Numele trandafirului - Umberto Eco (Ultima parte)

Şi ea m-a sărutat cu sărutările gurii sale, şi dragostele ei au fost cu mult mai delicioase decât vinul, şi mireasmă delicioasă erau parfumurile ei, şi era frumos gâtul ei printre perle, şi obrajii săi printre şiraguri, cât de frumoasă eşti, iubito, cât de frumoasă, ochii tăi sunt porumbiţe (spuneam), şi arată-mi faţa ta, şi lasă-mă să-ţi aud glasul, fiindcă vocea ta e ca o cântare, şi faţa ta e fermecătoare, m-ai făcut nebun de iubire, surioară, m-ai înnebunit doar cu o privire, cu un singur lănţug al gâtului tău, fagure ce picură sunt buzele tale, miere şi lapte este limba ta, parfumul respiraţiei tale tocmai ca al merelor este, sânii tăi ca nişte ciorchini de struguri, cerul gurii tale e vin ales care pătrunde până-n dragostea mea şi-ţi curge pe buze şi pe dinţi... Izvor de grădină, nard şi şofran, scorţişoară şi cuişoare, smirnă şi aloe, eu mâncam fagurele meu şi mierea mea, beam vinul meu şi laptele meu, cine era, cine era oare această fată care se ridica precum aurora, frumoasă ca luna, strălucitoare ca soarele, teribilă ca o ceată de stegari? Oh, Doamne, când sufletul îţi este răpit, atunci singura virtute este să iubeşti ceea ce vezi (nu e adevărat?), cea mai mare fericire că ai ceea ce ai, atunci viaţa fericită se bea din izvoarele ei (nu s-a spus aşa?), atunci se gustă adevărata viaţă care, după viaţa aceasta muritoare, ne va reveni să trăim alături de îngeri în nemurire... Aceasta gândeam şi mi se părea că profeţiile se adevereau, în sfârşit, în vreme ce fata mă copleşea cu dulceţuri de nedescris, şi era ca şi când trupul meu ar fi fost tot un ochi înainte şi altul îndărăt şi vedeam dintr-o dată tot ce mă înconjura. Şi mă gândeam că de la acest lucru, care e dragostea, provin în acelaşi timp unitatea şi suavitatea, şi binele, şi sărutul, şi unirea, cum auzisem vorbindu-se, dar credeam că este vorba de altceva. Şi doar pentru o clipă, în timp ce bucuria mea se pregătea să ajungă la zenit, mi-am amintit că poate experimentam, şi noaptea, posedarea demonului de la amiază, condamnat în sfârşit să se arate chiar în chipul său de demon inimii care întreabă, în extaz, „Cine eşti?”, el care ştie să răpească inima şi să înşele trupul. Dar numaidecât m-am convins că drăceşti nu erau decât îndoielile mele, pentru că nimic nu putea să fie mai drept, mai bun, mai sfânt decât ceea ce încercam eu, lucru a cărui dulceaţă sporea din moment în moment. Aşa cum o picătură mică de apă căzută într-o cantitate de vin se risipeşte toată, pentru a căpăta gustul şi culoarea vinului, aşa cum fierul înroşit de foc îşi pierde forma lui de la început, aşa cum aerul când e inundat de lumina soarelui se transformă într-o nemărginită strălucire şi capătă aceeaşi claritate, încât nu mai pare luminat ci însăşi lumina, aşa mă simţeam şi eu, dându-mi duhul într-o blândă lichefiere, încât nu mi-a mai rămas decât puterea să şoptesc cuvintele psalmului „Iată, pieptul meu e ca un vin nou, fără cep, care face să plesnească butoaiele noi”, şi numaidecât am văzut o lumină din cale-afară de strălucitoare, şi în ea o formă de culoarea safirului care ardea toată într-un foc roşu strălucitor şi mult prea suav, şi lumina aceea strălucitoare s-a răspândit prin tot focul acela roşu, şi focul acela roşu prin forma aceea strălucitoare, iar lumina aceea atât de strălucitoare şi tot focul acela roşu prin întreaga formă.
În timp ce, aproape leşinat, cădeam peste trupul cu care mă unisem, am înţeles într-un ultim suflu de vitalitate că flacăra constă într-o splendidă limpezime, într-o vigoare înnăscută şi într-o înflăcărată ardoare, dar că posedă limpezimea cea splendidă ca să strălucească din nou şi ardoarea înflăcărată ca să ardă. Apoi am înţeles abisul, şi abisurile ulterioare pe care el le invoca.
Acum când, cu mâna tremurândă (şi nu ştiu dacă pentru groaza de păcatul de care spun sau pentru vinovata nostalgie a faptului pe care-l amintesc), scriu rândurile acestea, îmi dau seama că am folosit aceleaşi cuvinte pentru a descrie prea-ruşinosul meu extaz din acel moment, cu aceleaşi pe care le-am folosit, nu cu multe pagini înainte, pentru a descrie focul care ardea trupul de martir al călugăraşului Michele. Şi nu este o întâmplare că mâna mea, gata să făptuiască ce spune sufletul, a plăsmuit aceleaşi expresii pentru două experienţe aşa de deosebite, pentru că desigur în acelaşi fel le-am trăit atunci, când am luat cunoştinţă de ele, şi acum o clipă când încercam să le fac pe amândouă să trăiască din nou pe pergament.
Există o înţelepciune secretă care face ca fenomene separate între ele să poată fi numite cu cuvinte asemănătoare, aceeaşi prin care lucruri divine pot fi desemnate cu nume pământeşti, şi prin simboluri echivoce lui Dumnezeu i se poate spune leu sau leopard, morţii i se poate spune rană, bucuriei flacără şi flăcării moarte, şi morţii abis, iar abisului ruină, iar ruinei şi leşinului pasiune.
De ce eu, copil, numeam extazul de moarte care mă impresionase la martirul Michele prin cuvinte cu care sfânta numise extazul vieţii (divine), dar cu aceleaşi cuvinte nu mă puteam abţine să numesc şi extazul (vinovat şi trecător) de plăcere pământească care, din unghiul ei de vedere, îmi apăruse imediat după aceea ca o senzaţie de moarte şi de distrugere? încerc acum să reflectez şi asupra felului cum am putut să observ, la distanţă de câteva luni, două experienţe la fel de tulburătoare şi de dureroase, şi asupra felului în care, în noaptea aceea, în abaţie, mi-am amintit de una şi am făcut experienţa celeilalte, la o distanţă de numai câteva ore, şi de asemenea felul în care, între timp, le-am trăit acum, punând pe hârtie rândurile acestea, şi cum în cele trei cazuri mi le-am reamintit cu cuvintele experienţei deosebite ale unui suflet sfânt care se lasă pradă viziunii dumnezeieşti. Am defăimat poate (atunci? acum?)? Oare ce era asemănător în dorinţa lui Michele, în extazul pe care l-am simţit la vederea flăcării care-l ardea, în dorinţa de împreunare carnală cu fata, în mistica pudoare cu care o traduceam alegoric, şi în aceeaşi dorinţă de nimicire bucuroasă care o împingea pe sfântă să moară de propria ei dragoste ca să trăiască mult mai mult şi în vecii vecilor? Este oare cu putinţă ca lucruri atât de echivoce să se poată spune într-un chip atât de univoc? Şi totuşi, după câte se pare, aceasta este învăţătura pe care ne-au lăsat-o cei mai mari dintre cărturari: omnis ergo figura tanto evidentius veritatem demonstrat quanto apertius per dissimilem similitudinem figuram se esse et non veritatem probat. Dar dacă dragostea flăcării sau a abisului reprezintă dragostea pentru Dumnezeu, pot reprezenta şi dragostea pentru moarte şi dragostea pentru păcat? Da, aşa cum leul şi şarpele reprezintă în acelaşi timp şi pe Christos şi pe diavol. Cea ce arată că îndreptăţirea interpretării nu poate fi hotărâtă decât de autoritatea Părinţilor, şi în cazul care mă mâhneşte nu am auctoritas la care mintea mea să se poată adresa, şi mă arde focul îndoielii (şi din nou figura focului apare ca să înfăţişeze golul de adevăr şi deplinătatea greşalei care mă nimicesc!). Ce se întâmplă, Doamne Dumnezeule, în sufletul meu, acum când mă las prins de vârtejul amintirilor şi pun laolaltă timpuri deosebite, ca şi cum m-aş apuca să stric ordinea astrelor şi regularitatea mişcărilor lor cereşti? Desigur că depăşesc limitele inteligenţei mele păcătoase şi bolnave. Dar să ne întoarcem la îndatorirea ce cu umilinţă mi-am propus-o. Povesteam despre ziua aceea şi despre totala rătăcire a simţurilor în care mă prăbuşisem. Iată, am spus despre ceea ce mi-am amintit cu acel prilej, şi la aceasta să se mărginească slaba mea îndatorire de cronicar credincios şi supus adevărului.
Am zăcut aşa, nu ştiu câtă vreme, cu fata lângă mine. Cu o mişcare înceată mâna ei continua să atingă trupul meu, scăldat acum în sudoare. Simţeam o exaltare lăuntrică, şi nu era linişte, ci ca o ultimă pâlpâire a unui foc care mai continua să mocnească sub cenuşă, acum când flacăra nu mai e. Nu m-aş da îndărăt să-l numesc fericit pe cel căruia i-ar fi dat să simtă ceva asemănător (şopteam ca în somn), chiar şi rareori, în această viaţă (şi de fapt am simţit asta doar atunci), şi chiar foarte repede, sau pe durata unei singure clipe. Parcă nu ai mai exista, nu te-ai mai simţi tu însuţi, ai fi micşorat, anulat, şi dacă unul dintre muritori (îmi spuneam) ar putea, pentru o singură clipă, şi foarte, foarte repede, să guste ceea ce am gustat eu, ar socoti numaidecât blestemată această lume perversă, ar fi tulburat de urâţenia vieţii zilnice, ar simţi greutatea de moarte a vieţii... Nu aşa fusesem învăţat? îndemnul acela al întregului meu suflet să uite de sine, cufundat în beatitudine era, desigur (acum înţelegeam asta), iradierea soarelui etern, şi bucuria pe care acela i-o dă omului, îi deschide sufletul, îl linişteşte şi-i sporeşte forţele, şi gura căscată, pe care omul o deschide spre sine însuşi, nu se mai închide cu atâta uşurinţă, şi nu există lucru mai dulce şi mai de groază pe lumea asta decât rana deschisă de lovirea spadei iubirii. Dar acesta este dreptul soarelui, el îl trezeşte pe cel rănit cu razele sale şi toate plăgile se măresc, omul se deschide şi se dilată, chiar vinele lui sunt larg deschise, puterile lui nu mai sunt în măsură să îndeplinească ordinele pe care le primesc şi sunt mişcate numai şi numai de dorinţă, spiritul arde în prăpastia pe care o atinge acum, văzându-şi propria dorinţă şi propriul adevăr întrecute de realitatea pe care a trăit-o şi pe care o trăieşte. Şi asistă, uluit, la propria sa pierdere.
Am aţipit cufundat în asemenea senzaţii de bucurie lăuntrică de nepovestit.
Am redeschis ochii după mai multă vreme, şi lumina nopţii, poate din pricina vreunui nor, se împuţinase de tot. Am pipăit cu mâna pe lângă mine şi n-am mai dat de trupul fetei. Am întors capul: nu mai era.
Absenţa obiectului care dezlănţuise dorinţa mea şi îmi potolise setea mi-a trezit numaidecât şi orgoliul dorinţei aceleia şi perversitatea setei mele. Omne animal triste post coitum. Am devenit conştient de faptul că păcătuisem. Acum, după ce au trecut atâţia ani, în timp ce plâng cu amărăciune păcatul meu, nu pot să uit că în seara aceea simţisem o mare plăcere, şi aş fi foarte nedrept cu Atotputernicul, care a creat toate lucrurile întru bunătate şi frumuseţe, dacă nu aş admite că şi în întâmplarea aceea a doi păcătoşi s-a petrecut ceva care în sine, naturaliter, era bun şi frumos. Dar poate că din pricină că acum sunt bătrân şi înclinat să socotesc cu păcat că tot ce era în tinereţea mea era bun şi frumos. În timp ce ar trebui să-mi întorc gândul spre moarte, care se apropie. Atunci, tânăr fiind, nu m-am gândit la moarte, dar am plâns din toată inima şi cu sinceritate pentru păcatul ce-l făptuisem.
M-am ridicat tremurând şi pentru că stătusem mult pe pietrele îngheţate ale bucătăriei şi corpul îmi înţepenise. M-am îmbrăcat, simţind că mă ia cu fierbinţeală. Am zărit atunci într-un colţ pachetul pe care fata îl lăsase când fugise. M-am aplecat să cercetez obiectul: era ceva înfăşurat într-o pânză, ceva care părea să vină de la bucătărie. L-am desfăcut şi pe moment n-am înţeles ce era înăuntru, fie din cauză că era puţină lumină, fie din cauza formei ciudate pe care o avea conţinutul pachetului. Apoi am înţeles: printre picături de sânge şi zdrenţe de carne foarte fleşcăită şi albicioasă, în faţa ochilor mei sta moartă, dar pâlpâind încă de viaţa gelatinoasă a viscerelor moarte, străbătută de vene livide, o inimă de mari dimensiuni.
Un văl negru mi s-a lăsat pe ochi, o salivă acră mi-a umplut gura. Am scos un strigăt şi am căzut cum corpul de mort se prăbuşeşte.

Ziua a treia
Noaptea

în care Adso, tulburat, i se destâinuie lui Guglielmo şi meditează asupra rolului femeii în planul creaţiei, după care descoperă cadavrul unui om

Mi-am revenit când cineva mă spăla pe faţă. Era fratele Guglielmo, care ţinea în mână un felinar şi îmi pusese ceva sub cap.
— Ce s-a întâmplat, Adso? m-a întrebat, de ce umbli noaptea să furi resturi de la bucătărie?
Pe scurt, Guglielmo se sculase, mă căutase nu ştiu de ce, negăsindu-mă, bănuise că mă dusesem să fac vreo bravadă în bibliotecă. Apropiindu-se de Edificiu dinspre bucătărie, văzuse o umbră care ieşise prin partea dinspre grădină (era fata care se îndepărta, poate pentru că auzise pe cineva care se apropie). Încercase să înţeleagă cine putea să fie şi s-o urmărească, dar ea (sau cea care pentru el era o umbră) se îndepărtase spre zidul de împrejmuire, apoi dispăruse. Atunci Guglielmo, după ce cercetase de jur-împrejur, intrase în bucătărie şi mă găsise leşinat.
Când i-am arătat, încă îngrozit, pachetul cu inima, bălmăjind despre o nouă crimă, a început să râdă.
— Bine, Adso, dar ce om ar avea o inimă atât de mare? E o inimă de vacă, sau de bou, chiar azi au tăiat o vită! Dar mai bine spune-mi cum de se găseşte în mâinile tale.
În acel moment, copleşit de remuşcări, pe lângă că eram zăpăcit de groază, am izbucnit în hohote de plâns şi i-am cerut să-mi îngăduie să vin în faţa lui pentru sfânta spovedanie. Ceea ce el mi-a îngăduit şi eu i-am povestit totul, fără să-i ascund nimic.
Fratele Guglielmo m-a ascultat cu multă seriozitate, dar cu o umbră de îngăduinţă. Când am isprăvit, a devenit sever şi mi-a spus:
— Adso, ai păcătuit, desigur, şi ai făcut-o călcând porunca ce ţi s-a dat să nu păcătuieşti trupeşte împotriva îndatoririlor tale de novice. Întru dezvinovăţirea ta stă faptul că te-ai aflat în una dintre acele situaţii în care ar fi fost împins în ispită chiar şi un sfânt părinte în pustiu. Şi despre femeie ca pricină a ispitelor au vorbit destul Scripturile. Despre femeie Ecleziastul spune că vorba cu ea este ca focul care arde, şi Proverbele spun că ea pune stăpânire pe ceea ce e mai de preţ în inima bărbatului şi cei mai tari au fost ruinaţi de ea. Şi mai spune Ecleziastul: şi am descoperit că mai amară decât moartea este femeia, că e ca laţul vânătorilor, sufletul ei este ca o plasă, mâinile ei ca nişte funii. Iar alţii au spus despre ea că este corabia diavolului. Stabilind acestea, dragă Adso, eu nu izbutesc totuşi să mă conving că Dumnezeu ar fi vrut să introducă în facerea lumii o făptură atât de spurcată, fără să o înzestreze cu vreo virtute. Şi nu pot să nu mă gândesc la faptul că El i-a îngăduit multe privilegii şi calităţi, dintre care cel puţin trei sunt foarte mari. Într-adevăr, l-a creat pe bărbat în lumea aceasta păcătoasă, şi din lut, şi pe femeie în clipa ce-a urmat, în paradis şi dintr-o materie umană nobilă. Şi nu a făurit-o din picioarele sau din părţile de din dos ale lui Adam, ci din coasta lui. În al doilea rând, Domnul, care poate totul, ar fi putut să se încarneze de-a dreptul într-un bărbat, în vreun chip miraculos, şi în schimb şi-a ales să locuiască în pântecele unei femei, dovadă că nu era atât de spurcată. Şi când a apărut, după înviere, i-a apărut unei femei. Şi, în sfârşit, în gloria din ceruri nici un bărbat nu va fi nicicând rege în acea patrie, şi în schimb îi va fi regină o femeie care nicicând nu a păcătuit. Şi dacă, deci, Dumnezeu a fost cu atâta grijă pentru Eva şi pentru fiicele sale, este oare nefiresc ca noi toţi să ne simţim atraşi de graţia şi de nobleţea acelui sex? Ceea ce vreau să-ţi spus, Adso, este că desigur nu trebuie să mai faci aşa ceva, dar nu este chiar aşa de monstruos ceea ce ai fost tu ispitit să faci. Şi, pe de altă parte, că un călugăr, măcar o dată în viaţa lui, a avut experienţa patimii carnale, ca într-o zi să poată fi înţelegător şi îngăduitor cu păcătoşii cărora să le dea sfat şi mângâiere... ei bine, dragă Adso, este un lucru care nu trebuie dorit înainte de-a se întâmpla, dar nici ceva de care să te ruşinezi prea mult după făptuirea lui. Şi, în sfârşit, Domnul fie cu tine şi nu te mai gândi la asta. Dar, mai degrabă, ca să nu stăm să zăbovim prea mult asupra unui lucru care e mai bine să-l uiţi, dacă vei reuşi, şi mi s-a părut că aici vocea lui s-a înmuiat din pricina unei emoţii lăuntrice, să ne întrebăm mai bine asupra rostului a ceea ce s-a petrecut în noaptea asta. Cine era fata asta şi cu cine se întâlnise?
— Asta chiar că nu ştiu şi nu l-am văzut pe bărbatul care era cu ea, am spus.
— Bine, dar putem deduce cine era din multe indicii foarte sigure. În primul rând era un om urât şi bătrân, cu care o fată nu stă cu plăcere, mai ales dacă e frumoasă, cum spui tu, chiar dacă mi se pare, dragul meu puişor de lup, că tu poţi fi îndemnat să găseşti foarte bun tot ce e de mâncat.
— De ce urât şi bătrân?
— Pentru că fata nu se ducea cu drag la el, ci pentru un pachet de măruntaie. Desigur că era o fată din sat care nu pentru prima oară se dă, de foame, unui călugăr desfrânat, şi din asta scoate drept răsplată ceva de băgat în gură, ea şi familia ei.
— O prostituată! am spus eu, cuprins de groază.
— O ţărancă săracă, Adso. Poate cu frăţiori de hrănit. Şi care, dacă ar putea, s-ar dărui din dragoste, nu pentru profit. Cum a făcut în seara asta. Într-adevăr, îmi spui că te-a găsit tânăr şi frumos şi că ţi-a dat gratis şi din dragoste pentru tine ceea ce altora ar fi trebuit, în schimb, să le dea pentru o inimă de bou, sau pentru câteva bucăţi de bojoc. Şi s-a simţit atât de virtuoasă pentru darul gratuit pe care l-a făcut, şi cu inima atât de împăcată, încât a fugit fără să ia nimic în schimb. Iată de ce gândesc că celălalt, cu care te-a comparat, nu era nici tânăr, şi nici frumos.
Mărturisesc că, deşi remuşcarea mea era foarte puternică, lămurirea aceea m-a umplut de o foarte plăcută mândrie, dar am tăcut şi l-am lăsat pe maestrul meu să spună mai departe.
— Moşulică ăsta urât trebuie să aibă posibilitatea de a coborî în sat şi de-a avea legături cu ţăranii, datorită cine ştie cărui motiv legat de slujba pe care o are. Trebuie să cunoască felul de a lăsa să intre şi să iasă lumea din incintă şi să ştie că în bucătărie se aflau măruntaiele acelea (şi poate că mâine va spune că, rămânând uşa deschisă, intrase un câine şi le mâncase). Şi, în sfârşit, trebuie să fi avut un anumit sentiment de economie, şi un anume interes ca bucătăria să nu fie păgubită de bucate prea preţioase, altminteri i-ar fi dat o pulpă, sau vreo altă bucată mai de soi. Şi atunci vezi cum chipul necunoscutului nostru se desenează cu multă limpezime, şi că toate aceste proprietăţi, sau amănunte, se întrunesc foarte bine într-o substanţă pe care nu m-aş teme s-o numesc a fi chelarul nostru Remigio din Varagine. Sau, dacă nu mă înşel, necunoscutul nostru ar fi Salvatore. Carele, printre altele, fiind el de prin aceste părţi, ştie să convingă o fată să facă ceea ce voia el să-i facă dacă n-ai fi venit tu.
— E sigur aşa, am spus eu convins, dar la ce slujeşte acum s-o ştim?
— La nimic. Şi la tot, a spus Guglielmo. Povestea poate avea şi poate n-avea vreo legătură cu crima de care ne ocupăm. Pe de altă parte, dacă chelarul a fost dolcinian, asta explică lucrul acela şi viceversa. Şi, în sfârşit, ştim acum că noaptea abaţia aceasta este loc pentru multe şi aventuroase întâmplări. Şi cine ştie dacă chelarul nostru, sau Salvatore, care o străbat pe întuneric cu atâta uşurinţă, nu ştiu, oricum, mai multe lucruri decât ceea ce spun.
— Şi au să ni le spună nouă?
— Nu, dacă ne vom purta cu îngăduinţă, necunoscând păcatele lor. Dar dacă totuşi va trebui să ştim ceva, avem în mână posibilitatea de a-i convinge să vorbească. Cu alte cuvinte, dacă va fi nevoie, chelarul şi Salvatore vor fi ai noştri, şi Dumnezeu ne va ierta de siluirea aceasta, văzând că iartă atâtea altele, a spus, şi m-a privit cu răutate, încât eu n-am mai avut suflet să-mi spun părerea dacă propunerile lui erau sau nu de îngăduit. Şi acum, a continuat el, trebuie să ne ducem la culcare, pentru că peste o oră este matutini. Dar te văd încă tulburat, bietul meu Adso, încă plin de teamă pentru păcatul tău... Nu este nimic mai bun decât să te duci în biserică şi să ţi se liniştească sufletul. Eu te-am iertat, dar nu se ştie niciodată. Du-te şi cere confirmarea Domnului Dumnezeu. Şi mi-a dat o palmă, mai degrabă zdravănă, în cap, poate ca dovadă de afecţiune bărbătească şi părintească, poate ca o iertătoare pedeapsă. Sau poate (cum mai gândeam cu păcat în clipa aceea) ca un semn de binevoitoare invidie de om însetat de experienţe noi şi pline de viaţă ca aceea.
Ne-am îndreptat spre biserică, ieşind pe calea noastră obişnuită pe care am străbătut-o în grabă, închizând ochii, pentru că toate oasele acelea îmi aminteau, cu prea multă evidenţă, de noaptea trecută, ca şi cum şi eu aş fi fost praf şi cât de smintită fusese mândria cărnii mele.
Ajunşi în naos am văzut o umbră în faţa altarului principal. Credeam că era tot Ubertino. În schimb, era Alinardo, care nu ne-a recunoscut de la început. A spus că acum nu mai izbutea să doarmă şi hotărâse să petreacă noaptea rugându-se pentru tânărul călugăr care dispăruse (nu-şi amintea nici măcar numele lui). Se ruga pentru sufletul lui, dacă murise, pentru trupul lui, dacă zăcea rănit şi singur pe undeva.
— Prea mulţi morţi, a spus, prea mulţi morţi. Dar stă scris în cartea apostolului. Cu prima trâmbiţă vine grindina, cu a doua, a treia parte din mare se preface în sânge şi pe unul l-aţi găsit în grindină, iar pe celălalt în sânge... A treia trâmbiţă înştiinţează că o stea arzătoare va cădea în a treia parte din fluvii şi din izvoare... Aşa vă spun, a dispărut fratele nostru şi tenieţi-vă pentru al patrulea, pentru că va fi lovită a treia parte a soarelui, şi a lunii, şi a stelelor, aşa încât va fi întuneric aproape complet.
În vreme ce ieşeam din transept, Guglielmo s-a întrebat dacă în cuvintele bătrânului nu era poate ceva adevărat.
— Dar, i-am spus eu atunci, asta ar însemna că o singură minte diabolică, folosind Apocalipsa ca îndrumător, ar fi pus la cale cele trei dispariţii, admiţând că şi Berengario era mort. În schimb, ştim că cea a lui Adelmo s-a datorat voinţei sale proprii.
— Este adevărat, a spus Guglielmo, dar aceeaşi minte diabolică, sau bolnavă, poate s-a inspirat din moartea lui Adelmo pentru a organiza, în chip simbolic, pe celelalte două. Şi dacă ar fi aşa, Berengario ar trebui să fie în vreun râu sau în vreun izvor. Şi nu sunt râuri şi izvoare în abaţie, sau cel puţin nu de aşa natură încât cineva să se poată îneca sau să poată fi înecat în ele.
— Dar sunt băi, am observat eu, ca din întâmplare.
— Adso! a spus Guglielmo, ştii că asta ar putea fi o idee? Băile!
— Dar s-au uitat prin ele...
— I-am văzut pe servitori azi-dimineaţă, când căutau, au deschis uşa clădirii băilor şi-au aruncat o privire înăuntru, fără să cerceteze amănunţit, pentru că încă nu se aşteptau să caute ceva ascuns prea bine, se aşteptau la un cadavru care să stea lungit în vreun loc ca la teatru, precum cadavrul lui Venanzio în oala aceea mare... Hai să mergem să aruncăm o privire; e întuneric şi felinarul nostru arde încă zdravăn.
Aşa am făcut şi am deschis fără greutate uşa clădirii băilor, din spatele spitalului.
Despărţite una de alta prin perdele groase, am văzut căzile, nu-mi amintesc câte. Călugării le foloseau pentru igiena lor, când regula le stabilea ziua, şi Severino le folosea pentru motive tămăduitoare, pentru că nimic nu poate potoli mai bine trupul şi mintea ca o baie. Într-un colţ un cămin înlesnea încălzirea apei. L-am găsit murdar de cenuşă proaspătă şi în faţa lui zăcea o căldare răsturnată. Apa se putea lua de la un izvor, dintr-un colţ.
Ne-am uitat în primele căzi, care erau goale. Doar ultima, acoperită de o perdea trasă, era plină, şi alături de ea se afla pe jos, mototolită, o haină. La prima vedere, la lumina felinarului nostru, suprafaţa lichidului ne-a apărut calmă; dar cum lumina cădea asupra ei, am văzut pe fund, neînsufleţit, un corp omenesc, gol. L-am tras încet afară: era Berengario. Şi acesta, a spus Guglielmo, avea într-adevăr chipul unui înecat. Trăsăturile feţei erau umflate. Corpul, alb şi moale, lipsit de păr, părea al unei femei, în afara spectacolului obscen al ruşinii atârnânde. Am roşit, apoi m-a trecut un fior. M-am închinat, în timp ce Guglielmo binecuvânta cadavrul.

Ziua a patra
Laudi

în care Guglielmo şi Severino examinează cadavrul lui Berengario, descoperă că are limba neagră, lucru neobişnuit pentru un înecat. Apoi discută despre otrăvuri foarte dureroase şi despre un furt de altădată

Nu voi întârzia să spun cum i-am dat de ştire Abatelui, cum întreaga abaţie s-a trezit înainte de ora canonică, despre spaima şi despre durerea care se vedeau pe chipul tuturor, despre felul cum vestea s-a răspândit printre toţi oamenii de pe platou, cu servitori care se închinau şi rosteau vorbe de alungat duhurile necurate. Nu ştiu dacă în dimineaţa aceea s-a ţinut prima slujbă, după regulă, şi cine a luat parte la ea. Eu i-am urmat pe Guglielmo şi pe Severino, care au pus să se acopere trupul lui Berengario şi au poruncit să fie întins pe o masă din spital.
După ce au plecat Abatele şi ceilalţi călugări, erboristul şi cu maestrul meu au cercetat cadavrul îndelung, cu răceala unor medici.
— A murit înecat, a spus Severino, nu există nici o îndoială. Faţa îi e umflată, burta întinsă...
— Dar nu a fost înecat de alţii, a observat Guglielmo, altfel s-ar fi împotrivit la siluirea celui ce ar fi vrut să-l omoare, şi am fi găsit urme de apă vărsată în jurul căzii. Şi, în schimb, totul era în ordine şi curat, ca şi cum Berengario ar fi încălzit apa, ar fi umplut baia şi s-ar fi băgat în ea din propria voinţă.
— Asta nu mă miră, zise Severino. Berengario suferea de convulsii, şi chiar eu îi spusesem în mai multe rânduri că băile călduţe sunt bune la calmarea excitării corpului şi a spiritului. De mai multe ori îmi ceruse îngăduinţa să intre la baie. Aşa poate că a făcut şi în noaptea asta...
— În noaptea trecută, a observat Guglielmo, pentru că acest corp — după cum vezi — a stat în apă cel puţin o zi.
— E cu putinţă să fi fost noaptea trecută, a încuviinţat Severino.
Guglielmo l-a pus în parte la curent cu evenimentele din noaptea trecută. Nu-i spusese că intraserăm pe furiş în scriptorium, ci, ascunzându-i unele împrejurări, i-a spus că am urmărit o figură misterioasă care sustrăsese o carte. Severino a înţeles că Guglielmo îi spunea numai o parte din adevăr, dar nu a mai pus alte întrebări. A observat că agitaţia lui Berengario, dacă el a fost hoţul misterios, putea să-l îndemne să caute liniştea într-o baie refăcătoare. Berengario, a observat el, era de fel foarte sensibil, uneori o împotrivire sau o emoţie îl făceau să tremure, să asude rece, să deschidă ochii mari şi să cadă la pământ, scuipând o spumă albicioasă.
— În orice caz, a spus Guglielmo, înainte de a veni aici va fi stat în altă parte, pentru că n-am văzut în sala de baie cartea furată.
— Da, am întărit eu cu o oarecare mândrie, am ridicat veşmântul lui care era căzut pe jos alături de cadă, şi nu am văzut nici urmă de vreun lucru voluminos.
— Bravo, mi-a zâmbit Guglielmo. Deci a stat în altă parte, pe undeva, apoi să admitem, totuşi, că pentru a-şi calma propria agitaţie, şi poate pentru a scăpa de cercetările noastre, s-a strecurat în baie şi s-a scufundat în apă. Severino, socoteşti că răul de care suferea era suficient ca să-l poată face să-şi piardă cunoştinţa şi să-l lase să se înece?
— Poate că da, a încuviinţat cu îndoială Severino. Pe de altă parte, dacă totul s-a întâmplat acum două nopţi, putea să fi fost şi apă în jurul căzii şi să se fi uscat. Aşa că nu putem înlătura bănuiala că a fost înecat cu forţa.
— Nu, a spus Guglielmo. Ai mai văzut vreodată un omorât care, înainte de-a fi înecat de cineva, să-şi scoată singur hainele?
Severino a clătinat din cap, ca şi cum argumentele acelea nu mai aveau valoare. De câtăva vreme cerceta mâinile cadavrului.
— Iată ceva curios, a spus el, la un moment dat.
— Ce anume?
— Alaltăieri am privit mâinile lui Venanzio, când trupul a fost spălat de sânge, şi am băgat de seamă un amănunt căruia nu-i dădusem prea multă importanţă. Vârfurile a două degete de la mâna dreaptă a lui Venanzio erau înnegrite, ca mânjite de o substanţă închisă la culoare. Întocmai, vezi?, cum sunt acum cele două degete de la mâna lui Berengario. Ba chiar aici avem o urmă şi pe un al treilea deget. Atunci mă gândisem că Venanzio atinsese niscai cerneluri în scriptorium...
— Foarte interesant, a făcut Guglielmo, pe gânduri, apropiindu-şi ochii de mâinile lui Berengario. Tocmai se lumina de ziuă, lumina din interior era încă slabă, maestrul meu suferea vizibil din pricină că îi lipseau lentilele. Foarte interesant, a mai spus el din nou, arătătorul şi degetul gros sunt înnegrite pe vârfuri, mijlociul doar pe partea dinăuntru, şi uşor. Dar există urme slabe şi pe mâna stingă, cel puţin pe arătător şi degetul gros.
— Dacă ar fi numai mâna dreaptă, ar fi degetele care apucă ceva mic, sau lung şi subţire...
— Ca un stilum, un condei de-al nostru. Sau o mâncare. Sau, un şarpe. Sau chivotul agnelului la slujbă. Sau un băţ. Prea multe lucruri. Dar dacă sunt semne şi pe mâna cealaltă, ar putea fi o cupă, dreapta o ţine vârtos, iar stânga se uneşte şi ea cu o forţă mai mică.
Severino freca acum uşor degetele mortului, dar culoarea aceea brună nu pierea. Am observat că-şi pusese o pereche de mănuşi, pe care probabil că le folosea atunci când umbla cu substanţe otrăvitoare. Mirosea, dar nu simţea nici un miros.
— Aş putea să-ţi amintesc multe substanţe vegetale (şi chiar minerale) care produc urme de felul acesta. Unele mortale, altele nu. Miniaturiştii au uneori mâinile murdare de aur...
— Adelmo era miniaturist, a spus Guglielmo. Îmi închipui că în faţa trupului său zdrobit nu te-ai gândit să-i cercetezi degetele. Dar acestea ar fi putut atinge ceva care-i aparţinea lui Adelmo.
— Chiar că nu ştiu, zise Severino. Doi morţi, amândoi cu degetele negre. Ce deduci din asta?
— Nu deduc din asta nimic: nihil sequitur geminis exparticularibus unquam. Ar trebui să readucem amândouă cazurile la o regulă: există o substanţă care înnegreşte degetele care o ating...
Am terminat victorios silogismul:
— Venanzio şi Berengario au degetele înnegrite, ergo, au atins această substanţă.
— Bravo, Adso! a spus Guglielmo, păcat că silogismul tău nu este întemeiat, pentru că aut semel aut iterum medium generaliter esto, şi în acest silogism termenul mijlociu nu apare niciodată ca general. Dovadă că am ales greşit premisa majoră. Nu trebuia să spun: toţi care ating o anumită substanţă au degetele negre, pentru că ar putea exista oameni cu degetele negre care să nu fi atins substanţa. Trebuia să spun: toţi aceia, şi numai toţi aceia, care au degetele negre au atins cu siguranţă o substanţă dată. Venanzio şi Berengario etcetera. Am fi avut un Darii, un excelent silogism terţ de figura întâi.
— Atunci avem răspunsul! am spus foarte mulţumit.
— Oh, Adso, cum te mai încrezi tu în silogisme! Avea doar şi din nou întrebarea. Adică am făcut ipoteza că Venanzio şi Berengario au atins acelaşi lucru, ipoteză, ce-i drept cu rost. Dar după ce ne-am închipuit o substanţă care, ea singur — din toate, dă rezultatele acestea (ceea ce rămâne încă d stabilit), nu ştim care este şi unde au găsit-o cei doi, şi de ce au atins-o. Şi, ia bine aminte, nu ştim nici dacă substanţa pe care au atins-o este cea care i-a dus la moarte. Închipuie-ţi că un nebun ar vrea să omoare pe toţi cei care se ating de pulberea de aur. Vom spune că pulberea de aur este cea care-i omoară?
Am rămas încurcat. Crezusem întotdeauna că logica este o armă universală, şi-mi dădeam acum seama cum puterea ei depindea de felul cum era folosită. Pe de altă parte, având de-a face cu maestrul meu, îmi dădusem seama, şi mi-am dat seama tot mai bine în zilele care au urmat, că logica putea sluji la multe, cu condiţia s-o pătrunzi bine, dar să ştii şi să ieşi din ea.
Severino, care desigur că era un bun logician, se tot frământa între timp, după experienţa pe care o avea.
— Universul otrăvurilor e felurit, cum felurite sunt şi tainele naturii, a spus. A arătat o serie de vase şi de flacoane pe care le mai admirasem o dată, aranjate frumos în rafturile înşirate de-a lungul pereţilor, împreună cu multe cărţi. Aşa cum ţi-am spus, multe dintre ierburile acestea, alcătuite şi dozate cum trebuie, ar putea produce băuturi şi alifii mortale. Iată acolo datura stramonium, belladonna, cicuta pot provoca somnul, excitarea sau amândouă; date cu chibzuinţă, sunt leacuri dintre cele mai bune; în doze prea mari, aduc moartea. Dincoace este bobul Sfântului Ignaţiu, angostura pseudo ferruginea, nux vomica, care ar putea să taie respiraţia...
— Dar nici una dintre substanţele acestea n-ar lăsa semne pe degete?
— Nici una, cred. Apoi există substanţe care devin primejdioase doar când sunt înghiţite, iar altele care au efecte doar pe piele. Eleborul alb poate provoca greţuri la cine-l ia să-l zdrobească de pământ. Există unele begonii care, când sunt în floare, provoacă beţia grădinarului care le atinge, ca şi când ar fi băut vin. Eleborul negru, doar dacă-l atingi, provoacă diareea. Alte plante dau bătăi de inimă, altele dureri de cap, iar altele taie vocea. În schimb, veninul de viperă, aplicat pe piele, fără să intre în sânge, dă o uşoară iritare... Dar o dată mi s-a arătat un amestec care, aplicat pe partea de sub coastele unui câine, lângă organele genitale, omoară câinele în scurt timp, în zvârcoliri cumplite, făcându-i membrele să înţepenească încetul cu încetul.
— Ştii multe lucruri despre otrăvuri, a observat Guglielmo, cu un ton în glas care aducea a admiraţie.
Severino l-a fixat, neluându-şi o vreme ochii de le el.
— Ştiu ceea ce un medic, un erborist, un cultivator al ştiinţelor despre sănătatea oamenilor trebuie să ştie.
Guglielmo a rămas multă vreme pe gânduri. Apoi l-a rugat pe Severino să deschidă gura cadavrului, ca să-i cerceteze limba. Severino, cuprins de curiozitate, s-a folosit de o spatulă subţire, una dintre sculele artei lui de medic, şi a făcut ceea ce i s-a cerut. Apoi a scos un strigăt de uimire:
— Limba e neagră!
— Aşa e, deci, a şoptit Guglielmo. A apucat ceva cu degetele şi a înghiţit... Aceasta înlătură otrăvurile pe care le-ai amintit mai înainte, care omoară intrând prin piele. Dar nu face mai lesnicioase presupunerile noastre. Pentru că acum trebuie să ne gândim, în legătură cu el, şi la Venanzio, la un gest voluntar, nu cazual, nu datorat nebăgării de seamă sau nesocotinţei şi nici impus cu de-a sila. Au pus mâna pe ceva şi au introdus în gură, ştiind ce fac.
— O mâncare? O băutură?
— Poate. Sau, poate, ce ştiu eu? un instrument muzical, ca un flaut...
— Absurd, a spus Severino.
— Sigur că e absurd. Dar nu trebuie să dăm la o parte nici o ipoteză, oricât de neobişnuită. Dar acum să ne întoarcem la otrăvuri. Dacă cineva, care cunoaşte otrăvurile la fel de bine ca tine, s-ar fi strecurat aici şi s-ar fi folosit de unele dintre ierburile astea ale tale, oare ar fi putut să plămădească un unguent mortal care să poată da semnele astea pe degete şi pe limbă? Care să poată fi pus în mâncare, în vreo băutură, în vreo lingură sau în ceva care se poate băga în gură?
— Da, a încuviinţat Severino, dar cine? Şi apoi, chiar dacă admitem această ipoteză, cum ar fi putut să le dea de băut otravă bieţilor noştri confraţi?
Într-adevăr, nici eu nu-mi puteam închipui că Venanzio şi Berengario ar fi putut lăsa pe cineva să se apropie de ei cu nişte substanţe necunoscute şi să-i convingă să le mănânce sau să le bea. Dar Guglielmo nu a părut tulburat de ciudăţenia aceasta.
— La asta ne vom gândi după, a spus, pentru că aş dori ca tu să încerci să-ţi reaminteşti nişte fapte care poate că nu-ţi vin acum în minte, nu ştiu, ale cuiva care te-a întrebat ceva despre ierburile tale, cineva care să poată intra uşor în spital...
— Un moment, făcu Severino. Cu multă vreme în urmă vorbesc de ani, păstram într-unui din dulapurile acelea o substanţă foarte puternică, pe care mi-o dăduse un confrate care călătorise în ţări îndepărtate. Nu ştia să-mi spună din ce fusese făcută, desigur din ierburi, şi nu toate cunoscute. Era, în aparenţă, vâscoasă şi gălbuie, dar am fost sfătuit să n-o ating, pentru că dacă venea în contact doar cu buzele mele m-ar fi ucis în scurt timp. Confratele meu mi-a spus că, ingerată chiar şi în doze foarte mici, producea în decurs de o jumătate de oră o senzaţie de mare sfârşeală, apoi o paralizie lentă a tuturor membrelor şi apoi moartea. Nu voia s-o ducă cu el şi mi-o dăruia mie. Am ţinut-o multă vreme pentru că aveam de gând s-o cercetez în vreun fel. Apoi într-o zi a venit pe podişul nostru o furtună mare. Unul dintre ajutoarele mele, un novice, lăsase deschisă uşa spitalului şi uraganul răvăşise toată camera în care ne aflăm acum. Vase sparte, lichide vărsate pe podea, ierburi şi prafuri răspândite peste tot. Am muncit o zi întreagă ca să pun la loc lucrurile astea, şi am fost ajutat doar ca să mătur cioburile şi ierburile care nu mai puteau fi folosite. La sfârşit mi-am dat seama că-mi lipsea flaconul de care vorbeam. La început m-a cuprins grija, apoi m-am convins că se spărsese şi se amestecase cu celelalte gunoaie. Am pus să se spele bine pardoseala spitalului şi rafturile.
— Şi văzuseşi flaconul acela cu câteva ore înainte de uragan?
— Da... Sau, mai bine zis, nu, dacă mă gândesc acum mai bine. Sta în spatele unui şir de vase, bine ascuns, şi nu-l controlam în fiecare zi.
— Deci, după câte ştii, ar fi putut fi sustrasă chiar şi cu mult timp înainte de uragan, fără ca tu să-ţi dai seama?
— Acum, dacă stau să mă gândesc, da, desigur.
— Şi novicele acela al tău ar fi putut s-o sustragă şi apoi ar fi folosit prilejul uraganului ca să lase dinadins uşa deschisă pentru a isca dezordine în lucrurile tale.
Severino era foarte tulburat.
— Da, desigur. Şi nu numai atât, dar, amintindu-mi tot ce s-a întâmplat, m-am mirat că uraganul, oricât de violent fusese el, îmi răsturnase chiar atâtea lucruri. Aş fi putut spune foarte bine că cineva a profitat de uragan ca să dea camera peste cap şi să facă mai mari pagube decât ar fi putut face uraganul.
— Cine era novicele?
— Îl chema Agostino. Dar a murit anul trecut, căzând de pe o schelă în timp ce repara împreună cu alţi călugări şi servitori sculpturile de pe faţada bisericii. Şi apoi a jurat şi a tot jurat că n-a lăsat el uşa deschisă înainte de uragan. Eu am fost cel care, cuprins de furie, l-am socotit vinovat de întâmplare. poate că într-adevăr era nevinovat.
— Şi aşa avem o a treia persoană, poate cu mult mai pricepută decât un novice, care avea cunoştinţă de otrava ta. Cui îi vorbiseşi despre asta?
— Asta chiar nu-mi amintesc. Abatelui, desigur, cerându-i îngăduinţa să păstrez o substanţă atât de primejdioasă. Şi altora, poate chiar în bibliotecă, deoarece căutam ierbarele ca să-mi lămurească unele lucruri.
— Dar nu mi-ai spus că păstrezi la tine cărţile cele mai trebuincioase pentru arta ta?
— Ba da, chiar multe, a răspuns arătând într-un colţ al camerei nişte rafturi încărcate de zeci şi zeci de volume. Dar atunci căutam anumite cărţi pe care nu le puteam ţine la mine, şi de care nici Malachia nu s-ar fi învoit să mă lase să le văd, aşa încât a trebuit să cer permisiunea Abatelui. Vocea lui a devenit mai nesigură, şi aproape că i-a fost teamă să mai vorbească. Ştii, într-un loc al bibliotecii se păstrează şi opere de necromanţie, de magie neagră, reţete de filtre drăceşti. Am putut cerceta unele dintre aceste opere, pentru că era de datoria mea să mă informez, şi nădăjduiam să găsesc o descriere a otrăvii aceleia şi a puterii sale. În zadar.
— Deci ai vorbit despre asta cu Malachia.
— Sigur, fără îndoială că am vorbit cu el, şi poate chiar cu Berengario, care îl ajuta. Dar nu trage concluzii pripite, nu-mi amintesc, poate că în vreme ce vorbeam erau de faţă şi alţi călugări, ştii, uneori scriptorium-u\ este destul de aglomerat...
— Nu suspectez pe nimeni. Caut doar să înţeleg ce s-a întâmplat. În orice caz îmi spui că faptul s-a petrecut acum câţiva ani, şi e ciudat să fi sustras cineva cu atât de mult timp înainte o otravă pe care s-o fi folosit după atâta vreme. Ar fi dovada unei voinţi răufăcătoare, care să fi clocit îndelung o intenţie criminală.
Severino s-a închinat cu o expresie de groază pe faţă.
— Dumnezeu să ne ierte pe toţi, zise.
Nu mai era altceva de spus. Am acoperit la loc capul lui Berengario, care trebuia să fie pregătit pentru înmormântare.

