins că sunteţi de acord, având în vedere trecutul său - şi s-a dus cine ştie unde...
- S-a dus extrem de repede, dacă aşa s-a întâmplat, Cornelius, zise Dumbledore calm.
- Sau... Ei bine - Fudge părea ruşinat - voi hotărî după ce voi vedea unde a fost găsit... Însă ai zis că a fost în apro¬pierea trăsurii celor de la Beauxbatons... Dumbledore, ştii ce este femeia aia?
- Eu o consider o directoare foarte pricepută şi... o dan¬satoare excelentă, zise Dumbledore încet.
- Dumbledore, fii serios! zise Cornelius mânios. Nu cumva ai păreri preconcepute despre ea, din cauza lui Hagrid? Nu sunt cu toţii inofensivi... Dacă poţi să-l numeşti pe Hagrid inofensiv, cu obsesia aia a lui pentru monştri...
- Eu o suspectez pe Madame Maxime la fel ca şi pe Ha¬grid, zise Dumbledore, tot aşa de calm. Cred că s-ar putea ca tu să fii cel cu prejudecăţi, Cornelius.
- Putem să încheiem discuţia asta? mormăi Moody.
- Da, da, atunci hai să mergem spre Pădurea Interzisă, zise Cornelius Fudge nerăbdător.
- Da, zise Moody, dar Potter vrea să stea de vorbă cu tine, Dumbledore. E chiar în faţa uşii...



— CAPITOLUL XXX —

PENSIVUL

Uşa biroului se deschise.
- Bună, Potter, zise Moody. Hai, intră...
Harry intră. Mai fusese o dată în biroul lui Dumbledore. Era o cameră circulară foarte frumoasă, plină cu fotografi¬ile directorilor şi directoarelor din trecut de la Hogwarts, care dormeau cu toţii, cu piepturile umflându-li-se uşor când respirau.
Cornelius Fudge stătea lângă biroul lui Dumbledore, îmbrăcat cu pelerina sa în dungi, şi îşi ţinea în mână pălăria verde-deschis.
- Harry! zise Fudge vesel, înaintând spre el. Ce mai faci?
- Bine, minţi Harry.
- Tocmai vorbeam de noaptea în care a apărut domnul Crouch la marginea Pădurii Interzise, zise Fudge. Tu l-ai găsit, nu?
- Da, zise Harry, după care, simţind că era inutil să pre¬tindă că nu auzise ce vorbiseră, adăugă: dar nu am văzut-o nicăieri pe Madame Maxime şi cred că i-ar fi greu să se as¬cundă, nu?
Dumbledore îi zâmbi lui Harry din spatele lui Fudge, în ochi apărându-i obişnuitele scânteieri.
- Da, bine, zise Fudge, părând ruşinat, tocmai vroiam să facem o plimbare scurtă prin împrejurimi, Harry, te rog să ne scuzi... Poate ar trebui să te întorci la ore...
- Vroiam să vorbesc cu dumneavoastră, domnule profe¬sor, zise Harry repede, uitându-se la Dumbledore, care îi aruncă o privire iscoditoare.
- Aşteaptă-mă aici, Harry, zise el, nu întârzii mult.
Trecură în linişte pe lângă el şi închiseră uşa. După câte¬va minute, Harry auzi zgomotul paşilor lui Moody pierzân¬du-se pe coridorul de jos. Se uită în jur.
- Bună, Fawkes, zise el.
Fawkes, pasărea phoenix a profesorului Dumbledore, stătea pe stinghia ei de aur de lângă uşă. De mărimea unei lebede, cu pene minunate, roşii şi aurii, îşi vântură coada lungă şi clipi, privind cu atenţie către Harry.
Harry se aşeză pe un scaun din faţa biroului lui Dum¬bledore. Timp de mai multe minute, stătu şi îi privi pe foştii directori şi directoare cum dormeau în ramele lor, gândindu-se la ce auzise nu de mult, şi îşi trecu degetele peste cicatrice. Acum nu îl mai durea.
Se simţea mult mai calm, acum că era în biroul lui Dumbledore, ştiind că în curând avea să-i povestească despre vis. Harry se uită la pereţii din spatele biroului. Jobenul Magic, la fel de peticit şi ponosit, era aşezat pe un raft. Lângă el era o cutie mare de sticlă în care se afla o sabie magnifică de argint, cu rubine mari incrustate pe prăsele, pe care o recunoscu ca fiind aceea pe care el însuşi o scosese din Jobenul Magic în anul II. Sabia îi aparţinuse odată lui Godric Gryffindor, fondatorul Casei lui Harry. O privea, amintindu-şi cum îi venise în ajutor când crezuse că nu mai avea nici o speranţă, şi deodată observă o sclipire argintie scăpărând pe cutia de sticlă. Se uită în jur ca să găsească sursa şi văzu o rază aurie care venea dintr-un dulap negru din spatele său, a cărui uşă nu era bine închisă. Harry ezită, se uită la Fawkes, iar apoi se ridică, se duse în partea cealaltă a biroului şi deschise uşa dulapului.
Acolo era o lighean de piatră, cu apă pe fund şi cu nişte simboluri ciudate sculptate pe margine: rune şi alte însemnări pe care Harry nu le recunoscu. Lumina argintie pro¬venea din conţinutul ligheanului, care era deosebit de tot ce văzuse Harry până atunci. Nu putu să îşi dea seama dacă substanţa din lighean era lichidă sau gazoasă. Era foarte luminoasă, alb-argintie, şi se mişca neîncetat. La su¬prafaţa ei erau mici valuri, semănând cu apa vălurită de vânt... Şi atunci, ca într-o învolburare de nori, conţinutul ligheanului se despărţi şi se învârti încet. Arăta ca o lu¬mină lichidă - sau ca un vânt solid - Harry nu se putea hotărî cu ce semăna mai bine... Ar fi vrut să pună mâna, ca să vadă ce era, dar cei aproape patru ani de experienţe în lumea vrăjitorilor îi spuseră că introducerea mâinii într-un vas plin cu o substanţă necunoscută era o mare prostie. Astfel că îşi scoase bagheta din buzunarul robei, aruncă o privire neliniştită în jur, se uită la conţinutul ligheanului şi îl atinse cu bagheta. Suprafaţa substanţei argintii de dinăuntru începu să se învârtă foarte repede.
Harry se aplecă mai aproape, cu capul în dulap. Sub¬stanţa argintie devenise transparentă, aproape ca sticla. Se uită în jos, aşteptând să vadă fundul de piatră al ligheanu¬lui... În schimb, văzu o cameră enormă dedesubtul sub¬stanţei misterioase, o cameră în care el privea ca printr-o fe¬reastră rotundă din tavan.
Camera era slab luminată. Se gândi că trebuia să fi fost sub pământ, pentru că nu avea ferestre, ci doar torţe pe pereţi, la fel ca acelea care luminau castelul Hogwarts. Apropiindu-şi faţa şi mai mult, încât nasul îi ajunse la doi centimetri de substanţa sticloasă, Harry văzu că lângă fiecare perete se aflau rânduri-rânduri de vrăjitori şi vrăji¬toare, ca şi cum ar fi stat în bănci care se ridicau pe mai multe niveluri. Exact în centrul camerei era un scaun gol. Scaunul acela îi dădu lui Harry un presentiment neplăcut. Avea lanţuri pe mânere, de parcă cei care stăteau acolo erau de obicei legaţi de el.
Unde era acest loc? Cu siguranţă că nu la Hogwarts, nu văzuse niciodată o asemenea cameră în castel. Iar mulţimea din camera misterioasă era compusă din adulţi, or Harry ştia că nu erau nici pe departe atâţia profesori la Hogwarts. Dar păreau să aştepte ceva... Deşi nu le putea vedea decât vârfurile pălăriilor ascuţite, păreau să fie cu toţii cu feţele îndreptate într-o singură direcţie şi nimeni nu vorbea cu nimeni.
Ligheanul fiind rotund, iar camera pe care o vedea drep¬tunghiulară, Harry nu putea să vadă ce se întâmpla în colţuri. Se aplecă şi mai în faţă, apropiindu-şi capul şi încer¬când să vadă mai bine...
Vârful nasului îi atinse substanţa ciudată în care se uita.
Biroul lui Dumbledore scoase un zgomot strident... Harry fu aruncat înăuntru cu capul în substanţa din lighean...
Dar capul nu i se lovi de pardoseala de piatră. Cădea prin ceva rece ca gheaţa şi negru ca smoala... Era ca şi când ar fi fost absorbit de un vârtej întunecat...
Şi deodată, se trezi stând pe o bancă de la capătul camerei din interiorul ligheanului, o bancă mult deasupra celorlalte. Se uită în sus, la tavanul înalt de piatră, aşteptân¬du-se să vadă fereastra circulară prin care tocmai se uitase, însă nu văzu nimic altceva decât piatră întunecată.
Respirând greu şi sacadat, Harry se uită în jur. Nimeni dintre vrăjitorii şi vrăjitoarele din cameră (şi erau cel puţin două sute) nu se uita la el. Nu păreau să fi observat că tocmai căzuse în mijlocul lor, din tavan, un băiat de paisprezece ani. Harry se întoarse către vrăjitorul de lângă el şi scoase un strigăt de uimire care răsună în toată camera.
Stătea chiar lângă Albus Dumbledore.
- Domnule profesor! zise Harry, într-o şoaptă sugrumată. Îmi pare rău... nu am vrut... Mă uitam doar în ligheanul acela din dulapul dumneavoastră... Eu... Unde suntem?
Dar Dumbledore nu se mişcă şi nici nu îi vorbi. Îl ignoră complet. La fel ca toţi ceilalţi vrăjitori de pe bănci, se uita în colţul îndepărtat al camerei unde era uşa.
Harry se uită derutat la Dumbledore, apoi la mulţimea tăcută, apoi iar la Dumbledore. Şi în cele din urmă îşi dădu seama...
Lui Harry i se mai întâmplase o dată să se găsească unde¬va unde nimeni nu putea să îl vadă sau să îl audă. Atunci căzuse printr-o pagină a unui jurnal fermecat direct în amintirea altcuiva... Şi, dacă nu se înşela, se întâmplase tot ceva de genul acela...
Harry îşi ridică mâna dreaptă, ezită şi apoi o mişcă rapid în faţa lui Dumbledore. Dumbledore nu clipi, nici nu se uită la Harry şi nu se mişcă deloc. Şi astfel, din punctul de vedere al lui Harry, problema fu lămurită. Dumbledore nu l-ar fi ignorat aşa. Era într-o amintire şi acela nu era Dum¬bledore cel din prezent. Şi totuşi, nu avea cum să fie cu foarte mult timp în urmă... Dumbledore cel care stătea lângă el acum avea părul argintiu, exact ca în prezent. Dar ce era locul acesta? Ce aşteptau toţi vrăjitorii aceia?
Harry se uită în jur cu şi mai mare atenţie. Camera, aşa cum presupusese când o observase de deasupra, era cu sigu¬ranţă sub pământ... Semăna mai mult cu o celulă decât cu o cameră, îşi zise. Avea un aer straniu şi auster. Nu erau tablouri pe pereţi şi nici un fel de ornamente... Doar acele rânduri de bănci care se ridicau pe mai multe niveluri în jurul camerei, toate poziţionate pentru a avea o privelişte limpede a scaunului cu lanţurile pe mânere.
Înainte să ajungă la vreo concluzie asupra locului unde se aflau, Harry auzi paşi. Uşa din colţul celulei se deschise şi intrară trei oameni - sau mai bine zis, un om, încadrat de doi Dementori.
Harry simţi cum îi îngheaţă sufletul. Dementorii, crea¬turi înalte, cu glugi care le ascundeau feţele, se apropiau încet de scaunul din centrul camerei, fiecare strângând cu putere câte o mână a omului, cu braţele lor care păreau să fi intrat în putrefacţie. Omul dintre ei părea că e gata să leşine în orice moment şi Harry îl înţelese... Ştia că Dementorii nu îi puteau face nimic într-o amintire, dar Harry avea întipărită clar în minte puterea lor. Mulţimea se dădu puţin înapoi când Dementorii îl puseră pe om în scaunul cu lanţuri şi apoi ieşiră din cameră. Uşa se închise după ei.
Harry se uită la omul care stătea în scaun şi văzu că era Karkaroff.
Spre deosebire de Dumbledore, Karkaroff părea mult mai tânăr. Avea părul negru şi bărbuţa la fel. Nu era îmbră¬cat în blănuri mătăsoase, ci într-o robă subţire şi ponosită. Tremura. Sub ochii lui Harry, lanţurile de pe mânerele scaunului se făcură brusc aurii şi se încolăciră pe braţele lui Karkaroff, ţintuindu-l acolo.
- Igor Karkaroff, zise o voce dură din stânga lui Harry.
Harry se uită în jur şi îl văzu pe domnul Crouch ridicându-se din mijlocul băncii de lângă el. Părul lui Crouch era negru, chipul său avea mult mai puţine riduri şi părea mult mai în formă şi cu capul pe umeri.
- Ai fost adus de la Azkaban ca să furnizezi dovezi Mini¬sterului Magiei. Ne-ai dat de înţeles că ai informaţii impor¬tante pentru noi.
Karkaroff stătea cât de drept putea, strâns legat de scaun.
- Da, domnule, zise el şi, deşi vocea îi era foarte speriată, Harry distinse în ea nota mieroasă bine cunoscută. Doresc să-i fiu de folos Ministerului. Vreau să ajut. Ştiu... Ştiu că Ministerul încearcă să... să-i adune pe ultimii susţinători ai Lordului Întunecat. Sunt dornic să fiu de ajutor, după pu¬terile mele...
Băncile se umplură de zumzet. Unii îl priveau pe Karka¬roff cu interes, alţii cu o profundă neîncredere. Atunci Harry auzi clar o voce răguşită, din partea cealaltă a lui Dumbledore, care zise:
- Ce mizerabil...
Harry se aplecă în faţă să vadă dincolo de Dumbledore. Era Ochi-Nebun Moody... deşi aspectul său era complet diferit. Nu avea ochiul magic, ci doi ochi normali. Amândoi îl priveau pe Karkaroff printre pleoape, cu un imens dispreţ.
- Crouch o să-i dea drumul, îi şopti Moody lui Dum¬bledore. A făcut un târg cu el. Mi-a luat şase luni să îl descopăr şi Crouch o să-i dea drumul, dacă o să-i furnizeze sufi¬ciente nume noi. Să auzim informaţiile, aşa zic eu, şi apoi să-l dăm imediat pe mâna Dementorilor.
Dumbledore scoase un mic sunet dezaprobator pe nasul lung şi coroiat.
- Ah, am uitat... Ţie nu-ţi plac Dementorii, nu, Albus? zise Moody, cu un zâmbet diabolic.
- Nu, zise Dumbledore calm, mă tem că nu. De mult timp sunt de părere că Ministerul greşeşte că se aliază cu asemenea creaturi...
- Nu şi pentru mizerabilii ca el, zise Moody încet.
- Zici că vrei să ne dai nume, Karkaroff, zise domnul Crouch. Să le auzim, te rog...
- Trebuie să înţelegeţi, zise Karkaroff grăbit şi neliniştit, că Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit opera întotdeauna într-un se¬cret desăvârşit... Prefera ca noi... ăăă... vreau să spun, susţi¬nătorii lui... Şi acum regret, din tot sufletul, că m-am numărat printre ei...
- Zi odată, şuieră Moody.
- Nu ştiam niciodată numele tuturor confraţilor noştri... El era singurul care ştia câţi eram... Şi cine anume...
- Da, a fost o mişcare inteligenţă, nu-i aşa, având în vedere că a avut grijă ca oamenii ca tine, Karkaroff, să nu poată să-i trădeze pe toţi, murmură Moody.
- Şi totuşi, zici că ai nişte nume pentru noi? întrebă dom¬nul Crouch.
- Am, zise Karkaroff pe nerăsuflate. Şi să ştiţi că erau nişte susţinători importanţi. Oameni pe care i-am văzut cu ochii mei urmându-i ordinele. Vă dau aceste informaţii pentru a de¬monstra că mă dezic întru totul de el şi că sunt copleşit de re¬muşcări atât de cumplite, încât abia mai pot să...
- Care sunt aceste nume? întrebă domnul Crouch tăios.
Karkaroff trase aer în piept.
- Era Antonin Dolohov, zise el. L-am... L-am văzut torturând nenumăraţi Încuiaţi şi... adversari ai Lordului Întunericului.
- Şi l-ai ajutat să o facă, bombăni Moody.
- L-am prins deja pe Dolohov, zise Crouch. A fost prins la scurt timp după tine.
- Într-adevăr? zise Karkaroff şi ochii i se măriră. Sunt... Sunt încântat să aud asta...
Însă nu părea prea încântat. Harry îşi dădu seama că aceste veşti fuseseră un adevărat şoc pentru Karkaroff. Unul dintre numele date de el era inutil.
- Alţii? zise Crouch rece.
- Da... Mai era Rosier, răspunse Karkaroff repede. Evan Rosier.
- Rosier este mort, zise Crouch. Şi el a fost prins curând după tine. A preferat să se lupte în loc să se predea şi a fost ucis în timpul luptei.
- Însă a luat şi o bucată din mine cu el, şopti Moody din dreapta lui Harry.
Harry se uită iar la el şi îl văzu arătându-i lui Dumbledore spre bucata lipsă din nasul său.
- Ro... Rosier a primit ce-a meritat! zise Karkaroff, în voce simţindu-i-se clar panica.
Harry îşi dădu seama că Igor Karkaroff începea să îşi facă griji că nici una dintre informaţiile sale nu îi vor fi de folos Ministerului. Ochii lui Karkaroff se aţintiră către uşa din colţ, în spatele căreia stăteau cu siguranţă Dementorii, aşteptându-l.
- Alţii? zise Crouch.
- Da! zise Karkaroff. A mai fost şi Travers... A ajutat la omorârea lui McKinnons! Şi Mulciber... Se specializase în Blestemul Imperius, a determinat nenumăraţi oameni să facă lucruri îngrozitoare! Apoi Rookwood, care a fost spion şi i-a dat informaţii preţioase Celui-Ce-Nu-Trebuie-Numit, chiar din interiorul Ministerului!
Harry îşi dădu seama că de data asta Karkaroff o nime¬rise. Mulţimea murmura ca un singur glas.
- Rookwood? zise domnul Crouch, făcându-i semn unei vrăjitoare care stătea în faţa lui şi care începu să noteze ceva pe bucata ei de pergament. Augustus Rookwood de la Departamentul Misterelor?
- Chiar el, zise Karkaroff entuziasmat. Cred că a folosit o reţea de vrăjitori în locuri sus-puse şi din interiorul Ministerului, şi din afara sa, pentru a strânge informaţii...
- Însă pe Travers şi Mulciber îi avem, zise domnul Crouch. Foarte bine, Karkaroff, dacă asta este tot, te vei în¬toarce la Azkaban în timp ce noi vom decide...
- Nu încă! strigă Karkaroff, părând chiar disperat. Aştep¬taţi, mai este cineva!
Harry îl văzu transpirând în lumina torţelor, pielea sa albă contrastând puternic cu părul şi barba.
- Plesneală! strigă el. Severus Plesneală!
- Plesneală a fost eliberat de acest consiliu, zise Crouch cu răceală. A garantat Albus Dumbledore pentru el.
- Nu! strigă Karkaroff, zbătându-se în lanţurile care îl legau de scaun. Vă asigur! Severus Plesneală este un Devo¬rator al Morţii!
Dumbledore se ridică în picioare.
- Am adus dovezi deja în această problemă, zise el calm. Severus Plesneală a fost într-adevăr un Devorator al Morţii. Dar s-a alăturat părţii noastre înainte de declinul Lordului Cap-de-Mort şi a devenit spion pentru noi, riscându-şi pro¬pria viaţă. Acum este un Devorator al Morţii în aceeaşi măsură în care sunt şi eu.
Harry se întoarse să se uite la Ochi-Nebun Moody. Avea o expresie extraordinar de sceptică în spatele lui Dumbledore.
- Foarte bine, Karkaroff, zise Crouch rece, ne-ai fost de ajutor. Îţi vom revizui cazul. Între timp, te vei întoarce în Azkaban...
Vocea domnului Crouch se pierdu. Harry se uită în jur; celula se dizolva de parcă ar fi fost făcută din fum. Totul se ducea şi nu îşi mai văzu decât propriul corp, restul era doar întuneric...
Şi atunci, încăperea se întoarse. Harry stătea pe un alt loc. Tot pe banca cea mai de sus, dar acum în stânga domnului Crouch. Atmosfera părea diferită, relaxată, chiar veselă. Vrăjitorii şi vrăjitoarele de lângă pereţi vorbeau unii cu alţii, de parcă ar fi fost la un eveniment sportiv. O vrăji¬toare de la jumătatea băncilor de pe peretele de vizavi îi atrase atenţia lui Harry. Avea părul blond tuns scurt, era îmbrăcată cu robă roşie şi avea în gură vârful unei pene de culoarea, verde-crud. Era, negreşit, o Rita Skeeter mai tânără. Harry se uită în jur; Dumbledore stătea iar lângă el, îmbrăcat altfel. Domnul Crouch părea mai obosit şi mai înspăimântător, mai nefericit... îşi zise Harry. Era o altă amintire, o altă zi... un alt proces.
Uşa din colţ se deschise şi Ludo Bagman intră în cameră.
Acesta însă nu era Ludo Bagman din prezent, ci un Ludo Bagman care era evident la apogeul carierei sale de vâjthaţ. Nasul nu îi era spart. Era înalt şi slab, dar musculos. Bag¬man părea emoţionat când se aşeză pe scaun, dar nu fu înlănţuit acolo, ca Igor Karkaroff, iar Bagman, prinzând curaj din acest motiv, aruncă o privire mulţimii, le făcu câtorva cu mâna şi reuşi să zâmbească puţin.
- Ludo Bagman, ai fost adus aici, în faţa Consiliului de Legi Magice, ca să răspunzi în faţa acuzaţiilor despre activitatea ta de Devorator al Morţii, zise domnul Crouch. Am auzit acuzaţii împotriva ta şi suntem pe cale să dăm verdictul. Ai ceva de adăugat declaraţiei tale, înainte de a ne pronunţa?
Lui Harry nu îi venea să creadă. Ludo Bagman, un Devorator al Morţii?
- Doar că, zise Bagman, zâmbind neliniştit, păi... ştiu că am fost cam prost...
Unul sau doi vrăjitori şi vrăjitoare zâmbiră indulgenţi.
Domnul Crouch nu păru să le împărtăşească sentimentele. Se uita la Ludo Bagman cu severitate şi cu un dispreţ profund.
- Nu ai zis niciodată un adevăr mai mare, băiete, îi spuse cineva răguşit lui Dumbledore din spatele lui Harry.
Se întoarse şi iar îl văzu pe Moody stând acolo.
- Dacă nu aş fi ştiut că ai fost mereu cam tont, aş fi zis că un balon-ghiulea ţi-a afectat mintea pentru totdeauna...
- Ludovic Bagman, ai fost prins dându-le informaţii susţi¬nătorilor lui Cap-de-Mort, zise domnul Crouch. Pentru asta, propun o perioadă de prizonierat în Azkaban, o perioadă nu mai mică de...
Însă imediat se auzi un vuiet de supărare dinspre mulţi¬mea aflată în cameră. Mai mulţi vrăjitori şi vrăjitoare de lângă pereţi se ridicară, dând din capete şi chiar din pumni, către domnul Crouch.
- Dar v-am spus, n-am ştiut! strigă Bagman cu sinceri¬tate, căutând să acopere zgomotul mulţimii. Nici nu am bănuit! Bătrânul Rookwood a fost prieten cu tatăl meu... Niciodată nu mi-a trecut prin minte că ţinea cu Ştiţi-Voi-Ci¬ne! Am crezut că strângeam informaţii pentru ai noştri! Şi Rookwood tot zicea că o să-mi găsească o slujbă la Minis¬ter mai târziu... după ce mi se va termina perioada de glo¬rie în vâjthaţ, mă înţelegeţi... Adică, doar n-o să lovesc baloane-ghiulea toată viaţa, nu?
Se auziră râsete dinspre mulţime.
- Se va supune la vot, zise domnul Crouch cu răceală şi se întoarse către partea dreaptă a camerei. Rog membrii juriului să ridice mâna... Cei în favoarea închisorii...
Harry se uită către partea dreaptă a camerei. Nimeni nu ridică mâna. Mulţi dintre vrăjitorii şi vrăjitoarele din jur înce¬pură să aplaude. Una dintre vrăjitoarele din juriu se ridică.
- Da? răcni Crouch.
- Nu am vrea decât să-l felicităm pe domnul Bagman datorită splendidei evoluţii pentru Anglia la meciul de vâjthaţ de sâmbăta trecută împotriva Turciei, zise vrăjitoa¬rea pe nerăsuflate.
Domnul Crouch era furios. Camera răsună de aplauze. Bagman se ridică şi făcu o plecăciune, zâmbind.
- Groaznic, îi spuse domnul Crouch cu patimă lui Dum¬bledore, aşezându-se, în timp ce Bagman ieşea din cameră. Rookwood să-i găsească o slujbă la Minister... Ziua în care ni se va alătura Ludo Bagman va fi cu adevărat o zi tristă pen¬tru Minister...
Şi camera se dizolvă iar. Când se întoarse, Harry se uită în jur. El şi Dumbledore stăteau în continuare lângă dom¬nul Crouch, însă atmosfera era cât se poate de schimbată. Era o tăcere totală, întreruptă doar de plânsetele unei vrăji¬toare firave, ca un spic de grâu, care stătea lângă domnul Crouch. Avea o batistă pe care şi-o ţinea strâns la gură cu mâinile-i tremurânde. Harry se uită la Crouch şi îl văzu mai sobru şi mai cărunt ca înainte. O venă i se zbătea la tâmplă.
- Adu-i, zise el şi vocea îi răsună în încăperea tăcută.
Uşa din colţ se deschise iar. De această dată intrară şase Dementori, aducând cu ei patru oameni. Harry văzu mul¬ţimea întorcându-se să se uite la Crouch. Câţiva începură să şoptească între ei.
Dementorii îi puseră pe fiecare dintre cei patru oameni în cele patru scaune cu mânere cu lanţuri, care se aflau acum pe podeaua camerei. Cei patru erau un bărbat bine făcut, care se uita absent la Crouch, un alt bărbat mai slab şi mai emoţionat, ai cărui ochi cercetau mulţimea, o femeie cu păr negru, des şi strălucitor şi cu ochii umbriţi, care stătea pe scaun de parcă ar fi stat pe un tron, şi un băiat în jur de nouăsprezece ani, care părea cu adevărat îngrozit. Tremura, cu părul său galben-pai răvăşit peste faţă şi cu pielea pistruiată şi albă ca laptele. Vrăjitoarea micuţă şi deli¬cată de lângă Crouch începu să se legene în faţă şi în spate pe locul ei, plângând în batistă.
Crouch se ridică. Se uită la cei patru din faţa lui şi pe chipul său se citi ura.
- Aţi fost aduşi în faţa Consiliului pentru Legi Magice, zise el clar, ca să fiţi judecaţi pentru o crimă atât de atroce, cum...
- Tată, zise băiatul cu părul blond. Tată... te rog...
- ... rareori am auzit în această sală, continuă Crouch, vorbind şi mai tare, ca să acopere vocea fiului său. Am auzit dovezile împotriva voastră. Toţi patru sunteţi acuzaţi de capturarea unui Auror - Frank Poponeaţă - şi atacarea lui cu Blestemul Cruciatus, crezând că ştia unde se afla stăpânul vostru exilat, Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit...
- Tată, nu eu am făcut-o! strigă băiatul din lanţuri. Nu am făcut-o, jur, tată, nu mă trimite înapoi la Dementori...
- Apoi sunteţi acuzaţi, urlă domnul Crouch, de folosirea Blestemul Cruciatus asupra soţiei lui Frank Poponeaţă, când a refuzat să vă dea informaţiile cerute. Aţi plănuit să-l readuceţi la putere pe Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit şi să re¬veniţi la vieţile voastre pline de violenţă şi cruzime, pe care probabil că le-aţi dus înainte, pe vremea acestuia. Acum, rog juriul să...
- Mamă! strigă băiatul, şi vrăjitoarea de lângă Crouch izbucni în plâns, legănându-se în faţă şi în spate. Mamă, opreşte-l, mamă, nu am făcut-o eu, nu am fost eu!
- Acum, rog juriul, repetă domnul Crouch, să ridice mâna dacă membrii lui cred, ca şi mine, că aceste crime merită încarcerarea pe viaţă la Azkaban.
La unison, vrăjitoarele şi vrăjitorii din partea dreaptă a camerei ridicară mâinile. Mulţimea începu să aplaude ca şi pentru Bagman, având pe chipuri expresii de triumf sălba¬tic. Băiatul începu să ţipe.
- Nu! Mamă, nu! Nu am făcut-o eu, nu, n-am ştiut! Nu mă trimite acolo, nu îl lăsa!
Dementorii se întoarseră în cameră. Cei trei care fuseseră alături de băiat se ridicară în linişte de pe scaune. Femeia cu ochi întunecaţi se uită la Crouch şi strigă:
- Lordul Întunericului va renaşte, Crouch! Aruncă-ne în Azkaban, dacă vrei, vom aştepta răbdători! Va renaşte şi va veni după noi, ne va răsplăti mult mai mult decât pe restul suporterilor săi! Am fost singurii care i-am rămas credin¬cioşi! Am fost singurii care am încercat să-l găsim!
Dar băiatul încerca să se lupte cu Dementorii, deşi Harry văzu că încet-încet aceştia îi absorbeau puterea. Mulţimea vuia batjocoritoare, unii se ridicaseră, în timp ce femeia ieşea din cameră, iar băiatul continua să se lupte.
- Sunt fiul tău! îi strigă el lui Crouch. Sunt fiul tău!
- Nu eşti fiul meu! strigă domnul Crouch, cu ochii bulbucaţi dintr-o dată. Eu nu am nici un fiu!
Vrăjitoarea fragilă scoase un geamăt sfâşietor şi apoi se prăbuşi în scaun. Leşinase. Crouch părea să nu fi observat.
- Duceţi-i! răcni Crouch către Dementori atât de tare, încât îi ieşiră câţiva stropi de salivă din gură. Duceţi-i, să pu¬trezească acolo!
- Tată! Tată, nu am fost eu! Nu! Nu! Tată, te rog!
- Harry, cred că a sosit timpul să ne întoarcem în biroul meu, zise o voce calmă în urechea lui Harry.
Harry se sperie. Se uită în jur, apoi se uită în partea cealaltă, în direcţia vocii.
Era un Albus Dumbledore care stătea în dreapta sa, pri¬vind cum fiul lui Crouch era dus de Dementori, şi mai era un Albus Dumbledore în stânga sa, privindu-l în ochi.
- Vino, zise Dumbledore cel din stânga sa şi îşi puse mâna sub cotul lui Harry.
Harry simţi cum se ridică în aer, iar camera se dizolvă în jurul lui. Pentru un moment, totul se făcu negru şi atunci se simţi de parcă s-ar fi dat peste cap cu încetinitorul, aterizând brusc în picioare, în lumina orbitoare din biroul lui Dum¬bledore. Ligheanul de piatră strălucea în faţa sa, iar Albus Dumbledore stătea lângă el.
- Domnule profesor, zise Harry speriat, ştiu că nu ar fi tre¬buit... Nu am vrut să... Uşa dulapului era întredeschisă şi...
- înţeleg, zise Dumbledore.
Ridică ligheanul, îl duse pe birou, unde îl aşeză pe suprafaţa lăcuită, şi se aşeză pe scaunul din spatele acestuia.
Şi Harry făcu la fel, uitându-se la ligheanul de piatră. Conţinutul se întorsese la starea sa de la început, alb-argin¬tiu, învârtindu-se şi clocotind sub ochii lui.
- Ce este? întrebă Harry cu o voce tremurată.
- Acesta? Se numeşte Pensiv, zise Dumbledore. Câte¬odată descopăr - şi sunt sigur că ţi se întâmplă şi ţie - că am prea multe gânduri şi amintiri în minte.
- Hm, făcu Harry, care nu putea spune cu adevărat că i se întâmplase vreodată aşa ceva.
- În asemenea momente, zise Dumbledore, arătând către ligheanul de piatră, folosesc Pensivul. Şi îmi extrag din minte gândurile în plus, le pun în lighean şi le examinez când doresc. E mai uşor să observi lucruri care se leagă între ele, mă înţelegi, când sunt aşa...
- Vreţi să spuneţi... că acolo sunt gândurile dumneavoas¬tră? zise Harry, uitându-se la substanţa albă din lighean.
- Exact, zise Dumbledore. Dă-mi voie să-ţi arăt...
Dumbledore îşi scoase bagheta din buzunarul robei şi îi puse vârful în părul său argintiu, chiar lângă tâmplă. Când îşi îndepărtă bagheta, păreau să atârne de ea nişte fire de păr... Dar atunci Harry văzu că era o fâşie strălucitoare, de fapt, din aceeaşi substanţă argintie stranie care umplea Pen¬sivul. Dumbledore adăugă gândul proaspăt în lighean şi Harry, uluit, îşi văzu propriul chip pe suprafaţa ligheanului. Dumbledore apucă Pensivul cu degetele sale lungi şi îl scutură, ca un căutător de aur care ar căuta pepite preţi¬oase... iar Harry îşi văzu propria faţă schimbându-se uşor în cea a lui Plesneală, care deschise gura şi vorbi cu tavanul, vocea sa având un pic de ecou:
- Se va întoarce... şi pentru mine, şi pentru Karkaroff... mai puternic ca niciodată...
- O legătură pe care nu aş fi putut s-o fac fără ajutor, oftă Dumbledore, dar nu contează.
Privi peste ochelarii săi cu lentilele în formă de semilună la Harry, care se uita uimit la chipul lui Plesneală, care con¬tinua să se învârtă în lighean.
- Foloseam Pensivul când a venit domnul Fudge la întâl¬nirea noastră şi l-am pus la loc în grabă. Cu siguranţă că nu am închis bine uşa dulapului. Normal, ţi-a atras atenţia.
- Îmi cer scuze, murmură Harry.
Dumbledore dădu din cap.
- Curiozitatea nu este un blestem, zise el, dar ar trebui să fim precauţi cu ea... Da, într-adevăr...
Încruntându-se uşor, atinse gândurile din lighean cu vâr¬ful baghetei. Instantaneu, din el se ridică o figurină, o fată plinuţă, încruntată, de aproximativ şaisprezece ani, care începu să se învârtă uşor, cu picioarele încă în lighean. Făcu abstracţie de Harry şi de profesorul Dumbledore. Când vorbi, vocea îi răsună ca a lui Plesneală, de parcă ar fi venit din adâncurile ligheanului de piatră:
- M-a blestemat, domnule profesor Dumbledore, şi eu doar îl tachinam că l-am văzut sărutând-o pe Florence, în spatele serelor, joia trecută...
- Dar de ce, Bertha, zise Dumbledore cu tristeţe, uitân¬du-se la fata care acum se rotea tăcută, de ce l-ai urmărit?
- Bertha? şopti Harry, uitându-se la ea. Este cumva... Sau a fost cumva Bertha Jorkins?
- Da, zise Dumbledore, atingând iar gândurile din li¬ghean cu vârful baghetei şi Bertha se scufundă în ele, aces¬tea redevenind iar argintii şi opace. Aceea a fost Bertha aşa cum mi-o amintesc de pe vremea când era la şcoală.
Lumina argintie a Pensivului lumină faţa lui Dumbledore şi Harry îşi dădu seama cât de bătrân părea. Ştia, desigur, că Dumbledore avansa în vârstă, dar până atunci nu se gân¬dise niciodată că era un om bătrân.
- Deci, Harry, zise Dumbledore încet, înainte să te pierzi în gândurile mele, vroiai să-mi spui ceva.
- Da, zise Harry. Domnule profesor, eram la „Previziuni despre viitor” acum câteva minute şi... Hm... am adormit!
Ezită puţin, întrebându-se dacă urma o mustrare, dar Dumbledore nu zise decât:
- E de înţeles... Continuă!
- Păi, am avut un vis, zise Harry. Un vis despre Lordul Cap-de-Mort. Îl tortura pe Şobo... ştiţi cine este Şobo...
- Ştiu, zise Dumbledore prompt. Te rog, continuă.
- Cap-de-Mort primise o scrisoare de la o bufniţă. A zis ceva despre gafa lui Şobo care fusese reparată. A zis că cine¬va murise. Apoi a zis că Şobo nu va fi dat şarpelui drept hra¬nă - era şi un şarpe lângă scaunul său. A zis... A zis că eu voi fi acela cu care se va hrăni şarpele. Apoi a aruncat un Blestem Cruciatus asupra lui Şobo... Şi m-a durut cicatricea, zise Harry. M-am trezit, atât de tare m-a durut...
Dumbledore se uită la el, fără să zică nimic.
- Păi... Asta este tot, zise Harry.
- Înţeleg, zise Dumbledore încet. Înţeleg. Şi te-a mai du¬rut cicatricea anul acesta, în afară de atunci când te-a trezit din somn în timpul verii?
- Nu... De unde ştiţi că m-a trezit din somn în timpul verii? întrebă Harry uimit.
- Nu eşti singurul corespondent al lui Sirius, zise Dum¬bledore. Şi eu am ţinut legătura cu el după ce a plecat de la Hogwarts anul trecut. Eu i-am sugerat peştera din munte ca fiind locul cel mai sigur unde să se ascundă.
Dumbledore se ridică şi începu să se plimbe în spatele biroului. Din când în când, îşi ducea vârful baghetei la tâm¬plă, mai scotea un gând argintiu strălucitor şi îl adăuga celor din Pensiv. Gândurile dinăuntru începură să se învârtă atât de repede, încât Harry nu reuşi să desluşească ceva clar. Era doar un amestec de culoare.
- Domnule profesor? zise el încet, după câteva minute.
Dumbledore se opri şi se uită la Harry.
- Scuzele mele, zise el încet şi se aşeză la birou.
- Ştiţi... Ştiţi cumva de ce mă doare cicatricea?
Dumbledore îl privi foarte pătrunzător pe Harry pentru o clipă şi apoi spuse:
- Am o teorie, doar o teorie... Cred că te doare cicatricea şi când Lordul Cap-de-Mort este în apropierea ta, şi când simte o ură cumplită faţă de tine...
- Dar... de ce?
- Pentru că sunteţi legaţi de blestemul care a eşuat, zise Dumbledore. Aceea nu este o cicatrice obişnuită.
- Deci, credeţi... că faptele din vis... chiar s-au întâmplat?
- Este posibil, zise Dumbledore. Aşa cred... Probabil că da... Harry, l-ai văzut pe Cap-de-Mort?
- Nu, zise Harry. Doar spatele scaunului său. Dar... nu aş fi avut ce să văd, nu? Adică, nu mai are corp, nu? Dar... cum ar fi putut să îşi ţină bagheta? zise Harry încet.
- Într-adevăr, cum? murmură Dumbledore. Cum...
Nici Dumbledore şi nici Harry nu vorbiră un timp. Dum¬bledore se uita prin cameră, ducându-şi din când în când vârful baghetei la tâmplă şi adăugând un alt gând argintiu, strălucitor, în conţinutul învolburat al Pensivului.
- Domnule profesor, zise Harry în sfârşit, credeţi că devine mai puternic?
- Cap-de-Mort? întrebă Dumbledore, uitându-se la Harry peste Pensiv.
Era o privire caracteristică, pătrunzătoare, pe care i-o mai aruncase Dumbledore şi cu alte ocazii, iar Harry avea mereu senzaţia că Dumbledore putea să vadă prin el într-un mod în care nici măcar ochiul magic al lui Moody nu putea.
- Încă o dată, Harry, nu-ţi pot spune nimic clar... Astea sunt doar supoziţiile mele, oftă el, părând mai bătrân şi mai frământat ca niciodată. Anii în care Cap-de-Mort a ajuns la putere, zise el, au fost marcaţi de dispariţii. Bertha Jorkins a dispărut fără urmă în locul unde se ştie clar că a fost văzut Cap-de-Mort ultima dată. Şi domnul Crouch a dispărut... Chiar în împrejurimile castelului nostru. Şi a mai existat o a treia dispariţie, una căreia Ministerul, din păcate, nu i-a acordat importanţă, pentru că a fost vorba despre un Încu¬iat. Îl chema Frank Bryce şi locuia în satul unde a crescut tatăl lui Cap-de-Mort. Bryce nu a mai fost văzut din august. Ştii, eu citesc ziarele Încuiaţilor, spre deosebire de majori¬tatea prietenilor mei de la Minister.
Dumbledore se uită foarte serios la Harry, iar apoi continuă:
- Aceste dispariţii mi se pare că se leagă unele de altele. Ministerul nu este de acord, după cum ai auzit, când aştep¬tai în faţa biroului meu...
Harry aprobă din cap. Iar se lăsă tăcerea, Dumbledore extrăgându-şi gânduri din când în când. Harry simţea că ar fi trebuit să plece, dar curiozitatea îl reţinu pe scaun.
- Domnule profesor? zise el iar. Ăăă... Aş putea să vă întreb ceva despre... procesul acela la care am fost martor... în Pensiv?
- Da, poţi, zise Dumbledore cu seriozitate. Am fost la el de multe ori, dar unele procese îmi vin în minte mai des decât altele... Mai ales acum...
- Ştiţi... procesul la care asistam când m-aţi găsit? Cel cu fiul lui Crouch? Păi... vorbeau despre părinţii lui Neville, nu-i aşa?
Dumbledore îi aruncă lui Harry o privire tăioasă.
- Ţi-a povestit vreodată Neville de ce a fost crescut de bu¬nica lui? zise el.
Harry clătină din cap, întrebându-se în acelaşi timp cum putuse să nu-l întrebe pe Neville, deşi îl cunoştea de aproa¬pe patru ani de zile.
- Da, vorbeau de părinţii lui Neville, zise Dumbledore. Tatăl lui, Frank, a fost Auror, exact ca profesorul Moody. După cum ai auzit, el şi soţia sa au fost torturaţi pentru a da informaţii despre locul unde se afla Cap-de-Mort după ce şi-a pierdut puterile.
- Deci, au murit? zise Harry încet.
- Nu, zise Dumbledore, cu o voce plină de amărăciune, cum nu îl mai auzise Harry niciodată, au înnebunit. Sunt amândoi în spitalul Sf. Mungo pentru Boli şi Răni Magice. Cred că Neville îi vizitează cu bunica lui, în vacanţe. Nu îşi recunosc copilul.
Şocat, Harry rămase locului. Nu ştiuse niciodată... nici¬odată, în patru ani de zile, nu se deranjase să afle...
- Soţii Poponeaţă au fost foarte cunoscuţi, zise Dumble¬dore. Atacul asupra lor s-a produs imediat după declinul lui Cap-de-Mort, când toată lumea a crezut că era în siguranţă. Acel atac a cauzat un val de mânie mai puternic ca niciodată. Ministerul a fost sub mare presiune, i se cerea să-i prindă rapid pe vinovaţi. Din nefericire, mărturiile soţilor Poponeaţă au fost - având în vedere starea lor - nu tocmai de încredere...
- Atunci, fiul domnului Crouch ar fi putut să nu fi fost implicat? zise Harry încet.
Dumbledore clătină din cap.
- Despre asta nu ştiu nimic!
Harry rămase iar tăcut, privind conţinutul vârtejului din Pensiv. Mai erau două întrebări pe care ardea de nerăbdare să le pună... însă acestea priveau vinovăţia unor oameni în viaţă...
- Hm, începu el, domnul Bagman...
- ... nu a mai fost niciodată acuzat de activităţi Întu¬necate, zise Dumbledore calm.
- Da, zise Harry repede, uitându-se iar în Pensivul, al cărui conţinut se învârtea mai încet, acum că Dumbledore nu mai adăuga gânduri. Şi... Hm...
Dar Pensivul păru să pună întrebarea în locul lui. Chipul lui Plesneală apăru iar pe suprafaţă. Dumbledore îl privi şi apoi se uită la Harry.
- Şi nici profesorul Plesneală, zise el.
Harry privi în ochii albaştri-deschis ai lui Dumbledore şi întrebarea care îl chinuia cel mai mult îi ieşi de pe buze, îna¬inte de a se putea opri:
- Dar ce v-a făcut să credeţi că a renunţat cu adevărat la Cap-de-Mort, domnule profesor?
Dumbledore se uită în continuare în ochii lui Harry pen¬tru câteva clipe şi apoi zise:
- Asta, Harry, rămâne între mine şi domnul profesor Plesneală.
Harry ştiu că întrevederea se terminase. Dumbledore nu părea supărat, totuşi, în tonul său se simţea o notă finală care îi spunea lui Harry că era vremea să plece. Se ridică şi Dumbledore făcu la fel.
- Harry, zise el, când băiatul ajunsese la uşă, te rog să nu mai povesteşti nimănui despre părinţii lui Neville. Este dreptul lui să le spună celorlalţi, numai atunci când o să fie pregătit.
- Da, domnule profesor, zise Harry, întorcându-se să plece.
- Şi...
Harry se întoarse. Dumbledore stătea deasupra Pen¬sivului, cu faţa luminată de dedesubt şi părând mai bătrân ca niciodată. Se uită o clipă la Harry şi apoi spuse:
- Mult succes la a treia probă!