Ziua a patra
Prima

în care Guglielmo li face mai întâi pe Salvatore şi apoi pe chelar să-şi mărturisească trecutul, Severino găseşte lentilele furate, Nicola le aduce pe cele noi, şi Guglielmo, cu şase ochi, izbuteşte să descifreze manuscrisul lui Venanzio

Tocmai ieşeam când a intrat Malachia. A părut mirat că eram şi noi acolo şi a încercat să se retragă. Dinăuntru Severino l-a văzut şi i-a spus:
— Mă căutai? Din cauză...
S-a întrerupt, privindu-ne. Malachia i-a făcut un gest, imperceptibil, ca pentru a spune: „O să vorbim după...”
Noi ieşeam, el intra, ne-am întâlnit toţi trei în golul uşii. Malachia a spus mai degrabă încurcat:
— Veneam la fratele erborist... Mă... mă doare capul...
— Trebuie să fie de vină aerul închis al bibliotecii, i-a spus Guglielmo cu un ton de binevoitoare înţelegere. Ar trebui să faci fumigaţii.
Malachia a mişcat buzele ca şi când ar fi vrut să mai spună ceva, apoi a renunţat, a lăsat capul în jos şi a intrat, în timp ce noi ne îndepărtam.
— De ce se duce la Severino? am întrebat.
— Adso, mi-a spus cu nerăbdare maestrul, învaţă să gândeşti cu capul tău. Apoi a schimbat vorba. Trebuie să interogăm anumite persoane acum. Măcar, a adăugat în vreme ce cerceta cu privirea podişul, cât mai sunt în viaţă. Ca să nu uit: de acum înainte trebuie să fim atenţi la ceea ce mâncăm şi bem. Ia întotdeauna mâncarea ta din farfuria tuturor, şi băutura ta din clondirul pe care l-au atins şi alţii. După Berengario, noi suntem cei care ştim cele mai multe lucruri, în afară, fireşte, de criminal.
— Dar pe cine vreţi să interogaţi acum?
— Adso, a spus Guglielmo, ai observat, desigur, că lucrurile cele mai interesante se petrec noaptea. Noaptea se moare, noaptea se cutreieră prin scriptorium, noaptea intră femei în incinta mănăstirii... Avem o abaţie de zi şi o abaţie de noapte, şi cea de noapte pare, din nenorocire, mai interesantă decât cea de zi. Prin urmare, ne interesează orice persoană care se învârteşte noaptea, cum ar fi, de exemplu, bărbatul pe care l-ai văzut aseară cu fata. Poate că povestea fetei n-are nici o legătură cu aceea a otrăvurilor, dar poate că are. În orice caz, am unele idei despre bărbatul de aseară care trebuie să ştie şi alte lucruri despre viaţa de noapte a acestui sfânt loc. Şi, vorbind de lup, uite, tocmai pe el îl văd trecând pe-acolo.
Mi l-a arătat pe Salvatore, care ne văzuse şi el pe noi. Am observat o uşoară şovăială în pasul lui, ca şi când, dorind să ne ocolească, s-ar fi oprit să-şi schimbe drumul. Asta pentru o clipă. Desigur că-şi dăduse seama că nu poate să se ferească de întâlnire şi şi-a reluat mersul. Ni s-a adresat cu un surâs larg şi cu un „benedicite” onctuos. Maestrul meu aproape că nici nu l-a lăsat să termine, şi i-a vorbit pe un ton repezit.
— Ştii că mâine vine aici Inchiziţia? l-a întrebat. Salvatore n-a părut mulţumit de veste. Cu un pic de voce a întrebat:
— Şi mi?
— Şi tu ai face bine să-mi spui adevărul mie, care sunt prietenul tău, şi frate minorit cum ai fost şi tu, decât să-l spui mâine celorlalţi, pe care-i cunoşti foarte bine.
Încolţit aşa de repede, Salvatore a părut că renunţă la orice împotrivire. L-a privit cu un aer supus pe Guglielmo, dându-i de înţeles că era gata să-i spună tot ceea ce l-ar fi întrebat.
— În noaptea asta era în bucătărie o femeie, cine era cu ea?
— Oh, femena care se vinde ca mercandia, nu poate unea bună să fie, şi nici să aibă cortesia, a spus Salvatore dintr-o suflare.
— Nu vreau să ştiu dacă era fată cuminte. Vreau să ştiu cine era cu ea.
— Deu, numai el ştie cât sunt femeile de malveci scaltride! Zi şi noapte nu se gândesc decât como să-l zăpăcească pe bărbat...
Guglielmo l-a apucat pe neaşteptate de piept:
— Cine era cu ea, tu sau chelarul?
Salvatore a înţeles că nu putea să mintă la nesfârşit. A început să povestească o istorie ciudată, din care cu mare greutate am înţeles că el, ca să-i facă pe plac chelarului, îi făcea rost de fete din sat, lăsându-le să intre la vreme de noapte în incintă pe căi pe care n-a vrut să ni le spună. Dar ne-a jurat că făcea asta numai din bunătatea inimii sale, lăsând să se întrevadă o comică părere de rău că nu putea avea şi el parte la plăcerea asta, aşa încât fata, după ce-l mulţumea pe chelar, să-i dea câte ceva şi lui. A spus toate astea cu rânjete băloase şi pofticioase, şi cu mişcări ale feţei, ca şi când ar fi dat de înţeles că vorbea cu nişte oameni ca oricare alţii, care se dedau la aceleaşi practici. Şi mă privea pe sub sprâncene, iar eu nu-i puteam răspunde cum aş fi vrut, pentru că mă simţeam legat de el printr-un secret comun, ca un complice şi tovarăş de-al lui întru păcat.
Guglielmo a hotărât să încerce în clipa aceea totul sau nimic. L-a întrebat brusc:
— Pe Remigio l-ai cunoscut înainte sau după ce a fost cu Dolcino?
Salvatore i-a căzut în genunchi la picioare şi l-a rugat cu lacrimi în ochi să nu-i vrea pieirea şi să-l scape de Inchiziţie. Guglielmo i-a jurat solemn că nu avea să spună nimănui cele ce avea să afle şi Salvatore nu s-a codit să ni-l dea în mână pe chelar. Se cunoscuseră la Părete Calva, amândoi din bandele lui Dolcino, fugise cu chelarul şi intraseră în mănăstirea Casale şi amândoi se transferaseră la cluniacenzi. Molfăia rugăminţi disperate de iertare şi era clar că de la el nu se mai putea afla nimic. Guglielmo a hotărât că merita să-l ia imediat prin surprindere pe Remigio, şi l-a lăsat pe Salvatore care a fugit să se ascundă în biserică.
Chelarul era în cealaltă parte a abaţiei, în faţa hambarelor de grâu, şi contracta ceva cu nişte săteni din vale. Ne-a privit cu nelinişte şi a încercat să se arate tare ocupat, dar Guglielmo a ţinut neapărat să vorbească atunci cu el. Până în momentul acela avuseserăm puţine legături cu chelarul; el fusese cuviincios cu noi, noi cu el. În dimineaţa aceea Guglielmo i s-a adresat ca şi când ar fi vorbit cu un frate din acelaşi ordin. Chelarul a părut încurcat de o asemenea încredere şi a răspuns de la început cu multă băgare de seamă.
— Pentru motive legate de îndatoririle tale, tu eşti, bineînţeles, silit să umbli prin abaţie şi când ceilalţi dorm, îmi închipui, a spus Guglielmo.
— Depinde, a răspuns Remigio; uneori sunt mici treburi de îndeplinit şi este nevoie să le închin câteva ore de somn.
— În asemenea situaţii, nu ţi s-a întâmplat nimic care poate să ne arate cine se preumblă, fără a avea încuviinţarea ta, între bucătărie şi bibliotecă?
— Dacă aş fi văzut ceva, i-aş fi spus Abatelui.
— E drept, a observat Guglielmo, şi a schimbat brusc discuţia. Satul din vale nu e prea bogat, nu-i aşa?
— Da şi nu, a spus Remigio, în el locuiesc oameni care depind de abaţie şi aceştia împart cu noi bogăţia noastră, în anii cu recoltă mai bogată. De exemplu, în ziua de Sfântul Ioan au primit douăsprezece măsuri de malţ, un cal, şapte boi, un taur, patru juninci, cinci viţei, douăzeci de oi, cincisprezece porci, cincizeci de pui şi şaptesprezece stupi. Apoi douăzeci de porci afumaţi, douăzeci şi şapte de forme de untură, o jumătate de măsură de miere, trei măsuri de săpun, o plasă de peşte.
— Am înţeles, am înţeles..., l-a întrerupt Guglielmo, dar voi admite că asta tot nu-mi spune care este situaţia satului, care dintre locuitori depind de biserică şi care nu, şi cât pământ de cultivat au tocmai cei care nu sunt în slujba abaţiei voastre.
— Oh, pentru asta, a spus Remigio, o familie obişnuită din sat are şi cincizeci de tavole de pământ.
— Cât face o tablă din astea?
— Păi să tot facă patru trabucuri pătrate.
— Trabucuri pătrate? Ş-astea cât sunt?
— Treizeci şi şase de picioare pătrate de trabuc. Sau dacă vrei, opt sute de trabucuri liniare fac o milă piemonteză. Şi socoteşte că o familie — pe pământurile dinspre miazănoapte — poate să cultive măslini pentru cel puţin o jumătate de sac de ulei.
— O jumătate de sac?
— Da. Un sac face cinci emine, şi o emină face opt cupe.
— Am înţeles, a spus descurajat maestrul meu. Fiecare sat îşi are măsurile lui. Voi, de exemplu, vinul îl măsuraţi cu bocalul?
— Sau cu rubbia. Şase rubbii fac o brentă, şi opt brente un bottal. Dacă vrei, o rubbie e făcută din şase pinte a cât două bocale.
— Cred că am înţeles foarte bine, a spus Guglielmo resemnat.
— Vrei să mai ştii şi altceva? l-a întrebat Remigio pe un ton care mi s-a părut provocator.
— Da. Te întrebam despre felul cum trăiesc în vale, pentru că meditam azi în bibliotecă despre predicile adresate de către Umberto din Romans, şi în special asupra acelui capitol Ad mulieres pauperes in villulis. Unde spune că ele, mai mult decât orice, sunt împinse să păcătuiască trupeşte din cauza mizeriei lor, şi cu multă înţelepciune spune că ele peccant enim mortaliter, cum peccant cum quocumque laico, mortalius vero quando cum Clerico in sacris ordinibus constituto, maxime vero quando cum Religioso mundo mortuo. Tu ştii mai bine decât mine că şi în locuri sfinte, precum abaţiile, ispitele diavolului de amiază nu lipsesc niciodată. Mă întrebam dacă în legăturile tale cu lumea din sat n-ai aflat cumva că unii călugări, Dumnezeu să ne ferească, le-au atras în păcat trupesc pe fete.
Deşi maestrul meu spunea toate acestea pe un ton aproape distrat, cititorul meu va fi înţeles, desigur, cum vorbele acelea îl tulburau pe fratele chelar. Nu ştiu să spun dacă s-a îngălbenit, dar voi spune că mă aşteptam atât de mult să se îngălbenească, încât l-am şi văzut îngălbenindu-se.
— Mă întrebi despre lucruri pe care, dacă le-aş fi ştiut, le-aş fi spus până acum Abatelui, a răspuns cu umilinţă. În orice caz dacă, aşa cum îmi închipui, aceste informaţii slujesc la cercetarea ta, n-o să-ţi ascund nimic din tot ce voi putea afla. Ba chiar acum, dacă-mi stârneşti aducerea aminte, în legătură cu prima ta întrebare... Noaptea în care a murit bietul Adelmo, eu umblam prin curte... ştii, o poveste cu găini... vorbe pe care le-am auzit despre un oarecare potcovar care pe timp de noapte umbla să fure prin coteţe... Dar în noaptea aceea mi s-a întâmplat să-l văd — de departe, n-aş putea jura — pe Berengario care se întorcea în dormitor ocolind corul, ca şi când ar fi venit din Edificiu... Nu m-a mirat, fiindcă printre călugări se şoptea că, de la o vreme, Berengario, poate ai aflat...
— Nu, spune-mi tu.
— Bine, cum să spun? Berengario era bănuit că nutreşte pasiuni care... nu se cuvin unui călugăr...
— Vrei poate să sugerezi că avea raporturi cu fete din sat, adică tocmai ceea ce te întrebam?
Chelarul a tuşit încurcat, şi a avut un zâmbet mai curând obosit.
— Oh, nu, pasiuni... şi mai necuvenite...
— Asta înseamnă că un călugăr care se dedă plăcerilor trupeşti cu fetele din sat manifestă, în schimb, pasiuni cumva mai cuvenite?
— N-am spus asta, dar tu mă înveţi că este o ierarhie în depravare şi în virtute. Trupul poate fi ispitit potrivit naturii... şi împotriva naturii.
— Tu vrei să-mi spui că Berengario era mânat de dorinţe trupeşti pentru persoanele de acelaşi sex?
— Eu spun ceea ce se vorbea pe şoptite despre el... îţi încredinţez aceste lucruri ca o dovadă a sincerităţii şi a bunăvoinţei mele.
— Şi-ţi mulţumesc. Şi sunt de aceeaşi părere cu tine că păcatul sodomiei este mult mai rău decât alte forme de desfrâu, asupra cărora nu sunt pus să fac cercetări...
— Mizerii, mizerii... mai ales când sunt şi cercetate, a spus cu filosofie chelarul.
— Mizerii, Remigio. Toţi suntem păcătoşi. Nu voi căuta niciodată paiul în ochiul altuia, de teamă să nu dau peste bârna din ochiul meu. Dar îţi voi fi recunoscător pentru toate bârnele de care vei voi să-mi vorbeşti în viitor. Aşa vom discuta despre trunchiurile de lemn mari şi zdravene şi vom lăsa paiele să zboare în aer. Cât spuneai că este un trabuc?
— Treizeci şi şase de picioare pătrate. Dar nu fi necăjit. Când vei voi să ştii ceva precis, să vii la mine. Ţine cont că ai în mine un prieten credincios.
— Chiar aşa te consider, i-a spus Guglielmo cu căldură. Ubertino mi-a spus că într-o vreme aparţineai chiar de ordinul lui. Nu voi trăda niciodată un vechi confrate, mai ales în zilele acestea când se aşteaptă să sosească o legaţie pontificală condusă de un mare inchizitor, faimos prin faptul că a ars atâţia dolcinieni. Spuneai că un trabuc face treizeci şi şase de picioare pătrate?
Chelarul nu era un prost. A hotărât că nu mai avea rost să se joace de-a şoarecele cu pisica, cu atât mai mult cu cât îşi dădea seama că el era şoarecele.
— Frate Guglielmo, a spus, văd că tu ştii mult mai multe lucruri decât îmi închipuiam eu. Nu mă trăda şi eu nu te voi trăda. E adevărat, sunt un biet bărbat păcătos şi mă las doborât de ispitele trupeşti. Salvatore mi-a spus că tu şi novicele tău l-aţi surprins în bucătărie. Tu ai călătorit mult, Guglielmo, şi ştii că nici măcar cardinalii de la Avignon nu sunt modele de virtute. Ştiu că nu pentru aceste păcate mici şi nevinovate mă cercetezi tu. Dar înţeleg şi că ai aflat câte ceva despre povestea mea mai veche. Am avut o viaţă ciudată, cum se întâmplă cu mulţi dintre noi, minoriţii. Cu ani în urmă am crezut în ideea de sărăcie, am părăsit comunitatea ca să mă dărui vieţii rătăcitoare. Am crezut în predica lui Dolcino, ca mulţi alţii ca mine. Nu sunt un om cultivat, am primit învestitura, dar abia Ştiu să spun slujba. Ştiu puţină teologie. Şi poate că nici nu izbutesc să prind dragoste pentru idei. Vezi, într-o vreme am încercat să mă revolt împotriva seniorilor, acum îi slujesc, şi Pentru seniorul acestor pământuri le poruncesc unora ca şi mine. Ori să te revolţi, ori să trădezi, noi, cei simpli, avem prea puţin de ales.
— Uneori cei simpli înţeleg lucrurile mai bine decât cei învăţaţi, a spus Guglielmo.
— Poate, a răspuns chelarul ridicând din umeri. Dar nu ştiu măcar de ce am făcut ceea ce am făcut atunci. Vezi, pentru Salvatore era de înţeles, venea din rândul robilor pământului dintr-o copilărie de foamete şi de boli... Dolcino reprezenta răzvrătirea şi distrugerea domnilor; pentru mine a fost altceva, eram dintr-o familie de orăşeni, nu fugeam de foame. A fost... nu ştiu cum să spun, o sărbătoare a nebunilor, un carnaval pe cinste... Pe munţi, cu Dolcino, înainte de-a fi siliţi să mâncăm carnea tovarăşilor noştri morţi în luptă, înainte de-a muri atâţia de necazuri, pentru că nu-i puteam mânca pe toţi, şi îi aruncam ca hrană la păsări şi la fiarele de pe povârnişurile abrupte ale muntelui Rebello... sau chiar în clipele acestea... respiram noi un aer... ca să-i zic aşa, de libertate. Nu ştiam înainte de asta ce era libertatea, ne spuneau predicatorii: „Adevărul vă va face liberi”. Ne simţeam liberi, gândeam că era adevărul. Ne gândeam că tot ce făceam era drept...
— Şi acolo aţi început... să vă uniţi după pofta inimii cu o femeie? am întrebat eu, şi nici măcar nu ştiu de ce, dar mă obsedau cuvintele lui Ubertino din noaptea trecută, şi ceea ce citisem în scriptorium şi chiar toate cele câte mi se întâmplaseră.
Guglielmo s-a uitat mirat la mine; desigur nu se aştepta să fiu atât de cutezător şi de neobrăzat. Chelarul m-a privit fix, de parcă aş fi fost un animal ciudat.
— Pe Rebello, a spus, erau oameni care toată copilăria lor dormiseră câte zece sau mai mulţi, claie peste grămadă, în odăi de câţiva coţi, fraţi şi surori, taţi şi fiice. Ce-ai fi crezut că înseamnă pentru ei să accepte această nouă situaţie? Făceau din propria lor voie ceea ce înainte făceau de nevoie. Şi apoi noaptea, când aştepţi cu groază să sosească pilcurile de duşmani şi te strângi lângă tovarăşul tău, pe pământ, ca să nu simţi frigul... Ereticii: voi micii călugări care veniţi de la un castel şi ajungeţi la o abaţie, credeţi că este un mod de a gândi inspirat de diavol. În schimb, e un mod de a trăi, şi este... a fost o experienţă nouă. Nu mai existau stăpâni, şi Dumnezeu — ne spuneau ei — era cu noi. Nu spun că aveau dreptate, Guglielmo, şi uite-mă, sunt aici pentru că i-am părăsit repede. Dar adevărul e că n-am înţeles niciodată discuţiile voastre docte despre sărăcia lui Christos, şi folosul, şi faptul, şi dreptul... Ţi-am spus, a fost un carnaval de pomină, şi la carnaval totul se face pe dos. Apoi îmbătrâneşti, nu înţelepţeşti, ci doar te lăcomeşti. Şi aici fac pe lacomul... Poţi să-l condamni pe un eretic, dar cum poţi oare să-l condamni pe un lacom?
— Ajunge, Remigio, a spus Guglielmo. Nu te interoghez pentru cele ce s-au întâmplat atunci, ci pentru ceea ce s-a petrecut de curând. Ajută-mă, şi fii sigur că n-am să caut să te distrug. Nu pot şi nu vreau să te judec. Dar trebuie să-mi spui ce ştii despre treburile abaţiei. Cutreieri mult, ziua şi noaptea, ca să nu ştii câte ceva. Cine l-a omorât pe Venanzio?
— Nu ştiu, îţi jur. Ştiu când a murit, şi unde.
— Când? Unde?
— Lasă-mă să povestesc. În noaptea aceea, o oră după completa am intrat în bucătărie...
— De unde şi pentru ce motive?
— Dinspre partea grădinii. Am o cheie pe care mai de mult i-am pus pe fierari să mi-o facă. Uşa bucătăriei este singura nezăvorâtă pe dinăuntru. Şi motivele... nu contează, ai spus chiar tu că nu vrei să mă învinuieşti pentru slăbiciunile mele trupeşti... A zâmbit încurcat. Dar n-aş vrea nici ca tu să crezi că-mi petrec zilele în desfrâu... În seara aceea căutam ceva de mâncare ca s-o dăruiesc fetei pe care Salvatore trebuia s-o aducă în incintă...
— Pe unde?
— Oh, împrejmuirea abaţiei are şi alte intrări, în afara portalului. Le ştie Abatele, le ştiu şi eu. Dar în seara aceea fata nu a venit, i-am spus să se ducă îndărăt tocmai din pricina a ceea ce am descoperit şi ceea ce îţi povestesc. Iată de ce am încercat s-o fac să se întoarcă ieri seară. Dacă voi aţi fi ajuns puţin mai târziu, m-aţi fi găsit pe mine în locul lui Salvatore, care m-a anunţat că e cineva în Edificiu şi eu m-am întors în chilia mea.
— Să ne întoarcem la noaptea dintre duminică şi luni.
— Da: am intrat în bucătărie şi l-am găsit pe Venanzio mort pe jos.
— În bucătărie?
— Da, aproape de spălător. Poate că tocmai coborâse din scriptorium.
— Ai văzut vreo urmă de lupte?
— Nici una. Sau, mai precis, lângă corp era o ceaşcă spartă, Şi urme de apă pe jos.
— Cum de ştii că era apă?
— Nu ştiu. Am crezut că era apă. Ce putea să fie?
Cum Guglielmo m-a făcut să observ mai târziu, ceaşca aceea putea să însemne două lucruri deosebite. Sau chiar acolo, în bucătărie, cineva îi dăduse lui Venanzio să bea o poţiune otrăvită, sau bietul de el o înghiţise mai înainte (dar unde? şi când?) şi coborâse ca să-şi potolească o arsură neaşteptată, un spasm, o durere care-i ardea măruntaiele sau limba (care desigur trebuie să fi fost şi ea neagră ca aceea a lui Berengario).
În orice caz, deocamdată nu se putea şti mai mult. Văzând cadavrul şi cuprins de groază, Remigio se întrebase ce să facă, şi se hotărâse să nu facă nimic. Cerând ajutor, ar fi trebuit să admită că se plimbase noaptea prin Edificiu, şi nici n-ar fi fost de vreun ajutor confratelui său şi aşa mort. Deci s-a hotărât să lase lucrurile aşa cum erau, aşteptând să găsească altcineva corpul a doua zi dimineaţă, la deschiderea uşilor. Fugise să-l reţină pe Salvatore, care tocmai o adusese pe fată la abaţie, şi apoi — el şi complicele lui — se duseseră să se culce din nou, dacă somn se mai putea numi veghea chinuită în care stătuseră până dimineaţa. Şi dimineaţa, când porcarii au venit să-l anunţe pe Abate, Remigio credea că trupul neînsufleţit fusese găsit acolo unde-l lăsase el, şi rămăsese încremenit descoperindu-l în chiup. Cine făcuse să dispară cadavrul din bucătărie? Despre asta Remigio nu avea nici un fel de idee.
— Singurul care se poate mişca liber în Edificiu e Malachia, a spus Guglielmo.
Chelarul a răspuns cu însufleţire:
— Nu. Malachia, nu. Adică, nu cred... În orice caz, nu sunt eu acela care ţi-a spus ceva împotriva lui Malachia.
— Fii liniştit, oricare ar fi obligaţia care te leagă de Malachia. Ştie câte ceva despre tine?
— Da, a roşit chelarul, şi s-a purtat ca un om care ştie să păstreze o taină. Dacă aş fi în locul tău, eu l-aş bănui pe Bencio. Avea legături ciudate cu Berengario şi Venanzio... Dar, îţi jur, altceva n-am văzut. Dacă aş şti ceva, ţi-aş spune.
— Deocamdată poate să ajungă. Am să vin din nou la tine când voi avea nevoie.
Chelarul, vizibil uşurat, s-a întors la treburile lui, mustrându-i aspru pe sătenii care între timp mutaseră din loc nu ştiu ce saci de sămânţă.
În acel moment s-a apropiat de noi Severino. Ţinea în mână lentilele lui Guglielmo, cele care fuseseră furate cu două nopţi înainte.
— Le-am găsit în rasa lui Berengario, a spus. Le-am văzut la tine pe nas, alaltăieri, în bibliotecă. Ale tale sunt, nu-i aşa?
— Lăudat fie Domnul, a exclamat cu bucurie Guglielmo. Am rezolvat două probleme! Mi-am recăpătat lentilele şi ştiu, în sfârşit, că Berengario era omul care ne-a jefuit cu două nopţi în urmă în scriptorium!
Abia terminaserăm de vorbit, când a venit în fugă Nicola din Morimondo, mult mai schimbat la faţă de bucurie decât Guglielmo. Ţinea în mână o pereche de lentile terminate, montate în furca lor.
— Guglielmo, striga el, am făcut treaba singur, i-am terminat, cred că sunt tocmai buni!
Apoi a văzut că Guglielmo avea celelalte lentile pe nas, şi a rămas ca de piatră. Guglielmo n-a vrut să-l umilească, şi-a smuls de pe nas vechile lentile, şi le-a pus pe cele noi.
— Sunt mai bune decât celelalte. Asta înseamnă că le voi ţine pe cele vechi de rezervă, şi le voi purta mereu pe ale tale. Apoi s-a întors către mine: Acum mă retrag în chilie ca să citesc hârtiile pe care le ştii. În sfârşit. Aşteaptă-mă pe undeva. Şi mulţumesc, vă mulţumesc tuturor, vouă, fraţilor mei dragi.
Bătea de tertia şi m-am dus în cor, ca să recit cu ceilalţi imnul, psalmii, versetele şi Kirie. Ceilalţi se rugau pentru sufletul răposatului Berengario. Eu îi mulţumeam lui Dumnezeu că găsiserăm nu o pereche, ci două perechi de lentile.
Din pricina prea multei linişti, uitând de toate urâciunile pe care le văzusem şi le auzisem, am aţipit, trezindu-mă când slujba se termina. Mi-am dat seama că în noaptea aceea nu dormisem şi m-am tulburat gândindu-mă că-mi folosisem foarte mult forţele. Şi în momentul acela, ieşind în aer liber, gândul meu a început să fie obsedat de amintirea fetei.
Am încercat să mă gândesc la altceva şi am pornit să umblu repede pe platou. Simţeam o uşoară ameţeală. Îmi loveam una de alta mâinile îngheţate. Băteam pământul cu picioarele, îmi era somn şi totuşi mă simţeam treaz şi plin de viaţă. Nu înţelegeam ce mi se întâmpla.

Ziua a patra
Tertia

în care Adso se zbate în suferinţe de dragoste, apoi vine Guglielmo cu textul lui Venanzio, care continuă să fie indescifrabil chiar şi după ce a fost descifrat

În realitate, după întâlnirea mea păcătoasă cu fata aceea, celelalte întâmplări cumplite mă făcuseră aproape să uit întâmplarea aceea, iar, pe de altă parte, imediat după ce m-am spovedit fratelui Guglielmo, inima mea se despovărase de remuşcarea pe care o simţeam la trezirea după vinovata mea supunere, aşa încât mi se păruse că-i încredinţasem călugărului, o dată cu vorbele, chiar şi apăsarea al cărei ecou se făcuseră. La ce altceva slujeşte, de fapt, binefăcătoarea spălare lăuntrică a spovedaniei, decât ca să descarce greutatea păcatului şi a remuşcării care o atrage după ea, în însuşi sânul Domnului Dumnezeu, dobândind cu iertarea o nouă uşurare înaripată de suflet, aşa încât să putem uita de trupul martirizat de răutate? Dar nu mă eliberasem cu totul. Acum, când mă plimbam prin soarele palid şi rece al dimineţii aceleia de iarnă, înconjurat de însufleţirea oamenilor şi a animalelor, începeam să-mi reamintesc întâmplările trecute în alt chip. Ca şi când din ceea ce se întâmplase nu mai rămăseseră remuşcarea şi cuvintele de mângâiere ale spălării de păcate, ci doar imagini de trupuri şi de membre omeneşti. Îmi năvălea în minte, peste măsură de tulburată, fantoma lui Berengario umflat de apă, şi mă scuturam de scârbă şi de milă. Apoi, ca pentru a pune pe fugă iazmele acelea, mintea mea se îndrepta spre alte imagini al căror proaspăt receptacul fusese memoria, şi nu puteam să nu văd, neîndoielnică în ochii mei (în ochii sufletului, dar parcă ar fi ieşit înaintea ochilor trupeşti), imaginea fetei, frumoasă şi cumplită ca o armată aliniată în luptă. Mi-am făgăduit (bătrân copist al unui text niciodată scris până acum, dar care de-a lungul multor decenii a vorbit în mintea mea) să fiu un cronicar credincios, şi nu numai din dragoste pentru adevăr, nici din dorinţa (de altfel, preacinstită) de a le da povaţă cititorilor mei viitori; ci şi pentru a slobozi memoria mea vlăguită şi obosită de apariţii care au sleit-o toată viaţa. Aşa că trebuie să spun totul, în cumpătare, dar fără ruşine. Şi trebuie să spun, acum, şi limpede, ceea ce am gândit atunci, şi aproape că am încercat să ascund faţă de mine însumi, plimbându-mă pe platou, luând-o din când în când la fugă, ca să pot pune bătăile neaşteptate ale inimii mele pe seama trupului, apropiindu-mă să privesc treburile făcute de ţărani şi amăgindu-mă că-mi părăsesc gândurile privindu-le, trăgând pe nări aerul rece cât mă lăsau plămânii, cum face unul care bea vin ca să uite de frică şi de necazuri.
Zadarnic. Mă gândeam la fată. Trupul meu uitase plăcerea, deplină, păcătoasă şi trecătoare (lucru josnic) pe care mi-o dăduseră împreunările cu ea; dar sufletul meu nu-i uitase chipul, şi nu izbutea să socotească netrebnică această amintire, ba chiar zvâcnea ca şi cum pe chipul acela străluceau toate dulceţurile creaţiei.
Înţelegeam, în chip confuz, şi poate negându-mi mie însumi adevărul a ceea ce simţeam, că sărmana creatură, necinstită şi necunoscută, care se vindea (cine ştie cu câtă neobrăzată stăruinţă) altor păcătoşi, că acea fiică a Evei, care, atât de slabă ca şi surorile ei, făcuse de atâtea ori negoţ cu carnea ei, era cu toate astea ceva splendid şi mirific. Intelectul meu o ştia prilej de păcat, pofta simţurilor mele o simţea ca un receptacul al tuturor graţiilor. Este anevoie să spun ce simţeam. Aş putea încerca să scriu că, încă prins în mrejele păcatului, doream, vinovat, s-o văd apărând în orice clipă, şi chiar trăgeam cu ochiul la muncile ţăranilor ca să descopăr dacă nu cumva, din vreun ungher de colibă, din întunericul unui grajd apărea figura aceea ce-mi luase minţile. Dar n-aş scrie adevărul, sau mai bine zis aş încerca să aştern un văl peste adevăr ca să-i micşorez puterea şi evidenţa. Pentru că adevărul e că eu „vedeam” fata, o vedeam în ramurile copacului desfrunzit care se mişcau uşor când o pasăre îngheţată îşi căuta în ele un adăpost; o vedeam în ochii junincilor care ieşeau din staul, şi o auzeam în behăitul mieilor care se încurcau printre picioarele mele. Era ca şi cum tot ceea ce fusese creat îmi vorbea de ea, şi doream, da, s-o revăd, dar eram gata chiar să mă împac cu ideea de? nu o mai vedea niciodată, şi de-a nu mă mai împreuna niciodată cu ea, cu scopul de a putea profita de bucuria care-mi umplea dimineaţa aceea, şi de-a o avea mereu aproape, chiar dacă ar fi, în vecii vecilor, departe. Era, acum încerc să înţeleg, ca şi cum întreaga lume, care neîndoielnic este asemenea unei cărţi scrise de degetul lui Dumnezeu, în care fiecare lucru ne vorbeşte de nesfârşita bunătate a creatorului său, în care fiecare creatură este scriptură şi oglindă a vieţii şi a morţii, în care cel mai neînsemnat trandafir se face glosă a drumului nostru pământesc, în sfârşit totul, nu-mi vorbea despre altceva decât despre chipul pe care-l întrevăzusem cu greu în umbrele încărcate de mirosuri ale bucătăriei. Căutam cu îngăduinţă la aceste închipuiri, pentru că-mi spuneam (sau mai bine zis nu-mi spuneam, pentru că în clipa aceea nu-mi alcătuiam în cap gânduri care să se poată tălmăci în cuvinte) că dacă lumea întreagă este menită să-mi vorbească despre puterea, bunătatea şi înţelepciunea creatorului, şi că în dimineaţa aceea lumea întreagă îmi vorbea despre fata care (deşi păcătoasă cum era) era tot un capitol din marea carte a creaţiei, un verset al marelui psalm cântat de cosmos — îmi spuneam (acum spun), că dacă se întâmpla aşa ceva, nu putea să nu facă parte din marele plan teofanic care guvernează universul, aranjat în chip de ţiteră, minune de consonanţă şi de armonie. Aproape beat, mă bucuram atunci de prezenţa ei în lucrurile ce vedeam şi dorind-o în ele vederea lor mă răsplătea. Şi cu toate acestea simţeam ceva ca o absenţă, deşi eram fericit de atâtea plăsmuiri ale unei prezenţe. Îmi este greu să lămuresc această tainică nepotrivire, semn că sufletul omului este atât de delicat şi nu se ţine niciodată de căile înţelepciunii divine, care a construit lumea ca pe un silogism perfect, ci din acest silogism ia doar idei izolate şi adesea disparate, de unde şi uşurinţa noastră de a cădea pradă nălucirilor necuratului. Era o nălucire a necuratului aceea care în acea dimineaţă mă tulbura atât de mult? Azi mă gândesc că era, pentru că eram novice, dar cred că sentimentul omenesc care mă frământa nu era rău în sine, ci doar în legătură cu starea în care mă aflam. Pentru că în sine era sentimentul care-l împinge pe bărbat spre femeie, cu scopul ca bărbatul să se împreune cu femeia, cum vrea apostolul neamurilor, şi amândoi să fie carne din aceeaşi carne şi împreună să procreeze noi făpturi omeneşti şi să se însoţească pe tăcute de la tinereţe până la bătrâneţe. Numai că apostolul a vorbit aşa doar acelora care caută leacul împotriva dorinţei de plăcere trupească şi în al cărui foc nu vor să se mistuie, amintind însă că mult mai de dorit este starea de neprihănire, căreia eu, monah, m-am consacrat. Şi deci eu pătimeam în dimineaţa aceea de ceea ce era un rău pentru mine, dar pentru alţii era un bine, şi un bine dintre cele mai dulci, pentru care acum înţeleg că tulburarea mea nu se datora depravării gândurilor mele, demne în sine şi suave, ci depravării raportului între gândurile mele şi jurămintele pe care le rostisem. Şi deci făceam rău că mă bucuram de un lucru bun într-o anumită privinţă, rău într-o alta, şi păcatul meu consta în încercarea de a împăca ceea ce îmi cerea sufletul raţional cu pofta firească. Acum ştiam că sufeream din pricina contrastului dintre apetitul exprimat intelectiv, în care ar fi trebuit să se manifeste imperiul voinţei, şi apetitul exprimat senzitiv, supus slăbiciunilor omeneşti. Deci actus appetiti sensitivi in quantum habent trasmutationen corporalem annexam, passiones dicuntur, non autem actus voluntatis. Şi actul meu apetitiv era într-adevăr întovărăşit de un tremur al întregului corp, de un impuls fizic spre strigăte şi agitaţie, îngerescul doctor spune că dorinţele aprinse nu sunt rele în sine, dacă sunt potolite de voinţa povăţuită de sufletul raţional. Dar sufletul meu raţional era în dimineaţa aceea amorţit de oboseala care ţinea în frâu apetitul irascibil, care se adresează binelui şi răului ca unor termeni de cucerit, şi nu apetitul concupiscibil, care se adresează binelui şi răului, ca fiind cunoscute. Ca să lămuresc nesăbuita mea uşurătate de atunci, voi spune astăzi, folosindu-mă de cuvintele îngerescului doctor, că eram neîndoielnic cuprins de dragoste care este patimă şi lege cosmică, pentru că şi gravitatea corpului este dragoste naturală. Şi de patima aceasta eram, fireşte, răpit, pentru că în patima aceasta appetitus tendit in appetibile realiter consequendum ut sit ibi finis motus. Din care, fireşte, amor facit quod ipsas res quae amantur, amanţi aliquo modo uniantur e amor est magis cognitivus quam cognitio. Prin urmare, eu vedeam acum fata mult mai bine decât o văzusem cu o seară înainte şi o înţelegeam intus et in cute, pentru că în ea mă înţelegeam pe mine şi în mine pe ea însăşi. Mă întreb acum dacă ceea ce simţeam era dragostea de prietenie, prin care semenul îşi iubeşte semenul, şi doreşte deci binele altuia, sau dragostea de împreunare, în care se doreşte propriul bine şi lipsa nu vrea decât ceea ce o împlineşte. Şi cred că dragostea de împreunare, de concupiscenţă fusese cea din noaptea ce trecuse, în care voiam de la fată ceea ce nu avusesem niciodată, în vreme ce în dimineaţa aceea nu voiam nimic de la fată, şi nu voiam decât binele ei, şi voiam ca ea să fie scoasă de sub puterea nevoii crude care o împingea să se dea pentru o fărâmă de mâncare, şi să fie fericită, şi nu mai voiam să-i mai cer nimic, ci doar să mă gândesc mai departe la ea şi s-o văd în oi, în boi, în copaci, în lumina limpede care învăluia cu bucurie totul în jurul abaţiei.
Acum ştiu că pricina dragostei este binele, şi ceea ce este bine se defineşte prin cunoaştere, şi nu poate fi iubit decât ceea ce este aflat ca bine, în timp ce pe fată am cunoscut-o, da, ca bine al apetitului irascibil, dar ca rău al voinţei. Dar atunci eram pradă atâtor şi atât de potrivnice mişcări sufleteşti, pentru că ceea ce simţeam era asemenea dragostei celei mai sfinte, aşa cum o descriau doctorii: ea îmi provoca extazul, în care cine iubeşte şi cine este iubit vor acelaşi lucru (şi printr-o tainică iluminare eu ştiam în clipa aceea că fata, oriunde se afla, voia aceleaşi lucruri pe care le voiam şi eu), şi simţeam pentru ea o mare gelozie, dar nu din cele rele, condamnate de Pavel în prima sa epistolă către corinteni, care este princi-pium contentionis, şi nu îngăduie consortium in amato, ci pe acela de care vorbeşte Dionisie în Nomi Divini, prin care şi Dumnezeu este numit geloso propter multum amorem quem habet ad existentia (şi eu o iubeam pe fată tocmai pentru că ea exista, şi eram bucuros, nu invidios, că ea exista). Eram gelos în felul în care, pentru îngerescul doctor, gelozia este motus in amatum, gelozie din prietenie, care te face să te ridici împotriva a tot ce vatămă ceea ce iubeşti (şi eu nu-mi închipuiam în clipa aceea decât cum s-o eliberez pe fată din puterea ce-i cumpăra carnea, murdărind-o cu poftele sale blestemate).
Acum ştiu, cum spune doctorul, că dragostea poate să vatăme pe cel care iubeşte, dacă este neînfrânat. Şi a mea era neînfrânată. Am încercat să explic ce gândeam atunci şi nicidecum să îndreptăţesc ceea ce simţeam. Vorbesc de acele înflăcărări vinovate pe care le-am avut în tinereţe. Erau rele, dar adevărul mă sileşte să spun că atunci le-am descoperit ca din cale-afară de bune. Şi aceasta slujeşte drept pildă pentru cel care, ca şi mine, va cădea în capcanele ispitei. Azi, ajuns la bătrâneţe, aş şti o mie de chipuri de a scăpa de asemenea momeli (şi mă întreb cât de trufaş trebuie să fiu, de vreme ce am scăpat de diavolul desfrâului, dar n-am scăpat de altele, aşa încât mă mai întreb dacă ceea ce fac acum nu este supunere oarbă faţă de patima pământeană a reamintirii, o neroadă încercare de a scăpa de curgerea vremii, de moarte).
Atunci am scăpat doar printr-un instinct miraculos. Fata îmi apărea în natură şi în toate cele din jurul meu făcute de mâna omului. Am încercat, deci, printr-o fericită intuiţie sufletească, să mă cufund într-o totală contemplaţie a acelor lucruri. Am privit munca văcarilor care scoteau boii din staul, a porcarilor care aduceau mâncare la porci, a păstorilor care asmuţeau câinii ca să adune oile la un loc, a ţăranilor care duceau grâu uscat şi mei la mori, de unde ieşeau cu saci de făină de soi. M-am cufundat în contemplarea naturii, încercând să uit de gândurile mele, şi încercând să privesc fiinţele doar aşa cum ne apar, şi de a uita cu totul de mine, văzându-i, plin de bucurie.
Cât de frumos era spectacolul naturii, neatinse încă de înţelepciunea, adesea stricată, a omului!
Am văzut mielul, căruia i s-a dat acest nume ca pentru a i se recunoaşte neîntinarea şi bunătatea lui. Într-adevăr, numele de agnus vine de la faptul că acest animal agnoscit recunoaşte propria mamă, şi-i recunoaşte glasul în mijlocul turmei, în timp ce mama, printre atâţia miei cu aceeaşi formă şi acelaşi behăit, îl recunoaşte întotdeauna şi numai pe puiul ei, şi-l hrăneşte. Am văzut oaia, căreia ovis i se spune ab oblatione, pentru că slujea, din cele mai vechi timpuri, pentru ritualurile de sacrificiu; oaia care, după cum e obiceiul ei, la începutul iernii caută iarba cu lăcomie şi se umflă de nutreţ înainte ca locurile de păscut să fie arse de ger. Şi turmele erau supravegheate de câini, numiţi aşa de la canor (cântăreţ) din pricina lătratului lor. Animal fără cusur, printre altele, cu înzestrări de agerime dintre cele mai mari, câinele îl recunoaşte pe stăpânul lui şi este dresat pentru vânătoarea de fiare prin păduri, pentru paza turmei împotriva lupilor, apără casa şi pe copilaşii stăpânului său, şi uneori în împrejurări din acestea de apărare este omorât. Regele Garamante, care a fost aruncat în temniţă de duşmanii lui, a fost adus îndărăt acasă de o haită de două sute de câini, care şi-au făcut drum printre pilcurile de vrăjmaşi; câinele lui Iason Licias, după ce stăpânul lui a murit, n-a mai vrut să primească de mâncare până când a murit de foame; cel al regelui Lisimah s-a aruncat pe rugul stăpânului său ca să moară împreună cu el. Câinele are virtutea de a vindeca rănile lingând cu limba lui, şi cu limba căţeluşilor lui se pot însănătoşi leziunile intestinale. Prin natură este obişnuit să folosească de două ori aceeaşi mâncare, după ce a vomitat-o. Austeritate care este simbolul perfecţiunii spiritului, după cum puterea tămăduitoare a limbii sale este simbolul curăţirii de păcate, dobândită prin spovedanie şi ispăşire. Dar faptul că acest animal se întoarce iar la ceea ce a vomitat este şi semn că, după spovedanie, se întoarce la aceleaşi păcate de la început, şi această învăţătură mi-a fost foarte de folos în dimineaţa aceea pentru a preveni sufletul meu, în timp ce admiram minunile naturii.
Între timp, paşii mă duceau la staulele boilor, care ieşeau cu grămada minaţi de bouarii lor. Mi-au apărut numaidecât cum erau şi sunt, simbol al prieteniei şi al bunătăţii, pentru că la muncă fiecare bou se întoarce să-l caute pe tovarăşul lui de jug, dacă cumva el e absent în clipa aceea, şi îndreaptă spre el mugete prieteneşti. Boii învaţă ascultători să se întoarcă singuri la staul când plouă, iar când se adăpostesc în iesle îşi saltă mereu capul ca să privească afară dacă a trecut vremea urâtă, pentru că doresc să se întoarcă la muncă. Şi cu boii ieşeau în clipa aceea viţeluşii care, masculi şi femele, îşi primesc numele lor de la cuvântul viriditas sau chiar de la virgo, pentru că la vârsta aceea ei sunt încă proaspeţi, tineri şi căşti şi rău făcusem şi făceam, mi-am spus, să văd în mişcările lor graţioase o imagine a fetei care nu era castă. La lucrurile acestea m-am gândit, împăcat din nou cu lumea şi cu mine însumi, văzând munca plină de voie bună a orei de dimineaţă. Şi nu m-am mai gândit la fată, sau mai bine zis mi-am dat silinţa să prefac înflăcărarea ce simţeam pentru ea într-un sentiment de bucurie lăuntrică şi de pace plină de smerenie.
Mi-am spus că lumea era bună şi demnă de laudă. Că bunătatea lui Dumnezeu este arătată şi prin fiarele cele mai înspăimântătoare, cum ne lămureşte Honorius Augustoduniensis*. Este adevărat, există şerpi atât de mari încât înghit cerbii şi înoată străbătând oceanul, apoi mai e fiara conocrocă, cu trup de asin, coarne de capră de munte, pieptul şi fălcile de leu, piciorul de cal, dar despicat la copită precum cel de bou, o tăietură a gurii care ajunge până la urechi, voce aproape omenească şi, în loc de dinţi, un singur os, tare. Şi mai există fiara manticoră, cu chip de om, trei rânduri de dinţi, trupul de leu, coada de scorpion, ochii verzi-albăstrii, culoarea sângelui şi vocea asemenea şuieratului şarpelui, lacomă de carne omenească. Şi există monştri cu opt degete la picioare şi boturi de lup, unghii încovoiate, piele de oaie şi lătrat de câine, care devin negri, nu albi la bătrâneţe şi de multe ori ajung să depăşească vârsta noastră. Şi există creaturi cu ochi pe umeri şi două guri în piept în loc de nări, pentru că nu au cap, şi încă altele care locuiesc de-a lungul fluviului Gange, care trăiesc numai din mirosul unui anumit măr, şi cum se îndepărtează de locul acela mor. Dar chiar şi aceste fiare dezgustătoare cântă pe feluritele lor limbi laude întru slava Creatorului şi a înţelepciunii sale, ca şi câinele, boul, oaia, mielul şi linxul. Cât de mare este, mi-am spus atunci, repetând cuvintele lui Vincenzo Belovacense, cea mai neînsemnată frumuseţe a acestei lumi, şi cât de plăcută este pentru ochiul raţiunii privirea atentă nu numai a ordinii, şi a numerelor, şi a modurilor cum sunt alcătuite lucrurile, atât de plăcut orânduite pretutindeni în univers, dar şi scurgerea vremurilor care se deapănă fără încetare de-a lungul unor înşiruiri şi căderi, însemnate de moartea a tot ce se naşte. Mărturisesc, aşa păcătos cum sunt, cu sufletul meu mărunt încă prizonier cărnii, că am fost tulburat de o dulce pornire spre creator şi ordinea acestei lumi şi am admirat cu o fericită veneraţie măreţia şi trăinicia creaţiunii.
În această bună dispoziţie spirituală m-a găsit maestrul meu când, purtat de gânduri şi fără să-mi dau seama, după ce am străbătut aproape toată suprafaţa abaţiei, m-am pomenit din nou acolo unde ne despărţiserăm cu două ore înainte. Aici şedea Guglielmo şi ceea ce mi-a spus m-a smuls din gândurile mele şi mi-a întors din nou mintea spre întunecatele taine ale abaţiei.
Guglielmo părea foarte mulţumit, avea în mână foaia lui Venanzio pe care până la urmă o descifrase. Ne-am dus în chilia lui, departe de urechile prea curioase, şi mi-a tradus cele ce citise. După fraza în dialect zodiacal (secretam finis Africae manus supra idolum age primum et septimum de quatuor), iată ce spunea textul grecesc:
Veninul înspăimântător care aduce purificarea...
Arma cea mai bună pentru a distruge duşmanul...
Foloseşte persoanele umile, josnice şi urâte, trage profit din defectele lor... Nu trebuie să moară...
Nu în casele nobililor şi în ale celor puternici, ci în satele ţăranilor, după mese îmbelşugate şi libaţiuni...
Trupuri scurte, chipuri diforme.
Profită de fecioare şi se culcă cu târfe, nu rele, fără teamă.
Un alt adevăr, o altă imagine a adevărului...
Venerabilele mofturi muiereşti.
Piatra neruşinată se rostogoleşte pe câmpie... Sub ochi.
Trebuie să înşeli şi să descoperi înşelătoria, a spune lucrurile pe dos decât se credea, a spune ceva şi a înţelege altceva.
La ei greierii cântau de pe pământ.
Nimic altceva. După socotinţa mea, prea puţin, aproape nimic. Păreau aiurelile unui dement, şi i-am spus-o şi lui Guglielmo.
— S-ar putea. Şi pare şi mai dement decât din cauza traducerii mele. Cunosc limba greacă destul de relativ. Şi cu toate astea, presupunând că Venanzio ar fi nebun, sau că ar fi nebun autorul cărţii, lucrul acesta nu ne-ar spune de ce atâtea persoane, şi nu toate nebune, s-au apucat ca mai întâi să ascundă cartea, apoi s-o regăsească...
— Dar cele scrise aici vin din cartea misterioasă?
— E vorba, fără îndoială, de lucruri scrise de Venanzio. Vezi şi tu, nu e vorba de un pergament antic. Şi trebuie să fie nişte însemnări făcute după citirea unei cărţi, altfel Venanzio — nu ar fi scris în greceşte. El a recopiat, desigur prescurtându-le, nişte fraze pe care le-a găsit în volumul furat de la finis Africae. L-a dus în scriptorium şi a început să-l citească, însemnându-şi ceea ce îi părea că merită să-şi însemneze. Apoi s-a întâmplat ceva. Sau i-a venit rău, sau l-a auzit pe careva urcând. Atunci a pus jos cartea, împreună cu însemnările, sub masa lui, făgăduindu-şi, poate, s-o reia mai târziu, seara. În orice caz, numai pornind de la această foaie putem reconstitui natura cărţii tainice, şi numai de la natura acelei cărţi va fi cu putinţă să dibuim natura ucigaşului. Pentru că în orice crimă făptuită pentru stăpânirea unui obiect, natura obiectului trebuie să ne dea o idee, chiar şi palidă, despre natura ucigaşului. Dacă se ucide pentru o mână de aur, ucigaşul va fi o persoană lacomă, dacă se face pentru o carte, ucigaşul va fi dornic să păstreze pentru sine secretul acelei cărţi. Trebuie deci să se ştie ce spune cartea pe care noi nu o avem.
— Şi o să fiţi dumneavoastră în stare, cu aceste câteva rânduri, să înţelegeţi despre ce carte e vorba?
— Dragă Adso, acestea par cuvintele unei cărţi sfinte, al căror înţeles este dincolo de litera scrisă. Citindu-le azi dimineaţă, după ce am vorbit cu chelarul, m-a uimit faptul că şi aici se aminteşte despre oamenii simpli şi de ţărani ca posedând un adevăr deosebit de cel al înţelepţilor. *Dhelarul a dat de înţeles că o ciudată cârdăşie îl leagă de Malachia. Oare să fi ascuns Malachia vreun text eretic pe care să i-l fi încredinţat Remigio? Atunci Venanzio ar fi citit şi adnotat cine ştie ce tainice instrucţiuni care să adune vreo comunitate de oameni răi şi ticăloşi în vreo revoltă împotriva a tot şi a tuturor. Dar...
— Dar?
— Dar două fapte stau împotriva acestei ipoteze a mea. Unul e că Venanzio nu părea interesat în asemenea chestiuni; el era un traducător de texte greceşti, nu un predicator de erezii. Celălalt este că fraze ca acelea despre mofturile muiereşti, despre piatră şi despre greieri n-ar putea fi explicate de această ipoteză...
— Poate că sunt enigme cu alt înţeles, i-am propus eu. Sau aveţi şi o altă ipoteză?
— O am, dar încă e nedesluşită. Mi se pare, citind această pagină, că am mai citit unele dintre cuvintele astea, şi îmi revin în minte fraze asemănătoare pe care le-am mai întâlnit altundeva. Mi se pare chiar că foaia aceasta vorbeşte despre ceva de care s-a mai vorbit zilele trecute... dar nu-mi amintesc ce anume. Trebuie să mă gândesc la asta. Poate că trebuie să citesc alte cărţi.
— Cum aşa? Ca să ştiţi ce spune o carte trebuie să citiţi alte cărţi?
— Uneori se poate face şi aşa. Adesea cărţile vorbesc despre alte cărţi. Adesea o carte nevătămătoare este ca o sămânţă, care înfloreşte într-o carte vătămătoare, sau invers, este un fruct dulce al unei rădăcini amare. Nu ai putea, citindu-l pe Albert, să ştii ce ar fi putut spune Toma? Sau citindu-l pe Toma, ce ar fi putut să spună Averroes?
— Aşa este, am spus eu, minunându-mă. Până atunci crezusem că orice carte vorbea despre lucrurile, omeneşti sau dumnezeieşti, ce se află în afara cărţilor. Acum mă dumiream că nu arareori cărţile vorbesc despre cărţi, sau e ca şi cum ar vorbi între ele. În lumina gândului acestuia, biblioteca mi s-a părut şi mai neliniştitoare. Era deci locul unui îndelungat şi secular murmur, al unui dialog de nedesluşit între pergament şi pergament, un lucru viu, un receptacul de puteri de nestăpânit de o minte omenească, tezaur de taine emanate de atâtea minţi, sau supravieţuind morţii celor care le făcuseră sau le mijlociseră apariţia.
— Dar atunci, am spus, la ce foloseşte să ascunzi cărţi, dacă de la cărţile obişnuite se ajunge la cele de taină?
— În decursul veacurilor nu foloseşte la nimic. Dar în decursul anilor şi al zilelor foloseşte la ceva. Vezi, deci, cum ne-am rătăcit noi.
— Şi deci o bibliotecă nu este un instrument care să răspândească adevărul, ci ca să-i întârzie ieşirea la iveală? am întrebat înmărmurit.
— Nu întotdeauna şi nu neapărat. În cazul ăsta, însă, este.

Ziua a patra
Sexta

în care Adso se duce să caute trufe şi-i găseşte pe minoriţi sosind, aceştia stau îndelung de vorbă cu Guglielmo şi cu Ubertino şi se află lucruri foarte triste despre Ioan al XXII-lea

După aceste constatări, maestrul meu a hotărât să nu mai facă nimic. Am mai spus că avea uneori momente din acestea de totală lipsă de activitate, ca şi cum ciclul neîncetat al astrelor s-ar fi oprit, şi el o dată cu ele. Aşa a făcut în dimineaţa aceea. S-a întins pe salteaua de paie cu ochii deschişi în gol şi mâinile încrucişate pe piept, abia mişcând buzele, ca şi cum ar fi şoptit o rugăciune, dar fără regularitate şi pioşenie.
M-am gândit că se gândeşte şi am hotărât să respect meditaţia lui. M-am întors în curte şi am văzut că soarele îşi pierduse din putere. Din frumoasă şi luminoasă cum era, dimineaţa (în timp ce ziua era pe cale să lase în urmă prima sa jumătate) se făcea acum umedă şi ceţoasă. Nori mari se mişcau dinspre miazănoapte şi se pregăteau să năvălească peste partea de sus a platoului, acoperindu-l cu o pâclă uşoară. Părea ceaţă, şi poate că ceaţă se ridica şi din pământ, dar la depărtarea aceea era greu să desluşeşti pâclele care veneau de jos de cele care coborau de sus. Începeau să se zărească cu greu siluetele clădirilor mai depărtate.
L-am văzut pe Severino adunând porcarii şi pe unele dintre animalele lor, cu bucurie. Mi-a spus că se duceau sus pe munte, şi la vale, ca să caute rădăcini de trufe. Eu nu cunoşteam încă acel fruct delicios de la poalele pădurii, care creştea în peninsula aceea şi părea tipic pentru pământurile benedictine, fie la Norcia — negre —, fie în locurile acelea — mai albe şi mai parfumate. Severino mi-a lămurit cum era şi cât de gustos era pregătit fructul acela în chipuri cât mai felurite. Şi mi-a spus că era foarte greu de găsit, pentru că se ascunde sub pământ, mai pitit decât o ciupercă, şi singurele animale care erau în stare să-l dezgroape, luându-se după mirosul lor, erau porcii. Numai că, de cum îl găseau, voiau să-l devoreze, şi trebuia să-i îndepărtezi repede şi să te apuci să dezgropi trufele. Am mai aflat apoi că mulţi gentilomi nu se ruşinau şi se dedau unei asemenea vânători, urmărind porcii ca şi când ar fi fost gonaci de mare soi, şi urmaţi la rândul lor de servitori cu sape. Îmi amintesc chiar că un senior din locurile noastre mai înaintat în vârstă, aflând că eu cunosc Italia, m-a întrebat dacă n-am văzut cumva acolo seniori mergând cu porcii la păscut, şi eu am râs, înţelegând în schimb că se duceau să caute trufe. Dar de cum i-am spus aceluia că seniorii cu pricina se duceau să caute tar-tufo în pământ, ca să le mănânce, a înţeles că eu spuneam că umblau să-l găsească pe der Teufel, adică pe dracu, şi şi-a făcut cu credinţă semnul crucii, privindu-mă speriat. Apoi neînţelegerea a fost lămurită şi am râs amândoi. Astfel este magia vorbirilor omeneşti, care prin înţelegere omenească însemnează adesea, cu sunete egale, lucruri deosebite.
Făcut curios de pregătirile lui Severino, am hotărât să-l urmez şi pentru că am înţeles că el pornea în căutarea aceea şi ca să uite tristele întâmplări care-i apăsau pe toţi; şi eu m-am gândit că, ajutându-l să-şi uite gândurile lui, aş fi izbutit, poate, dacă nu să le uit, măcar să le ţin în frâu pe ale mele. Şi nu ascund, pentru că am hotărât să scriu întotdeauna adevărul şi numai adevărul, că în taină îmi surâdea gândul că, odată coborât în vale, aş fi putut cumva să întrezăresc pe cineva despre care nu spun. Dar mie însumi şi aproape cu voce tare mi-am declarat în schimb, întrucât în ziua aceea se aştepta sosirea celor două delegaţii, că aş fi putut să mă văd măcar cu una dintre ele.
Pe măsură ce coboram cotiturile muntelui, aerul devenea mai limpede; nu că reapărea soarele, întrucât partea de sus a cerului era încărcată de nori, dar lucrurile începeau să se vadă cu precizie pentru că ceaţa râmânea deasupra capetelor noastre. Ba chiar, de cum am coborât mai mult, m-am întors să privesc vârful muntelui, şi n-am mai văzut nimic: de la jumătatea urcuşului în sus, vârful înălţimii, platoul, Edificiul, totul dispăruse în nori.
În dimineaţa sosirii noastre, când încă mai eram printre munţi, la unele cotituri mai era încă posibil să vezi, la nu mai mult de zece mile, sau mai puţin, poate, marea. Călătoria noastră fusese bogată în surprize, pentru că deodată te aflai ca pe o terasă de munte care cobora drept deasupra unor golfuri foarte frumoase, şi nu după mult timp se intra în nişte guri adânci, unde munţi se ridicau printre munţi, şi unul îl împiedica pe altul să i se vadă creasta îndepărtată, în vreme ce soarele pătrundea cu greu până-n fundul văilor. Dar niciodată ca în locul acela din Italia nu am văzut atât de strimte şi de neaşteptate întrepătrunderi de mare şi de munte, de litorale şi de peisaje alpine, şi în vântul care şuiera prin trecători se putea înţelege schimbătoarea luptă între adierile marine şi suflările de gheaţă dintre stânci.
În dimineaţa aceea, în schimb, totul era cenuşiu, şi aproape alb ca laptele, şi nu se vedeau orizonturi chiar şi când trecătorile se deschideau spre coastele îndepărtate. Dar zăbovesc în amintiri de puţină însemnătate faţă de rosturile întâmplărilor care ne chinuiesc, răbdătorul meu cititor. Astfel nu voi spune alte întâmplări din căutarea noastră de der Teufel. Şi voi vorbi mai degrabă despre legaţia fraţilor minoriţi, pe care am văzut-o primul, dând numaidecât fuga la Guglielmo să-l vestesc.
Maestrul meu a lăsat ca nou-sosiţii să intre şi să fie salutaţi de Abate, cum cerea ritualul. Apoi s-a dus să întâlnească grupul şi a urmat un şir de îmbrăţişări şi de saluturi frăţeşti.
Trecuse deja ora mesei, dar fusese întinsă una pentru oaspeţi şi Abatele a avut delicateţea să-i lase între ei, şi singuri numai cu Guglielmo, fără să mai fie supuşi îndeletnicirilor cerute de regulă, liberi să se hrănească şi să schimbe în acelaşi timp păreri între ei; dat fiind că era, în sfârşit, vorba (Dumnezeu să ne ierte nefericita asemănare) de o adunare de război, care să se ţină cât mai repede, înainte de a sosi armata vrăjmaşă, adică legaţia avignoneză.
Nu are rost să mai spun că nou-veniţii s-au întâlnit numaidecât cu Ubertino, pe care toţi l-au salutat cu surprindere, bucurie şi veneraţie, care se datorau şi absenţei sale îndelungate şi temerilor care apăruseră după dispariţia lui, şi calităţilor acelui curajos luptător, care de zeci şi zeci de ani se luptase pentru aceeaşi cauză ca şi ei.
Despre călugării care alcătuiau grupul voi vorbi mai târziu când voi spune despre reuniunea din ziua următoare. Asta şi pentru că eu am vorbit foarte puţin cu ei, prins cum eram de consiliul în trei care s-a stabilit imediat între Guglielmo, Ubertino şi Michele din Cesena.
Michele trebuie să fi fost un om foarte ciudat: foarte înflăcărat în pasiunea lui franciscană (avea uneori gesturile, accentele lui Ubertino în momentele sale de extaz mistic); foarte uman şi jovial în natura sa pământeană de om de prin Romagna, în stare să preţuiască o masă bună şi bucuros să se întâlnească cu prietenii; pătrunzător şi evaziv, devenind dintr-o dată atent şi viclean ca o vulpe, ascuns ca o cârtiţă când se atingeau probleme privitoare la legăturile cu oamenii puternici, în stare de veselie mare, de înflăcărări nestăvilite, de tăceri grăitoare, priceput să-şi abată privirea de la cel cu care vorbea, când întrebarea aceluia cerea să se ascundă, prin abaterea discuţiei, refuzul de a răspunde.
Despre el am mai spus câte ceva în paginile dinainte, şi erau lucruri de care auzisem vorbindu-se de persoane cărora poate că li se spuseseră. Acum, în schimb, înţelegeam mai bine multe dintre purtările sale contradictorii şi din neaşteptatele schimbări de plan politic cu care uimise în ultimii ani chiar şi pe prietenii şi adepţii lui. Ministru general al ordinului fraţilor minoriţi, era în principiu urmaşul Sfântului Francisc, în fapt urmaşul interpreţilor săi: trebuia să se întreacă cu sfinţenia şi cu înţelepciunea unui înaintaş ca Bonaventura din Bagnoregio, trebuia să garanteze respectul regulii, dar în acelaşi timp şi avuţiile ordinului, atât de puternic şi de răspândit, trebuia să aplece urechea la curţile şi la magistraturile orăşeneşti de la care ordinul dobândea, chiar şi sub formă de pomană, daruri şi moşteniri, motiv de prosperitate şi de bogăţie; şi trebuia, în acelaşi timp, să bage de seamă ca nevoia de ispăşire să nu-i scoată în afara ordinului pe spiritualii cei mai înflăcăraţi, dezorganizând acea strălucită comunitate al cărei cap era, într-o constelaţie de bande de eretici. Trebuia să-i fie pe plac papei, Imperiului, călugărilor săraci, Sfântului Francisc, care desigur că-l supraveghea din cer, poporului creştin, care-l supraveghea de pe pământ. Când Ioan îi condamnase pe toţi spiritualii drept eretici, Michele nu zăbovise să-i dea pe mână cinci dintre cei mai îndărătnici călugări din Provenţa, lăsând ca pontiful să-i ardă pe rug. Dar înţelegând (şi nu trebuie să fi fost străină acţiunea lui Ubertino) că mulţi din ordin simpatizau cu adepţii simplităţii evanghelice, întorsese în aşa fel lucrurile încât capitulul de la Perugia, patru ani mai târziu, să argumenteze tocmai în favoarea celor arşi pe rug. Fireşte, încercând să resoarbă o nevoie, care putea fi considerată eretică, în acţiunile şi în instituţiile ordinului, şi voind ceea ce ordinul voia acum să fie ceva voit de papă. Dar în vreme ce aştepta să-l convingă pe Papă, fără aprobarea căruia nu voia să treacă la fapte, nu se împotrivise să primească favorurile împăratului şi ale teologilor imperiali. Doar cu doi ani înaintea zilei în care-l vedeam, impusese călugărilor săi, în capitulul general de la Lyon, să vorbească despre persoana papei doar cu moderaţie şi respect (şi asta la puţine luni după ce papa vorbise despre minoriţi, ridicându-se împotriva „lătrăturilor” lor, a greşalelor lor şi a smintelilor lor). Dar acum era la masă, foarte prietenos, cu persoane care vorbeau despre papă cu un strop mult prea mic de respect.
Despre rest am mai spus. Ioan îl voia la Avignon, el voia şi nu prea voia să se ducă, iar întâlnirea de a doua zi ar fi trebuit să hotărască asupra modalităţilor şi asupra garanţiilor legate de o călătorie care n-ar fi trebuit să apară ca un act de supunere, dar nici ca un act de înfruntare. Nu cred că Michele se întâlnise vreodată personal cu Ioan, cel puţin de când era papă. În orice caz, nu-l vedea de multă vreme, şi prietenii lui se grăbeau să-i zugrăvească în culori foarte întunecate figura acelui simoniac.
— Un lucru ar trebui să înveţi, îi spunea Guglielmo, să nu te încrezi în jurămintele lui, de care el se ţine întotdeauna în formă, încălcându-le în substanţă.
— Toţi ştiu, spunea Ubertino, ce s-a întâmplat în timpul alegerii sale...
— Nu i-aş spune alegere, ci autoalegere, s-a amestecat un comesean, despre care apoi am auzit că-i spuneau pe italieneşte Ugo din Novocastro, cu un accent înrudit cu cel al maestrului meu, căci era şi el englez. De altfel, şi moartea lui Clement al V-lea n-a fost niciodată prea clară. Regele nu-i iertase niciodată că-i făgăduise să pună în discuţie publică memoria lui Bonifaciu al VIII-lea şi apoi că făcuse totul pentru a nu-l renega pe predecesorul său. Cum a murit el la Carpentras, nimeni nu ştie prea bine. Fapt este că atunci când cardinalii s-au adunat la Carpentras pentru conclav, noul papă nu a ieşit, pentru că (şi pe drept cuvânt) disputa se ducea în legătură cu alegerea dintre Avignon şi Roma. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat în zilele acelea, un masacru, mi s-a spus, cu cardinalii ameninţaţi de nepotul papei mort, cu servitorii lor sfârtecaţi, cu palatul dat flăcărilor şi cu cardinalii care au cerut ajutorul regelui, rege care zice că niciodată n-a vrut ca papa să dezerteze de la Roma, ce smintit, iar ei să aleagă cum se cuvine... Apoi Filip cel Frumos moare, şi el, Dumnezeu ştie cum...
— Sau diavolul o şti, a spus Ubertino închinându-se, imitat de toţi.
— Sau diavolul o şti, a admis Ugo cu un rânjet.
— În sfârşit, urmează un alt rege, supravieţuieşte optsprezece luni, moare, moare după puţine zile şi moştenitorul său abia născut, fratele lui, regentul, ocupă tronul...
— Şi tocmai acest Filip al V-lea este cel care, pe timpul când încă era conte de Poitiers, i-a adunat laolaltă pe cardinalii care fugeau de la Carpentras, a spus Michele.
— Într-adevăr, a continuat Ugo, i-a adunat în conclavul de la Lyon, în mănăstirea dominicanilor, jurând să le apere integritatea şi să nu-i ţină prizonieri. Dar, de cum aceia se lasă în mâna lui, nu numai că pune să-i încuie cu cheia (care ar fi, de altfel, cel mai chibzuit şi mai drept lucru), dar le împuţinează şi mâncarea pe zi ce trece până când nu vor fi luat o hotărâre. Şi fiecăruia îi făgăduieşte să-l susţină în pretenţiile lui la Sfântul Scaun. Când se urcă pe tron, cardinalii, obosiţi să fie prizonieri de doi ani, de teamă să nu rămână acolo pentru tot restul vieţii, mâncând foarte prost, acceptă totul, lacomii, suind pe scaunul lui Petru pe gnomul acela, trecut cu mult de şaptezeci de ani...
— Adevărat gnom, a râs Ubertino, şi cam ofticos la mutră, mititelul, dar mult mai zdravăn şi mult mai şiret decât se credea.
— Fecior de cizmar, a pufnit unul dintre legaţi.
— Christos era fecior de tâmplar! l-a pus la punct Ubertino. Dar nu despre asta e vorba. E un om citit, a studiat legile la Montpellier şi medicina la Paris, a ştiut să-şi cultive prieteniile în chipul cel mai potrivit pentru a avea sediile episcopale şi tichia de cardinal când i se părea că trebuie, iar când a fost sfetnicul lui Robert de Savoia, la Napoli, i-a minunat pe toţi prin ascuţimea minţii sale. Iar ca episcop de Avignon a dat toate sfaturile potrivite (potrivite, spun, cu scopul acelei triste acţiuni) lui Filip cel Frumos ca să-i distrugă pe Templieri. Şi după alegere a izbutit să scape de un complot al cardinalilor care voiau să-l ucidă... Dar nu despre asta vreau să spun, vorbeam de îndemânarea lui în trădarea jurămintelor, fără să poată fi învinuit de sperjur. Când a fost ales, şi pentru a fi ales, i-a făgăduit cardinalului Orsini că avea să readucă scaunul papal la Roma, şi a jurat pe ostia sfinţită că dacă nu şi-ar fi respectat făgăduiala, nu avea să se mai suie niciodată pe un cal sau pe un măgar. Ei, bine, ştiţi ce a făcut vulpoiul ăsta? Când s-a încoronat la Lyon (împotriva voinţei regelui, care voia ca ceremonia să se desfăşoare la Avignon), a călătorit apoi de la Lyon la Avignon cu barcazul!
Călugării au râs cu toţii. Papa era un sperjur, dar nu se putea spune că nu avea minte în cap.
— Este un neruşinat, a comentat Guglielmo. Nu ne-a spus Ugo că nici n-a încercat măcar să-şi ascundă credinţa lui cea slabă? Nu mi-ai povestit tu, Ubertino, despre ceea ce i-a spus lui Orsini la sosirea lui la Avignon?
— Sigur, a spus Ubertino, a spus că cerul Franţei era aşa de frumos încât nu vedea de ce-ar fi trebuit să pună piciorul într-un oraş plin de ruine ca Roma. Şi pentru că papa, ca şi Petru, avea puterea de a lega şi dezlega, el îşi exercita acum această putere, şi hotăra să rămână acolo unde era şi unde sta atât de bine. Şi cum Orsini a încercat să-i amintească atunci că datoria lui era să trăiască pe colinele vaticane, l-a chemat aspru la supunere şi a întrerupt discuţia. Dar n-am terminat povestea cu jurământul. Când a coborât din barcaz, ar fi trebuit să încalece o iapă albă, urmat de cardinali pe cai negri, cum era tradiţia. Şi, în schimb, s-a dus pe jos la palatul episcopal. După câte ştiu, într-adevăr, nu s-a mai urcat niciodată pe cal. Şi de la acest om, Michele, te poţi aştepta să respecte cu credinţă garanţiile pe care ţi le-a dat?
Michele a stat multă vreme în tăcere. Apoi a spus:
— Pot înţelege dorinţa papei de a rămâne la Avignon şi nu o discut. Dar el nu va putea discuta dorinţa noastră de sărăcie şi interpretarea noastră a exemplului lui Christos.
— Nu fi naiv, Michele, s-a amestecat Guglielmo, dorinţa noastră, a voastră, o face să apară într-o lumină de spaimă pe a lui. Trebuie să-ţi dai seama că de secole nu s-a mai ridicat niciodată pe scaunul pontifical un om mai lacom. Târfele Babilonului, împotriva cărora tuna într-o vreme Ubertino al nostru, papii corupţi despre care vorbeau poeţii ţării tale ca acel Alighieri, erau nişte miei blânzi şi potoliţi în comparaţie cu Ioan. E o coţofană hoaţă, un cămătar evreu, la Avignon se fac afaceri mai mari decât la Florenţa. Am aflat despre tranzacţia murdară cu nepotul lui Clement, Bertrand de Goth, cel cu masacrul de la Carpentras (în care, printre altele, cardinalii au fost uşuraţi de toate bijuteriile lor): acesta pusese mâna pe tezaurul unchiului său, care nu era un fleac, şi lui Ioan nu-i scăpase nimic din ceea ce furase (în Cum venerabiles înşiră cu precizie monedele, vasele de aur şi de argint, cărţile, covoarele, pietrele preţioase, ornamentele...). Ioan însă s-a prefăcut că nu ştia că Bertrand pusese mâna pe mai mult de un milion şi jumătate de fiorini de aur în timpul jefuirii de la Carpentras, şi a discutat de alţi treizeci de mii de fiorini, pe care Bertrand mărturisea că îi avea de la unchiul său pentru un „scop de credinţă”, adică pentru cruciadă, S-a dovedit că Bertrand păstrase jumătate din suma pentru cruciadă, iar cealaltă jumătate s-a dus la scaunul pontifical. Apoi Bertrand n-a mai făcut niciodată cruciada sau cel puţin n-a făcut-o încă, şi papa n-a văzut un fiorin.
— Aşadar nu-i chiar atât de priceput, a spus Michelle...
— Este singura dată când s-a lăsat tras pe sfoară într-o afacere de bani, a zis Ubertino. Trebuie să ştii bine cu ce soi de negustor ai de-a face. in toate celelalte cazuri a arătat o abilitate drăcească în a aduna bani. Este un rege Midas, tot ce atinge se preface în aur care se îngrămădeşte în visteriile din Avignon. Ori de câte ori am intrat în apartamentele sale am găsit bancheri, zarafi şi mese încărcate cu aur şi clerici care numărau şi grămădeau fiorinii unii peste alţii... Şi o să vezi ce palat şi-a ridicat, cu bogăţii care cândva se bănuiau a fi doar la împăraţii Bizanţului sau la Marele Han al tătarilor. Şi acum înţelegi de ce a emis toate acele bule împotriva ideii de sărăcie. Dar ştii ce i-a împins pe dominicani, care urăsc ordinul nostru, să sculpteze statui ale lui Christos cu o coroană regală, cu tunică de purpură şi cu încălţări bogate? La Avignon au fost expuse crucifixuri cu Iisus pironit de o singură mână, în timp ce cu cealaltă atinge o pungă atârnată la brâu, pentru a arăta că el îngăduie folosirea banului în scopuri religioase.
— Oh, neruşinatul! a exclamat Michele. Dar aceasta e blasfemie curată!
— A mai pus, a continuat Guglielmo, o a treia tiară la coroana papală, nu-i aşa, Ubertino?
— Aşa e. La începutul mileniului, papa Hildebrand primise una cu inscripţia Corona regni de mânu Dei, neruşinatul de Bonifaciu a mai pus, nu demult, o a doua, scriind pe ea Diadema imperii de mânu Petri, şi Ioan n-a făcut altceva decât să desăvârşească simbolul: trei coroane, puterea spirituală, cea temporală şi cea ecleziastică. Un simbol al regilor persani, un simbol păgân...
Era acolo un călugăr care până atunci rămăsese tăcut, ocupat cu multă credinţă să înghită mâncărurile alese pe care Abatele pusese să fie aduse la masă. Apleca o ureche distrată la feluritele vorbe ce se spuneau, scoţând de fiecare dată un râs sarcastic la adresa pontifului şi un rânjet de aprobare la interjecţiile de indignare ale comesenilor. În rest, se îngrijea să-şi şteargă bărbia de sosuri şi de bucăţile de carne pe care le lăsa să cadă de la gura lui fără dinţi, dar hrăpitoare, şi singura dată când adresase cuvântul unuia dintre vecinii lui fusese ca să laude bunătatea unei anumite bucăţi mai gustoase. Am aflat apoi că era messer Girolamo, episcopul acela din Caffa, pe care, cu câteva zile mai înainte, Ubertino îl crezuse mort (şi trebuie să spun că ideea aceea că murise de doi ani a circulat ca veste adevărată prin toată creştinătatea vreme îndelungată, pentru că am auzit-o şi după aceea; şi, de fapt, a murit la câteva luni după întâlnirea aceea a noastră, şi tot mă mai gândesc că a murit din pricina mâniei nemăsurate pe care adunarea de a doua zi i-o stârnise în trup, încât aproape că-mi venea să cred că are să crape pe loc şi numaidecât, atât era de şubred la trup şi de înfierbântat la umoare).
S-a amestecat şi el în momentul acela în vorbă, vorbind cu gura plină:
— Ş-apoi să ştiţi că neobrăzatul a născocit o constituţie privitoare la taxae sacrae poenitentiariae în care trage folos din păcatele oamenilor Bisericii ca să scoată alţi bani. Dacă un ecleziast făptuieşte un păcat trupesc cu o călugăriţă, cu o rudă sau chiar cu o femeie oarecare (pentru că se întâmplă şi asta!), va putea fi izbăvit doar plătind şaizeci şi şapte de lire de aur şi doisprezece soldi. Şi dacă făptuieşte cruzimi animalice, vor trebui mai mult de două sute de lire, dar dacă le comite doar cu copii şi cu animale, şi nu cu femei, amenda va fi scăzută cu o sută de lire. Şi o călugăriţă care s-a dat mai multor bărbaţi, fie toţi laolaltă, fie în momente diferite, în afara sau înlăuntrul mănăstirii, şi apoi vrea să devină păstoriţă de abaţie, va trebui să plătească o sută treizeci de lire de aur şi cincisprezece soldi.
— Să fim serioşi, messer Girolamo, s-a împotrivit Ubertino, ştii cât de puţin îl iubesc eu pe papă, dar în privinţa asta trebuie să-l apăr! Este o calomnie care s-a pornit să umble prin Avignon, dar n-am văzut niciodată această constituţie.
— Există, a spus cu tărie Girolamo. Nici eu n-am văzut-o, dar există.
Ubertino a clătinat din cap şi ceilalţi au tăcut. Mi-am dat seama că erau obişnuiţi să nu-l ia prea în serios pe messer Girolamo, pe care cu o zi înainte Guglielmo îl numise prost. Guglielmo a încercat să reia discuţia:
— Oricum, adevărată sau nu, vorba asta ne spune care este clima morală de la Avignon, în care oricine, jefuiţi sau jefuitori, ştiu că trăiesc mai mult într-o piaţă decât la curtea reprezentantului lui Christos. Când Ioan s-a suit pe scaunul papal se vorbea de o vistierie de şaptezeci de mii de fiorini de aur, şi acum sunt unii care spun că a grămădit în ea mai mult de zece milioane.
— Aşa e, a spus Ubertino. Michele, Michele, nu ştii ce ruşini a trebuit să văd la Avignon!
— Să încercăm să fim cinstiţi, a spus Michele. Ştim că şi ai noştri au făcut exagerări. Am primit veşti despre franciscani care au atacat cu armele mănăstirile dominicanilor şi-i despuiau pe călugării vrăjmaşi ca să le impună sărăcia... Şi pentru asta n-am îndrăznit să mă împotrivesc lui Ioan când s-au petrecut cele din Provenţa... Aş vrea să cad cu el la o înţelegere, nu voi umili orgoliul lui, îi voi cere doar ca nici el să nu umilească umilinţa noastră. Nu-i voi vorbi despre bani, îi voi cere doar să se învoiască cu o interpretare sănătoasă a Scripturilor. Şi asta va trebui să facem cu legaţii săi, mâine. La urma urmelor, sunt oameni de teologie şi nu vor fi toţi hrăpitori ca Ioan. Când nişte oameni înţelepţi vor fi deliberat asupra unei interpretări din Scriptură, el nu va putea...
— El? l-a întrerupt Ubertino. Dar tu nu cunoşti încă nebuniile lui în ceea ce priveşte teologia. El vrea ca totul să stea în mâna lui, în cer şi pe pământ. Pe pământ am văzut ce face. Cât despre cer... Mă rog, el n-a exprimat încă părerile de care vorbesc, sau cel puţin nu în public, dar eu ştiu sigur că a vorbit în şoaptă despre aşa ceva cu oamenii lui. El se pregăteşte să dea la lumină anumite propuneri nebuneşti, dacă nu deşucheate, care vor schimba însăşi substanţa doctrinei şi vor lipsi de orice putere predica noastră!
— Care? au întrebat mulţi.
— Întrebaţi-l pe Berengario, el ştie, el mi-a vorbit despre asta.
Ubertino se întorsese spre Berengario Talloni, care fusese în anii ce trecuseră unul dintre cei mai hotărâţi vrăjmaşi ai pontifului la însăşi curtea acestuia. Venit de la Avignon, se unise de două zile cu grupul celorlalţi franciscani şi împreună cu ei sosise la abaţie.
— E o poveste încurcată şi aproape de necrezut, a spus Berengario. Se pare, aşadar, că Ioan are de gând să susţină că cei drepţi nu se vor bucura de starea de beatitudine decât după Judecata de Apoi. E multă vreme de când se gândeşte la versetul al nouălea, capitolul al şaselea al Apocalipsei, acolo unde se vorbeşte de desfacerea celui de-al cincilea sigiliu: unde apar sub altar cei ce au fost ucişi ca martori ai cuvântului lui Dumnezeu şi cer dreptate. Fiecăruia i se dă o haină albă, spunându-i-se să mai aibă puţină răbdare... Semn, argumentează Ioan, că ei nu-l vor putea vedea pe Dumnezeu în esenţa sa decât după împlinirea judecăţii de pe urmă.
— Dar cui a spus asemenea lucruri? a întrebat Michele zăpăcit.
— Până acum numai câtorva din preajma sa, dar vorba s-a răspândit, se spune că se pregăteşte o intervenţie pe faţă, nu imediat, poate peste câţiva ani, se mai sfătuieşte cu teologii lui...
— Ah, ah, a rânjit Girolamo, mestecând.
— Şi nu numai asta, pare că vrea să meargă şi mai departe, şi să susţină că nici măcar infernul nu se va deschide până la acea zi... Nici măcar pentru diavoli.
— Iisuse Christoase, ajută-ne! a exclamat Girolamo. Şi ce-o să spunem atunci păcătoşilor, dacă nu putem să-i ameninţăm cu un infern imediat, numaidecât după ce au murit?
— Suntem în mâinile unui nebun, a spus Ubertino. Dar nu înţeleg de ce vrea să susţină asemenea lucruri?
— Se risipeşte întreaga doctrină a indulgenţelor, s-a plâns Girolamo, şi nici el nu le va mai putea vinde. De ce un preot care a făptuit păcate animalice trebuie să plătească atâtea lire de aur, ca să înlăture o pedeapsă atât de îndepărtată?
— Nu este atât de îndepărtată, a spus cu tărie Ubertino, timpul se apropie.
— Asta o ştii tu, dragă frate, dar oamenii simpli n-o ştiu. Iată cum stau lucrurile! a strigat Girolamo, care nu mai avea aerul că se bucură de mâncarea lui. Ce idee nefericită trebuie să-i fi băgat în cap călugării ăştia predicatori. Ah!... şi a scuturat din cap.
— Dar de ce? a repetat Michele din Cesena.
— Nu cred că există vreun motiv, a spus Guglielmo. E o dovadă pe care el şi-o acordă, un act de trufie. Vrea să fie într-adevăr acela care hotărăşte pentru cer şi pentru pământ. Ştiam că se şopteau asemenea vorbe, îmi scrisese despre asta Guglielmo din Occam. O să vedem până la urmă dacă va ieşi învingător papa sau vor ieşi învingători teologii, întregul glas al Bisericii, înseşi dorinţele poporului lui Dumnezeu, episcopii...
— Oh, în materie de doctrină el poate să-i îngenuncheze chiar şi pe teologi, a spus cu tristeţe Michele.
— Nu-i chiar aşa, a răspuns Guglielmo. Trăim în timpuri în care cunoscătorii lucrurilor dumnezeieşti nu se tem să proclame că papa este un eretic. Cei care cunosc lucrurile dumnezeieşti sunt, în felul lor, glasul lumii creştine. Împotriva căreia nici chiar papa nu se poate ridica.
— Mai rău, chiar şi mai rău, a şoptit Michele speriat. Pe de o parte, un papă nebun, pe de alta, poporul lui Dumnezeu care, chiar şi prin gura teologilor săi, va pretinde peste puţin să interpreteze după bunul său plac Scripturile.
— Dar, în definitiv, ce altceva aţi făcut voi la Perugia? l-a întrebat Guglielmo.
Michele s-a scuturat ca atins drept în inimă:
— Pentru asta vreau să-l întâlnesc pe papă. Noi nu putem face nimic fără ca el să cadă la învoială.
— Vom vedea, vom vedea, a spus Guglielmo în chip enigmatic.
Maestrul meu era cu adevărat foarte pătrunzător. Cum făcea de-a prevăzut că Michele însuşi avea să hotărască după aceea să se sprijine pe teologii Imperiului şi pe popor, ca să-l condamne pe papă? Cum făcea de-a prevăzut că atunci când, după patru ani, Ioan avea să-şi anunţe pentru prima dată doctrina sa de necrezut, avea să se ridice o împotrivire a întregii creştinătăţi? Dacă viziunea fericirii de apoi avea să fie atât de târzie, cum aveau să poată cei morţi să mijlocească pentru cei vii? Şi unde avea să se termine cultul sfinţilor? Tocmai minoriţii ar fi început împotrivirea, condamnându-l pe papă, şi Guglielmo din Occam s-ar fi aflat în primul rând, aspru şi neclintit în argumentările sale. Lupta avea să dureze trei ani, până când Ioan, ajuns în pragul morţii, avea să facă unele schimbări. L-am auzit vorbind după câţiva ani, când a apărut în consistoriul din decembrie 1334, mai mic decât apăruse vreodată până atunci, uscat de vârstă, având aproape nouăzeci de ani şi fiind aproape muribund, palid la chip, când avea să spună (vulpoiul, atât de priceput să se joace cu vorbele nu numai ca să-şi încalce propriile jurăminte, ci şi să-şi renege propriile încăpăţânări): „Noi mărturisim şi credem că sufletele despărţite de trup şi cu totul curăţite se află în cer, în paradis cu îngerii, şi cu Iisus Christos, şi că ele îl văd pe Dumnezeu în esenţa sa divină, limpede şi faţă-n faţă...” şi apoi, cu o pauză despre care nimeni n-a ştiut niciodată dacă se datora greutăţii de a respira sau voinţei netrebnice de a sublinia ultima clauză ca fiind adversativă, „în măsura în care starea şi condiţia sufletului despărţit de trup o îngăduie”. A doua zi de dimineaţă, era duminică, a pus să fie urcat pe un scaun alungit şi cu spătarul aplecat, a primit sărutul mâinii de la cardinalii lui şi a murit.
Dar iarăşi divaghez şi povestesc alte lucruri decât cele pe care ar trebui să le povestesc. Asta şi pentru că, de fapt, ceea ce a mai rămas din discuţia aceea de la masă nu adaugă mult la înţelegerea faptelor despre care povestesc. Minoriţii s-au înţeles în privinţa a ceea ce aveau să spună a doua zi. I-au cântărit unul câte unul pe adversarii lor. Au discutat, cu însufleţire, vestea pe care le-a dat-o Guglielmo despre sosirea lui Bernardo Gui. Şi, mai mult, faptul că în fruntea delegaţiei avignoneze avea să fie cardinalul Bertrando din Poggetto. Doi inchizitori erau prea mulţi: semn că se dorea să se folosească împotriva minoriţilor argumentul ereziei.
— Cu atât mai rău, a spus Guglielmo, noi îi vom socoti eretici pe ei.
— Nu, nu, a spus Michele, trebuie să ne purtăm cu mare grijă, nu trebuie să zădărnicim nici o învoială cu putinţă.
— După câte gândesc eu, a spus Guglielmo, deşi am trudit pentru izbândirea acestei întâlniri, eu nu cred că avignonezii vin aici ca să obţină vreun rezultat bun, şi tu ştii asta, Michele. Ioan te vrea la Avignon singur şi fără garanţii. Dar întâlnirea va avea cel puţin un rost: să te facă să înţelegi asta. Ar fi fost mai rău dacă tu te-ai fi dus mai înainte de-a avea experienţa aceasta.
— Aşa că tu te-ai străduit, şi chiar timp de mai multe luni, să realizezi un lucru pe care-l crezi fără rost, a spus Michele cu amărăciune.
— Mi-a fost cerut, şi de tine şi de împărat, a spus Guglielmo. Şi, la urma urmei, nu este fără rost să-i cunoşti mai bine pe propriii tăi duşmani.
În acel moment au venit să ne anunţe că intra pe poartă a doua legaţie. Minoriţii s-au ridicat şi au ieşit în întâmpinarea oamenilor papei.

Ziua a patra
Nona

în care sosesc cardinalul din Poggetto — sau din Pouget, în limba lui —, Bernardo Gui şi alţi oameni din Avignon, şi apoi fiecare face câte ceva

Oameni care se cunoşteau de multă vreme, oameni care fără să se cunoască auziseră vorbindu-se unii de alţii se salutau în curte cu o aparentă blândeţe. Alături de Abate, cardinalul din Poggetto se mişca precum cineva care este foarte obişnuit cu puterea, de parcă ar fi fost un al doilea pontif chiar el, şi împărţea tuturor, mai ales minoriţilor, zâmbete din toată inima, prevestind miraculoase înţelegeri în întâlnirea de a doua zi şi asigurând pe toată lumea de urările de pace şi de bine (folosesc anume această expresie dragă franciscanilor) din partea lui Ioan al XXII-lea.
— Bravo, bravo, mi-a spus şi mie, când Guglielmo a avut bunătatea să mă prezinte ca pe secretarul şi discipolul lui. Apoi m-a întrebat dacă ştiam Bologna şi i-a lăudat frumuseţea, mâncarea ei bună şi universitatea strălucită, poftindu-mă să vin s-o văd, în loc de a mă întoarce într-o zi, mi-a spus el, printre oamenii aceia germani ai mei care-l făceau să sufere atât de mult pe bunul nostru părinte papa. Apoi mi-a întins inelul său să i-l sărut, în vreme ce-şi întorcea surâsul către un altul.
Pe de altă parte, atenţia mea s-a îndreptat numaidecât spre personajul de care auzisem cel mai mult vorbindu-se în zilele acelea: Bernard Guy, cum îl numeau francezii, sau Bernardo Guidoni, sau Bernardo Guido, cum îi spuneau prin alte părţi.
Era un dominican de aproape şaizeci de ani, plăpând, dar cu faţa sumeţită. M-au surprins ochii lui cenuşii, reci, în stare să fixeze fără expresie, şi pe care de multe ori i-am văzut scânteind în fulgere înşelătoare, mai meşter în a ascunde gânduri şi simţăminte decât în a le da pe faţă.
În schimbul acela general de saluturi nu a fost, precum ceilalţi, apropiat şi prietenos, ci mereu şi abia-abia curtenitor. Când l-a văzut pe Ubertino, pe care-l cunoştea, a fost foarte rezervat cu el, dar l-a fixat în aşa fel încât m-a străbătut un fior de teamă. Când l-a salutat pe Michele din Cesena a avut un zâmbet greu de ghicit şi a şoptit fără căldură: „Acolo sunteţi aşteptat de multă vreme”, frază în care n-am izbutit să desluşesc nici o urmă de nelinişte, nici o umbră de ironie, nici o poruncă, şi, de altfel, nici măcar vreo picătură de interes. S-a întâlnit cu Guglielmo şi, de cum a aflat cine era, l-a primit cu o reţinută vrăjmăşie: dar nu pentru că figura trăda sentimentele sale tainice, eram sigur de asta (chiar dacă nu era sigur că el nutrea vreun sentiment), ci pentru că, desigur, voia ca Guglielmo să-l simtă vrăjmaş. Guglielmo i-a întors vrăjmăşia zâmbindu-i într-un chip exagerat de călduros şi spunându-i: „De multă vreme doream să cunosc un om al cărui renume îmi stă drept pildă şi învăţătură, pentru atâtea hotărâri importante care au călăuzit viaţa mea”. Sentinţă fără îndoială plină de laudă şi de linguşeală pentru cine nu ştia, cum de altfel Bernardo ştia bine, că una dintre hotărârile cele mai de seamă din viaţa lui Guglielmo fusese aceea de a părăsi meseria de inchizitor. Şi am socotit după asta că dacă Guglielmo l-ar fi văzut cu plăcere pe Bernardo într-o temniţă imperială, Bernardo ar fi vrut din toată inima, fără îndoială, să-l vadă pe Guglielmo lovit de o moarte năprasnică şi imediată; şi cum tocmai Bernardo avea sub comandă nişte garnizoane de soldaţi înarmaţi, m-am temut pentru viaţa viteazului meu maestru.
Bernardo trebuie să fi fost deja informat de către Abate despre crimele făptuite în abaţie. Într-adevăr, prefăcându-se că nu simte veninul cuprins în frazele lui Guglielmo, i-a spus:
— Se pare că în zilele acestea, la cererea Abatelui, şi ca să-mi duc la capăt datoria ce mi-a fost încredinţată până la împlinirea acordului în vederea căruia ne-am adunat aici cu toţii, va trebui să mă ocup de nişte treburi foarte triste în care se presimte înciumatul miros al diavolului. Vă vorbesc despre asta pentru că ştiu că în timpuri îndepărtate, în care mi-aţi stat mai aproape şi v-aţi aflat şi dumneavoastră alături de mine — şi de cei asemenea mie — v-aţi luptat pe tărâmul acela care vedea înfruntându-se în lume armatele binelui împotriva armatelor răului.
— Într-adevăr, a spus liniştit Guglielmo, dar după aceea eu am trecut de cealaltă parte.
Bernardo a primit cu tărie lovitura.
— Puteţi să-mi spuneţi ceva de folos despre aceste lucruri necurate?
— Din păcate nu, a răspuns la locul lui Guglielmo. Nu am experienţa domniei voastre în lucruri necurate.
Din clipa aceea i-am pierdut din ochi pe amândoi. După o altă discuţie cu Michele şi Ubertino, Guglielmo s-a retras în scriptorium. I-a cerut îngăduinţa lui Malachia să poată examina anumite cărţi şi nu am izbutit să le aud titlurile. Malachia l-a privit în chip ciudat, dar n-a putut să nu i le dea. Lucru curios, n-a trebuit să le caute în bibliotecă. Erau deja toate sub masa lui Venanzio. Maestrul meu s-a cufundat în lectură şi am hotărât să nu-l tulbur.
Am coborât în bucătărie. L-am văzut pe Bernardo Gui. Poate că voia să-şi dea seama de felul cum era aşezată abaţia şi cutreiera pretutindeni. L-am auzit întrebându-i pe bucătari şi pe ceilalţi servitori, vorbind bine sau prost limba vulgară a locului (mi-am amintit că fusese inchizitor în Italia de miazănoapte). Mi s-a părut că cerea veşti despre recoltă, despre organizarea muncii în mănăstire. Dar chiar când punea întrebările cele mai nevinovate, îl privea pe cel cu care vorbea sfredelindu-l cu ochii, apoi punea pe neaşteptate o altă întrebare, şi în acest moment victima lui se îngălbenea şi se bâlbâia. Am tras de aici concluzia că într-un anumit fel el făcea pe inchizitorul şi aici, şi se folosea de o armă nemaipomenită pe care orice inchizitor o are şi o mânuieşte în îndeplinirea îndatoririi sale: frica celuilalt. Pentru că orice om cercetat spune de obicei inchizitorului, de teamă să nu fie bănuit de ceva, ceea ce poate sluji să-l facă suspect pe un altul.
Pentru tot restul după-amiezii, pe măsură ce mă mişcăm de colo-colo, l-am văzut pe Bernardo făcând la fel, fie pe lângă mori, fie prin incinta mănăstirii. Dar niciodată nu a oprit călugări, ci doar fraţi laici sau ţărani. Contrariul a ceea ce făcuse până atunci Guglielmo.

Ziua a patra
Vesper

în care Alinardo pare să dea informaţii preţioase şi Guglielmo dă la iveală metoda sa de a ajunge la un adevăr probabil printr-o serie de erori sigure

Mai târziu Guglielmo a coborât din scriptorium bine dispus, în vreme ce aşteptam să se facă ora de cină, l-am găsit în mănăstire pe Alinardo. Amintindu-mi de cererea lui, încă din ziua dinainte făcusem rost de năut de la bucătărie şi i-am dat. Mi-a mulţumit umplându-şi gura ştirbă şi băloasă.
— Ai văzut, băiete, mi-a spus, şi celălalt cadavru se afla în locul de care se dădea de veste la carte... Aşteaptă acum a patra trâmbiţă!
L-am întrebat cum de se gândea el că dezlegarea pentru crima care avea să urineze se afla în cartea revelaţiei. M-a privit uimit:
— Cartea lui Ioan dă dezlegarea tuturor lucrurilor! Şi a adăugat cu o strâmbătură de ură: Eu ştiam asta... o spuneam de multă vreme... Eu am fost, să ştii, cel care i-a propus Abatelui... celui de atunci, să adune cât mai multe comentarii la Apocalipsă. Eu trebuia să devin bibliotecar... Dar apoi celălalt a izbutit să-l facă să-l trimită pe el la Silos, unde a găsit manuscrisele cele mai frumoase, şi s-a întors cu o pradă strălucită... Oh, el ştia unde să caute, vorbea şi limba necredincioşilor... Şi aşa a primit el biblioteca în grijă, şi nu eu. Dar Dumnezeu l-a pedepsit şi l-a făcut să intre mai devreme în lumea tenebrelor. Ha, ha... a râs cu răutate bătrânul acela care până atunci mi se păruse, cufundat în serenitatea cărunţiei sale, asemenea unui copil nevinovat.
— Cine era cel de care vorbeşti? l-a întrebat Guglielmo. Ne-a privit încremenit.
— De cine vorbeam? Nu-mi amintesc... e atâta vreme de atunci. Dar Dumnezeu pedepseşte, Dumnezeu şterge, Dumnezeu întunecă şi amintirile. Multe acte de trufie au fost făptuite în bibliotecă. Mai ales de când a căzut în mâna străinilor. Dumnezeu pedepseşte ş-acum...
N-am izbutit să scoatem alte cuvinte de la el şi l-am lăsat în liniştitul şi ranchiunosul lui delir. Guglielmo a spus că-i dăduse mult de gândit discuţia aceea.
— Alinardo e un om care trebuie ascultat, de fiecare dată când vorbeşte spune ceva interesant.
— Ce a spus de data asta?
— Adso, a răspuns Guglielmo, dezlegarea unei taine nu este acelaşi lucru cu deducerea adevărului de la principiile prime. Şi nu se potriveşte nici cu adunarea mai multor date particulare pentru a ajunge la o lege generală. Însemnează mai degrabă să te găseşti în faţa uneia, sau a două, sau a trei date particulare, care la prima vedere nu au nimic în comun una cu alta, şi să încerci să-ţi închipui dacă pot exista atâtea cazuri ale unei legi generale, pe care încă nu le cunoşti, şi care poate că n-a fost enunţată vreodată. Desigur, dacă ştii, cum spune filosoful, că omul, calul şi măgarul sunt cu toţii fără fiere şi toţi trăiesc mult, apoi încearcă să enunţi principiul prin care animalele fără fiere trăiesc mult. Dar închipuie-ţi cazul animalelor cu coarne. De ce au coarne? Dintr-o dată îţi dai seama că toate animalele cu coarne nu au dinţi în mandibula superioară. Ar fi o descoperire grozavă dacă nu ţi-ai da seama că, da, există animale fără dinţi în mandibula superioară care cu toate acestea nu au coarne, cum e cămila. În sfârşit, îţi dai seama că toate animalele fără dinţi în mandibula superioară au două stomacuri. Bine, apoi îţi poţi închipui că cine nu are dinţi suficienţi, mestecă rău şi că, deci, are nevoie de două stomacuri ca să poată digera mai bine mâncarea. Dar coarnele? Atunci încerci să-ţi închipui o cauză materială a coarnelor, prin care lipsa dinţilor îl înzestrează pe animal cu ceva mai multă materie osoasă, care trebuie să iasă în altă parte. Dar e o lămurire care să fie de ajuns? Nu, deoarece cămila nu are dinţi superiori, are două stomacuri şi nu are coarne. Şi atunci trebuie să-ţi închipui încă o cauză, de sfârşit. Materia osoasă iese la iveală numai la animalele care nu au alte mijloace de apărare. În schimb, cămila are o piele foarte tare, care nu are nevoie de coarne. Atunci legea ar putea fi...
— Dar ce legătură au aici coarnele? am întrebat cu nerăbdare, şi de ce vă ocupaţi acum de animalele cu coarne?
— Eu nu m-am ocupat niciodată de ele, ci episcopul de Lincoln s-a ocupat foarte mult de ele, urmând o idee a lui Aristotel. Cinstit vorbind, eu nu ştiu dacă motivele pe care le-a găsit sunt cele bune, nici n-am mai controlat vreodată unde are cămila dinţii şi câte stomacuri are; dar am spus asta ca să-ţi arăt că cercetarea legilor explicative, în faptele naturale, se desfăşoară în chip întortocheat. În faţa unor fapte inexplicabile tu trebuie să încerci sau să-ţi închipui multe legi generale, ale căror legături cu faptele de care te ocupi nu le vezi încă; şi deodată, în legătura neaşteptată dintre un fapt, un rezultat şi o lege ţi se întrezăreşte o judecată care ţi se pare mai convingătoare decât altele. Încerci s-o aplici la toate cazurile asemănătoare, s-o foloseşti ca să tragi previziuni din ea şi descoperi că ghiciseşi. Dar până la sfârşit nu vei şti niciodată ce predicate să introduci în felul tău de a gândi şi pe care să le laşi deoparte. Şi aşa fac eu acum. Pun cap la cap o grămadă de elemente nelegate între ele şi îmi închipui tot felul de ipoteze. Dar trebuie să-mi închipui multe, şi foarte numeroase sunt atât de absurde, că mi-ar fi şi ruşine să ţi le spun. Uite, în cazul calului Brunello, când am văzut urmele, mi-am închipuit multe ipoteze complementare şi contradictorii: putea să fie un cal alergând, se putea ca pe calul acela frumos să fi coborât Abatele coasta, se putea ca un cal Brunello să fi lăsat urmele pe zăpadă, şi un alt cal Favello, cu o zi mai înainte, să-şi fi lăsat coama pe tufişuri, iar ramurile să le fi rupt nişte oameni. Eu nu ştiam care putea fi ipoteza adevărată până când nu i-am văzut pe chelar şi pe servitori căutând cu disperare. Atunci am înţeles că ipoteza cu Brunello era singura bună, şi am încercat să verific dacă era adevărată, adresându-mă călugărilor aşa cum am făcut-o. Am învins, dar aş fi putut şi pierde. Ceilalţi m-au crezut înţelept pentru că am înţeles, dar nu ştiau multe cazuri în care am fost prost pentru că am pierdut, şi nu ştiau că, puţine secunde înainte de a învinge, nu eram sigur că n-aveam să pierd. Acum, în ceea ce priveşte cazurile din abaţie, am multe ipoteze frumoase, dar nu există nici un fapt evident care să-mi îngăduie să spun care este cea mai bună. Şi atunci, ca să nu par prost la urmă, nu vreau să par isteţ acum. Lasă-mă să mă mai gândesc, măcar până mâine.
Am înţeles atunci care era modul de a judeca al maestrului meu şi mi s-a părut cu totul nepotrivit faţă de cel al filosofului care gândeşte pornind de la primele principii, aşa încât intelectul său capătă înseşi modalităţile intelectului divin. Am înţeles că, atunci când nu avem un răspuns, Guglielmo îşi propunea mai multe răspunsuri, şi care să nu semene între ele. Am rămas uluit.
— Dar atunci, am îndrăznit să comentez, sunteţi departe de dezlegarea problemei.
— Sunt foarte aproape, a răspuns Guglielmo, dar nu ştiu de care.
— Deci n-aveţi un singur răspuns pentru întrebările pe care vi le puneţi?
— Adso, dacă l-aş avea, aş preda teologia la Paris.
— La Paris au întotdeauna răspunsul adevărat?
— Niciodată, a spus Guglielmo, dar sunt foarte siguri de greşelile lor.
— Şi dumneavoastră, am spus eu cu o copilărească obrăznicie, nu săvârşiţi niciodată greşeli?
— Adesea, a răspuns. Dar în loc să concep una singură, născocesc mai multe, şi aşa nu devin sclavul nici uneia.
Am avut impresia că Guglielmo nu avea nici un interes pentru adevăr, care nu e altceva decât a face deopotrivă lucrul cu intelectul. El, în schimb, se distra închipuindu-şi cât de posibile puteau fi aceste adevăruri.
În acel moment, o spun drept, mi-am pierdut speranţa în maestrul meu şi m-am pomenit gândind: „Bine că a venit Inchiziţia”. Şi m-am alăturat la setea de adevăr care-l însufleţea pe Bernardo Gui.
Şi cu aceste vinovate înclinări sufleteşti, mai tulburat decât Iuda în noaptea de Joia Mare, am intrat cu Guglielmo în refector să luăm cina.

Ziua a patra
Completa

în care Salvatore vorbeşte despre o magie nemaipomenită

Cina pentru legaţie a fost strălucită. Abatele trebuie să fi cunoscut foarte bine slăbiciunile oamenilor şi obiceiurile de la curtea papală (care n-au supărat, trebuie s-o spun, nici pe minoriţii fratelui Michele). Porcii tăiaţi de curând trebuiau să fie caltaboş cum se face la Montecassino, ne-a spus bucătarul. Dar năprasnicul sfârşit al lui Venanzio îi făcuse să arunce tot sângele porcilor, aşa că trebuia aşteptat până când apucau să taie alţii. De altfel, cred că în zilele acelea i-ar fi fost oricui silă să ucidă o făptură a lui Dumnezeu. Dar aveam carne de pui de porumbel prăjită în unt, a căror carne fusese mai înainte macerată în vin de prin ţinuturile acelea, şi iepure la proţap, pâinişoare ale Sfintei Clara, orez cu migdale de prin munţii din jur, sau prăjituri de post cu lapte, crutoane cu supă de frunză de limba mielului, măsline umplute, brânză la capac, carne de oaie cu salată crudă de ardei, bob alb, şi dulciuri alese, prăjitura Sfântului Bernard, paste făinoase de-ale Sfântului Nicolae, ochişorii Sfintei Lucia, şi vinuri, şi lichioruri care i-au adus bună dispoziţie până şi lui Bernardo Gui, atât de posac din fire: lichior de lămâiţă, de nuci, vin contra gutei şi vin de genţiană. Părea o adunare de mâncăi, dacă orice înghiţitură şi orice sorbitură n-ar fi fost însoţită de o sfântă lectură.
La sfârşit toţi s-au sculat foarte veseli, unii văitându-se de tot felul de suferinţe numai ca să nu coboare la completa. Dar Abatele nu s-a supărat. Nu toţi au privilegiul şi îndatoririle celor ce s-au consacrat ordinului nostru.
În vreme ce călugării ieşeau, am rămas în urmă să arunc o privire prin bucătărie, unde se pregăteau să închidă pentru noapte. L-am văzut pe Salvatore care o ştergea spre grădină cu un pachet sub braţ. Curios, m-am luat după el şi l-am strigat. El a încercat să scape, apoi, la întrebările mele, a răspuns că ducea în pachet (care se mişca de parcă înăuntru se zbătea ceva viu) un vasilisc.
— Cave basilischium! Est Io reys al şerpilor, atât de plin de venin e, care ţâşneşte afară! Che dicam, veninul, duhoarea când iese afară te omoară! Te intoxică... Et are macule albe pe spinare, şi caput precum cocoşul, şi jumătate merge deasupra pământului, şi jumătate se târăşte, ca ceilalţi şerpi. Şi îl ancide nevăstuica...
— Nevăstuica?
— Oc! Animal parvissima est, ceva mai lungă decât şoarecul, şi-l urăşte pe şoarec muchissimo. Şi sare la şarpe şi-l loveşte. Şi când ele îl muşcă, nevăstuica fuge la fenicula sau la circerbita şi apucă cu dinţii, et redet ad bellum. Et dicunt că naşte pe ochi, dar cei mai mulţi spun că ăia mint.
L-am întrebat ce făcea cu vasiliscul şi mi-a răspuns că era treaba lui. I-am spus, împins acum de curiozitate, că în zilele acelea cu atâţia morţi, nu mai existau treburi de ţinut în taină şi că aveam să-i spun despre asta lui Guglielmo. Atunci Salvatore m-a rugat cu înflăcărare să tac, a deschis pachetul şi mi-a arătat o pisică neagră. M-a tras lângă el şi mi-a spus, cu un zâmbet neruşinat, că nu mai vrea ca chelarul şi cu mine, unul pentru că era puternic, celălalt tânăr şi frumos, să putem face dragoste cu fetele din sat, şi el nu, pentru că era urât şi sărac lipit pământului. Că el ştia o magie nemaipomenită care să facă să-i cadă la picioare orice femeie. Era de ajuns să omori o pisică neagră şi să-i scoţi ochii, şi să-i bagi în două ouă de găină neagră, un ochi într-un ou şi alt ochi în celălalt ou (şi mi-a arătat două ouă, de care m-a asigurat că le-a luat de la o găină cum trebuie). Apoi trebuia să pui ouăle să se strice într-o grămada de bălegar de cal (şi îşi pregătise una tocmai într-un colţişor al grădinii pe unde nu trecea nimeni, niciodată) şi de aici avea să se nască, din fiecare ou, un drăcuşor, care avea apoi să asculte în toate de el, aducându-i la nas toate plăcerile de pe lumea asta. Dar, mi-a spus el, pentru ca magia să izbutească, trebuia ca femeia cu care voia să se culce să scuipe pe ouă mai înainte de a fi îngropate în bălegar, şi tocmai treaba asta îl neliniştea pe el, pentru că trebuia să aibă lângă el, în noaptea aceea, pe femeia în cauză, şi s-o facă să-i facă treaba asta fără ca ea să ştie la ce slujeşte.
M-a cuprins, pe neaşteptate, o fierbinţeală la faţă, şi-n măruntaie şi-n întreg trupul, şi l-am întrebat cu un fir de voce dacă în noaptea aceea avea s-o aducă în incintă pe fata din noaptea trecută. El a râs, strâmbându-se la mine şi mi-a spus că eram cuprins de un mare avânt (foia, a spus el) (eu am zis că nu, că întrebam doar aşa, din curiozitate), şi mi-a spus că în sat erau destule femei, şi că ar fi adus sus o alta, chiar şi mai frumoasă decât cea care-mi plăcea mie. Eu am bănuit că mă minţea ca să mă îndepărteze de el. Iar pe de altă parte ce aş fi putut face? Să mă ţin toată noaptea după el în timp ce Guglielmo mă aştepta pentru cu totul alte treburi? Şi să mă întorc s-o revăd pe aceea (dacă despre ea era vorba) spre care mă împingeau poftele, în vreme ce raţiunea îmi spunea să mă îndepărtez de aşa ceva — şi pe care n-aş mai fi vrut s-o văd niciodată, chiar dacă doream s-o văd din nou? Desigur că nu. Şi pe urmă m-am convins că Salvatore spunea adevărul, cel puţin în ceea ce privea femeia. Sau că poate minţea în totul, că magia de care vorbea era o închipuire a minţii sale simple şi superstiţioase, şi că nu avea să facă nimic.
M-am înfuriat pe el, m-am purtat necruţător, i-am spus că în noaptea aceea ar fi fost mai bine să se culce, pentru că arcaşii umblau prin incintă. El mi-a spus că ştia abaţia mai bine decât arcaşii, şi că în ceaţa aceea nimeni n-avea să vadă pe nimeni. Ba chiar, mi-a spus, eu fug acum şi nici tu n-o să mă mai vezi, chiar dacă ai fi la doi paşi de mine, ca să mă distrez cu fata ta pe care o doreşti. El mi-a vorbit cu alte cuvinte, şi mai necioplite, dar acesta era sensul a ceea ce spunea. M-am îndepărtat mânios, pentru că, într-adevăr, nu era de mine, nobil şi novice, să mă iau la ceartă cu derbedeul acela.
M-am dus la Guglielmo şi am făcut ceea ce trebuia. Adică ne-am apucat să ascultăm completa, din spatele navei, în aşa fel încât, când slujba s-a sfârşit, eram gata s-o pornim la a doua călătorie a noastră (a treia pentru mine) în măruntaiele labirintului.