— CAPITOLUL XXXI —

A TREIA PROBĂ

- Şi Dumbledore crede că Ştii-Tu-Cine îşi recapătă pute¬rile? şopti Ron.
Tot ce văzuse Harry în Pensiv, aproape tot ce îi spusese şi arătase Dumbledore după aceea, le povestise lui Ron, Hermionei şi lui Sirius, desigur, căruia Harry îi trimisese o bufniţă imediat ce ieşise din biroul lui Dumbledore. Harry, Ron şi Hermione rămaseră iar până târziu în came¬ra de zi în acea noapte, vorbind până când mintea lui Harry mai avea puţin şi lua foc, până când înţelese ce vroia să spună Dumbledore când zise că mintea poate fi câteodată mult prea plină de gânduri şi că ar fi fost o uşu¬rare să mai extragă câteva dintre ele.
Ron se uită în focul din camera de zi. Harry avu impre¬sia că Ron tremura puţin, deşi era cald.
- Şi are încredere în Plesneală? întrebă Ron. Chiar are în¬credere în Plesneală, deşi ştie că a fost un Devorator al Morţii?
- Da, zise Harry.
Hermione nu mai vorbise de zece minute. Stătea cu ca¬pul în mâini, uitându-se la genunchi. Harry se gândi că şi ei i-ar fi trebuit un Pensiv.
- Rita Skeeter, murmură ea în sfârşit.
- Cum poţi să-ţi faci griji din cauza ei acum? se miră Ron, nevenindu-i să creadă.
- Nu îmi fac griji din cauza ei, spuse Hermione cu capul aplecat. Mă gândeam... Ţineţi minte ce mi-a zis la „Trei Mături”? „Ştiu nişte lucruri despre Ludo Bagman care ţi-ar face părul măciucă.” La asta se referea, nu? Ea a scris despre procesul lui, ştia că le-a dat informaţii Devoratorilor Morţii. Şi Winky, vă amintiţi... „Domnul Bagman este un vrăjitor rău.” Domnul Crouch trebuie să fi fost atât de supărat că Bagman a scăpat, încât probabil că a vorbit acasă despre proces.
- Da, dar Bagman nu a dat informaţiile dinadins, nu?
Hermione ridică din umeri.
- Şi Fudge crede că Madame Maxime l-a atacat pe Crouch? întrebă Ron, întorcându-se către Harry.
- Da, zise Harry, dar numai pentru că Barty Crouch a dis¬părut lângă trăsura celor de la Beauxbatons.
- Nu ne-am gândit niciodată la ea, nu? zise Ron încet. Ascultaţi-mă, sigur are sânge de uriaş în vine şi nu vrea să recunoască...
- Cum să recunoască? zise Hermione tăios, ridicându-şi privirea. Uite ce a păţit Hagrid după ce a aflat Rita despre mama lui. Uită-te la Fudge cum trage concluzii pripite despre ea, doar pentru că este pe jumătate uriaş. Cum să te lupţi cu asemenea prejudecăţi? Şi eu probabil că aş spune că am oase mari, dacă aş şti ce mă aşteapta dacă s-ar afla adevărul.
Hermione se uită la ceas.
- Nu ne-am antrenat deloc! zise ea revoltată. Trebuia să exersăm Blestemul de Oprire! De mâine, ne punem serios pe treabă! Hai, Harry, ai nevoie de puţin somn...
Harry şi Ron se duseră agale spre dormitorul lor. În timp ce Harry îşi punea pijamaua, se uită spre patul lui Neville. Ţi¬nându-şi promisiunea făcută lui Dumbledore, nu le spusese lui Ron şi lui Hermione despre părinţii lui Neville. După ce îşi dădu jos ochelarii şi se urcă în patul său cu baldachin, îşi ima¬gină cum trebuia să fie să ai încă părinţii în viaţă, dar să nu poată să te recunoască. Adeseori avea parte de compasiune de la străini pentru că era orfan, dar, ascultând sforăiturile lui Neville, se gândi că acesta le merita mai mult decât el.
Stând pe întuneric, Harry simţi o furie oarbă şi multă ură faţă de cei care îi torturaseră pe domnul şi pe doamna Poponeaţă... Îşi aminti de strigătele batjocoritoare ale mulţimii când fiul lui Crouch şi ceilalţi trei fuseseră duşi din sală de către Dementori... Înţelese exact cum se simţeau... Apoi îşi aminti chipul alb ca laptele al băiatului care ţipa speriat şi îşi dădu seama cu un fior că acesta murise un an mai târziu...
Cap-de-Mort, îşi zise Harry, uitându-se în întuneric la pânza patului său, totul era din cauza lui Cap-de-Mort... Cel care distrusese zeci de familii, atâtea vieţi...
*
Ron şi Hermione ar fi trebuit să recapituleze pentru examenele care aveau să se termine în ziua celei de-a treia probe, însă îşi canalizau toate eforturile ca să-l ajute pe Harry să se pregătească.
- Nu-ţi face griji, zise Hermione scurt, când Harry le spuse că nu se supăra să exerseze de unul singur un timp. Cel puţin o să luăm note maxime la „Apărare contra Magiei Negre”. Nu am fi aflat niciodată de blestemele astea la ore.
- E un antrenament bun pentru când vom fi toţi Aurori, zise Ron entuziasmat, încercând un Blestem de Oprire asu¬pra unei viespi care intrase în cameră şi făcând-o să se oprească în aer.
Când intrară în iunie, atmosfera din castel deveni iar entuziasmată şi încordată. Toată lumea abia aştepta a treia probă, care urma să aibă loc cu o săptămână înainte de sfârşitul semestrului. Harry exersa blestemele ori de câte ori avea un moment liber. Se simţea mult mai încrezător faţă de a treia probă decât faţă de celelalte. Deşi avea să fie cu siguranţă dificilă şi periculoasă, Moody avea dreptate... Harry reuşise şi în trecut să treacă de creaturi monstruoase şi obstacole vrăjite, ştia ce-l aşteaptă, avea o şansă în plus, se putea pregăti mai bine pentru proba care urma.
Obosită să tot dea peste ei prin şcoală, profesoara McGonagall îi dăduse voie lui Harry să folosească o clasă goală de transfigurare în timpul meselor de prânz. Foarte curând, stăpânea Blestemul de Oprire, o vrajă care îi înce¬tinea şi chiar în înlătura pe atacatori, Blestemul Reductor, care îi permitea să dea la o parte din drumul lui obiecte solide, şi Vraja de Patru-Puncte, o descoperire foarte utilă a Hermionei, care îi făcea bagheta să arate nordul şi ast¬fel să poată verifica dacă se ducea în direcţia potrivită prin labirint. Însă avea încă probleme cu Vraja Scut. Prin această vrajă, se putea arunca un zid temporar, invizibil, în jurul celui care o folosea, apărându-l de blestemele minore. Hermione reuşise să-l biruiască printr-un Blestem Picioare-de-Gelatină bine aţintit. Harry se târî prin cameră zece minute după aceea, până când găsi contrablestemul.
- Te descurci foarte bine, zise Hermione încurajator, uitân¬du-se pe lista ei şi bifând Vrăjile pe care le învăţaseră deja. Unele dintre astea o să-ţi fie de folos, fără nici o îndoială.
- Uitaţi-vă la asta, zise Ron, care stătea lângă fereastră, privind afară. Ce face Reacredinţă?
Harry şi Hermione se duseră să vadă. Reacredinţă, Crabbe şi Goyle stăteau în umbra unui copac chiar de sub fereastră. Crabbe şi Goyle păreau să fie cu ochii în patru. Amândoi rânjeau răutăcios. Reacredinţă ţinea mâna aproa¬pe de gură şi vorbea spre ea.
- Parcă ar avea un walkie-talkie, zise Harry curios.
- Nu are cum, zise Hermione, ţi-am mai spus, genul ăsta de obiecte nu funcţionează la Hogwarts. Haide, Harry, adă¬ugă ea sprintenă, plecând de la fereastră şi întorcându-se în mijlocul camerei, hai să încercăm iar Vraja Scut.
*
Acum Sirius trimitea bufniţe zilnic. Ca şi Hermione, pă¬rea că se concentrează numai asupra modului în care Harry avea să treacă de ultima probă, urmând să îşi facă griji pen¬tru altele, mai încolo. Îi reamintea lui Harry în fiecare scrisoare că nimic din ce se întâmpla în afara zidurilor castelului Hogwarts nu era responsabilitatea lui Harry şi nici nu putea să îl influenţeze cu nimic.
„Dacă Lordul Întunericului chiar devine mai puternic (îi scria el), prioritatea mea e să mă asigur că tu eşti în sigu¬ranţă. Nu poate să pună mâna pe tine atâta timp cât eşti sub protecţia lui Dumbledore, dar nu risca, concentrează-te să treci de labirint cu bine şi apoi o să ne canalizăm atenţia asupra altor probleme.”

Harry avea din ce în ce mai multe emoţii, cu cât se apro¬pia data de douăzeci şi patru iunie, însă nu era la fel de rău ca înainte de prima şi de a doua probă. În primul rând, era încrezător că de data asta făcuse tot ce putuse ca să se pre¬gătească pentru probă. În al doilea rând, era ultima şi, ori¬cât de grea avea să fie, turnirul se termina în sfârşit, ceea ce avea să fie o mare uşurare pentru el.
*
În dimineaţa dinaintea celei de a treia probe, micul dejun era foarte zgomotos la masa Cercetaşilor. Apăru poşta via bufniţă, aducându-i lui Harry un bilet cu urări de noroc de la Sirius. Era o singură bucată de pergament, împăturită şi cu o amprentă de câine pe ea, dar Harry o aprecie foarte mult. O bufniţă veni ca de obicei la Hermione, cu un exem¬plar din Profetul zilei din acea zi. Desfăcu ziarul, aruncă o privire pe prima pagină şi se înecă deodată cu sucul de dovleac pe care îl bea, scuipându-l şi pe ziar.
- Ce-i? ziseră Harry şi Ron într-un glas, întorcându-şi privirile spre ea.
- Nimic, zise Hermione repede, încercând să ascundă ziarul, dar Ron reuşi să îl înşface.
Se uită la titlu şi zise:
- Nu se poate! Nu azi! Vaca bătrână!
- Ce e? zise Harry. Iar Rita Skeeter?
- Nu, zise Ron şi, exact ca Hermione, încercă să ascundă ziarul.
- Este despre mine, nu? zise Harry.
- Nu, zise Ron, pe un ton total neconvingător.
Dar, înainte ca Harry să apuce să ceară ziarul, Draco Reacredinţă strigă din partea cealaltă a Marii Săli, de la masa Viperinilor.
- Hei, Potter! Potter! Ce-ţi mai face capul? Te simţi bine? Nu o s-o iei cumva razna?
Reacredinţă avea şi el o copie a ziarului. Toţi Viperinii de la masă râdeau şi se întorseseră în scaune ca să vadă reacţia lui Harry.
- Vreau să-l văd, îi zise Harry lui Ron. Dă-mi-l!
Împotriva dorinţei sale, Ron îi dădu ziarul. Harry îl întoarse şi se trezi uitându-se la propria lui fotografie, dede¬subtul unui titlu cu litere enorme:

HARRY POTTER, SMINTIT ŞI PERICULOS!

Băiatul care l-a înfrânt pe Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit este instabil şi poate chiar periculos, scria Rita Skeeter, cores¬pondent special al ziarului. Dovezi alarmante au ieşit de curând la lumină despre comportamentul straniu al lui Harry Potter, care ne fac să ne întrebăm dacă este în stare să concureze într-o competiţie atât de extenuantă cum e Turnirul celor trei vrăjitori, sau chiar să urmeze cursurile şco¬lii Hogwarts.
Potter, după cum dezvăluie Profetul zilei în exclusivitate, leşină des la şcoală şi adesea se plânge că îl doare cicatricea de pe frunte (amintire a blestemului cu care a încercat să-l omoare Ştiţi-Voi-Cine). Lunea trecută, în mijlocul orei de „Previziuni despre viitor”, reportera noastră de la Profetul zilei a fost martora plecării precipitate a lui Potter din clasă, pretinzând că îl durea prea tare cicatricea ca să mai poată învăţa.
Creierul lui Potter s-ar putea să fi fost afectat de atacul lui Ştiţi-Voi-Cine, aşa cum spun experţii de la spitalul Sf. Mungo pentru Boli şi Răni Magice, iar modul în care insistă că îl doare cicatricea să fie o exprimare a confuziei sale profunde.
„Ar putea să se şi prefacă,” zice unul dintre specialişti, „ar putea să o facă pentru a atrage atenţia.”
Profetul zilei a dezgropat însă anumite fapte despre Harry Potter, pe care Albus Dumbledore, directorul şcolii Hogwarts, a avut grijă să le ascundă publicului vrăjitoresc.
„Potter este Reptomit,” ne dezvăluie Draco Reacredinţă, un elev din anul patru de la Hogwarts.
„Au avut loc mai multe atacuri asupra elevilor acum doi ani şi cei mai mulţi credeau că Potter era vinovat, după ce l-au văzut pierzându-şi controlul la Clubul Dueliştilor, când a trimis un şarpe către un alt băiat. Totul a fost ţinut secret, desigur. Însă este prieten şi cu vârcolacii, şi cu uriaşii. Cre¬dem că ar fi în stare de orice pentru niscaiva putere.”
Reptomita, abilitatea de a conversa cu şerpii, este con¬siderată de mult timp o Artă Neagră. Într-adevăr, cel mai cunoscut Reptomit din zilele noastre este nimeni altul decât Ştiţi-Voi-Cine. Un membru al Ligii de Apărare Îm¬potriva Forţelor Întunecate, care a dorit să rămână ano¬nim, a declarat că ar considera orice vrăjitor Reptomit cel puţin „demn de cercetat”. Sinceră să fiu, aş fi foarte bănu¬itoare faţă de oricine poate vorbi cu şerpii, având în ve¬dere că şerpii sunt adeseori folosiţi în cele mai groaznice ritualuri Întunecate şi asociaţi dintotdeauna cu oamenii malefici. Şi în acelaşi timp, oricine caută compania unor creaturi atât de fioroase ca vârcolacii şi uriaşii se presu¬pune că iubeşte violenţa.
Albus Dumbledore ar trebui să se gândească serios dacă un asemenea băiat ar trebui să aibă voie să participe la Turnirul celor trei vrăjitori. Unii se tem că Harry Potter ar putea recurge la Magie Neagră în disperarea sa de a câştiga turnirul, a treia probă având loc în această seară.