Ziua a patra
După completa

în care se vizitează din nou labirintul, se ajunge la locul finis Africae, dar nu se intră în el pentru că nu se ştie care sunt primul şi al şaptelea din patru, şi în sfârşit Adso are o recădere, de altfel foarte doctă, în maladia sa de dragoste

Vizita în bibliotecă ne-a răpit multe ore de muncă. În vorbe, controlul pe care trebuia să-l facem era simplu, dar înaintând la lumina felinarului, citind inscripţiile, însemnând pe plan golurile şi pereţii plini, notând iniţialele, alcătuind feluritele denumiri pe care jocul deschiderilor şi închiderilor ni le îngăduia, a fost o muncă grea şi plictisitoare.
Era foarte frig. Noaptea nu era vântoasă şi nu se auzeau şuierăturile acelea uşoare care ne înfricoşaseră în prima seară, dar prin deschiderile zidurilor intra un aer umed şi îngheţat. Ne puseserăm mânuşi de lână ca să putem atinge volumele fără ca mâinile să ne îngheţe. Dar erau din acelea care se foloseau ca să scrii iarna, cu vârfurile degetelor descoperite, şi uneori trebuia să ne apropiem mâinile de flacără şi să ni le băgăm în sân sau să le batem una de alta, ţopăind îngheţaţi.
Din această pricină n-am făcut tot ce trebuia dintr-o dată. Ne opream să ne uităm în dulapuri şi acum când Guglielmo — cu sticlele lui pe nas — putea să întârzie să citească pe cărţi, la fiecare titlu pe care îl descoperea, izbucnea în strigăte de bucurie, sau pentru că ştia opera, sau pentru că de mult o căuta, sau pentru că, în sfârşit, n-o mai auzise amintită niciodată şi era din cale-afară de tulburat şi de curios. Aşa că fiecare carte era pentru el un animal din basme, pe care-l întâlnea într-o ţară necunoscută. Şi, în vreme ce el răsfoia un manuscris, îmi poruncea să-i caut altele.
— Vezi ce mai e şi-n celălalt dulap!
Şi eu, îndeplinind şi mişcând volume de la locul lor:
— Historia anglorum de Beda... Şi tot de Beda De aedificatione templi, De tabernaculo, De temporibus et computo et chronica et circuli Dyonisi, Ortographia, De ratione metrorum, Vita Sandi Cuthberti, Ars metrica...
— E firesc, toate operele Venerabilului... Şi priveşte-le pe astea! De rhetorica cognatione, Locorum rhetoricorurn distinctio, şi aici atâţia grămătici, Priscianus, Honoratus, Donatus, Maximius, Victorianus, Metrorius, Eutiches, Servius, Focas, Asperus... Ciudat, mai întâi credeam că aici ar fi autori din Anglia... Să ne uităm mai jos...
— Hisperica... famina. Ce e?
— Un poem iberic. Ascultă:
Hoc spumans mundanas obvallat Pelagus oras
terrestres amniosis fluctibus cudit margines.
Saxeas undosis molibus irruit avionias.
Infima bomboso vertice miscet glareas
asprifero spergit spumas sulco,
sonoreis frequenter quatitur flabris...
Eu nu înţelegeam sensul, dar Guglielmo citea făcând să i se rostogolească vorbele din gură în aşa chip încât auzeam zgomotul valurilor şi al spumei din apa mării.
— Şi acesta? Este Adhelm din Malmesbury, ascultaţi aceste pagini: Primitus pantorum procerum poematorum pio potissimum paternoque presertim privilegio panegiricum poemataque passim prosatori sub polo promulgatas... Cuvintele încep toate cu aceeaşi literă!
— Oamenii din insulele noastre sunt toţi puţin cam nebuni, spunea Guglielmo cu mândrie. Să căutăm în celălalt dulap.
— Vergilius.
— Cum de-i aici? Ce anume din Vergilius? Georgicele?
— Nu. Epitomi. N-am auzit niciodată vorbindu-se despre asta.
— Dar nu este Maro! E Vergilius din Tolosa, retorul, şase secole după naşterea Domnului. A fost cunoscut ca un mare înţelept.
— Aici spune că artele sunt poema, rethoria, grama, leporia, dialecta, geometria... Dar ce limbă vorbeşte?
— Latină, dar este o latină născocită de el, pe care el o socotea mult mai frumoasă. Ia citeşte aici: spune că astronomia studiază semnele zodiacului care sunt mon, man, tonte, piron, dameth, perfellea, belgalic, margaleth, lutamiron, taminon şi raphalut.
— Era nebun?
— Nu ştiu, nu era din insulele noastre. Mai ascultă, spune că există douăsprezece feluri de a denumi focul: ignis, coquihabin (quia incocta coquendi habet dictionem), ardo, calax ex calore, fragon ex fragore flammae, rusin de rubore, fumaton, ustrax de urendo, vitius quia pene mortua membra suo vivificat, siluleus, quod de silice siliat, unde et silex non recte dicitur, nisi ex qua scintilla silit. Şi aeneon, de Aenea deo, qui in eo habitat, sive a quo elementis flatus fertur.
— Bine, dar nimeni nu vorbeşte aşa!
— Din fericire. Dar erau vremuri în care, pentru a uita o lume rea, grămăticii se distrau cu lucruri din astea obscure. Mi s-a spus că, în epoca aceea, timp de cincisprezece zile şi cincisprezece nopţi, retorii Gabundus şi Terentius au discutat despre vocativul lui ego şi până la urmă s-au înfruntat cu armele.
— Dar uite ş-asta, ascultaţi... apucasem o carte împodobită cu miniaturi cu labirinturi vegetale din ale căror vrejuri ieşeau la iveală maimuţe şi şerpi. Auziţi ce cuvinte: cantamen, collamen, gongelamen, stemiamen, plasmamen, sonerus, alboreus, gaudifluus, glaucicomus...
— Insulele noastre, a spus cu duioşie Guglielmo. Să nu fii prea aspru cu călugării aceia din îndepărtata Hibernia; dacă există, poate, această abaţie, şi dacă mai vorbim despre Imperiul Roman, lor le-o datorăm. În vremea aceea restul Europei ajunsese o grămadă de ruine, într-o zi au declarat nule botezurile făcute de unii preoţi în Galii, pentru că se boteza in nomine patris et filiae, şi nu pentru că practicau o nouă erezie sau că-l socoteau pe Iisus femeie, ci pentru că nu se mai ştia latineşte.
— Ca Salvatore?
— Mai mult sau mai puţin. Piraţii din îndepărtatul miazănoapte veneau pe fluvii să jefuiască Roma. Templele păgâne cădeau în ruine şi cele creştine nu existau încă. Şi în mănăstirile lor numai călugării din Hibernia au scris şi au citit, au citit şi au scris, şi au făcut miniaturi, şi apoi s-au aruncat în bărcuţele lor făcute din piele de animal, şi au plutit spre pământurile acestea. Şi le-au evanghelizat de parcă ar fi fost necredincioase, înţelegi? Ai fost la Bobbio, a fost fondat de Sfântul Colomban, unul dintre aceştia. Aşa că trebuie lăsaţi în pace dacă inventează o latină nouă, dacă în Europa nu se mai ştia cea veche. Au fost oameni mari. Sfântul Brandan a ajuns până la insulele Fortunate şi a navigat pe lângă coastele infernului unde l-a văzut pe Iuda înlănţuit pe o stâncă, şi într-o zi a ancorat pe o insulă şi a coborât, şi era un monstru marin. Desigur că erau nebuni, a repetat cu satisfacţie.
— Pentru ochii mei, imaginile lor sunt... de necrezut! Şi câte culori! am spus cu mare plăcere.
— Într-o ţară care are puţine culori, un pic de albastru senin şi atâta verde. Dar să nu discutăm acum despre călugării hiberni. Ceea ce vreau să ştiu este de ce se află aici cu anglii şi cu grămăticii din alte ţări. Uită-te pe planul tău, unde putem fi?
— În camerele turnului de apus. Am transcris şi etichetele. Deci ieşind din camera oarbă se intră în sala heptagonală şi există o singură trecere într-o cameră din turn, litera cu roşu este H. Apoi se trece din cameră în cameră făcând înconjurul turnului şi se revine în camera oarbă. Însemnarea literelor dă... aveţi dreptate! HIBERNI!
— HIBERNIA, dacă din încăperea oarbă te întorci în cea heptagonală, care are ca toate celelalte trei litere A din Apocalipsă. De aceea sunt aici operele autorilor din ultima Thule, precum şi grămăticii şi retorii, pentru că plănuitorii bibliotecii s-au gândit că un grămătic trebuie să stea cu grămăticii hiberni, chiar dacă e din Toulouse. E o rânduială. Vezi că începem să înţelegem câte ceva?
— Dar în camerele din turnul central prin care am intrat am citit FONS... Ce însemnează?
— Citeşte bine planul tău, continuă să citeşti literele sălilor care urmează după modul cum intri în ele.
— FONS ADAEU...
— Nu, Fons Adae, U este a doua cameră oarbă răsăriteană, îmi amintesc, poate că face parte din altă serie de litere. Şi ce am găsit la Fons Adae, adică în paradisul pământesc (aminteşte-ţi că acolo e camera cu altarul care dă spre răsăritul soarelui)?
— Erau atâtea biblii, şi comentarii ale Bibliei, numai cărţi cu scrieri sacre.
— Şi vezi, aşadar, cuvântul lui Dumnezeu în legătură cu paradisul pământesc, care, aşa cum spun toţi, e departe, spre răsărit. Şi aici, la apus, Hibernia.
— Deci felul cum e concepută biblioteca se ia după harta universului lumii?
— E cu putinţă. Şi cărţile sunt aşezate în ea după ţările din care vin, sau locul în care s-au născut autorii lor, sau, ca în cazul acesta, locul unde ar fi trebuit să se nască. Bibliotecarii şi-au spus că grămăticul Vergilius s-a născut din greşeală la Toulouse şi ar fi trebuit să se nască în insulele apusene. Au îndreptat deci greşelile naturii.
Am mers mai departe. Am trecut printr-un şir de camere bogate în minunate Apocalipse, şi una dintre acestea era camera în care văzusem nălucile. Chiar de departe am văzut din nou lumina, Guglielmo s-a ţinut de nas, a dat fuga s-o stingă, scuipând în cenuşă. Şi, pentru orice eventualitate, am străbătut camera în grabă, dar îmi aminteam că acolo văzusem preafrumoasa Apocalipsă în culori cu mulier amicta sole şi balaurul. Am refăcut ordinea acestor încăperi plecând de la ultima de care ne apropiam şi care avea ca iniţială un Y roşu. Lectura de-a-ndoaselea a dat cuvântul YSPANIA. Dar ultimul A era acelaşi cu cel cu care se termina şi HIBERNIA. Semn, a spus Guglielmo, că rămâneau camerele în care erau adunate opere cu caracter amestecat.
În orice caz, zona numită YSPANIA ni s-a părut încărcată cu multe codice ale Apocalipsei, toate lucrate foarte frumos, ceea ce l-a făcut pe Guglielmo să recunoască aici arta hispanică. Ne-am dat seama că biblioteca avea poate cea mai mare provizie de copii după cartea Apostolului din toată lumea creştină, şi un număr nemăsurat de mare de comentarii asupra acestui text. Nişte volume enorme erau dedicate comentariului Apocalipsei lui Beatus din Liebana, şi textul era mai mult sau mai puţin acelaşi, dar am găsit o nemaipomenită diversitate de variaţii în imagini, şi Guglielmo a recunoscut menţionarea unora dintre cei pe care el îi socotea printre cei mai de seamă miniaturişti din regatul Asturiilor, Magius, Facundus şi alţii.
Făcând aceste şi alte constatări, am ajuns la turnul de miazăzi, prin apropierea căruia mai trecuserăm cu o seară mai înainte. Camera S-ului din YSPANIA — fără ferestre — ducea într-o cameră E şi, treptat-treptat, rotindu-ne prin camerele turnului, am ajuns la ultima, fără alte boite, care purta un L cu roşu. Am recitit de-a-ndoaselea planul şi am găsit LEONES.
— Leones, meridian, în planul nostru suntem în Africa, hic sunt leones. Şi asta lămureşte de ce am găsit aici atâtea texte de autori necredincioşi.
— Şi mai sunt şi alţii, am spus eu, scotocind prin dulapuri. Canone de Avicenna şi acest codice atât de frumos, într-o caligrafie pe care n-o cunosc...
— Socotind după podoabe ar trebui să fie un coran, dar din nefericire nu ştiu araba...
— Coranul, biblia necredincioşilor, o carte vătămătoare...
— O carte care cuprinde o înţelepciune deosebită de a noastră. Dar înţelegi de ce l-au pus aici, unde stau leii, monştrii. Iată de ce am văzut aici cartea aceea despre fiarele înspăimântătoare, unde ai găsit şi unicornul. Această zonă zisă a leilor — LEONES — cuprinde ceea ce constructorii bibliotecii socoteau a fi cărţile minciunilor. Ce e acolo?
— Sunt în latineşte, dar din arabă. Ayyub al Ruhawi, un tratat despre hidrofobia câinelui. Şi aceasta e o carte a comorilor, iar aceasta De aspectibus de Alhazen...
— Vezi, au pus printre monştri şi minciuni chiar şi opere de ştiinţă de la care creştinii au atâtea de învăţat. Aşa se gândea în vremurile în care a fost construită biblioteca...
— Dar de ce au pus printre lucrurile false şi o carte cu unicornul? l-am întrebat.
— E clar că fondatorii bibliotecii aveau idei ciudate. Vor fi socotit că această carte care vorbeşte despre fiare închipuite şi care trăiesc în ţări îndepărtate ar face parte din şirul de minciuni răspândite de necredincioşi...
— Dar unicornul este o minciună? Este un animal foarte plăcut şi deosebit de simbolic. Figură a lui Christos şi a castităţii, el poate fi prins doar punând o fecioară în pădure, în aşa chip încât animalul, simţind mirosul atât de cast, să vină să-i pună capul în poală, căzând pradă capcanelor vânătorilor.
— Aşa se spune, Adso. Dar mulţi socotesc că este o născocire din basmele paginilor.
— Ce dezamăgire, am spus. Mi-ar fi plăcut să întâlnesc unul străbătând o pădure. Altfel ce plăcere mai e să străbaţi o pădure?
— Nu s-a spus că nu există. Poate că e altfel decât îl zugrăvesc aceste cărţi. Un călător veneţian a mers în ţări foarte îndepărtate, din apropierea acelor fons paradişi de care vorbesc cărţile, şi a văzut unicorni. Dar i-a găsit grosolani şi lipsiţi de graţie, şi extrem de urâţi şi de negri. Cred că a văzut fiare adevărate cu un corn în frunte. Au fost, desigur, aceleaşi pe care maeştrii ştiinţei antice — nu cu totul greşită —, care au primit de la Dumnezeu capacitatea de a vedea lucruri pe care noi nu le-am văzut, ni le-au transmis, nu cu totul greşit, printr-o primă imagine adevărată a lor. Apoi descrierea aceasta, mergând de la auctoritas la auctoritas, s-a prefăcut, prin felurite modificări ale fanteziei, şi unicornii au ajuns să fie animale graţioase, şi albe, şi blânde. După care, dacă ai şti că într-o pădure trăieşte un unicorn, nu trebuie să te duci cu o fecioară, pentru că animalul ar putea fi mai asemănător cu cel al martorului veneţian decât cel din cartea aceasta.
— Dar cum de s-a întâmplat că maeştrii înţelepciunii antice au primit de la Dumnezeu revelaţia asupra adevăratei naturi a unicornului?
— Nu revelaţia, ci experienţa. Au avut norocul să se nască în ţinuturi în care s-au născut unicorni, sau în timpuri în care unicornii trăiau chiar în ţinutul acela.
— Dar atunci cum putem să ne încredem în înţelepciunea antică, ale cărei urme domnia ta le caută mereu, dacă a fost transmisă de către cărţi mincinoase care au interpretat-o cu atâta uşurinţă?
— Cărţile nu sunt făcute ca să crezi în ele, ci pentru a fi supuse controlului. În faţa unei cărţi nu trebuie să ne întrebăm ce spune, ci ceea ce vrea să spună, idee pe care vechii comentatori de cărţi sacre o aveau foarte limpede în minte. Unicornul, aşa cum ne vorbesc de el cărţile acestea, ascunde un adevăr moral, sau alegoric, sau anagogic, care rămâne adevărat, aşa cum rămâne adevărată ideea castităţii ca virtute nobilă. Dar în privinţa adevărului literal care le susţine pe cele trei, rămâne să vedem de la ce dat al experienţei originare s-a născut litera. Litera trebuie să fie discutată, chiar dacă suprasensul rămâne bun. Într-o carte se spune că diamantul se taie numai cu sânge de căprior. Marele meu maestru Roger Bacon a spus că nu era adevărat, pur şi simplu pentru că el încercase asta şi nu a izbutit. Dar dacă raportul dintre diamant şi sângele caprin ar fi avut un sens superior, acesta ar rămâne neştirbit.
— Atunci se pot spune adevăruri superioare minţind doar în ceea ce priveşte litera, am spus eu. Şi cu toate acestea, repet că nu-mi place că unicornul aşa cum este nu există, şi nu a existat, şi nu poate să existe într-o zi.
— Nu este îngăduit să pui hotar atotputerniciei lui Dumnezeu, şi dacă Dumnezeu ar vrea, ar putea să existe şi unicornii. Dar împacă-te cu firea, ei există în aceste cărţi care, dacă nu vorbesc despre existenţa reală, vorbesc despre existenţa posibilă.
— Dar trebuie, deci, să citeşti cărţile fără să chemi în ajutor credinţa, care este o virtute teologală?
— Mai rămân alte două virtuţi teologale. Nădejdea că posibilul există. Şi caritatea, pentru cine a crezut cu bună credinţă că posibilul există.
— Dar ce vă foloseşte dumneavoastră unicornul dacă intelectul nu vă lasă să credeţi în el?
— Îmi foloseşte cum mi-au folosit urmele picioarelor lui Venanzio pe zăpadă, târât spre hârdăul porcilor. Unicornul cărţilor este ca o amprentă. Dacă există amprenta, trebuie să fi fost ceva care a lăsat-o.
— Dar deosebit de amprentă, ziceţi dumneavoastră.
— Sigur. Nu întotdeauna o amprentă are aceeaşi formă cu corpul care a produs-o, şi nu ia naştere întotdeauna din presiunea unui corp. Uneori redă impresia pe care un corp a lăsat-o în mintea noastră, este amprenta unei idei. Ideea este semn al lucrurilor şi imaginea este semn al ideii, semnul unui semn. Dar cu imaginea construiesc din nou, dacă nu corpul, ideea pe care altcineva o avea despre ea.
— Şi asta vă ajunge?
— Nu, pentru că ştiinţa adevărată nu trebuie să se mulţumească cu ideile, care sunt chiar semne, ci trebuie să regăsească lucrurile în adevărul lor propriu. Şi, deci, mi-ar plăcea să urc de la această amprentă a unei amprente la unicornul care stă la începutul lanţului. Aşa după cum mi-ar plăcea să pornesc de la semnele slabe lăsate de ucigaşul lui Venanzio (semne care ne-ar putea duce la mulţi) la un singur individ, ucigaşul însuşi. Dar nu e întotdeauna cu putinţă într-un timp scurt şi fără ajutorul altor semne.
— Dar atunci pot mereu şi doar să vorbesc de ceva care-mi vorbeşte de altceva şi aşa mai departe, dar ceva-ul de la urmă, cel adevărat, nu există niciodată?
— Poate că e, că e unicornul ca exemplar individual. Şi nu-ţi face griji, într-o zi sau alta îl vei întâlni, aşa negru şi urât cum o fi el.
— Unicorni, lei, autori arabi şi mauri în general, am spus atunci, fără îndoială aceasta este Africa de care vorbeau călugării.
— Fără îndoială că aceasta. Şi dacă este aceasta — va trebui să găsim poeţii africani despre care amintea Pacifico din Tivoli.
Şi într-adevăr, făcând din nou drumul îndărăt, şi întorcându-ne în camera L, am găsit într-un dulap o grămadă de cărţi de Florus, Fronto, Apuleius, Martianus Capella, Fulgentius.
— Deci aici era locul despre care Berengario spunea că ar fi trebuit să ofere lămurirea unei anumite taine, am spus.
— Aproape pe-aici, el a folosit expresia „finis Africae” şi la această expresie Malachia s-a înfuriat atâta. Finisul ar putea fi această ultimă cameră, sau... şi a scos un strigăt. Pe cele şapte biserici din Clonmacnois! N-ai notat nimic?
— Ce?
— Să ne întoarcem îndărăt, la camera S din care am pornit. Ne-am întors în prima cameră oarbă unde versetul spunea:
Super thronos viginti quatuor. Avea patru deschizături. Una dădea în sala Y, cu fereastra spre octogon. Cealaltă dădea spre camera P care continua, de-a lungul faţadei externe, şirul YSPANIA. Cea dinspre turn dădea în camera E, pe care abia o străbătuserăm. Apoi era un perete plin şi, în sfârşit, o deschizătură care dădea într-o a doua cameră oarbă cu iniţiala U. Camera S era cea a oglinzii şi noroc că se afla pe peretele aşezat numaidecât în dreapta mea, altfel m-ar fi cuprins din nou spaima.
Privind bine planul, mi-am dat seama de ciudăţenia camerei aceleia. Ca toate celelalte camere oarbe ale celorlalte turnuri, ar fi trebuit să dea în camera heptagonală centrală. Dacă n-o făcea, intrarea în heptagon ar fi trebuit să se deschidă în camera oarbă de lângă ea, camera U. În schimb, aceasta, care dădea printr-o deschidere într-o cameră T, cu ferestre spre octogonul dinăuntru, şi prin cealaltă se lega cu camera S, avea ceilalţi trei pereţi plini şi ocupaţi de dulapuri. Privind în jur am văzut ceea ce de fapt era limpede şi din planul meu: din motive de logică, mai mult decât dintr-o severă simetrie, turnul acela trebuia să aibă camera sa heptagonală, dar nu exista.
— Nu există, am spus.
— Nu că n-ar exista. Dacă n-ar fi, celelalte camere ar fi mai mari, pe când aşa sunt mai mult sau mai puţin de formatul celorlalte din alte părţi. Există, dar nu putem ajunge acolo.
— E zidită?
— S-ar putea. Şi iată finis Africae, iată locul în jurul căruia se învârteau curioşii aceia care au murit. E zidită, dar nu s-a spus că n-ar fi o trecere spre ea. Ba cu siguranţă că e, şi Venanzio o găsise şi avusese descrierea ei de la Adelmo, iar acesta de la Berengario. Să recitim notele sale.
A scos din rasă hârtia lui Venanzio şi a recitit: „Mâna deasupra idolului lucrează pe primul şi pe al şaptelea din patru”. S-a uitat în jur:
— Păi sigur că da! Idolul este imaginea oglinzii. Venanzio gândea în greceşte, şi în limba aceea, chiar mai mult decât într-a noastră, eidolon este atât imaginea, cât şi spectrul, şi oglinda ne redă imaginea noastră deformată pe care chiar noi, în noaptea trecută, am luat-o drept o nălucă, un spectru! Dar ce-or fi cei patru supra speculum? Ceva deasupra suprafeţei care reflectă? Dar atunci ar trebui să ne aşezăm într-un anumit punct de vedere, în aşa fel încât să putem zări ceva care se reflectă în oglindă şi care să se potrivească descrierii pe care o avem de la Venanzio...
Ne-am mişcat în toate direcţiile, dar fără nici un rezultat. Dincolo de imaginile noastre oglinda ne trimitea înapoi contururi înceţoşate din restul încăperii, cu greu luminată de felinar.
— Atunci, gândea Guglielmo, prin supra speculum ar putea să înţeleagă dincolo de oglindă. Ceea ce ne-ar obliga ca mai întâi să mergem dincolo, pentru că, desigur, oglinda aceasta este o uşă.
Oglinda era mai înaltă decât o statură obişnuită de om, împlântată în zid printr-o ramă solidă de stejar. Am atins-o în toate felurile, am încercat să vârâm degetele, unghiile între ramă şi zid, dar oglinda sta neclintită de parcă făcea parte din zid, piatră în piatră.
— Şi dacă nu este dincolo, ar putea fi super speculum, şoptea Guglielmo, şi în vremea asta ridica braţele şi se ridica în vârful picioarelor, şi făcea să intre mâna sub marginea de sus a ramei, fără să găsească altceva decât praf.
— Pe de altă parte, medita cu melancolie, dacă totuşi în spate ar fi o cameră, cartea pe care o căutăm şi pe care o caută şi alţii, nu mai este în camera aceasta, pentru că au dus-o de aici, mai întâi Venanzio, apoi, cine ştie unde, Berengario.
— Dar poate că Berengario a adus-o aici.
— Nu, în seara aceea noi eram în bibliotecă, şi totul ne face să credem că el a murit, nu multă vreme după furt, chiar în noaptea aceea, la băi. Altfel am fi văzut-o chiar în dimineaţa următoare. N-are importanţă... Deocamdată am descoperit unde este finis Africae şi avem aproape toate elementele pentru a îmbunătăţi planul bibliotecii, făcut de tine. Trebuie să fii convins că multe din misterele labirintului s-au limpezit acum. Toate, aş zice, în afară de unul. Cred că voi avea mai mult de câştigat dintr-o nouă lectură a manuscrisului lui Venanzio, decât din alte cercetări ale locului. Ai văzut că misterul labirintului l-am descoperit mai bine din afară decât dinăuntru. În seara asta, în faţa imaginilor noastre strâmbate, nu-i vom da de cap problemei. Şi, în sfârşit, felinarul a început să pâlpâie. Vino, să punem la punct celelalte indicaţii care ne ajută să terminăm planul.
Am străbătut alte încăperi, înregistrând mereu descoperirile noastre pe planul făcut de mine. Am întâlnit camere hărăzite numai scrierilor de matematică şi astronomie, altele cu opere în caractere aramaice, pe care nici unul dintre noi nu le cunoşteam, altele în caractere şi mai necunoscute, poate texte din India. Ne-am mişcat între două şiruri de încăperi lipite unele de altele care spuneau IUDAEA şi AEGYPTUS. În sfârşit, ca să nu-l năucim pe cititor cu cronica descifrării noastre, mai târziu, când am pus cu totul la punct planul nostru, ne-am convins că biblioteca era într-adevăr făcută şi împărţită după imaginea lumii pământeşti. La miazănoapte am găsit ANGLIA şi GERMANI, care pe peretele de apus se legau cu GALLIA, ca să dea apoi în apusul cel mai îndepărtat de HIBERNIA şi spre partea de miazăzi de ROMA (paradisul clasicilor latini!) şi de YSPANIA. Veneau apoi la miazăzi LEONES, AEGYPTUS, care spre răsărit se transformau în IUDAEA şi FONSADAE. Între răsărit şi miazănoapte, de-a lungul peretelui, ACAIA, o bună sinecdocă, cum s-a exprimat Guglielmo, ca să vorbească de Grecia, şi, în sfârşit, în cele patru camere era un mare belşug de poeţi şi filosofi ai Antichităţii păgâne.
Felul citirii era ciudat, uneori se făcea într-o singură direcţie, alteori se mergea de la coadă la cap, altă dată în cerc, adesea, cum am spus, o literă slujea să alcătuiască două cuvinte deosebite (şi în acest caz camera avea un dulap închinat unui subiect sau altuia). Dar fără îndoială nu era de căutat o regulă aurea în aranjamentul acela. Era vorba de un simplu artificiu mnemotehnic care să îngăduie bibliotecarului să găsească o operă. Să spui despre o carte că se găsea în quarta Acaiae însemna că era în a patra cameră numărând de la cea în care apărea A iniţială, iar cât priveşte modul de a o descoperi, se presupune că bibliotecarul ştia pe dinafară drumul, sau drept, sau în cerc, pe care trebuia să-l facă. De exemplu ACAIA era împărţită în patru camere aşezate în pătrat, ceea ce însemna că primul A era şi ultimul, lucru pe care, de altfel, şi noi îl observaserăm în scurtă vreme. Aşa cum am băgat numaidecât de seamă şi jocul închiderilor. De exemplu, venind de la răsărit, nici una din şirul de camere din ACAIA nu dădea în camerele următoare: în punctul acela labirintul se termina, şi pentru a ajunge la turnul de miazănoapte trebuia să treci prin celelalte trei. Dar, fireşte, bibliotecarul, intrând pe la FONS, ştia bine că pentru a se duce, să spunem, în ANGLIA, trebuia să treacă prin AEGYPTUS, YSPANIA, GALLIA şi GERMANI.
Cu aceste frumoase descoperiri s-a încheiat rodnica noastră cercetare a bibliotecii. Dar, înainte de a spune că, mulţumiţi, ne grăbeam să ieşim (ca să fim părtaşi la alte întâmplări despre care voi povesti în curând), trebuie să fac o mărturisire cititorului meu. Am spus că cercetarea noastră a fost pornită pe de o parte ca să căutăm cheia locului tăinuit, şi pe de alta, oprindu-ne treptat-treptat în sălile pe care le descopeream după aşezare şi subiect, ca să răsfoim cărţi de genuri felurite, ca şi cum am fi explorat un continent nou sau un teritoriu necunoscut. Şi de obicei cercetarea aceasta se petrecea în bună înţelegere, eu şi Guglielmo oprindu-ne asupra aceloraşi cărţi, eu arătându-i-le pe cele mai ciudate, el lămurindu-mi multe lucruri pe care nu izbuteam să le înţeleg.
Dar la un moment dat, şi tocmai când ne învârteam prin sălile turnului de miazăzi, zis LEONES, s-a întâmplat ca maestrul meu să se oprească într-o cameră plină de opere arabe, cu ciudate desene de optică; şi pentru că în seara aceea aveam la îndemână nu un felinar, ci două, eu m-am îndepărtat din curiozitate în camera de alături, văzând că iscusinţa şi prudenţa legislatorilor bibliotecii adunaseră de-a lungul unuia dintre pereţii săi cărţi care, desigur, nu puteau fi date spre citire oricui, pentru că tratau în chip diferit despre tot felul de maladii ale corpului şi ale spiritului, mai totdeauna scrise de înţelepţi necredincioşi. Şi mi-a căzut ochiul pe o carte nu prea mare, împodobită cu miniaturi diforme (din fericire!) despre acest subiect, flori, viţe, animale împerecheate, câteva ierburi medicinale; titlul era Speculum amoris, a fratelui *Vlassimo din Bologna, şi aducea citate din multe alte opere, toate despre boala dragostei. Cum cititorul va înţelege, nu trebuia mai mult ca să deştepte curiozitatea mea bolnavă. Ba chiar numai titlul acela a fost de ajuns ca să-mi aprindă din nou mintea, care de dimineaţă aţipise, aţâţând-o din nou cu imaginea fetei.
Întrucât toată ziua alungasem de la mine gândurile dimineţii, spunându-mi că nu erau pentru un novice sănătos şi echilibrat, şi întrucât, pe de altă parte, întâmplările din cursul zilei fuseseră destul de bogate şi de clocotitoare ca să-mi abată atenţia, poftele mele aţipiseră, aşa încât credeam acum că mă eliberasem de ceea ce nu fusese altceva decât o nelinişte trecătoare. În schimb, a fost de ajuns să văd cartea aceea ca să mă facă să spun „de te fabula narratur” şi să mă descopăr mai bolnav de dragoste decât credeam că sunt. Am învăţat mai apoi că, după ce citeşti cărţi de medicină, te convingi întotdeauna că simţi durerile de care vorbesc ele. Astfel că tocmai lectura acelor pagini, privite în goană de teamă să nu intre Guglielmo în cameră şi să mă întrebe cu ce anume mă ocupam eu cu atâta interes, m-a convins că sufeream tocmai de boala aceea, ale cărei simptome erau aşa de strălucit descrise încât, dacă, pe de o parte, mă frământam că eram bolnav (şi sub paza fără de cusur a atâtor auctoritates), pe de alta, mă bucuram că vedeam descrisă cu atâta adevăr situaţia mea; convingându-mă că, deşi eram bolnav, boala mea era, ca să zicem aşa, normală, dat fiind că atâţia alţii suferiseră de ea în acelaşi fel, şi autorii citaţi păreau să mă fi luat tocmai pe mine de model pentru descrierile lor.
M-au tulburat astfel paginile lui Ibn Hazm, care numeşte dragostea o boală rebelă, avându-şi leacul în ea însăşi, boală în care cine e bolnav nu vrea să se vindece, şi cine e cuprins de ea nu vrea să-şi revină (şi Dumnezeu ştie dacă nu-i adevărat!). Mi-am dat seama de ce dimineaţa fusesem atât de tulburat de tot ce vedeam, deoarece se pare că dragostea intră pe calea ochilor, cum spune şi Basilio d’Ancira — simptom de neasemuit cu altul —, cine este cuprins de un rău ca acesta dă dovadă de o prea mare veselie, în vreme ce totodată doreşte să stea deoparte şi îndrăgeşte singurătatea (cum fusesem eu în dimineaţa aceea), iar alte fenomene care-l însoţesc sunt neliniştea furtunoasă şi uluiala care te ameţeşte... M-am speriat când am citit că îndrăgostitului sincer, căruia i s-a luat vederea obiectului iubit, nu poate să-i vină decât o stare de sfârşeală, care ajunge uneori până acolo încât îl pune la pat, şi atunci răul învinge mintea, înlătură somnul şi dă leşinuri (e
limpede că nu ajunsesem încă în starea aceea, pentru că lucrasem destul de bine la cercetarea bibliotecii). Dar am citit cu spaimă că, dacă boala se înrăutăţeşte, poate veni moartea, şi m-am întrebat dacă bucuria pe care mi-o dădea fata, gândind la ea, preţuia cât acest sacrificiu suprem, lăsând deoparte orice dreaptă judecată asupra sănătăţii sufletului.
Şi pentru că am găsit un alt citat din Basilio, după care „qui animam corpori per uitia conturbationesque commiscent, utrinque quod habet utilem ad vitam necessarium demoliun-tur, animamque lucidam ac nitidam carnalium voluptatum limo perturbant, et corporis munditiam atque nitorem hac ratione miscentes, inutile hoc ad vitae officia ostendunt”. Situaţie disperată în care nu voiam să mă găsesc.
Am aflat, de asemenea, dintr-o frază a Sfintei Hildegarde, că acea umoare melancolică pe care o simţisem în timpul zilei şi pe care o puneam pe seama dulcelui sentiment de suferinţă din pricina lipsei fetei, seamănă în chip primejdios cu sentimentul pe care îl încearcă cine se abate de la starea armonioasă şi perfectă pe care omul o încearcă în paradis, şi că această melancolie „nigra et amara” este dată de suflarea şarpelui şi de insinuarea diavolului. Idee împărtăşită şi de necredincioşi la fel de înţelepţi, pentru că mi-au căzut sub ochi rândurile atribuite lui Abu Bakr-Muhammad Ibn Zaka-riiya ar-Razi, care într-o Liber continens asemuia melancolia de dragoste cu licantropia, care-l împinge pe cel atins de ea să se poarte ca un lup. Descrierea lui m-a strâns ca o gheară de gât: mai întâi îndrăgostiţii apar schimbaţi în trăsăturile lor trupeşti, vederea le slăbeşte, ochii li se adâncesc şi-şi pierd lacrimile, încet-încet limba li se usucă şi pe ea se ivesc nişte băşicuţe, tot corpul le e uscat şi suferă neîncetat de sete; ajunşi astfel, îşi petrec ziua întinşi cu faţa în jos, pe faţă şi pe fluierele picioarelor li se ivesc nişte semne ca muşcăturile de câini şi, în sfârşit, noaptea rătăcesc prin cimitire ca lupii.
În sfârşit, nu am mai avut îndoieli asupra disperării stării mele când am văzut citatele strălucitului Avicenna, în care dragostea este denumită drept un gând neîntrerupt, de natură melancolică şi ia naştere prin gândirea neistovită la trăsăturile, gesturile sau purtările unei persoane de celălalt sex (cu câtă fidelă autenticitate reprezentase Avicenna cazul meu!): ea nu apare ca o boală, dar devine boală când, nefiind mulţumită, se transformă în gând obsedant (şi de ce oare mă simţeam obsedat eu care, Dumnezeu să mă ierte, fusesem din cale-afară de mulţumit? Sau poate că ceea ce se petrecuse în noaptea trecută nu era mulţumire în dragoste? Dar atunci cum se mulţumeşte această boală?), şi ca urmare se capătă o mişcare neostenită a genelor, o respiraţie neregulată, acum plângi, acum râzi, şi pulsul bate (şi într-adevăr că şi al meu bătea şi respiraţia mi se întretăia în timp ce citeam rândurile acelea!). Avicenna sfătuia să se urmeze o metodă fără de greş, pe care o propusese şi Gallenus pentru a descoperi de cine s-a îndrăgostit cineva: să ţii mâna pe pulsul bolnavului şi să rosteşti multe nume de persoane de celălalt sex, până ce se constată la ce nume ritmul pulsului se accelerează; şi eu mă temeam că pe neaşteptate avea să intre maestrul meu, să-mi apuce braţul şi să-mi spioneze în pulsaţia vinelor secretul meu, fapt de care m-aş fi ruşinat foarte... Oh, Doamne, Avicenna propunea, ca leac, să-i unească pe cei doi amanţi prin nuntire, şi răul s-ar fi tămăduit. Se vedea limpede că era un necredincios, deşi iscusit, pentru că nu ţinea seama de situaţia unui novice benedictin, condamnat deci să nu se tămăduiască niciodată — sau mai bine zis care a fost consacrat, prin propria sa alegere, sau prin hotărârea în taină a părinţilor săi, să nu se îmbolnăvească niciodată. Din fericire, Avicenna, deşi poate că nu se gândea la ordinul cluniacens, ţinea seama de cazul îndrăgostiţilor ce nu se puteau lua ca soţi, şi sfătuia ca leac desăvârşit băile calde (oare Berengario voise să se lecuiască de boala lui de dragoste pentru Adelmo cel dispărut? Dar se poate suferi oare de rău de dragoste pentru o făptură de acelaşi sex, sau aceea nu era decât o desfrânare animalică? Şi poate că nu era animalică desfrânarea mea din noaptea trecută? Nu, desigur că nu, îmi spuneam imediat, era mult prea plăcută — şi numaidecât după asta: greşeşti, Adso, aceea a fost nălucire de-a diavolului, era foarte animalică, şi dacă ai păcătuit fiind animal, păcătuieşti şi acum şi mai tare, nevoind să te căieşti!). Dar după aceea am mai citit şi că, tot după părerea lui Avicenna, mai erau totuşi şi alte mijloace: de exemplu, să te foloseşti de prezenţa unor femei bătrâne şi pricepute care să-şi petreacă timpul bălăcărind-o pe iubită — şi se pare că femeile bătrâne sunt mai pricepute decât bărbaţii în nevoi din acestea. Poate că aceasta era soluţia, dar în abaţie nu puteam găsi femei bătrâne (adevărul e că nici tinere nu erau), şi deci ar fi trebuit să-i cer vreunui călugăr să-mi vorbească de rău pe fata aceea, dar cui? Şi apoi, putea un călugăr să cunoască bine femeile cum le cunoştea o femeie bătrână şi flecară? Ultima soluţie propusă de sarazin era de-a dreptul neruşinată, pentru că ea susţinea ca iubitul nefericit să se împreune cu multe sclave, lucru foarte greu de făcut Pentru un călugăr. În sfârşit, îmi spuneam, cum se poate
tămădui de boala de dragoste un tânăr călugăr? Nu exista chiar nici o scăpare pentru el? Poate că trebuia să mă slujesc de ajutorul lui Severino şi al ierburilor sale? într-adevăr, am găsit un fragment din Arnaldo din Villanova, autor pe care îl mai auzisem pomenit, şi cu multă preţuire, de către Guglielmo, care spunea că boala din dragoste lua naştere dintr-o abundenţă de umori şi de aer, când adică organismul omului are prea multă umiditate şi căldură, ţinând seama că sângele (care produce sămânţa generativă), crescând din preaplin, dă preaplin de sămânţă, o complexio venerea, şi o dorinţă nestrămutată de unire dintre bărbat şi femeie. Există o virtute estimativă situată în partea dorsală a ventriculului mijlociu al encefalului (ce-i asta? m-am întrebat), al cărui rost este să prindă intenţiile nesensibile care se află în obiectele sensibile captate de simţuri, şi când dorinţa pentru obiectul perceput de simţuri devine foarte puternică, iată că facultatea estimativă este tulburată şi se hrăneşte doar cu fantasma persoanei iubite; atunci se verifică o aprindere a întregii inimi şi a corpului, tristeţea lăsând locul bucuriei şi invers, deoarece căldura (care în momentele de disperare coboară în părţile cele mai adânci ale corpului şi îngheaţă epiderma) în momentele de bucurie urcă la suprafaţă şi aprinde faţa. Leacul propus de Arnaldo constă în a încerca să pierzi încrederea şi speranţa de a ajunge la obiectul iubit, aşa încât gândul să se îndepărteze.
Dar atunci sunt vindecat, sau pe cale de-a fi vindecat, mi-am spus, pentru că am puţină, sau poate chiar nici o nădejde de a revedea obiectul gândurilor mele, şi dacă l-aş vedea ca să-l ajung, şi dacă aş ajunge să-l posed din nou, şi dacă l-aş poseda iar, ca să-l ţin alături de mine, atât din cauza stării mele de monah, cât şi a datoriilor care mi-au fost impuse de rangul familiei mele... Sunt mântuit, mi-am spus, am închis fasciculul şi mi-am revenit, tocmai când Guglielmo intra în încăpere. Am reluat cu el călătoria prin labirintul acum dezvăluit (după cum am spus deja) şi pentru moment am dat uitării obsesia mea.
Cum se va vedea, aveam s-o regăsesc după scurtă vreme, dar în împrejurări (oh, Doamne!) cu totul deosebite.

Ziua a patra
Noaptea

în care Salvatore este descoperit, din nenorocire, de Bernardo Gui, fata iubită de Adso e luată drept vrăjitoare şi toţi se duc la culcare mai nefericiţi şi mai îngrijoraţi decât înainte

Tocmai coboram în refector, când am auzit strigăte şi am văzut nişte lumini slabe pâlpâind dinspre bucătărie. Guglielmo a stins brusc felinarul. Mergând pe lângă pereţi, ne-am apropiat de uşa care da în bucătărie şi am auzit că zgomotul venea de-afară, de parcă uşa ar fi fost deschisă. Apoi glasurile şi luminile s-au depărtat şi cineva a închis uşa cu putere. Era o mare clocotire care părea să premeargă ceva neplăcut. Am trecut din nou în mare grabă prin osuar, ne-am făcut din nou apariţia în biserica goală, am ieşit tot prin portalul de miazăzi şi am zărit o învâlvorare de torţe în incinta mănăstirii.
Ne-am apropiat şi în învălmăşeală părea că veniserăm şi noi în grabă la faţa locului, împreună cu alţii, ieşiţi fie din dormitor, fie din casa pelerinilor. I-am văzut pe arcaşi ţinându-l zdravăn pe Salvatore, alb ca albul din ochii lui, şi o femeie care plângea. Am simţit cum mi se strânge inima; era ea, fata inimii mele. De cum m-a văzut, m-a recunoscut şi mi-a aruncat o privire rugătoare şi disperată. M-am simţit gata să mă arunc şi s-o eliberez, dar Guglielmo m-a ţinut, şoptindu-mi dojeni deloc afectuoase. Călugării şi oaspeţii dădeau acuma fuga din toate părţile.
A venit Abatele, a venit Bernardo Gui, căruia căpitanul arcaşilor i-a dat un scurt raport. Iată ce se petrecuse.
Din porunca inchizitorului, ei patrulau în timpul nopţii peste tot, având mai ales în vedere calea care mergea de la portal la intrarea în biserică, zona grădinilor de zarzavat şi faţada Edificiului (de ce? m-am întrebat, şi am înţeles: era limpede, pentru că Bernardo adunase de la servitori şi de la bucătari tot felul de vorbe despre unele mişcări de noapte,
poate fără să ştie cine se făcea vinovat de asta, care se petreceau între locul din afara incintei şi bucătării, şi cine ştie dacă smintitul de Salvatore, cum îmi vorbise mie despre planurile sale, nu mai vorbise şi la bucătărie sau la grajduri cu vreun nenorocit care, înspăimântat de interogatoriul de după-amiază, îi dăduse de ciugulit vorbele astea lui Bernardo). Umblând şi pândind prin întuneric şi ceaţă, arcaşii îl descoperiseră în cele din urmă pe Salvatore, în tovărăşia femeii, în timp ce-şi făceau de lucru la uşa bucătăriei.
— O femeie în acest loc sfânt, şi cu un călugăr! a spus cu asprime Bernardo, adresându-se Abatelui. Magnifice senior, a urmat el, dacă ar fi vorba numai de violarea harului castităţii, pedeapsa acestui om ar cădea în jurisdicţia domniei voastre. Dar întrucât nu ştiu încă dacă manevrele acestor doi nefericiţi nu au nimic de-a face cu viaţa tuturor oaspeţilor, trebuie mai întâi să facem lumină în privinţa acestei taine. Şi acum vorbesc cu tine, mizerabile, şi-i smulgea de la pieptul lui Salvatore legătura ce se vedea şi pe care călugărul vrea s-o dosească. Ce ai aici înăuntru?
Eu ştiam ce avea: un cuţit, o pisică neagră care, de cum a fost desfăcută legătura, a fugit mieunând furioasă, şi două ouă, acum sparte şi amestecate, care au părut tuturor sânge, sau fiere galbenă, sau altă materie scârboasă. Salvatore se pregătea să intre în bucătărie, să omoare pisica şi să-i scoată ochii, şi cine ştie cu ce făgăduieli o înduplecase pe fată să-l urmeze. Cu ce făgăduieli, am aflat numaidecât. Arcaşii au căutat-o pe fată, printre râsete răutăcioase şi cuvinte neruşinate, şi au găsit la ea un cocoşel mort, tocmai bun de jumulit. Nenorocirea a vrut ca noaptea, în care toate pisicile sunt negre, cocoşelul să pară şi el negru ca pisica. Eu m-am gândit, în schimb, că nu era nevoie de mai mult ca s-o atragă pe biata fată care noaptea trecută părăsise (de dragul meu!) preţioasa ei inimă de bou...
— Ah, ah, a exclamat Bernardo pe un ton foarte grav, pisică şi cocoş negru... Dar eu îi cunosc pe blestemaţii ăştia... L-a zărit pe Guglielmo printre străini. Nu-i cunoaşteţi şi dumneavoastră, frate Guglielmo? Nu aţi fost inchizitor, acum trei ani, la Kilkenny, unde fata aceea avea legături cu un diavol care-i apărea sub forma unei pisici negre?
Mi s-a părut că maestrul meu tăcea din laşitate. L-am apucat de mânecă, l-am scuturat, i-am şoptit disperat:
— Dar spuneţi-i că l-a luat ca să-l mănânce...
El s-a eliberat din strânsoarea mea şi s-a întors, cu buna creştere, spre Bernardo.

— Nu cred ca domnia ta să aibă nevoie de vechile mele experienţe, ca să ajungă la propriile sale concluzii, i-a spus.
— Oh, nu, sunt mărturii cu prea multă autoritate, a zâmbit Bernardo. Etienne de Bourbon povesteşte în tratatul său despre cele şapte daruri ale Duhului Sfânt că Sfântul Dominic, după ce predicase la Fanjeaux împotriva ereticilor, le-a spus anumitor femei că aveau să vadă pe cine slujiseră până atunci. Şi deodată a sărit în mijlocul lor o pisică înfricoşătoare, de mărimea unui câine mare, cu ochii mari şi aprinşi, limba sângerândă care-i ajungea până la ombilic, coada scurtă şi ridicată în sus, aşa că oricum se învârtea animalul arăta neruşinarea dosului său, mai murdar decât oricare altele, cum se cuvine acelui anus pe care mulţi devotaţi ai diavolului, nu în ultimul rând cavalerii templieri, au obişnuit întotdeauna să-l sărute în cursul reuniunilor lor. Şi după ce s-a învârtit pe lângă femei timp de o oră, pisica a sărit pe funia clopotului şi s-a căţărat pe ea, lăsând în urmă resturile ei puturoase. Şi oare nu pisica este animalul iubit de catari care, după Alano delle Isole, se numesc aşa tocmai de la catus, pentru că îi pupă fundul acestei bestii, socotind-o incarnarea lui Lucifer? Şi obiceiul acesta scârbavnic nu este arătat şi de către Guglielmo d’Alvernia în De legibus? Şi Albert cel Mare nu spunea că pisicile sunt diavoli printre oameni? Şi nu ne dovedeşte venerabilul meu confrate Jacques Fournier că la patul de moarte al inchizitorului Geoffroy de Carcassonne au apărut două pisici negre, care nu erau altceva decât diavoli veniţi să necinstească acele rămăşiţe pământeşti?
Un murmur de groază a străbătut grupul de călugări, dintre care unii şi-au făcut semnul sfintei cruci.
— Domnule Abate, domnule Abate, spunea între timp Bernardo cu un glas plin de virtute, poate magnificienţa voastră nu ştie cum anume folosesc păcătoşii aceste instrumente! Dar eu ştiu foarte bine asta, o ştiu, Dumnezeu să ne apere! Am văzut femei smintite, în orele cele mai întunecate din noapte, împreună cu altele de teapa lor, folosindu-se de pisici negre ca să dobândească farmece pe care n-au putut niciodată să le dezmintă: aşa că puteau să meargă de-a buşilea, ca anumite animale, şi să străbată, proteguite de noapte, spaţii nesfârşite, târând după ele pe sclavii lor, prefăcuţi în nătărăi plini de pofte... Şi lor li se arăta chiar diavolul în persoană, sau cel puţin ele cred asta cu toată convingerea, sub formă de cocoş sau de alt animal negru-tăciune, şi cu el se Şi culcă, nu mă întrebaţi cum. Şi ştiu bine că prin tot felul de necromanţii, nu de mult, chiar la Avignon, s-au pregătit nişte băuturi şi alifii cu care să se atenteze chiar la viaţa seniorului papă, punându-i otravă în mâncăruri. Papa a putut să se apere de ele şi să descopere otrava numai pentru că era înzestrat cu bijuterii miraculoase, în formă de limbă de şarpe, întărite cu smaralde miraculoase şi cu rubine care, prin virtute dumnezeiască, slujeau să dea la iveală existenţa otrăvurilor în bucate! Unsprezece din limbile acestea atât de preţioase i le dăruise regele Franţei, slavă cerului, şi numai aşa senior papa al nostru a putut scăpa de moarte! Este adevărat că vrăjmaşii papei au făcut şi mai mult, şi toţi ştiu ce s-a aflat de la ereticul Bernard Delicieux, arestat acum zece ani: în casa lui au fost găsite cărţi de magie neagră însemnate chiar la paginile cele mai spurcate, cu toate sfaturile trebuincioase pentru a se face figuri de ceară cu care să se vateme duşmanii. Şi, să ne credeţi, în casa lui s-au găsit figuri care reprezentau, cu o măiestrie admirabilă, chiar imaginea papei, cu cerculeţe roşii pe la părţile vitale, şi toţi ştiu că asemenea figuri, agăţate de o sfoară, sunt puse în faţa unei oglinzi şi apoi se lovesc cerculeţele vitale cu nişte andrele şi... Oh, dar de ce stărui eu asupra acestor mizerii dezgustătoare? Papa însuşi a vorbit despre ele şi le-a descris, condamnându-le, chiar anul trecut, în constituţia sa Super illius specula! Şi nădăjduiesc că aveţi o copie din ea în această bibliotecă bogată a dumneavoastră, ca să vă gândiţi cum se cuvine la ea...
— O avem, o avem, a întărit cu însufleţire Abatele, foarte tulburat.
— Foarte bine, a spus la urmă Bernardo. Atunci faptul mi se pare limpede. Un călugăr sedus, o vrăjitoare şi nişte ritualuri care, din fericire, nu au avut loc. Cu ce scopuri? Este ceea ce vom afla, şi doresc să răpesc câteva ceasuri somnului ca s-o aflăm. Magnificenţa voastră este bună să-mi puneţi la dispoziţie un loc în care omul ăsta să fie pus la popreală?
— Avem chilii la subsolul atelierului de fierărie, a spus Abatele, care, din fericire, ne folosesc atât de rar şi sunt goale de ani de zile.
— Din fericire sau din nefericire, a observat Bernardo. Şi a poruncit arcaşilor să ceară să li se arate drumul şi să-i ducă în două chilii deosebite pe cei doi prinşi; şi să-l lege pe bărbat de vreun inel fixat în zid, în aşa chip încât el să poată coborî în scurtă vreme să-l interogheze, privindu-l drept în faţă. În privinţa fetei, a mai spus, ceea ce fusese era limpede, şi nu merita osteneala s-o mai supună la întrebări în noaptea aceea. Alte probe aveau s-o aştepte înainte de a fi arsă ca vrăjitoare. Şi, dacă era vrăjitoare, nu avea să vorbească prea lesne. Dar călugărul, poate, era încă în stare să se căiască (şi-l privea pe Salvatore, care tremura, ca şi cum ar fi vrut să-l facă sa înţeleagă că-i mai oferea o portiţă de ieşire), spunând adevărul si, a mai zis el, spunând cine îi era complice.
Cei doi au fost târâţi de-acolo, unul tăcut şi pierdut, aproape cuprins de febră, cealaltă, plângând, se zvârcolea şi ţipa ca un animal dus la tăiere. Dar nici Bernardo, nici arcaşii, nici chiar eu nu înţelegeam ce spunea în limba ei de ţărancă. Şi cu toate că vorbea atâta, părea mută. Există unele cuvinte care dau putere, altele care sporesc neputinţa, şi de felul acestora din urmă sunt cuvintele necioplite ale oamenilor simpli, cărora Dumnezeu nu le-a îngăduit să se exprime în limba universală a ştiinţei şi a puterii.
Încă o dată m-am simţit îndemnat să mă duc după ea, încă o dată Guglielmo, foarte întunecat la faţă, m-a ţinut:
— Stai pe loc, prostule, a spus, fata e pierdută, e carne de ars pe rug.
În timp ce urmăream încremenit scena, într-o învălmăşeală de gânduri ce se ciocneau unul de altul, privind-o stăruitor pe fată, m-am simţit bătut pe spate. Nu ştiu de ce, dar înainte de a mă întoarce, am recunoscut mâna lui Ubertino:
— O priveşti pe vrăjitoare, nu-i aşa? Şi ştiam că nu putea şti de întâmplarea mea, dar vorbea totuşi aşa numai pentru că prinsese, cu pătrunderea sa nemaipomenită a slăbiciunilor omeneşti, stăruinţa privirii mele.
— Nu... m-am ferit eu, n-o privesc... sau, poate c-o privesc, dar nu e vrăjitoare... nu ştim asta, poate că e nevinovată...
— O priveşti pentru că e frumoasă. E frumoasă, nu-i aşa? m-a întrebat cu o nemaipomenită căldură, strângându-mi braţul. Dacă o priveşti pentru că e frumoasă, şi eşti tulburat de asta (dar ştiu că eşti tulburat, pentru că păcatul de care e bănuită ţi-o face şi mai fermecătoare), dacă o priveşti şi simţi că-ţi trezeşte dorinţa, înseamnă că tocmai de aceea e o vrăjitoare. Păzeşte-te, fiul meu... Frumuseţea trupului se mărgineşte la piele. Dacă bărbaţii ar vedea ceea ce se află sub piele, aşa cum se întâmplă cu linxul din Beotia, s-ar scutura îngroziţi de vederea femeii. Toată graţia aceea este făcută numai din mucozităţi şi din sânge, din umori şi din bilă. Dacă te gândeşti la ceea ce se ascunde în nări, în gură şi în burtă, n-ai să găseşti decât murdărie. Şi dacă ţi-e silă să atingi mucul sau fecala cu vârful degetului, cum să mai doreşti să îmbrăţişezi toată punga care conţine fecalele?
Am simţit o icnitură de greaţă. Nu voiam să mai ascult vorbele acelea. Mi-a venit în ajutor maestrul meu, care auzise. S-a apropiat dintr-o dată de Ubertino, l-a apucat de braţ şi i l-a desprins de al meu.

— Ajunge, Ubertino, a spus. Fata aceea va fi torturată în curând, deci dată rugului. Va ajunge exact cum spui tu, muci sânge, umori şi bilă. Dar tocmai semenii noştri vor fi cei care să scotocească sub pielea ei ceea ce Domnul Dumnezeu a vrut să fie acoperit cu podoaba pielii aceleia. Şi din punct de vedere al materiei prime, tu nu eşti mai bun decât ea. Lasă băiatul în pace.
Ubertino s-a tulburat.
— Poate că am greşit, a şoptit. Fără îndoială că am greşit. Ce altceva poate face un păcătos?
Acum toţi se înapoiau la chiliile lor, discutând despre cele întâmplate. Guglielmo a stat puţin de vorbă cu Michele şi cu ceilalţi minoriţi, care-i cereau părerea.
— Bernardo are acum în mână un argument, chiar dacă este nesigur. În abaţie foiesc necromanţi care fac aceleaşi lucruri care s-au făcut împotriva papei la Avignon. Desigur, nu e o dovadă, şi în primă instanţă nu poate fi folosită pentru a împiedica întâlnirea de mâine. În noaptea aceasta va încerca să-i smulgă nenorocitului aceluia vreo altă informaţie, de care, sunt sigur de asta, nu se va folosi numaidecât mâine dimineaţă. O va ţine ascunsă, îi va fi de ajutor mai târziu, pentru a tulbura curgerea discuţiilor, dacă vor lua cumva vreo cale care să nu-i convină.
— Va putea să-l facă să spună ceva de care să se slujească împotriva noastră? l-a întrebat Michele din Cesena.
Guglielmo căzu pe gânduri:
— Să nădăjduim că nu, a spus.
Mi-am dat seama că dacă Salvatore îi spunea lui Bernardo ceea ce ne spusese nouă, asupra trecutului său şi al chelarului, şi dacă făcea cumva vreo aluzie la legătura dintre ei şi Ubertino, oricât de slabă ar fi fost această legătură, s-ar fi creat o situaţie foarte încurcată.
— În orice caz, să vedem ce-o să se întâmple, a spus Guglielmo cu seninătate. Pe de altă parte, Michele, totul e hotărât mai dinainte. Dar tu vrei să ţi se facă dovada.
— Vreau, a spus Michele, şi Atotputernicul mă va ajuta. Fie ca sfântul nostru să fie mijlocitorul nostru al tuturor.
— Amin, au spus cu toţii.
— Dar nu s-a spus asta, a fost comentariul cam necuviincios al lui Guglielmo. Sfântul Francisc ar putea să se afle pe undeva, în aşteptarea judecăţii, fără să-l vadă pe Dumnezeu faţă-n faţă.
— Blestemat să fie ereticul Ioan, l-am auzit bombănind pe messer Girolamo, în vreme ce fiecare se întorcea la patul lui. Dacă acum ne ia şi ajutorul sfinţilor, unde o să sfârşim noi, bieţii păcătoşi?

Ziua a cincea
Prima

în care are loc o fraternă discuţie despre sărăcia lui Iisus

Cu inima chinuită de nenumăratele spaime, după scena din noaptea ce trecuse, m-am sculat în dimineaţa celei de-a cincea zile tocmai când suna de prima; Guglielmo m-a zgâlţâit cu putere, atrăgându-mi atenţia că în scurtă vreme aveau să se întrunească cele două legaţii. Am privit afară prin fereastra chiliei şi n-am văzut nimic. Ceaţa din ziua trecută se făcuse o pătură lăptoasă care se lăsase în linişte peste platou.
De cum am ieşit, am văzut abaţia cum n-o mai văzusem niciodată până atunci; numai câteva construcţii mai mari, biserica, Edificiul, sala capitulară abia se zăreau la distanţă, dar imprecise, umbre printre umbre, iar restul clădirilor se puteau vedea doar de la câţiva paşi. Părea că formele lucrurilor şi animalelor se iveau pe neaşteptate din nimic; oamenii păreau să se întrupeze din ceaţă, mai întâi cenuşii ca fantomele, apoi încet-încet şi cu greu se puteau recunoaşte.
Născut în ţările nordice, nu eram neobişnuit cu toate astea, care în alte împrejurări mi-ar fi amintit cu oarecare dulceaţă de plaiul şi de castelul unde mă născusem. Dar în dimineaţa aceea condiţiile atmosferice mi s-au părut dureros de înfrăţite cu starea inimii mele, şi sentimentul de tristeţe cu care mă sculasem s-a înteţit pe măsură ce mă grăbeam spre sala capitulară.
La câţiva paşi de clădire l-am văzut pe Bernardo Gui care se despărţea de o altă persoană pe care la început nu am recunoscut-o. Cum însă după aceea a trecut pe lângă noi, mi-am dat seama că era Malachia. Se uita în jur ca unul care nu trebuie văzut în vreme ce comite o fărădelege; dar am mai spus că expresia acestui om are prin natura sa ceva din aerul celui care ascunde, sau încearcă să ascundă, o taină de nemărturisit.
Nu m-a recunoscut şi s-a îndepărtat. Eu, împins de curiozitate, l-am urmărit pe Bernardo Gui şi l-am văzut că îşi arunca ochii pe nişte hârtii pe care poate că i le dăduse Malachia.
În pragul sălii de adunare l-a chemat cu un gest al capului pe şeful arcaşilor, care sta pe-aproape, şi i-a şoptit ceva. Apoi a intrat. M-am luat după el.
Era pentru prima dată când puneam piciorul în locul acela, care de afară era de proporţii modeste şi avea linii severe; mi-am dat seama că fusese reconstruit mai de curând pe rămăşiţele unei biserici abaţiale primitive, poate distrusă în parte de un incendiu.
Intrând din afară, treceai pe sub un portal făcut după moda cea nouă, cu arcul ogival, fără podoabe şi având deasupra o rozetă. Dar înăuntru dădeai de un atrium refăcut după vestigiile unui nartex străvechi. În faţa lui se ridica un alt portal, cu arcul după moda veche şi timpanul în semilună cu sculpturi încântătoare. Trebuie să fi fost portalul bisericii dispărute.
Sculpturile timpanului erau foarte frumoase, dar mai puţin neliniştitoare decât cele ale bisericii noi. Şi aici timpanul era dominat de un Christos pe tron; dar alături de el, în tot felul de poziţii şi cu tot felul de obiecte în mâini, şedeau cei doisprezece apostoli, care primiseră împuternicirea de la el să se ducă în lume şi să evanghelizeze popoarele. Deasupra capului lui Christos, într-un arc împărţit în douăsprezece panouri, şi sub picioarele lui Christos, într-un şir neîntrerupt de figuri, erau reprezentate popoarele lumii, menite să primească Buna-Vestire. I-am recunoscut după costume pe evrei, pe cappadochieni, pe arabi, pe indieni, pe frigieni, pe armeni, pe sciţi, pe romani. Dar, amestecaţi printre ei, în treizeci de medalioane aşezate în arc deasupra arcului celor douăsprezece panouri, stau locuitorii lumilor necunoscute, despre care abia dacă aminteau Fiziologul şi povestirile nesigure ale călătorilor. Mulţi dintre ei mi-au apărut ca necunoscuţi, pe alţii i-am recunoscut: de exemplu, monştrii cu şase degete la mână, faunii zămisliţi din viermii care se formează între scoarţa şi pulpa copacilor, sirenele cu coadă solzoasă, care-i farmecă pe marinari, etiopienii cu trupul negru de tot care se apără de dogoarea razelor de soare săpând caverne pe sub pământ, onocentaurii, oameni până la ombilic şi în jos măgari, ciclopii numai cu un ochi de mărimea unui scut, Scilla cu capul şi pieptul de fată, burta de lupoaică şi coada de delfin, oamenii păroşi din India care trăiesc în mlaştini şi pe fluviul Epigmaride, chinocefalii, care nu pot spune o vorbă fără să se oprească şi să latre, sciapozii, care aleargă foarte repede pe singurul lor picior, şi când vor să se adăpostească de soare se întind şi-şi desfac piciorul lor mare ca o umbrelă, astomaţii din Grecia, lipsiţi de gură, care respiră pe nări şi trăiesc numai cu aer, femeile bărboase din Armenia, pigmeii, epistigii, pe care unii îi numesc blemi, care se nasc fără cap, cu gura pe burtă şi ochii pe umăr, femeile monstruoase din Marea Roşie, înalte de douăsprezece picioare, cu părul care le ajungea la călcâie, cu coadă bovină la capătul spinării şi copite de cămilă, pe cei cu labele picioarelor întoarse la spate, încât cine îi urmăreşte privindu-le urmele ajunge întotdeauna de unde vin, nu unde se duc, şi apoi oamenii cu trei capete, cei cu ochii strălucind ca nişte lămpi şi monştrii din insula Circe, corpuri omeneşti şi grumaji de mai multe animale.
Aceste minuni, precum şi altele, erau sculptate pe portalul acela. Dar nici una dintre ele nu provoca spaimă pentru că nu aveau rostul să arate răul de pe lumea aceasta, sau chinurile din infern, ci erau martorele faptului că Buna-Vestire ajunsese prin întreaga lume cunoscută şi se pregătea să se întindă şi peste cea necunoscută, pentru care portalul era o fericită făgăduială de bună înţelegere, de răspândire peste tot a cuvântului lui Christos, de luminoasă ecumenie.
Bună prevestire, mi-am spus, pentru întâlnirea care se va desfăşura dincolo de pragul acesta, unde oameni învrăjbiţi unii cu alţii din pricina unor potrivnice înţelegeri a Evangheliei poate se vor regăsi astăzi ca să înlăture neînţelegerile dintre ei. Şi mi-am spus că eram un biet păcătos văitându-mă pentru întâmplările mele proprii, în timp ce stau să se petreacă evenimente de-o atât de mare însemnătate pentru istoria creştinătăţii. Am pus alături puţinătatea necazurilor mele de făgăduială de pace şi de seninătate sigilată în piatra timpanului. I-am cerut iertare lui Dumnezeu pentru slăbiciunea mea, şi plin de seninătate am trecut pragul.
Nici n-am intrat bine că i-am şi văzut adunaţi pe toţi membrii amânduror legaţii, aşezaţi faţă-n faţă pe un şir de jilţuri aranjate în hemiciclu, cele două tabere fiind despărţite de o masă la care şedeau Abatele şi cardinalul Bertrando.
Guglielmo, pe care l-am urmat ca să iau note, m-a pus în Partea minoriţilor, unde şedeau Michele cu ai lui şi alţi franciscani de la curtea din Avignon; deoarece întâlnirea nu trebuia să apară ca un duel între italieni şi francezi, ci o dispută între susţinătorii regulii franciscane şi criticii lor, uniţi cu toţii de o sfântă şi catolică credinţă faţă de curtea pontificală.

Cu Michele din Cesena stau fratele Arnaldo din Aquitania fratele Ugo din Novocastro şi fratele Guglielmo Alnwick, care luaseră parte la capitulul din Perugia, apoi episcopul din Caffa şi Berengario Talloni, Bonagrazia din Bergamo şi alţi minoriţi de la curtea avignoneză. De cealaltă parte şedeau Lorenzo Decoalcone, bacalaureat din Avignon, episcopul de Padova şi Jean d’Anneaux, doctor în teologie la Paris. Alături de Bernardo Gui, tăcut şi serios, era dominicanul Jean de Baune, pe care în Italia îl numeau Giovanni Dalbena. Acesta, mi-a spus Guglielmo, fusese cu mulţi ani înainte inchizitor la Norbona, unde judecase mulţi beghini şi pinţochieri; dar cum învinuise de erezie chiar o idee, privitoare la sărăcia lui Christos, se ridicase împotriva lui Berengario Talloni, lector în mănăstirea din acel oraş, cerând ajutor papei. Pe atunci Ioan era încă nesigur în problema aceasta, şi-i poftise pe amândoi la curte ca să discute fără să ajungă la o concluzie. Aşa încât, puţin după aceea, franciscanii luaseră poziţie, după cum am mai spus, la capitulul de la Perugia. În sfârşit, din partea avignonezilor mai erau şi alţii, printre care episcopul de Alborea.
Şedinţa a fost deschisă de către Abbone, care a socotit potrivit să amintească pe scurt faptele cele mai proaspete. A reamintit că în anul de la Christos 1322, la capitulul general al fraţilor minoriţi, ce s-a adunat la Perugia sub conducerea lui Michele din Cesena, se hotărâse, cu matură şi înţeleaptă chibzuinţă, că Domnul Christos, ca să dea o pildă de viaţă fără cusur, şi apostolii ca să se supună învăţăturilor sale, nu avuseseră niciodată împreună nici un fel de lucru, fie din motive de proprietate sau de stăpânire, şi că adevărul acesta era obiect de credinţă sănătoasă şi catolică, cum reieşea limpede din diferite citate din cărţile canonice. Drept pentru care era virtuoasă şi sfântă renunţarea la proprietatea tuturor lucrurilor, şi că faţă de această regulă de sfinţenie s-au supus primii ctitori ai Bisericii militante. Că la acest adevăr se supusese, în 1312, conciliul de la Viena, şi că însuşi papa Ioan, în 1317, în constituţia asupra călugărilor minoriţi care începe cu Quorundam exigit, socotise hotărârile acelui conciliu ca fiind date cu sfinţenie, lucide, bine chibzuite şi mature. Prin urmare, capitulul perugin, socotind că ceea ce Sfântul Scaun aprobase întotdeauna prin doctrină sfântă, trebuia întotdeauna socotit ca acceptat, şi în nici un fel să nu se abată de la această aprobare, prin iscălitura maeştrilor în teologie sacră, precum fratele Guglielmo din Englitera, fratele Enrico din Alemania, fratele Arnaldo din Acvitania, conducători de
provincii şi miniştri, precum şi cu sigiliul fratelui Niccolao, ministrul Franţei, al fratelui Guglielmo Bloc, bacalaureat, al ministrului general şi al celor patru ministere provinciale, al fratelui Tommaso din Bologna, al fratelui Pietro din provincia San Francesco, al fratelui Fernando din Castello şi al fratelui Simone din Turonia. Cu toate acestea, a spus Abbone mai departe, anul următor papa dădea decretala Ad conditorem canonum, împotriva căreia s-a ridicat fratele Bonagrazia din Bergamo, socotind-o potrivnică intereselor ordinului său. Atunci papa desprinsese decretala aceea de pe uşa bisericii mari din Avignon, unde fusese agăţată, şi o schimbase în mai multe puncte. Dar în realitate o făcuse şi mai aspră, dovadă că urmarea imediată a fost că fratele Bonagrazia a fost ţinut închis un an. Şi nu putea fi nici o îndoială în ceea ce priveşte severitatea pontifului, deoarece în acelaşi an dădea binecunoscuta acum Cum inter nonnullos, în care se condamnau întru totul tezele capitulului de la Perugia.
La acest punct, întrerupându-l cu iscusinţă pe Abbone, a vorbit cardinalul Bertrando şi a spus că trebuia amintit cum, ca să încurce lucrurile şi ca să-l mânie pe pontif, se amestecase în 1324 Ludovic de Bavaria, cu declaraţia de la Sachsenhausen, unde se împărtăşeau, fără nici un motiv bine întemeiat, tezele de la Perugia (şi nici nu se înţelegea, a observat Bertrando cu un zâmbet subţire, de ce oare împăratul aclama cu entuziasm o sărăcie pe care el n-o împărtăşea câtuşi de puţin), ridicându-se împotriva lui messer papa, numindu-l inimicus pacis şi spunând că era gata să dea naştere la scandaluri şi la neorânduială, şi socotindu-l, în sfârşit, eretic, ba chiar ereziarh.
— Nu chiar aşa, a încercat să-l domolească Abbone.
— Ba în substanţă aşa, a spus apăsat Bertrando. Şi a mai adăugat că tocmai pentru a abate nepotrivitul amestec al împăratului, messer papa fusese nevoit să emită decretala Quia quorundam şi că, în sfârşit, îl poftise cu mare hotărâre pe Michele din Cesena să se înfăţişeze înaintea lui. Michele trimisese scrisori de iertăciune, zicând că se află bolnav, lucru de care nimeni nu se îndoia, trimiţând în locul său pe fratele Giovanni Fidanza şi fratele Umile Custodio din Perugia. Dar s-a întâmplat, a spus cardinalul, că guelfii din Perugia îl înştiinţează pe papă că, departe de a fi bolnav, fratele Michele avea legături cu Ludovic de Bavaria. Şi că în orice caz, dacă fusese ceva, trecuse, iar acum fratele Michele părea bine sănătos, şi că era deci aşteptat la Avignon. Era, de altfel, mai bine, admitea cardinalul, să se chibzuiască la început, cum se făcea acum, de faţă cu oameni cumpăniţi din amândouă părţile, ceea ce Michele avea apoi să spună papei, dat fiind că scopul tuturor era pentru totdeauna acela de a nu înăspri lucrurile şi să pornească o diatribă, care nu avea rost să existe între un părinte iubitor şi fiii săi credincioşi, care până atunci izbucnise numai fiindcă se amestecaseră oameni din afara Bisericii împăraţi sau vicari ce erau, care nu aveau nici o legătură cu problemele Sfintei Maici Biserica.
A vorbit atunci iar Abbone şi a spus că, deşi era om al Bisericii şi abatele unui ordin căruia Biserica îi datora atât de mult (un murmur de respect şi de supunere s-a ridicat din amândouă laturile hemiciclului), nu socotea, totuşi, că împăratul trebuia să rămână străin de asemenea probleme, din multe motive pe care fratele Guglielmo din Baskerville avea să le spună mai pe urmă. Dar, mai spunea Abbone, era totuşi drept ca prima parte a dezbaterii să se desfăşoare între trimişii pontificali şi reprezentanţii acelor fii ai Sfântului Francisc, care, prin însuşi faptul de a fi venit să ia parte la această întâlnire, se dovedeau a fi fiii credincioşi ai pontifului. Şi deci îl poftea pe fratele Michele, sau pe cineva în locul lui, să spună ce dorea să susţină la Avignon.
Michele a spus că, spre marea lui bucurie şi emoţie, în dimineaţa aceea se afla printre ei Ubertino din Casale, căruia însuşi pontiful, în 1322, îi ceruse o dare de seamă întemeiată asupra problemei sărăciei. Şi chiar Ubertino ar fi putut să rezume, cu luciditatea, erudiţia şi credinţa înflăcărată pe care toţi i le recunoşteau, punctele principale ale celor ce erau acum, şi de nezdruncinat, ideile ordinului franciscan.
Ubertino s-a sculat şi, de cum a început să vorbească, am înţeles de ce trezise atâta însufleţire, şi ca predicator, şi ca om de curte. Înflăcărat în gest, convingător în glas, fermecător în zâmbet, clar şi consecvent în gândire, a pus stăpânire pe ascultători tot timpul cât a vorbit. A început o cercetare amănunţită şi foarte doctă a motivelor care sprijineau tezele de la Perugia. A spus că, înainte de orice, trebuia să se recunoască adevărul că Iisus şi apostolii lui au avut două stări, pentru că au fost prelaţi ai Bisericii Noului Testament şi în felul acesta au posedat cât se cuvine autoritatea de a dărui şi de a împărţi, ca să dea săracilor şi miniştrilor Bisericii, cum stă scris în capitolul al patrulea al Faptelor Apostolilor, şi asupra acestui lucru nimeni nu discută. Dar, în al doilea rând, Christos şi apostolii trebuie să fie socotiţi ca nişte persoane particulare, temelie a oricărei perfecţiuni religioase, şi desăvârşiţi dispreţuitori ai lumii. Şi în legătură cu asta stau faţă în faţă două feluri de a avea, dintre care unul este cetăţenesc şi lumesc, pe
care legile imperiale îl numesc cu vorbele in bonis nostris, deoarece ale noastre sunt zise acele bunuri de care avea grijă, şi care, fiindu-ne luate, avem dreptul să le cerem înapoi, pentru că una este ca în mod cetăţenesc şi lumesc să-ţi aperi lucrul tău de cel care vrea să ţi-l ia, adresându-te judecătorului imperial (şi a spune că Iisus şi apostolii au avut lucruri de felul acesta este o afirmaţie eretică, pentru că, aşa cum spune Matei în capitolul al V-lea, celui care vrea să se certe cu tine la judecată şi vrea „să-ţi ia cămaşa, lasă-i şi mantia”, şi nu spune altfel nici Luca, în capitolul al VI-lea, cuvinte cu care Christos înlătura de la sine orice posesie şi stăpânire, lucru pe care-l cere cu stăruinţă şi apostolilor săi, a se vedea mai departe Matei, capitolul al XXIV-lea, unde Petru îi spune Domnului că pentru a-l urma vor părăsi totul); dar şi în alt fel se pot avea, cu toate acestea, lucrurile pământeşti, pe motiv că există şi caritatea fraternă a tuturor, şi în acest fel Christos şi ai lui au avut bunuri din motive fireşti, care motive sunt numite de unii jus poli, adică motive fireşti, spre întreţinerea naturii care fără prescripţie umană se potriveşte cu dreapta judecată; în timp ce jus fori este o putere care depinde de contractul uman. Înainte de asta, la prima împărţire a acestor lucruri, cât priveşte posesiunea, ele au fost cum sunt acum lucrurile care nu fac parte dintre bunurile cuiva şi se conced celui care le ocupă, şi au fost într-un anumit sens comune tuturor oamenilor, în timp ce numai după păcat strămoşii noştri au început să-şi împărtăşească proprietatea lucrurilor şi de atunci a început stăpânirea omenească, aşa cum este cunoscută astăzi. Dar Christos şi apostolii au avut lucrurile în primul fel, şi aşa au avut hainele şi pâinile şi peştii, şi, cum spunea Pavel în prima epistolă către Timotei, avem de mân-care şi cu ce ne acoperi şi suntem mulţumiţi. Prin care se înţelege că Christos şi ai lui nu au avut aceste lucruri în posesie, ci în folosinţă, rămânând neatinsă sărăcia lor. Ceea ce a şi fost recunoscut de papa Nicolae al II-lea în decretala Exiit qui seminat.
Dar de cealaltă parte s-a ridicat Jean d’Anneaux şi a spus că poziţiile lui Ubertino i se păreau potrivnice şi dreptei judecăţi, şi dreptei interpretări a Scripturilor. Deoarece, despre bunurile pieritoare prin folosinţă, cum ar fi pâinea şi peştii, nu se poate vorbi de simplul drept al folosinţei, şi nici nu se poate face uz de ele, ci abuz, tot ceea ce credincioşii aveau în comun în Biserica primitivă, cum se vede în Faptele doi şi trei, le aveau pe baza aceluiaşi fel de posesiune pe care o aveau înainte de conversiune; apostolii, după pogorârea Sfântului Duh, au posedat pământuri în Iudeea; dorinţa de a trăi fără proprietate nu se extinde şi asupra a ceea ce este necesar ordinului ca să trăiască, şi când Petru a spus că lăsase totul, nu înţelegea prin aceasta că renunţase la proprietate. Adam a avut stăpânire şi proprietate asupra lucrurilor sclavul care ia bani de la stăpânul lui nu face, fireşte, nici uz, nici abuz de ei; cuvintele din Exiit qui seminat la care minoriţii se referă mereu şi care hotărăsc că fraţii minori au doar uzul asupra celor de care se slujesc, fără să aibă stăpânirea şi proprietatea lor, trebuie să se refere doar la lucrurile care nu se isprăvesc prin uz şi, într-adevăr, dacă Exiit ar cuprinde bunurile supuse pieirii, ar susţine un lucru cu neputinţă; uzul de fapt nu se poate deosebi de stăpânirea juridică; orice drept uman, pe baza căruia se posedă lucruri materiale, este cuprins în legile regilor; Christos, ca om muritor, încă de pe vremea conceperii sale, a fost proprietarul tuturor lucrurilor pământeşti, iar ca Dumnezeu a avut de la Tatăl Său stăpânirea universală a tot ce există; a fost proprietar de veşminte, de alimente, de bani prin contribuţiile şi ofertele credincioşilor, şi, dacă a fost sărac, nu a fost fiindcă nu avea proprietăţi, ci fiindcă nu profita de roadele lor, întrucât simpla stăpânire juridică, despărţită de încasarea beneficiilor, nu-l îmbogăţeşte pe cel care o deţine; şi, în sfârşit, dacă totuşi Exiit ar fi spus cu totul altceva, pontiful roman poate, în ceea ce priveşte credinţa şi problemele morale, să anuleze hotărârile antemergătorilor săi, ba chiar să şi facă schimbări potrivnice lor.
În momentul acela s-a ridicat, aprig, fratele Girolamo, episcop în Caffa, cu barba tremurându-i de mânie, chiar dacă vorbele sale încercau să pară împăciuitoare. Şi a început o argumentare care mi s-a părut destul de încâlcită.
— Ceea ce aş dori să-i spun sfântului părinte, şi chiar eu, care vorbesc, sunt gata să mă supun încă de pe acum dreptei sale îndreptări, dacă voi greşi, deoarece cred, într-adevăr, că Ioan este vicarul lui Christos, şi pentru această credinţă am fost luat de sarazini. Şi voi începe citind un fapt amintit de un mare doctor, despre disputa care s-a iscat într-o zi între călugări despre cine a fost tatăl lui Melchisedec. Şi atunci abatele Copes, întrebat despre asta, s-a scărpinat în cap şi a spus: vai de tine, Copes, deoarece cauţi numai ceea ce Dumnezeu nu-ţi porunceşte să cauţi, şi eşti delăsător în ceea ce el îţi porunceşte. Iată, cum se deduce foarte clar din exemplul meu, e tot atât de limpede că Iisus Christos şi Preafericita Fecioară, precum şi apostolii, nu au avut nimic, nici în parte, nici în comun, după cum mai puţin limpede ar fi să recunoaştem că Iisus a fost om şi Dumnezeu în acelaşi timp, şi totuşi mi se pare clar că cine ar nega prima evidenţă, ar nega-o şi pe a doua!
A spus asta cu glas de biruinţă, şi l-am văzut pe Guglielmo cum ridica ochii spre cer. Bănuiesc că socotea silogismul lui Girolamo destul de anapoda, şi nu pot să nu-i dau dreptate, dar mai anapoda mi s-a părut mânioasa şi contraria argumentare a lui Giovanni Dalbena, care a spus că cine afirma ceva despre sărăcia lui Christos afirma ceea ce se vede (sau nu se vede) cu ochiul, în timp ce în definirea umanităţii şi divinităţii lui intervine credinţa, ceea ce însemnează că cele două propoziţiuni nu pot fi puse laolaltă. În răspuns, Girolamo a fost mai tăios decât adversarul său.
— Oh, nu, dragă frate, mi se pare adevărat chiar contrariul, pentru că toate Evangheliile declară că Iisus era om, şi mânca şi bea, şi prin înseşi minunile lui de netăgăduit era şi Dumnezeu, şi toate astea le-a văzut toată lumea.
— Dar şi magii şi ghicitorii au făcut minuni, a spus fără sclipire Dalbena.
— Da, i-a întors-o Girolamo, dar cu ajutorul artei magiei. Şi tu vrei să asemeni minunile lui Christos cu arta magiei?
Celălalt a şoptit ruşinat că nu voia aşa ceva.
— Da, şi în sfârşit, a urmat Girolamo, care se simţea de-acum foarte aproape de victorie, messer cardinalul din Poggetto ar vrea să socotească eretică credinţa în sărăcia lui Christos, când pe această idee se sprijină regula unui ordin precum cel franciscan, astfel încât nu există regat în care fiii săi să nu se fi dus să predice şi să-şi verse sângele lor, din Maroc până în India?
— Inimă preasfântă a lui Petru Hispanul, a şoptit Guglielmo, apără-ne!
— Preaiubite frate, a vociferat atunci Dalbena, făcând un pas înainte, vorbeşte despre sângele fraţilor tăi, dar nu uita că tributul acesta a fost plătit şi de călugări din alte ordine.
— Cu tot respectul faţă de signor cardinalul, a strigat Girolamo, nici un dominican n-a murit vreodată printre păgâni, în timp ce numai în vremea mea nouă minoriţi au fost martirizaţi!...
Atunci, roşu la faţă, s-a ridicat episcopul dominican de Alborea.
— Atunci eu pot să dovedesc că înainte ca minoriţii să fi fost în Tartaria, papa Inocenţiu al VI-lea a trimis trei dominicani!
— Ah, da? a spus în derâdere Girolamo. Ei bine, eu ştiu că de optzeci de ani minoriţii sunt în Tartaria, şi au patruzeci de biserici în întreaga ţară, în timp ce dominicanii au numai cinci locuri pe coastă, şi cu toţii sunt cincisprezece călugări. Şi asta rezolvă problema!
— Nu rezolvă nici o problemă! a strigat cel din Alborea, pentru că aceşti minoriţi care nasc pinţochieri, cum fată căţeaua căţei, îşi atribuie totul lor, produc martiri şi apoi au biserici frumoase, podoabe somptuoase şi cumpără şi vând ca toţi ceilalţi oameni ai Bisericii!
— Nu, dragul meu messer, nu, a spus Girolamo, ei nu cumpără şi nu vând chiar ei, ci prin împuterniciţi de la scaunul apostolic, şi aceşti interpuşi deţin posesiunea, în timp ce minoriţii au doar uzul!
— Într-adevăr? a rânjit cel de la Alborea. Şi de câte ori atunci ai vândut tu fără împuterniciţi? Ştiu povestea anumitor pământuri care...
— Dacă am făcut-o, am greşit, l-a întrerupt repezit Girolamo, nu da pe seama ordinului ceea ce a putut să facă o slăbiciune de-a mea!
— Dar, prearespectabililor fraţi, i-a întrerupt atunci Abbone, problema noastră nu este dacă sunt săraci minoriţii, ci dacă era sărac Domnul Christos...
— Ei, bine, s-a auzit atunci din nou vocea lui Girolamo, am în privinţa aceasta un argument care taie mai bine decât spada.
— Sfinte Francisc, apără-i pe fraţii tăi... a spus Guglielmo descurajat.
— Argumentul este, a continuat Girolamo, că orientalii şi grecii, mai obişnuiţi decât noi cu doctrina sfinţilor părinţi, consideră sigură sărăcia lui Christos. Şi dacă ereticii şi schismaticii aceia susţin cu atâta claritate un adevăr atât de limpede, vrem să fim noi mai eretici şi mai schismatici decât ei negându-l? Dacă aceşti orientali ne-ar auzi pe unii dintre noi predicând împotriva acestui adevăr, ne-ar lapida!
— Ce tot spui? l-a luat în derâdere cel de la Alborea, atunci de ce nu-i lapidează pe dominicanii care predică tocmai împotriva acestui adevăr?
— Pe dominicani? Dar nu i-au văzut niciodată pe acolo! Cel de la Alborea, vânăt la faţă, a atras atenţia că acest frate Girolamo fusese în Grecia poate cincisprezece ani, în timp ce el sta acolo încă din copilărie. Atunci Girolamo a spus că celălalt, Alborea, poate că fusese în Grecia, dar huzurind în palate episcopale frumoase, în timp ce el, ca franciscan, stătuse acolo nu cincisprezece, ci douăzeci şi doi de ani, şi că predicase în faţa împăratului de la Constantinopol. Atunci Alborea, nemaiavând argumente, a încercat să depăşească spaţiul strimt care-l despărţea de minoriţi, arătând, cu voce ridicată şi prin vorbe pe care nu cutez să le amintesc, dorinţa lui de a smulge barba episcopului din Caffa, de a cărui bărbăţie se îndoia, şi pe care, tocmai potrivit logicii răsturnate, voia să-l pedepsească, folosind barba aceea în chip de flagel. Ceilalţi minorţi au dat fuga să facă o barieră de apărare a confratelui lor, avignonezii au socotit că e bine să ţină partea dominicanului, şi de aici a urmat (Doamne, ai milă de cei mai buni dintre fiii tăi!) o încăierare pe care în zadar Abatele şi cardinalul au încercat s-o potolească. În hărmălaia ce s-a iscat, minoriţii şi dominicanii şi-au spus unii altora vorbe foarte grele, ca şi cum fiecare dintre ei ar fi fost un creştin în luptă cu sarazinii. Singurii care au rămas la locurile lor au fost de-o parte Guglielmo, iar de cealaltă Bernardo Gui. Guglielmo părea trist, iar Bernardo vesel, dacă de veselie se putea vorbi văzând zâmbetul palid care strângea buzele inchizitorului.
— Nu există argumente mai bune, l-am întrebat pe maestrul meu, în vreme ce Alborea se îndârjea cu barba episcopului din Caffa, pentru a dovedi sau a nega sărăcia lui Christos?
— Dar tu poţi să afirmi amândouă lucrurile, bunul meu Adso, a spus Guglielmo, şi nu vei putea niciodată stabili, pe baza Evangheliilor, dacă Iisus socotea drept proprietatea sa, şi în ce măsură, tunica pe care o purta şi pe care apoi poate că o arunca atunci când se rupea. Şi, dacă vrei, doctrina lui Toma din Aquino despre proprietate este şi mai cutezătoare decât cea a noastră, a minoriţilor. Noi spunem: nu posedăm nimic şi folosim totul. El spunea: socotiţi-vă totuşi posesori, pentru că dacă îi lipseşte cuiva ceea ce posedaţi voi, îi oferiţi uzul, şi din obligaţie, nu din milă. Dar problema nu este dacă Iisus a fost sărac, ci dacă trebuie să fie săracă Biserica. Şi săracă nu însemnează atât a avea sau a nu avea un palat, ci a menţine sau a renunţa la dreptul de a da legi asupra lucrurilor pământeşti.
— Iată, deci, am spus, de ce împăratul ţine atâta la discursurile minoriţilor asupra sărăciei.
— Chiar aşa. Minoriţii fac jocul împăratului împotriva papei. Dar pentru Marsilio şi pentru mine jocul e dublu, şi am vrea ca jocul împăratului să facă jocul nostru şi să slujească ideii noastre despre guvernarea umană.
— Şi asta o să spuneţi când va trebui să vorbiţi?
— Dacă o spun, îmi împlinesc misiunea, care era de a da la iveală opiniile teologilor imperiali. Dar dac-o spun, misiunea mea eşuează, pentru că eu ar fi trebuit să înlesnesc o a doua întâlnire, la Avignon, şi nu cred că Ioan o să primească să mă duc eu la ei şi să spun toate acestea.
— Şi atunci?
— Atunci sunt prins între două forţe potrivnice, ca un asin care nu ştie din care din cei doi saci cu fân să mănânce. Asta fiindcă timpurile nu s-au copt. Marsilio visează fără rost o schimbare care nu este cu putinţă, acum, şi Ludovic nu este mai bun decât cei dinaintea lui, deşi deocamdată rămâne singurul bastion împotriva mizerabilului de Ioan. Poate că va trebui să vorbesc, cel puţin dacă oamenii aceştia nu vor sfârşi prin a se omorî unul pe altul. În orice caz, să scrii, Adso, ca să rămână urmă de ceea ce se întâmplă astăzi.
— Şi Michele?
— Mă tem că-şi pierde timpul. Cardinalul ştie că papa nu caută o mediere, Bernardo Gui ştie că va trebui să zădărnicească întâlnirea; şi Michele ştie că se va duce la Avignon în orice caz, pentru că nu vrea ca ordinul să rupă orice legătură cu papa. Şi îşi va pune viaţa în pericol.
În vreme ce vorbeam aşa — şi într-adevăr nu ştiu cum de ne puteam auzi unul pe altul — disputa ajunsese la culme. Săriseră să facă ordine arcaşii, la un semn al lui Bernardo Gui, ca să nu lase cele două grupuri să se încaiere cu totul. Dar, precum asediaţii şi asediatorii din ambele părţi ale zidurilor unei fortăreţe, ei îşi aduceau ameninţări şi ocări de care amintesc aici doar la întâmplare, fără să izbutesc să le atribui paternitatea şi să le redau limpede, pentru că frazele nu au fost rostite pe rând, cum s-ar fi petrecut într-o ceartă de pe la noi de-acasă, ci în felul mediteranean, una încălecând-o pe cealaltă, ca valurile unei mări mânioase.
— Evanghelia spune că Christos avea o pungă.
— Taci din gură cu punga asta a ta pe care o pictaţi până şi pe crucifixuri! Ce spui atunci că Domnul Christos, când era la Ierusalim, se întorcea în fiecare seară în Betania?
— Şi dacă Domnul Christos vrea el să doarmă în Betania, cine eşti tu să-i abaţi hotărârea?
— Nu, ţap bătrân, Domnul Christos se întorcea în Betania pentru că n-avea bani să-şi plătească găzduirea la Ierusalim.
— Ţap bătrân eşti tu, Bonagrazia. Şi ce mânca Domnul Christos la Ierusalim?
— Şi tu o să spui că mârţoaga care primeşte nutreţ de la stăpân ca să-şi ţină zilele are proprietate asupra nutreţului?
— Vezi că-l compari pe Domnul Christos cu o mârţoaga!
— Nu, tu-l compari pe Christos cu un călugăr simoniac de la curtea voastră, groapă de bălegar!

— Da? Şi de câte ori Sfântul Scaun a trebuit să se împovăreze cu procese ca să apere bunurile voastre?
— Bunurile Bisericii, nu ale noastre. Noi le avem în uz!
— În uz ca să le mâncaţi, ca să faceţi cu ele biserici măreţe, cu statui de aur, ipocriţilor, receptacule de nedreptăţi, morminte zugrăvite, cloace de viciu! Şi ştiţi bine că principiul vieţii perfecte este mila, şi nu sărăcia!
— Asta a spus-o mâncăciosul acela de Toma al vostru!
— Vezi mai bine de tine, păgânule. Cel căruia-i zici tu mâncăcios este un sfânt al Sfintei Biserici Romane!
— Sfântul sandalelor mele, canonizat de Ioan ca să le facă în ciudă franciscanilor! Papa ăsta al vostru nu poate face sfinţi, pentru că e un eretic! Ba e chiar un ereziarh!
— Propoziţiunea asta e grozavă, o cunoaştem noi! Este declaraţia fantoşei din Bavaria la Sachsenhausen, pregătită de Ubertino al vostru.
— Ai grijă cum vorbeşti, porcule, feciorul târfei din Babilon sau al altor putori! Tu ştii că în anul acela Ubertino nu era la împărat, ci sta chiar la Avignon, în slujba cardinalului Orsini, şi papa îl trimitea ca mesager la Aragon!
— Ştiu, ştiu că făcea rugăciune de sărăcie la masa cardinalului, cum o face acum în abaţia cea mai bogată din peninsulă. Ubertino, dacă nu erai tu, atunci cine i-o fi sugerat lui Ludovic să se folosească de scrierile tale?
— E vina mea dacă Ludovic citeşte scrierile mele? Fireşte că nu le poate citi pe ale tale, care eşti un analfabet!
— Eu, analfabet? Era oare învăţat Francisc al vostru care vorbea cu gâştele?
— Ai hulit!
— Ba tu huleşti, călugăraş de butoiaş.
— Eu n-am stat niciodată cu butoiaşul în faţă, şi tu ştii asta!!
— Ba stăteai cu frăţiorii tăi călugăraşi, când te băgai în patul Chiarei din Montefalco!
— Trăsni-te-ar Dumnezeu! Eu eram inchizitor în vremea aceea şi Chiara murise în parfum de sfinţenie.
— Chiara avea miros de sfinţenie, dar tu aveai alt miros când cântai matutini călugăriţelor.
— Zi-i, zi-i aşa mai departe, şi mânia lui Dumnezeu o să te lovească cum o să-l lovească şi pe stăpânul tău, care a dat găzduire la doi eretici, precum ostrogotul acela de Eckhart şi necromantul englez căruia-i ziceţi Branucerton!
— Venerabili fraţi, venerabili fraţi! strigau cardinalul Bertrando şi Abatele.

Ziua a cincea
Tertia

în care Severino îi vorbeşte lui Guglielmo despre o carte ciudată şi Guglielmo le vorbeşte legaţilor despre o ciudată concepţie privind guvernarea lumii

Cearta sporea tot mai mult, când unul dintre novicii de gardă la uşă a intrat, trecând prin talmeş-balmeşul acela ca unul care străbate un lan bătut de grindină, şi a venit să-i şoptească lui Guglielmo că Severino voia să-i vorbească de grabă. Am ieşit în nartexul aglomerat de călugări curioşi care căutau să prindă, printre strigăte şi zgomote, ceva din ceea ce se petrecea înăuntru. Printre primii l-am văzut pe Aymaro din Alexandria care ne-a întâmpinat cu obişnuitul rânjet de milă pentru neghiobia lumii:
— Desigur că de când au apărut ordinele cerşetoare creştinătatea s-a făcut mai virtuoasă, a spus.
Guglielmo l-a dat la o parte, nu fără neplăcere, şi s-a îndreptat spre Severino, care ne aştepta într-un colţ. Era neliniştit, voia să ne vorbească în taină, dar nu se putea găsi un loc liniştit în hărmălaia aceea. Am vrut să ieşim, dar din pragul sălii capitulare s-a ivit Michele din Cesena care-l îndemna pe Guglielmo să se întoarcă înăuntru pentru că, spunea el, cearta era pe cale să se stingă şi trebuia să urmeze mai departe seria de vorbitori.
Guglielmo, împărţit între alţi doi saci de fân, l-a îndemnat pe Severino, şi erboristul a încercat să vorbească fără să fie auzit de cei din preajmă:
— Berengario a fost cu siguranţă la spital, înainte de a se duce la baie, a spus.
— De unde ştii?
Nişte călugări s-au apropiat, stârniţi de curiozitate, să afle ce vorbim. Severino a vorbit cu voce şi mai scăzută, privind în jur.
— Tu îmi spuseseşi că omul acela... trebuie să fi avut ceva cu el... Bine, am găsit ceva în laboratorul meu, amestecat printre alte cărţi... o carte care nu e a mea, o carte ciudată...

— Aceea trebuie să fie, a spus Guglielmo, triumfător, adu-mi-o numaidecât.
— Nu pot, a spus Severino, îţi spun eu după asta, am descoperit... cred că am descoperit ceva interesant... Trebuie să vii tu, trebuie să-ţi arăt cartea... cu grijă...
Nu a mai spus altceva. Ne-am dat seama că, tăcut cum era de obicei, Jorge apăruse dintr-o dată lângă noi. Ţinea mâinile înainte, ca şi cum, nefiind obişnuit să se mişte în locul acela, căuta să-şi dea seama pe unde merge. O persoană normală nu ar fi putut să audă şoaptele lui Severino, dar aflasem mai demult că auzul lui Jorge, ca acela al tuturor orbilor, era deosebit de ascuţit.
Cu toate acestea, bătrânul păru să nu fi auzit nimic. Ba chiar s-a mişcat într-o altă direcţie decât a noastră, s-a lovit de unul dintre călugări şi a întrebat ceva. În clipa aceea a apărut din nou Michele şi l-a chemat pe Guglielmo să vină, şi maestrul meu a luat o hotărâre:
— Te rog, i-a spus lui Severino, întoarce-te repede de unde ai venit. Închide-te înăuntru şi aşteaptă-mă. Tu, mi-a spus mie, ia-te după Jorge. Chiar dacă a înţeles ceva, nu cred că o să ceară cuiva să-l ducă la spital. În orice caz, să ştii să-mi spui unde se duce.
A dat să se întoarcă în sală, şi l-a zărit (cum l-am zărit şi eu) pe Aymaro care-şi făcea loc prin mulţimea celor prezenţi ca să-l urmeze pe Jorge, care ieşea. Aici Guglielmo a făcut o greşeală, pentru că de data asta a strigat cu voce tare, de la un capăt la celălalt al nartexului, spunându-i lui Severino, care se afla acum pe pragul din afară:
— Nu îngădui nimănui ca... hârtiile acelea... să se întoarcă de unde au venit!
Eu, care mă pregăteam să-l urmăresc pe Jorge, l-am văzut în clipa aceea, pitit pe după stâlpul uşii din afară, pe chelar, care auzise cuvintele lui Guglielmo şi-i privea pe rând pe maestrul meu şi pe erborist, cu chipul încordat de spaimă. L-a văzut pe Severino care ieşea şi s-a luat după el. Eu, din prag, mă temeam să nu-l pierd din vedere pe Jorge, care era pe punctul de a fi înghiţit de ceaţă; dar şi cei doi, în direcţia opusă, erau pe punctul de a dispărea în norul acela albicios. Am socotit pe dată ce trebuia să fac. Mi se poruncise să-l urmăresc pe orb, dar pentru că se putea duce spre spital. În schimb, direcţia pe care o lua, cu cel care-l întovărăşea, era o alta, pentru că tocmai străbătea incinta mănăstirii şi se îndrepta spre biserică sau spre Edificiu. Dimpotrivă, chelarul îl urmărea desigur pe erborist şi Guglielmo era neliniştit de
ceea ce s-ar fi putut petrece în laborator. De aceea eu m-am apucat să-i urmăresc pe cei doi, întrebându-mă, printre altele, unde se dusese Aymaro, dacă nu cumva ieşise din motive cu totul deosebite de ale noastre.
Umblând la o distanţă bine cumpănită, nu-l pierdeam din ochi pe chelar, care grăbea pasul pentru că-şi dăduse seama că-l urmăresc. Nu putea înţelege dacă umbra care se ţinea după el eram eu, după cum nu puteam înţelege eu dacă umbra după care umblam era a lui, dar cum eu nu aveam îndoieli asupra lui, el nu avea îndoieli asupra mea.
Silindu-l să stea cu ochii pe mine, l-am împiedicat să se ţină prea strâns de Severino. Aşa că atunci când uşa spitalului a apărut în ceaţă, era deja închisă. Severino intrase, slavă cerului. Chelarul s-a întors încă o dată ca să se uite la mine, care stăteam acum ţeapăn ca un copac din grădină, apoi a părut să ia o hotărâre şi a pornit-o spre bucătărie. Mi s-a părut că-mi îndeplinisem misiunea, Severino era un om cu mintea la cap, s-ar fi apărat singur fără să deschidă la nimeni. Nu aveam altceva de făcut, şi mai ales muream de curiozitate să văd ce se întâmpla în sala capitulară. De aceea m-am hotărât să mă întorc să iau însemnări. Poate că am făcut rău, ar fi trebuit să mai rămân încă de pază, şi am fi înlăturat atâtea alte nenorociri. Dar asta o ştiu acum, n-o ştiam atunci.
În timp ce intram din nou, aproape că m-am izbit de Bencio care zâmbea cu un aer complice.
— Severino a găsit ceva lăsat de Berengario, nu-i aşa?
— Ce ştii tu despre asta? i-am răspuns cu grosolănie, purtându-mă cu el ca şi cum ar fi fost unul de aceeaşi vârstă, în parte de furie, în parte din pricina chipului său tânăr, care arăta acum o răutate aproape copilărească.
— Nu sunt un prost, a răspuns Bencio. Severino dă fuga să-i spună ceva lui Guglielmo, tu veghezi ca să nu se ţină nimeni după el.
— Şi tu stai prea mult cu ochii pe noi, şi pe Severino, am spus mâniat.
— Eu? Sigur că sunt cu ochii pe voi. De alaltăieri nu-mi scapă din ochi nici baia, nici spitalul, şi dac-aş fi putut, aş fi intrat acolo. Mi-aş da şi ochii din cap să ştiu ce a găsit Berengario în bibliotecă.
— Tu vrei să ştii prea multe lucruri, fără a avea dreptul.
— Eu sunt un învăţăcel care am dreptul să ştiu, eu am venit de la capătul lumii ca să cunosc biblioteca şi biblioteca rămâne închisă, ca şi cum în ea ar fi lucruri rele şi eu...
— Lasă-mă să trec, i-am spus brusc.