- E cam pornită pe mine, nu? zise Harry calm, împă¬turind ziarul.
La masa Viperinilor, Reacredinţă, Crabbe şi Goyle râ¬deau la el, punându-şi coarne şi strâmbându-se ca nişte ne¬buni sau mişcându-şi limbile ca şerpii.
- De unde a ştiut că te-a durut cicatricea la ora de „Pre¬viziuni despre viitor”? se miră Ron. Nu avea cum să fie acolo, nu are cum să fi auzit...
- Fereastra era deschisă, zise Harry. Am deschis-o ca să respir.
- Erai în vârful Turnului de Nord! zise Hermione. Nu avea cum să ţi se audă vocea până dincolo de domeniile castelului!
- Păi, tu eşti cea care ar fi trebuit să afle metodele magice de microfonie! zise Harry. Dacă nu i-a zis o pasăre sau o insec¬tă, spune-mi tu cum a făcut-o!
- Încerc! zise Hermione. Dar... dar...
O expresie ciudată, absentă, apăru pe chipul Hermionei, de parcă ar fi avut o revelaţie. Îşi ridică încet mâna şi îşi trecu degetele prin păr.
- Ce-ai păţit? întrebă Ron, încruntându-se la ea.
- Da, zise Hermione pe nerăsuflate, trecându-şi iar de¬getele prin păr şi apoi ducându-şi mâna la gură, de parcă ar fi vorbit într-un walkie-talkie invizibil.
Harry şi Ron se uitară unul la altul.
- Am o idee, zise Hermione, uitându-se în gol. Cred că ştiu... Numai aşa nu a văzut-o nimeni... nici măcar Moody... şi doar astfel ar putea să ajungă pe pervazuri... Hm... dar nu are voie... Cu siguranţă nu are voie! Cred c-am prins-o! Daţi-mi două minute şi vă spun apoi. Mă duc puţin la bibliotecă... Doar ca să fiu sigură.
Spunând acestea, Hermione îşi înşfăcă ghiozdanul şi ieşi valvârtej din Marea Sală.
- Hei! strigă Ron. Avem lucrare la „Istoria Magiei” peste zece minute! Fratele meu, zise el, întorcându-se spre Harry, trebuie să o urască rău de tot pe femeia aia, ca să rişte să nu ajungă la timp la o lucrare. Ce o să faci la ora lui Binns? Citeşti iar?
Scutit de testele de la sfârşitul semestrelor pentru că era campion în Turnirul celor trei vrăjitori, Harry stătuse în spatele clasei la fiecare lucrare până atunci, căutând bleste¬me noi pentru a treia probă.
- Presupun că da, îi zise Harry lui Ron, dar chiar atunci profesoara McGonagall veni la masa Cercetaşilor, îndrep¬tându-se spre el.
- Potter, campionii se strâng în camera de lângă Marea Sală, imediat după prânz, îi zise ea.
- Dar proba este abia diseară! zise Harry, pătându-se din greşeală cu ouă jumări şi temându-se că înţelesese greşit ora.
- Ştiu, Potter, zise ea. Familiile campionilor sunt invitate să vină să vadă ultima probă, ştii. Este doar o ocazie ca să te întâlneşti cu ei.
Se îndepărtă. Harry se uită după ea uluit.
- Doar nu se aşteaptă că o să apară familia Dursley, nu? îl întrebă el absent pe Ron.
- Nu ştiu, zise Ron. Harry, ar trebui să mă grăbesc, o să întârzii la ora lui Binns. Ne vedem mai târziu.
Harry îşi termină micul dejun în Marea Sală, care se go¬lea treptat. O văzu pe Fleur Delacour ridicându-se de la masa Ochilor-de-Şoim şi alăturându-i-se lui Cedric, după care se îndreptară amândoi către camera alăturată şi intrară. Curând după aceea, se duse şi Krum. Harry rămase locului. De fapt, nu vroia să se ducă în camera aceea. Nu avea fami¬lie... Cine să vină să îl vadă cum avea să îşi rişte viaţa? Dar chiar pe când se ridica, gândindu-se că mai bine s-ar duce la bi¬bliotecă să recapituleze nişte blesteme, uşa camerei alăturate se deschise şi Cedric scoase capul.
- Harry, haide, te aşteaptă!
Complet uluit, Harry se ridică. Nu ar fi avut cum să vină familia Dursley, nu? Traversă Marea Sală şi deschise uşa camerei.
Cedric şi părinţii lui se aflau chiar lângă uşă. Viktor Krum era într-un colţ, conversând cu părinţii săi, foarte bruneţi, într-o bulgară fluentă. Viktor moştenise nasul co¬roiat al tatălui său. De partea cealaltă a camerei, Fleur vor¬bea extrem de repede în franceză cu mama ei. Sora mai mică a lui Fleur, Gabrielle, o ţinea pe mama ei de mână. Îi făcu cu mâna lui Harry, care îi răspunse la fel. Atunci îi văzu pe doamna Weasley şi pe Bill stând în faţa şemineului şi zâmbindu-i cu toată faţa.
- Surpriză! zise doamna Weasley entuziasmată, când Harry zâmbi larg şi se duse la ei. Ne-am gândit să venim să te vedem, Harry!
Se aplecă şi îl pupă pe obraz.
- Ce mai faci? zise Bill, zâmbindu-i lui Harry în timp ce dădeau mâna. Charlie a vrut să vină, dar n-a putut să se învoiască. A zis că ai fost incredibil cu Ţintatul Maghiar.
Fleur Delacour, observă Harry, se uita peste umărul mamei ei cu mare interes la Bill. Harry îşi dădu seama că Fleur nu avea absolut nimic împotriva părului lung sau cercelului cu colţ...
- E tare drăguţ din partea dumneavoastră, îi spuse Harry doamnei Weasley. Pentru o clipă m-am gândit că... familia Dursley...
- Hm, făcu doamna Weasley, strângând din dinţi.
Întotdeauna se abţinuse să-i critice de faţă cu Harry, dar ochii îi scăpărau de fiecare dată când venea vorba despre ei.
- E minunat să fiu din nou aici, zise Bill, uitându-se în jurul camerei (din rama ei, Violet, prietena doamnei grase, îi făcu semn cu ochiul). N-am mai fost aici de cinci ani. Mai există tabloul acela cu cavalerul nebun? Sir Cadogan?
- O, da, zise Harry, care îl cunoscuse pe Sir Cadogan anul trecut.
- Şi doamna grasă? întrebă Bill.
- Era aici şi pe timpul meu, zise doamna Weasley. M-a certat atât de tare când m-am întors în cameră la patru dimineaţa...
- Ce căutai pe afară la patru dimineaţa? o întrebă Bill, privind-o uimit pe doamna Weasley.
Doamna Weasley zâmbi şi îi scânteiară ochii.
- Fusesem cu tatăl tău la o plimbare nocturnă, zise ea. L-a prins Apollyon Pringle... îngrijitorul din vremea aia... Tatălui tău încă i se văd urmele.
- Ce zici, ne conduci puţin prin castel, Harry? întrebă Bill.
- Da, sigur, zise Harry şi se îndreptară spre Marea Sală.
Când trecură pe lângă Amos Diggory, acesta se întoarse.
- Iată-te! zise el, cercetându-l pe Harry din cap până-n picioare. Pariez că nu mai eşti atât de înfumurat acum că te-a ajuns Cedric din urmă la scor, nu?
- Poftim? zise Harry.
- Ignoră-l, îi zise Cedric încet lui Harry, încruntându-se spre tatăl său. E supărat după primul articol al Ritei Skeeter despre Turnirul celor trei vrăjitori... Ştii tu, când a zis că erai singurul campion potrivit pentru Hogwarts.
- Dar nici el nu s-a obosit s-o corecteze, nu? zise Amos Diggory, destul de tare ca să îl audă Harry când trecu pe lângă el, însoţit de doamna Weasley şi de Bill. Lasă, îi arăţi tu, Ced. L-ai mai bătut o dată, nu?
- Rita Skeeter face orice ca să creeze probleme, Amos! zise doamna Weasley supărată. Credeam că ştiai asta, având în vedere că lucrezi la Minister!
Domnul Diggory arăta de parcă ar fi vrut să îi răspundă ceva, supărat, dar soţia lui îi puse mâna pe braţ, aşa că ridică doar din umeri şi merseră cu toţii mai departe.
Harry avu parte de o dimineaţă foarte plăcută, plimbân¬du-se pe domeniile însorite ale castelului, cu Bill şi cu doam¬na Weasley, arătându-le trăsura celor de la Beauxbatons şi corabia celor de la Durmstrang. Doamna Weasley era foarte intrigată de Salcia Bătăuşă, care fusese plantată după ce ter¬minase ea şcoala, şi le poveşti o grămadă de lucruri despre fostul paznic al vânatului de dinainte de Hagrid, un oare¬care Ogg.
- Ce mai face Percy? întrebă Harry, în timp ce se plim¬bau pe lângă sere.
- Deloc bine, zise Bill.
- E foarte supărat, completă doamna Weasley, coborân¬du-şi vocea şi privind în jur. Ministerul vrea să ţină secretă dispariţia domnului Crouch, dar Percy a fost chemat să dea explicaţii pentru instrucţiunile pe care i le trimitea domnul Crouch. Se pare că nu cred că au fost scrise de Crouch, de fapt. Percy e extrem de stresat Nu-l lasă să vină în locul domnului Crouch, ca al cincilea judecător. Aşa că o să vină Cornelius Fudge.
Se întoarseră la castel ca să ia prânzul.
- Mamă! Bill! zise Ron, şocat, când veni la masa Cerce¬taşilor. Ce faceţi aici?
- Am venit să-l vedem pe Harry la ultima probă! zise doamna Weasley veselă. Trebuie să recunosc că e o schim¬bare binevenită să nu mai gătesc. Cum a fost testul?
- Bine... bine, zise Ron. Nu mi-am amintit toate numele goblinilor rebeli, aşa că am mai inventat din ele. Dar n-are a face, zise el, servindu-se cu nişte paste, în timp ce doamna Weasley îl privea furioasă, toţi au nume de genul Bodrod cel Bărbos sau Urg cel Nespălat... N-a fost prea greu...
Fred, George şi Ginny veniră şi ei să stea împreună la masă, şi Harry se simţi atât de bine, încât parcă ar fi fost la Vizuină. Uitase să îşi facă griji pentru proba din acea după-amiază şi abia când apăru Hermione, la mijlocul prânzului, îşi aminti că avusese o revelaţie în legătură cu Rita Skeeter.
- Ne spui şi nouă...
Hermione dădu din cap şi se uită la doamna Weasley.
- Bună, Hermione, zise doamna Weasley, mult mai aspră ca de obicei.
- Bună ziua, zise Hermione, dispărându-i zâmbetul când văzu expresia rece de pe chipul doamnei Weasley.
Harry se uită când la una, când la alta şi spuse:
- Doamnă Weasley, doar nu credeţi mizeriile alea pe care le-a scris Rita Skeeter în Săptămânalul vrăjitoarelor, nu? Pentru că Hermione nu este iubita mea...
- O! zise doamna Weasley. Nu... Sigur că nu!
Dar păru mult mai drăguţă cu Hermione după aceea.
Harry, Bill şi doamna Weasley îşi petrecură după-ami¬aza făcând o plimbare lungă în jurul castelului, apoi se întoarseră în Marea Sală, pentru ospăţul din acea seară. Ludo Bagman şi Cornelius Fudge se alăturaseră la masa profesorilor. Bagman părea chiar vesel, dar Cornelius Fudge, care stătea lângă Madame Maxime, arăta sumbru şi nu vorbea. Madame Maxime se concentra asupra farfu¬riei, iar Harry se gândi că părea să aibă ochii roşii. Hagrid se tot uita la ea, din capătul celălalt al mesei.
Erau mai multe feluri ca de obicei, dar Harry, care înce¬puse să aibă mari emoţii, nu prea mâncă. În timp ce tavanul fermecat de deasupra începea să se transforme din albastru în movul de la asfinţit, Dumbledore se ridică de la masa pro¬fesorilor şi în jur se lăsă tăcerea.
- Doamnelor şi domnilor, peste cinci minute o să vă rog să vă îndreptaţi către stadionul de vâjthaţ pentru a urmări a treia şi ultima probă a Turnirului celor trei vrăjitori. Îi rog pe campioni să-l urmeze pe domnul Bagman la stadion chiar acum.
Harry se ridică. Toţi Cercetaşii îl aplaudară frenetic. Toţi membrii familiei Weasley şi Hermione îi urară noroc, iar Harry ieşi din Marea Sală, alături de Cedric, Fleur şi Krum.
- E în regulă, Harry? întrebă Bagman când coborâră treptele de piatră către domeniile din jurul castelului. Încrezător?
- Da, în regulă, răspunse Harry.
Într-un fel, era adevărat... Avea emoţii, dar îşi rememora toate blestemele şi vrăjile pe care le exersase şi, văzând că şi le putea aminti pe toate, se simţi mult mai bine.
Ajunseră pe terenul de vâjthaţ, care acum era complet de nerecunoscut. Un gard viu de zece metri înălţime se întin¬dea pe marginea acestuia. Chiar în faţa lor se afla intrarea în labirint. Drumul care se deschidea după aceasta părea întunecat şi sinistru.
Cinci minute mai târziu, tribunele începură să se umple. Aerul vibra plin de voci entuziasmate şi sunetele paşilor a sute de elevi care se îndreptau către locurile lor. Cerul era albastru-închis şi senin şi începuseră să apară primele stele. Hagrid, profesorul Moody, profesoara McGonagall şi pro¬fesorul Flitwick veniră pe stadion şi se apropiară de Bagman şi de campioni. Toţi purtau nişte stele roşii mari, foarte stră¬lucitoare, pe pălării, în afară de Hagrid, care şi-o prinsese pe spatele hainei din blană de cârtiţă.
- O să patrulăm în afara labirintului, le zise profesoara McGonagall campionilor. Dacă aveţi probleme şi aveţi nevoie de ajutor, trimiteţi scântei roşii în aer şi unul dintre noi va veni să vă ia, aţi înţeles?
Campionii aprobară din cap.
- Atunci, duceţi-vă! le zise Bagman vesel celor patru pro¬fesori.
- Succes, Harry, şopti Hagrid şi toţi patru se duseră în direcţii diferite, pentru a se aşeza în jurul labirintului.
Bagman îşi aţinti acum bagheta spre gât şi murmură:
- Sonorus!
Vocea sa amplificată prin magie răsună clar în tribune.
- Doamnelor şi domnilor, a treia şi ultima probă a Tur¬nirului celor trei vrăjitori trebuie să înceapă! Daţi-mi voie să vă reamintesc scorul actual! La egalitate, pe primul loc, cu optzeci şi cinci de punct fiecare... domnul Cedric Diggory şi domnul Harry Potter, amândoi de la şcoala Hogwarts!
Uralele şi aplauzele făcură păsările din Pădurea Interzisă să îşi ia zborul spre cerul care se întuneca.
- Pe locul doi, cu optzeci de puncte... domnul Viktor Krum, de la Institutul Durmstrang!
Alte aplauze furtunoase.
- Şi pe locul trei... domnişoara Fleur Delacour, de la Academia Beauxbatons!
Harry îi desluşi în mulţime, pe la jumătatea tribunelor, pe doamna Weasley, Bill, Ron şi Hermione, aplaudând-o politi¬cos pe Fleur. Le făcu cu mâna şi ei făcură la fel, zâmbindu-i.
- Deci, la fluierul meu, Harry şi Cedric! zise Bagman. Trei... doi... unu...
Suflă scurt în fluier, iar Harry şi Cedric intrară în labirint.
Gardurile înalte aruncau umbre negre pe cărare şi, fie pentru că erau atât de înalte şi dese, fie din cauză că fuse¬seră fermecate, zgomotul mulţimii din jur se pierdu cu totul, imediat ce intrară în labirint. Harry se simţi de parcă ar fi fost iar sub apă. Îşi scoase bagheta şi rosti:
- Lumos!
Îl auzi pe Cedric făcând exact acelaşi lucru, în spatele său.
Cam la cincizeci de metri după aceea, ajunseră la o bifur¬caţie. Se uitară unul la altul.
- Pe curând, zise Harry şi o luă la stânga, în timp ce Cedric pornea spre dreapta.
Harry auzi fluierul lui Bagman a doua oară. Krum intrase în labirint. Harry se grăbi. Drumul ales de el părea complet părăsit. O luă la dreapta şi se grăbi, cu bagheta ridicată dea¬supra capului, încercând să vadă cât mai departe posibil. Însă nu se vedea nimic...
Fluierul lui Bagman se auzi de departe pentru a treia oară. Acum toţi campionii erau în labirint.
Harry se tot uita în spatele lui. Avea sentimentul ciudat că era urmărit. Labirintul era din ce în ce mai întunecat, cu fiecare minut care trecea, şi cerul de deasupra se făcuse albastru ca cerneala. Ajunse la a doua bifurcaţie.
- Ghidează-mă, îi şopti el baghetei, ţinând-o în palmă la orizontală.
Bagheta se roti o dată şi arătă către dreapta, înspre gar¬dul viu. Acolo era nordul, dar el ştia că trebuia să meargă spre nord-vest, către centrul labirintului. Cel mai bun lucru pe care putea să-l facă era să o ia la stânga şi apoi la dreap¬ta cât de repede posibil.
Şi cărarea din faţă era goală, iar când o apucă pe un drum spre stânga, Harry descoperi că şi drumul acela părea pustiu. Harry nu ştia de ce, dar lipsa obstacolelor îl neliniştea. Cu si¬guranţă că ar fi trebuit să fi dat peste ceva până acum... I se părea că labirintul îl ademenea într-un sentiment fals de siguranţă. Apoi auzi mişcări în spatele său. Îşi ridică bagheta, pregătit să atace, dar raza acesteia căzu asupra lui Cedric, care tocmai venise grăbit de pe o cărare din dreapta. Cedric părea foarte marcat. Tivul robei îi fumega.
- Homarii cu Capete Explozive ai lui Hagrid! şuieră el. Sunt enormi... Abia am scăpat!
Dădu din cap şi dispăru pe o altă cărare. Dornic să se depărteze cât mai tare de Homari, Harry porni grăbit la drum. Apoi, când dădu un colţ, văzu...
Un Dementor care venea spre el! De patru metri înălţime, cu faţa ascunsă de glugă şi cu mâinile în putrefacţie întinse înainte, se apropia, pipăind drumul către el, ca un orb. Simţi că îl copleşeşte o răceală, dar ştiu ce avea de făcut...
Îşi chemă cel mai fericit gând care-i veni în minte, se con¬centră cu toată puterea la gândul de a ieşi din labirint şi la sărbătorirea victoriei, împreună cu Ron şi cu Hermione, îşi ridică bagheta şi strigă:
- Expecto Patronum!
Un cerb argintiu ţâşni din vârful baghetei lui Harry şi galopă către Dementor, care se dădu în spate şi se împie¬dică de robă... Harry nu mai văzuse niciodată un Dementor împiedicându-se.
- Stai aşa! strigă el, apropiindu-se în urma cerbului său argintiu, eşti un Bong, nu eşti un Dementor! Ridiculus!
Se auzi o pocnitură puternică şi Bongul explodă într-un nor de fum. Cerbul argintiu dispăru. Harry îşi dori să mai fi rămas, i-ar fi plăcut să aibă companie... dar continuă să se mişte cât mai repede şi mai tăcut cu putinţă, cu urechile ciulite, cu bagheta ridicată din nou.
Stânga... dreapta... stânga... De două ori se trezi pe dru¬muri înfundate. Făcu iar Vraja Patru-Puncte şi descoperi că o luase prea înspre vest. Se întoarse, porni spre dreapta şi văzu o ceaţă aurie plutind în faţa lui.
Harry se apropie cu grijă, aţintind raza baghetei către ea. Arăta ca un fel de vrajă. Se întrebă dacă nu ar putea să o dea la o parte din drum.
- Reducto! zise el.
Vraja străpunse ceaţa aurie, lăsând-o intactă însă. Bănuia că ar fi trebuit să presupună că aşa se va întâmpla, doar Blestemul Reductor era pentru obiectele solide. Ce putea să se întâmple dacă trecea prin ceaţa aceea? Merita să rişte, sau mai bine se întorcea?
Încă ezita, când un strigăt sparse tăcerea.
- Fleur? strigă Harry.
Urmă iar tăcerea. Se uită în jurul lui. Ce i se întâmplase? Strigătul ei părea să fi venit de undeva din faţă. Trase aer în piept şi fugi prin ceaţa fermecată.
Lumea se întoarse cu susul în jos. Harry atârna de pă¬mânt cu părul măciucă, cu ochelarii atârnându-i de pe nas, putând să îi cadă în orice moment în cerul fără fund. Îi puse mai bine pe nas şi rămase acolo, îngrozit. Era ca şi când picioarele îi erau lipite de iarba care acum luase locul tava¬nului. Dedesubtul lui se întindea la nesfârşit cerul întunecat, presărat cu stele. Se simţi de parcă, dacă ar fi mişcat un picior, ar fi căzut de pe pământ în hău.
„Gândeşte-te”, îşi spuse el, când sângele îi năvăli în cap, „gândeşte-te...”
Dar nici una dintre vrăjile pe care le exersase nu părea făcută să combată o inversare bruscă a cerului cu pământul. Să îndrăznească să îşi mişte piciorul? Simţi presiunea sân¬gelui în timpane. Avea două soluţii: să încerce să se mişte, sau să trimită scântei roşii şi să fie salvat şi descalificat.
Îşi închise ochii, ca să nu poată vedea spaţiul nesfârşit de sub el, şi îşi trase piciorul drept, cât de tare putu, de pe tavanul de iarbă.
Imediat, lumea se îndreptă. Harry căzu în genunchi, pe pământul minunat de solid. Simţi că nu mai putea să facă nici un pas, din cauza şocului. Trase în piept o gură de aer care să-l readucă la normal şi se grăbi să înainteze, uitându-se peste umăr, în timp ce se îndepărta de ceaţa aurie, care scli¬pea nevinovată în lumina lunii.
Se opri la întâlnirea a două drumuri şi se uită după Fleur. Era sigur că de acolo se auzise strigătul. Peste ce dăduse? Oare nu păţise nimic? Nu era nici urmă de scântei roşii... Asta însemna oare că scăpase de problemă, sau avusese necazuri atât de mari, încât nu apucase să îşi mai ia bagheta? Harry o luă la dreapta, simţindu-se din ce în ce mai neli¬niştit... Dar nu putea să nu se gândească în acelaşi timp că un campion tocmai fusese eliminat...
Cupa era undeva prin apropiere şi se părea că Fleur ieşise din competiţie. Ajunsese până acolo, nu? Dacă ar fi reuşit cu adevărat să câştige? Câteva clipe, şi pentru prima oară de când fusese făcut campion, îşi imagină iar cum ar fi, cum ar ridica Cupa în faţa restului şcolii...
Nu întâlni nimic timp de zece minute, în afară de fundă¬turi. De două ori apucă acelaşi drum greşit. În sfârşit, găsi o nouă rută şi începu să alerge de-a lungul ei, cu bagheta în mână. Umbra îi tremura pe pereţii gardurilor vii şi era mult distorsionată. Apoi dădu un alt colţ şi se trezi faţă-n faţă cu un Homar cu Capete Explozive.
Cedric avusese dreptate: era enorm! Avea doi metri lungime şi arăta ca un scorpion imens. Spinul său uriaş era arcuit pe spate. Armura îi lucea în lumina baghetei pe care Harry o aţintise către el.
- Stupefy!
Vraja lovi platoşa Homarului şi ricoşă. Harry se lăsă la pământ exact la timp, dar în jur mirosea a păr ars: îi arse¬seră vârfurile părului... Homarul scuipă foc dintr-un capăt şi se apropie de el.
- Impedimenta! strigă Harry.
Vraja lovi iar armura Homarului, dar ricoşă şi de această dată. Harry se poticni şi se dădu câţiva paşi înapoi. Căzu apoi la pământ.
- IMPEDIMENTA!
Homarul mai avea doar o jumătate de metru până la el, când vraja îl îngheţă. Reuşise să îl lovească în partea fără carapace de pe burtă. Gâfâind, Harry se îndepărtă de el şi fugi în direcţia opusă... Blestemul de Oprire nu era permanent, Homarul urma să se trezească în orice clipă.
Alese o cărare către stânga şi ajunse într-o fundătură, apoi la dreapta şi ajunse la o alta. Forţându-se să se opreas¬că locului, cu inima bătându-i cu putere, făcu iar Vraja Patru-Puncte, se întoarse puţin şi alese o cărare care să-l ducă înspre nord-vest.
Alergă de-a lungul cărării timp de câteva minute, când auzi ceva dinspre cărarea care era paralelă cu a sa şi încremeni.
- Ce faci? strigă vocea lui Cedric. Ce naiba faci?
Şi atunci auzi vocea lui Krum.
- Crucio!
Aerul se umplu deodată de strigătele lui Cedric. Îngrozit, Harry începu să fugă mai departe, încercând să găsească o cale către Cedric. Cum nu îi ieşi în cale nici una, Harry încercă iar Blestemul Reductor. Nu se dovedi foarte efi¬cient, însă arse o gaură mică în gardul viu, prin care Harry îşi băgă piciorul cu greu, luptându-se cu crengile groase până când le despărţi şi îi apăru în faţă un drum de trecere. Trecu cu destulă dificultate prin ea, sfâşiindu-şi roba şi, ui¬tându-se în dreapta sa, îl văzu pe Cedric zbătându-se pe jos şi pe Krum pe deasupra lui.
Harry se ridică şi îşi îndreptă bagheta către Krum, exact când acesta îşi ridică privirile. Krum se întoarse şi o luă la fugă.
- Stupefy! strigă Harry.
Vraja îl lovi pe Krum în spate. Acesta împietri pe dată şi căzu în faţă unde rămase inert pe iarbă, culcat pe burtă. Harry se duse repede la Cedric, care nu se mai zbătea şi zăcea acolo gâfâind, cu mâinile pe faţă.
- Te simţi bine? zise Harry tare, înşfăcându-i braţul lui Cedric.
- Da, gâfâi Cedric. Da... nu-mi vine să cred... s-a furişat în spatele meu... l-am auzit, m-am întors şi l-am văzut cu bagheta aţintită asupra mea...
Cedric se ridică. Încă tremura. El şi Harry se uitară la Krum.
- Nu-mi vine să cred... Am fost convins că e de treabă, zise Harry, privindu-l pe Krum.
- Şi eu, zise Cedric.
- Ai auzit-o pe Fleur ţipând mai devreme? întrebă Harry.
- Da, zise Cedric. Crezi că a atacat-o Krum şi pe ea?
- Nu ştiu, zise Harry încet.
- Să-l lăsăm aici? murmură Cedric.
- Nu, zise Harry. Cred că ar trebui să trimitem scântei roşii în aer. O să vină cineva să-l ia... Altfel, o să fie mâncat de vreun Homar.
- O merită, murmură Cedric, dar în acelaşi timp îşi ridică bagheta şi aruncă un şuvoi de scântei roşii în aer, care plu¬tiră deasupra lui Krum, marcând locul unde zăcea.
Harry şi Cedric rămaseră acolo pe întuneric câteva clipe, uitându-se în jurul lor. Apoi Cedric zise:
- Păi... presupun că ar trebui să mergem mai departe...
- Poftim? făcu Harry. Ah... da... sigur...
Era un moment ciudat. El şi Cedric se aliaseră împotriva lui Krum şi acum îşi dădeau seama amândoi că erau adver¬sari. Merseră pe cărarea întunecată în tăcere, apoi Harry o luă la stânga şi Cedric la dreapta. Paşii lui Cedric se stinseră în curând.
Harry merse în continuare, folosind din când în când Vraja Patru-Puncte, ca să se asigure că se ducea în direcţia bună. Acum nu mai rămăseseră decât el şi Cedric. Dorinţa lui de a ajunge la Cupă primul era mai arzătoare ca nici¬odată, dar tot nu-i venea să creadă ce fusese în stare să facă Viktor Krum chiar sub ochii lui. Aruncarea unui Blestem de Neiertat asupra unei fiinţe umane însemna închisoare pe viaţă la Azkaban, aşa cum le spusese Moody. Doar nu îşi do¬rise Cupa turnirului atât de tare... Harry se grăbi.
Din când în când, dădea peste alte fundături, dar întune¬ricul din ce în ce mai dens îl asigura că se apropia de inima labirintului. Apoi, în timp ce alegea o cărare dreaptă şi lungă, văzu iar mişcări şi raza sa de lumină se opri pe o creatură extraordinară, care nu putea fi văzută decât în pozele din „Cartea Monstruoasă a Monştrilor”.
Era un sfinx. Avea corpul unui leu supradimensionat, cu labe mari şi gheare pe măsură, precum şi o coadă lungă şi gălbuie, care se termina cu un smoc brun. Dar capul era de femeie. Îşi întoarse ochii migdalaţi către Harry, pe când acesta se apropia. Îşi ridică bagheta, ezitând. Ea nu se ghe¬muise ca să îl atace, ci se plimba dintr-o parte în alta a cărării, blocându-i drumul.
Apoi vorbi cu o voce groasă şi răguşită.
- Eşti foarte aproape de ţintă. Ajungi cel mai repede, dacă treci de mine...
- Atunci... poţi să te dai puţin la o parte, te rog? întrebă Harry, ştiind care va fi răspunsul.
- Nu, zise sfinxul, continuând să se plimbe încoace şi înco¬lo. Doar dacă poţi găsi răspunsul la ghicitoarea mea. Răs¬punde corect şi te las să treci. Dacă răspunzi greşit, te atac. Dacă nu zici nimic, te las să te îndepărtezi de mine, nevătămat.
Harry simţi un ghem în stomac. Hermione era cea mai pricepută la genul ăsta de lucruri, nu el. Îşi cântări şansele. Dacă ghicitoarea era prea grea, putea să tacă, să plece nevătămat şi să încerce să găsească un alt drum spre centru.
- Bine, zise el. Pot să aud ghicitoarea?
Sfinxul se aşeză pe picioarele din spate, chiar în mijlocul cărării, şi recită:

Găndeşte-te întâi la un cuvânt des auzit,
Spus când eşti nedumerit.
Apoi, spune-mi cine se împarte,
În douăsprezece perioade?
Şi pe urmă, dacă a trece vrei,
Care este începutul jenei?
Pune-le cap la cap pe toate trei
Şi zi-mi cine ţese fără ac... Vrei?

Harry se uită cu ochii mari la sfinx.
- Pot să o mai aud o dată... Mai rar, dacă se poate, zise el.
Sfinxul clipi, zâmbi şi repetă poezia.
- Toate indiciile formează ceva care ţese fără ac? întrebă Harry.
Sfinxul doar îi zâmbi misterios. Harry consideră că însemna „da”. Rotiţele din capul lui Harry începură să se rotească. Erau o grămadă de păsări care îşi construiau cui¬buri sau insecte care ţeseau fără ac, fără a mai pomeni de cele magice. Trebuia să încerce să afle indiciile...
- Un cuvânt des auzit, murmură Harry, uitându-se la el, des auzit... Aăă... adică „Aăă”?
Doar asta repetase des în ultimul timp... Nu, nu era ăsta răspunsul!
- Păi... stai puţin... „Păi” este un cuvânt des auzit! Poţi să-mi spui următorul indiciu te rog?
Sfinxul repetă următoarele versuri ale poeziei.
- Douăsprezece perioade, zise Harry. Să se împartă... douăsprezece... ore... luni! Anul! Se împarte în douăspre¬zece luni!
Sfinxul îi zâmbi.
- Începutul jenei... Cum faci când începi să te simţi jenat, zise Harry. Deci, păi... an... Cineva care ţese fără ac... Păianjenul!
Sfinxul îi zâmbi şi mai larg. Se ridică, îşi întinse labele din faţă şi se dădu la o parte, lăsându-l să treacă.
- Mersi! zise Harry şi, mulţumit de el, merse mai departe. Acum trebuia să fie pe aproape, trebuia... Bagheta îi spunea că era pe drumul cel bun. Atâta timp cât nu se întâl¬nea cu cineva îngrozitor, avea o şansă...
Trebui să aleagă un drum.
- Ghidează-mă! îi şopti el iar baghetei, care se învârti şi arătă înspre cărarea din dreapta.
O luă la fugă până văzu lumină în faţă.
Cupa turneului strălucea pe soclul ei, la o sută de metri depărtare. Harry o luă la fugă, când o siluetă întunecată ţâşni de pe o cărare din faţa lui.
Cedric avea să ajungă acolo primul. Fugea cât de repede putea către Cupă şi Harry îşi dădu seama că nu avea cum să-l ajungă din urmă. Cedric era mult mai înalt, avea picioarele mult mai lungi...
Apoi Harry văzu ceva imens peste gardul viu din dreap¬ta, mişcându-se repede pe cărarea care se intersecta cu cea pe care fugeau ei. Era atât de rapid, încât Cedric avea să intre în el, fără nici o discuţie! Cedric, cu ochii pe Cupă, nu îl văzuse...
- Cedric! strigă Harry. În stânga ta!
Cedric se uită exact la timp ca să se ferească de creatură, dar, în graba sa, se împiedică. Harry văzu cum lui Cedric îi zbură bagheta din mână, în timp ce un păianjen uriaş apăru pe cărare şi începu să-l atace pe Cedric.
- Stupefy! strigă Harry iar.
Vraja nimeri în corpul negru, păros gigantic al păian¬jenului, dar fu ca şi când ar fi aruncat cu o piatră în el. Păianjenul se smuci şi porni rapid înspre Harry, lăsându-l în pace pe Cedric.
- Stupefy! Impedimenta! Stupefy!
Însă nu folosi la nimic... Păianjenul era ori prea mare, ori prea plin de magie, încât vrăjile nu făceau altceva decât să îl enerveze şi mai tare... Harry abia avu timp să zărească cei opt ochi negri, strălucitori, îngrozitori, şi cleştii ascuţiţi...
Păianjenul îl ridică în aer cu picioarele din faţă. Smucindu-se, Harry încercă să îl lovească. Îi atinse cleştii şi în următoarea secundă simţi nişte dureri inimaginabile... Îl auzi şi pe Cedric strigând „Stupefy!”, dar nici vraja lui nu ajută la nimic... În timp ce păianjenul îşi desfăcea iar cleştii, Harry îşi ridică bagheta şi strigă:
- Expelliarmus!
Şi funcţionă! Vraja de Dezarmare îl forţă pe păianjen să îi dea drumul din încleştare, dar asta îl făcu pe Harry să cadă de la patru metri înălţime pe piciorul deja rănit, care se frânse sub el. Fără să stea pe gânduri, aţinti bagheta către burta păianjenului - aşa cum făcuse şi cu Homarul - şi strigă:
- Stupefy!
Cedric făcu acelaşi lucru, în acelaşi timp.
Cele două vrăji combinate izbutiră ceea ce una singură nu fusese în stare! Păianjenul căzu pe o parte, dărâmând un gard viu din apropiere, şi umplu cărarea cu o grămadă de picioare păroase.
- Harry! îl auzi pe Cedric. Eşti întreg? A căzut pe tine?
- Nu, strigă Harry, gâfâind.
Se uită la picior. Sângera rău. Văzu pe roba sfâşiată un fel de secreţie densă şi lipicioasă de la cleştii păianjenului. Încercă să se ridice, dar piciorul îi era atât de şubred, încât nu îi suportă întreaga greutate. Se sprijini de gardul viu, încercând să respire normal, şi se uită în jur.
Cedric era la o jumătate de metru de Cupa Turnirului celor trei vrăjitori, care scânteia în spatele lui.
- Ia-o, gâfâi Harry către Cedric. Haide, ia-o, ai ajuns primul!
Dar Cedric nu se mişcă. Rămase acolo, uitându-se la Harry. Apoi se întoarse să se uite la Cupă. Harry văzu cum se uita cu jind la ea în lumina aurie. Cedric se uită iar la Harry, care acum se ţinea strâns de gard pentru a rămâne în picioare.
Cedric trase aer în piept.
- Ia-o tu, tu ar trebui să câştigi. Asta e a doua oară când mi-ai salvat viaţa!
- Ba nu, nu trebuie deloc, zise Harry.
Era mânios, furios chiar. Îl durea foarte tare piciorul, îl durea peste tot, de fapt, după ce încercase să scape de păianjen... După toate eforturile lui, Cedric i-o luase înainte, exact cum i-o luase înainte şi când o invitase pe Cho la bal.
- Cel care ajunge primul la Cupă primeşte note maxime. Adică tu! Ascultă-mă, eu nu am cum să câştig cu piciorul ăsta...
Cedric făcu câţiva paşi înspre păianjenul Împietrit, depărtându-se de Cupă şi clătinând din cap.
- Nu, zise el hotărât.
- Nu e cazul să fii nobil, îi zise Harry pe un ton sarcastic. Ia-o şi hai să plecăm de aici.
Cedric îl privi pe Harry cum încerca să rămână în picioare, ţinându-se strâns de gardul viu.
- Tu mi-ai spus de dragoni, zise Cedric. Aş fi murit la prima probă, dacă nu mi-ai fi spus ce ne aştepta.
- Şi eu am avut un ajutor, se răsti Harry, încercând să îşi şteargă sângele cu roba. Tu m-ai ajutat cu oul... Suntem chit.
- Şi eu, la rândul meu, am avut un ajutor cu oul, zise Cedric.
- Tot suntem chit, zise Harry, încercând iar să vadă dacă îi rezista piciorul.
Acesta tremură însă puternic când îşi lăsă greutatea pe el. Îşi luxase glezna când îi dăduse drumul păianjenul.
- Ar fi trebuit să primeşti note mai mari la a doua probă, zise Cedric încăpăţânat. Ai rămas în urmă ca să-i aduci pe toţi ostaticii. Şi eu ar fi trebuit să fac asta.
- Am fost singurul care a fost atât de tare de cap, încât a luat cântecul ăla în serios! zise Harry cu amărăciune. Ia Cupa!
- Nu, zise Cedric.
Trecu peste picioarele încâlcite ale păianjenului ca să ajungă la Harry, care se uită la el. Cedric vorbea serios. Se îndepărta de gloria pe care nu o mai avusese Casa Astropufilor de secole.
- Haide, zise Cedric.
Părea să îşi fi adunat toată voinţa pentru asta, dar îşi ţinea braţele încrucişate şi părea hotărât.
Harry se uită la Cedric şi apoi la Cupă. Pentru o clipă, se văzu ieşind din labirint, cu ea în mână. Se închipui ridicând Cupa turneului, auzi vuietul mulţimii, văzu mai clar ca nici¬odată cum lui Cho îi strălucea chipul de admiraţie... Apoi imaginea se dizolvă şi se trezi uitându-se la chipul lui Cedric, pe care se citea o îndârjire fără margini.
- Amândoi, atunci! zise Harry.
- Poftim?
- O luăm în acelaşi timp. Este tot o victorie pentru Hogwarts. O să fim la egalitate.
Cedric se uită la Harry. Îşi lăsă braţele pe lângă corp.
- Eşti... Eşti sigur?
- Da, zise Harry. Da... Ne-am ajutat tot timpul unul pe altul, nu? Am ajuns amândoi aici. Hai să o luăm împreună.
Pentru un moment, Cedric păru că nu credea ce auzea, iar apoi zâmbi.
- Bine, zise el. Să mergem!
Îl luă pe Harry de sub umeri şi îl ajută să meargă şchiopătând spre soclul unde se afla Cupa. Când ajunseră acolo, amândoi întinseră câte o mână către mânerele scân¬teietoare ale Cupei.
- La trei, da? zise Harry. Unu... doi... trei!
El şi Cedric apucară amândoi de câte un mâner.
Instantaneu, Harry simţi o şmucitură de undeva din spatele buricului. Picioarele nu îi mai erau pe pământ. Nu putea să îşi ia mâna de pe Cupă. Ceva îl trăgea într-un vârtej de vânt şi culoare, împreună cu Cedric...


— CAPITOLUL XXXII —

FIBRĂ, SÂNGE ŞI OS

Harry îşi simţi picioarele aterizând pe pământul răscolit. Piciorul rănit îi cedă, iar el căzu pe burtă. Reuşi în sfârşit să îşi desprindă mâinile de pe Cupă. Îşi ridică încet capul.
- Unde suntem? întrebă el.
Cedric ridică din umeri. Se sculă de jos, îl ajută şi pe Harry, apoi se uitară în jur.
Părăsiseră domeniile castelului Hogwarts cu totul. Era evident că parcurseseră kilometri întregi - poate chiar sute de kilometri - pentru că munţii care înconjurau castelul dispăruseră. Stăteau într-un fel de cimitir întu¬necat. Silueta neagră a unei bisericuţe se profila de după un copac mare, o tisă, din dreapta lor. În stânga, se vedea un deal. Harry desluşi pe vârful dealului conturul unei case frumoase şi vechi.
Cedric se uită la Cupă şi apoi la Harry.
- Ţie ţi-a spus cineva că este Portal? întrebă el.
- Nu, zise Harry.
Se uită în jurul cimitirului. Era complet tăcut şi puţin sinistru.
- Oare face parte din probă?
- Nu ştiu, zise Cedric, care părea neliniştit. Să ne scoatem baghetele, ce zici?
- Da, zise Harry, bucuros că sugerase Cedric asta şi nu el. Îşi scoaseră baghetele. Harry se tot uita în jurul lui. Iar avea sentimentul ciudat că era urmărit.
- Vine cineva, zise el deodată.
Cercetând încordaţi prin întuneric, văzură o siluetă apro¬piindu-se de ei printre morminte. Harry nu putu să îi desluşească faţa, dar după cum mergea şi după cum ţinea braţele, îşi dădu seama că ducea ceva. Oricine ar fi fost, era scund şi purta o pelerină cu glugă pe cap ca să îşi ascundă chipul. Şi - după ce se mai apropie cu câţiva paşi, distanţa dintre ei micşorându-se în tot acest timp - văzu că silueta ducea în braţe ceva ce semăna cu un copil... Sau erau numai nişte cârpe?
Harry îşi coborî uşor bagheta şi se uită la Cedric. Acesta îi aruncă o privire nedumerită. Amândoi se uitară iar la si¬lueta care se apropia.
Aceasta se opri lângă o piatră funerară de marmură, la numai doi metri de ei. Pentru o clipă, Harry, Cedric şi silue¬ta scundă se uitară unii la alţii.
Şi apoi, fără nici un avertisment, cicatricea lui Harry explodă de durere. Era un chin cum Harry nu mai simţise în viaţa lui. Bagheta îi căzu din mână când îşi duse mâinile la frunte. Începură să îi tremure genunchii. Căzuse şi nu putea vedea nimic. I se părea că din clipă în clipă avea să îi crape capul.
De departe, de deasupra capului lui, se auzi o voce rece şi ascuţită spunând:
- Omoară-l pe cel care e în plus!
Se auzi un sunet fâşâitor şi o a doua voce, care şuieră cuvintele în noapte:
- Abracadabra!
Un fulger de lumină îi trecu printre pleoape şi Harry auzi ceva greu căzând pe jos, chiar lângă el. Durerea din cica¬tricea sa ajunse la o asemenea intensitate, încât îi veni să verse. Apoi se domoli. Temându-se de ce avea să vadă, între¬deschise ochii care îl usturau.
Cedric zăcea lângă el cu braţele întinse. Era mort.
Pentru o clipă care dură cât o eternitate, Harry se uită la chipul lui Cedric, la ochii săi gri-deschis, goliţi de orice expresie, lipsiţi de viaţă, ca şi ferestrele unei case părăsite, la gura lui întredeschisă, părând surprins. Şi atunci, îna¬inte ca mintea lui Harry să accepte ce vedea, înainte să poată simţi altceva decât o uluire desăvârşită, se simţi ridi¬cat de la pământ.
Omul scund cu pelerină pusese jos ce căra, îşi aprinsese bagheta şi îl trăgea pe Harry către piatra funerară înaltă, de marmură. Înainte de a fi trântit pe ea, Harry reuşi să citeas¬că la lumina baghetei numele de pe piatra funerară.