— Te las, că tot mi-ai spus ce voiam.
— Eu?
— Se vorbeşte şi tăcând.
— Te sfătuiesc să nu intri în spital, i-am spus.
— Nu intru, nu intru, fii liniştit. Dar nimeni nu mă poate împiedica să privesc de afară.
Nu l-am mai ascultat şi am intrat. Curiosul acela nu însemna cine ştie ce primejdie. M-am apropiat din nou de Guglielmo şi l-am pus la curent pe scurt cu cele întâmplate. El a dat din cap în semn de aprobare, apoi mi-a făcut cu mâna să tac. Hărmălaia se potolea. Legaţii din amândouă părţile schimbau acum între ei sărutul păcii. Alborea lăuda credinţa minoriţilor, Girolamo exalta caritatea predicatorilor, toţi ridicau imnuri în nădejdea unei Biserici care să nu mai fie frământată de lupte interne. Unii dintre ei celebrau tăria, alţii măsura, toţi invocau justiţia şi cereau să se revină la buna chibzuială. Niciodată nu am văzut atâţia oameni împăcaţi atât de sincer pentru triumful virtuţilor teologale şi cardinale.
Dar iată că Bertrando din Poggetto îl poftea pe Guglielmo să exprime tezele teologilor imperiali. Guglielmo s-a ridicat fără prea mare plăcere: pe de o parte, îşi dăduse seama că întâlnirea nu era de nici un folos, pe de alta, era grăbit să plece, şi cartea misterioasă îl apăsa pe suflet acum mai mult decât sorţii întâlnirii. Dar era limpede că nu se putea sustrage propriei îndatoriri.
A început deci să vorbească printre multe eh-uri şi oh-uri, mai mult poate decât era el obişnuit şi decât era nevoie, de parcă ar fi vrut să arate că era cu totul nesigur de lucrurile pe care avea să le spună, şi a început afirmând că înţelegea foarte bine punctul de vedere al celor care vorbiseră înaintea lui, şi că, pe de altă parte, aceea pe care alţii o numeau doctrina teologilor imperiali nu era altceva decât o sumă de observaţii care nu pretindea să se impună ca singură credinţă adevărată.
A spus deci că, dată fiind neţărmurita bunătate pe care Dumnezeu o arătase prin crearea poporului fiilor săi, iubindu-i pe toţi fără nici o deosebire, chiar din acele pagini ale Facerii în care încă nu era vorba de sacerdoţi şi de regi, ţinând seamă şi că Domnul îi dăduse lui Adam şi urmaşilor lui puterea asupra lucrurilor de pe acest pământ, ca să asculte de legile divine, era de bănuit că aceluiaşi Dumnezeu nu îi era străină ideea că în lucrurile pământeşti poporul să fie dătătorul de legi şi prima cauză, de fapt, a legii. Prin popor, a spus, ar fi fost bine să se înţeleagă totalitatea cetăţenilor, dar întrucât printre cetăţeni trebuiau avuţi în vedere şi copiii, cei slabi la minte, răufăcătorii şi femeile, probabil se putea ajunge în chip raţional la o definiţie a poporului ca partea cea mai bună dintre cetăţeni, deşi el, pe moment, nu socotea de cuviinţă să se pronunţe despre cine aparţinea acelei părţi.
A tuşit şi a cerut iertare celor prezenţi, sugerând că în ziua aceea, neîndoielnic, atmosfera era foarte umedă, şi a făcut ipoteze că felul în care poporul ar fi putut să-şi exprime voinţa putea să fie întocmai ca o adunare generală electivă. A spus că i se părea chibzuit că o asemenea adunare putea să interpreteze, să schimbe sau să înlăture legea, pentru că, dacă cel care face legea e unul singur, el ar putea să facă rău din neştiinţă, sau din răutate, şi a adăugat că nu era nevoie să le amintească celor de faţă câte cazuri din acestea se iviseră în ultima vreme. Mi-am dat seama că cei de faţă, mai degrabă uluiţi de cuvintele sale de mai înainte, nu puteau decât să le încuviinţeze pe acestea din urmă, pentru că era limpede că fiecare se gândea la o persoană diferită, şi fiecare socotea foarte rea persoana la care se gândea.
Bine, a urmat Guglielmo, dacă unul singur poate să facă legile rău, nu vor fi mai buni mai mulţi? Fireşte, a subliniat el, era vorba despre legi pământeşti, privitoare la bunul mers al lucrurilor civile. Dumnezeu îi spusese lui Adam să nu mănânce din arborele binelui şi al răului, şi aceea era lege divină; dar după aceea îi dăduse învoire, ce spun?, îl încurajase să dea nume lucrurilor, şi tocmai de aceea îl lăsase liber pe supusul lui de pe pământ. Într-adevăr, deşi unii, în timpurile noastre, spun că nomina sunt consequentia rerum, cartea Facerii este de altfel foarte limpede în această problemă: Dumnezeu i-a adus omului în faţă toate animalele ca să vadă cum avea să le spună, şi în modul deosebit cum omul numise fiecare fiinţă vie, acela trebuia să fie numele ei. Şi cu toate că, fireşte, primul om fusese înclinat să numească, în limba sa edenică, fiecare lucru şi animal potrivit cu natura sa, asta nu înseamnă că el nu exercitase un soi de drept suveran în a-şi închipui numele care, potrivit judecăţii sale, se potrivea mai bine cu natura aceea. Pentru că, într-adevăr, acum se ştie că sunt felurite numele pe care oamenii le impun ca să desemneze conceptele, şi că egale pentru toţi sunt conceptele, semne ale lucrurilor. Astfel că desigur cuvântul nomen vine de la nomos, sau lege, dat fiind că însăşi nomina sunt date de către oameni adplacitum, adică printr-o liberă şi colectivă înţelegere.
Cei de faţă n-au îndrăznit să nu încuviinţeze această doctă demonstraţie. Prin care, a tras de aici concluzia Guglielmo, se vede clar că legiferarea asupra lucrurilor de pe acest pământ, şi deci asupra lucrurilor privitoare la oraşe şi la regate, nu are nimic de-a face cu păstrarea şi administrarea cuvântului dumnezeiesc, privilegiu de nestrămutat al ierarhiei ecleziastice. Nefericiţi chiar, a spus Guglielmo, necredincioşii ce nu au asemenea autorităţi care să interpreteze pentru ei cuvântul lui Dumnezeu (şi toţi i-au deplâns pe necredincioşi). Dar putem noi oare spune, din această cauză, că necredincioşii nu au tendinţa să facă legi şi să-şi administreze lucrurile lor prin guverne, regi, împăraţi şi sultani, şi califi sau ce-or mai fi fost? Şi se putea nega că mulţi împăraţi romani îşi exercitaseră puterea temporală cu înţelepciune? Să ne gândim la Traian! Şi cine le-a dat, paginilor şi necredincioşilor, această capacitate naturală de a legifera şi de a trăi în comunităţi politice? Poate divinităţile lor mincinoase, care fără îndoială nu există (sau că nu e nevoie să existe, oricum s-ar înţelege negaţia acestor modalităţi)? Desigur că nu. Nu se poate să nu le-o fi dat decât Dumnezeul ereticilor, Dumnezeul Israelului, părintele Domnului Nostru Christos... Admirabilă dovadă a bunătăţii dumnezeieşti, care a dat capacitate de a judeca lucrurile politice chiar şi celor care nu cunosc autoritatea pontifului roman şi nu cunosc aceleaşi sfinte, dulci şi necruţătoare mistere ale poporului creştin! Dar ce demonstraţie e mai frumoasă, dacă nu aceasta, despre faptul că stăpânirea temporală şi jurisdicţia seculară nu au nimic de-a face cu Biserica şi cu legea lui Christos, şi au fost poruncite de Dumnezeu din afara oricărei confirmări ecleziastice şi chiar înainte de-a se fi născut sfânta noastră religie?
A tuşit din nou, dar de data aceasta nu singur. Mulţi dintre cei de faţă se răsuceau în jilţurile lor şi-şi dregeau glasul. L-am văzut pe cardinal trecându-şi limba peste buze şi făcând un gest plictisit, dar curtenitor, pentru a-l îndemna pe Guglielmo să treacă la subiect. Şi Guglielmo a înfruntat cele ce păreau acum tuturor, chiar şi celor ce nu le împărtăşeau, concluziile poate neplăcute ale acelui discurs de necombătut. Şi a spus atunci Guglielmo că deducţiile sale îi păreau susţinute de însuşi exemplul lui Christos, carele nu a venit pe lumea aceasta ca să conducă, ci ca să se supună, potrivit condiţiilor pe care le găsea în lume, cel puţin în ceea ce privea legile lui Caesar. El nu a vrut ca apostolii să aibă putere şi stăpânire, şi de aceea părea lucru înţelept că urmaşii apostolilor trebuiau să fie străini de orice fel de putere lumească şi silnică. Dacă pontiful, episcopii şi preoţii nu erau supuşi puterii lumeşti şi silnice a principelui, autorităţile principelui ar fi fost făcute de ruşine, şi s-ar face prin asta de ruşine un ordin care, cum s-a arătat mai înainte, fusese pornit de la Dumnezeu. Trebuie să ţinem, fireşte, seama de unele cazuri foarte delicate — a spus Guglielmo —, precum cele ale ereticilor, asupra ereziei cărora numai Biserica, păstrătoare a adevărului, poate să se rostească, şi totuşi numai braţul secular poate să pună ordine. Când Biserica descoperă eretici, va trebui, desigur, să-i arate principelui, carele este bine să fie încunoştinţat despre condiţiile cetăţenilor săi. Dar ce va trebui să facă principele cu un eretic? Să-l condamne în numele acelui adevăr dumnezeiesc al cărui păstrător nu este? Principele poate şi trebuie să-l condamne pe eretic dacă faptele sale vatămă trăirea laolaltă a tuturor, dacă deci ereticul îşi afirmă erezia ucigând sau împiedicându-i pe cei care n-o împărtăşesc. Dar acolo se opreşte puterea principelui, pentru că nimeni de pe acest pământ nu poate fi silit prin tortură să se ţină de preceptele Evangheliei, altfel unde s-ar termina acea liberă voinţă despre a cărei folosire fiecare va fi apoi judecat în lumea cealaltă? Biserica poate şi trebuie să-i atragă atenţia ereticului că el se înstrăinează de comunitatea credincioşilor, dar nu poate să-l judece pe pământ şi să-l silească împotriva voinţei sale. Dacă Christos ar fi voit ca sacerdoţii lui să dobândească putere silnică, ar fi hotărât precepte precise cum a făcut Moise cu legea antică. N-a făcut-o. Deci n-a voit-o. Sau se înţelege că trebuie bănuită ideea că el a voit-o, dar că-i lipsise timpul sau priceperea de a o spune, în trei ani de predici? Dar era drept să nu o voiască, pentru că, dacă ar fi voit-o, atunci papa şi-ar fi impus voinţa regelui, şi creştinismul nu ar mai fi o lege a libertăţii, ci o sclavie de neîngăduit.
Toate acestea, a adăugat Guglielmo cu un chip vesel, nu sunt o limitare a puterii înaltului pontif, ci chiar o proslăvire a misiunii sale: pentru că e sclavul sclavilor lui Dumnezeu pe acest pământ, pentru a sluji, nu pentru a fi slujit. Şi, în sfârşit, ar fi cel puţin ciudat dacă papa ar avea jurisdicţie asupra treburilor Imperiului şi nu asupra altor regate ale pământului. Cum se ştie, ceea ce spune papa despre lucrurile divine are preţ pentru supuşii regelui Franţei cât şi pentru cei ai regelui din Englitera, dar trebuie să aibă şi pentru supuşii lui Gran Cane sau ai sultanului necredincioşilor, care sunt numiţi tocmai pentru că nu sunt credincioşi acestui frumos adevăr. Şi, deci, dacă papa ar pretinde să aibă jurisdicţie temporală — ca papă — doar asupra lucrurilor din împărăţie, ar putea să se facă bănuit că, asemuindu-se jurisdicţia temporală cu cea spirituală, prin asta el nu ca nu ar avea jurisdicţie spirituală asupra sarazinilor sau asupra tătarilor, ci nici asupra francezilor şi englezilor — ceea ce ar fi o foarte vinovată blasfemie. Iată motivul, încheia maestrul meu, pentru care i se părea drept să afirme că Biserica din Avignon aducea injurii lumii întregi, declarând că avea dreptul să aprobe sau să-l suspende pe cel care fusese ales împărat al romanilor. Papa nu are asupra Imperiului drepturi mai mari decât asupra altor regate, şi, după cum nu sunt supuşi aprobării papei nici regele Franţei, nici sultanul, nu se vede un motiv întemeiat prin care să fie supus împăratul germanilor sau al italienilor. Această supunere nu este de drept divin, pentru că Scripturile nu vorbesc despre ea. Nu este sfinţită de dreptul neamurilor, în virtutea temeiurilor adoptate pentru ea. Cât priveşte legăturile cu disputa despre sărăcie, a spus în sfârşit Guglielmo, umilele sale păreri, în forma unor sociabile propuneri făcute de el şi de unii ca Marsilio din Padova şi Giovanni din Gianduno, duceau la concluziile următoare: dacă franciscanii doreau să rămână săraci, împăratul nu putea şi nu trebuia să se împotrivească unei dorinţe atât de pline de virtute. Desigur că dacă ipoteza sărăciei lui Christos ar fi fost dovedită, nu numai că asta i-ar fi ajutat pe minoriţi, dar ar fi întărit ideea că Iisus nu voise pentru el nici o jurisdicţie pământească. Dar auzise în dimineaţa aceea persoane foarte înţelepte că nu se putea dovedi că Iisus fusese sărac. De unde i se părea mai potrivit să răstoarne demonstraţia. Întrucât nimeni nu afirmase, şi nu ar fi putut afirma, că Iisus ceruse pentru sine şi pentru ai lui vreo jurisdicţie pământească, această îndepărtare a lui Iisus de bunurile lumeşti îi părea o dovadă de ajuns pentru a sfătui să se reţină de aici, fără a păcătui, că lui Iisus îi era mai dragă sărăcia.
Guglielmo vorbise pe un ton atât de potolit şi îşi exprimase încredinţările atât de sfios, încât nici unul dintre cei prezenţi nu ar fi putut să se scoale şi să-l oprească. Ceea ce nu vrea să spună că toţi erau convinşi de ceea ce spusese. Nu numai avignonezii se frământau acum cu figurile încordate şi Şoptindu-şi tot felul de păreri între ei, dar însuşi Abatele Părea foarte neplăcut impresionat de cuvintele lui, ca şi cum s-ar fi gândit că nu acela era modul în care îşi dorea el legăturile dintre ordinul lui şi Imperiu. Iar în ceea ce-i priveşte pe minoriţi, Michele din Cesena era încremenit, Girolamo ameţit, Ubertino gânditor.
Tăcerea a fost întreruptă de cardinalul din Poggetto, mereu zâmbitor şi liniştit, care cu bunăvoinţă l-a întrebat pe Guglielmo dacă s-ar fi dus la Avignon să-i spună aceleaşi lucruri şi lui messer papa. Guglielmo i-a cerut părerea cardinalului, acesta a spus că messer papa auzise rostindu-se multe păreri discutabile în viaţa lui, şi că era un om foarte binevoitor cu toţi fiii lui, dar că desigur aceste idei l-ar fi mâhnit mult.
Apoi a vorbit Bernardo Gui care până atunci nu deschisese gura:
— Eu aş fi foarte bucuros dacă fratele Guglielmo, atât de priceput şi de elocvent în expunerea ideilor sale, ar veni să le supună judecăţii pontifului.
— M-aţi convins, signor Bernardo, a spus Guglielmo. N-am să vin. Apoi, întorcându-se spre cardinal, cu ton de iertăciune: Ştiţi, fluxiunea aceasta care-mi prinde pieptul nu-mi îngăduie să fac o călătorie atât de lungă într-un asemenea anotimp.
— Dar atunci de ce aţi vorbit atât de mult? l-a întrebat cardinalul.
— Ca să depun mărturie pentru adevăr, a spus cu umilinţă Guglielmo. Adevărul ne va face liberi.
— Ei, asta-i! a izbucnit atunci Giovanni Dalbena. Aici nu este vorba despre adevărul care să ne facă liberi, ci despre libertatea mult prea mare care vrea să treacă drept adevărată!
— Şi asta e cu putinţă, a admis cu dulceaţă Guglielmo. Mi-am dat seama, printr-o intuiţie neaşteptată, că era pe cale să izbucnească o furtună a inimilor şi a limbilor mult mai aprigă decât prima. Dar nu s-a întâmplat nimic. Şi-n timp ce Dalbena încă mai vorbea, intrase căpitanul arcaşilor şi se dusese să şoptească ceva la urechea lui Bernardo. Care s-a sculat brusc şi, cu mâna, a cerut să fie ascultat.
— Fraţilor, a spus, s-ar putea ca această atât de tulburătoare discuţie să fie reluată, dar acum o întâmplare de o nemăsurată gravitate ne sileşte să întrerupem lucrările noastre cu îngăduinţa Abatelui. Poate că am depăşit, fără să vreau, aşteptările Abatelui însuşi, care nădăjduia să se afle vinovatul multelor crime din zilele trecute. Omul acela se află acum în mâna mea. Dar, vai, a fost prins mult prea târziu, încă o dată... Ceva s-a petrecut acolo... şi arăta fără direcţie spre afară.
A străbătut sala în mare grabă şi a ieşit, urmat de mulţime, Guglielmo printre primii şi eu cu el.
Maestrul meu m-a privit şi mi-a spus:
— Mi-e teamă că s-a întâmplat ceva cu Severino.

Ziua a cincea
Sexta

în care Severino este găsit asasinat şi nu se mai găseşte cartea pe care el o găsise

Am străbătut esplanada cu pas grăbit şi cuprinşi de spaimă. Căpitanul arcaşilor ne purta spre spital şi cum am ajuns acolo am desluşit prin pâcla deasă şi cenuşie o tremurare de umbre: erau călugări şi servitori care veneau în fugă, erau arcaşi care stăteau în faţa uşii ca să nu lase lumea să intre.
— Oamenii aceia înarmaţi fuseseră trimişi de mine ca să caute un om care putea să facă lumină între atâtea taine, a spus Bernardo.
— Fratele erborist? a întrebat uluit Guglielmo.
— Nu, o să vedeţi acum, a spus Bernardo, făcându-şi drum înăuntru.
Am pătruns în laboratorul lui Severino şi aici o scenă îngrozitoare s-a înfăţişat ochilor noştri. Nefericitul erborist zăcea, lipsit de viaţă, într-un lac de sânge, cu capul sfărâmat. Înjur, rafturile păreau răvăşite de o furtună: borcane, sticle, cărţi, documente erau aruncate ici şi colo într-o mare dezordine şi devălmăşie. Alături de corp era o sferă armilară, de două ori mai mare decât un cap de om; era din metal lucrat cu mare fineţe, având deasupra o cruce de aur, şi fusese fixată pe un scurt trepied decorat. Alte daţi o zărisem pe masa din stânga intrării.
În celălalt capăt al camerei doi arcaşi îl ţineau strâns pe chelar, care se zbătea strigând că e nevinovat şi care îşi înteţi strigătele când l-a văzut intrând pe Abate.
— Signore, aparenţele sunt împotriva mea! Am intrat aici după ce Severino murise, şi m-au găsit când stăteam şi priveam amuţit măcelul acesta!
Şeful arcaşilor s-a apropiat de Bernardo şi, primind îngăduinţa, a dat raportul în faţa tuturor. Arcaşii primiseră Porunca să-l caute pe chelar şi să-l aresteze, şi de mai bine de două ore umblau după el prin abaţie. Trebuie să fi fost vorba, m-am gândit, de ordinul pe care Bernardo îl dăduse mai înainte de-a fi intrat în capitul, şi soldaţii, străini în locul acela, îşi desfăşuraseră căutările lor în locuri greşite, fără să-şi dea seama că Remigio, neştiind de soarta care-l aştepta, stătea cu ceilalţi în nartex; iar, pe de altă parte, ceaţa făcuse şi mai fără roade căutarea arcaşilor. În orice caz, din cuvintele căpitanului reieşea că atunci când Remigio, după ce-l părăsisem eu, se îndreptase spre bucătării, cineva îl văzuse şi le spusese arcaşilor, care veniseră la Edificiu când chelarul se îndepărtase iarăşi de acolo, şi de foarte puţină vreme, pentru că la bucătărie era Jorge care spunea că abia vorbise cu el. Atunci arcaşii cercetaseră platoul în direcţia grădinilor de zarzavat şi aici, cufundat în ceaţă ca o fantomă, îl găsiseră pe bătrânul Alinardo, care aproape că se rătăcise. Şi Alinardo spusese că îl văzuse pe chelar, cu puţin înainte, intrând în spital. Arcaşii se îndreptaseră într-acolo, găsind uşa deschisă. Când au intrat, l-au găsit pe Severino fără suflare şi pe chelar care, ca ieşit din minţi, scotocea prin dulapuri, aruncând totul pe jos de parcă ar fi căutat ceva. Era uşor de înţeles ce se întâmplase, încheia căpitanul. Remigio intrase, se aruncase asupra erboristutului, îl ucisese, şi apoi căuta lucrul pentru care-l ucisese.
Un arcaş a ridicat de jos sfera armilară şi i-a dat-o lui Bernardo. Eleganta arhitectură de arcuri de aramă şi de argint, ţinută de o foarte rezistentă ramă de inele de bronz, fixată în suportul trepiedului, fusese izbită cu putere de craniul victimei, aşa încât în lovitură multe din cercurile mai subţiri se rupseseră sau se sfărâmaseră într-o parte. Şi că aceea fusese partea care se ciocnise de capul lui Severino o arătau urmele de sânge şi chiar smocurile de păr şi scârboasele bucăţele de materie cerebrală.
Guglielmo s-a aplecat asupra lui Severino pentru a-i constata moartea. Ochii nefericitului, acoperiţi de valurile de sânge curs din cap, erau căscaţi larg şi m-am întrebat dacă n-ar fi cumva cu putinţă să citeşti în pupilele încremenite, cum se povesteşte că s-ar fi întâmplat în alte cazuri, imaginea ucigaşului, ultima mărturie a perceperii victimei. Am văzut că Guglielmo căuta mâinile mortului, să controleze dacă avea pete negre pe degete, chiar dacă în cazul acela cauza morţii era, de altfel, foarte neîndoielnică, dar Severino purta aceleaşi mănuşi de piele cu care-l văzusem uneori umblând cu ierburile vătămătoare, cu guşteri şi insecte necunoscute.
Între timp Bernardo Gui i se adresa chelarului:
— Remigio din Varagine, ăsta e numele tău, e adevărat? Pusesem oamenii mei pe urmele tale pe baza altor învinuiri şi pentru a-mi confirma alte bănuieli. Acum văd că procedasem bine, deşi, spre vina mea, cu prea mare întârziere, Signore, i-a spus Abatelui, mă socotesc aproape vinovat de această ultimă crimă, pentru că încă de azi-dimineaţă ştiam că trebuia că-l dau pe mâna justiţiei pe acest om, după ce ascultasem declaraţiile celuilalt nenorocit, arestat azi-noapte. Dar aţi văzut şi domnia voastră, în timpul dimineţii am fost prins de atâtea alte îndatoriri şi oamenii mei au făcut tot ce au ştiut mai bine...
În timp ce vorbea, cu voce tare, pentru ca toţi cei de faţă să-l poată auzi (şi între timp camera se umpluse de lume, care ocupase fiecare ungher, privind lucrurile stricate sau risipite, arătându-şi cadavrul şi discutând cu voce scăzută despre crima cumplită), l-am zărit, prin mica mulţime, pe Malachia, care privea întunecat scena. L-a zărit şi chelarul, care tocmai atunci era târât afară. S-a smuls din strânsoarea arcaşilor şi s-a repezit la confratele lui, apucându-l de îmbrăcăminte şi vorbindu-i scurt şi plin de disperare, cu faţa lipită de-a lui, până când arcaşii l-au tras din nou. Dar, dus de-acolo cu brutalitate, s-a întors din nou spre Malachia, strigându-i:
— Jură, că jur şi eu!
Malachia n-a răspuns numaidecât, ca şi cum şi-ar fi căutat cuvintele potrivite. Apoi, în timp ce chelarul trecea pragul, tras cu forţa, i-a spus:
— N-am să fac nimic împotriva ta.
Guglielmo şi cu mine ne-am privit, întrebându-ne ce însemna scena aceea. Şi Bernardo o observase, dar nu părea tulburat de ea, ba chiar i-a zâmbit lui Malachia de parcă i-ar fi aprobat cuvintele şi ar fi pecetluit cu el o sinistră complicitate. Apoi a anunţat că imediat după masă avea să se reunească în capitul un prim tribunal pentru a instrui de faţă cu toţi ancheta aceea. Şi a ieşit, poruncind să-l ducă pe chelar la fierării, fără să-l lase să vorbească cu Salvatore.
În momentul acela ne-am auzit strigaţi de Bencio, din spatele nostru.
— Eu am intrat numaidecât după voi, a spus dintr-o suflare, în vreme ce camera era aproape goală, şi Malachia nu era.
— O fi intrat mai târziu, a spus Guglielmo.
— Nu, l-a încredinţat Bencio, şedeam lângă uşă, am văzut cine intra. Vă spun, Malachia era aici, înainte... mai înainte...
— Mai înainte de ce?

— Mai înainte de-a fi intrat chelarul. Nu pot să jur, dar cred că a ieşit de după perdeaua aceea, când aici eram deja mai mulţi, şi a arătat spre o draperie mare care ascundea un pat pe care de obicei Severino punea să se odihnească pe cel care tocmai luase vreo doctorie.
— Vrei să insinuezi că el a fost cel care l-a ucis pe Severino şi că s-a ascuns acolo când a intrat chelarul? a întrebat Guglielmo.
— Sau că de-acolo, de după perdea, a fost martor la cele ce s-au petrecut aici. De ce altfel l-ar fi implorat chelarul să nu-i facă rău, făgăduindu-i, în schimb, ca nici el să nu-i facă rău lui Malachia?
— S-ar putea, a spus Guglielmo. În orice caz aici era o carte şi ar trebui să mai fie încă, pentru că atât chelarul, cât şi Malachia au ieşit cu mâna goală.
Guglielmo ştia din cele ce-i spusesem că Bencio ştia, şi în momentul acela avea nevoie de ajutor. S-a apropiat de Abate, care privea cu tristeţe cadavrul lui Severino, şi l-a rugat să dea poruncă să iasă toţi, pentru că voia să cerceteze mai bine locul. Abatele a primit rugămintea şi a ieşit chiar şi el, nu fără să-i arunce lui Guglielmo o privire de neîncredere, ca şi cum l-ar fi învinuit că sosea întotdeauna prea târziu. Malachia a încercat să rămână, născocind tot felul de motive, cu totul neîntemeiate; Guglielmo i-a atras atenţia că aceea nu era biblioteca şi că în locul acela nu putea să pretindă că are drepturi. A fost curtenitor cu el, dar neînduplecat, şi s-a răzbunat pentru faptul că Malachia nu-i îngăduise să examineze masa lui Venanzio.
Când am rămas în trei, Guglielmo a golit una dintre mese de vasele şi de hârtiile care o umpleau, şi mi-a cerut să-i dau una câte una cărţile adunate de Severino. Erau puţine, în comparaţie cu cele atât de numeroase din labirint, dar era totuşi vorba de zeci şi zeci de volume, de felurite mărimi, care la început erau în perfectă ordine în dulapuri, şi acum zăceau în dezordine pe jos, printre tot felul de alte obiecte, deja răvăşite de mâinile grăbite ale chelarului, unele chiar sfâşiate, ca şi cum el n-ar fi căutat o carte, ci altceva aflat între paginile unei cărţi. Unele dintre ele erau sfâşiate cu violenţă, rupte din legăturile lor. N-a fost o treabă uşoară să le strângem, să cercetăm la repezeală ce era cu ele şi să le aşezăm în vraf pe masă, şi am făcut totul în grabă pentru că Abatele ne îngăduise puţină vreme, dat fiind că trebuia apoi să se întoarcă nişte călugări ca să potrivească la loc trupul zdrobit al lui Severino şi să-l pregătească pentru îngropăciune. Şi mai era vorba şi de-a ne vârî să căutăm peste tot, pe sub mese, în spatele dulapurilor şi mobilelor, dacă scăpase ceva la prima căutare. Guglielmo n-a vrut ca Bencio să mă ajute, şi i-a îngăduit doar să stea de pază la uşă. În ciuda poruncilor Abatelui, mulţi voiau cu tot dinadinsul să intre, servitori îngroziţi de veste, călugări care îl plângeau pe confratele lor, novici veniţi cu pânze curate şi cu lighenaşe de apă ca să scalde şi să primenească mortul...
Trebuia deci să ne grăbim. Eu luam cărţile, i le dădeam lui Guglielmo, care le cerceta şi le punea pe masă. Apoi ne-am dat seama că treaba cerea multă vreme şi am început s-o facem împreună, adică eu ridicam de jos cartea, o puneam în ordine dacă era desfăcută, îi citeam titlul, o dădeam. Şi în multe cazuri era vorba de foi separate.
— De plantis libri tres, blestemată treabă, nu e asta, spunea Guglielmo şi punea volumul pe masă.
— Thesaurus herbarum, spuneam eu, şi Guglielmo:
— Las-o, noi căutăm o carte grecească!
— Asta? întrebam eu, arătându-i o operă cu paginile acoperite cu caractere încurcate.
Şi Guglielmo:
— Nu, asta e arabă, prostule! Avea dreptate Bacon că prima datorie a înţeleptului este să înveţe limbi străine!
— Dar nici dumneavoastră nu ştiţi araba! răspundeam eu atins, la care Guglielmo îmi spunea:
— Dar cel puţin înţeleg când este vorba de arabă!
Şi eu roşeam pentru că-l auzeam pe Bencio râzând în spatele meu.
Cărţile erau multe, şi mai multe însemnările, sulurile cu desene ale bolţii cereşti, cataloagele cu plante ciudate, manuscrisele aparţinând poate mortului, pe foi separate. Am muncit mult, am căutat prin tot laboratorul. Guglielmo a ajuns chiar, cu o desăvârşită răceală, să mişte cadavrul, ca să vadă dacă nu cumva era ceva dedesubt, şi i-a căutat prin veşminte. Nimic.
— Nu poate să nu fie, a spus Guglielmo. Severino s-a închis aici înăuntru cu o carte. Chelarul n-o avea...
— N-o ascunsese cumva în haină? am întrebat.
— Nu, cartea pe care am văzut-o alaltăieri dimineaţă sub masa lui Venanzio era mare, ne-am fi dat seama.
— Cum era legată? am întrebat.
— Nu ştiu, sta deschisă şi am văzut-o doar pentru câteva secunde, abia ca să-mi dau seama că era în greceşte, dar altceva nu-mi amintesc. Să continuăm: chelarul n-a luat-o, n-a luat-o nici Malachia, cred.
— Mai mult ca sigur că nu, ne-a încredinţat Bencio, când chelarul l-a apucat de piept s-a văzut că n-o putea avea sub scapulară.
— Bine. Adică rău. Dacă acea carte nu e în camera aceasta, este neîndoielnic că un altul, în afară de Malachia şi de chelar, intrase mai înainte.
— Adică o a treia persoană, care l-a omorât pe Severino?
— Prea multă lume, a spus Guglielmo.
— Pe de altă parte, am spus, cine putea să ştie că volumul e aici?
— Jorge, bunăoară, care ne-a auzit.
— Da, am spus, dar Jorge nu ar fi putut să omoare un om puternic ca Severino, şi cu atâta sălbăticie.
— Fireşte că nu. În afară de asta, tu l-ai văzut îndreptându-se spre Edificiu, arcaşii l-au găsit în bucătărie cu puţin înainte de a-l fi găsit pe chelar. Deci nu ar fi avut timp să vină aici şi apoi să se întoarcă în bucătărie. Socoteşte că, şi dacă se mişcă atât de sprinten, trebuie totuşi să meargă pe lângă ziduri, şi nu ar fi putut străbate grădinile, în fugă...
— Lăsaţi-mă să judec cu mintea mea, am spus, eu care acum aveam ambiţia să-l imit pe maestrul meu. Deci Jorge nu poate să fi fost. Alinardo se învârtea prin jur, dar şi el se ţine cu greu pe picioare, şi nu putea să-l fi biruit pe Severino. Chelarul a fost aici, dar timpul care s-a scurs între sosirea lui la bucătărie şi sosirea arcaşilor a fost atât de scurt, încât mi se pare greu de crezut că a putut să-l facă pe Severino să-i deschidă, să-i sară la gât, să-l omoare şi apoi să scormonească şi să facă toată harababura asta. Malachia ar fi putut veni înaintea tuturor. Jorge v-a auzit în nartex, s-a dus în scriptorium să-l înştiinţeze pe Malachia că o carte din bibliotecă a fost luată de Severino. Malachia vine aici, îl convinge pe Severino să-i deschidă, îl omoară, Dumnezeu ştie de ce. Dar dacă el căuta cartea, ar fi trebuit s-o recunoască fără să răstoarne totul în felul ăsta, pentru că el e bibliotecarul! Atunci cine rămâne?
— Bencio, a spus Guglielmo.
Bencio a negat cu toată puterea, scuturând din cap.
— Nu, frate Guglielmo, domnia ta ştie că-mi dădea ghes curiozitatea. Dar dacă aş fi intrat şi aş fi putut ieşi cu cartea, acum n-aş sta aici să vă ţin tovărăşie, ci în cu totul altă parte să-mi cercetez comoara.

— O dovadă aproape convingătoare, a zâmbit Guglielmo. Totuşi, tu nu ştii cum e făcută cartea. Puteai să fi făcut crima şi acum să fii aici căutând să-i dai de urmă.
Bencio a roşit foarte puternic:
— Eu nu sunt un ucigaş! s-a răzvrătit el.
— Nimeni nu e, înainte de-a făptui prima crimă! a spus filosoficeşte Guglielmo. În orice caz, cartea nu este, şi asta-i o dovadă îndestulătoare a faptului că tu nu ai lăsat-o aici. Şi mi se pare cu chibzuială că dacă ai fi luat-o mai înainte, să fi şters-o afară în timpul zăpăcelii.
Apoi s-a întors să privească la cadavru. A părut că abia atunci şi-a dat seama de moartea prietenului său.
— Bietul Severino, te bănuisem şi pe tine, cu otrăvurile tale. Şi tu te aşteptai să ţi se strecoare vreo otravă, altfel nu ţi-ai fi pus tu mănuşile alea. Te fereai ca primejdia să nu vină de pe pământ, şi în schimb a venit de la bolta cerească.
A luat din nou sfera în mână, privind-o cu atenţie:
— Cine ştie de ce a folosit tocmai arma asta...
— Era la îndemână...
— Poate. Mai erau şi alte lucruri, vase, instrumente de grădinărit... E un exemplu strălucit de artă a metalelor şi de ştiinţă a astronomiei. S-a prăbuşit şi... Sfinte Dumnezeule! a strigat el deodată.
— Ce s-a-ntâmplat?
— Şi a fost lovită a treia parte din soare, şi a treia parte din lună, şi a treia parte din stele... a recitat el.
Cunoşteam prea bine textul Apostolului Ioan.
— A patra trâmbiţă! am exclamat.
— Aşa e. Mai întâi grindina, apoi sângele, apoi apa şi acum stelele... Dacă aşa stau lucrurile, totul trebuie văzut de la început, ucigaşul nu a lovit din întâmplare, a urmat un plan... Dar poţi oare să-ţi închipui o minte atât de ticăloasă care să ucidă numai când poate s-o facă urmărind cele prescrise de Apocalipsă?
— Ce se va întâmpla cu cea de-a cincea trâmbiţă? am întrebat încremenit. Am încercat să-mi amintesc: „Şi am văzut un astru căzut din cer pe pământ şi lui i-a fost dată cheia puţului abisului”. Va muri cineva înecat în puţ?
— A cincea trâmbiţă ne făgăduieşte multe alte lucruri, a spus Guglielmo. Din puţ va ieşi fumul unui cuptor, apoi vor ieşi nişte lăcuste care-i vor chinui pe oameni cu un ac asemenea celui al scorpionilor. Şi forma lăcustelor va fi aceea a cailor cu coarne de aur pe cap şi cu dinţi de leu... Omul nostru ar avea la dispoziţie tot felul de mijloace pentru a realiza cuvintele cărţii... Dar să nu ne lăsăm purtaţi de născociri. Să căutăm mai degrabă să ne amintim ce ne-a spus Severino când ne-a anunţat că găsise cartea...
— Dumneavoastră i-aţi spus să v-o aducă şi el a spus că nu putea...
— Aşa e, şi apoi am fost întrerupţi. De ce nu putea? O carte se poate transporta. Şi de ce şi-a pus mănuşile? Există ceva în carte legat de otrava care i-a ucis pe Berengario şi pe Venanzio? Un amestec tainic, un vârf otrăvit...
— Un şarpe! am spus.
— De ce nu o balenă? Nu, noi încă născocim. Otrava, am văzut asta, ar fi trebuit să treacă prin gură. Şi apoi nu este adevărat că Severino a spus că nu putea aduce cartea. A spus că prefera să mi-o arate aici. Şi şi-a pus mănuşile... Deocamdată ştim că acea carte trebuie atinsă cu mănuşile. Şi asta ţi-o spun şi ţie, Bencio, dacă ai s-o găseşti, cum tragi nădejde. Şi văzând că eşti atât de săritor, poţi să mă ajuţi. Urcă-te în scriptorium şi fii cu ochii-n patru pe Malachia. Nu-l pierde din vedere.
— Aşa am să fac! a spus Bencio, şi a ieşit vesel, mi s-a părut, pentru misiunea lui.
N-am mai putut să-i ţinem prea mult pe ceilalţi călugări şi camera a fost invadată de lume. Trecuse acum ora de masă şi desigur Bernardo îşi aduna în capitul curtea.
— Aici nu mai e nimic de făcut, a spus Guglielmo. Mi-a trecut prin minte o idee:
— Ucigaşul, am spus, n-ar fi putut oare să arunce cartea pe fereastră, ca să se ducă apoi s-o ia din spatele spitalului?
Guglielmo a privit cu neîncredere ferestrele mari ale laboratorului, care păreau ermetic închise.
— Să controlăm, a spus.
Am ieşit şi am cercetat marginea din spate a construcţiei, care se ridica chiar în dosul zidului de împrejmuire, nu fără să lase o trecere strimtă. Guglielmo a înaintat cu băgare de seamă, pentru că în spaţiul acela zăpada din zilele trecute se păstrase neatinsă. Paşii noştri lăsau pe crusta îngheţată, dar delicată, semne precise, şi dacă cineva ar fi trecut înaintea noastră zăpada ne-ar fi spus. Nu am văzut nimic.
Am părăsit, o dată cu spitalul, biata mea ipoteză, şi în timp ce străbăteam grădina, l-am întrebat pe Guglielmo dacă avea într-adevăr încredere în Bencio.
— Nu întru totul, a spus Guglielmo, dar în orice caz nu i-am spus nimic pe care el să nu-l ştie, şi l-am făcut să-i fie teamă de cartea aceea. În sfârşit, punându-l să-l pândească pe Malachia, îl facem să fie pândit şi el de Malachia care, fără îndoială, caută şi el cartea în interesul său.
— Şi chelarul ce voia?
— O vom afla în curând. Desigur, voia el ceva, şi voia numaidecât pentru a se feri de o primejdie de care era îngrozit. Acest ceva trebuie să fie cunoscut de Malachia, altfel n-avem cum explica de ce-l implora cu atâta disperare Remigio...
— În orice caz, cartea a dispărut.
— Acesta este lucrul cel mai de necrezut, a spus Guglielmo când tocmai soseam la sala capitulară. Dacă există, şi Severino a spus că era, sau a fost luată, sau mai e încă acolo.
— Şi cum nu e, cineva a luat-o, am încheiat eu.
— Asta nu însemnează că raţionamentul nu poate fi făcut pornind şi de la o altă premisă minoră. Aşa că, întrucât totul ne încredinţează că nimeni n-a putut s-o ia...
— Atunci ar trebui să fie acolo. Dar nu e.
— Un moment. Noi spunem că nu e pentru că n-am găsit-o. Dar poate nu am găsit-o pentru că nu am văzut-o acolo unde era.
— Dar ne-am uitat peste tot!
— Ne-am uitat, dar n-am văzut. Sau am văzut, dar n-am recunoscut... Adso, oare cum ne-a descris Severino cartea aceea, ce cuvinte a folosit?
— A spus că a găsit o carte care nu era de-a lui, în greceşte...
— Nu! Acum îmi amintesc. A spus o carte ciudată. Severino era un om învăţat şi pentru un învăţat o carte în greceşte nu este ciudată, chiar dacă învăţatul acela nu ştie greceşte, pentru că măcar îi cunoaşte alfabetul. Şi un învăţat nu ar numi ciudată nici chiar o carte în arabă, chiar dacă nu cunoaşte araba... S-a întrerupt: Şi ce făcea o carte în arabă în laboratorul lui Severino?
— Dar de ce ar fi trebuit să numească ciudată o carte în arabă?
— Asta e problema. Dacă a numit-o ciudată e pentru că avea un aspect neobişnuit, neobişnuit măcar pentru el, care era erborist, nu bibliotecar... Şi în biblioteci se întâmplă ca multe manuscrise antice să fie uneori legate împreună, adunând într-un volum texte deosebite şi ciudate, unul în greceşte, altul în aramaică...
—... şi altul în arabă! am strigat eu fulgerat de o iluminare.
Guglielmo m-a tras cu violenţă afară din nartex, făcându-mă să alerg spre spital:

— Dobitoc de teuton, cap de dovleac, prostănac, te-ai uitat doar la primele pagini şi nu la rest!
— Dar, maestre, am gâfâit eu, dumneavoastră v-aţi uitat la paginile pe care vi le-am arătat şi aţi spus că erau în arabă, şi nu în greceşte!
— E adevărat, Adso, e adevărat; dobitocul sunt eu, fugi, repede!
Ne-am întors în laborator şi am intrat cu greu în el pentru că novicii tocmai transportau cadavrul afară. Alţi curioşi se învârteau prin cameră. Guglielmo s-a repezit la masă, a ridicat volumele căutându-l pe cel fatidic, le arunca pe jos în ochii îngroziţi ai celor de faţă, apoi le-a deschis şi le-a redeschis de mai multe ori. Şi, vai, manuscrisul acela nu mai era, îmi aminteam cu greu vechea legătură, nu prea rezistentă, destul de stricată, cu nişte benzi metalice subţiri.
— Cine a intrat aici după ce am ieşit noi? l-a întrebat Guglielmo pe un călugăr.
Acela a ridicat din umeri, era clar că intraseră toţi şi nici unul.
Am căutat să ne gândim la toate posibilităţile. Malachia? Era posibil, ştia ce voia, poate că ne supraveghease, ne văzuse ieşind fără nimic în mână, se întorsese la sigur. Bencio? Mi-am amintit că atunci când fusese discuţia despre textul arab, râsese. Atunci crezusem că râsese pentru ignoranţa mea, dar poate că râdea de naivitatea lui Guglielmo, el ştia bine în câte feluri se poate găsi un vechi manuscris, poate se gândise la ceea ce noi nu ne gândiserăm imediat şi la ceea ce ar fi trebuit să ne gândim, adică la faptul că Severino nu cunoştea araba şi că deci era nefiresc să păstreze printre cărţile sale una pe care n-o putea citi. Sau mai exista şi un al treilea personaj.
Guglielmo era cu totul umilit. Căutam să-l împac, îi spuneam că el căuta de trei zile un text în greceşte şi că era firesc să fi dat deoparte, în cursul cercetărilor sale, cărţile care nu apăreau în greceşte. Şi el răspundea că, natural, era omeneşte să faci greşeli, dar există fiinţe umane care făptuiesc mai multe decât alţii, şi că sunt numite proaste, şi că el era dintre ele, şi că se întreba dacă meritase osteneala să studieze la Paris şi la Oxford ca să nu poată apoi gândi că manuscrisele se leagă şi pe grupuri, lucru pe care-l ştiu şi novicii, în afară de cei proşti ca mine şi o pereche de proşti ca noi amândoi ar fi avut o mare izbândă la bâlciuri, şi asta ar trebui să facem, nu să căutăm să dăm de rost tainelor, mai ales când aveam în faţa noastră oameni cu mult mai mult cap decât noi.

— Dar n-are rost să plângem, a încheiat apoi. Dacă a luat-o Malachia, a şi pus-o la loc în bibliotecă. Şi o vom găsi numai dacă vom şti să intrăm în finis Africae. Dacă a luat-o Bencio, îşi va fi închipuit că mai devreme sau mai târziu eu voi fi avut bănuiala pe care am avut-o, şi că mă voi fi întors în laborator, altfel n-ar fi făcut-o aşa de repede. Şi deci se va fi ascuns, şi singurul loc în care desigur că nu este ascuns e cel în care noi îl vom căuta numaidecât, adică chilia lui. Deci să ne întoarcem la capitul şi să vedem dacă în timpul anchetei chelarul nu va spune ceva de folos. Pentru că, la urma urmelor, nu-mi este încă limpede planul lui Bernardo; carele îşi căuta omul înainte de moartea lui Severino, şi din alte motive.
Ne-am întors la capitul. Am fi făcut bine să ne ducem la chilia lui Bencio, pentru că, aşa cum am aflat mai apoi, tânărul nostru prieten nu avea deloc prea multă stimă pentru Guglielmo şi nu se gândise că acesta avea să se întoarcă aşa de repede în laborator; aşa că, socotind că n-o să fie căutat în partea aceea, se dusese să-şi ascundă cartea tocmai în chilia lui.
Dar despre asta voi vorbi mai târziu. În răstimp s-au petrecut fapte atât de dramatice şi de neliniştitoare, încât am uitat de cartea aceea tăinuită. Şi dacă totuşi n-am uitat de ea, am fost prinşi de alte nevoi grabnice, legate de misiunea cu care Guglielmo era însărcinat.

Ziua a cincea
Nona

în care se administrează justiţia şi apare jenanta impresie că toţi se înşală

Bernardo Gui s-a aşezat în mijlocul mesei mari de nuc din sala capitulară. Alături de el un dominican împlinea funcţia de notar, şi doi prelaţi din legaţia pontificală îi stăteau alături, ca judecători. Chelarul era în picioare, în faţa mesei, între doi arcaşi.
Abatele s-a adresat lui Guglielmo, şoptindu-i:
— Nu ştiu dacă procedura este corectă. Conciliul lateran din 1215 a stabilit în canonul său XXXVII că nu poate fi citat cineva să apară în faţa judecătorilor care să şadă la mai mult de două zile de mers pe jos de la domiciliul său. Aici situaţia este poate cu totul alta, judecătorul este cel care vine de departe, dar...
— Inchizitorul este deasupra oricărei jurisdicţii obişnuite, a spus Guglielmo, şi nu trebuie să se supună normelor dreptului comun. Se bucură de un privilegiu deosebit şi nu e dator nici măcar să-i asculte pe avocaţi.
L-am privit pe chelar. Remigio ajunsese într-o stare mizerabilă. Se uita în jur ca o fiară speriată, ca şi cum ar fi recunoscut mişcările şi gesturile unei liturghii înspăimântătoare. Acum ştiu că tremura din două motive, tot atât de înspăimântătoare: unul pentru că fusese prins, după toate aparenţele, în flagrant delict, altul pentru că încă din prima zi, când Bernardo îşi începuse ancheta, adunând şoapte şi insinuări, el se temea că vor ieşi la lumină greşelile lui; şi începuse să se tulbure şi mai mult când văzuse că-l luaseră pe Salvatore.
Dar dacă nefericitul Remigio era pradă propriilor lui spaime, Bernardo Gui cunoştea, în ceea ce-l privea, felurile de a preschimba în panică teama propriilor sale victime. El nu vorbea: în timp ce acum toţi se aşteptau să înceapă interogatoriul, îşi ţinea mâinile pe hârtiile dinaintea lui, prefăcându-se
că le pune în ordine, dar fără să le dea vreo atenţie. Privirea îi era într-adevăr fixată pe acuzat, şi era o privire amestecată cu o ipocrită indulgenţă (de parcă ar fi spus: „Nu te teme, eşti în mâinile unei înţelegeri frăţeşti, care nu poate decât să-ţi vrea binele”), de o ironie de gheaţă (de parcă ar fi spus: „încă nu ştii care va fi binele tău, peste puţin ţi-l voi spune”), cu o nemiloasă asprime (de parcă ar fi spus: „Dar, în orice caz, eu sunt aici singurul tău judecător şi tu îmi aparţii”). Lucruri pe care chelarul le ştia, dar tăcerea şi zăbava judecătorului aveau menirea să i le amintească, sau să-l facă să le guste mai bine, cu scopul — chiar dacă uitase de asta — de a-i da cu atât mai mult motiv de umilinţă, de a-i face neliniştea să se preschimbe în disperare şi să devină un lucru numai şi numai al judecătorului, o ceară moale în mâinile sale.
În cele din urmă Bernardo a rupt tăcerea. A rostit anumite formule rituale, a spus judecătorilor că se trecea la interogatoriul vinovatului pentru două delicte odioase, dintre care unul era limpede tuturor, dar nu mai puţin grav decât celălalt, pentru că de fapt învinuitul fusese prins făptuind uciderea când era căutat pentru delict de erezie.
O spusese, deci. Chelarul şi-a ascuns faţa în palme, pe care le mişca cu greu pentru că erau legate în lanţuri. Bernardo a pornit interogatoriul.
— Cine eşti tu? a întrebat.
— Remigio din Varagine. M-am născut acum cincizeci şi doi de ani şi am intrat, de copilandru, în mănăstirea de minoriţi de la Varagine.
— Şi cum se face că te afli azi în mănăstirea ordinului Sfântului Benedict?
— Cu ani în urmă, când pontiful a dat bula Sancta Romana, cum mă temeam să nu fiu contagiat de erezia aşa-numiţilor frăţiori călugăraşi... deşi nu aderasem niciodată la ideile lor, m-am gândit că este mai cu trebuinţă inimii mele păcătoase să fug de o ambianţă plină de ispite şi mi s-a îngăduit să fiu primit printre călugării acestei abaţii, în care de mai bine de opt ani slujesc şi sunt chelar.
— Ai fugit de ispitele ereziei, l-a maimuţărit Bernardo, mai bine zis ai fugit de ancheta celui care era pus să descopere erezia şi să stârpească din rădăcină buruiana cea rea, şi bunii călugări de la Cluny au crezut că îndeplinesc un act de caritate Primind pe unul ca tine. Dar nu ajunge să schimbi rasa ca să-ţi ştergi din inimă ruşinea depravării eretice, şi pentru aceasta ne aflăm noi aici, ca să investigăm ce cloceşte în ascunzişurile inimii tale nepocăite şi ce ai făcut tu înainte de-a fi ajuns în acest sfânt loc.