TOMAS DORLENT CRUPLUD

Omul în pelerină aduse prin magie funii şi îl legă pe Harry fedeleş de piatra funerară, de la glezne până la gât. Harry auzi o respiraţie sacadată din spatele glugii. Se smuci, dar omul îl lovi... Îl lovi cu o mână cu un deget lipsă. Şi Harry îşi dădu seama cine era în spatele glugii: Peter Pettigrew!
- Tu! strigă el.
Dar Şobo, care terminase cu legatul, nu zise nimic era ocupat să se asigure că nodurile erau bine strânse. Când atinse nodurile, Harry văzu că degeţele îi tremurau incon¬trolabil. O dată ce se asigură că Harry era legat atât de strâns de piatra funerară, încât nu putea să se mişte nici măcar un milimetru, Şobo scoase nişte material negru din buzunarul pelerinei şi îl îndesă cu forţă în gura lui Harry, apoi, fără un cuvânt, se îndepărtă cu paşi repezi. Harry nu putea să scoată nici un sunet. Nu văzu unde se dusese Şobo. Nu putea să îşi întoarcă deloc capul, ca să vadă în spatele pietrei funerare. Nu vedea decât ce se afla chiar în faţa lui.
Cadavrul lui Cedric era la vreo şapte metri depărtare. Puţin mai încolo, scânteind în lumina stelelor, se afla Cupa Turnirului celor trei vrăjitori. Lângă ea se găsea bagheta lui Harry. Legătura, în care Harry crezuse că era un copil, se afla în apropiere, în faţa mormântului, şi părea să se agite sălbatic. Harry o privi şi cicatricea îl ustură iar... Şi dintr-o dată ştiu că nu vroia să vadă ce era în cârpele acelea... Nu vroia ca legătura aceea să fie desfăcută vreodată...
Auzi nişte sunete la picioarele lui. Se uită în jos şi văzu un şarpe gigantic strecurându-se prin iarbă şi dând ocol pietrei funerare de care era legat. Se auzi iar respiraţia ra¬pidă, sacadată, a lui Şobo, de parcă ar fi cărat ceva greu. Apoi el apăru în câmpul vizual al lui Harry. Împingea un ceaun de piatră la picioarele mormântului. Părea să fie plin cu apă... Harry auzi cum se vărsa din când în când pe de lături. Era un ceaun mai mare ca oricare altul pe care îl folo¬sise Harry vreodată, destul de încăpător încât să stea în el un adult în picioare.
Ceea ce era în legătura de cârpe de pe jos se agita din ce în ce mai nervos, de parcă ar fi încercat să se elibereze. Şobo făcea ceva cu bagheta undeva pe fundul ceaunului. Deodată, de sub el ţâşniră flăcări puternice. Şarpele gigan¬tic dispăru în noapte.
Lichidul din ceaun părea să se încălzească foarte repede. Nu începu doar să clocotească la suprafaţă, ci scoase şi scân¬tei, de parcă ar fi ars. Aburul era din ce în ce mai dens, ascunzând în ceaţă silueta lui Şobo, care se ocupa în con¬tinuare de foc. Mişcările de sub pelerină deveniră şi mai agi¬tate. Şi Harry auzi iar vocea ascuţită şi rece.
- Grăbeşte-te!
întreaga suprafaţă a apei era acum plină de scântei, de parcă ar fi fost incrustată cu diamante.
- Este gata, stăpâne.
- Acum! zise vocea rece.
Şobo desfăcu legătura de pe pământ, scoţând la iveală ce era în ea... Harry scoase un strigăt înăbuşit de materialul care îi bloca gura.
Era ca şi când Şobo ridicase o piatră şi scosese la iveală ceva urât, scârbos şi orb... Dar nu, era şi mai urât, de o mie de ori mai urât! Chestia pe care o cărase Şobo avea poziţia unui copil ghemuit, doar că Harry nu văzuse niciodată ceva care să semene mai puţin cu un copil. Era complet lipsit de păr şi acoperit de un fel de solzi. Era negru-roşiatic, întunecat, cu o înfăţişare sălbatică. Mâinile şi picioarele îi erau uscate şi mici, iar faţa - nici un copil în viaţă nu avu¬sese vreodată o asemenea faţă - era plată, ca de şarpe, cu ochi roşii şi scânteietori.
Creatura părea aproape neajutorată. Îşi întinse mâinile uscăţive şi le puse în jurul gâtului lui Şobo, pentru ca aces¬ta să îl ridice în picioare. Când făcu acest lucru, îi căzu gluga şi Harry văzu în lumina focului expresia de repulsie de pe chipul slăbit şi palid al lui Şobo, în timp ce căra creatura aceea respingătoare către ceaun. Pentru o clipă, Harry zări chipul malefic, plat, luminat de scânteile de pe suprafaţa licorii. Şi atunci, Şobo puse creatura în ceaun. Se auzi un şuierat şi creatura dispăru sub apă. Harry auzi cum corpul ei firav se lovi de fundul ceaunului cu o bufnitură uşoară.
„De s-ar îneca”, îşi zise Harry, iar acum cicatricea îl ardea insuportabil, „te rog, Doamne... lasă-l să se înece...”
Şobo începu să vorbească. Vocea îi tremura, părea ex¬trem de speriat. Îşi ridică bagheta, îşi închise ochii şi i se auzi vocea în noapte:
- Os al tatălui, dat fără de ştiinţa sa, îţi vei învia fiul!
Suprafaţa mormântului de la picioarele lui Harry se crăpă. Îngrozit, Harry văzu cum la comanda lui Şobo se ri¬dică o mână de praf care căzu încet în ceaun. Suprafaţa ca diamantul scoase un zgomot puternic şi şuieră, împrăştiind scântei în toate direcţiile, după care se făcu de un albastru intens, părând otrăvitoare.
Şobo începu să geamă. Scoase din buzunarul robei un pumnal lung din argint strălucitor şi foarte subţire. Vocea îi explodă în gemete îngrozite:
- Fibră... a servitorului... dată de... de bună voie... readu-ţi la viaţă... stăpânul!
Îşi întinse mâna dreaptă în faţă - mâna cu degetul lipsă. Apucă pumnalul strâns în mâna stângă şi îl ridică.
Harry îşi dădu seama ce făcuse Şobo abia la o clipă după ce se întâmplase... Îşi închise ochii cât de strâns putu, dar nu reuşi să alunge urletul care explodă în noapte, care îl pă¬trunse pe Harry până în măduva oaselor, de parcă ar fi fost şi el străpuns cu pumnalul.
Auzi ceva căzând pe jos, auzi gemetele speriate ale lui Şobo, iar apoi un sunet ca şi când ar fi fost aruncat ceva în ceaun. Harry nu avea cum să vadă, dar licoarea se făcuse de un roşu aprins, cu lumina aruncând sclipiri printre pleoapele închise ale lui Harry...
Şobo striga şi gemea în agonie. Abia când simţi pe faţă respiraţia lui grea şi speriată, Harry îşi dădu seama că aceas¬ta era chiar în faţa lui.
- S-Sângele duşmanului... luat cu forţa... îl va... reînvia pe adversar...
Harry nu putea să facă nici o mişcare, era mult prea strâns legat... Smucindu-se fără speranţă în funiile care îl înlănţuiau, văzu pumnalul argintiu şi strălucitor tremurând în mâna care îi rămăsese lui Şobo. Simţi cum vârful îi înţeapă braţul drept şi cum sângele i se revarsă pe mâneca robei sfâşiate. Şobo, încă gemând de durere, scoase repede din buzunar o fiolă şi o puse sub tăietura lui Harry, ca să se scurgă câteva picături de sânge în ea.
Se duse înapoi la ceaun şi turnă sângele lui Harry înăun¬tru. Lichidul se făcu instantaneu de un alb orbitor. Termi¬nându-şi treaba, Şobo căzu în genunchi lângă ceaun, apoi se lăsă pe o parte şi rămase întins pe jos, oblojindu-şi ciotul care îi rămăsese din mână, gemând şi plângând.
Ceaunul clocotea, trimiţând scântei ca nişte diamante în toate direcţiile. Lumina era atât de puternică, încât tot ce era în jur părea negru. Nu se întâmplă nimic...
„Oare s-a înecat?”, se întrebă Harry. „Sau o fi eşuat...”
Şi atunci, scânteile din ceaun se stinseră brusc. În locul acestora ieşiră nişte nori denşi şi albi de abur, cufundând în ceaţă tot ce era în faţa lui Harry, astfel încât nu putu să îl mai vadă pe Şobo, pe Cedric şi, în general, nimic altceva în afară de abur... „A eşuat”, îşi zise iar Harry... „S-a înecat... te rog... te rog, fă să fi murit...”
Dar atunci, prin ceaţa din faţa lui, cu un fior de teroare, văzu silueta unui bărbat înalt şi foarte slab...
- Îmbracă-mă, zise vocea rece de după abur şi Şobo, gemând, plângând şi ţinându-şi încă mâna mutilată strâns la piept, se grăbi să ridice roba neagră de pe jos şi, numai cu o mână, o puse în jurul stăpânului său.
Omul slab ieşi din ceaun, uitându-se la Harry... Iar aceas¬ta privi chipul care îi bântuise coşmarurile de trei ani de zile. Mai alb ca un craniu, cu ochi roşii, mari şi răi şi cu un nas la fel de plat ca al unui şarpe, cu fante în loc de nări...
Lordul Întunericului renăscuse!



— CAPITOLUL XXXIII —

DEVORATORII MORŢII

Cap-de-Mort îşi desprinse privirile de pe Harry şi începu să îşi examineze propriul corp. Mâinile îi erau ca nişte păianjeni mari, albicioşi. Cu degetele lungi şi albe, îşi mângâie pieptul, braţele, faţa. Ochii roşii, cu pupile vertica¬le, ca ale unei pisici, scânteiară şi mai tare în întuneric. Îşi ridică mâinile şi îşi îndoi degetele, cu o expresie încântată şi triumfătoare. Nici nu se uită la Şobo, care zăcea zbătându-se şi sângerând pe jos, şi nici la şarpele enorm, care apăruse iar şi îi dădea din nou ocol lui Harry, şuierând. Cap-de-Mort îşi băgă o mână cu degete anormal de lungi într-un buzunar încăpător şi scoase o baghetă. O mângâie şi pe ea uşor, apoi o ridică, o îndreptă către Şobo, care fu ridicat de pe jos şi aruncat pe lespedea de care era legat Harry. Şobo căzu lângă ea şi zăcu acolo, ghemuit şi gemând. Cap-de-Mort îşi aţinti ochii asupra lui Harry, scoţând un râs ascuţit, rece, nepământean.
Roba lui Şobo era plină de sânge, dat fiind că îşi învelise în ea mâna tăiată.
- Stăpâne, gemu el, stăpâne... mi-aţi promis... mi-aţi promis...
- Întinde-ţi mâna, zise Cap-de-Mort, fără nici o nuanţă în glas.
- Ah, stăpâne... îţi mulţumesc, stăpâne...
Întinse ciotul care sângera, dar Cap-de-Mort râse iar.
- Celălalt braţ, Şobo!
- Stăpâne, te rog... te rog...
Cap-de-Mort se aplecă şi apucă braţul stâng al lui Şobo. Îi ridică mâneca robei până peste cot şi Harry văzu ceva pe piele, ceva ca un tatuaj roşu-aprins - un craniu, cu un şarpe care îi ieşea din gură - aceeaşi imagine care apăruse pe cer la Cupa Mondială de Vâjthaţ: Semnul Întunecat. Cap-de-Mort îl examină cu atenţie, ignorând gemetele necontrolate ale lui Şobo.
- M-am întors, zise el încet, probabil că au observat toţi... Şi acum, vom vedea... acum vom şti...
Îşi puse arătătorul alb şi lung pe semnul de pe braţul lui Şobo.
Cicatricea de pe fruntea lui Harry îl arse iar şi Şobo scoase un nou urlet: Cap-de-Mort îşi desprinse degetul de pe semnul tatuat pe braţul lui Şobo, iar Harry văzu că aces¬ta se făcuse negru ca cerneala.
Cu o expresie de satisfacţie crudă pe chip, Cap-de-Mort se ridică, îşi dădu capul pe spate şi se uită în jurul cimitirului.
- Câţi vor fi destul de curajoşi să se întoarcă în clipa când mă vor simţi? şopti el, cu ochii roşii aţintiţi la stele. Şi câţi vor fi atât de nesăbuiţi încât să nu vină?
Începu să se plimbe în faţa lui Harry şi a lui Şobo, cu ochii continuând să cerceteze amănunţit cimitirul în tot acest timp. Cam după un minut, se uită iar la Harry, cu un zâmbet crud pe chipul său ca de şarpe.
- Harry Potter, stai pe rămăşiţele răposatului meu tată, şuieră el uşor. Un Încuiat şi un prost... ca şi mama ta. Dar amândoi au fost folositori în felul lor, nu? Mama ta a murit ca să te apere când erai copil... Şi eu mi-am omorât tatăl, şi uite cât mi-a fost de folos, aşa mort cum e...
Cap-de-Mort râse iar. Se plimbă în sus şi în jos, uitându-se în jur în timp ce mergea, iar şarpele continuă să dea ocol prin iarbă.
- Vezi casa aceea de pe deal, Potter? Tatăl meu a locuit acolo. Mama mea, o vrăjitoare care a trăit în acest sat, s-a îndrăgostit de el. Dar a părăsit-o când i-a spus ce era... Tatălui meu nu-i plăcea magia... A părăsit-o şi s-a întors la părinţii lui Încuiaţi, înainte să mă nasc, Potter, iar ea a murit la naştere, lăsându-mă să cresc într-un orfelinat al Încuia¬ţilor... Dar am jurat că îl voi găsi... Şi m-am răzbunat pe imbecilul care mi-a dat numele lui... Tomas Dorlent Cruplud...
Continuă să se plimbe, cu ochii roşii fixându-se când pe un mormânt, când pe altul.
- Auzi, eu şi amintirile de familie, zise el încet. Vai de mine, devin chiar sentimental... Dar, uite, Harry! Adevărata mea familie se întoarce...
Se auziră deodată mai multe pelerine foşnind. Printre morminte, din spatele tisei, din fiecare colţ, Apăreau vrăji¬tori. Toţi purtau glugi şi erau mascaţi. Şi unul câte unul se apropiară... Încet, cu precauţie, de parcă nu le-ar fi venit să creadă. Cap-de-Mort rămase tăcut, aşteptându-i. Apoi unul dintre Devoratorii Morţii căzu în genunchi, se târî către Cap-de-Mort şi îi sărută poala robei negre.
- Stăpâne... stăpâne, murmură el.
Devoratorii Morţii din spatele lui făcură la fel, fiecare dintre ei apropiindu-se de Cap-de-Mort în genunchi şi sărutându-i poalele robei, înainte de a se da înapoi şi de a intra într-un cerc tăcut, în jurul mormântului lui Tomas Cruplud, al lui Harry, al lui Cap-de-Mort şi al mormanu¬lui care plângea şi se zvârcolea - Şobo. Lăsară locuri libere, de parcă ar fi presupus că or să mai vină şi alţii. Dar Cap-de-Mort nu părea să se aştepte să sosească şi alte persoane. Se uită în jur la chipurile ascunse sub glugi şi, deşi nu era vânt, părea să se audă un vâjâit în interiorul cercului, ca şi cum ar fi tremurat.
- Bine aţi venit, Devoratori ai Morţii, zise Cap-de-Mort încet. Treisprezece ani... Au trecut treisprezece ani de când nu ne-am mai văzut. Şi totuşi, mi-aţi răspuns la chemare de parcă ar fi fost ieri... Asta înseamnă că încă suntem uniţi sub Semnul Întunecat! Sau nu?
Îşi dădu capul oribil pe spate şi adulmecă, cu nările lărgindu-i-se şi devenind acum două despicături.
- Adulmec vinovăţia, zise el. Pluteşte un miros de vinovăţie în aer.
Un al doilea tremur trecu în jurul cercului, de parcă fiecare membru al lui ar fi dorit, dar nu îndrăznea, să se tra¬gă înapoi.
- Vă văd pe toţi, întregi şi sănătoşi, cu puterile intacte... Ce Apariţii prompte! Mă întreb de ce nu a venit acest grup de vrăjitori în ajutorul stăpânului lor, căruia i-a jurat loiali¬tate eternă?
Nimeni nu zise nimic. Nimeni nu se mişcă, în afară de Şobo, care era încă pe jos, plângând peste mâna sa sângerândă.
- Şi tot eu îmi răspund, şopti Cap-de-Mort, trebuie să fi crezut că am fost înfrânt, trebuie să mă fi crezut mort. S-au întors printre duşmanii mei şi au pretins că erau nevinovaţi inconştienţi şi vrăjiţi... de mine... Şi atunci iar mă întreb... Oare cum au putut să creadă că nu voi renaşte? Ei, care ştiau ce am făcut cu mult timp în urmă ca să mă păzesc de moarte? Ei, care văzuseră dovezi ale puterii mele imense, în vremurile când eram mai puternic decât orice alt vrăjitor în viaţă? Şi tot eu îmi răspund... Poate au crezut că exista o putere şi mai mare, una care putea să-l distrugă chiar şi pe Lordul Întunericului... Poate că acum slujesc pe altcineva... Poate pe acel erou al oamenilor de rând, al celor cu Sânge-Mâl şi al Încuiaţilor... Pe Albus Dumbledore...
La auzul numelui lui Dumbledore, membrii cercului se agitară şi unii murmurară, dezaprobând din capete.
Cap-de-Mort îi ignoră.
- Este o mare dezamăgire pentru mine... mărturisesc că sunt foarte decepţionat...
Unul dintre vrăjitori se aruncă brusc în faţă, rupând cer¬cul. Tremurând din cap până-n picioare, se prăbuşi la picioa¬rele lui Cap-de-Mort.
- Stăpâne! strigă el. Stăpâne, iartă-mă! Iartă-ne pe toţi!
Cap-de-Mort începu să râdă şi îşi ridică bagheta.
- Crucio!
Devoratorul Morţii, care se aruncase la pământ, se zbătu şi urlă. Harry nu avu nici o îndoială că sunetul ajunsese până la casele din jur... „De-ar veni poliţia”, îşi zise el dis¬perat... „Oricine... orice...”
Cap-de-Mort îşi ridică bagheta. Devoratorul Morţii, atins de Blestemul Crucio, continua să zacă pe spate, gemând încontinuu.
- Ridică-te, Avery, zise Cap-de-Mort încet. Ridică-te. Îmi ceri iertare? Eu nu iert. Eu nu uit. Treisprezece ani nesfâr¬şiţi... Vreau să fiu răsplătit pentru acei treisprezece ani pier¬duţi, înainte să vă iert. Şobo şi-a plătit deja o parte din dato¬rie, nu-i aşa, Şobo?
Se uită la Şobo, care continua să plângă.
- Te-ai întors la mine nu din loialitate, ci de frică! Te-ai temut de vechii tăi prieteni. Meriţi această durere, Şobo. Ştii, nu?
- Da, stăpâne, gemu Şobo, te rog, stăpâne... te rog...
- Totuşi, m-ai ajutat să-mi recapăt corpul, zise Cap-de-Mort rece, privindu-l pe Şobo cum plângea la picioarele lui. Aşa inutil şi trădător cum eşti, m-ai ajutat... şi Lordul Cap-de-Mort îi răsplăteşte pe cei care îl ajută...
Cap-de-Mort îşi ridică iar bagheta şi o roti în aer. Din baghetă ţâşni un fel de lichid argintiu şi strălucitor. La înce¬put amorf, el se zvârcoli un pic şi apoi luă forma unei mâini strălucitoare, scânteind în lumina lunii, care zbură şi se fixă în încheietura însângerată a lui Şobo.
Şobo se opri brusc din plâns. Respiră greu şi neregulat, îşi ridică capul şi se uită, nevenindu-i să creadă, la mâna argintie, care era acum ataşată de braţul său, de parcă ar fi purtat o mănuşă aparte. Îndoi degetele strălucitoare, apoi, tremurând, luă o rămurică de pe pământ şi o strivi în palmă.
- Stăpâne, şopti el. Stăpâne... este superbă... mulţumesc... mulţumesc...
Se târî în genunchi şi sărută poalele robei lui Cap-de-Mort.
- Fie ca loialitatea ta să rămână neclintită de acum înainte, Şobo, zise Cap-de-Mort.
- Da, stăpâne... niciodată, stăpâne...
Şobo se ridică şi îşi ocupă locul în cerc, uitându-se la noua sa mână puternică, cu chipul încă plin de lacrimi. Cap-de-Mort se apropie acum de omul din dreapta lui Şobo.
- Lucius, prietenul meu viclean, şopti el, oprindu-se în faţa lui. Mi s-a spus că nu ai renunţat la vechile metode, deşi pentru restul lumii eşti un personaj respectabil. Să înţeleg că încă eşti pregătit să-i torturezi pe Încuiaţi? Şi totuşi, nu ai încercat niciodată să mă găseşti, Lucius... Însă isprăvile tale de la Cupa Mondială de Vâjthaţ au fost amuzante... Dar oare energia ta nu ar fi fost mai bine canalizată, dacă te-ai fi străduit să îţi găseşti stăpânul şi să îl ajuţi?
- Stăpâne, am fost mereu cu ochii în patru, se auzi vocea lui Lucius Reacredinţă încet, de după glugă. Dacă ar fi exis¬tat cel mai mic indiciu asupra locului unde vă aflaţi, stă¬pâne, aş fi fost lângă dumneavoastră imediat, nimic nu m-ar fi putut opri...
- Dar ai fugit de Semnul meu, când un Devorator al Mor¬ţii credincios l-a adus pe cer vara trecută, zise Cap-de-Mort monoton, iar domnul Reacredinţă se opri brusc din vorbit. Da, ştiu totul, Lucius... M-ai dezamăgit... Mă aştept să mă serveşti cu mai multă fidelitate pe viitor.
-Desigur, stăpâne, desigur... Sunteţi milostiv, vă mulţumesc...
Cap-de-Mort trecu mai departe şi se opri, uitându-se la un loc gol - destul de mare pentru doi oameni - care îl des¬părţea pe Reacredinţă de următorul Devorator.
- Aici ar fi stat soţii Lestrange, zise Cap-de-Mort încet. Dar sunt încarceraţi la Azkaban. Mi-au fost credincioşi. Au preferat să se ducă în Azkaban, în loc să renunţe la mine... Când fortăreaţa Azkaban va fi cucerită, soţii Lestrange vor primi toate onorurile, cum nici nu visează. Dementorii ni se vor alătura... sunt aliaţii noştri naturali... Îl vom chema pe uriaşii alungaţi... Îi voi avea astfel iar în jurul meu pe toţi servitorii devotaţi şi o armată de crea¬turi de care se tem toţi...
Merse mai departe. Pe lângă unii Devoratori ai Morţii tre¬cea în tăcere, dar se oprea în dreptul altora şi vorbea cu ei.
- Macnair... Mi-a spus Şobo că acum distrugi bestii periculoase pentru Ministerul Magiei? Vei avea victime mai bune, cât de curând, Macnair. Lordul Cap-de-Mort va avea grijă...
- Vă mulţumesc, stăpâne... mulţumesc, murmură Macnair.
- Şi iată-l şi pe Crabbe... Te vei descurca mai bine de data asta, nu, Crabbe? Şi tu, Goyle?
Îşi plecară capetele jenaţi şi murmurară monoton:
- Da, stăpâne...
- Aşa vom face, stăpâne...
- Acelaşi lucru este valabil şi pentru tine, Nott, zise Cap-de-Mort încet, când trecu pe lângă un om chircit în umbra domnului Goyle.
- Stăpâne, mă închin în faţa dumneavoastră, sunt cel mai credincios...
- De ajuns, zise Cap-de-Mort.
Ajunse în dreptul celui mai mare gol şi rămase cercetân¬du-l absent cu ochii săi roşii, de parcă ar fi putut vedea oamenii care ocupaseră cândva acel loc.
- Şi aici avem şase Devoratori ai Morţii care lipsesc... trei au murit pentru mine. Unul a fost prea laş ca să vină în întâmpinarea mea... Va plăti cu vârf şi-ndesat... Altul cred că m-a părăsit pentru totdeauna... Va fi omorât, desi¬gur... Iar altul rămâne cel mai fidel servitor şi a reintrat în serviciul meu.
Devoratorii Morţii se agitară. Harry le văzu ochii mişcân¬du-se în stânga şi în dreapta lor, din spatele măştilor.
- Acel servitor fidel este la Hogwarts şi, datorită efor¬turilor sale, a putut să vină şi tânărul nostru prieten în această seară... Da, continuă Cap-de-Mort, cu un zâmbet ivit pe gura fără buze, când ochii celor din cerc se aţintiră asupra lui Harry, Harry Potter mi-a făcut marea favoare de a se alătura petrecerii mele de renaştere. Am putea chiar să-l numim oaspetele de onoare.
Urmară câteva momente de tăcere, iar apoi Devoratorul Morţii din dreapta lui Şobo făcu un pas înainte şi vocea lui Lucius Reacredinţă vorbi din spatele măştii:
- Stăpâne, dorim să ştim... te implorăm să ne spui... cum ai reuşit acest... acest miracol... cum ai reuşit să te întorci la noi...
- A, da, şi ce poveste interesantă este, Lucius, zise Cap-de-Mort. Începe... şi se termină... cu tânărul meu prieten, aici de faţă.
Se duse agale lângă Harry, pentru ca ochii tuturor celor din cerc să îi cuprindă pe amândoi. Şarpele continua să dea târcoale.
- Ştiţi, desigur, că au spus că acest băiat a însemnat sfârşi¬tul meu, zise Cap-de-Mort încet, cu ochii săi roşii aţintiţi asupra lui Harry, a cărui cicatrice începu să-l doară aţâţ de tare, încât aproape ţipă în agonie. Ştiţi cu toţii că în noaptea când mi-am pierdut puterile şi corpul am încercat să-l omor. Mama lui a murit încercând să-l salveze... şi i-a acordat prosteşte o protecţie pe care recunosc că nu am mai văzut-o niciodată... Nu m-am putut atinge de băiat.
Cap-de-Mort îşi ridică unul dintre degeţele albe şi lungi şi îl apropie de obrazul lui Harry.
- Mama sa a lăsat asupra lui urmele sacrificiului ei... Este o magie veche, ar fi trebuit să mi-o fi amintit, am fost nesă¬buit, nu ştiu cum de nu mi-am amintit-o... Însă nu contează, acum îl pot atinge!
Harry simţi vârful rece al degetului lui Cap-de-Mort atingându-i şi crezu că îi va exploda capul de durere.
Cap-de-Mort îi râse încet în ureche, apoi îşi retrase dege¬tul şi continuă să li se adreseze Devoratorilor Morţii.
- Nu mi-am făcut calculele corect, prieteni, o recunosc. Blestemul meu a fost împiedicat de sacrificiul prostesc al acelei femei şi s-a abătut asupra mea. Aaah, ce durere cum¬plită... dincolo de orice imaginaţie, prieteni... Nici nu vă puteţi închipui ce a urmat. Am fost smuls din corp, eram mai puţin decât un spirit, mai puţin decât o stafie obişnuită... Dar eram viu. Ce eram, nici eu nu ştiu... Eu, care parcursesem mai mult decât oricine altcineva drumul nemuririi. Ştiţi care este scopul meu: să cuceresc moartea. Astfel am avut prilejul să-mi testez experimentele mele şi se pare că au fost câteva care au funcţionat, pentru că n-am fost omorât, deşi vechiul blestem ar fi trebuit să o facă. Cu toate acestea, aveam mai puţine pu¬teri decât cea mai amărâtă creatură în viaţă... fără să mă pot ajuta singur... Fiindcă nu aveam corp şi ar fi trebuit să am cu ce ţine bagheta pentru orice vrajă pe care aş fi vrut să o fac... Îmi amintesc că am luptat din toate puterile, neîncetat, secundă după secundă, ca să mă conving pe mine însumi că exist... M-am stabilit într-un loc îndepărtat, într-o pădure, şi am aşteptat... Eram convins că unul dintre credincioşii mei Devoratori ai Morţii avea să încerce să mă găsească... Ştiam că unul dintre ei avea să vină şi să facă vrăjile pe care eu nu eram în stare să le fac, să-mi dea corpul înapoi... Însă am aşteptat degeaba...
Tremurul pătrunse iar în cercul Devoratorilor Morţii, care îl ascultau cu mare atenţie. Cap-de-Mort lăsă tăcerea să domnească îngrozitor de mult, înainte de a continua.
- Îmi mai rămăsese o singură putere. Puteam să posed trupurile altora. Dar nu îndrăzneam să mă duc în locuri cu mulţi oameni, pentru că ştiam că Aurorii încă mă căutau. Uneori am trăit în animale - şerpii, desigur, fiind preferaţii mei - însă nu îmi era cu mult mai bine aşa decât ca simplu spirit, pentru că trupurile lor nu erau bine adaptate pentru a face magie... iar posesia mea asupra lor le scurta viaţa... Nici unul dintre ei nu a rezistat mult... Apoi... acum patru ani... metoda reîntoarcerii mele părea bine pusă la punct. Un vrăjitor - tânăr, nesăbuit şi naiv - a nimerit în pădurea care îmi devenise casă. O, părea să fie exact ocazia pe care o aşteptam, pentru că era profesor la şcoala lui Dumble¬dore... Era uşor de supus voinţei mele... El m-a adus înapoi, în această ţară, şi după un timp i-am luat corpul, pentru a-l urmări cu atenţie în timp ce îmi executa ordinele. Dar pla¬nul meu a eşuat. Nu am reuşit să fur Piatra Filozofală. Nu aveam să am parte de nemurire. Am fost împiedicat... împiedicat iar... de Harry Potter...
Din nou se lăsă tăcerea. Nu se mişca nimic, nici măcar frunzele de tisă. Devoratorii Morţii stăteau neclintiţi, ochii lor scânteietori fiind aţintiţi prin măşti asupra lui Cap-de-Mort şi asupra lui Harry.
- Servitorul meu a murit când i-am părăsit corpul şi am rămas slăbit cum nu mai fusesem până atunci, continuă Cap-de-Mort. M-am întors în ascunzătoarea mea îndepărtată şi nu mi-e ruşine să spun că atunci m-am temut că nu îmi voi mai recăpăta puterile niciodată... Da, probabil că acela a fost momentul meu cel mai sumbru... Nu puteam să sper că mi se va mai trimite un vrăjitor căruia să îi posed corpul... Renunţasem la orice speranţă că îi mai păsa vreunui Devorator al Morţii ce se întâmplase cu mine...
Unul sau doi dintre vrăjitorii mascaţi din cerc se foiră neliniştiţi, dar Cap-de-Mort nu zise nimic.
- Şi atunci, acum aproape un an, când aproape că abandonasem orice speranţă, s-a întâmplat, în sfârşit! S-a întors unul dintre servitorii mei: Şobo, aici de faţă, care îşi înscenase propria moarte ca să scape de închisoare, fusese alungat de cei pe care odată îi considerase prieteni şi s-a hotărât să se întoarcă la stăpânul său. M-a căutat în ţara unde s-a zvonit că mă ascundeam... Ajutat, desigur, de şobolanii pe care i-a întâlnit pe drum. Şobo are o afini¬tate deosebită pentru şobolani, nu-i aşa, Şobo? Prietenii lui murdari i-au spus că exista un loc în inima unei păduri din Albania, pe care îl evitau chiar şi ei, unde animalele mici îşi găsiseră moartea din cauza unei umbre întunecate care punea stăpânire pe ele... Însă călătoria sa înapoi la mine nu a fost uşoară, nu, Şobo? Căci, fiindu-i foame într-o noapte, la marginea pădurii unde spera să mă găsească, s-a oprit prosteşte la un han ca să mănânce ceva... Şi cu cine credeţi că s-a întâlnit acolo? Chiar cu Bertha Jorkins, o vrăjitoare de la Ministerul Magiei! Dar, ca să vedeţi şi voi cum îl favorizează soarta pe Lordul Cap-de-Mort...
Acela ar fi putut fi sfârşitul lui Şobo şi al ultimei mele speranţe de regenerare. Dar Şobo - dând dovadă de o prezenţă de spirit de care nu l-aş fi crezut niciodată în stare - a convins-o pe Bertha Jorkins să meargă cu el la o plimbare nocturnă. A pus stăpânire pe mintea ei şi a adus-o la mine. Şi Bertha Jorkins, care ar fi putut să strice totul, s-a dovedit a fi un cadou deosebit de preţios, pentru că -numai cu un mic efort de convingere - a devenit o ade¬vărată mină de informaţii. Mi-a spus că Turnirul celor trei vrăjitori urma să aibă loc la Hogwarts anul acesta. Mi-a spus că ştia un Devorator al Morţii care ar fi fost mai mult decât dornic să mă ajute, dacă îl contactam. Mi-a spus multe lucruri... Dar metodele pe care le-am folosit ca să îi aplic Vraja de Memorie au fost puternice, iar după ce am extras toate informaţiile folositoare, şi mintea, şi corpul ei au fost alterate pentru totdeauna, în mod ireparabil. Îşi servise scopul. Şi, fiindcă nu puteam s-o posed, m-am descotorosit de ea!
Cap-de-Mort zâmbi îngrozitor, cu ochii săi roşii, total lipsiţi de milă, pierduţi în gol.
- Corpul lui Şobo era, desigur, nepotrivit pentru a fi posedat, având în vedere că toţi îl credeau mort şi ar fi atras prea multă atenţie. Însă era servitorul de care aveam nevoie şi, deşi este un vrăjitor slab, Şobo a fost în stare să urmeze instrucţiunile mele, care aveau să mă aducă într-o stare rudi¬mentară, fragilă, dar a mea, un corp pe care puteam să-l folosesc, în timp ce aşteptam ingredientele esenţiale pentru adevărata mea renaştere... O vrajă sau două inventate de mine... puţin ajutor de la dragul meu Nagini - ochii roşii ai lui Cap-de-Mort se aţintiră asupra şarpelui care dădea ocol neîncetat - o licoare compusă din sânge de unicorn şi veni¬nul de şarpe de la Nagini... şi am ajuns la o formă aproape umană... Eram acum destul de puternic pentru a călători. Nu mai aveam nici o speranţă să fur Piatra Filozofală, căci îmi închipuiam că Dumbledore o distrusese, dar eram dor¬nic să îmbrăţişez iar viaţa de muritor, înainte de a umbla după nemurire. Am ţintit mai jos... Aveam să mă mulţumesc cu corpul meu de dinainte şi cu vechile mele puteri. Ştiam că, pentru a obţine asta - licoarea care m-a înviat în această noapte este o parte veche, aproape uitată, de Magie Neagră - aveam nevoie de trei ingrediente importante. Ei bine, unul dintre ele era deja la îndemână, nu-i aşa, Şobo? Fibra dată de servitorul meu... Osul tatălui meu însemna că tre¬buia să vin aici unde era înmormântat. Dar sângele unui duşman... Şobo ar fi vrut să folosesc sângele oricărui alt vrăjitor, nu, Şobo? Orice vrăjitor care mă ura - şi mulţi din¬tre ei încă o fac - dar ştiam pe care anume trebuia să-l folo¬sesc, dacă doream să renasc mai puternic decât fusesem când am decăzut: sângele lui Harry Potter! Vroiam sângele celui care îmi luase puterile acum treisprezece ani, pentru ca protecţia pe care i-o dăduse mama lui să ajungă şi în venele mele... Dar cum să pun mâna pe Harry Potter? Pentru că a fost mai protejat decât bănuieşte, protejat în moduri gândite de Dumbledore cu mult timp în urmă, când viitorul băiatului a devenit responsabilitatea sa. Dumble¬dore a folosit o incantaţie străveche, pentru a asigura pro¬tecţia băiatului atâta timp cât va fi în grija rudelor sale şi a sa. Nici măcar eu nu-l puteam atinge acolo... Dar, desigur, mai era Cupa Mondială de Vâjthaţ... M-am gândit că pro¬tecţia sa ar putea fi mai slabă acolo, departe de Dumbledore şi de rudele sale, dar încă nu eram destul de puternic ca să-l răpesc din mijlocul unei gloate de vrăjitori ai Ministerului. Apoi, băiatul urma să se întoarcă la Hogwarts, unde era iar sub nasul coroiat al lui Dumbledore de dimineaţa până seara. Atunci, cum aş fi putut să-l iau? Ei bine, folosind informaţiile Berthei Jorkins, desigur. Urma să mă servesc de fidelul meu Devorator al Morţii de la Hogwarts, pentru a mă asigura că numele băiatului va ajunge în Pocalul de Foc. Mi-am folosit în continuare credinciosul Devorator al Morţii ca să mă asigur că băiatul va câştiga turnirul - că va atinge primul Cupa Turnirului - cupa pe care Devoratorul Morţii o transformase într-un Portal, care îl putea aduce uşor aici,
departe de ajutorul şi protecţia lui Dumbledore, şi direct în braţele mele deschise. Şi iată-l... Băiatul despre care aţi crezut cu toţii că a fost sfârşitul meu...
Cap-de-Mort înaintă încet şi se întoarse cu faţa către Harry. Îşi ridică bagheta.
- Crucio!
O durere cumplită, cum Harry nu mai trăise niciodată. Îi ardeau oasele, capul părea să i se despice pe linia cicatricei, iar ochii i se învârteau în cap. Vroia să se termine totul deo¬dată... să îşi piardă cunoştinţa... să moară...
Apoi durerea dispăru. Atârna în sforile care îl legau de piatra funerară a tatălui lui Cap-de-Mort, uitându-se în ochii aceia de un roşu aprins ca printr-un fel de ceaţă. Noaptea răsuna de râsetele Devoratorilor Morţii.
- Ştiţi, mă gândesc cât de nesăbuit am fost să presupun că acest băiat va ajunge vreodată să fie mai puternic decât mine, zise Cap-de-Mort. Dar vreau să vă fie foarte clar. Harry Potter a scăpat pentru că a avut noroc. Şi o voi dove¬di omorându-l aici şi acum, în faţa voastră, când nu mai poate să-l ajute Dumbledore şi când nu mai are o mamă care să moară pentru el. Îi voi acorda această şansă. Va avea voie să lupte şi veţi şti clar care dintre noi este mai puternic. Încă puţin, Nagini, şopti el şi şarpele dispăru prin iarbă, până spre locul unde stăteau şi se uitau Devoratorii Morţii.
- Acum, dezleagă-l, Şobo, şi dă-i bagheta înapoi.



— CAPITOLUL XXXIV —

PRIORI INCANTATEM

Şobo se apropie de Harry, care încercă repede să se fi¬xeze pe picioare cum putea mai bine, pentru a le face să îi susţină greutatea, înainte ca sforile să fie dezlegate. Şobo îşi ridică noua mână de argint, îi scoase lui Harry căluşul şi dintr-o mişcare îi tăie şi sforile care îl legau de pia¬tra funerară.
Pentru o fracţiune de secundă, Harry se gândi să încerce să fugă, dar piciorul rănit se clătină sub el, în timp ce stătea pe mormânt. Devoratorii Morţii se strânseră, formând un cerc mai mic în jurul lui Harry şi al lui Cap-de-Mort, iar locurile goale ale Devoratorilor Morţii care lipseau dispă¬rură. Şobo ieşi din cerc şi se duse către locul unde zăcea cadavrul lui Cedric, întorcându-se cu bagheta lui Harry, pe care i-o aruncă băiatului, fără să se uite la el. Apoi Şobo îşi reocupă locul în cercul Devoratorilor Morţii, care priveau cu interes.
- Ai fost învăţat cum să te duelezi, Harry Potter? zise Cap-de-Mort încet, cu ochii scăpărându-i în întuneric.
La aceste cuvinte Harry îşi aminti, parcă dintr-o viaţă anterioară, de Clubul Dueliştilor de la Hogwarts, la care luase câteva lecţii vagi cu doi ani în urmă... Nu învăţase decât Vraja de Dezarmare, Expelliarmus... Şi la ce avea să-i folosească asta, chiar dacă ar fi reuşit să-l dezarmeze pe Cap-de-Mort, când era înconjurat de Devoratorii Morţii, ei fiind în jur de treizeci, iar el singur? Nu învăţase nimic care să îi poată fi de ajutor în acel moment. Ştia că avea să înfrunte ceva despre care Moody îl avertizase mereu... blestemul ireversibil Abracadabra... şi Cap-de-Mort avea dreptate: mama lui nu mai era acolo ca să-l salveze de data aceasta... şi nici Dumbledore... Nu mai avea nici o speranţă...
- Ne înclinăm unul în faţa celuilalt, Harry, zise Cap-de-Mort, aplecându-se puţin, însă chipul său de şarpe rămase îndrep¬tat către Harry. Haide, trebuie să demonstrăm că suntem cavaleri... Politeţea, înainte de toate... Dumbledore ar vrea să fii manierat... Hai, înclină-te în faţa morţii, Harry...
Devoratorii Morţii râdeau iar. Gura fără buze a lui Cap-de-Mort zâmbea. Harry nu se aplecă. Nu avea de gând să îl lase pe Cap-de-Mort să se joace cu el înainte de a-l omorî... Nu vroia să-i dea nici o satisfacţie...
- Am spus să te înclini, zise Cap-de-Mort, ridicându-şi bagheta, iar Harry simţi cum i se îndoaie spinarea, de parcă o mână invizibilă şi uriaşă l-ar fi apucat cu duritate de faţă.
Devoratorii Morţii râseră şi mai tare.
- Foarte bine, zise Cap-de-Mort încet, lăsându-şi bagheta, iar presiunea care îi apăsa spatele dispăru şi ea. Şi acum, mă vei înfrunta ca un bărbat... Cu spatele drept şi mândru, cum a murit şi tatăl tău... Hai să ne duelăm!
Cap-de-Mort îşi ridică bagheta şi, înainte ca Harry să poa¬tă face ceva ca să se apere, înainte să apuce să se mişte, fu lovit iar de Blestemul Cruciatus. Durerea fu atât de intensă, atât de extenuantă, încât uită unde era... puzderie de cuţite încinse îi pătrundeau în fiecare centimetru de piele, era sigur că îi va exploda capul de durere... Striga mai tare decât ţipase vreodată în viaţa lui...
Şi atunci, durerea încetă. Harry căzu şi se sculă cât de repede putu. Tremura la fel de incontrolabil ca Şobo, atunci când îşi tăiase mâna. Căzu într-o parte a zidului format de Devoratorii Morţii, care îi urmăreau fiecare mişcare. Îl îm¬pinseră înapoi spre Cap-de-Mort.
- O pauză scurtă, zise Cap-de-Mort, cu nările ca nişte crestături fremătându-i cu entuziasm, o mică pauză... Te-a durut, nu, Harry? Nu mai vrei o dată, nu-i aşa?
Harry nu răspunse. Avea să moară ca Cedric, o ştia doar uitându-se în ochii aceia neîndurători... Avea să moară şi nu putea să facă nimic... Dar în nici un caz nu avea să îi facă jocul. Nu avea să i se supună lui Cap-de-Mort... Nu avea de gând să îl implore să îl ierte...
- Te-am întrebat dacă mai vrei o dată? zise Cap-de-Mort încet. Răspunde-mi! Imperio!
Şi Harry avu, pentru a treia oară în viaţa lui, sentimentul că îi fuseseră şterse toate gândurile din minte... Ah, o stare de fericire deplină, nu avea nici un gând, era ca şi când plutea, visa... Atât ai de făcut, să răspunzi „nu”... Zi „nu”... Un simplu „nu”... Dar n-o să fac asta, zise o voce mai puter¬nică din capul său, nu o să răspund... Spune „nu”... Nu o voi face, nu o să spun... Răspunde „nu”...
- N-O SĂ FAC CE VREI TU!
Aceste cuvinte explodară din gura lui Harry şi răsunară în tot cimitirul, iar starea de vis dispăru tot atât de brusc, de parcă i-ar fi fost aruncată o găleată cu apă rece în cap... Se întoarseră rapid durerile de pe urma Blestemului Cru¬ciatus... Îşi dădu brusc seama unde era şi ce îl aştepta...
- Nu? zise Cap-de-Mort încet, iar Devoratorilor Morţii le pierise zâmbetul. Nu vrei să spui „nu”? Harry, supunerea este o virtute, iar eu trebuie să te învăţ să mi te supui, înain¬te de a muri... Ce-ai zice de... o altă doză de durere?
Cap-de-Mort îşi ridică bagheta, dar de data aceasta Harry era pregătit. Cu reflexele înnăscute şi perfecţionate la antre¬namentele de vâjthaţ, se aruncă într-o parte, la pământ. Se rostogoli în spatele pietrei funerare de marmură a tatălui lui Cap-de-Mort şi o auzi fisurându-se când blestemul o nimeri, în locul lui.
- Nu ne jucăm de-a v-aţi ascunselea, Harry, zise încet vocea rece a lui Cap-de-Mort, care se apropia, în timp ce De¬voratorii Morţii începuseră iar să râdă. Nu te poţi ascunde de mine. Asta înseamnă că te-ai săturat de duelul nostru? Înseamnă că ai prefera să te elimin acum, Harry? Ieşi,
Harry... Vino şi hai să ne jucăm, atunci... Va fi mult mai rapid... S-ar putea să fie chiar fără dureri... Nu am de unde să ştiu, eu nu am murit niciodată...
Harry se ghemui în spatele pietrei funerare şi ştiu că i se apropia sfârşitul. Nu avea nici o speranţă... nu avea de unde să primească ajutor. Şi când îl auzi pe Cap-de-Mort venind şi mai aproape, ştiu un singur lucru şi se hotărî pe dată: nu avea de gând să moară ghemuit ca un copil care se juca de-a v-aţi ascunselea, nu îngenuncheat la picioarele lui Cap-de-Mort... Avea să moară cu demnitate, ca tatăl său, avea să moară încercând să se apere, chiar dacă nu avea nici o şansă...
Înainte ca Lordul Întunericului să îşi arate faţa de şarpe de după piatra funerară, Harry se ridicase... Îşi strânse bine bagheta în mână şi o întinse în faţă, trecând de partea cealaltă a pietrei funerare, faţă-n faţă cu Cap-de-Mort.
Cap-de-Mort era pregătit. Când Harry strigă „Expelli¬armus!”, Cap-de-Mort răspunse cu „Abracadabra!”
O rază de lumină ţâşni din bagheta lui Cap-de-Mort, în acelaşi timp în care ieşi o rază roşie şi din bagheta lui Harry... Acestea se întâlniră în aer şi dintr-o dată bagheta lui Harry începu să vibreze, de parcă ar fi trecut un curent elec¬tric prin ea. Continua să îşi ţină mâna încleştată pe baghetă. De fapt, nu ar fi putut să îi dea drumul nici dacă ar fi vrut... O altă rază de lumină unea acum cele două baghete — nici roşie, nici verde, ci aurie... Iar Harry, urmărind uimit arcul dintre baghete, observă că şi degetele lungi şi albe ale lui Cap-de-Mort erau încleştate de bagheta sa, care vibra şi tre¬mura la rândul ei.
Şi atunci - complet pe nepregătite - Harry simţi cum picioarele i se ridică de pe sol. El şi Cap-de-Mort erau amân¬doi în aer, cu baghetele încă unite de arcul acela de lumină aurie strălucitoare. Se îndepărtau de mormântul tatălui lui Cap-de-Mort... Ajunseră pe o bucată netedă de pământ, fără morminte... Devoratorii Morţii strigau, îi cereau instrucţiuni lui Cap-de-Mort... Se regrupară, formând iar cercul în jurul lui Harry şi a lui Cap-de-Mort. Şarpele se prelingea pe la picioarele lor, în timp ce unii îşi scoteau baghetele...
Firul auriu care îi unea pe Harry şi pe Cap-de-Mort se desfăcu în alte zeci de raze. Deşi baghetele rămăseseră unite, încă o mie de scântei ţâşniră deasupra lor, intersec¬tându-se peste tot în jur lor, până când fură prinşi într-o reţea în formă de cupolă, o colivie de lumină, dincolo de care se aflau Devoratorii Morţii, aşteptând la pândă ca nişte şacali... Acum strigătele lor se auzeau mult mai slab sub cupola de raze...
- Nu faceţi nimic! le strigă Cap-de-Mort Devoratorilor Morţii, şi Harry îl văzu cum i se măriseră ochii injectaţi, ui¬mit la culme de tot ce se întâmpla.
Îl văzu încercând să rupă firul de lumină care încă îi lega bagheta de cea a lui Harry. Băiatul îşi ţinu şi mai strâns ba¬gheta, cu ambele mâini, iar firul auriu rămase intact.
- Nu faceţi nimic decât atunci când vă ordon eu! le strigă Cap-de-Mort Devoratorilor Morţii.
Şi atunci, un sunet nepământean, dar deosebit de frumos umplu aerul... Venea de la fiecare fir de lumină din reţeaua care vibra în jurul lui Harry şi ale lui Cap-de-Mort. Era un sunet pe care Harry îl recunoscu, deşi nu îl mai auzise decât o singură dată în viaţa lui... Cântecul păsării Phoenix...
Pentru Harry era sunetul speranţei... Cel mai frumos şi mai bine venit sunet pe care îl auzise în viaţa lui... Se simţi de parcă sunetul izvora dinăuntrul lui şi nu doar în jur... Era sunetul asociat cu Dumbledore... Era ca şi când i-ar fi şoptit un prieten la ureche...
- Nu rupe legătura!
„Ştiu”, îi spuse Harry muzicii, „ştiu că nu trebuie...” Dar imediat ce gândi asta, deveni mult mai greu să nu o facă. Ba¬gheta începu să vibreze mai puternic ca niciodată... Raza dintre el şi Cap-de-Mort se schimbă şi ea... Mărgele de lumină alunecau în sensuri diferite pe firul care unea cele două baghete... Harry simţi cum bagheta tremură în mâinile lui, mărgelele de lumină începură să alunece încet, dar neabătut, dinspre Cap-de-Mort spre el, şi simţi cum bagheta îi tremură mânioasă în mâini...
Când cea mai apropiată mărgea de lumină se apropie de vârful baghetei lui Harry, lemnul de sub degetele sale deveni atât de fierbinte, încât avu senzaţia că urma să ia foc în orice moment. Cu cât se apropia mai tare mărgeaua, cu atât vibra mai tare bagheta lui Harry. Era convins că bagheta nu va supravieţui contactului. Era ca şi când avea să explodeze în mâinile lui în dintr-o clipă în alta...
Se concentră cât putu de tare, ca să forţeze mărgeaua de lumină să se întoarcă înapoi spre Cap-de-Mort, ajutat de cântecul păsării Phoenix, pe care îl auzea doar el, şi cu ochii fixaţi cu intensitate asupra luminii... Şi, încet, foarte încet, mărgelele de lumină se opriră şi apoi, la fel de încet, începură să se mişte în direcţia opusă... Acum bagheta lui Cap-de-Mort era cea care vibra extraodinar de tare... Cap-de-Mort părea uimit şi aproape speriat...
Una dintre mărgelele de lumină tremura, la câţiva cen¬timetri de vârful baghetei lui Cap-de-Mort. Harry nu înţelegea de ce, nu ştia ce ar putea obţine, dar se concentră cum nu o mai făcuse niciodată, ca să forţeze mărgeaua de lumină să intre la loc în bagheta lui Cap-de-Mort... Şi aceas¬ta, încet... foarte încet... se mişcă de-a lungul firului auriu... tremură pentru un moment... şi apoi intră în baghetă...
Imediat, bagheta lui Cap-de-Mort începu să scoată urlete cumplite de durere... Apoi ochii injectaţi ai lui Cap-de-Mort se măriră şi mai mult de uimire... Un rotocol de fum dens ieşi din vârful baghetei şi dispăru... fantoma mâinii pe care i-o dăduse lui Şobo... alte strigăte de durere... şi apoi ceva mult mai mare începu să iasă din vârful baghetei lui Cap-de-Mort, ceva mare şi gri, care părea să fie făcut din fumul cel mai solid şi mai dens posibil... Era un cap... Acum apăreau pieptul şi braţele... Întreg bustul lui Cedric Diggory!
Harry fu cât pe-aci să dea drumul baghetei din cauza şocului, dar instinctul îl făcu să continue să îşi ţină bagheta cu toată puterea, pentru ca firul de lumină aurie să rămână intact, deşi fantoma densă a lui Cedric Diggory (Oare era o fantomă? Părea extrem de solidă...) ieşise în întregime din vârful baghetei lui Cap-de-Mort, de parcă ar fi ieşit dintr-un tunel foarte îngust... Şi fantoma lui Cedric se ridică, se uită în sus şi în jos pe firul auriu şi vorbi:
- Ţine-te bine, Harry!
Era o voce de departe, cu ecou. Harry se uită la Cap-de-Mort... Se vedea că încă nu îşi revenise din uimire, după ochii roşii încă măriţi la maximum... Nu se aşteptase la asta, la fel cum nu se aşteptase nici Harry... Foarte slab, Harry auzi strigătele speriate ale Devoratorilor Morţii, care dădeau ocol domului auriu...
Se auziră alte urlete de durere din direcţia baghetei, apoi altceva ieşi din vârful ei... O altă umbră densă a unui cap, urmat rapid de braţe şi de trunchi... Un bătrân, pe care Harry îl mai văzuse o dată într-unui dintre visele sale, ieşea din capătul baghetei exact aşa cum făcuse şi Cedric... Şi fan¬toma acestuia, umbra sau orice o fi fost, ajunse lângă cea a lui Cedric şi îi urmări cu uimire, sprijinindu-se în baston, atât pe Harry şi pe Cap-de-Mort, cât şi reţeaua de aur şi ba¬ghetele unite...
- Deci, ăsta a fost un vrăjitor adevărat? zise bătrânul, cu ochii aţintiţi asupra lui Cap-de-Mort. M-a omorât odată, demult... Luptă-te cu el, băiete...
Dar deja ieşea un al treilea cap din vârful baghetei lui Cap-de-Mort... Gri şi acesta, ca al unei statui de fum... Era o femeie... Harry, căruia îi tremurau ambele braţe, luptându-se să îşi ţină bagheta nemişcată, o văzu căzând pe jos şi ridicân¬du-se ca şi ceilalţi, uitându-se la ei...
Umbra Berthei Jorkins urmărea bătălia din faţa ei cu ochii măriţi de uimire.
- Să nu-i dai drumul! strigă ea şi vocea îi răsună ca a lui Cedric, de parcă ar fi fost undeva foarte departe. Nu-l lăsa să câştige, Harry, nu da drumul baghetei!
Ea şi celelalte două siluete ca nişte umbre începură să se plimbe înăuntrul cupolei aurite, în timp ce Devoratorii Morţii se mişcau în exteriorul ei... Iar victimele lui Cap-de-Mort îi înconjurau pe cei doi duelişti, şoptindu-i cuvinte încurajatoare lui Harry şi şuierându-i alte cuvinte, pe care Harry nu putea să le audă, lui Cap-de-Mort...
Din vârful baghetei lui Cap-de-Mort ieşea acum un alt cap... Harry îşi dădu seama al cui trebuia să fie, imediat ce îl văzu... Ştia, de parcă se aşteptase să iasă şi el din baghetă, din momentul în care apăruse Cedric... Ştia, pentru că băr¬batul care apărea acum era cel la care se gândise Harry mai mult decât la oricine în noaptea aceea...
Umbra cenuşie a unui bărbat înalt, cu părul ciufulit, căzu şi ea, ca şi cea a Berthei, apoi se ridică şi se uită la el... Harry, căruia îi tremurau acum braţele aproape incontrola¬bil, se uită şi el la chipul fantomatic al tatălui său.
- Vine şi mama ta, îi zise acesta încet. Vrea să te vadă... O să fie bine... Mai rezistă puţin...
Şi, într-adevăr, apăru şi ea... Întâi capul, apoi corpul... O femeie tânără, cu părul lung: silueta cenuşie a lui Lily Potter înflori din capătul baghetei lui Cap-de-Mort. Căzu la pământ şi se ridică la fel ca soţul ei. Se apropie de Harry, se uită la el şi îi vorbi cu o voce îndepărtată, ca un ecou, ca şi a celor¬lalţi, dar încet, astfel încât să nu audă Cap-de-Mort, al cărui chip se schimonosise de teamă, în timp ce victimele sale se plimbau în jurul lui...
- După ce se va rupe legătura, vom mai rămâne câteva clipe... ca să ai timp... Trebuie să ajungi la Portal, el te duce înapoi la Hogwarts... Mă înţelegi, Harry?
- Da, strigă Harry, acum luptându-se din răsputeri să îşi menţină sub control bagheta care îi aluneca tot mai mult pe sub degete.
- Harry, şopti silueta lui Cedric, du-le corpul înapoi, te rog... Du-mi corpul înapoi la părinţii mei...
- Aşa o să fac, zise Harry, cu chipul încordat de efortul de a ţine bagheta.
- Acum e timpul! şopti vocea tatălui său. Fii gata să fugi... Acum...
- ACUM! strigă Harry.
Oricum, nu credea că mai era în stare să ţină bagheta nici o secundă în plus. Îşi ridică bagheta cu o smucitură puternică şi firul aurit se rupse. Colivia de lumină se făcu nevăzută, cântecul păsării Phoenix încetă, dar umbrele victimelor lui Cap-de-Mort nu dispărură... Se apropiau de el, apărându-l pe Harry de privirile lui...
Şi Harry fugi ca niciodată în viaţa lui, dând la o parte doi Devoratori ai Morţii, care îl priveau uluiţi când trecu pe lângă ei. Merse în zigzag, în spatele pietrelor funerare care îl fereau de blesteme, fugind către cadavrul lui Cedric, nemaifiind conştient de durerea din picior, întreaga fiinţă concentrându-i-se numai asupra a ceea ce trebuia să facă...
- Împietriţi-l! îl auzi strigând pe Cap-de-Mort.
La trei metri depărtare de Cedric, Harry se aruncă în spatele unui înger de marmură, ca să evite jeturile de lu¬mină, şi văzu cum explodează vârful aripii îngerului când o loviră vrăjile. Strângând şi mai tare bagheta, ieşi rapid din spatele îngerului...
- Impedimenta! strigă el, îndreptându-şi bagheta peste umăr către Devoratorii Morţii care fugeau spre el.
După urletul strident, fu convins că-l oprise măcar pe unul dintre ei, dar nu avu timp să se uite înapoi... Sări peste Cupă şi se aruncă la pământ când auzi alte raze ţâşnind din baghete în urma sa. Mai multe jeturi de lumină îi zburară peste cap când se aruncă la pământ, întinzând mâna ca să-i apuce braţul lui Cedric...
- La o parte! Îl omor eu! Este al meu! strigă Cap-de-Mort.
Harry îl apucă strâns pe Cedric de încheietură. Îl mai despărţea doar o piatră funerară de Cap-de-Mort, dar Ce¬dric era prea greu că să îl poată căra repede şi nu putea ajunge la Cupă...
Ochii lui Cap-de-Mort ardeau în întuneric. Harry observă cum îi apăruse un zâmbet pe chip şi îl văzu cum îşi ridică bagheta.
- Accio! strigă Harry, îndreptându-şi bagheta către Cupa Turnirului celor trei vrăjitori.
Cupa zbură în aer şi veni la el. Harry o prinse de mâner...
Auzi urletul de furie al lui Cap-de-Mort, exact în momen¬tul în care simţi smucitura din spatele buricului, ceea ce însemna că Portalul funcţionase... Gonea acum într-un vârtej de vânt şi culoare, cu Cedric alături... Se întorceau la Hogwarts...