— Inima mea este nevinovată, şi nu ştiu ce înţelegeţi domnia voastră când vorbiţi de depravarea eretică, a spus cu băgare de seamă Remigio.
— Îl vedeţi? a exclamat Bernardo, întorcându-se spre ceilalţi judecători. Toţi ăştia sunt la fel! Când unul dintre ei este arestat, vine în faţa judecăţii ca şi cum conştiinţa sa ar fi curată şi fără vină. Şi nu ştiu că acesta este semnul cel mai clar al păcatului lor, pentru că cel drept vine neliniştit la proces! întrebaţi-l dacă ştie cauza pentru care am poruncit arestarea lui. O ştii, Remigio?
— Signore, a răspuns chelarul, aş fi mai fericit s-o aud din gura domniei voastre.
Am fost mirat, pentru că mi se părea că Remigio răspundea la întrebările rituale cu vorbe tot atât de rituale, ca şi cum ar fi cunoscut foarte bine regulile instruirii şi vicleşugurile lor şi ar fi fost instruit din vreme să înfrunte o asemenea situaţie.
— Iată, exclama în vremea asta Bernardo, răspunsul tipic al ereticului nepocăit! Umblă pe poteci de vulpe şi este foarte greu să-i prinzi in fallo, deoarece comunitatea lor le îngăduie dreptul de a minţi pentru a se feri de cuvenita pedeapsă. Ei recurg la răspunsuri întortocheate, încercând să-l păcălească pe inchizitor, care şi aşa trebuie să rabde atingerea cu o lume atât de dezgustătoare. Deci, frate Remigio, tu n-ai avut niciodată de-a face cu aşa-zişii frăţiori sau fraţi ai vieţii sărace sau beghini?
— Eu am trăit viaţa fraţilor minoriţi, tot timpul cât s-a purtat discuţia despre sărăcie, dar nu am făcut niciodată parte din secta beghinilor.
— Vedeţi? a spus Bernardo. Neagă că a fost beghin pentru că beghinii, deşi au luat parte la erezia călugăraşilor, îi consideră pe aceştia din urmă o ramură uscată a ordinului franciscan şi se socotesc mai curaţi şi mai desăvârşiţi decât ei. Dar multe dintre purtările unora sunt aidoma cu cele ale altora. Poţi nega, Remigio, de a fi fost văzut în biserică ghemuit şi cu faţa întoarsă spre perete, sau prosternat cu capul ascuns în glugă, în loc să fi îngenuncheat cu mâinile împreunate ca toţi ceilalţi oameni?
— Şi în ordinul benedictin oamenii se prosternează la pământ, în momentele cuvenite...
— Eu nu te întreb ce ai făcut în momentele cuvenite, ci in cele necuvenite! Deci nu negi să fi fost într-o postură sau alta, tipice pentru beghini! Dar tu nu eşti beghin, ai spus-o
— Atunci spune-mi în ce crezi?
— Signore, cred în tot ceea ce crede un bun creştin...
— Ce sfânt răspuns! Şi în ce crede, mă rog, un bun creştin?
— În ceea ce ne învaţă Sfânta Biserică.
— Dar care Sfântă Biserică? Aceea pe care o socotesc aşa credincioşii care-şi spun perfecţi, pseudoapostolii, frăţiorii eretici, sau Biserica pe care ei o asemuiesc cu târfa din Babilon, şi în care noi toţi, în schimb, credem cu tărie?
— Signore, a spus zăpăcit chelarul, spuneţi-mi domnia voastră care credeţi că este adevărata Biserică...
— Eu cred că este Biserica Romană, una, sfântă şi apostolică, condusă de papă şi de episcopii săi.
— Aşa cred şi eu, a spus chelarul.
— Admirabilă viclenie! a strigat inchizitorul. Admirabilă ascuţime de minte, îţi zic! L-aţi auzit: el vrea să se înţeleagă că el crede că eu cred în această Biserică, şi fuge de datoria de a spune în ce crede el! Dar cunoaştem foarte bine aceste vicleşuguri! Să ne întoarcem la ce trebuie. Tu crezi că sfintele taine au fost date de Dumnezeu, că pentru a face o dreaptă pocăinţă trebuie să te mărturiseşti slujitorilor lui Dumnezeu, că Biserica Romană are puterea să lege şi să dezlege pe acest pământ ceea ce a fost legat şi dezlegat în cer?
— Oare n-ar trebui să cred aşa ceva?
— Nu te întreb ce-ar trebui să crezi, ci ce crezi?
— Eu cred în tot ceea ce domnia voastră şi alţii, buni învăţaţi, îmi porunciţi să cred, a spus chelarul înspăimântat.
— Ah, dar învăţaţii cei buni de care pomeneşti nu sunt oare cei care conduc secta ta? Asta voiai să spui când pomeneai de învăţaţii cei buni? Şi la aceşti mincinoşi perverşi care se socotesc singurii urmaşi ai apostolilor te gândeşti ca să recunoşti momentele tale de credinţă? Tu insinuezi că dacă eu cred în ceea ce cred ei, atunci mă vei crede, altfel îi vei crede pe ei?
— N-ara spus asta, signore, s-a bâlbâit chelarul, ci domnia voastră mă face s-o spun. Eu vă cred pe domnia voastră, dacă mă învăţaţi ceea ce e bine.
— Oh, ce neobrăzare! a strigat Bernardo, bătând cu pumnul în masă. Repeţi pe dinafară, cu o strâmbă hotărâre, formularul care se învaţă în secta ta. Tu îmi spui că mă vei crede numai dacă voi predica ceea ce secta ta socoteşte că e bine Aşa au răspuns întotdeauna pseudoapostolii, şi aşa răspunzi şi tu acum, poate fără să-ţi dai seama, pentru că recunosc pe buzele tale frazele pe care într-o vreme le-ai învăţat Ca să înşeli inchizitorii. Şi în felul acesta te faci vinovat cu Propriile tale cuvinte şi eu aş cădea în cursa ta numai dacă nu aş avea o îndelungată experienţă de inchizitor... Dar să ne întoarcem la adevărata problemă, om pervers ce eşti. Ai auzit vreodată vorbindu-se despre Gherardo Segalelli din Parraa?
— Am auzit vorbindu-se de el, a spus chelarul pălind, dacă se mai putea cumva vorbi despre paloare la faţa aceea răvăşită.
— Ai auzit vorbindu-se de fra Dolcino din Novară?
— Am auzit vorbindu-se.
— L-ai văzut vreodată în carne şi oase, ai stat de vorbă cu el?
Chelarul a rămas câteva clipe în tăcere, ca să cântărească în ce măsură ar fi fost în folosul lui să spună o parte din adevăr. Apoi s-a hotărât, şi cu un fir de glas:
— L-am auzit şi am vorbit cu el.
— Mai tare! a strigat Bernardo, pentru că în sfârşit se poate auzi o vorbă adevărată ieşită de pe buzele tale! Când ai vorbit cu el?
— Signore, a spus chelarul, eram călugăr într-o mănăstire navareză când oamenii lui Dolcino s-au adunat de prin părţile acelea şi au trecut pe lângă mănăstirea mea, şi la început nu se ştia bine ce era cu ei...
— Minţi! Cum putea un franciscan din Varagine să fie într-o mănăstire navareză? Tu nu erai într-o mănăstire, tu făceai deja parte dintr-o bandă a călugăraşilor, care străbăteau locurile acelea, trăind din cerşetorie, şi te-ai unit cu dolcinienii!
— Cum puteţi afirma aşa ceva, signore? a spus chelarul, tremurând.
— Am să-ţi zic cum pot, sau cum e de datoria mea să afirm, a spus Bernardo, şi a poruncit să fie adus Salvatore.
Vederea nefericitului, care desigur îşi petrecuse noaptea într-un interogatoriu la care nu mai luase parte nimeni, şi făcut cu asprime, mi-a trezit mila. Figura lui Salvatore, am mai spus-o, era de obicei oribilă. Dar în dimineaţa aceea părea şi mai asemănătoare cu cea a unui animal. Nu vădea semne de violenţă, dar felul cum corpul lui se mişca în lanţuri, cu membrele îndepărtate, aproape neputând să se mişte, târât de arcaşi ca o maimuţă legată de funie, arăta foarte bine modul în care trebuie să se fi desfăşurat interogatoriul la care fusese supus.
— Bernardo l-a torturat..., i-am şoptit lui Guglielmo.
— Pentru nimic în lume, a răspuns Guglielmo. Un inchizitor nu torturează niciodată. Grija pentru trupul celui învinuit este încredinţată braţului secular.
— Dar e acelaşi lucru! am spus.

— Câtuşi de puţin. Nu e pentru inchizitor, care are mâinile nepătate, şi nu e pentru cel aflat în mâna Inchiziţiei care, când vine inchizitorul, găseşte în el un sprijin neaşteptat, o mângâiere pentru suferinţele lui, şi îşi deschide inima în faţa lui.
L-am privit pe maestrul meu:
— Vă ţineţi de glume, i-am spus speriat.
— Astea-ţi par lucruri de glumă? mi-a răspuns Guglielmo. Bernardo îl interoga acum pe Salvatore, şi chinul meu nu constă în a transcrie vorbele trunchiate şi, dacă asta ar mai fi fost cu putinţă, şi mai babelice, cu care omul acela zdrobit acum, redus la starea unui babuin, răspundea, greu înţeles de toţi, ajutat de Bernardo care-i punea întrebările în aşa fel încât să nu poată răspunde altfel decât prin da şi nu, neputând să mai spună nici o minciună. Şi ceea ce a spus Salvatore cititorul meu poate foarte bine să-şi închipuie. A povestit sau a încuviinţat ce povestise în timpul nopţii, o parte din povestea aceea pe care o reconstituisem şi eu mai înainte: hoinărerile sale ca frăţior, ciobănaş şi pseudoapostol; şi cum pe timpul lui fra Dolcino îl întâlnise pe Remigio printre dolcinieni, şi cum scăpase împreună cu el după bătălia de la muntele Rebello, apărând după multe aventuri în mănăstirea din Casale. În plus, a adăugat că ereziarhul Dolcino, aproape de înfrângere şi de captură, îi încredinţase lui Remigio nişte scrisori, de dus nu se ştie unde şi cui. Şi Remigio purtase tot timpul acele scrisori cu el, fără să cuteze să le înmâneze, şi că la sosirea lui în abaţie, temător să le mai ţină la el, dar nevoind să le distrugă, le încredinţase bibliotecarului, da, chiar lui Malachia, ca să le ascundă pe undeva prin tainiţele Edificiului.
În timp ce Salvatore vorbea, chelarul îl privea cu ură, şi la un anumit moment n-a putut să se abţină şi să nu strige:
— Şarpe, maimuţă puturoasă, ţi-am fost tată, prieten, scut, aşa mă răsplăteşti?
Salvatore l-a privit pe susţinătorul lui, având acum nevoie să fie şi el susţinut, şi a răspuns cu greu:
— Signor Remigio, dacă puteam, îţi ţineam partea. Şi-mi era dilectissimo. Dar tu îi ştii pe cei de la puşcărie. Qui non habet caballum vadat cum pede...
— Smintitule, i-a mai strigat Remigio. Nădăjduieşti să scapi? Nu ştii că ai să mori ca un eretic şi tu? Spune că ai vorbit sub tortură, spune că ai născocit totul!
— Ce ştiu eu, signore, ce nume poartă aceste batjocuri... Paterine, gazzeze, leoniste, arnaldiste, speroniste, circumcişi... Eu nu sunt homo literatus, păcătuisem sine maliţia şi signor Bernardo magnificentissimul ştie, şi nădăjduiesc în inteligentia sa in nomine patre et filio et spiritis sanctis...
— Vom fi îngăduitori atât cât ne îngăduie sarcina ce ne-a fost încredinţată, a spus inchizitorul, şi vom preţui cu o părintească mărinimie bunăvoinţa cu care ne-ai deschis inima ta. Du-te, du-te să cugeti în chilia ta şi nădăjduieşte în îndurarea lui Dumnezeu. Acum avem de dezbătut o problemă din cu totul alt moment. Deci Remigio, tu duceai cu tine nişte scrisori ale lui Dolcino şi le-ai dat confratelui tău care are grijă de bibliotecă...
— Nu e adevărat, nu e adevărat! a strigat chelarul, ca şi cum apărarea aceea ar mai fi putut avea vreo putere. Şi, pe drept, Bernardo l-a oprit:
— Dar nu de la tine aşteptam o dezminţire, ci de la Malachia din Hildesheim.
L-a chemat pe bibliotecar şi nu era printre cei de faţă. Eu ştiam că stătea în scriptorium, sau în jurul spitalului, umblând după Bencio sau după carte. S-au dus să-l caute, şi când a apărut, tulburat şi încercând să nu privească în faţă pe nimeni, Guglielmo a şoptit cu neplăcere:
— Şi acum Bencio o să facă ce-o vrea.
Dar se înşela pentru că am văzut chipul lui Bencio răsărind printre alţi călugări care se grămădeau la uşile sălii ca să urmărească interogatoriul. I l-am arătat lui Guglielmo. M-am gândit atunci că dorinţa de a afla ce se întâmpla acolo era mai mare decât curiozitatea pentru carte. Am aflat după aceea că, în momentul acela, el încheiase deja un târg neruşinat.
Malachia a apărut deci în faţa judecătorilor, fără să-şi încrucişeze privirea cu cea a chelarului.
— Malachia, a spus Bernardo, azi-dimineaţă, după mărturisirea făcută în timpul nopţii de către Salvatore, te-am întrebat dacă ai primit de la învinuitul aici de faţă nişte scrisori...
— Malachia, a zbierat chelarul, mai adineauri mi-ai jurat că n-ai să faci nimic împotriva mea!
Malachia abia se întoarse către împricinat, spre care stătea cu spatele, şi a spus cu voce foarte scăzută, încât aproape că nici nu l-am auzit:
— N-am jurat strâmb. Dacă puteam face ceva împotriva ta, aş fi făcut-o până acum. Scrisorile au fost încredinţate lui signor Bernardo azi-dimineaţă, înainte ca tu să-l fi omorât pe Severino.
— Dar tu ştii, tu trebuie să ştii că nu eu l-am omorât pe Severino! Tu ştii asta fiindcă tu erai deja acolo!

— Eu? a întrebat Malachia. Eu am intrat acolo după ce te-au descoperit.
— Şi chiar aşa, l-a întrerupt Bernardo, ce căutai tu la Severino, Remigio?
Chelarul s-a întors să-l privească pe Guglielmo cu ochi pierduţi, apoi s-a uitat la Malachia, apoi iar la Bernardo.
— Dar eu, eu l-am auzit azi-dimineaţă pe fratele Guglielmo, aici de faţă, spunându-i lui Severino să aibă grijă de nişte hârtii... şi eu, de ieri noapte, după ce l-aţi luat pe Salvatore, credeam că e vorba de hârtiile acelea...
— Atunci ştii ceva despre acele scrisori! a exclamat victorios Bernardo. Chelarul era acum prins în capcană. Se afla între două încurcături din strânsoarea cărora trebuia să iasă repede: să scape de acuzaţia de erezie şi să îndepărteze de la sine învinuirea de crimă. S-a hotărât, pare-se, să înfrunte cea de a doua învinuire, din instinct, pentru că acum se purta la întâmplare, fără să judece prea mult:
— Voi vorbi despre scrisori mai târziu... mă voi dezvinovăţi... am să spun cum de erau la mine... Dar lăsaţi-mă să vă lămuresc ce s-a întâmplat azi-dimineaţă. Eu credeam că despre scrisorile acelea fusese vorba, când am văzut că Salvatore a căzut în mâinile lui signor Bernardo, de ani de zile amintirea acelor scrisori îmi chinuie sufletul... Atunci, când i-am auzit pe Guglielmo şi pe Severino vorbind despre nişte hârtii... nu ştiu, cuprins de spaimă, m-am gândit că Malachia a vrut să scape de ele şi i le-o fi dat lui Severino... uşa era deschisă şi Severino era deja mort, m-am apucat să scotocesc prin lucrurile lui ca să caut scrisorile... mi-era teamă numai că...
Guglielmo mi-a şoptit la ureche:
— Vai de capul lui de prost, speriat de o primejdie s-a aruncat cu capul în jos în alta...
— Să zicem că tu spui aproape — zic aproape — adevărul, s-a amestecat Bernardo. Tu te gândeai că Severino avea scrisorile şi le-ai căutat la el. Şi de ce te-ai gândit că le avea la el? Şi de ce i-ai omorât înainte pe ceilalţi confraţi? Poate că gândeai că scrisorile acelea umblau de multă vreme din mână în mână? Poate că se obişnuieşte în această abaţie să se vâneze relicvele ereticilor arşi?
L-am văzut pe Abate tresărind. Nu era nimic mai viclean decât învinuirea de a strânge relicve de la eretici. Şi Bernardo era foarte priceput să amestece fărădelegile “u erezia şi cu tot ce privea viaţa abaţiei. Am fost întrerupt din gândurile mele de chelarul care striga că el nu avea nici o legătură cu celelalte fărădelegi. Bernardo l-a liniştit, indulgent, pentru moment nu aceea era problema despre care se discuta, el era interogat pentru crima de erezie, şi să nu încerce (şi aici glasul lui a devenit aspru) să abată atenţia de la faptele lui eretice, vorbind despre Severino şi încercând să-l lase descoperit pe Malachia. Să se întoarcă, deci, la scrisori.
— Malachia din Hildesheim, a spus întorcându-se spre martor, dumneata nu eşti aici ca împricinat. Azi-dimineaţă ai răspuns la întrebările mele şi la cererea mea fără să încerci să ascunzi nimic. Acum vei repeta aici ceea ce mi-ai spus azi-dimineaţă şi nu vei avea a te teme de nimic.
— Repet ceea ce am spus azi-dimineaţă, a spus Malachia. Puţin timp după ce am venit aici sus, Remigio a început să se ocupe de bucătării, şi am avut legături nenumărate din motive de slujbă... Eu, ca bibliotecar, am sarcina de a închide noaptea peste tot în Edificiu, şi deci şi la bucătării... şi nu am de ce să ascund că am ajuns prieteni ca fraţii, şi nu am avut nici un motiv să-l bănuiesc de ceva pe omul acesta. Şi el mi-a povestit că avea la el unele documente secrete, încredinţate în taină, care nu trebuiau să cadă în mâinile profane şi pe care nu cuteza să le ţină la el. Cum eu aveam în grijă singurul loc din mănăstire neîngăduit nimănui altcuiva, mi-a cerut să păstrez acele hârtii departe de orice ochi curios, şi eu am consimţit, nebănuind că documentele erau de natură eretică, şi nici măcar nu le-am citit... punându-le... punându-le în cel mai ferit ascunziş al bibliotecii, şi de atunci am uitat de faptul acela, până când azi-dimineaţă signor inchizitorul mi-a amintit de ele, şi atunci m-am dus să le caut şi i le-am dat...
Abatele a luat cuvântul, încruntat:
— De ce nu m-ai informat de înţelegerea aceasta a ta cu chelarul? Biblioteca nu este menită să păstreze lucrurile personale ale călugărilor.
Abatele arătase limpede că abaţia nu avea nimic de-a face cu treaba aceea.
— Signore, a răspuns încurcat Malachia, lucrul mi se păruse de prea mică însemnătate.
— Desigur, desigur, a spus Bernardo pe un ton prietenos, avem cu toţii convingerea că bibliotecarul s-a purtat cu bună-credinţă, şi sinceritatea cu care a colaborat cu acest tribunal stă mărturie. O rog frăţeşte pe magnificenţa voastră să nu-l împovăraţi de acea străveche nebăgare de seamă. Noi îl credem pe Malachia. Şi îi cerem doar să întărească acum, sub jurământ, dacă hârtiile pe care i le arăt acum sunt acelea despre care azi-dimineaţă mi-a spus că sunt cele pe care Remigio din Varagine i le-a dat, cu ani în urmă, după sosirea lui la abaţie.

Arăta două pergamente pe care le scosese dintre foile puse pe masă. Malachia le-a privit şi a spus cu voce hotărâtă:
— Jur pe Dumnezeu, tatăl atotputernic, pe Preasfânta Fecioară Măria şi pe toţi sfinţii că aşa e şi aşa a fost.
— Îmi ajunge, a spus Bernardo. Poţi pleca, Malachia din Hildesheim.
În timp ce Malachia ieşea cu capul în jos, cu puţin înainte de a ajunge la uşă, s-a auzit o voce ridicându-se din grupul de curioşi îngrămădiţi în fundul sălii:
— Tu îi ascundeai scrisorile şi el îţi arăta curul novicilor în bucătărie.
Au izbucnit câteva hohote de râs, Malachia a ieşit iute, îmbrâncind în stânga şi-n dreapta, eu aş fi jurat că vocea era cea a lui Aymaro, dar fraza fusese strigată în falset. Abatele, vânăt la faţă, a urlat să se facă tăcere şi i-a ameninţat cu pedepse cumplite pe toţi, poruncind călugărilor să golească sala. Bernardo surâdea neruşinat, cardinalul Bertrando, dintr-o latură a sălii, se apleca la urechea lui Jean d’ Anneaux şi îi spunea ceva, la care celălalt răspundea acoperindu-şi gura cu mâna şi aplecându-şi capul de parcă ar fi tuşit.
Guglielmo mi-a spus:
— Chelarul nu era numai un păcătos cu trupul doar pentru sine, ci mai făcea şi pe codoşul. Dar asta nu-l interesează câtuşi de puţin pe Bernardo, decât în măsura în care-l pune în încurcătură pe Abbone, mijlocitor imperial...
A fost întrerupt chiar de Bernardo, care acum i se adresa lui:
— M-ar interesa, apoi, să aflu de la dumneata, frate Guglielmo, despre ce hârtii vorbeaţi azi-dimineaţă cu Severino, când chelarul v-a auzit şi a socotit greşit.
Guglielmo i-a primit privirea:
— Chiar că a socotit greşit. Vorbeam despre o copie a tratatului de hidrofobia câinelui de Ayyub al Ruhawi, admirabilă carte de teorie pe care domnia ta o cunoşti, desigur, după faimă, şi care adesea vă va fi fost de mare trebuinţă... Hidrofobia, spune Ayyub, se recunoaşte prin douăzeci şi cinci de semne neîndoielnice...
Bernardo, care aparţinea ordinului numit domini canes, n-a socotit potrivit să ţină piept unui nou atac.
— Era vorba, deci, de lucruri străine de cazul în discuţie, a spus repede. Şi a urmat instruirea: Să ne întoarcem la tine, frate minorit Remigio, mult mai primejdios decât un câine hidrofob. Dacă fratele Guglielmo ar fi acordat mai multă atenţie balelor eretice decât celor de câine, poate că ar fi descoperit şi el acel şarpe care-şi făcea cuib în abaţie. Să ne întoarcem la acele scrisori. Acum ştiu sigur că au fost în mâinile tale şi că te îngrijeai să le ascunzi ca şi cum ar fi un lucru foarte veninos, şi că ai ucis chiar... a oprit cu un singur gest o încercare de negare... şi despre crimă vom vorbi mai pe urmă... că ai ucis, spuneam, pentru că nu le mai aveai. Acum recunoşti că aceste hârtii sunt ale tale?
Chelarul n-a răspuns, dar tăcerea sa era destul de grăitoare. Din care pricină Bernardo a urmat:
— Şi ce sunt aceste hârtii? Sunt două pagini aşternute de mâna ereziarhului Dolcino, cu două zile înainte de a fi prins, şi pe care le încredinţa unui acolit al său, ca să le dea altor sectanţi de-ai lui încă răspândiţi prin Italia. Aş putea să vă citesc tot ce se spune în ele, şi cum Dolcino, temându-se de moartea lui apropiată, încredinţa un mesaj de nădejde — le-o spunea el confraţilor lui — în diavol! El îi mângâie anunţându-i că, oricât nu se potrivesc datele date de el cu cele din scrisorile dinainte, în care făgăduise pentru anul 1305 distrugerea totală a tuturor preoţilor din ordinul împăratului Frederic, totuşi distrugerea acestora nu va fi departe. Ereziarhul minţea încă o dată, pentru că au trecut douăzeci şi cinci de ani şi nici una dintre blestematele lui preziceri nu s-a adeverit. Dar nu despre caraghioasa îngâmfare a acestor preziceri trebuie să discutăm, ci de faptul că Remigio a fost purtătorul lor. Mai poţi să negi, călugăr eretic şi nepocăit, că ai avut legături şi coabitare cu secta pseudoapostolilor?
Chelarul n-a mai putut acum să nege.
— Signore, a spus, tinereţea mea a fost plină de greşeli dintre cele mai nenorocite. Când am auzit de predica lui Dolcino, înşelat cum eram de greşelile fraţilor întru viaţă săracă, am crezut în cuvintele lui şi m-am unit cu banda lui. Da, e adevărat, am fost cu ei în regiunea bresciană şi în cea bergamască, am fost cu ei la Como şi la Valsesia, m-am refugiat cu ei la Părete Calva şi în valea Rassa, şi în sfârşit pe muntele Rebello. Dar n-am luat parte la nici o ticăloşie, şi când ei au făptuit jafuri şi violenţe, eu purtam încă în mine spiritul de blândeţe care era al fiilor lui Francisc, şi chiar pe muntele Rebello i-am spus lui Dolcino că nu mă mai simţeam în stare să iau parte la lupta lor, şi el mi-a dat voie să plec pentru că, a spus, nu vrea oameni fricoşi cu el, şi mi-a cerut doar să-i duc scrisorile acelea la Bologna...
— Cui? a întrebat cardinalul Bertrando.
— Unor sectanţi de-ai lui, al căror nume mi se pare că mi le amintesc, şi de cum mi le amintesc vi le spun, s-a grăbit să-l asigure Remigio.
Şi a rostit numele unora pe care cardinalul Bertrando a arătat a-i cunoaşte, pentru că a zâmbit cu aer de mulţumire, făcând un semn de înţelegere lui Bernardo.
— Foarte bine, a spus Bernardo, şi a luat notă de numele acelea. Apoi l-a întrebat pe Remigio: Şi acum cum de ni-i spui pe prietenii tăi?
— Nu sunt prietenii mei, signore, dovadă că nu le-am dat niciodată scrisorile acelea. Ba chiar am făcut mai mult, şi v-o spun acum după ce am încercat s-o uit câţiva ani: ca să pot părăsi locul acela fără să fiu prins de armata episcopului din Vercelli, care aştepta jos, în câmpie, am izbutit să intru în legătură cu unii dintre ei, şi în schimbul unei hârtii de liberă trecere, le-am arătat nişte locuri unde să poată asalta fortificaţiile lui Dolcino, din care pricină o parte din izbânda forţelor Bisericii s-a datorat şi colaborării mele...
— Foarte interesant. Asta ne arată nu numai că ai fost eretic, ci şi ticălos şi trădător. Ceea ce nu schimbă situaţia ta. Aşa cum astăzi, ca să te salvezi, l-ai acuzat pe Malachia, care totuşi îţi făcuse un serviciu, aşa şi atunci, ca să scapi, i-ai dat pe tovarăşii tăi de păcat pe mâna justiţiei. Dar le-ai trădat trupurile lor, nu le-ai trădat învăţăturile şi ai păstrat aceste scrisori ca pe nişte relicve, trăgând nădejdea că într-o zi ai să ai curajul, şi posibilitatea, fără să fii în vreo primejdie, să le dai cui trebuie, ca să fii din nou bine privit de pseudoapostoli.
— Nu, signore, nu, spunea chelarul, lac de sudoare, cu mâinile tremurând. Nu, vă jur că...
— Un jurământ! a spus Bernardo. Iată o altă dovadă a răutăţii tale. Vrei să juri pentru că ştii că eu ştiu că ereticii valdezi sunt gata de orice viclenie, chiar să şi moară numai să nu jure! Şi dacă sunt împinşi de frică, se prefac că jură şi bombăne jurăminte false. Dar eu ştiu bine că tu nu eşti din secta de la Lyon, vulpe blestemată, şi cauţi să mă convingi că nu eşti ceea ce nu eşti, cu scopul de a nu spune eu că tu eşti ceea ce eşti. Deci juri? Juri ca să fii iertat, dar să ştii că doar un jurământ nu-mi ajunge! Pot cere unul, două, trei, o sută, câte aş vrea. Ştiu foarte bine că voi ereticii pseudoapostoli daţi iertăciune celor care jură strâmb, ca să nu trădeze secta. Şi aşa fiecare jurământ va fi o nouă dovadă a vinovăţiei tale.
— Dar atunci ce pot face? a urlat chelarul, căzând în genunchi.
— Nu te prosterna ca un beghin! Nu trebuie să faci nimic. Acum numai eu singur ştiu ce trebuie făcut, a spus Bernardo, cu un zâmbet înspăimântător. Tu nu trebuie decât să mărturiseşti. Şi vei fi damnat şi condamnat dacă vei mărturisi, şi vei fi damnat şi condamnat dacă nu vei mărturisi, pentru că vei fi pedepsit ca sperjur. Aşa că mărturiseşte, măcar ca să scurtezi acest dureros interogatoriu, care mâhneşte conştiinţele şi sentimentul nostru de bunătate şi de compătimire.
— Dar ce trebuie să mărturisesc?
— Două feluri de păcate. Că ai fost în secta lui Dolcino, că i-ai împărtăşit ideile eretice, şi obiceiurile, şi jignirile la adresa demnităţii episcopilor şi a magistraţilor cetăţeni, că nepocăit continui să-i împărtăşeşti minciunile şi iluziile, chiar şi după ce ereziarhul a murit şi secta a fost risipită, chiar dacă n-a fost dezmembrată şi distrusă cu totul. Şi că, stricat în adâncul sufletului tău de practicile pe care le-ai învăţat în secta murdară, eşti vinovat de tulburările împotriva lui Dumnezeu şi a oamenilor în această abaţie, pentru motive care încă îmi scapă, dar care nu vor trebui nici măcar lămurite cu totul, o dată ce s-a arătat atât de limpede (aşa cum facem noi acum) că erezia celor ce au predicat şi predică sărăcia, împotriva învăţăturilor papei şi a bulelor sale, nu poate să ducă decât la opere nelegiuite. Aceasta vor trebui să înveţe cei credincioşi, şi asta îmi va fi de ajuns. Mărturiseşte.
A fost clar, odată ajunşi aici, ce voia Bernardo. Fără să-l intereseze câtuşi de puţin cine-i ucisese pe ceilalţi călugări, voia doar să demonstreze că Remigio împărtăşea, într-un fel sau altul, ideile susţinute de teologii împăratului. Şi după ce arătase legătura dintre acele idei, care erau şi ale capitulului de la Perugia, şi cele ale călugăraşilor şi ale dolcinienilor, şi arătase că un singur om, în abaţia aceea, participase la acele erezii şi fusese făptaşul multor fărădelegi, el ar fi dat în felul acesta o lovitură de-a dreptul mortală propriilor adversari. M-am uitat la Guglielmo şi am înţeles că înţelesese, dar că nu putea face nimic, chiar dacă prevăzuse toate acestea. M-am uitat la Abate şi l-am văzut întunecat la faţă: îşi dădea seama, cu întârziere, că fusese şi el prins într-o capcană, şi că însăşi autoritatea lui de mijlocitor se ducea de râpă acum când apărea ca stăpânul unui loc în care toate infamiile secolului se adunaseră laolaltă. Cât îl priveşte pe chelar, nu mai ştia acum care era delictul de care vrea să scape. Dar poate că în clipa aceea el nu a fost în stare să facă nici un calcul, strigătul care i-a ieşit din gură a fost strigătul sufletului său şi în el şi prin el îşi descărca ani de îndelungi şi tăinuite remuşcări. Sau, după o viaţă de nesiguranţă, entuziasme şi deziluzii, ticăloşii şi trădări, pus în faţa dezastrului său de neocolit, hotăra să profeseze credinţa tinereţii sale fără să se mai întrebe dacă era dreaptă sau greşită, ci ca şi cum ar fi vrut să-şi arate sie însuşi că e în stare să creadă în ceva.
— Da, e adevărat, a strigat, am fost cu Dolcino şi i-am împărtăşit fărădelegile, greşelile, poate eram nebun, socoteam că dragostea pentru Domnul Dumnezeu e totuna cu nevoia de libertate şi cu ura pentru episcopi, e adevărat, dar sunt nevinovat de cele ce s-au petrecut în abaţie, jur asta!
— Totuşi am dobândit câte ceva, a spus Bernardo. Deci tu admiţi că ai practicat erezia lui Dolcino, a vrăjitoarei Margherita şi a tovarăşilor lor. Tu admiţi că ai fost cu ei, în timp ce lângă Trivero spânzurau mulţi credincioşi ai lui Christos, printre care un copil nevinovat de zece ani? Şi când au spânzurat alţi bărbaţi, de faţă fiind nevestele şi părinţii lor, pentru că nu voiau să fie judecaţi de câinii aceia? Şi pentru că, orbiţi de furia voastră şi de trufia voastră, socoteaţi că nici unul nu putea să fie mântuit dacă nu aparţinea comunităţii voastre? Vorbeşte!
— Da, am crezut aceste lucruri şi am făcut ce aţi spus!
— Şi erai de faţă când au prins pe unii devotaţi ai episcopilor, şi pe unii i-au lăsat să moară de foame, şi unei femei gravide i-au tăiat un braţ şi o mână lăsând-o apoi să nască un copil care a murit numaidecât fără să fie botezat? Şi erai cu ei când au năruit la pământ şi au pus foc satelor Mosso, Trivero, Cossila şi Flecchia şi alte multe localităţi din regiunea Crepacorio şi multe case din Mortiliano şi din Quorino, şi au dat foc bisericii din Trivero, murdărind mai întâi icoanele sfinte, sfărâmând lespezile din altar şi rupând un braţ al statuii Sfintei Fecioare, jefuind caliciile, mobilierul şi cărţile, distru-gând clopotniţa, spărgând clopotele, însuşindu-şi toate vasele confrateriei şi toate bunurile sacerdotului?
— Da, da, eram acolo, şi nimeni nu mai ştia ce făcea, voiam să premergem momentul pedepsei de pe urmă, eram avangărzile împăratului trimis de cer şi de sfântul papă, trebuia să grăbim momentul pogorârii sfântului înger din Filadelfia, şi atunci toţi aveau să primească graţia Sfântului Duh şi Biserica avea să fie reînnoită, şi după prăpădirea tuturor celor prihăniţi, numai cei fără de prihană aveau să stăpânească!
Chelarul părea de la o vreme exaltat şi iluminat, părea acum că stăvilarul tăcerii şi al simulării s-ar fi rupt, că trecutul lui se întorcea nu numai prin cuvinte, ci şi prin imagini şi că el retrăia emoţiile care-l înflăcăraseră cândva.
— Atunci, îl aţâţa Bernardo, tu mărturiseşti că l-aţi cinstit ca martir pe Gherardo Segalelli, că aţi negat orice autoritate Bisericii Romane, că afirmaţi că nici papa şi nici vreo altă autoritate nu puteau să vă pretindă vreun mod de viaţă deosebit de al vostru, că nimeni nu avea dreptul să vă excomunice,

că de pe vremea Sfântului Silvestru toţi prelaţii Bisericii fuseseră răufăcători şi corupători, în afară de Pietro din Marrone, că laicii nu sunt obligaţi să plătească zeciuială preoţilor care nu se află într-o stare de perfecţiune absolută şi de sărăcie, aşa cum se aflau primii apostoli, ci, dimpotrivă, zeciuielile trebuiau să vă fie plătite numai vouă, singurii apostoli ai sărăciei şi ai lui Christos, că pentru a te ruga lui Dumnezeu o biserică sfinţită nu preţuieşte mai mult decât un grajd, că străbăteaţi satele şi zăpăceaţi mulţimea strigând „pocăiţi-vă-ţi”, că mai cântaţi şi Salve Regina ca să atrageţi cu viclenie lumea, şi că făceaţi să fiţi luaţi drept pocăiţi, ducând o viaţă fără pată în ochii oamenilor, şi pe urmă vă luaţi orice libertate, şi vă dedaţi oricărui desfrâu, pentru că nu credeaţi în sfânta taină a căsătoriei, şi socotindu-vă mai neprihăniţi decât alţii, vă puteaţi îngădui orice porcărie şi orice jignire a trupului vostru şi al altora? Vorbeşte!
— Da, da, mărturisesc adevărata credinţă în care crezusem atunci din tot sufletul, mărturisesc că lepădaserăm hainele noastre în semn de spoliere, că renunţaserăm la toate bunurile noastre, în vreme ce voi, câini spurcaţi, n-o să renunţaţi niciodată la ele, că de atunci n-am mai primit niciodată bani de la nimeni, şi nici n-am mai purtat bani la noi, şi am trăit din cerşit, şi n-am mai păstrat nimic pentru ziua de mâine, şi când ne primeau şi ne puneau la masă, mâncam şi plecam lăsând pe masă tot ce primeam în dar...
— Şi aţi ars şi aţi jefuit ca să vă înstăpâniţi pe averea bunilor creştini!
— Şi am ars şi am jefuit pentru că aleseserăm sărăcia ca lege universală, şi aveam dreptul să ne însuşim averile nelegitime ale altora, şi voiam să lovim în inimă urzeala de lăcomie care se întindea de la parohie la parohie, dar nu am jefuit niciodată ca să posedăm, nici n-am ucis ca să jefuim, ucideam ca să pedepsim, ca să-i curăţăm pe cei necuraţi prin vărsare de sânge, poate că eram cuprinşi de o dorinţă neobişnuită de dreptate, se fac păcate şi din dragoste prea mare faţă de Domnul, din prea multă perfecţiune, noi eram adevărata congregaţie spirituală, trimisă de Dumnezeu şi menită pentru gloria timpurilor de pe urmă, căutam răsplata noastră în paradis, anticipând timpurile distrugerii voastre, numai noi eram apostolii lui Christos toţi ceilalţi trădaseră, şi Gherardo Segalelli fusese o plantă dumnezeiască, planta Bei pullulans in radice fidei, regula noastră venea de-a dreptul de la Dumnezeu, nu de la voi, câini blestemaţi, predicatori mincinoşi care răspândiţi înjur mirosul de pucioasă şi nu cel de tămâie, câini ticăloşi, căţele împuţite, corbi, slugi ale curvei de la Avignon, făgăduiţi cum sunteţi pierzaniei! Pe atunci eu credeam, şi chiar era izbăvit trupul nostru, şi eram sabia lui Dumnezeu, trebuia să ucidem chiar şi nişte nevinovaţi ca să-i putem aşa ucide pe toţi cât mai repede. Noi voiam o lume mai bună de pace şi de bună înţelegere, şi fericirea pentru toţi, noi voiam să ucidem războiul pe care voi îl duceaţi în lăcomia voastră, de ce ne învinuiţi că pentru a înscăuna dreptatea şi fericirea a trebuit să vărsăm puţin sânge... şi asta fiindcă... fiindcă nu trebuia mult ca s-o terminăm cu totul, şi merita să facem roşie toată apa din Carnasco, în ziua aceea de la Stavello, că era şi sângele nostru, nu-l precupeţeam, sângele nostru şi sângele vostru, aşa că haida, haida, repede, repede vremile prorocirii lui Dolcino se apropiau, trebuia grăbit mersul lucrurilor...
Tremura tot, îşi freca mâinile de veşminte ca şi cum ar fi vrut să şi le şteargă de sângele pe care îl evoca.
— Lacomul a redevenit un pur, mi-a spus Guglielmo.
— Dar ce, aceasta e puritate? l-am întrebat îngrozit.
— O mai exista şi altfel de puritate, mi-a spus Guglielmo, dar oricum ar fi mă sperie întotdeauna.
— Ce vă sperie mai mult la puritate? l-am întrebat.
— Graba, mi-a răspuns Guglielmo.
— Destul, destul, spunea acum Bernardo, îţi ceream o mărturisire, nu o chemare la măcel. Foarte bine, nu numai că ai fost eretic, dar mai eşti şi acum. Nu numai că ai fost ucigaş, dar ai ucis şi acum. Atunci spune cum i-ai ucis pe fraţii tăi în abaţia aceasta, şi de ce?
Chelarul s-a oprit din tremurat, s-a uitat în jur ca şi când s-ar fi trezit dintr-un vis:
— Nu, a spus, cu crimele din abaţie nu am nici o legătură. Am mărturisit tot ce-am făcut, nu mă faceţi să mărturisesc şi ceea ce n-am făcut...
— Dar ce mai rămâne din ceea ce nu puteai să faci? Acum spui că eşti nevinovat? O, mielule, o model de blândeţe! L-aţi auzit, a avut o vreme mâinile năclăite de sânge şi acum e nevinovat! Poate că ne-am înşelat, Remigio din Varagine este un model de virtute, un fiu credincios al Bisericii, un duşman al duşmanilor lui Christos, a respectat întotdeauna ordinea pe care mâna grijulie a Bisericii s-a ostenit s-o impună în sate Şi în oraşe, pacea negoţului, atelierele meşteşugarilor, bogăţiile Bisericii. El este nevinovat, n-a făptuit nimic, vino în braţele mele, frăţioare Remigio, ca să te pot mângâia de învinuirile pe care cei răi le-au ridicat împotriva ta.

Şi, în vreme ce Remigio îl privea cu ochi pierduţi, ca şi cum dintr-o dată ar fi crezut într-o iertăciune din urmă, Bernardo şi-a revenit şi s-a adresat pe ton poruncitor căpitanului de arcaşi:
— Mi-e silă să recurg la mijloace pe care Biserica le-a criticat întotdeauna când au fost folosite de braţul secular. Dar există o lege care stăpâneşte şi condamnă chiar şi sentimentele mele personale. Întrebaţi-l pe Abate unde este un loc în care se pot pune instrumentele de tortură. Dar să nu se treacă numaidecât la asta. Trei zile să rămână într-o chilie, legat la mâini şi la picioare. Apoi să i se arate instrumentele. Doar atât. Şi a patra zi să se treacă la treabă. Justiţia nu este împinsă de grabă, cum credeau pseudoapostolii, şi cea a lui Dumnezeu are la dispoziţie secole. Să se aplice încet şi gradat. Şi mai ales nu uitaţi ce s-a spus în atâtea rânduri: să se ocolească mutilările şi primejdia de moarte. Una dintre grijile pe care asemenea procedeu le poartă necredinciosului este tocmai ca moartea să fie degustată şi aşteptată, dar să nu vină mai înainte ca mărturisirea să fie deplină, şi de bună voie, şi purificatoare.
Arcaşii s-au înclinat şi l-au ridicat pe chelar, dar acesta a înfipt picioarele în pământ şi s-a împotrivit, făcând semn că vrea să vorbească. Îngăduindu-i-se lucrul acesta, a vorbit, dar vorbele îi ieşeau cu greu din gură şi cele ce spunea erau ca o morfoleală de om beat şi aveau şi ceva neruşinat în ele. Doar treptat, pe măsură ce vorbea, a regăsit acel soi de sălbatică energie care însufleţise mărturisirea lui de mai înainte.
— Nu, signore, nu mă torturaţi. Eu sunt un om laş. Am trădat atunci, am renegat timp de unsprezece ani în mănăstirea aceasta credinţa mea de atunci, scoţând dijmele de la viticultori şi de la ţărani, controlând grajdurile şi cocinile pentru a înflori ca să-l îmbogăţească pe Abate, am ajutat cu tragere de inimă la administrarea acestei fabrici a lui Antichrist. Şi mă simţeam bine, uitasem zilele răzvrătirii şi mă tolăneam în plăcerile burţii şi în altele, de asemenea. Sunt un laş. I-am vândut astăzi pe vechii mei tovarăşi din Bologna, l-am vândut atunci pe Dolcino. Şi, ca laş, travestit ca unul dintre oamenii cruciadei, am stat să văd prinderea lui Dolcino şi a Margheritei, când i-au dus în Sâmbăta Mare la castelul Bugello. M-am învârtit pe lângă Vercelli vreo trei luni, până când a venit scrisoarea papei Clement cu ordinul de condamnare. Şi am văzut-o pe Margherita tăiată în bucăţi sub ochii lui Dolcino, şi ţipa, sfârtecată cum era, biet trup pe care într-o noapte îl atinsesem şi eu... Şi în vreme ce cadavrul ei hăcuit ardea, s-au repezit la Dolcino, i-au smuls nasul şi testiculele cu cleşti înroşiţi în foc, şi nu e adevărat ceea ce au spus după aia, că n-a scos nici măcar un geamăt. Dolcino era înalt şi voinic, avea o barbă mare de diavol, şi păr roşu care-i cădea în inele pe umeri, era frumos şi puternic când striga la noi, şi purta o pălărie cu boruri mari, cu pană, şi spadă încinsă peste tunica preoţească. Dolcino băga spaima în bărbaţi şi le făcea pe femei să urle de plăcere... Dar când l-au torturat zbiera de durere şi el, ca o femeie, ca un viţel, sângele îi curgea din toate rănile în timp ce-l aruncau dintr-un colţ în altul, şi îl răneau întruna, dar mai uşor, ca să arate cât de mult poate să trăiască un emisar al diavolului, şi el voia să moară, cerea să isprăvească cu el, dar a murit foarte târziu, când a ajuns pe rug şi era doar o grămadă de carne sângerândă. Eu mă ţineam după el şi mă bucuram în sinea mea că scăpasem de încercarea aceea, eram orgolios în viclenia mea, şi palavragiul acela de Salvatore era cu mine şi spunea: ce bine am făcut, frăţioare Remigio, că ne-am purtat ca nişte oameni cu scaun la cap, căci nu există nimic care să fie mai rău decât tortura! Aş fi abjurat mii de religii în momentul acela. Şi sunt ani, atâţia ani de când îmi spun cât de ticălos am fost şi cât de fericit am fost că eram ticălos, şi cu toate astea trăgeam mereu nădejde c-o să pot să-mi arăt mie însumi că nu eram atât de ticălos. Azi această putere mi-ai dat-o tu, signor Bernardo, ai fost pentru mine ceea ce împăraţii păgâni au fost pentru cei mai ticăloşi dintre martiri. Mi-ai dat îndrăzneala de a mărturisi ceea ce am crezut cu sufletul, în timp ce trupul meu înlătura. Cu toate asta, nu mă obliga la prea mult curaj, mai mult decât ar putea să rabde carapacea aceasta muritoare a mea. Nu mă tortura. Voi spune tot ce vrei tu, mai bine la rug numaidecât, mori sufocat înainte de a arde. Torturat, ca Dolcino, nu vreau să fiu. Tu vrei un cadavru şi ca să-l ai vrei să capeţi din partea mea recunoaşterea vinei pentru celelalte cadavre. Cadavru voi fi în curând, oricum. Aşa că îţi dau ceea ce-mi ceri. L-am omorât pe Adelmo din Otranto din ura ce-i purtam pentru tinereţea lui şi pentru priceperea cu care se juca cu monştri ce semănau cu mine, bătrân, gras, mic şi ignorant. L-am omorât pe Venanzio din Salvemec pentru că era prea înţelept şi citea cărţi pe care eu nu le înţelegeam. L-am omorât pe Berengario din Arundel din ură pentru biblioteca lui, eu care am făcut teologia ciomăgind porcii prea graşi. L-am omorât pe Severino din Sunt’ Emmerano... de ce? pentru că strângea ierburi, eu care am fost pe muntele Rebello, unde ierburile se mâncau fără să ne mai gândim la virtuţile lor. Adevărul este că i-aş putea omorî şi pe alţii, printre care şi pe Abatele nostru: cu papa sau cu împăratul, el face parte tot dintre duşmanii mei, şi l-am urât întotdeauna, chiar şi când îmi dădea de mâncare. Iţi ajunge? Ah, nu, vrei să ştii şi cum am omorât atâţia oameni... Dar i-am omorât... ia să vedem... Evocând puterile infernale, cu ajutorul a mii de legiuni intrate sub comanda mea, prin arta pe care-am învăţat-o de la Salvatore. Ca să omori pe cineva nu trebuie neapărat să loveşti, diavolul face asta pentru tine, dacă ştii cum să-i porunceşti.
Îi privea pe cei de faţă cu un aer complice, râzând. Dar era acum râsul unui om cu mintea tulburată, chiar dacă, aşa cum mi-a spus mai pe urmă Guglielmo, omul acesta cu mintea tulburată avusese iscusinţa să-l târască şi pe Salvatore în nimicirea lui, pentru a se răzbuna că îl pârâse.
— Şi cum puteai să-i comanzi diavolului? l-a îmboldit Bernardo, care privea delirul acesta ca pe o mărturisire firească.
— O ştii şi tu, nu poţi avea atâţia ani de-a face cu posedaţii de demon fără să deprinzi obiceiul lor! O ştii şi tu, tăietor de apostoli! Iei o pisică neagră, nu-i aşa?, care să nu aibă fir de păr alb (şi tu ştii asta) şi-i legi cele patru labe, apoi o duci în miez de noapte la o răscruce, după care strigi cu voce tare: o, mare Lucifer, împărat al infernului, eu te iau şi te introduc în trupul duşmanului meu aşa cum ţin acum pisica asta prinsă, şi dacă o să-l duci pe duşmanul meu la moarte a doua zi, la miezul nopţii, chiar în acest loc, eu îţi închin această pisică drept sacrificiu, şi tu vei face tot ce-ţi poruncesc eu prin puterea magiei pe care o deţin acum după cartea ocultă a Sfântului Ciprian, în numele capilor tuturor legiunilor celor mai mari ale infernului, Adramelch, Alastor şi Azazele, pe care acum îi rog cu toţi fraţii lor... Buza îi tremura, ochii îi păreau ieşiţi din orbite, şi a început să se roage — sau cel puţin părea că se roagă, dar înălţa rugile sale către toţi baronii legiunilor infernale... „Abigor, păcătuieşte pro nobis, Amon, miserere nobis... Samael, libera nos a bono... Belial eleyson... Focalor, in corruptionem meam intende, Haborym, damnamus dominam... Zaebos, anum meum aperies... Leonardo, asperge me spermate tuo et inquinabor...”
— Destul, destul! urlau toţi cei prezenţi, închinându-se. Şi: O, Doamne, iartă-ne pe noi!
Acum chelarul tăcea. După ce a rostit numele tuturor acelor diavoli, a căzut cu faţa în jos vărsând salivă albicioasă din gura strâmbată şi din şirul rânjit de dinţi. Mâinile lui, deşi zdrobite de lanţuri, se deschideau şi se închideau în mod convulsiv, picioarele lui băteau pe rând aerul cu mişcări dezordonate.
Dându-şi seama că fusesem cuprins de un tremur de groază, Guglielmo mi-a pus mâna pe cap, m-a prins chiar de ceafă strângându-mi-o şi redându-mi liniştea:
— Învaţă, mi-a spus, sub tortură, sau ameninţat de tortură, un om spune nu numai ceea ce a făcut, dar şi ceva ce ar fi voit să facă, chiar dacă n-o ştia. Remigio îşi doreşte acum moartea din tot sufletul.
Arcaşii l-au scos afară pe chelar, aflat pradă convulsiilor. Bernardo şi-a adunat hârtiile. Apoi s-a uitat fix la cei de faţă, încremeniţi în ghearele unei tulburări fără margini.
— Interogatoriul s-a sfârşit. Învinuitul, reo confesso, va fi dus la Avignon, unde va avea loc procesul definitiv, sub oblăduirea foarte severă a adevărului şi a justiţiei, şi numai după proces va fi ars pe rug. El, Abbone, nu vă mai aparţine şi nu-mi mai aparţine nici mie, care am fost doar umilul instrument al adevărului. Instrumentul justiţiei stă în altă parte, păstorii şi-au făcut datoria, acum e treaba câinilor, care despart oaia cea bolnavă de turmă şi o purifică prin foc. Mizerabilul episod care l-a arătat pe acest om vinovat de atâtea crime sălbatice a luat sfârşit. Acum abaţia trăieşte în pace. Dar lumea... şi aici a ridicat glasul şi s-a adresat grupului de legaţi, lumea nu şi-a găsit încă pacea, lumea este sfâşiată de erezie, care primeşte găzduire până şi în sălile palatelor imperiale. E bine ca fraţii mei să-şi amintească de asta: un cingulum diaboli îi leagă pe neruşinaţii sectanţi ai lui Dolcino de onoraţii maeştri ai capitolului de la Perugia. Să nu uităm că în faţa ochilor lui Dumnezeu cele spuse în delir, de nenorocitul pe care abia l-am încredinţat justiţiei, nu se deosebesc de cele ale maeştrilor care benchetuiesc la masa germanului excomunicat din Bavaria. Izvorul nelegiuirilor ereticilor izbucneşte din multe predici, chiar şi onorate, încă nepedepsite. Este grea suferinţa şi umil calvarul celui care a fost chemat de Dumnezeu, cum am fost eu, om supus păcatelor, să descopere şarpele ereziei oriunde se cuibăreşte. Dar, îndeplinind această îndatorire sfântă, se învaţă că nu este eretic numai cel ce practică erezia pe faţă. Susţinătorii ereziei pot fi descoperiţi după cinci indicii doveditoare. Primul, cei care-i vizitează pe ascuns, în timp ce sunt ţinuţi în temniţă; al doilea, aceia care deplâng prinderea lor şi au fost prietenii lor intimi în viaţă (e greu să nu cunoască activitatea ereticului cei care l-au vizitat multă vreme); al treilea, aceia care susţin că ereticii au fost osândiţi pe nedrept, chiar când s-a dovedit vina lor; al patrulea, cei care privesc rău şi-i clevetesc pe cei care-i persecută pe eretici şi predică cu izbândă împotriva lor şi li se poate ghici după ochi, după nas, după expresia pe care încearcă s-o ascundă, că-i urăsc pe cei pentru care se arată îndureraţi şi îi iubesc pe cei de a căror dizgraţie se văicăresc atâta. Al cincilea semn este, în sfârşit, faptul că se adună oasele arse ale ereticilor şi se face din ele obiect de veneraţie... Dar eu îi atribui o foarte mare valoare şi unui al şaselea semn, şi-i socotesc prieteni de netăgăduit ai ereticilor pe cei în ale căror cărţi (chiar dacă ele nu jignesc pe faţă dreapta credinţă) ereticii au găsit premisele, deşi silogizate, ale felului lor pervers de gândire.
Vorbea şi-l privea pe Ubertino. Toată legaţia franciscană a înţeles la ce făcea aluzie Bernardo. Aşa că de-acum întâlnirea eşuase, nimeni nu ar mai fi avut curajul să reia discuţia de dimineaţă, ştiind că fiecare cuvânt avea să fie ascultat cu gândul la ultimele şi nefericitele evenimente. Dacă Bernardo fusese trimis de papă ca să împiedice o împăcare între cele două grupuri, izbutise.