— CAPITOLUL XXXV —

VERITASERUM

Harry simţi cum se izbeşte de pământ. Stătea cu faţa în iarbă, mirosul ei inundându-i nările. Cât îl transportase Portalul, ţinuse ochii închişi şi rămase la fel şi în continuare. Nu se mişcă. Parcă nu mai avea nici respiraţie... Capul i se învârtea atât de tare, încât pământul de sub el parcă se clăti¬na, ca puntea unei corăbii. Pentru a se menţine pe loc, strânse şi mai tare cele două lucruri de care încă îşi avea încleştate mâinile: mânerul neted şi rece al Cupei şi corpul lui Cedric. Era convins că ar fi alunecat în întunericul care îi împresura creierul, dacă ar fi dat drumul uneia dintre ele. Şocul şi extenuarea îl făcură să rămână întins la pământ, respirând mirosul ierbii, aşteptând... Aşteptând ca cineva să facă ceva... să se întâmple ceva... Şi în tot acest timp, cica¬tricea de pe frunte îl ardea uşor...
Un vuiet de zgomote îl asurzi şi îl nedumeri în acelaşi timp... Se auzeau voci pretutindeni, paşi, ţipete... Rămase unde era, concentrându-se să nu audă zgomotele, de parcă ar fi aşteptat să se trezească dintr-un coşmar...
Apoi nişte mâini îl apucară de umeri şi îl întoarseră pe spate.
- Harry! Harry!
Deschise ochii.
Se uita la cerul înstelat şi Albus Dumbledore era aplecat deasupra lui. Umbrele întunecate ale mulţimii din jurul lor se apropiau. Harry le simţi paşii răsunând în pământul de sub capul lui.
Portalul îl adusese la marginea labirintului. Vedea tribu¬nele ridicându-se în jurul lui, umbrele oamenilor care se mişcau în ele, stelele de deasupra.
Harry dădu drumul Cupei, dar îl strânse pe Cedric şi mai tare. Îşi ridică mâna liberă şi îl apucă pe Dumbledore de încheietură, în timp ce chipul acestuia se pierdea din când în când în ceaţă.
- S-a întors, şopti Harry. S-a întors! Cap-de-Mort...
- Ce se întâmplă? Ce s-a întâmplat?
Cornelius Fudge apăru cu capul în jos pe deasupra lui Harry. Chipul îi era livid, îngrozit.
- Dumnezeule! Diggory! şopti el. Dumbledore... E mort!
Cuvintele fură repetate din om în om... Se auziră urlete îngrozite în noapte:
- A murit!
- A murit! Cedric Diggory!
- A murit!
- Harry, dă-i drumul, spuse vocea lui Fudge, iar Harry simţi nişte degete care încercau să-l despartă de corpul inert al lui Cedric, dar nu îi dădu drumul.
Apoi se apropie chipul lui Dumbledore, pe care îl vedea încă neclar, ca prin ceaţă.
- Harry, nu-l mai poţi ajuta acum. S-a terminat. Dă-i drumul...
- A vrut să-l aduc înapoi, murmură Harry... A vrut să-l aduc înapoi la părinţii lui...
- Da, Harry... Dar acum dă-i drumul...
Dumbledore se aplecă şi, cu o forţă extraordinară pentru un bărbat atât de bătrân şi de slab, îl ridică pe Harry de jos şi îl puse pe picioare. Harry se clătină. Îl durea capul. Piciorul rănit nu mai putea să-i susţină greutatea. Mulţimea se îmbulzi în jurul lor, luptându-se să fie cât mai aproape, sufocându-l...
- Ce s-a întâmplat?
- Ce are?
- Diggory e mort!
- Trebuie dus în aripa spitalului! spunea Fudge mulţimii. Este bolnav, este rănit... Dumbledore, părinţii lui Diggory sunt aici, sunt în tribună...
- Îl duc eu pe Harry, Dumbledore, îl duc eu...
- Nu, aş prefera să...
- Dumbledore, Amos Diggory fuge spre noi... vine aici... Nu crezi că ar trebui să-i spunem... înainte să-l vadă?
- Harry, stai aici...
Fetele ţipau, plângeau în hohote... Peisajul tremura stra¬niu în faţa ochilor lui Harry...
- E în ordine, fiule, eşti cu mine... Haide... Te duc la spital...
- Dumbledore a zis să stau aici, zise Harry cu greu.
Îl durea cicatricea, încât se simţea de parcă avea să vomi¬te în curând... Vederea i se înceţoşase mai rău ca niciodată.
- Trebuie să te întinzi... Haide...
Cineva, mai mare şi mai puternic ca el, îl trăgea şi îl căra pe Harry printre oamenii înspăimântaţi. Harry îi auzi ţi¬pând, urlând şi strigând, în timp ce omul care îl trăgea după el croise o cărare prin mulţime, ducându-l înapoi la castel. Traversară pajiştea, trecură de lac şi de corabia celor de la Durmstrang. Harry nu auzi decât respiraţia grea a omului care îl purta cu el.
- Ce s-a întâmplat, Harry? îl întrebă omul în cele din urmă, în timp ce îl ridica pe scările de piatră.
BONG! BONG! BONG! Era Ochi-Nebun Moody.
- Cupa a fost un Portal, zise Harry, când traversară holul de la intrare. Ne-a dus pe mine şi pe Cedric într-un cimitir... şi Cap-de-Mort era acolo... Lordul Întunericului...
BONG! BONG! BONG! Urcau scara de marmură...
- Lordul Întunericului era acolo? Ce s-a întâmplat după aia?
- L-au omorât pe Cedric... L-au omorât pe Cedric...
- Şi apoi?
BONG! BONG! BONG! De-a lungul unui coridor...
- A făcut o poţiune... şi-a recăpătat corpul... S-a întors... Au venit Devoratorii Morţii... Şi ne-am duelat...
- Te-ai duelat cu Lordul Întunericului?
- Am scăpat... bagheta mea... a făcut ceva ciudat... i-am văzut pe mama şi pe tata... au ieşit din bagheta lui...
- Aici, Harry... Aici... Aşază-te... O să îţi revii imediat... Bea asta...
Harry auzi o cheie în broască şi simţi cum i se puse cu forţa un pahar în mână.
- Bea... o să te simţi mai bine... Haide, Harry, trebuie să ştiu exact ce s-a întâmplat...
Moody îl ajută să dea totul pe gât. Tuşi, simţind un gust piperat, care îi ardea gâtul. Biroul lui Moody deveni din ce în ce mai clar şi aşa se întâmplă şi cu Moody însuşi... Părea la fel de livid: ca Fudge, şi ambii ochi îi erau fixaţi asupra chipului lui Harry.
- S-a întors Cap-de-Mort, Harry? Eşti sigur că s-a întors? Cum a reuşit?
- A luat ceva din mormântul tatălui său, de la Şobo şi de la mine, zise Harry.
Capul păru să i se limpezească. Nu îl mai durea atât de tare cicatricea. Acum vedea clar chipul lui Moody, chiar dacă biroul era întunecat. Încă se auzeau ţipetele şi urletele dinspre stadionul îndepărtat de vâjthaţ.
- Ce a luat Lordul Întunecat de la tine? zise Moody.
- Sânge, zise Harry, ridicându-şi braţul.
Mâneca îi era sfâşiată acolo unde o rupsese pumnalul lui Şobo. Moody răsuflă, scoţând un şuierat lung.
- Şi Devoratorii Morţii? S-au întors?
- Da, zise Harry. O grămadă...
- Cum i-a tratat? întrebă Moody încet. I-a iertat?
Dar Harry îşi aminti deodată. Ar fi trebuit să-i fi spus lui Dumbledore, ar fi trebuit să-i fi spus imediat...
- Există un Devorator al Morţii la Hogwarts! Există un Devorator al Morţii aici... El mi-a pus numele în Pocalul de Foc şi s-a asigurat că voi ajunge până la capăt, ca să pun mâna primul pe Cupă...
Harry încercă să se ridice, dar Moody îl împinse la loc pe scaun.
- Ştiu cine este Devoratorul acela al Morţii, zise el încet.
- Karkaroff? zise Harry cu patimă. Unde e? L-aţi prins? E la închisoare?
- Karkaroff? zise Moody, râzând ciudat. Karkaroff a fugit în această seară, când a simţit că l-a ars Semnul Întunecat pe braţ. A trădat prea mulţi suporteri credincioşi ai Lordului Întunericului ca să vrea să se vadă cu ei... Dar mă îndoiesc că va ajunge departe. Lordul Întunericului reuşeşte întot¬deauna să îşi găsească duşmanii.
- Karkaroff a fugit? S-a dus? Dar atunci... Nu el mi-a pus numele în Pocal?
- Nu, zise Moody încet. Nu, nu a fost el. Eu ţi l-am pus!
Lui Harry i se păru că nu auzise bine...
- Nu, nu e adevărat, zise el. Nu ai făcut asta... nu se poate...
- Te asigur că aşa este, zise Moody şi ochiul său magic se roti şi se îndreptă spre uşă, iar Harry ştiu că verifica să nu fie cineva dincolo de ea.
În acelaşi timp, Moody îşi scoase bagheta şi o îndreptă către Harry.
- Atunci, i-a iertat? zise el. Pe Devoratorii Morţii care au scăpat? Cei care au scăpat din Azkaban?
- Poftim? zise Harry.
Se uita la bagheta pe care o aţintise Moody spre el. Era o glumă proastă, aşa trebuie să fi fost...
- Te-am întrebat, zise Moody încet, dacă i-a iertat pe nenorociţii care nici măcar nu l-au căutat. Laşii aceia trădă¬tori, care nici măcar nu s-au dus la Azkaban pentru el. Gu¬noaiele acelea mizerabile, care nu au avut curaj să îşi păs¬treze măştile la Cupa Mondială de Vâjthaţ, ci au fugit când au zărit Semnul Întunecat pe care l-am adus eu pe cer.
- Tu l-ai adus? Ce tot îndrugi?
- Ţi-am zis, Harry... Ţi-am zis. Nimic nu urăsc mai mult decât un Devorator al Morţii care a scăpat. I-au întors spatele stăpânului meu, când avea cea mai mare nevoie de ei. M-am aşteptat să-i pedepsească. M-am aşteptat să-i tor¬tureze. Spune-mi că i-a chinuit, Harry...
Faţa lui Moody se lumină dintr-o dată de un zâmbet de nebun.
- Spune-mi că le-a zis că eu, eu am fost singurul care i-a rămas credincios... Pregătit să risc totul ca să-i aduc ceea ce dorea mai mult ca orice... Pe tine!
- Nu e adevărat... Nu... Nu se poate...
- Cine ţi-a pus numele în Pocalul de foc, sub numele unei şcoli diferite? Eu. Cine a speriat pe oricine ar fi putut să te rănească sau să te împiedice să câştigi turnirul? Eu. Cine i-a sugerat lui Hagrid să-ţi arate dragonii? Eu. Cine te-a ajutat să-ţi dai seama care era singurul mod de a trece de dragon? Eu.
Ochiul magic al lui Moody se desprinse de pe uşă. Era fixat acum asupra lui Harry. Gura lui era mai strâmbă ca niciodată.
- Nu a fost uşor, Harry, să te ghidez spre câştigarea pro¬belor fără să trezesc suspiciuni. A trebuit să folosesc fiecare strop de viclenie pe care îl am ca să nu observe nimeni că te ghidam spre succes. Dumbledore ar fi devenit foarte bă¬nuitor, dacă ai fi reuşit totul prea uşor. Atâta timp cât ajungeai în labirint, preferabil cu un avans bun, ştiam, ştiam sigur că o să pot sa te scap de ceilalţi campioni şi să-ţi las cale liberă. Dar a trebuit să mă abţin să intervin şi în faţa prostiei tale. La a doua probă... când eram sigur că vei eşua... Te-am urmărit, Potter. Am ştiut că nu descoperiseşi indiciul oului, aşa că ţi-am mai dat unul...
- Nu e adevărat, zise Harry răguşit. Cedric mi-a spus...
- Şi cine i-a spus lui Cedric să-l deschidă sub apă? Eu. Am fost convins că îţi va transmite informaţia. Oamenii cinstiţi sunt atât de uşor de manipulat, Potter. Eram sigur că Cedric va dori să te răsplătească pentru că i-ai spus despre dragoni, şi aşa a şi fost. Dar chiar şi atunci, Potter, a fost cât pe-aci să pierzi. Te-am urmărit tot timpul... Toate orele alea la bibliotecă. Nu ţi-ai dat seama că volu¬mul de care aveai nevoie era chiar în dormitorul tău de atâta timp? Îl plasasem acolo de ceva vreme, i l-am dat băiatului lui Poponeaţă, nu mai ţii minte? „Plantele de apă magice mediteraneene şi proprietăţile lor”. Ai fi aflat tot ce aveai nevoie despre Algebranhii din cartea aia... M-am aşteptat să le ceri ajutorul tuturor. Poponeaţă ţi-ar fi spus imediat. Dar tu nu ai făcut-o... Nu ai făcut-o... Eşti mân¬dru, independent şi ai fi putut să strici totul. Şi-atunci ce puteam să fac? Să-ţi dau informaţii dintr-o altă sursă în care aveai încredere. Mi-ai spus la Balul de Crăciun că un spiriduş de casă pe nume Dobby îţi dăduse un cadou de Crăciun. L-am chemat pe spiriduş în cancelarie ca să ia nişte robe la spălat. Şi am început o conversaţie cu profe¬soara McGonagall despre ostaticii care fuseseră luaţi şi dacă era posibil ca Potter să folosească Algebranhiile. Iar micuţul tău prieten, spiriduşul, a fugit direct la dulapul cu provizii al lui Plesneală şi s-a grăbit să vină apoi la tine...
Bagheta lui Moody încă era îndreptată către inima lui Harry. Peste umărul său, în Oglinda Duşmanilor de pe peretele din faţă, se mişcau umbre întunecate.
- Ai stat atât de mult în lacul ăla, Potter, încât am crezut că te înecaseşi. Dar, din fericire, Dumbledore ţi-a considerat prostia drept dovadă de nobleţe sufletească şi ţi-a acordat note mari. Am respirat uşurat. Ţi-a fost mai uşor decât ar fi trebuit şi în labirint, în această seară, te asigur eu, zise Moody. Pentru că am patrulat în jurul lui, putând să văd obstacolele prin gardurile vii din exterior, şi am distrus cât mai multe obstacole din drumul tău. Am împietrit-o pe Fleur Delacour. Am aruncat Blestemul Imperius asupra lui Krum, ca să-l elimine pe Diggory şi să-ţi lase ţie drum liber către Cupă...
Harry se uită la Moody. Pur şi simplu nu înţelegea cum era posibil... Prietenul lui Dumbledore, celebrul Auror... Cel care prinsese atâţia Devoratori ai Morţii... Nu avea nici o logică... Absolut nici una...
Siluetele înceţoşate din Oglinda Duşmanilor deveneau din ce în ce mai clare. Harry văzu contururile a trei oameni peste umărul lui Moody, care se apropiau din ce în ce mai mult. Dar Moody nu se uita la ei. Ochiul său magic era fixat asupra lui Harry.
- Lordul Întunericului nu a reuşit să te omoare, Potter, deşi şi-o dorea atât de mult, şopti Moody. Imaginează-ţi cum mă va răsplăti când va afla că am făcut-o eu în locul lui. Te-am dat lui, fiindcă avea mare nevoie de tine pentru a renaşte... Şi apoi te-am omorât, din dragoste pentru el. Voi primi mari onoruri, voi fi cu mult deasupra celorlalţi Devoratori ai Morţii. Îi voi fi cel mai iubit, cel mai apropiat susţinător... Mai apropiat ca un fiu...
Ochiul normal al lui Moody se bulbucase, iar cel magic rămăsese fixat asupra lui Harry. Uşa era încuiată şi Harry ştiu că nu avea cum să reuşească să îşi ia bagheta la timp...
- Lordul Întunericului şi cu mine, zise Moody, care acum părea complet smintit, aplecându-se asupra lui Harry şi schi¬monosindu-se la el, avem multe în comun. Amândoi, de exemplu, am avut nişte taţi care ne-au dezamăgit... Cu ade¬vărat inferiori nouă. Amândoi am suferit nedreptatea de a purta numele taţilor noştri, Harry... Şi amândoi am avut plăcerea... deosebita plăcere... de a ne omorî taţii, pentru a ne asigura de ascensiunea continuă a Magiei Negre!
- Eşti nebun, zise Harry, fără să se mai poată abţine, eşti complet nebun!
- Sunt nebun? zise Moody, ridicându-şi vocea până când ajunse un ţipăt strident. Vom vedea! Vom vedea cine este nebun, acum că s-a întors Lordul Întunericului, cu mine ală¬turi! S-a întors, Harry Potter, nu l-ai învins... Şi acum, te voi învinge eu pe tine!
Moody îşi ridică bagheta, deschise gura ca să zică ceva, dar Harry îşi băgă mâna rapid în buzunar după propria baghetă...
- Stupefy!
Totul fu inundat de o lumină roşie, puternică, şi cu un zgomot puternic, care zgudui încăperea, uşa biroului lui Moody sări în aer...
Moody fusese aruncat pe spate, la podea. Harry, fără să îşi poată desprinde privirile de la locul unde fusese chipul lui Moody, îi observă pe Albus Dumbledore, pe Plesneală şi pe profesoara McGonagall privindu-l din Oglinda Duşmanilor. Se întoarse şi îi văzu pe cei trei stând în prag, Dumbledore în faţă, cu bagheta întinsă.
În acel moment, Harry înţelese cu claritate, pentru prima oară, de ce oamenii ziceau că Dumbledore era singurul vrăjitor de care se temuse vreodată Cap-de-Mort. Expresia de pe chipul lui Dumbledore când se uită la Ochi-Nebun Moody, care zăcea inconştient la podea, era mai îngrozi¬toare decât şi-ar fi putut imagina Harry vreodată. Pe chipul său nu se vedea nici o urmă de surâs, nici o strălucire în ochi. Pe fiecare rid al feţei i se citea furia. Dumbledore ira¬dia un sentiment de putere, de parcă ar fi degajat căldură.
Intră în birou, puse un picior sub corpul inert al lui Moody şi îl răsturnă pe spate, ca să i se vadă chipul. Ples¬neală îl urmă, uitându-se în Oglinda Duşmanilor, unde i se vedea propriul chip, iscodind încruntat prin cameră.
Profesoara McGonagall se duse direct la Harry.
- Haide, Potter, şopti ea şi buzele îi tremurau, de parcă ar fi fost gata să plângă. Haide... în aripa spitalului...
- Nu, zise Dumbledore tăios.
- Dumbledore, ar trebui să... Uită-te la el... A trecut prin atâtea în seara asta...
- Lasă-l aici, Minerva, pentru că trebuie să înţeleagă, zise Dumbledore scurt. înţelegerea este primul pas spre accep¬tare şi doar prin acceptare ajungi la vindecare. Trebuie să ştie cine a fost cel care l-a trecut prin calvarul din noaptea asta şi de ce.
- Moody, zise Harry, parcă încă nevenindu-i să creadă. Cum se poate să fi fost Moody?
- Asta nu este Alastor Moody, zise Dumbledore încet. Nu l-ai cunoscut niciodată pe Alastor Moody. Adevăratul Moody nu te-ar fi luat niciodată de sub ochii mei după ce s-a întâmplat în această noapte. De când te-a luat, am ştiut... Şi m-am luat după voi...
Dumbledore se aplecă peste Moody şi băgă mâna în inte¬riorul robei sale. Scoase termosul lui Moody şi o legătură de chei. Apoi se întoarse către profesoara McGonagall şi Plesneală.
- Severus, te rog să-mi aduci cea mai puternică poţiune de Veritaserum pe care o ai, iar apoi du-te la bucătărie şi adu un spiriduş de casă pe nume Winky. Minerva, te rog frumos să te duci la Hagrid acasă, unde o să găseşti în grădina de dovleci un câine mare şi negru. Du câinele în biroul meu şi spune-i că voi veni cât de curând, iar apoi întoarce-te aici.
Dacă lui Plesneală sau profesoarei McGonagall li se părură stranii aceste instrucţiuni, ei îşi ascunseră foarte bine nedumerirea. Amândoi se întoarseră pe călcâie în acelaşi timp şi ieşiră din birou. Dumbledore se duse la cufărul cu şapte broaşte, vârî prima cheie în prima broască şi îl des¬chise. Conţinea o grămadă de cărţi de vrăji. Apoi închise cufărul, vârî a doua cheie în a doua broască şi deschise iar cufărul. Cărţile de vrăji dispăruseră. Aici erau mai multe Spionoscoape stricate, nişte suluri de pergament, mai multe pene de scris şi ceea ce lui Harry i se păru a fi o pelerină invizibilă. Harry privi uluit cum Dumbledore vârî a treia, a patra, a cincea şi a şasea cheie în broaştele corespunzătoare, redeschizând cufărul de fiecare dată şi descoperind mereu conţinuturi diferite. Apoi ajunse şi la ce-a de-a şaptea broască... Deschise capacul şi Harry scoase un strigăt de uimire.
Se uita în jos, ca într-un fel de pivniţă... Era o cameră sub¬terană... Iar la vreo trei metri mai jos, părând cufundat într-un somn profund, se afla adevăratul Ochi-Nebun Moody. Nu mai avea piciorul de lemn, pleoapa după care ar fi trebuit să fie ochiul magic nu părea să fie diferită de cealaltă şi îi lipseau porţiuni de păr grizonat. Harry se uită uluit, când la Moody care dormea în cufăr, când la Moody cel inconştient, care zăcea pe podeaua biroului.
Dumbledore intră în cufăr şi ateriză lin pe podea, lângă Moody cel adormit. Se aplecă deasupra lui.
- Împietrit... Controlat de Blestemul Imperius... Foarte slăbit, zise el. Desigur, aveau nevoie să-l ţină în viaţă... Harry, aruncă-mi pelerina impostorului, bietul Alastor e îngheţat. Va trebui să-l vadă Madame Pomfrey, dar nu pare să fie în mare pericol.
Harry făcu cum i se spusese.
Dumbledore îl acoperi pe Moody cu pelerina şi ieşi din cufăr. Apoi luă termosul care stătea pe birou, îl deschise şi îl răsturnă. Un lichid lipicios se prelinse pe birou.
- PoliPoţiune, Harry, zise Dumbledore. Câtă viclenie. Câtă isteţime... Pentru că Moody nu bea niciodată decât din termosul său, este cunoscut lucrul ăsta. Impostorul avea nevoie, cred şi eu, să-l aibă la îndemână pe adevăratul Moody, ca să continue să îşi prepare poţiunea. Uite cum i-a ajuns părul... Dumbledore se uită la Moody cel din cufăr.
- Impostorul i-a tăiat din păr tot anul. Vezi cât de inegal e pe alocuri? Dar cred că, în agitaţia din această noapte, fal¬sul nostru Moody a uitat să ia poţiunea atât de des cât ar fi trebuit... din oră-n oră... Vom vedea...
Dumbledore trase scaunul de la birou şi se aşeză, cu ochii aţintiţi asupra acelui Moody care zăcea inconştient pe podea. Şi Harry se uită la el. Trecură câteva clipe de tăcere...
Apoi, sub ochii lui Harry, chipul omului de pe podea începu să se schimbe. Cicatricele dispăreau, pielea devenea netedă... Nasul i se întregea şi începea să se micşoreze. Coa¬ma lungă de păr cărunt se restrângea pe cap şi se făcea de culoarea paiului. Deodată, cu un pocnet puternic, piciorul de lemn se desprinse, în locul lui crescând un picior întreg. În clipa următoare, ochiul magic sări de pe faţa omului, fiind înlocuit de un ochi normal. Ochiul se rostogoli pe jos şi continuă să se învârtă în toate direcţiile.
Şi Harry văzu în faţa lui, zăcând încă pe jos, un bărbat cu pielea deschisă la culoare, uşor pistruiat şi cu o claie de păr blond. Ştia cine era. Îl văzuse în Pensivul lui Dumbledore, îi privise pe Dementori cum îl scoseseră din tribunal, încer¬când să îl convingă pe domnul Crouch că era nevinovat... Acum avea însă riduri în jurul ochilor şi părea mult mai în vârstă...
Se auziră nişte paşi grăbiţi pe coridor. Plesneală se întor¬sese cu Winky după el. Profesoara McGonagall era imediat în urma lor.
- Crouch! zise Plesneală, încremenind în prag. Barty Crouch!
- Dumnezeule mare, zise profesoara McGonagall, încre¬menind şi ea, cu privirile pironite la omul de pe podea.
Murdară şi răvăşită, Winky se uită de după picioarele lui Plesneală. Deschise gura larg şi scoase un strigăt asurzitor.
- Stăpâne Barty, stăpâne Barty, ce faceţi aici?
Se aruncă pe pieptul tânărului.
- L-aţi omorât! L-aţi omorât! L-aţi omorât pe fiul stăpânului!
- Este doar Împietrit, Winky, zise Dumbledore. Dă-te la o parte, te rog. Severus, ai licoarea?
Plesneală îi dădu lui Dumbledore o sticluţă cu un lichid complet limpede: licoarea adevărului, cu care Plesneală îl ameninţase pe Harry la ore. Dumbledore se ridică, se aplecă asupra omului de pe podea, îl ridică în capul oaselor şi îl sprijini de peretele pe care se afla Oglinda Duşmanilor, din care imaginile lui Dumbledore, Plesneală şi McGonagall încă se uitau urât la ei toţi. Winky rămase în genunchi, tremurând, acoperindu-şi faţa cu mâinile. Dumbledore deschise cu forţa gura tânărului şi turnă trei picături în ea. Apoi îşi îndreptă bagheta către pieptul omului şi zise:
- Enervare!
Fiul lui Crouch deschise ochii. Chipul îi era absent şi ochii îi privea în gol. Dumbledore îngenunche în faţa lui, astfel încât feţele lor ajunseră la acelaşi nivel.
- Mă auzi? întrebă Dumbledore încet.
Pleoapele omului tresăriră.
- Da, murmură el.
- Aş vrea să ne spui, zise Dumbledore încet, cum ai ajuns aici. Cum ai scăpat din Azkaban?
Crouch trase cu sete aer în piept, iar apoi începu să vorbească pe un ton monoton, inexpresiv:
- M-a salvat mama. Ştia că era pe moarte. L-a convins pe tatăl meu să mă salveze, ca o ultimă favoare făcută ei. A iubit-o cum nu m-a iubit niciodată pe mine. A fost de acord. Au venit să mă viziteze. Mi-au dat o esenţă de PoliPoţiune, în care era un fir de păr de la mama mea. Ea a băut o esenţă de PoliPoţiune care conţinea un fir de păr de la mine. Ne-am schimbat înfăţişarea între noi.
Winky clătină din cap, tremurând.
- Nu mai spuneţi nimic, stăpâne Barty, nu mai spuneţi nimic, îi faceţi necazuri tatălui dumneavoastră!
Dar tânărul Crouch trase iar aer în piept şi continuă pe acelaşi ton monoton:
- Dementorii sunt orbi. Au simţit o persoană sănătoasă şi una bolnavă intrând în Azkaban. Au simţit o persoană sănătoasă şi una bolnavă ieşind din fortăreaţă. Tatăl meu m-a scos pe furiş, sub înfăţişarea mamei mele, în cazul în care se uitau prizonierii printre bare. Mama a murit curând după aceea, la Azkaban. A avut grijă să bea PoliPoţiunea până în ultimul moment. A fost îngropată sub numele meu şi ară¬tând ca mine. Toată lumea a crezut că eram eu.
Ochii îi licăriră.
- Şi ce a făcut tatăl tău cu tine după ce te-a adus acasă? întrebă Dumbledore încet.
- A înscenat moartea mamei mele. O înmormântare lini¬ştită, intimă. Mormântul acela este gol. Spiriduşul de casă m-a îngrijit şi m-a pus pe picioare. Apoi a trebuit să fiu as¬cuns. A trebuit să fiu controlat. Tatăl meu a folosit mai multe vrăji ca să mă subjuge. După ce mi-am recăpătat pute¬rile, nu mă gândeam decât să-mi găsesc stăpânul... Să mă întorc la el.
- Cum te-a ţinut tatăl tău în frâu? întrebă Dumbledore.
- Prin blestemul Imperius, zise Barty. Eram sub controlul tatălui meu. Eram forţat să port zi şi noapte pelerina care mă făcea invizibil. Eram mereu cu spiriduşul de casă. Ea era cea care mă păzea şi avea grijă de mine. Mă compătimea. Îl convingea pe tatăl meu să-mi facă mici bucurii din când în când. Drept răsplată pentru comportamentul meu bun...
- Stăpâne Barty, stăpâne Barty, sughiţă Winky printre mâini. Nu ar trebui să spuneţi lor, noi intrat în bucluc...
- A descoperit cineva că încă erai în viaţă? zise Dum¬bledore încet. A ştiut cineva, în afară de tatăl tău şi de spiriduşul de casă?
- Da, zise Crouch, clipind iar des. O vrăjitoare de la biroul tatălui meu. Bertha Jorkins. A venit acasă cu nişte acte pe care trebuia să le semneze tatăl meu. Nu era acasă. Winky i-a dat drumul în casă şi apoi s-a întors în bucătărie, la mine. Dar Bertha Jorkins a auzit-o pe Winky vorbind cu mine. A venit să inspecteze. A auzit destul cât să ghicească cine se ascundea sub pelerină. Apoi s-a întors şi tata. L-a confruntat cu ceea ce aflase. Tatăl meu a aruncat o Vrajă de Memorie foarte puter¬nică asupra ei, ca să uite ce aflase. Prea puternică. A zis că i-a alterat memoria pentru totdeauna.
- De ce venit ea băgat nasul în treburile stăpânului? plânse Winky. De ce nu lăsat în pace?
- Spune-mi despre Cupa Mondială de Vâjthaţ, zise Dumbledore.
- Winky l-a convins pe tatăl meu, zise Crouch cu aceeaşi voce monotonă. A încercat luni întregi să-l convingă. Nu ieşisem de ani de zile din casă. Eram un fan al acestui joc. Lăsaţi-l să se ducă, a zis ea. O să poarte pelerina... Doar să se uite... Lăsaţi-l să mai respire şi el aer curat... A zis că ma¬ma aşa ar fi dorit... I-a spus tatălui meu că mama murise ca să mă elibereze pe mine. Nu mă salvase ca să duc o viaţă de prizonierat. Până la urmă, tata a fost de acord. Totul a fost plănuit cu multă grijă. Tatăl meu ne-a condus pe mine şi pe Winky în Loja Superioară în dimineaţa aceea, foarte de¬vreme. Winky trebuia să spună că îi păstrează un loc tatălui meu. Eu aveam să stau acolo, invizibil. După ce avea să plece toată lumea, ieşeam şi noi. Winky avea să pară că era singură. Nimeni nu avea cum să afle... Dar Winky nu ştia că eu eram din ce în ce mai puternic. Începeam să înfrunt Blestemul Imperius, aruncat de tata asupra mea. Erau mo¬mente când aproape că eram iar eu însumi. Erau perioade trecătoare, când părea să-şi piardă controlul asupra mea. Şi s-a întâmplat acolo, în Loja Superioară. A fost ca şi când m-aş fi trezit dintr-un somn adânc. M-am trezit în public, în mij¬locul meciului, şi am văzut vârful unei baghete care ieşea din buzunarul unui băiat din faţa mea. Nu mi se permisese să am o baghetă, de când fusesem în Azkaban. Am furat-o, fără să ştie nimeni. Nici Winky. Ea are frică de înălţimi. Avea faţa ascunsă în mâini.
- Stăpân Barty, foarte rău! şopti Winky, prelingându-i-se lacrimi grele printre degete.
- Aşa că ai luat bagheta, spuse Dumbledore, şi ce ai făcut cu ea?
- M-am întors în cort, zise Crouch. Apoi i-am auzit. Pe Devoratorii Morţii. Cei care nu fuseseră niciodată la Az¬kaban. Cei care nu suferiseră niciodată pentru stăpânul meu. Nu erau prizonieri ca mine. Erau liberi să-l caute, însă nu au făcut-o. Doar se distrau pe seama unor Încuiaţi. Vocile lor m-au trezit. Mintea îmi era mai limpede ca nici¬odată. Eram furios. Aveam bagheta. Am vrut să-i atac pen¬tru că nu i-au fost loiali stăpânului meu. Tata a părăsit cortul, s-a dus să-i salveze pe Încuiaţi. Winky s-a speriat când m-a văzut atât de supărat. Şi-a folosit toate puterile ei magice să mă lege de ea. M-a scos din cort şi m-a dus în pădure, departe de Devoratorii Morţii. Am încercat să o întorc din drum. Vroiam să mă întorc în campus. Vroiam să le arăt acelor Devoratori ai Morţii ce însemna cu adevărat loialitatea şi să-i pedepsesc pentru că nu dăduseră dovadă de aşa ceva. Am folosit bagheta furată ca să aduc Semnul Întunecat pe cer. Au venit vrăjitori de la Minister, au aruncat Vrăji de Împietrire în toate părţile. Una dintre vrăji a ajuns printre copaci unde stăteam eu şi Winky. Legătura care ne lega a fost ruptă. Eram amândoi Împietriţi. Când Winky a fost descoperită, tatăl meu a ştiut că trebuia să fiu prin apro¬piere. A căutat în tufişurile unde fusese găsită şi m-a simţit acolo, zăcând pe jos. A aşteptat să plece ceilalţi membri ai Ministerului din pădure. A aruncat iarăşi Blestemul Im¬perius asupra mea şi m-a dus acasă. A concediat-o pe Winky. Nu îl ascultase. Mă lăsase să iau o baghetă. Aproape că mă lăsase să evadez.
Winky scoase un vaiet de disperare.
- Acum nu mai eram decât eu şi tatăl meu în casă. Şi atunci... Şi atunci, zise Crouch şi capul începu să i se rotească în jurul gâtului, iar pe faţă îi apăru un zâmbet de om nebun. A venit stăpânul meu după mine! A sosit la noi acasă într-o noapte, în braţele servitorului său credincios, Şobo. Stăpânul meu aflase că încă eram în viaţă. O capturase pe Bertha Jorkins în Albania. O torturase. Berta îi spusese o mulţime de lucruri. Îi povestise despre Turnirul celor trei vrăjitori. Îi spusese că bătrânul Auror, Moody, avea să pre¬dea la Hogwarts. A torturat-o până când a distrus Vraja de Memorie pe care o aruncase tatăl meu asupra ei. I-a spus că evadasem din Azkaban. I-a spus că tatăl meu mă ţine pri¬zonier ca să nu mă pot duce să-mi caut stăpânul. Şi aşa stăpânul meu a aflat că încă eram servitorul său credincios... Poate cel mai credincios dintre toţi! Stăpânul meu a con¬ceput un plan, pe baza informaţiilor obţinute de la Bertha Jorkins. Avea nevoie de mine. A sosit la noi acasă aproape de miezul nopţii. Tatăl meu a deschis uşa.
Zâmbetul de pe chipul lui Crouch se lăţi, de parcă i-ar fi venit în minte cea mai dragă amintire din viaţa lui. Ochii căprui, îngroziţi la culme, ai lui Winky îi apăruseră iar prin¬tre degete. Părea prea impresionată ca să mai vorbească.
- A fost foarte rapid. Tatăl meu a fost supus de Blestemul Imperius aruncat de puternicul meu stăpân. Acum tata era prizonierul, era cel controlat... Stăpânul meu l-a forţat să-şi vadă de treabă în mod normal, să se poarte de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Şi am fost eliberat. M-am trezit. Eram iar eu însumi, viu, aşa cum nu mai fusesem de ani întregi.
- Şi ce ţi-a cerut Cap-de-Mort să faci? zise Dumbledore.
- M-a întrebat dacă eram gata să risc totul pentru el. Eram pregătit. Era visul meu, cea mai mare ambiţie, să-l servesc, să îi dovedesc devotamentul meu. Mi-a spus că avea nevoie să plaseze un servitor credincios la Hogwarts. Un servitor care să-l ghideze pe Harry Potter în timpul Turnirului celor trei vrăjitori fără să îşi dea seama ceilalţi. Un servitor care să îl urmărească pe Harry Potter. Să se asigure că ajungea la Cupa turnirului. Un om de încredere, care să transforme Cupa în Portal. Şi aceasta avea s-o ducă pe prima persoană care o atingea la stăpânul meu. Dar mai întâi...
- Aveai nevoie de Alastor Moody, zise Dumbledore.
Ochii săi albaştri aruncau fulgere de ură, însă vocea îi rămase calmă.
- Şobo şi cu mine am făcut-o. Am preparat dinainte PoliPoţiunea. Ne-am dus acasă la Moody. S-a împotrivit. A fost mare agitaţie. Am reuşit să-l subjugăm la timp. L-am închis cu forţa într-un compartiment al propriului cufăr. I-am tăiat nişte păr şi l-am adăugat la poţiune. Am băut-o şi am devenit dublura lui Moody. I-am luat piciorul şi ochiul. A fost cât pe-aci să dau nas în nas cu Arthur Weasley când a venit în dimineaţa aceea ca să-i liniştească pe Încuiaţii care auziseră tărăboiul făcut de noi. Am făcut pubelele din curte să se mişte. I-am spus lui Arthur Weasley că auzisem intruşi care probabil că vrăjiseră pubelele. Apoi am împachetat hainele lui Moody şi detectorii de Întuneric, le-am pus în cufăr, alături de Moody, şi am pornit către Hogwarts. L-am ţinut în viaţă, dar sub Blestemul Imperius. Am vrut să poată să-mi răspundă la întrebările pe care i le-aş fi putut pune. Să aflu despre trecutul lui, să-i învăţ obiceiurile, ca să pot să-l păcălesc chiar şi pe Dumbledore. De asemenea, aveam nevoie de părul lui pentru PoliPoţiune. Celelalte ingredi¬ente erau uşor de luat. Am furat pielea de Boomslang din pivniţa castelului. Stăpânul Poţiunilor m-a găsit în biroul lui, dar i-am spus că aşa primisem ordin, să caut acolo.
- Şi ce s-a întâmplat cu Şobo, după ce l-aţi atacat pe Moody? zise Dumbledore.
- Şobo s-a întors ca să aibă grijă de stăpânul meu, în casa tatălui meu, şi să-l supravegheze pe acesta.
- Dar tatăl tău a scăpat, zise Dumbledore.
- Da. După o vreme, a început să lupte împotriva Bles¬temului Imperius, ca şi mine. Erau perioade când ştia ce era cu el, ce se întâmpla. Stăpânul meu a decis că era periculos ca tatăl meu să mai iasă din casă. L-a forţat să trimită scrisori Ministerului. L-a făcut să scrie şi să spună că era bolnav. Dar Şobo şi-a neglijat sarcina. Nu a fost destul de prevăzător. Tata a scăpat. Stăpânul meu a presupus că se îndrepta spre Hogwarts. Tata vroia să-i spună totul lui Dumbledore, să mărturisească. Ba chiar să recunoască pe şleau că mă elibe¬rase din Azkaban. Stăpânul mi-a trimis vorbă că tata scăpase. Mi-a spus să-l opresc cu orice preţ. Aşa că am aşteptat. Am folosit harta pe care o luasem de la Harry Potter, harta care aproape că a distrus totul.
- Hartă? zise Dumbledore repede. Despre ce hartă este vorba?
- Harta lui Potter, cu culoarele secrete ale castelului Hogwarts. Potter m-a văzut aplecat aplecat asupra ei. M-a văzut într-o noapte furând ingredientele pentru PoliPoţiune de la Plesneală. A crezut că eram tatăl meu, având în vedere că avem şi acelaşi prenume. Am luat harta de la Potter în acea noapte. I-am spus că tatăl meu îi ura pe vrăjitorii Întunecaţi. Potter a crezut că tatăl meu îl urmărea pe Ples¬neală. Timp de o săptămână, am aşteptat ca tatăl meu să ajungă la Hogwarts. In sfârşit, într-o seară, harta mi-a arătat că tata ajunsese acolo. Mi-am luat pelerina care mă făcea invizibil şi m-am dus după el. Mergea pe la marginea pădurii. Apoi au venit Potter şi Krum. Am aşteptat. Nu puteam să-i fac nimic lui Potter, stăpânul meu avea nevoie de el. Potter s-a dus să-l cheme pe Dumbledore. L-am Împie¬trit pe Krum şi mi-am omorât tatăl.
- Nuuuu! se văită Winky. Stăpâne Barty, stăpâne Barty, ce spuneţi?
- Ţi-ai omorât tatăl, zise Dumbledore, cu aceeaşi voce calmă. Ce-ai făcut cu cadavrul?
- L-am dus în pădure. L-am acoperit cu pelerina. Aveam harta cu mine. L-am văzut pe Potter fugind la castel. S-a întâlnit cu Plesneală. A venit şi Dumbledore. L-am privit pe Potter aducându-l pe Dumbledore în pădure. M-am întors în pădure şi m-am furişat în spatele lor, m-am întâlnit cu ei. I-am spus lui Dumbledore că Plesneală îmi spusese unde să vin. Dumbledore mi-a spus să mă duc să-l caut pe tatăl meu. M-am întors la cadavrul tatălui meu. Am privit harta. După ce a plecat toată lumea, am Transfigurat trupul tatălui meu. Într-un os... L-am îngropat, purtând tot timpul pelerina pe umeri, în pământul proaspăt, săpat în faţa cabanei lui Hagrid.
Se lăsă tăcere deplină, întreruptă doar de plânsetele con¬tinue ale lui Winky. Apoi Dumbledore spuse:
- Şi în seara asta...
- M-am oferit să duc Cupa în labirint înainte de cină, şopti Barty Crouch. Am transformat-o într-un Portal. Planul stăpânului meu a funcţionat. Şi-a recăpătat puterile şi voi fi răsplătit de el dincolo de închipuirile oricărui vrăjitor...
Zâmbetul de nebun îi lumină iar faţa, iar capul îi căzu pe umăr, în timp ce Winky se văita şi plângea lângă el.



— CAPITOLUL XXXVI —

DESPĂRŢIREA DRUMURILOR

Dumbledore se ridică. Dezgustat, se uită pentru câteva clipe la Barty Crouch. Apoi îşi ridică iar bagheta şi din ea zburară nişte funii care se înfăşurară strâns în jurul lui Barty Crouch.
Se întoarse către profesoara McGonagall şi zise:
- Minerva, vrei să îl păzeşti tu, până când îl duc eu sus pe Harry?
- Desigur, zise profesoara McGonagall.
Şi ea părea scârbită, de parcă tocmai ar fi văzut pe cine¬va care voma. Însă când îşi scoase bagheta şi o îndreptă spre Barty Crouch, mâna îi fu foarte fermă.
- Severus, se întoarse Dumbledore spre Plesneală, te rog, spune-i lui Madame Pomfrey să vină aici. Trebuie să-l du¬cem pe Alastor Moody în aripa spitalului. Apoi du-te şi gă¬seşte-l pe Cornelius Fudge... Adu-l în biroul ăsta. Va dori cu siguranţă să-l interogheze el însuşi pe Crouch. Spune-i că voi fi în aripa spitalului peste o jumătate de oră, dacă are nevoie de mine.
Plesneală aprobă din cap şi ieşi rapid din cameră.
- Harry? zise Dumbledore cu blândeţe.
Harry se ridică şi ameţi din nou. Durerea din picior, de care nu fusese conştient cât îl ascultase pe Barty Crouch, se întoarse acum în plină forţă. De asemenea, îşi dădu seama că tremura. Dumbledore îl apucă de braţ şi îl ajută să iasă pe coridorul întunecat.
- Vreau să vii mai întâi în biroul meu, Harry, zise el încet, în timp ce mergeau pe coridor. Sirius ne aşteaptă acolo.
Harry dădu din cap. Se simţea amorţit şi copleşit de un sentiment ireal, dar nu îi păsa. Era chiar bucuros din această cauză. Nu vroia să se gândească la ce i se întâmplase de când atinsese prima dată Cupa. Nu vroia să îşi analizeze amintirile care îi tot apăreau în minte, proaspete şi vii, ca nişte fotografii. Ochi-Nebun Moody, în cufăr. Şobo, pră¬buşit pe jos, oblojindu-şi mâna tăiată. Cap-de-Mort, ridicân¬du-se din ceaunul care clocotea. Cedric... mort.... Cedric, rugându-l să îl ducă înapoi părinţilor lui...
- Domnule profesor, murmură Harry, unde sunt domnul şi doamna Diggory?
- Sunt cu doamna profesoară Lăstar, zise Dumbledore.
Vocea lui, care fusese atât de calmă în timpul interogatoriului lui Barty Crouch, tremură puţin pentru prima oară. Profesoara Lăstar era şefa Casei lui Cedric şi îl cunoştea cel mai bine.
Ajunseră la statuia de piatră. Dumbledore spuse parola, sta¬tuia se dădu la o parte şi urcară amândoi scara mişcătoare, în spirală, către uşa de stejar. Dumbledore o deschise larg.
Sirius stătea acolo. Chipul îi era la fel de palid şi de tras ca atunci când scăpase din Azkaban. într-o fracţiune de secundă, traversă camera.
- Harry, te simţi bine? Ştiam eu... Ştiam că o să se întâm¬ple ceva de genul ăsta... Cum a fost, de fapt?
Îi tremurau mâinile când îl ajută pe Harry să se aşeze pe un scaun din faţa biroului.
- Ce s-a întâmplat? întrebă el şi mai nerăbdător.
Dumbledore începu să-i povestească lui Sirius tot ce spu¬sese Barty Crouch. Harry asculta doar pe jumătate. Era atât de obosit, încât îl durea fiecare oscior, nu vroia decât să stea acolo, liniştit, ore întregi, până când ar fi adormit şi nu ar mai fi trebuit să gândească sau să simtă ceva.
Se auzi o bătaie de aripi. Fawkes, pasărea phoenix, îşi pără¬sise stinghia, traversase biroul şi se aşezase pe genunchiul lui Harry.
- Bună, Fawkes, zise Harry încet, mângâindu-i penele su¬perbe, roşii şi aurii.
Fawkes clipi liniştitor. Căldura ei avu darul să îl calmeze pe Harry.
Dumbledore se oprise din vorbit. Se aşeză vizavi de Harry, în spatele biroului său. Se uită la Harry, care însă îi evită privirea. Dumbledore avea să îi pună tot felul de între¬bări.... Avea să îl facă să retrăiască totul.
- Trebuie să ştiu ce s-a întâmplat după ce ai atins Portalul în labirint, Harry, zise Dumbledore.
- Nu putem să o lăsăm pe dimineaţă, Dumbledore? între¬bă Sirius aspru, punându-şi o mână pe umărul lui Harry. Lasă-l să doarmă. Lasă-l să se odihnească.
Harry simţi un val de recunoştinţă pentru Sirius, dar Dumbledore făcu abstracţie de cuvintele acestuia. Se aplecă spre Harry. Împotriva dorinţei lui, Harry îşi ridică privirea şi se uită în ochii aceia albaştri şi luminoşi.
- Dacă aş crede că te-aş ajuta, zise Dumbledore cu blân¬deţe, lăsându-te să te cufunzi într-un somn magic, amânând momentul când va trebui să te gândeşti la ce s-a întâmplat în această seară, aş face-o... Dar sunt sigur că nu e aşa... Ate¬nuarea durerii pentru o vreme o face mult mai rea când reizbucneşte în cele din urmă. Ai fost mai curajos decât s-ar fi aşteptat oricine. Îţi cer să-ţi mai demonstrezi o dată cura¬jul. Îţi cer să ne spui ce s-a întâmplat.
Fawkes scoase un tril melodios, care umplu aerul, şi Harry se simţi de parcă i-ar fi fost turnată pe gât o picătură de lichid fierbinte, până în stomac, încălzindu-l şi dându-i putere.
Trase aer în piept şi începu să le povestească. În timp ce vorbea, imaginile a tot ceea ce se întâmplase în acea noapte păreau să prindă viaţă în faţa ochilor săi... Văzu suprafaţa strălucitoare a poţiunii care îl înviase pe Cap-de-Mort... Cum Apăruseră Devoratorii Morţii printre mormintele din jurul lor... Cadavrul lui Cedric, lângă Cupă...
O dată sau de două ori, Sirius păru să vrea să spună ceva, cu mâna în continuare pe umărul lui Harry, dar Dumbledore ridică mâna să-l oprească şi Harry se bucură, pentru că îi era mai simplu să continue, acum după ce începuse. Era chiar o uşurare... Se simţea de parcă ceva otrăvitor fusese smuls din el... Fiecare picătură de hotărâre care îl făcea să continue să vorbească îl costa enorm. Totuşi, simţea că, o dată ce avea să termine, se va simţi mult mai bine.
Când Harry povesti cum îi înţepase Şobo braţul cu pum¬nalul, Sirius scoase o exclamaţie vehementă şi Dumbledore se ridică atât de repede, încât Harry tresări. Dumbledore se apropie şi îi spuse lui Harry să îşi întindă braţul. Harry le arătă amândurora locul unde îi fusese sfâşiată roba şi tăie¬tura de sub mânecă.
- A zis că sângele meu avea să-l facă mai puternic decât dacă l-ar fi folosit pe al altcuiva, îi spuse Harry lui Dum¬bledore. A zis că protecţia pe care o aveam de la mama mea urma să treacă şi în sângele lui. Şi avea dreptate... M-a atins fără să păţească nimic, mi-a atins faţa.
Pentru o fracţiune de secundă, Harry avu impresia că vede o sclipire ca un fel de triumf în ochii lui Dumbledore. Dar în clipa următoare, Harry fu convins că îşi imaginase, pentru că în momentul în care Dumbledore se întoarse la locul său din spatele biroului, arăta mai bătrân şi mai măci¬nat de gânduri decât îl văzuse Harry vreodată până atunci.
- În ordine, zise el, aşezându-se iar. Cap-de-Mort a înlă¬turat un anumit obstacol. Harry, continuă, te rog.
Harry povesti mai departe. Le explică în ce fel ieşise Cap-de-Mort din ceaun şi le spuse tot ce îşi amintea din discur¬sul lui Cap-de-Mort către Devoratorii Morţii. Apoi le povesti cum îl dezlegase Cap-de-Mort, cum îi dăduse înapoi bagheta şi cum se pregătise de duel.
Dar, când ajunse la partea cu raza aurie de lumină care unea bagheta lui de cea a lui Cap-de-Mort, simţi un nod în gât. Încercă să vorbească în continuare, dar amintirea a ceea ce ieşise din bagheta lui Cap-de-Mort îi copleşi mintea. Îl văzu pe Cedric ieşind din ea, apoi pe bătrân, pe Bertha Jorkins... pe mama sa... pe tatăl său...
Se bucură când Sirius sparse tăcerea.
- Baghetele s-au conectat? zise el, uitându-se când la Harry, când la Dumbledore. De ce?
Harry se uită iar la Dumbledore, pe a cărui faţă se citea o expresie de nelinişte.
- Priori Incantatem! murmură el.
Ochii lui se uitară în ai lui Harry şi era ca şi când între ei se stabilise o undă de înţelegere.
- Efectul revers al vrăjii? zise Sirius tăios.
- Exact, zise Dumbledore. Bagheta lui Harry şi a lui Cap-de-Mort au acelaşi miez. Fiecare dintre ele conţine o pană din coada aceluiaşi phoenix. A acestui phoenix, mai precis, adăugă el şi arătă către pasărea roşie-aurie, care stătea liniştită pe genunchiul lui Harry.
- Pana baghetei mele provine de la Fawkes? întrebă Harry uluit.
- Da, zise Dumbledore. Domnul Ollivander mi-a scris că ai cumpărat a doua baghetă din magazinul lui, acum patru ani.
- Dar ce se întâmplă când o baghetă îşi întâlneşte pere¬chea geamănă? întrebă Sirius.
- Nu vor funcţiona cum trebuie una împotriva celeilalte, zise Dumbledore. Dacă însă posesorii baghetelor îşi forţează baghetele să se lupte între ele, va avea loc ceva foarte rar şi straniu. Una dintre baghete o va forţa pe cealaltă să expul¬zeze vrăjile pe care le-a aruncat, în ordine inversă însă. Întâi cea mai recentă... apoi cele care au precedat-o...
Se uită întrebător la Harry şi acesta aprobă din cap.
- Ceea ce înseamnă, zise Dumbledore încet, cu ochii pe chipul lui Harry, că trebuie să fi reapărut o formă a lui Cedric.
Harry dădu iar din cap.
- Diggory a înviat? întrebă Sirius tăios.
- Nici o vrajă nu-i poate aduce pe morţi înapoi, zise Dum¬bledore cu seriozitate. Trebuie să fi avut loc un fel de ecou inversat. Probabil că a apărut o umbră a lui Cedric din baghetă... Am dreptate, Harry?
- Dar a vorbit cu mine, zise Harry, tremurând iar din toate încheieturile. Fantoma lui Cedric, sau ce era, a vorbit.
- Ceva, spuse Dumbledore, care avea aspectul şi carac¬terul lui Cedric. Bănuiesc că au mai apărut şi alţii... victime mai puţin recente ale baghetei lui Cap-de-Mort...
- Un bătrân, zise Harry şi iar simţi un nod în gât. Bertha Jorkins. Şi...
- Părinţii tăi? întrebă Dumbledore încet.
- Da, zise Harry.
Sirius îl strânse atât de tare de umăr, încât Harry simţi că îl doare.
- Ultimele crime pe care le comisese bagheta, zise Dum¬bledore, aprobând din cap. În ordine inversă. Ar fi apărut mai multe, desigur, dacă ai fi menţinut legătura. Foarte bine, Harry, umbrele acelea... Ce au făcut?
Harry descrise cum siluetele care ieşiseră din baghetă dăduseră ocol reţelei aurite, prin interiorul ei, cum Cap-de-Mort păruse să se teamă de ele, cum umbra tatălui lui Harry îi spusese ce să facă, cum Cedric îşi exprimase ulti¬ma dorinţă.
În acel moment, Harry îşi dădu seama că nu mai putea să continue. Se uită la Sirius şi văzu că îşi ţinea faţa în mâini.
Harry observă deodată că Fawkes nu mai era pe genunchiul lui. Pasărea phoenix zburase pe podea. Îşi spri¬jinea acum minunatul cap de piciorul rănit al lui Harry şi din ochi îi curgeau lacrimi mari şi sidefii, chiar pe rana provocată de păianjen. Durerea dispăru. Pielea i se vindecă. Piciorul era ca la început.
- O să-ţi mai spun o dată, zise Dumbledore, în timp ce Fawkes se ridica în aer şi se aşeza pe stinghia de lângă uşă. Ai dat dovadă de mai multă vitejie decât m-aş fi putut aştep¬ta vreodată de la tine, Harry. Ai fost la fel de curajos ca şi cei care au murit luptându-se cu Cap-de-Mort la apogeul puterii sale. Ai dus pe umeri povara unui vrăjitor adult şi l-ai egalat... Şi acum, după ce ne-ai spus tot ce trebuia să ştim,
hai cu mine în aripa spitalului, nu vreau să te întorci în dor¬mitorul tău în noaptea asta. O Poţiune de Dormit şi multă linişte... Sirius, vrei să rămâi cu el?
Sirius dădu din cap şi se ridică. Se transformă iar în câinele negru şi mare, şi ieşi din birou cu Harry şi cu Dum¬bledore, coborând un etaj până la aripa spitalului.
Când Dumbledore deschise uşa, Harry îi văzu pe toţi -doamna Weasley, Bill, Ron şi Hermione - strânşi în jurul lui Madame Pomfrey, care părea hărţuită şi cam enervată din pricina asta. Toţi doreau să ştie unde era Harry şi ce se în¬tâmplase cu el.
Se întoarseră cu toţii când intrară Harry, Dumbledore şi câinele negru, iar doamna Weasley scoase un fel de strigăt înăbuşit:
- Harry! O, Harry!
Se apropie grăbită de el, dar Dumbledore se interpuse între ei.
- Molly, zise el, ridicând o mână, te rog, ascultă-mă puţin. Harry a trecut printr-un calvar îngrozitor în această seară. Tocmai a trebuit să-l retrăiască pentru mine. Acum are ne¬voie de somn şi de linişte. Dacă Harry vrea să staţi cu el, adăugă Dumbledore, uitându-se şi la Ron, la Hermione şi la Bill, puteţi să o faceţi. Dar nu vreau să-i puneţi întrebări până când nu va fi pregătit să răspundă şi, în orice caz, nu în seara asta.
Doamna Weasley aprobă din cap. Era albă la faţă ca varul. Se uită cu reproş la Ron, la Hermione şi la Bill, de parcă aceştia ar fi scos vreun cuvânt, şi murmură:
- Aţi auzit? Are nevoie de linişte!
- Domnule director, zise Madame Pomfrey, uitându-se la câinele mare şi negru, adică la Sirius, pot să vă întreb ce...
- Câinele va rămâne cu Harry pentru o vreme, zise Dum¬bledore, pe un ton normal. Te asigur că este foarte bine dresat, Poppy. Harry, stau şi eu până adormi...
Harry îi era extraordinar de recunoscător lui Dumbledore pentru că le spusese celorlalţi să nu-i pună întrebări. Nu că nu ar fi dorit din tot sufletul ca ei să fie acolo, dar gândul de a o lua de la capăt, ideea de a retrăi totul încă o dată, era peste puterile lui.
- Mă întorc să te văd după ce mă întâlnesc cu Fudge, Harry, zise Dumbledore. Aş vrea să rămâi şi mâine aici, când mă voi adresa întregii şcoli.
Şi Dumbledore plecă.
Când Madame Pomfrey îl conduse pe Harry spre un pat din apropiere, îl zări pe adevăratul Moody zăcând nemişcat pe un pat din capătul îndepărtat al camerei. Piciorul său de lemn şi ochiul magic erau pe noptieră.
- E bine? întrebă Harry.
- O să fie ca nou, zise Madame Pomfrey, dându-i lui Harry o pijama, şi trase draperiile în jurul patului său.
Îşi dădu jos roba, îşi puse pijamaua şi se întinse în pat. Ron, Hermione, Bill, doamna Weasley şi câinele negru tre¬cură dincolo de paravan şi se aşezară pe scaune în jurul pa¬tului. Ron şi Hermione îl priveau neliniştiţi, cu precauţie parcă, de parcă le-ar fi fost teamă de el.
- N-am nimic, le spuse el. Sunt doar obosit...
Ochii doamnei Weasley se umplură de lacrimi, în timp ce netezea aşternutul, deşi nu era cazul.
Madame Pomfrey, care tocmai ieşise ca o furie din biroul ei, se întoarse cu un pocal şi o sticluţă cu poţiune mov.
- Trebuie să o bei pe toată, Harry, zise ea. Este o poţiune pentru un somn fără vise.
Harry luă pocalul şi bău câteva înghiţituri. Simţi instan¬taneu cum se moleşeşte. Totul în jurul lui se estompă. Luminile din aripa spitalului păreau să licărească spre el într-un mod prietenos, printre draperiile din jurul patului, iar corpul parcă i se scufundă din ce în ce mai mult în căl¬dura saltelei de puf. Înainte să termine poţiunea, înainte să mai spună ceva, se cufundă într-un somn adânc.
*
Harry se trezi într-o căldură atât de plăcută, pe jumătate adormit, încât nu deschise ochii, dorind să aţipească la loc. Camera era slab luminată... Era convins că era încă noapte şi avea impresia că nu dormise prea mult.
Apoi auzi şoapte în jurul lui.
- Or să-l trezească, dacă nu tac din gură!
- De ce ţipă? Oare ce s-a mai întâmplat?
Harry îşi deschise ochii şi văzu ca prin ceaţă. Cineva îi dă¬duse jos ochelarii. Zări silueta neclară a doamnei Weasley şi a lui Bill. Doamna Weasley era în picioare.
- Asta e vocea lui Fudge, şopti ea. Şi asta e a profesoarei Minerva McGonagall, nu? Dar din ce cauză se ceartă?
Acum îi auzea şi Harry: oameni care strigau şi fugeau spre aripa spitalului.
- Regretabil, dar asta e, Minerva, spunea Cornelius Fudge tare.
- Nu ar fi trebuit să-l aduci niciodată în castel! strigă pro¬fesoara McGonagall. Când va afla Dumbledore...
Harry auzi cum se dădură de perete uşile spitalului. Neob¬servat de cei care stăteau în jurul patului, fiindcă toţi se uitau spre uşă când Bill trase paravanul, Harry se ridică în capul oaselor şi îşi puse ochelarii.
Fudge veni cu paşi mari pe culoarul dintre paturi, cu pro¬fesoara McGonagall şi cu Plesneală după el.
- Unde este Dumbledore? o întrebă Fudge pe doamna Weasley.
- Nu e aici, zise doamna Weasley supărată. Aceasta este aripa spitalului, domnule Ministru, nu credeţi că ar fi mai bine...
Dar uşa se deschise şi Dumbledore se apropie în fugă de ei.
- Ce s-a întâmplat? întrebă el tăios, uitându-se când la Fudge, când la profesoara McGonagall. De ce deranjaţi oamenii? Minerva, mă mir de atitudinea ta... Ţi-am cerut să îl păzeşti pe Barty Crouch...
- Nu mai este nevoie să îl păzesc, Dumbledore! strigă ea. A avut grijă domnul Ministru!
Harry nu o văzuse niciodată pe profesoara McGonagall pierzându-şi controlul în halul acela. Avea obrajii rumeni de furie şi pumnii strânşi. Tremura din tot corpul de mânie.
- Când i-am spus domnului Fudge că l-am prins pe Devo¬ratorul Morţii care era de vină pentru ce s-a întâmplat în această seară, zise Plesneală cu o voce joasă, a părut să creadă că îi era viaţa în pericol. A insistat să cheme un Dementor care să-l însoţească prin castel. L-a adus în biroul unde era Barty Crouch...
- I-am spus că nu vei fi de acord, Dumbledore! exclamă profesoara McGonagall. I-am spus că nu ai permite nici¬odată ca un Dementor să pună piciorul în castel, dar...
- Taci, femeie! strigă Fudge, care şi el părea mai supărat decât îl văzuse Harry vreodată în viaţa lui. Ca Ministru al Magiei, eu hotărăsc dacă vreau să aduc pe cineva care să mă protejeze când interoghez un suspect presupus periculos şi...
Dar vocea profesoarei McGonagall o acoperi pe cea a lui Fudge.
- În clipa în care a intrat... chestia aia în cameră, strigă ea, arătând acuzator către Fudge şi tremurând toată, s-a aruncat asupra lui Crouch şi... şi...
Harry simţi un fior rece în stomac, în timp ce profesoara McGonagall se chinuia să afle cuvintele potrivite pentru a descrie ce se întâmplase. Nu fu nevoie să îşi termine pro¬poziţia. Ştia ce trebuie să fi făcut Dementorul. Îi dăduse sărutul fatal lui Barty Crouch. Îi absorbise sufletul pe gură. Era mai rău decât dacă ar fi murit.
- Nu este o pierdere! ţipă Fudge. Se pare că a fost res¬ponsabil pentru mai multe crime!
- Dar acum nu mai poate mărturisi, Cornelius, zise Dumbledore, uitându-se fix la Fudge, de parcă l-ar fi văzut pentru prima oară cum era în realitate. Nu poate să mai mărturisească de ce i-a omorât.
- De ce i-a omorât? Păi, nu e nici un mister, nu? izbucni Fudge. Era complet smintit! Din câte mi-au spus Minerva şi Severus, se pare că a crezut că a făcut totul conform instrucţiunilor Ştii-Tu-Cui!
- Cap-de-Mort chiar îi dădea instrucţiuni, Cornelius, zise Dumbledore. Decesele acelor oameni au făcut parte din planul de a-l readuce pe Cap-de-Mort la putere. Şi planul a avut succes. Cap-de-Mort şi-a recăpătat corpul.
Fudge arăta ca şi cum i-ar fi aruncat cineva un obiect în faţă. Uluit, se uită la Dumbledore, de parcă nu i-ar veni să creadă ce auzise.
Începu să vorbească tare, încă privindu-l pe Dumbledore, cu ochi bulbucaţi.
- Ştii-Tu-Cine... s-a întors? Absurd! Zău, Dumbledore...
- După cum sunt convins că ai aflat de la Minerva şi de la Severus, zise Dumbledore, l-am auzit pe Barty Crouch măr¬turisind. Sub influenţa Veritaserumului, ne-a spus cum a fost scos pe furiş din Azkaban şi cum Cap-de-Mort - aflând de supravieţuirea lui de la Bertha Jorkins - s-a dus, l-a eliberat de sub puterea tatălui său şi l-a folosit pentru a-l captura pe Harry. Planul a funcţionat, ascultă-mă pe mine. Crouch l-a aju¬tat pe Cap-de-Mort să se întoarcă.
- Fii atent, Dumbledore, zise Fudge, şi Harry fu şocat să vadă un mic zâmbet pe chipul său, doar... doar nu crezi asta cu adevărat... Ştii-Tu-Cine... înapoi? Zău aşa... Poate că Barty Crouch a crezut că acţiona sub puterea Ştii-Tu-Cui, dar ca tu să crezi pe cuvânt un nebun ca el, Dumbledore...
- Când Harry a atins Cupa în această seară, a fost dus direct la Cap-de-Mort, zise Dumbledore cu seriozitate. A fost martorul renaşterii lui Cap-de-Mort. Îţi voi explica totul, dacă vii în biroul meu...
Dumbledore se uită la Harry şi văzu că era treaz, dar clă¬tină din cap şi zise:
- Mă tem că nu-ţi pot da voie să-l interoghezi pe Harry în această seară.
Zâmbetul straniu al lui Fudge nu i se şterse de pe chip. Şi el se uită la Harry, apoi iar la Dumbledore şi zise:
- Tu ai de gând să-l crezi pe Harry, Dumbledore?
Urmă un moment de tăcere întrerupt de mârâielile lui Sirius, care îşi dezveli colţii către Fudge.
- Sigur că îl cred pe Harry, zise Dumbledore, fulgerându-l pe Fudge cu privirea. Am auzit mărturisirea lui Crouch şi Harry mi-a povestit ce s-a întâmplat după ce a atins Cupa... Cele două relatări se legau, explicau tot ce s-a întâmplat de când a dispărut Bertha Jorkins vara trecută.
Fudge încă zâmbea ciudat. Se uită la Harry încă o dată, înainte de a răspunde.
- Eşti pregătit să admiţi că s-a întors Lordul Cap-de-Mort, dând crezare vorbelor unui criminal smintit şi ale unui băiat care... ei bine...
Fudge îi aruncă o altă privire lui Harry şi băiatul înţelese deodată despre ce era vorba.
- Aţi citit ce a scris Rita Skeeter, domnule Fudge, zise el încet.
Ron, Hermione, doamna Weasley şi Bill tresăriră cu toţii. Nici unul dintre ei nu-şi dăduse seama că Harry era treaz.
Fudge roşi puţin, dar îi apăru o expresie sfidătoare şi îndărătnică.
- Şi ce dacă am citit? zise el, uitându-se la Dumbledore. Am descoperit că ai ţinut secrete anumite lucruri despre băiat... Un Reptomit, da? Şi are tot felul de crize...
- Presupun că te referi la durerile pe care le generează cicatricea? zise Dumbledore calm.
- Deci, recunoşti că a avut aceste dureri? zise Fudge repede. Dureri de cap? Coşmaruri? Poate chiar... halucinaţii?
- Ascultă-mă, Cornelius, zise Dumbledore, făcând un pas către Fudge şi părând din nou să iradieze o forţă infinită, pe care o emanase şi după ce îl Împietrise pe tânărul Crouch. Harry este la fel de sănătos la minte ca mine şi ca tine. Cicatricea aceea de pe frunte nu i-a afectat creierul. Cred că îl doare când Cap-de-Mort este prin apropiere, sau este deosebit de însetat de sânge.
Fudge se dăduse cu o jumătate de pas înapoi din faţa lui Dumbledore, însă păru la fel de îndârjit.
- Să mă ierţi, Dumbledore, dar nu am mai auzit până acum ca o cicatrice rezultată în urma unui blestem să funcţioneze ca alarmă...
- Ascultaţi-mă, l-am văzut pe Cap-de-Mort renăscând! stri¬gă Harry şi încercă iar să se dea jos din pat, dar doamna Weasley îl împinse la loc. I-am văzut pe Devoratorii Morţii! Pot să vă dau numele lor! Lucius Reacredinţă...
Plesneală făcu o mişcare bruscă, dar, când Harry se uită la el, ochii lui Plesneală se întoarseră rapid spre Fudge.
- Reacredinţă a fost achitat! zise Fudge, vizibil jignit. O familie foarte veche... Donaţii deosebite pentru cauze nobile...
- McNair! continuă Harry.
- Şi el a fost achitat! Acum lucrează la Minister!
- Avery... Nott... Crabbe... Goyle...
- Nu faci altceva decât să repeţi numele celor care au fost achitaţi pentru că au fost Devoratori ai Morţii acum trei¬sprezece ani! zise Fudge mânios. Ai fi putut să găseşti numele acelea în rapoartele proceselor din trecut! Pentru numele lui Dumnezeu, Dumbledore, băiatul a mai avut şi anul trecut o poveste de genul ăsta... Născocirile îi sunt din ce în ce mai aiu¬ritoare şi tu încă le crezi... Băiatul poate vorbi cu şerpii, Dumbledore, şi tu crezi că este de încredere?
- Nesăbuitule! strigă profesoara McGonagall. Cedric Diggory! Domnul Crouch! Aceste decese nu sunt acţiunea întâmplătoare a vreunui smintit!
- Nu văd nici o dovadă în acest sens! strigă Fudge, la fel de mânios ca şi ea, înroşindu-se tot la faţă. Mi se pare că sunteţi cu toţii hotărâţi să readuceţi panica şi să distrugeţi tot ce am clădit în ultimii treisprezece ani!
Lui Harry nu-i venea să creadă ceea ce auzea. Întotdeau¬na îl crezuse pe Fudge un om binevoitor, puţin cam guraliv, puţin cam îngâmfat, dar în general un om drăguţ. Dar acum avea în faţa ochilor un vrăjitor scund şi furios, care refuza să accepte ideea că lumea sa ordonată se răsturnase... Nu vroia să creadă că Lordul Întunericului renăscuse.
- Cap-de-Mort s-a întors, repetă Dumbledore. Dacă ac¬cepţi asta fără întârziere, Fudge, şi iei măsurile care se impun, am putea încă să salvăm situaţia. Primul şi cel mai important lucru care trebuie făcut este să scoatem fortărea¬ţa Azkaban de sub controlul Dementorilor...
- Absurd! strigă Fudge iar. Să-i înlătur pe Dementori! Aş fi dat afară fie şi numai dacă aş sugera asta! Jumătate dintre noi nu dormim noaptea liniştiţi decât pentru că ştim că Dementorii păzesc închisoarea Azkaban!
- Cealaltă jumătate dintre noi nu dorm chiar atât de liniş¬tiţi, pentru că ştim că i-ai lăsat pe cei mai periculoşi susţină¬tori ai lui Cap-de-Mort în grija unor creaturi care i se vor alătura imediat ce le va cere acest lucru! zise Dumbledore. Nu îţi vor rămâne loiali, Fudge! Cap-de-Mort le poate oferi mult mai multe ocazii de a-şi folosi puterile şi de a fi fericiţi decât tine! Sprijinit de Dementori şi cu vechii săi susţinători, îţi va fi foarte greu să îl împiedici să nu recâştige aceeaşi pu¬tere pe care o avea acum treisprezece ani!
Fudge deschidea şi închidea gura, de parcă nu ar fi găsit cuvinte să exprime cât era de oripilat.
- Al doilea lucru pe care trebuie să-l faci, şi asta imediat, continuă Dumbledore, este să le trimiţi mesageri uriaşilor.
- Mesageri la uriaşi? strigă Fudge, regăsindu-şi vorbele. Ce nebunie mai e şi asta?
- Trebuie să îngropi securea războiului acum, înainte de a fi prea târziu, zise Dumbledore, sau Cap-de-Mort îi va con¬vinge, cum a făcut şi în trecut, că el este singurul vrăjitor care le poate da drepturi şi libertate!
- Nu, nu poţi vorbi serios! strigă Fudge, clătinând din cap şi depărtându-se de Dumbledore. Dacă va afla comu¬nitatea vrăjitorilor că am încercat să mă împrietenesc cu uriaşii... Oamenii îi urăsc, Dumbledore... ăsta ar fi sfârşi¬tul carierei mele...
- Eşti orbit, zise Dumbledore, ridicând tonul şi fulgerân¬du-l din nou cu privirea, iar aura de forţă din jurul lui deveni palpabilă, doreşti prea mult să-ţi păstrezi serviciul, Cornelius! Pui prea mult preţ pe aşa-numita puritate a sângelui — şi aşa ai făcut întotdeauna! Nu eşti în stare să recunoşti că nu contează cum te naşti, contează ce devii! Dementorul tău tocmai l-a distrus pe ultimul membru în viaţă al unei familii cu sânge-pur, extrem de veche, şi uite ce viaţă îşi alesese! Ascultă-mă pe mine, fă cum ţi-am sugerat şi vei intra în istorie, la serviciu şi în afara lui, ca unul dintre cei mai curajoşi şi mai mari Miniştri ai Magiei pe care i-am avut vreo¬dată. Stai cu mâinile în sân şi vei rămâne ca cel care s-a dat deoparte şi i-a oferit lui Cap-de-Mort o a doua şansă de a dis¬truge lumea pe care noi am încercat să o reconstruim!
- Nebunie, şopti Fudge, dându-se înapoi încă un pas. Nebunie...
Se aşternu tăcerea. Madame Pomfrey rămăsese la picioa¬rele patului lui Harry, încremenită, cu mâinile la gură. Doamna Weasley stătea aplecată deasupra lui Harry, cu mâna pe umărul lui, ca să îl împiedice să se ridice în capul oaselor. Bill, Ron şi Hermione se uitau la Fudge.
- Dacă te-ai hotărât să nu faci nimic în această situaţie, Cornelius, zise Dumbledore, drumurile noastre se despart. Trebuie să acţionezi cum crezi de cuviinţă. Iar eu, cum cred eu de cuviinţă.
Din vocea lui Dumbledore nu răzbătea nici un strop de ameninţare. Părea mai mult o concluzie... Dar Fudge se îmbăţoşă de parcă Dumbledore s-ar fi apropiat de el cu bagheta îndreptată în direcţia lui.
- Fii atent, Dumbledore, zise el, ameninţându-l cu degetul. Ţi-am acordat mereu dreptul de a conduce şcoa¬la cum ai dorit. Te respect mult. Poate că nu am fost de acord cu unele dintre deciziile tale, însă am tăcut. Nu sunt mulţi cei care te-ar fi lăsat să angajezi un căpcăun, să-l păstrezi pe Hagrid, sau să te lase să hotărăşti ce le predai elevilor, fără să ţii legătura cu Ministerul. Dar dacă vrei să fii împotriva mea...
- Singurul împotriva căruia sunt, zise Dumbledore, este Cap-de-Mort. Dacă tu eşti împotriva lui, înseamnă că ră¬mânem de aceeaşi parte, Cornelius.
Se părea că Fudge nu găsi nici un răspuns. Se legănă înainte şi înapoi preţ de o clipă şi îşi învârti pălăria în mâini.
În sfârşit, spuse, cu teamă în glas:
- Doar nu s-a întors, Dumbledore, nu se poate...
Plesneală înainta, trecu de Dumbledore, îşi ridică mâneca stângă a robei, din mers chiar. Întinse braţul şi i-l arătă lui Fudge, care încremeni pur şi simplu.
- Uite, zise Plesneală aspru. Uite. Semnul Întunecat. Nu este la fel de clar ca acum o oră, când s-a făcut negru, dar încă se poate vedea. Fiecare Devorator al Morţii a avut acest semn ars pe mână de către Lordul Întunericu¬lui. Este un mod de a ne distinge şi înseamnă că ne cheamă la el. Când atingea Semnul unui Devorator al Morţii, trebuia să Dispărem şi să Apărem instantaneu lângă el. Acest Semn a devenit din ce în ce mai clar pe tot parcursul anului. Şi al lui Karkaroff la fel. De ce crezi că a fugit Karkaroff astă-seară? Amândoi am simţit Semnul arzând. Amândoi am ştiut că s-a întors. Karkaroff se teme de răzbunarea Lordului Întunericului. A trădat prea mulţi Devoratori ai Morţii ca să mai poată spera să fie primit înapoi cu braţele deschise.
Fudge se dădu înapoi şi din faţa lui Plesneală. Clătina din cap. Nu părea să fi înţeles nici un cuvânt din ce spusese Plesneală. Se uită scârbit la semnul de pe braţul acestuia, apoi îl privi pe Dumbledore şi şopti:
- Nu ştiu ce aveţi de gând, tu şi profesorii tăi, Dum¬bledore, dar am auzit destul. Nu mai am nimic de adăugat. Voi lua legătura cu tine mâine, Dumbledore, ca să discutăm despre conducerea acestei şcoli. Trebuie să mă întorc la Minister.
Aproape că ajunsese la uşă, când se opri. Se întoarse şi se duse grăbit la patul lui Harry.
- Premiul tău, zise el scurt, scoţând din buzunar un sac mare cu galbeni, pe care îl puse pe noptiera lui Harry. O mie de galeoni. Ar fi trebuit să o festivitate de premiere, dar în situaţia asta...
Îşi puse pălăria pe cap şi ieşi din cameră, trântind uşa după el. Imediat ce dispăru, Dumbledore se întoarse şi se uită la grupul din jurul patului lui Harry.
- Avem multe de făcut, zise el. Molly, pot conta pe tine şi pe Arthur?
- Mai încape vorbă? zise doamna Weasley, care era albă ca varul, însă părea hotărâtă. Arthur ştie ce fel de vrăjitor e Fudge. Afinitatea lui Arthur pentru Încuiaţi este motivul pentru care nu a mai avansat la Minister în toţi aceşti ani. Fudge crede că nu are mândrie de vrăjitor.
- Atunci trebuie să-i trimit un mesaj, zise Dumbledore. Toţi cei pe care îi putem convinge de adevăr trebuie anun¬ţaţi imediat, iar Arthur are o poziţie bună pentru a-i con¬tacta pe membrii Ministerului care nu sunt atât de înguşti la minte ca Fudge.
- Mă duc eu la tata, zise Bill, ridicându-se. Plec chiar acum.
- Excelent, zise Dumbledore. Spune-i ce s-a întâmplat. Spune-i că voi lua personal legătura cu el cât de curând. Însă trebuie să fim discreţi. Dacă află Fudge, o să creadă că m-am băgat în treburile Ministerului...
- Aveţi încredere în mine, zise Bill.
Îl bătu pe Harry pe umăr, îşi sărută mama pe obraz, îşi puse pelerina şi ieşi valvârtej din cameră.
- Minerva, zise Dumbledore, întorcându-se către profe¬soara McGonagall, vreau să-l văd pe Hagrid în biroul meu, cât se poate de repede. Cheam-o şi pe Madame Maxime, dacă va consimţi să vină...
Profesoara McGonagall aprobă scurt din cap şi plecă fără să mai spună un cuvânt.
- Poppy, îi zise Dumbledore lui Madame Pomfrey, fii drăguţă şi du-te în biroul profesorului Moody, unde vei găsi un spiriduş de casă foarte nefericit, pe Winky... Fă ce poţi pentru ea şi apoi du-o înapoi la bucătărie. Cred că Dobby va avea grijă de ea pentru noi.
- D-Da, sigur, zise Madame Pomfrey, care părea foarte speriată, şi plecă imediat.
Dumbledore se asigură că uşa era închisă şi că paşii lui Madame Pomfrey nu se mai auzeau, înainte de a vorbi iar.
- Şi acum zise el este timpul ca doi dintre noi să se împace între ei. Sirius, revino te rog la forma ta obişnuită.
Câinele mare şi negru se uită la Dumbledore, apoi, într-o secundă, redeveni om.
Doamna Weasley ţipă şi se îndepărtă de pat dintr-o săritură.
- Sirius Black! strigă ea, arătând către el.
- Taci, mamă! strigă Ron. E în regulă!
Plesneală nu ţipase şi nici nu se dăduse înapoi, dar expre¬sia de pe chipul lui era un amestec de furie şi groază.
- El! se răsti Plesneală, uitându-se la Sirius, pe al cărui chip se citea aceeaşi ranchiună. Ce caută aici?
- Este aici la invitaţia mea, zise Dumbledore, uitându-se când la unul, când la altul, ca şi tine, Severus, de altfel... Am încredere în amândoi. Este momentul să depăşiţi proble¬mele din trecut şi să aveţi încredere unul în altul.
Harry se gândi că Dumbledore cerea să se întâmple un miracol. Sirius şi Plesneală se uitau unul la altul cu cel mai intens dispreţ.
- Mă voi mulţumi pentru o perioadă mai scurtă, zise Dumbledore, în glasul lui răzbătând nerăbdarea, dacă nu vă veţi exterioriza ostilitatea. Daţi-vă mâna. Acum sunteţi de aceeaşi parte. Nu avem mult timp şi, dacă cei foarte puţini dintre noi care ştiu adevărul nu vor fi uniţi, nu avem nici o speranţă.
Foarte încet - dar încă uitându-se unul la altul de parcă şi-ar fi dorit tot răul din lume - Sirius şi Plesneală se apropiară unul de altul şi îşi strânseră mâinile. Le retra¬seră însă foarte repede.
- De ajuns pentru moment, zise Dumbledore, intrând între ei. Acum am nişte sarcini pentru amândoi. Atitudinea lui Fudge, deşi nu neaşteptată, schimbă totul. Sirius, trebuie să porneşti imediat. Trebuie să îi anunţi pe Remus Lupin, Arabela Figg, Mundungus Fletcher... tot vechiul grup.
Rămâi la Lupin o vreme, te voi contacta eu acolo.
- Dar..., zise Harry.
Ar fi vrut ca Sirius să rămână. Nu vroia să îşi ia la revedere din nou, nu atât de curând.
- Ne vom revedea foarte curând, Harry, zise Sirius, întor¬cându-se către el. Îţi promit. Dar trebuie să fac tot ce pot, înţelegi, nu?
- Da, zise Harry. Da... sigur că da.
Sirius îi apucă mâna rapid, îi făcu un semn cu capul lui Dumbledore, se transformă iar în câinele negru şi fugi repede către uşa a cărei clanţă o apăsă cu o labă. Apoi ieşi.
- Severus, zise Dumbledore, întorcându-se către Ples¬neală, ştii ce îţi voi cere să faci. Dacă eşti pregătit...
- Sunt, zise Plesneală.
Părea mai palid ca de obicei, iar ochii săi negri şi glaciali scânteiară ciudat.
- Atunci, succes, zise Dumbledore şi privi neliniştit cum Plesneală iese tăcut după Sirius.
Trecură mai multe minute până când Dumbledore vorbi iar.
- Trebuie să cobor, zise el în cele din urmă. Trebuie să-i văd pe soţii Diggory. Harry, bea şi restul poţiunii. Vorbesc cu tine mai târziu.
Harry se întinse la loc între perne, în timp ce Dumbledore dispărea din cameră. Hermione, Ron şi doamna Weasley se uitau la el. Nici unul nu vorbi, timp îndelungat.
- Trebuie să bei restul poţiunii, Harry, zise în sfârşit doamna Weasley, atingând din greşeală sacul cu galbeni de pe noptieră, când întinse mâna după sticluţă şi pocal. Odihneşte-te. Încearcă să te gândeşti la altceva... Gândeşte-te la ce o să cumperi cu premiul tău!
- Nu vreau aurul, zise Harry, pe un ton absent. Luaţi-l dumneavoastră. Poate să-l ia oricine. Nu ar fi trebuit să-i câştig. Ar trebui să fie ai lui Cedric.
Lucrul împotriva căruia se tot lupta de când ieşise din labirint ameninţa să-l copleşească. Simţea cum îi ardeau colţurile interioare ale ochilor. Clipi şi se uită la tavan.
- Nu e vina ta, Harry, şopti doamna Weasley.
- Eu i-am spus lui Cedric să luăm Cupa împreună, zise Harry.
Acum simţi cum îl arde şi nasul. Ar fi dorit ca Ron să se uite în altă parte.
Doamna Weasley puse poţiunea pe noptieră, se aplecă şi îl îmbrăţişă pe Harry. Nu ţinea minte să mai fi fost vreodată îmbrăţişat aşa, ca de propria lui mamă. Păru să fie copleşit de tot ce văzuse şi i se întâmplase în acea noapte, în timp ce doamna Weasley îl strângea la pieptul ei. Chipul mamei lui, vocea tatălui lui, Cedric, mort pe pământ, toate începură să i se învârtă în minte, până când deveniră aproape de nesu¬portat, până când crezu că nu mai poate face faţă valului de durere care vroia să iasă din el.
Se auzi o pocnitură puternică, iar doamna Weasley şi Harry se despărţiră. Hermione era lângă fereastră. Ţinea ceva strâns în mână.
- Scuze, şopti ea.
- Poţiunea, Harry, zise doamna Weasley repede, ştergân¬du-şi lacrimile.
Harry o bău dintr-o înghiţitură. Efectul fu instantaneu. Fu cuprins de un somn fără vise, se întinse între perne şi nu se mai gândi la nimic.


— CAPITOLUL XXXVII —

ÎNCEPUTUL

Când privi înapoi, o lună mai târziu, Harry descoperi că nu avea prea multe amintiri din zilele care urmaseră nopţii aceleia de pomină. Era ca şi când ar fi trecut prin prea multe, ca să poată să mai acumuleze altceva. Îşi amin¬tea numai lucrurile foarte dureroase. Cea mai grea fu întâl¬nirea cu soţii Diggory, care avu loc în dimineaţa următoare. Nu dădură vina pe el pentru ce se întâmplase. Din con¬tră, amândoi îi mulţumiră pentru că adusese înapoi corpul neînsufleţit al lui Cedric. Domnul Diggory plânse pe tot par¬cursul întâlnirii. Durerea doamnei Diggory era dincolo de lacrimi.
- Atunci, înseamnă că nu a suferit, zise ea, după ce Harry îi spuse cum murise Cedric. Până la urmă, Amos, a murit exact când a câştigat turnirul. Cred că a fost foarte fericit.
După ce se ridicară, doamna Diggory se uită la Harry şi îi spuse:
- Să ai grijă de tine, da?
Harry luă săculeţul de galbeni de pe noptieră.
- Luaţi-i dumneavoastră, murmură el. Ar fi trebuit să fie ai lui Cedric, el a ajuns primul, luaţi-i...
Dar ea se îndepărtă repede de el.
- O, nu, sunt ai tăi, dragul meu, nu putem... Păstrează-i...
În seara următoare, Harry se întoarse în Turnul Cercetaşilor. Din câte aflase de la Hermione şi de la Ron, Dumbledore le vorbise tuturor în dimineaţa aceea,
la micul dejun. Şi le ceruse să-l lase în pace pe Harry, să nu-i pună întrebări şi să nu-l forţeze să povestească ce se întâmplase în labirint. Cei mai mulţi îl ocoleau pe cori¬doare, evitându-i privirea. Alţii şuşoteau când treceau pe lângă el. Harry bănuia că dăduseră crezare articolului scris de Rita Skeeter, despre cât de nebun şi de pericu¬los era. Poate că îşi clădeau propriile teorii despre cum murise Cedric.
Dar îşi dădu seama că nu prea îi păsa. Cel mai tare îi plăcea când era cu Ron şi cu Hermione şi vorbeau despre alte lucruri sau îl lăsau să stea liniştit, în timp ce ei jucau şah. Simţea că ei trei aveau o înţelegere tacită... Că fiecare aştepta un semn, o veste, despre ce se petrecea în afara castelului Hogwarts, şi că era inutil să facă speculaţii despre ce urma să se întâmple, până nu erau siguri. Singura dată când deschiseră subiectul fu când Ron îi povesti lui Harry despre întâlnirea dintre doamna Weasley şi Dumbledore, înainte de plecarea acesteia.
- S-a dus să-l întrebe dacă nu poţi veni direct la noi vara asta, zise el. Dar el vrea să te întorci la familia Dursley, cel puţin la început.
- De ce? se miră Harry.
- Mama a zis că Dumbledore are motivele lui, spuse Ron, dând din cap posomorât. Presupun că trebuie să avem în¬credere în el, nu?
Singura persoană, în afară de Ron şi de Hermione, cu care Harry simţea că putea să stea de vorbă era Hagrid. Având în vedere că nu mai exista un profesor de „Apărare contra Magiei Negre”, în orele acelea erau liberi. Şi profi¬tară de acea după-amiază de joi ca să îl viziteze pe Hagrid la coliba sa. Era o zi însorită. Colţ ţâşni pe uşă când se apro¬piară, lătrând şi dând din coadă ca un nebun.
- Cine e? strigă Hagrid, venind la uşă. Harry!
Le ieşi în întâmpinare, îl strânse pe Harry cu un braţ, îi ciufuli părul şi zise:
- Mă bucur să te văd, prietene. Mă bucur foarte mult.
Când intrară în coliba lui Hagrid, văzură două ceşti cât nişte găleţi pe masa de lemn din faţa şemineului.
- Am băut o ceaşcă de ceai cu Olympe, zise Hagrid, toc¬mai a plecat.
- Cu cine? întrebă Ron curios.
- Cu Madame Maxime, desigur! răspunse Hagrid.
- V-aţi împăcat? zise Ron.
- Nu ştiu la ce te referi, zise Hagrid, prefăcându-se ne¬păsător, în timp ce scotea mai multe ceşti din dulap.
După ce făcu ceaiul şi le oferi şi o farfurie cu biscuiţi tari, se sprijini de spătarul scaunului şi îl cercetă pe Harry cu ochii săi negri.
- Te simţi mai bine? mormăi el.
- Da, zise Harry.
- Ba nu, zise Hagrid. Sigur că nu. Dar o să te simţi în curând...
Harry nu zise nimic.
- Ştiam că o să se întoarcă, continuă Hagrid.
Harry, Ron şi Hermione se uitară la el, surprinşi.
- Am ştiut de ani de zile, Harry. Ştiam că era undeva, aşteptând în umbră. Trebuia să se întâmple. Ei bine, acum trebuie să acceptăm lucrul ăsta. O să luptăm. O să-l împiedi¬căm să ia din nou totul în stăpânire... ăsta e planul lui Dum¬bledore, oricum. Mare om, Dumbledore ăsta.... Atâta timp cât îl avem pe el, nu-mi fac griji.
Hagrid îşi ridică sprâncenele stufoase, văzând expresiile neîncrezătoare de pe feţele lor.
- Nu are sens să stăm şi să ne frământăm, zise el. Ce va fi, va fi, şi o să îl înfruntăm când va fi cazul. Dumbledore mi-a spus ce ai făcut, Harry.
Pieptul lui Hagrid se umflă cu mândrie, când se uită la Harry.
- Ai făcut exact ce ar fi făcut tatăl tău şi nu există alte cuvinte de laudă pentru tot ce-ai făcut.
Harry îi zâmbi şi el. Era prima dată când zâmbea de zile întregi.
- Ce te-a rugat domnul profesor Dumbledore, Hagrid? întrebă el. A trimis-o pe profesoara McGonagall să-ţi spună ţie şi lui Madame Maxime să veniţi la el... în noaptea aia.
- Mi-a găsit o slujbă pentru vară, zise Hagrid. Dar e ceva secret. Nu ar trebui să spun nimănui, nici măcar vouă. Olympe - adică Madame Maxime - s-ar putea să vină cu mine. Cred că o să vină. Cred că am convins-o.
- Are legătură cu Cap-de-Mort?
Hagrid tresări când auzi numele acestuia.
- S-ar putea, zise el evaziv. Dar... cine vrea să vină cu mine să vedem ultimul Homar? Glumeam, glumeam! adă¬ugă el repede, văzând expresiile de pe feţele lor.
*
Cu inima grea, Harry îşi împachetă cufărul în dormitorul său, în noaptea dinaintea întoarcerii pe Aleea Boschetelor. Ar fi făcut orice să nu se ducă la serbarea de despărţire, care era o ocazie de veselie, de obicei, dar de data asta urma să fie anunţat oficial câştigătorul Campionatului Caselor. Încă de când părăsise aripa spitalului, evitase să se afle în Marea Sală când era multă lume acolo, preferând să mănânce când se golea aproape de tot, ca să evite privirile colegilor.
Când el, Ron şi Hermione intrară în sală, văzură din prima clipă că lipseau decoraţiunile obişnuite. Marea Sală era în mod normal decorată la serbarea de despărţire în culorile Casei câştigătoare. În această seară însă, pe peretele din spatele mesei profesorilor erau draperii negre. Harry îşi dădu seama imediat că erau în semn de respect pentru Cedric.
Adevăratul Ochi-Nebun Moody se afla la masa profeso¬rilor, cu piciorul lui de lemn şi cu ochiul său magic. Era extrem de agitat şi tresărea de fiecare dată când îi vorbea cineva. Harry îl înţelegea prea bine... Probabil că teama lui Moody de atacurile asupra persoanei sale crescuse după pri¬zonieratul de zece luni în propriul cufăr. Scaunul profe¬sorului Karkaroff era gol. Harry se întrebă, în timp ce se aşeza la masa Cercetaşilor, unde era Karkaroff în acel moment. Dacă îl găsise Cap-de-Mort?...
Madame Maxime era încă acolo. Stătea lângă Hagrid şi discutau încet între ei. Mai încolo, lângă profesoara McGonagall, stătea Plesneală. Ochii i se fixară asupra lui Harry pentru o clipă. Harry se uită şi el la Plesneală. Expre¬sia de pe chipul profesorului era greu de descifrat. Părea la fel de acru şi de răutăcios ca întotdeauna. Harry continuă să-l privească multă vreme, chiar şi după ce Plesneală se uită în altă parte.
Ce făcuse Plesneală la ordinele lui Dumbledore, în noap¬tea în care se întorsese Cap-de-Mort? Şi de ce... de ce... era Dumbledore atât de convins că Plesneală era cu adevărat de partea lor? Fusese spion, Dumbledore o spusese clar în Pensiv. Plesneală fusese spion împotriva lui Cap-de-Mort, „punându-şi viaţa în pericol”. Oare îl trimisese să facă iar acelaşi lucru? Intrase în contact cu ceilalţi Devoratori ai Morţii? Pretinsese că nu fusese niciodată cu adevărat de partea lui Dumbledore şi că nu făcuse altceva decât să aş¬tepte vremuri mai bune, ca însuşi Cap-de-Mort?
Meditaţia lui Harry fu întreruptă de profesorul Dum¬bledore, care se ridică de la masa profesorilor. Marea Sală, care oricum era mult mai puţin zgomotoasă ca de obicei, în timpul serbării de sfârşit de an, deveni foarte tăcută.
Dumbledore făcu o pauză, pe când ochii i se opreau asupra mesei Astropufilor. Masa lor fusese cea mai tăcută şi cei de acolo aveau chipurile cele mai triste şi mai palide din toată sala.
- Mi-ar plăcea să vă spun multe lucruri în această seară, zise Dumbledore, dar întâi trebuie să menţionez cu durere pierderea unei persoane deosebite, care ar trebui să fie aici - făcu un semn către masa Astropufilor - bucurându-se de serbare, alături de noi... Vă rog, sculaţi-vă în picioare şi ridi¬caţi-vă paharele, în memoria lui Cedric Diggory.
Ca la o comandă, toţi se sculară în picioare, îşi ridicară paharele şi spuseră într-un glas, tare şi răspicat:
- Cedric Diggory!
Harry o zări pe Cho prin mulţime. Îi curgeau lacrimi pe obraji. Harry îşi coborî privirea asupra mesei, în timp ce se aşezau cu toţii la loc.
- Cedric a fost un model care includea toate calităţile care disting Casa Astropufilor, continuă Dumbledore. A fost un prieten bun şi loial, nu i-a fost teamă de muncă şi aprecia cinstea. Moartea sa v-a afectat pe toţi, indiferent dacă îl cunoşteaţi sau nu. Aşadar, cred că aveţi dreptul să ştiţi exact cum s-a ajuns la asta.
Harry îşi înălţă capul şi se uită la Dumbledore.
- Cedric Diggory a fost ucis de Lordul Întunericului.
Marea Sală se umplu de şoapte şi de panică. Cu toţii se uitau îngroziţi la Dumbledore, nevenindu-le să creadă. Pă¬rea perfect calm, în timp ce îi privea cum şuşoteau pe înfundate.
- Ministerul Magiei, continuă Dumbledore, nu vrea să vă spun. Este posibil ca unii dintre părinţii voştri să fie în¬groziţi că am făcut-o... Fie pentru că nu cred că Lordul Cap-de-Mort s-a întors, fie pentru că nu sunt de părere că ar trebui să vă spun vouă, fiind atât de ţineri... Eu cred însă că este mai bine să spui adevărul decât minciuni, şi că orice încercare de a pretinde că Cedric a murit în urma unui accident sau din cauză că a făcut o greşeală este o insultă pentru memoria sa.
Înmărmuriţi şi speriaţi, toţi elevii din sală se uitau acum la Dumbledore... Sau aproape toţi. La masa Viperinilor, Harry îl văzu pe Draco Reacredinţă murmurându-le ceva lui Crabbe şi Goyle. Harry simţi cum îl cuprinde un val de mânie. Se forţă să se uite iar la Dumbledore.
- Mai este cineva care trebuie menţionat în legătură cu moartea lui Cedric, continuă Dumbledore. Vorbesc, desi¬gur, de Harry Potter.
Marea Sală fu traversată de un zumzet, în timp ce câteva capete se întorceau în direcţia lui Harry, înainte de a se uita iar la Dumbledore.
- Harry Potter a reuşit să scape de Cap-de-Mort, zise Dumbledore. Şi-a riscat viaţa ca să aducă înapoi trupul neînsufleţit al lui Cedric la Hogwarts. A dat dovadă, din toate punctele de vedere, de un curaj pe care puţini vrăji¬tori l-au arătat în faţa lui Cap-de-Mort, şi pentru asta meri¬tă să-l cinstim.
Dumbledore se întoarse cu seriozitate către Harry şi îşi ridică iar pocalul. Aproape toată lumea din Marea Sală îi urmă exemplul. Îi rostiră toţi numele, ca şi pe al lui Cedric, şi băură în cinstea lui. Dar, printre elevii ridicaţi în picioare, Harry văzu că Reacredinţă, Crabbe, Goyle şi mulţi alţi Viperini rămă¬seseră pe scaune sfidător, cu pocalele neatinse. Dumbledore, care nu avea un ochi magic, nu îi observă însă.
După ce se aşezară toţi la loc, Dumbledore continuă:
- Ţinta Turnirului celor trei vrăjitori a fost să îmbunătăţeas¬că şi să promoveze comunicarea şi prietenia dintre vrăjitori. Având în vedere ce s-a întâmplat - întoarcerea lui Cap-de-Mort - asemenea legături sunt mai importante acum ca niciodată.
Dumbledore se uită la Madame Maxime şi la Hagrid, apoi la Fleur Delacour şi la colegii ei de la Beauxbatons, la Viktor Krum şi la cei de la Durmstrang, de la masa Viperi¬nilor. Harry observă că Viktor Krum părea foarte slăbit, aproape speriat, de parcă s-ar fi aşteptat ca Dumbledore să zică ceva aspru.
- Fiecare oaspete din această sală, continuă Dumble¬dore şi ochii i se opriră asupra elevilor de la Durmstrang, vor fi bine veniţi aici, oricând vor dori. Vă spun încă o dată tuturor: având în vedere întoarcerea Lordului În¬tunericului, nu suntem puternici decât dacă suntem uniţi, la fel cum suntem vulnerabili dacă suntem separaţi. Puterea lui Cap-de-Mort de a împrăştia discordie şi duş¬mănie este foarte mare. Nu putem lupta împotriva lui de¬cât dacă vom avea legături puternice de prietenie şi mul¬tă încredere unii în alţii. Diferenţele de obiceiuri şi limbă nu înseamnă nimic, dacă avem aceleaşi ţeluri şi inimile deschise. Eu cred - şi în viaţa mea nu am sperat mai mult ca acum să mă înşel - că avem de înfruntat cu toţii vre¬muri cumplite şi tulburi. Unii dintre voi, prezenţi în această sală, au suferit deja din cauza Lordului Cap-de-Mort. Multe dintre familiile voastre au fost destrămate. Acum o săptămână, a fost smuls un elev din mijlocul nos¬tru. Amintiţi-vă de Cedric. Amintiţi-vă de el, dacă va veni o vreme când va trebui să alegeţi între ce este corect şi ce este facil, amintiţi-vă ce s-a întâmplat cu un băiat care era bun, amabil şi curajos, numai pentru că drumul său s-a intersectat cu cel al lui Cap-de-Mort. Amintiţi-vă mereu de Cedric Diggory!
*
Cufărul lui Harry era pregătit, iar Hedwig stătea în colivia ei, deasupra acestuia. El, Ron şi Hermione aşteptau în aglome¬ratul hol de la intrare, alături de restul celor din anul IV, sosirea trăsurilor care aveau să-i ducă în gara din Hogsmeade. Era o altă zi frumoasă de vară. Presupunea că pe Aleea Boschetelor, când ajungea acolo, chiar în acea seară, trebuia să fie cald şi copacii înfrunziţi, iar straturile de flori să îşi reverse puzderia de culori. Gândul nu îi trezea însă nici un sentiment de plăcere.
- ‘Arrry!
Se uită în jur. Fleur Delacour urca grăbită treptele de pia¬tră ale castelului. În spatele ei, departe pe domeniile castelu¬lui, Harry îl văzu pe Hagrid ajutând-o pe Madame Maxime să înhame doi cai enormi. Trăsura celor de la Beauxbatons se pregătea să îşi ia zborul.
- Ne vom rrrevedea, sperrr, zise Fleur când ajunse la el, întinzându-i mâna. Sperrr să-mi găsesc un serrrviciu aici, să învăţ mai bine limba voastrrră.
- Deja vorbeşti foarte bine, zise Ron, pe un ton destul de gâtuit.
Fleur îi zâmbi, iar Hermione se încruntă.
- La rrrevederrre, ‘Arrry, zise Fleur, întorcându-se să plece. Mi-a făcut plăcerrre să te cunosc!
Harry se mai însenină, în timp ce o privea pe Fleur întor¬cându-se grăbită la Madame Maxime, fluturându-şi părul argintiu în lumina soarelui.
- Oare cum or să se întoarcă elevii de la Durmstrang? se miră Ron. Credeţi că pot să manevreze corabia fără Karkaroff?
- Karkaroff nu o manevra, zise o voce aspră. Stătea în cabina lui şi ne lăsa pe noi să facem toată treaba.
Krum venise să îşi la revedere de la Hermione.
- Pot să vorbesc cu tine? o întrebă el.
- A... da... sigur, zise Hermione, părând puţin tulburată, şi îl urmă pe Krum, dispărând amândoi în mulţime.
- Ar fi cazul să te grăbeşti! strigă Ron după ea. Trebuie să vină trăsurile imediat!
Dar îl lăsă pe Harry să se uite după trăsuri şi petrecu următoarele minute încercând să vadă peste mulţime unde se duseseră Krum şi Hermione. Se întoarseră destul de re¬pede. Ron se uită la Hermione, însă chipul îi era impasibil.
- Mi-a plăcut de Diggory, îi zise Krum brusc lui Harry. A fost mereu politicos cu mine. Mereu. Deşi eram de la Durm¬strang... Cu Karkaroff, ştiţi voi, adăugă el, încruntându-se.
- Aveţi un nou director? întrebă Harry.
Krum ridică din umeri. Întinse mâna ca şi Fleur, dădu mâna cu Harry şi apoi cu Ron.
În sufletul lui Ron părea să se dea o luptă dureroasă. Krum se îndepărtase deja, când Ron exclamă:
- Nu vrei să-mi dai un autograf?
Hermione se întoarse, zâmbind trăsurilor fără cai care acum se apropiau de ei pe drum, în timp ce Krum, părând surprins, dar mulţumit, semna o bucată de pergament pen¬tru Ron.
*
Vremea nu ar fi putut fi mai diferită în timpul călăto¬riei lor către King’s Cross faţă de cum fusese la plecarea lor spre Hogwarts, în septembrie. Nu era nici un nor pe cer. Harry, Ron şi Hermione reuşiseră să găsească un compartiment numai pentru ei. Ron o ascunsese iar pe Pigwidgeon sub roba lui festivă, pentru a o opri să mai huhuiască încontinuu. Hedwig aţipise, cu capul sub ari¬pă şi Şmecherilă stătea ghemuit pe un loc liber, semă¬nând cu o pernă mare, galbenă şi pufoasă. Harry, Ron şi Hermione vorbiră mai mult şi mai liber decât o făcuseră toată săptămâna, în timp ce trenul gonea înspre sud.
Harry simţea că discursul lui Dumbledore de la ser¬barea de despărţire îl eliberase într-un fel. Acum nu mai era atât de dureros să vorbească despre ce se întâmplase. Abia când veni căruciorul cu prânzul, deschiseră subiectul despre ce credea fiecare că urma să facă Dumbledore pen¬tru a-l opri pe Cap-de-Mort.
Când Hermione se întoarse de la cărucior şi îşi puse banii la loc în ghiozdan, văzură că avea în el un exemplar al ziarului Profetul zilei.
Harry se uită la el, nefiind prea sigur că vroia cu adevărat să ştie ce era scris în el, dar Hermione, văzându-l cum se ui¬ta la el, zise calmă:
- Nu e nimic. Poţi să te uiţi, dar nu e absolut nimic. M-am uitat zilnic. Doar un articol mic în ziua de după a treia pro¬bă, în care scria că ai câştigat turnirul. Nici măcar nu l-au menţionat pe Cedric. Absolut nimic despre ce a fost. Eu cred că Fudge îi forţează să ţină totul secret.
- Pe Rita n-o s-o facă niciodată să tacă, zise Harry. Nu după asemenea întâmplări.
- Vai, Rita nu a mai scris nimic după a treia probă, zise Hermione, pe un ton destul de secretos. De fapt, adăugă ea, cu o voce uşor tremurată, Rita Skeeter nu va mai scrie nimic pentru o vreme. Asta dacă nu vrea să fac publică arma ei secretă...
- Despre ce vorbeşti? întrebă Ron curios.
- Am aflat cum asculta conversaţiile noastre, când nu i se permitea să vină la Hogwarts, zise Hermione pe nerăsuflate.
Harry avu impresia că Hermione abia aştepta să le spună asta, de câteva zile, dar se abţinuse, având în vedere restul întâmplărilor.
- Cum? zise Harry imediat.
- Cum ai aflat? întrebă Ron, uitându-se la ea.
- Păi, tu ai fost cel care mi-a dat ideea, Harry, răspunse ea.
- Serios? spuse Harry uimit. Cum?
- Când ai spus că nu ar fi putut să afle decât de la o pasăre sau de la o insectă, zise Hermione fericită.
- Nu-mi spune că Rita Skeeter vorbeşte limba păsărească...
- O, sigur că nu, zise Hermione. Dar, nu ştiu cum să vă spun... - şi vocea Hermionei vibră triumfătoare - Rita Skeeter este un Animagus nedeclarat. Poate să se transforme într-un...
Şi Hermione scoase un borcan mic, bine închis la gură.
- Cărăbuş!
- Glumeşti, zise Ron. Doar nu ai... Doar nu e...
- Ba da, chiar ea e, zise Hermione fericită, arătându-le borcanul.
înăuntru erau câteva rămurele şi frunze, oarecum şi un cărăbuş mare şi gras.
- Aiurea! Glumeşti! exclamă Ron, ridicând borcanul la nivelul ochilor.
- Ba nu, zise Hermione, zâmbind. Am prins-o pe per¬vazul unei ferestre din aripa spitalului. Uitaţi-vă cu mare atenţie şi o să observaţi că are nişte semne în jurul antenelor care sunt identice cu ochelarii ăia oribili pe care îi poartă.
Harry se uită şi văzu că avea dreptate. Şi îşi mai aminti ceva:
- Era un cărăbuş pe statuia din faţa noastră, în noaptea în care l-am auzit pe Hagrid spunându-i lui Madame Ma¬xime despre mama lui!
- Exact, zise Hermione. Şi Viktor mi-a dat jos un cărăbuş din păr, după ce discutaserăm lângă lac. Şi dacă nu mă înşel, Rita era pe pervaz în timpul orei de „Previziuni despre viitor”, în ziua în care te-a durut cicatricea. Se pare că a cău¬tat subiecte... din floare-n floare tot anul!
- Şi când l-am văzut pe Reacredinţă sub pomul ăla, zise Ron încet.
- Vorbea cu ea, care era în mâna lui, zise Hermione. Ştia, desigur. Aşa le-a luat interviurile alea drăguţe Viperinilor. Nu le-a păsat că făcea ceva ilegal, atâta timp cât îi dădeau tot felul de informaţii îngrozitoare despre noi şi despre Hagrid.
Hermione luă borcanul înapoi de la Ron şi îi zâmbi cără¬buşului, care bâzâi supărat prin sticlă.
- I-am spus că o să-i dau drumul după ce o să ne întoar¬cem la Londra, zise Hermione. Am aruncat o Vrajă de Nedistrus asupra borcanului, ştiţi, ca să nu se poată transfor¬ma. Şi i-am spus să-şi ţină articolele pentru ea un an întreg. Să vedem dacă o să poată să renunţe la prostul obicei de a mai scrie minciuni oribile despre oameni.
Zâmbind senină, Hermione puse borcanul la loc în ghiozdan.
Uşa compartimentului se deschise.
- Câtă isteţime, Granger, zise Draco Reacredinţă.
Crabbe şi Goyle erau în spatele lui. Toţi trei păreau mai mulţumiţi de ei, mai aroganţi şi mai ameninţători ca oricând.
- Deci, zise Reacredinţă încet, intrând puţin în compar¬timentul lor şi rânjind la ei, ai prins o reporteră jalnică şi Potter e iarăşi preferatul lui Dumbledore. Mare brânză!
Rânjetul i se lăţi. Crabbe şi Goyle se uitară urât.
- Încercaţi să nu vă gândiţi la ce s-a întâmplat, nu? zise Reacredinţă încet, uitându-se la toţi trei. Vreţi să vă pre¬faceţi că nu s-a întâmplat nimic, nu?
- Ieşi! izbucni Harry.
Nu mai fusese în preajma lui Reacredinţă de când îl văzuse şoptindu-le ceva lui Crabbe şi Goyle, în timpul dis¬cursului lui Dumbledore despre Cedric. Simţea cum îi ţi¬uiau urechile. Ţinea strâns bagheta în buzunarul robei.
- Te-ai alăturat celor care vor pierde, Potter! Te-am aver¬tizat! Ţi-am zis că ar trebui să-ţi alegi prietenii cu mai mare grijă, ţii minte? Când ne-am întâlnit în tren, în prima zi la Hogwarts? Ţi-am zis să nu te înhăitezi cu nimicuri ca ei!
Făcu un semn cu capul către Ron şi Hermione.
- Acum e prea târziu, Potter! Or să fie primii care or să moară, acum că s-a întors Lordul Întunericului! Cei cu sânge-mâl şi iubitorii de Încuiaţi! Mă rog, nu chiar primii... Diggory a fost pri...
Era ca şi când cineva dăduse drumul unei cutii cu artificii în compartiment. Orbit de lumina vrăjilor care ţâşniseră din toate direcţiile, asurzit de pocnituri, Harry clipi şi se uită pe jos.
Reacredinţă, Crabbe şi Goyle zăceau toţi trei inconştienţi pe prag. El, Ron şi Hermione erau în picioare. Fiecare folo¬sise câte un blestem diferit. Şi nu erau singurii...
- Ne-am gândit să vedem ce mai faceţi, zise Fred hotărât, călcând pe Goyle, ca să intre în compartiment.
Avea bagheta scoasă, ca şi George, care avu grijă să se împie¬dice de Reacredinţă când îl urmă pe Fred în compartiment.
- Interesant efect, zise George, uitându-se la Crabbe. Cine a folosit Blestemul Furunculus?
- Eu, zise Harry.
- Ciudat, zise George vesel. Eu am folosit Picioare-de-Ge¬latină. Se pare că astea două nu ar trebui amestecate. Parcă i-ar fi crescut tentacule pe faţă. Ei bine, hai să nu-i lăsăm aici, strică decorul...
Ron, Harry şi George îi rostogoliră cu picioarele, îi împinseră afară din compartiment şi îi întoarseră cu faţa în sus pe Reacredinţă, pe Crabbe şi pe Goyle, care con¬tinuau să zacă inconştienţi, fiecare dintre ei arătând groaznic, din cauza amestecului de blesteme cu care fu¬seseră loviţi... Se întoarseră apoi în compartiment şi închiseră uşa.
- Vrea cineva să joace Pocnitori-Explozive? întrebă Fred, scoţând un pachet de cărţi.
Erau la jumătatea celui de-al cincilea joc, când Harry se hotărî să-i întrebe.
- Acum ne spuneţi? îi zise el lui George. Pe cine şantajaţi?
- Ah, zise George sumbru. Asta vrei să ştii...
- Nu contează, zise Fred, clătinând repede din cap. Nu a fost nimic important. Acum nu mai e, oricum.
- Am renunţat, zise George, ridicând din umeri.
Dar Harry, Ron şi Hermione continuară să-i întrebe şi până la urmă Fred spuse:
- Bine, bine, dacă vreţi să ştiţi... Pe Ludo Bagman.
- Bagman? zise Harry tăios. Vrei să spui că era implicat în...
- Nu, spuse George sumbru. Nimic de genul ăsta. Idi¬otul. Nu are destulă minte pentru aşa ceva.
- Ei bine, atunci, ce a fost? se interesă Ron.
Fred ezită, apoi spuse:
- Ţineţi minte pariul pe care l-am făcut cu el la Cupa Mondială de Vâjthaţ? Că va câştiga Irlanda, dar Krum va prinde hoţoaica?
- Da, ziseră Harry şi Ron încet.
- Ei bine, idiotul ne-a plătit cu galbeni de la spiriduşi, pe care îi prinsese de la mascotele irlandeze.
-Şi?
- Şi, zise Fred repede, au dispărut, nu? Până în dimineaţa următoare, duşi au fost!
- Dar... trebuie să fi fost un accident, nu? zise Hermione. George râse cu amărăciune.
- Da, asta am crezut şi noi la început. Ne-am gândit că, dacă i-am scrie şi i-am spune că a greşit, o să ni-i dea. Dar nici pe departe. Ne-a ignorat scrisoarea. Am tot încercat să vorbim cu el la Hogwarts, dar tot timpul inventa câte o scu¬ză ca să scape de noi.
- Până la urmă, a ieşit urât, zise Fred. Ne-a spus că eram prea tineri ca să pariem şi că nu ne dă nimic.
- Aşa că ne-am cerut banii înapoi, spuse George, uitân¬du-se urât.
- Doar nu a refuzat! zise Hermione cu patimă.
- Corect din prima încercare, admise Fred.
- Dar erau toate economiile voastre! zise Ron.
- Mie îmi spui, oftă George. Desigur, până la urmă am aflat ce se întâmpla de fapt. A avut şi tatăl lui Lee Jordan ceva probleme cu Bagman. Se pare că are mari necazuri cu goblinii. A împrumutat o grămadă de aur de la ei. L-au încolţit câţiva după Cupa Mondială de Vâjthaţ şi i-au luat tot aurul pe care îl avea la el. L-au urmat până la Hogwarts ca să nu-l scape din ochi. A pierdut totul la jocurile de noroc. Nu mai are nici măcar câţiva galeoni. Şi ştiţi cum a încercat idiotul să le dea banii înapoi goblinilor?
- Cum? întrebă Harry.
- A pariat pe tine, amice, zise Fred. A pariat că o să c⺬tigi turnirul. A pariat cu goblinii.
- Deci, de asta tot încerca să mă ajute să câştig! se bucură Harry. Ei bine, am câştigat, nu? Aşa că poate să vă dea înapoi aurul!
- Da’ de unde! zise George, clătinând din cap. Goblinii sunt la fel de necinstiţi ca el. Au zis că ai fost la egalitate cu Diggory şi că Bagman a zis că o să câştigi singur. Aşa că Bagman a trebuit s-o ia la sănătoasa. A fugit după a treia probă.
George oftă din rărunchi şi începu să împartă iar cărţile.
Restul călătoriei trecu destul de plăcut. Harry şi-ar fi dorit să poată dura toată vara, de fapt, şi să nu mai ajungă niciodată la „King’s Cross”... Dar, după cum învăţase anul acela, timpul nu încetinea deloc - ba din contră! - când te aştepta ceva neplăcut pe viitor, aşa că mult prea curând Expresul Hogwarts încetini la peronul 9 şi 3/4. Haosul şi zgomotul umplură culoarele, în timp ce elevii începeau să se dea jos. Ron şi Hermione trecură cu greu peste Rea¬credinţă, Crabbe şi Goyle, lovindu-i din când în când cu cuferele.
Harry rămase la urmă.
- Fred... George... Staţi puţin!
Gemenii se întoarseră. Harry îşi deschise cufărul şi îşi scoase premiul primit la turnir.
- Luaţi-i, zise el şi aruncă sacul în mâinile lui George.
- Poftim? zise Fred, rămas mut de uimire.
- Luaţi-i, repetă Harry hotărât. Nu îi vreau...
- Te-ai ţicnit, zise George, încercând să-i dea sacul înapoi lui Harry.
- Nu, zise Harry. Luaţi-i şi apucaţi-vă de invenţiile voas¬tre. Sunt pentru magazinul de glume...
- S-a ţicnit, zise Fred, pe un ton plin de admiraţie.
- Ascultaţi-mă, zise Harry ferm. Dacă nu îi luaţi, o să trag apa după ei. Nu îi vreau şi nu am nevoie de ei. Dar mi-ar plăcea foarte mult să râd puţin. Tuturor o să ne prindă bine un râs sănătos. Am sentimentul că în curând o să ne tre¬buiască mai mult ca de obicei.
- Harry zise George încet, cântărind sacul cu bani în mână, trebuie să fie cam o mie de galeoni aici.
- Da, zise Harry, zâmbind. Gândeşte-te câte prăjituri cu cremă-canar înseamnă asta.
Gemenii se uitară la el.
- Dar să nu-i spuneţi mamei voastre de unde îi aveţi... Deşi s-ar putea să nu mai fie atât de dornică să intraţi în Minister, dacă stăm să ne gândim...
- Harry, începu Fred, dar Harry îşi scoase bagheta.
- Fii atent, zise el încet, luaţi-i, sau arunc un blestem asupra voastră. Acum ştiu unele de milioane! Dar faceţi-mi şi mie o favoare, da? Cumpăraţi-i altă robă festivă lui Ron şi spuneţi-i că este de la voi.
Ieşi din compartiment, înainte ca ei să mai apuce să spună un cuvânt, călcând peste Reacredinţă, Crabbe şi Goyle, care încă zăceau pe jos, acoperiţi de urmele blestemelor.
Unchiul Vernon îl aştepta dincolo de barieră. Doamna Weasley era aproape de el. Îl îmbrăţişă pe Harry foarte strâns când îl văzu şi îi şopti la ureche:
- Cred că Dumbledore te lasă să stai la noi până la sfârşitul verii. Mai vorbim, Harry.
- Pa, Harry, zise Ron, bătându-l pe umăr.
- Pa, Harry! strigă şi Hermione şi făcu ce nu mai făcuse niciodată: îl sărută pe obraz.
- Harry... mersi, murmură George, în timp ce Fred îl aproba, făcând semne entuziaste cu capul.
Harry le făcu semn cu ochiul, se întoarse la Unchiul Vernon şi îl urmă încet, ieşind din gară. Nu avea nici un sens să-şi facă griji de pe acum, îşi spuse el, când se urcă pe bancheta din spate a maşinii Unchiului Vernon.
După cum spusese Hagrid, ce va fi, va fi... Şi avea să vadă ce era de făcut la momentul potrivit...