Ziua a cincea
Vesper

în care Ubertino o ia la sănătoasa, Bencio începe să urmărească legile şi Guglielmo face unele reflecţii asupra diferitelor tipuri de desfrânare întâlnite în ziua aceea

În timp ce adunarea se risipea încet din sala capitulară, Michele s-a apropiat de Guglielmo şi amândoi au fost ajunşi din urmă de Ubertino. Împreună au ieşit afară, discutând apoi în portic, feriţi de ceaţa care nu dădea semne să se ridice, ba era chiar mai deasă decât întunericul.
— Nu cred că trebuie să discutăm despre cele ce s-au întâmplat, a spus Guglielmo. Bernardo ne-a învins. Să nu mă întrebaţi dacă dobitocul acela de dolcinian este într-adevăr vinovat de toate crimele înşirate. După câte înţeleg, nu este, fără îndoială. Fapt este că ne-am întors de unde am plecat. Ioan te vrea singur la Avignon, Michele, şi întâlnirea aceasta nu ţi-a oferit garanţiile pe care le căutam. Ba, dimpotrivă, ţi-a dat o imagine de felul cum orice cuvânt al tău ar putea să fie răsturnat acolo la ei. De unde se deduce, mi se pare, tu nu trebuie să te duci.
Michele a scuturat din cap:
— Ba mă voi duce. Nu vreau o schismă. Tu, Guglielmo, ai vorbit limpede, astăzi, şi ai spus ceea ce voiai. Ei bine, nu este ceea ce vreau eu, şi-mi dau seama că dezbaterile capitulului de la Perugia au fost folosite de teologii imperiali mai mult decât înţelegeam noi. Eu vreau ca ordinul franciscan să fie acceptat de papă cu idealurile sale de sărăcie. Şi papa va trebui să înţeleagă că numai dacă ordinul îşi va asuma idealul de sărăcie va putea să scape de la abaterile sale eretice. Eu nu mă gândesc la adunarea poporului sau la dreptatea lumii. Eu trebuie să împiedic ordinul să se dizolve într-o pluralitate de călugăraşi. Mă voi duce la Avignon, şi, dacă va fi nevoie, voi face act de supunere faţă de Ioan. Mă voi învoi cu totul, în afară de principiul sărăciei.
A vorbit şi Ubertino:
— Ştii că-ţi rişti viaţa?
— Amin, a răspuns Michele. Mai bine decât să-mi risc sufletul. Şi-a riscat serios viaţa şi, dacă Ioan avea dreptate (ceea ce nu cred), şi-a pierdut şi sufletul. Cum ştim acum cu toţii, Michele s-a dus la papă în săptămâna care a urmat faptelor pe care le înfăţişez acum. I s-a împotrivit patru luni în şir, până când, în aprilie, anul următor, Ioan a convocat un consistoriu în care l-a tratat de nebun, îndrăzneţ, încăpăţânat, tiran, aţâţător la erezii, şarpe hrănit de Biserică la sânul ei. Şi trebuie să ne gândim că acum, după felul în care vedea el lucrurile, Ioan avea dreptate, pentru că în acele patru luni Michele devenise prietenul prietenului maestrului meu, celălalt Guglielmo, din Occam, şi-i împărtăşise ideile — nu foarte diferite, deşi totuşi mai extreme, decât cele pe care le împărtăşea maestrul meu cu Marsilio, şi le exprimase în dimineaţa aceea. Viaţa acestor disidenţi a devenit precară, la Avignon, şi la sfârşitul lui mai Michele, Guglielmo din Occam, Bonagrazia din Bergamo, Francesco din Ascoli şi Henri din Talheim au fugit, urmăriţi de oamenii papei la Nissa, Toulon, Marsilia şi Aigues Mortes, unde au fost ajunşi de cardinalul Pierre de Arrablay, care a încercat în zadar să-i înduplece să se întoarcă, fără să învingă rezistenţa lor, ura lor pentru pontif, frica lor. În iunie au ajuns la Pisa, primiţi în triumf de imperiali, şi în lunile care au urmat Michele avea să-l denunţe în public pe Ioan. Era prea târziu acum. Steaua împăratului sta să apună, de la Avignon Ioan urzea să le dea minoriţilor o altă căpetenie generală, dobândind în sfârşit victoria. În ziua aceea Michele ar fi făcut mai bine să nu se hotărască să se ducă la papă; ar fi putut să se îngrijească de rezistenţa minoriţilor mai de aproape, fără să piardă atâtea luni în favoarea duşmanului său, slăbindu-şi poziţia... Dar poate că aşa hotă-râse dinainte omnipotenţa divină — nu mai ştiu acum care dintre ei avea dreptate, şi după atâţia ani chiar şi focul pasiunilor se stinge, şi, o dată cu el, şi ceea ce crede a fi lumina adevărului. Cine dintre noi mai e în stare să spună dacă avea dreptate Hector sau Ahile, Agamemnon sau Priam când se luptau pentru frumuseţea unei femei care acum e cenuşă a cenuşii?
Dar mă pierd în divagaţii melancolice. Trebuie să povestesc, în schimb, sfârşitul acelui trist colocviu. Michele se hotă-râse şi nu a fost chip să fie convins să renunţe. Numai că se punea acum o altă problemă, şi Guglielmo a numit-o fără ocolişuri: Ubertino însuşi nu mai era în siguranţă. Frazele pe
care le pronunţase Bernardo despre el, ura pe care o nutrea acum papa pentru el, faptul că în vreme ce Michele reprezenta încă o putere cu care se putea trata, Ubertino rămăsese în schimb doar un ins singur...
— Ioan îl vrea pe Michele la curte şi pe Ubertino în infern. Dacă-l cunosc bine pe Bernardo, până mâine, şi cu ajutorul ceţei, Ubertino va fi ucis. Şi dacă cineva se va întreba de cine, abaţia va putea foarte bine răbda şi o altă crimă, şi se va spune că erau diavoli invocaţi de Remigio cu pisicile lui negre, sau cine ştie ce dolcinian rămas, care încă se mai învârteşte printre zidurile acestea...
Ubertino era frământat:
— Şi atunci? a întrebat.
— Atunci du-te şi vorbeşte cu Abatele. Cere-i un cal de călărie, provizii, o scrisoare către vreo abaţie îndepărtată, dincolo de Alpi. Şi foloseşte-te de ceaţă şi de întuneric ca să pleci numaidecât.
— Dar arcaşii nu mai păzesc porţile?
— Abaţia mai are şi alte ieşiri, şi Abatele le cunoaşte. E de ajuns să te aştepte un slujitor la una dintre cotiturile de jos ale drumului cu un cal de călărie şi, ieşind prin vreo trecătoare a zidului, n-ai mai avea de făcut decât o bucată de drum prin pădure. Trebuie să-l faci repede, înainte ca Bernardo să-şi revină din extazul triumfului său. Eu trebuie să mă ocup de altceva, aveam două însărcinări, una a eşuat, aşa că măcar s-o îndeplinesc pe a doua. Vreau să pun mâna pe o carte şi pe un om. Dacă totul merge bine, tu vei ieşi de-aici mai înainte ca eu să te caut. Aşa că adio.
Şi-a deschis braţele. Mişcat, Ubertino l-a îmbrăţişat cu putere:
— Adio, Guglielmo, eşti un englez smintit şi obraznic, dar ai un suflet mare. Oare ne vom mai vedea?
— O să ne vedem, l-a asigurat Guglielmo, Dumnezeu o să ne ajute.
Dar Dumnezeu n-a vrut. Cum am mai spus, Ubertino a murit în chip tainic, după doi ani. A fost grea şi aventuroasă viaţa acestui bătrân înflăcărat şi gata de luptă. Poate că n-a fost un sfânt, dar nădăjduiesc că Dumnezeu a răsplătit strălucita lui siguranţă că a fost totuşi. Cu cât îmbătrânesc, cu atât mă las mai mult în voia lui Dumnezeu, şi preţuiesc tot mai puţin inteligenţa care vrea să ştie şi voinţa care vrea să facă; şi recunosc ca singură cale spre mântuire credinţa, care ştie să aştepte cu răbdare, fără să întrebe prea mult. Şi Ubertino a avut, fără îndoială, multă credinţă în sânge şi în agonia Domnului Christos răstignit.

Poate că mă gândeam la lucrurile astea încă de pe atunci şi bătrânul mistic şi-a dat seama, sau a ghicit că le voi gândi într-o zi. Mi-a zâmbit cu dulceaţă şi m-a cuprins în braţe, fără înflăcărarea cu care mă cuprinsese în zilele trecute. M-a îmbrăţişat aşa cum un bunic îşi îmbrăţişează nepotul, şi în acelaşi fel l-am îmbrăţişat şi eu. Apoi s-a îndepărtat împreună cu Michele, ca să-l caute pe Abate.
— Şi acum? l-am întrebat pe Guglielmo.
— Şi acum să ne întoarcem la crimele noastre.
— Maestre, i-am spus, azi s-au petrecut lucruri foarte grave pentru creştinătate şi misiunea dumneavoastră a dat greş. Şi cu toate astea păreţi mai atras de desluşirea acestei taine decât de ciocnirea dintre papă şi împărat.
— Nebunii şi copiii spun întotdeauna adevărul, Adso. Asta poate din pricină că, fiind consilier imperial, prietenul meu Marsilio e mai priceput decât mine, dar ca inchizitor sunt mai priceput eu. Chiar mai priceput decât Bernardo Gui, Dumnezeu să mă ierte. Pentru că pe Bernardo nu-l interesează să-i afle pe vinovaţi, ci doar să-i ardă pe împricinaţi. Eu, în schimb, găsesc deliciul cel mai măreţ în deşirarea unei frumoase şi încurcate mătăsi. Şi poate mai e şi pentru că într-un moment în care, ca filosof, mă îndoiesc că în lume există vreo ordine, mă mângâie să descopăr că dacă nu e o ordine, există măcar o serie de legături, în mici cantităţi, în treburile lumii. În sfârşit, mai e şi un alt motiv: şi anume că în povestea asta sunt poate în joc lucruri mult mai mari şi mai însemnate decât lupta dintre Ioan şi Ludovic...
— Dar e o poveste cu furturi şi cu răzbunări între călugări lipsiţi de virtuţi, am spus eu plin de îndoială.
— În jurul unei cărţi interzise, Adso, în jurul unei cărţi interzise, a răspuns Guglielmo.
Acum călugării se îndreptau spre cină. Masa era pe la jumătate când alături de noi s-a aşezat Michele din Cesena încunoştinţându-ne că Ubertino plecase. Guglielmo a scos un suspin de uşurare.
La sfârşitul cinei l-am încolţit pe Abate, care stătea de vorbă cu Bernardo Gui, şi l-am descoperit pe Bencio, care ne-a salutat cu un mic zâmbet, încercând să ajungă la uşă. Guglielmo l-a ajuns şi l-a silit să ne urmeze într-un colţ al bucătăriei.
— Bencio, l-a întrebat Guglielmo, unde este cartea?
— Care carte?
— Bencio, nici unul dintre noi nu este prost. Vorbesc despre cartea pe care o căutam azi la Severino, şi pe care ai recunoscut-o foarte bine şi te-ai dus s-o iei...

— Ce vă face să credeţi că am luat-o?
— Cred, şi o crezi şi tu. Unde e?
— Nu pot să spun.
— Bencio, dacă nu-mi spui, am să vorbesc cu Abatele.
— Nu pot să spun din pricina Abatelui, a zis Bencio, cu un aer virtuos. Azi, după ce ne-am văzut, s-a întâmplat ceva ce trebuie să ştiţi. După moartea lui Berengario, lipsea un ajutor de bibliotecar. Azi după-masă Malachia mi-a propus să iau eu locul lui. Abia acum o jumătate de oră Abatele a căzut de acord şi, de mâine dimineaţă, nădăjduiesc, mi se vor dezvălui tainele bibliotecii. E adevărat, am luat cartea azi-dimineaţă şi am ascuns-o în salteaua de paie din chilia mea, fără s-o privesc măcar, pentru că ştiam că Malachia mă ţinea sub ochi. Şi, la un moment dat, Malachia mi-a făcut propunerea de care v-am vorbit. Şi atunci am făcut ceea ce trebuie să facă un ajutor de bibliotecar: i-am dat cartea.
N-am putut să nu mă amestec şi eu, şi cu multă pornire:
— Dar, Bencio, ieri şi alaltăieri tu... dumneata spuneai că erai ars de curiozitate de a cunoaşte, că nu mai voiai ca biblioteca să ţină ascunse tainele pe care un învăţăcel trebuie să le ştie...
Bencio tăcea, roşind, dar Guglielmo m-a oprit:
— Adso, de câteva ceasuri Bencio a trecut de partea cealaltă. Acum el e păstrătorul acelor taine pe care voia să le cunoască, şi păstrându-le, va avea tot timpul să le şi cunoască.
— Dar ceilalţi? am întrebat. Bencio vorbea în numele tuturor învăţaţilor!
— Înainte, a spus Guglielmo. Şi m-a tras după el, lăsându-l pe Bencio pradă unei mari încurcături.
— Bencio, mi-a spus apoi Guglielmo, este victima unei mari desfrânări, care nu e cea a lui Berengario, şi nici cea a chelarului. Ca mulţi oameni de carte, are desfrânarea de a şti. De a şti pentru el însuşi. Înlăturat de la această ştiinţă, voia să pună stăpânire pe ea. Acum a pus stăpânire pe ea. Malachia îşi cunoştea omul şi s-a folosit de mijlocul cel mai bun pentru a-şi recăpăta cartea şi a pecetlui buzele lui Bencio. Mă vei întreba la ce foloseşte să controlezi atâta zăcământ de ştiinţă dacă accepţi să n-o pui la îndemâna tuturor celorlalţi. Dar tocmai din cauza asta am vorbit de desfrâu. Nu era desfrâu setea de cunoaştere a lui Roger Bacon, care voia să angajeze ştiinţa ca să facă tot mai fericit poporul lui Dumnezeu, aşa că nu căuta ştiinţa pentru ştiinţă. Aceea a lui Bencio e doar curiozitate nesătulă, trufie a intelectului, un fel ca oricare altul, pentru un călugăr, să transforme şi să împace dorinţele
propriului trup, sau înflăcărarea care face dintr-un altul un luptător al credinţei sau al ereziei. Nu este numai desfrâul cărnii. Este acel desfrâu al lui Bernardo Gui, desfrâu de-a-n-doaselea al justiţiei, care este aidoma desfrâului puterii. Şi desfrâu de bogăţie e şi cel al sfântului, dar nu romanului nostru pontif. Şi desfrâu al mărturisirii, şi al transformării, şi al pocăirii, şi al morţii cel al chelarului încă de pe când era tânăr. Şi este un desfrâu de cărţi cel al lui Bencio. Ca toate desfrâurile, ca acela al lui Onan care-şi risipea propria sămânţă pe jos, desfrâu neroditor, care nu are nici o legătură cu dragostea, nici măcar cu cea trupească...
— Ştiu asta, am murmurat fără să vreau.
Guglielmo s-a prefăcut că nu auzise. Dar, de parcă ar fi urmat să spună cele ce începuse, a zis:
— Adevărata dragoste te face să ţii la cel iubit.
— Dar dacă Bencio îşi iubeşte cărţile lui (care acum sunt şi ale lui) şi se gândeşte că binele lor constă în a sta departe de mâinile hrăpitoare? l-am întrebat.
— Binele unei cărţi constă în a fi citită. O carte este făcută din semne care vorbesc de alte semne, carele, la rândul lor, vorbesc despre lucruri. Fără un ochi care să le citească, o carte poartă semne care nu produc concepte, şi deci e mută. Biblioteca asta poate a fost făcută ca să salveze cărţile pe care le adăposteşte, dar acum trăieşte ca să le îngroape. De aceea a devenit izvor de necredinţă. Chelarul a spus că a trădat. Aşa a făcut şi Bencio. A trădat. Oh, ce urâtă zi, bunul meu Adso! Plină de sânge şi de distrugere. Pentru astăzi îmi e de ajuns. Să mergem şi noi la completa, şi apoi să ne culcăm.
Ieşind din bucătărie ne-am întâlnit cu Aymaro. Ne-a întrebat dacă era adevărat ceea ce se şoptea, că Malachia îl propusese pe Bencio ca ajutor de bibliotecar. N-am putut spune decât că aşa era.
— Acest Malachia a făcut multe lucruri frumoase, astăzi, a spus Aymaro cu obişnuitul său rânjet de dispreţ şi de indulgenţă. Dacă ar exista dreptate, diavolul ar veni să îl ia în noaptea asta.

Ziua a cincea
Completa

în care se ascultă o predică despre venirea Antichristului şi Adso descoperă puterea numelor proprii

Slujba de vesper avusese loc într-un fel încurcat, încă în timpul interogatoriului chelarului, cu novici curioşi care fugiseră de sub ochii maestrului lor pentru a urmări pe la ferestre şi prin crăpături ce se întâmpla în sala capitulară. Trebuia acum ca toată comunitatea să se roage pentru sufletul bun al lui Severino. Se bănuia că Abatele s-a apropiat de amvon, dar ca să spună doar că în seara aceea el nu va vorbi. Prea multe nenorociri se abătuseră asupra abaţiei, a spus el, pentru ca însuşi părintele tuturor să poată vorbi cu tonul celui care învinuieşte sau ameninţă. Trebuia ca toţi, nefiind exclus nimeni, să-şi cerceteze cu mare atenţie conştiinţa. Dar întrucât trebuia să vorbească cineva, propunea ca dojana să vină de la unul care, mai vârstnic decât toţi şi aproape acum de moarte, era mai puţin apăsat decât toţi de patimile pământeşti care pricinuiseră atâta rău. Prin dreptul vârstei, cuvântul se cuvenea lui Alinardo din Grottaferrata, dar toţi ştiau cât de şubredă era sănătatea venerabilului confrate. Imediat după Alinardo, în ordinea rânduită de scurgerea neînduplecată a timpului, venea Jorge. Abatele lui îi dădea acum cuvântul.
Am auzit un murmur din acea parte a stranelor unde stau de obicei Aymaro şi alţi italieni. Mi-am închipuit că Abatele îi încredinţase predica lui Jorge fără să îl întrebe pe Alinardo. Maestrul meu mi-a atras atenţia că hotărârea Abatelui de a nu vorbi fusese foarte înţeleaptă: pentru că orice ar fi spus, vorbele lui ar fi fost foarte bine cântărite de Bernardo şi de ceilalţi avignonezi prezenţi. Bătrânul Jorge s-ar fi limitat la unul dintre prorocii săi mistici şi avignonezii n-ar fi dat prea mare greutate acestui lucru.
— Dar nu şi eu, a mai spus Guglielmo pentru că nu credea că Jorge ar fi primit, şi poate cerut, să vorbească, fără un rost foarte precis.

Jorge a urcat la amvon, susţinut de cineva. Tripodul, care ardea singur în naos, îi lumina faţa. Flacăra scotea la iveală întunericul care apăsa pe ochii lui ca două găuri negre.
— Preaiubiţii mei fraţi, a început el, şi voi toţi, oaspeţii noştri dragi, dacă vreţi să-l ascultaţi pe acest biet bătrân... Cele patru morţi care au îndurerat abaţia noastră, ca să nu mai vorbesc de păcatele, trecute sau prezente, ale celor mai nenorociţi dintre cei vii — nu sunt, voi ştiţi asta, de pus pe seama răutăţii naturii care, nestrămutată în ritmurile ei, conduce ziua noastră de pe pământ, din leagăn până la mormânt. Voi toţi veţi gândi, poate, deşi v-a copleşit atâta durere, că această tristă întâmplare nu priveşte sufletul vostru, pentru că toţi, în afară de unul, sunteţi nevinovaţi şi când acest unul va fi pedepsit, vă va rămâne desigur să plângeţi lipsa celor dispăruţi, dar nu va trebui să vă dezvinovăţiţi voi înşivă de vreo vină în faţa tribunalului lui Dumnezeu. Voi aşa gândiţi. Nebunilor! a strigat el cu glas înspăimântător. Nebuni şi nesăbuiţi ce sunteţi! Cine a ucis va duce în faţa lui Dumnezeu povara păcatelor sale, dar numai fiindcă a acceptat să se facă mijlocitor al hotărârilor lui Dumnezeu. Aşa cum trebuia ca cineva să-l trădeze pe Iisus pentru ca minunea învierii să se îndeplinească, şi totuşi Domnul a hotărât pedeapsă şi ruşine celui care l-a trădat, tot aşa cineva în zilele acestea a păcătuit aducând moarte şi ruină, dar eu vă spun că ruina aceasta a fost, dacă nu voită, cel puţin îngăduită de Dumnezeu, ca să ne umilească pentru trufia noastră!
A tăcut, şi-a îndreptat privirea goală spre adunarea întunecată, ca şi cum ar fi putut să-i surprindă cu ochii emoţiile, în timp ce cu urechea îi degusta consternata tăcere.
— În această comunitate, a continuat, se târăşte de multă vreme şarpele trufiei. Dar ce trufie? Trufia puterii într-o mănăstire retrasă din lume? Nu, desigur. Orgoliul bogăţiei? Fraţii mei, mai înainte ca lumea cunoscută să vuiască de lungi scandaluri despre sărăcie şi despre stăpânire, încă din timpurile fondatorului nostru, noi, când am avut totul, nu am avut nimic, singura şi adevărata noastră bogăţie fiind respectarea regulii, rugăciunea şi munca. Dar din munca noastră, din munca ordinului nostru, şi în special din munca acestei mănăstiri, face parte — ba chiar îi e substanţă — studiul şi păstrarea ştiinţei. Păstrarea, zic, nu căutarea, pentru că ştiinţa are ca proprietate pe aceea de a fi completă şi definitivă încă de la început, în perfecţiunea verbului care se exprimă prin el însuşi. Păstrarea, zic, nu cercetarea, pentru că ştiinţa, lucru omenesc, are ca proprietate să fie definită şi completată în arcul secolelor, care merge de la predicarea profeţilor până la interpretarea părinţilor Bisericii. Nu există progres, nu există evoluţie în evuri în ceea ce priveşte ştiinţa, ci o maximă, nesfârşită şi sublimă recapitulare. Istoria omenească mărşăluieşte cu o mişcare neîntreruptă de la creaţie, prin înviere, spre întoarcerea lui Christos biruitor, care va apărea înconjurat de un nimb să judece viii şi morţii, dar ştiinţa umană nu urmează calea aceasta: neclintită ca o stâncă din cele care nu se sfarmă, ea ne îngăduie, când suntem umili şi atenţi la glasul ei, să urmăm, să precizăm calea aceasta, dar fără să se clintească. Eu sunt cel care este, a spus Dumnezeul evreilor. Eu sunt calea, adevărul şi viaţa, a spus Dumnezeul nostru. Iată, ştiinţa nu este altceva decât uluitul comentariu al acestor două adevăruri. Tot ce s-a spus mai mult a fost rostit de profeţi, de evanghelişti, de pontifi şi de doctori pentru a face mai limpezi aceste două hotărâri. Şi uneori un comentariu potrivit vine şi de la păgânii care nu le cunoşteau, şi cuvintele lor au fost preluate de tradiţia creştină. Dar mai mult decât asta nu se mai poate spune. Nu ne rămâne decât să reparăm, să comentăm, să păstrăm. Aceasta era şi trebuie să fie sarcina acestei abaţii a noastre, cu strălucita ei bibliotecă — nu altceva. Se spune că un calif oriental a dat foc într-o zi unei biblioteci dintr-un oraş cunoscut, şi glorios, şi mândru, şi că, în timp ce acele mii de volume ardeau, el spunea că ele puteau şi trebuiau să dispară pentru că sau repetau ceea ce spunea Coranul, şi deci nu mai aveau rost, sau contraziceau cartea aceea sfântă pentru necredincioşi, şi deci erau dăunătoare. Doctorii Bisericii, şi noi o dată cu ei, nu au gândit aşa. Tot ceea ce sună a comentariu sau a clarificare a Scripturii trebuie să fie păstrat, pentru că sporeşte gloria Scripturilor divine; tot ceea ce le contrazice nu trebuie distrus pentru că numai păstrând aşa ceva poate fi contrazis la rândul său de cine poate şi are însărcinarea pentru aceasta, în chipurile şi la vremea când Domnul va voi. De aici responsabilitatea ordinului nostru în secole şi povara abaţiei noastre azi: mândri de adevărul pe care-l proclamăm, umili şi cu grijă pentru păstrarea cuvintelor vrăjmaşe adevărului, fără să ne spurcăm cu ele. Ş-acum, fraţi ai mei, care este păcatul trufiei care poate să-l ispitească pe un călugăr? Acela de a înţelege propria muncă nu ca pe o păstrare, ci ca pe o căutare a vreunei noutăţi care să nu fi fost încă revelată oamenilor, ca şi cum ultima n-ar fi fost auzită în cuvintele ultimului înger care vorbeşte în ultima carte a Scripturii. „Acum o spun tuturor care ascultă cuvintele de prorocire ale
acestei cărţi, la care dacă cineva va adăuga vreunul, Dumnezeu va face să cadă asupra lui bolile despre care se scrie în această carte, şi dacă cineva va lua vreunul din cuvintele de prorocire din această carte, Dumnezeu îl va lipsi de partea sa din cartea vieţii, şi din a cetăţii sfinte, şi din a lucrurilor care sunt scrise în această carte.” Deci... nu vi se pare, fraţii mei nechibzuiţi, că aceste cuvinte nu învăluie altceva decât ceea ce s-a petrecut de curând între zidurile acestea, în timp ce tot ce se petrecea între aceşti pereţi nu învăluie altceva decât însăşi întâmplarea din secolul în care trăim, tulburat cu disperare să găsească în cuvânt ca şi în opere, în oraşe ca şi în castele, în universităţile trufaşe precum şi în bisericile catedrale, noi codicile la cuvintele adevărului, răstălmăcind înţelesul acelui adevăr şi aşa încărcat de toate scoliile, şi doritor doar de o apărare chibzuită, şi nu de o sporire prostească? Aceasta este trufia care s-a strecurat între aceste ziduri, şi eu spun celui care s-a chinuit şi se mai chinuie să rupă sigiliile cărţilor care nu li se cuvin că aceasta este trufia pe care Dumnezeu a dorit s-o pedepsească şi pe care o va pedepsi şi pe mai departe, dacă el nu se va domoli şi se va umili, pentru că Domnului nu-I este greu să găsească, întotdeauna şi iarăşi, din cauza slăbiciunii noastre, instrumentele răzbunării sale.
— Ai auzit, Adso? mi-a şoptit Guglielmo. Bătrânul ştie mai multe decât spune. Chiar dacă e amestecat sau nu în povestea asta, el ştie şi dă de ştire că dacă fraţii noştri curioşi vor căuta să violeze pe mai departe biblioteca, abaţia nu-şi va regăsi pacea.
După o întrerupere lungă, Jorge îşi reluă cuvântul:
— Dar, în sfârşit, cine este simbolul însuşi al acestei trufii, pentru care trufaşii slujesc drept figură şi trimişi, drept complici şi stegari? Cine a lucrat, de fapt, şi lucrează chiar şi între zidurile acestea, aşa încât să ne dea de veste că a venit vremea — şi să ne împace pentru că dacă vremea s-a apropiat, suferinţele vor fi desigur greu de îndurat, dar nu nesfârşite în timp, dat fiind că marele ciclu al acestui univers este pe sfârşite? Oh, voi aţi înţeles asta foarte bine, şi vă îngroziţi să-i spuneţi numele, pentru că este şi al vostru şi vă temeţi de el, dar dacă voi vă temeţi de el, eu nu mă tem, şi numele acesta îl voi spune cu voce cât mai tare, pentru ca măruntaiele voastre să se răsucească de groază, şi dinţii voştri să clănţăne până când vă vor tăia limba, şi gerul care vă va cuprinde sângele va face să cadă un văl întunecat peste ochii voştri... El este fiara spurcată, el Antichristul!

A făcut o altă pauză lungă. Cei de faţă păreau morţi. Singurul lucru care se mişca în întreaga biserică era flacăra tripodului, dar până şi umbrele pe care le arunca ea păreau să fie îngheţate. Singurul zgomot, înfundat, era gâfâitul lui Jorge, care îşi ştergea sudoarea de pe frunte. Apoi Jorge a început din nou:
— Poate că vreţi să-mi spuneţi: nu, acesta nu va veni, unde sunt semnele venirii sale? Smintit cine ar spune! Dar avem foarte clar în faţa ochilor, zi de zi, în marele amfiteatru al lumii, şi în imaginea redusă a abaţiei, catastrofele prevestitoare... S-a spus că, atunci când va sosi momentul, se va ridica în apus un rege străin, domn al celor mai mari pungăşii, ateu, ucigaş de oameni, necinstit, lacom de aur, îndemânatic în viclenii, rău, duşman al celor credincioşi şi asupritorul lor, şi pe vremea lui nu se va mai ţine seama de argint şi va fi la preţ numai aurul. Ştiu bine: voi care mă ascultaţi vă grăbiţi să vă faceţi calculele, ca să vedeţi dacă cel de care vă spun seamănă cu papa, sau cu împăratul, sau cu regele Franţei, sau cu cine vreţi, ca să puteţi spune: el e duşmanul meu şi eu stau de partea cea bună! Dar nu sunt atât de naiv ca să vă arăt un om; când vine Antichristul, vine în toţi şi pentru toţi, şi fiecare face parte din el. Va fi în bandele de tâlhari care vor jefui oraşe şi regiuni, va fi în nebănuite semne ale cerului unde vor apărea pe neaşteptate curcubee, coarne şi focuri, în timp ce se vor auzi mugete de voci şi marea va da în clocot. S-a spus că oamenii şi animalele vor da naştere la dragoni, dar de fapt voia să se spună că sufletele vor da naştere la uri şi la neînţelegeri, nu vă uitaţi înjur să vedeţi fiarele din miniaturile care vă plac atât de mult pe foile de pergament. S-a spus că femeile tinere de curând măritate vor naşte copii în măsură să vorbească fără cusur, care vor aduce vestea că timpurile s-au copt şi vor cere să fie ucişi. Dar nu căutaţi în satele din vale, copiii prea înţelepţi au şi fost ucişi între aceste ziduri! Şi cum cei din prorocire aveau înfăţişare de oameni cărunţi, sau erau copii cu patru picioare în prorocire, şi fantome, şi embrioni care trebuiau să prorocească în burţile mamelor rostind farmece magice. Şi totul a fost scris, ştiţi asta? A fost scris că multe tulburări vor fi în grupurile de oameni, în sânul popoarelor, în biserici; că se vor ridica păstori nedrepţi, perverşi, neînţelegători, lacomi, doritori de plăceri, iubitori de câştiguri, cărora să le placă discursurile goale, fanfaroni, făloşi, mâncăcioşi, ticăloşi, cufundaţi în poftele trupeşti, căutători de fală găunoasă, duşmani ai Evangheliei, gata să ocolească uşa îngustă, să nesocotească vorba adevărată, şi vor urî orice
sentiment de milă, nu se vor ruşina de păcatele lor şi de aceea vor răspândi printre oameni necredinţa, ura între fraţi, răutatea, cruzimea, invidia, indiferenţa, tâlhăria, beţia, nepotolirea, poftele, plăcerile trupeşti, împreunarea şi toate celelalte vicii. Vor veni fără mâhnire, umilinţă, dragoste de pace, sărăcie, înţelegere, darul plânsului... Ei, nu vă recunoaşteţi, voi, toţi cei aici de faţă, călugări din abaţie şi potentaţi veniţi din afară?
În pauza ce a urmat s-a auzit un foşnet. Era cardinalul Bertrando care se foia în scaunul lui. De fapt, m-am gândit, Jorge se purta ca un mare predicator, şi în timp ce îi biciuia pe confraţii lui, nu-i cruţa nici pe oaspeţi. Şi aş fi dat oricât să ştiu ce trecea în clipa aceea prin capul lui Bernardo sau al magistraţilor avignonezi.
— Şi va fi acest moment, care este chiar acesta, a tunat Jorge, când Antichristul va avea blestemata sa zi de apoi, cum vrea el să-l maimuţărească pe Domnul Dumnezeu. În vremurile acelea (care sunt acestea), vor fi răsturnate toate regatele, va fi cerşetorie şi sărăcie, vor lipsi trimişii şi mesagerii, şi vor fi ierni de o asprime fără margini. Şi copiii acelui timp (care este acesta) nu vor mai avea cine să poarte de grija bunurilor lor şi să păstreze în depozitele lor alimentele, şi se vor chinui în pieţele de vânzare şi de cumpărare. Fericiţi atunci cei care nu vor mai trăi, sau care, trăind, vor izbuti să mai supravieţuiască. Va veni atunci fiul pierzaniei, duşmanul care se făleşte şi se umflă, făcând paradă de multe virtuţi ca să păcălească întreg pământul şi să se ridice deasupra celor drepţi. Siria se va prăbuşi şi îşi va plânge fiii. Cilicia îşi va sălta capul până când va apărea cel care-i chemat s-o judece. Fiica Babilonului se va ridica de pe tronul strălucirii sale ca să bea din cupa amărăciunii. Cappadocia, Licia şi Licaonia îşi vor îndoi spinarea pentru că mulţimi întregi vor fi distruse de corupţia nedreptăţii lor. Tabere de barbari şi care de luptă vor apărea pretutindeni să ocupe pământul. În Armenia, în Ponto şi în Bitinia adolescenţii vor pieri de spadă, copilele vor cădea în robie, fiii şi fiicele vor săvârşi inceste, Pisidia, care exultă în gloria ei, va fi doborâtă, spada va trece prin mijlocul Feniciei, Iudeea se va îmbrăca în doliu şi se va găti pentru ziua de pierzanie din cauza întinării sale. De pretutindeni atunci se vor ivi oroarea şi dezolarea. Antichristul va porni lupta împotriva apusului şi va distruge căile de legătură, va purta în mână spada şi focul arzând şi va arde mânios cu vâlvătaia flăcărilor: forţa lui va fi blestemul, înşelăciunea va fi mânia sa, dreapta va fi ruină, stânga aducătoare de beznă. Acestea vor fi trăsăturile după care se va recunoaşte: capul său va fi de foc arzător, ochiul său drept injectat de sânge, ochiul său stâng, de un verde ca al pisicii, va avea două pupile, iar pleoapele sale vor fi albe, buza de jos mare, femurul îi va fi slab, mari picioarele, degetul gros turtit şi alungit!...
— Parcă ar fi portretul lui! a rânjit Guglielmo într-o suflare. Era o frază tare păcătoasă, dar i-am fost recunoscător, pentru că începea să mi se zburlească părul pe cap. M-am ţinut cu greu să nu râd, umflându-mi obrajii şi lăsându-mi răsuflarea să iasă prin buzele strânse. Zgomot care, în liniştea ce urmase după ultimele cuvinte ale bătrânului, s-a auzit foarte bine, dar din fericire toţi s-au gândit că era cineva care tuşea, sau care plângea, sau care se cutremura, şi de fapt toţi aveau motive întemeiate.
— Este momentul, spunea acum Jorge, în care totul va cădea în puterea întâmplării, copiii vor ridica mâna împotriva părinţilor, nevasta va unelti împotriva bărbatului, bărbatul îşi va chema în judecată nevasta, stăpânii vor fi neomenoşi cu servitorii, iar servitorii nu-i vor mai asculta pe stăpâni, nu va mai fi nici un respect pentru bătrâni, adolescenţii vor pretinde conducerea, munca va părea tuturor o oboseală zadarnică, pretutindeni se vor ridica osanale de glorificare a lipsei de ruşine, a viciului, a deplinei libertăţi în obiceiuri. Şi după asta împerecheri, adultere, sperjururi, păcate contra naturii vor veni în valuri mari, şi fărădelegi, şi prevestiri, şi farmece, şi pe cer se vor vedea corpuri zburătoare, printre creştini vor apărea profeţi mincinoşi, apostoli mincinoşi, corupători, escroci, vrăjitori, preacurvari, zgârciţi, sperjuri şi falsificatori, păstorii se vor transforma în lupi, sacerdoţii vor minţi, călugării vor dori lucrurile lumeşti, săracii nu vor mai sări în ajutorul conducătorilor lor, cei puternici vor fi fără milă, cei drepţi se vor face martori ai nedreptăţii. Toate oraşele vor fi zguduite de cutremure, boli necruţătoare se vor ivi în toate regiunile, furtuni de vânt vor ridica pământul, câmpurile vor fi infectate, marea va răspândi duhori întunecate, noi miracole necunoscute vor avea loc în lună, stelele vor părăsi făgaşul lor firesc, altele — necunoscute — vor brăzda cerul, va ninge vara şi va fi o căldură înăbuşitoare iarna. Şi va fi venit timpul sfârşitului şi sfârşitul timpului. În prima zi la ora tertia pe firmamentul cerului se va ridica o voce mare şi puternică, un nor purpuriu va veni dinspre miazănoapte, tunete şi fulgere îi vor urma, iar pe pământ va cădea o ploaie de sânge. În ziua a doua pământul va fi smuls din găoacea lui şi fumul unui foc mare va trece prin porţile cerului. În ziua a treia abisurile pământului vor detuna dinspre cele patru colţuri ale cosmosului. Marginile bolţii cerului se vor deschide, aerul se va umple de pilaştri de fum şi va fi o duhoare de pucioasă până la ora a zecea. În ziua a patra dis-de-dimineaţă abisul se va preface în lichid şi va scoate vuiete şi vor cădea clădiri. În ziua a cincea, la ora a şasea, se vor nărui puterile luminii şi roata soarelui, şi va fi întuneric pe lume până seara, şi stelele şi luna îşi vor sfârşi îndatorirea lor. În ziua a şasea bolta cerului se va crăpa de la răsărit la apus, şi îngerii vor putea privi pe pământ prin spărtura cerurilor, şi toţi cei ce sunt pe pământ vor putea vedea îngerii care privesc din cer. Atunci toţi oamenii se vor ascunde în munţi ca să scape de privirea îngerilor drepţi. Şi în a şaptea zi va veni Christos în lumina tatălui său. Şi se va ţine atunci judecata celor buni şi asceza lor, în fericirea eternă a trupurilor şi a sufletelor. Dar nu la aceasta veţi medita în seara aceasta, fraţii mei trufaşi! Nu păcătoşilor li se va cuveni să vadă zorii celei de a opta zile, când se va ridica o voce dulce şi voioasă, de la răsărit, în mijlocul cerului, şi va apărea acel înger care are putere asupra tuturor celorlalţi îngeri sfinţi, şi toţi îngerii vor înainta o dată cu el, şezând pe un car de nori, plini de bucurie, alergând iute prin aer, pentru a-i elibera pe cei aleşi care au crezut, şi toţi împreună vor fi mulţumiţi, pentru că distrugerea acestei lumi va fi luat sfârşit! Nu de acest lucru trebuie să ne bucurăm în seara aceasta. Vom medita în schimb asupra cuvintelor pe care Domnul le va rosti pentru a izgoni de la sine pe cine n-a meritat mântuirea: plecaţi departe de mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit pentru voi de diavol şi de miniştrii lui! Voi înşivă vi l-aţi dobândit, după merit, acum bucuraţi-vă de el! îndepărtaţi-vă de mine, coborând în beznele din afară şi în focul de nestins! Eu v-am dat chip şi voi v-aţi luat după un altul! V-aţi făcut slugile altui domn, duceţi-vă să rămâneţi cu el în întuneric, cu el, şarpele fără hodină, în mijlocul scrâşnirii dinţilor! V-am dat urechi ca să daţi ascultare Scripturilor şi voi aţi ascultat vorbele paginilor! V-am făurit o gură ca să-l proslăviţi pe Dumnezeu, şi voi o folosiţi pentru minciunile poeţilor şi pentru bălmăjelile menestrelilor! V-am dat ochi ca să vedeţi lumina preceptelor mele, şi voi îi folosiţi ca să orbecăiţi în beznă. Eu sunt un judecător uman, dar drept. Fiecăruia îi voi da ceea ce merită. Aş vrea să am îndurare pentru voi, dar nu găsesc ulei în vasele voastre. Aş fi gata să mă înduioşez pentru voi, dar lămpile voastre sunt afumate. Plecaţi de la mine... Aşa va vorbi Domnul Dumnezeu. Şi aceia... şi noi poate vom coborî în caznele veşnice. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
— Amin! au răspuns cu toţii într-un singur glas.
Fără să scoată o şoaptă, înşiraţi unul după altul, călugării s-au dus la culcuşurile lor. Minoriţii şi oamenii papei au dispărut fără dorinţa de a-şi vorbi, visând la singurătate şi la odihnă. Inima mea era plină de amărăciune.
— În pat, Adso, mi-a spus Guglielmo urcând scările casei peregrinilor. Asta nu-i seară de umblat pe-afară. Lui Bernardo Gui s-ar putea să-i vină în minte să premeargă sfârşitul lumii, începând cu trupurile noastre. Mâine vom încerca să fim prezenţi la matutini, pentru că numaidecât după aceea vor pleca Michele şi ceilalţi minoriţi.
— O să plece şi Bernardo cu prizonierii lui? l-am întrebat cu un firicel de glas.
— Desigur, că doar nu mai au nimic de făcut aici. Va dori să fie înaintea lui Michele la Avignon, dar în aşa fel încât sosirea lui să se potrivească cu procesul chelarului, minorit, eretic şi ucigaş. Rugul chelarului va lumina ca o flacără de ofrandă lui Dumnezeu prima întâlnire a lui Michele cu papa.
— Şi ce se va întâmpla cu Salvatore... cu fata?
— Salvatore îl va întovărăşi pe chelar, pentru că va trebui să fie martor la proces. S-ar putea ca în schimbul acestui serviciu să-i dăruiască viaţa. Sau poate îl lasă să scape şi pe urmă pune pe cineva să îl omoare. Sau poate chiar îl va lăsa să se ducă într-adevăr, pentru că unul ca Salvatore nu-l interesează pe unul ca Bernardo. Cine ştie, poate că ajunge tâlhar în vreo pădure din Languedoc...
— Şi fata?
— Ţi-am spus, carne de ars pe rug. Dar va arde ea mai întâi, de-a lungul drumului, spre lămurirea vreunui sătuc catar de pe coastă. Am auzit vorbindu-se că Bernardo va trebui să se întâlnească cu colegul său Jacques Fournier (ţine minte numele acesta, acum arde albigenzi, dar năzuieşte la ceva mai de soi) şi o vrăjitoare frumoasă pusă pe grămada de lemne va spori prestigiul şi faima amândurora...
— Dar nu se poate face nimic ca să scape? am strigat eu. Abatele nu poate pune o vorbă?
— Pentru cine? Pentru chelar, reo confesso? Pentru un nenorocit ca Salvatore? Sau poate că te gândeşti la fată?
— Şi dacă ar fi aşa? am cutezat. De fapt, dintre ei trei este singura nevinovată cu adevărat; dumneavoastră ştiţi că nu este vrăjitoare...
— Şi crezi că Abatele, după cele ce s-au întâmplat, ar vrea să-şi primejduiască puţinul prestigiu care i-a mai rămas pentru o vrăjitoare?
— Dar a luat asupra sa şi răspunderea pentru fuga lui Ubertino!
— Ubertino era un călugăr de-al lui, şi nu era învinuit de nimic. Şi apoi, ce prostii îmi spui, Ubertino era o persoană de seamă, Bernardo n-ar fi putut să-l lovească decât pe la spate.
— Prin urmare, avea dreptate chelarul, oamenii simpli plătesc întotdeauna pentru toţi, chiar şi pentru cei care vorbesc în favoarea lor, chiar şi pentru cei ca Ubertino şi Michele, care, cu vorbele lor de pocăinţă, i-au împins la răscoală.
Eram disperat şi nu ţineam seama de faptul că fata nu era un călugăraş cucerit de mistica lui Ubertino. Totuşi, era o ţărancă şi plătea pentru o poveste care n-o privea.
— Aşa e, mi-a răspuns cu tristeţe Guglielmo. Şi dacă vrei într-adevăr să cauţi un strop de dreptate, îţi voi spune că, într-o zi, câinii cei mari, papa şi împăratul, ca să facă pace, vor trece peste trupul câinilor mai mici, care sunt asmuţiţi în folosul lor. Şi Michele şi Ubertino vor fi trataţi cum este tratată astăzi fata ta.
Acum ştiu că Guglielmo prorocea sau silogiza pe baza principiilor de filosofie naturală. Dar în momentul acela prorocirile sale şi silogismele sale nu-mi dădeau nici o mângâiere. Singurul lucru sigur era că fata avea să fie arsă pe rug. Şi mă simţeam şi eu răspunzător, pentru că era ca şi cum pe rug ea ispăşea şi pentru păcatul pe care-l făptuisem eu cu ea.
Am izbucnit, fără să mă ruşinez, în hohote de plâns, şi am fugit în chilia mea unde toată noaptea am muşcat salteaua de paie şi am gemut neputincios, pentru că nu-mi era nici măcar îngăduit — cum citisem în romanele cavalereşti cu tovarăşii mei din Melk — să mă vait invocând numele iubitei.
De la singura mea iubire pământească din viaţă nu-mi rămăsese, şi n-avea să-mi rămână vreodată, nici măcar numele.

Ziua a şasea
Matutini

în care principes sederunt, şi Malachia se prăbuşeşte la pământ

Am coborât la matutini. Acea ultimă parte a nopţii, aproape prima a zilei care venea, era încă ceţoasă. În vreme ce străbăteam porticul mănăstirii, umezeala îmi intra până în măduva oaselor, adevărată boală după somnul neliniştit. Deşi biserica era friguroasă, am îngenuncheat sub boitele acelea cu un suspin de uşurare, la adăpost de vremea de afară, mângâiat de căldura celorlalte trupuri şi de rugăciune.
Cântarea psalmilor începuse de puţin timp, când Guglielmo mi-a arătat un loc gol în stranele din faţa noastră, între Jorge şi Pacifico din Tivoli. Era locul lui Malachia, care într-adevăr şedea întotdeauna alături de orb. Şi nu eram singurii care să-şi fi dat seama de lipsa aceea. De-o parte am surprins o privire îngrijorată a Abatelui, care ştia acum desigur că absenţele acelea dădeau naştere la veşti proaste. Şi în cealaltă parte mi-am dat seama de o neobişnuită nelinişte care-l cuprinsese pe bătrânul Jorge. Chipul său, de obicei atât de indescifrabil din pricina ochilor lui albi, lipsiţi de lumină, era cufundat pe trei sferturi în umbră, dar nervoase şi neliniştite îi erau mâinile. Într-adevăr, în mai multe rânduri a pipăit locul de lângă el, ca să vadă parcă dacă era ocupat. Făcea şi iar făcea gestul acela în răstimpuri regulate, ca şi cum ar fi nădăjduit că cel care lipsea avea să se ivească dintr-un moment în altul, dar se temea că n-o să-l vadă apărând din nou.
— Unde o fi bibliotecarul? i-am şoptit lui Guglielmo.
— Malachia, a răspuns Guglielmo, era acum singurul care să aibă cartea în mână. Dacă nu este el făptaşul crimelor, atunci ar putea să nu cunoască primejdiile pe care le putea aduce cartea aceea...
Nu mai era nimic de spus. Trebuia doar să aşteptăm. Şi am aşteptat, noi, Abatele care se uita mai departe la strana goală, Jorge care nu înceta să tot întrebe întunericul cu mâinile.

Când s-a ajuns la sfârşitul slujbei, Abatele le-a amintit călugărilor şi novicilor că trebuiau să se pregătească pentru marea slujbă de Crăciun şi că pentru asta, ca de obicei, ar fi trebuit ca timpul până la laudi să fie dedicat intonării unor cântece hotărâte pentru acea împrejurare care să dovedească armonia întregii’ comunităţi. Adunarea aceea de oameni credincioşi era într-adevăr armonizată ca un singur trup şi o singură voce, ca un singur suflet, în cântec.
Abatele i-a poftit pe toţi să intoneze Sederunt.
Sederunt principes
et adversus me
loquebantur, iniqui.
Persecuţi sunt me.
Adjuva me, Domine,
Deus meus salvum me
fac propter magnam misericordiam tuam.
M-am întrebat dacă Abatele nu alesese anume acel antifon să fie cântat chiar în noaptea aceea, când încă se mai aflau de faţă, la serviciul divin, invitaţii principilor, pentru a aminti cum de secole ordinul nostru a fost gata oricând să reziste la persecuţiile celor puternici, datorită legăturii sale privilegiate cu Dumnezeu, Domnul luptătorilor. Şi, într-adevăr, începutul cântecului a dat o mare impresie de putere.
Pe prima silabă se a început un cor lent şi solemn de zeci şi zeci de voci, al cărui sunet jos a umplut naosurile şi a plutit deasupra capetelor noastre şi în acelaşi timp părea să izvorască din inima pământului. Şi nu s-a întrerupt pentru că, în timp ce alte voci începeau să ţese, pe linia aceea profundă şi continuă, o serie de vocalize şi modulaţii, el — teluric — continua să domine şi nu a încetat tot timpul cât trebuie unui recitator cu voce cadenţată şi domoală să repete de douăsprezece ori Ave Maria. Şi parcă dezlegate de orice teamă pentru neîncrederea pe care această tenace silabă, alegorie a duratei eterne, o dădea celor ce se rugau, celelalte voci (şi în special cele ale novicilor), pe temelia aceea solidă de piatră, înălţau cuspide, coloane, stâlpi de neume lichide şi sub-punctate. Şi în timp ce sufletul meu se ameţea de plăcere la vibrarea unui climacus, sau a unui porrectus, a unui torculus sau a unui salicus, vocile acelea păreau să-mi spună că sufletul (al celor care se rugau şi al meu, care ascultam), neputând să reziste la exuberanţa sentimentului, se sfâşia prin ele ca să-şi exprime bucuria, durerea, slava, dragostea, cu izbucniri de sonorităţi suave. Între timp, încăpăţânata îndârjire a vocilor chtonice nu slăbea, ca şi cum prezenţa ameninţătoare a duşmanilor, a celor puternici care împilau poporul lui Dumnezeu, ar fi rămas nehotărâtă. Până când acea neptunică clocotire a unei singure note a părut învinsă, sau măcar convinsă de triumful aleluiatic al celor ce se opuneau şi s-a transformat într-un maiestuos şi fără de greş acord şi într-o neumă potolită.
După ce a fost rostit cu o greutate aproape întunecată cuvântul „sederunt” s-a înălţat în aer celălalt, „principes”, într-un calm deplin şi serafic. Nu m-am mai întrebat care să fi fost cei puternici care vorbeau împotriva mea (a noastră); pierise, se risipise umbra acelei năluci neclintite şi ameninţătoare.
Şi alte năluci, am crezut atunci, s-au risipit în momentul acela, pentru că privind strana lui Malachia, după ce atenţia mea fusese absorbită de cântec, am văzut figura bibliotecarului printre cele ale celorlalţi cântăreţi, ca şi cum n-ar fi lipsit niciodată. M-am uitat la Guglielmo şi am văzut o nuanţă de uşurare în ochii lui, aceeaşi pe care am ghicit-o, de departe, şi în ochii Abatelui. Iar Jorge îşi întinsese din nou mâinile şi, întâlnind trupul vecinului său, le trăsese imediat înapoi. Dar despre el n-aş şti să spun ce sentiment îl frământa.
Acum corul tocmai intona sărbătoreşte „adjuva me”, din care a-ul limpede se răspândea prin biserică, şi chiar u-ul nu apărea deloc întunecat ca acela din „sederunt”, ci plin de o sfântă energie. Călugării şi novicii cântau cum le cere legea cântecului, cu trupul drept, gâtul liber, capul îndreptat cu privirile în sus, cartea aproape la înălţimea umerilor, în aşa chip încât să se poată citi fără ca, lăsând capul în jos, aerul să iasă cu mai puţină vigoare din piept. Dar ora era încă de noapte şi, deşi răsunau trâmbiţele gloriei, negura somnului îi mai cuprindea încă pe mulţi dintre cantori care, prinşi poate în emiterea unei note lungi, încrezători în însuşi valul cântecului, aplecau uneori capul îmbiaţi să aţipească. Atunci cei cu veghea, chiar şi în acea situaţie grea, cercetau figurile cu făclia, una câte una, pentru a-i readuce la veghea adevărată, a trupului şi a sufletului.
Deci un om din aceştia cu veghea a fost primul care l-a văzut pe Malachia împleticindu-se în mod neobişnuit, clătinându-se de parcă ar fi căzut dintr-o dată în ceţurile întunecoase ale unui somn pe care se părea că în noaptea aceea nu-l dormise. S-a apropiat de el cu felinarul, luminându-i faţa şi atrăgându-mi astfel atenţia. Bibliotecarul n-a reacţionat în nici un fel. Omul cu veghea l-a atins şi el a căzut greu în faţă. Omul de veghe abia a avut timp să-l sprijine înainte ca el să se prăbuşească.
Cântecul s-a auzit mai încet, vocile s-au stins şi a urmat o scurtă clipă de spaimă. Guglielmo sărise numaidecât de la locul lui şi s-a repezit acolo unde acum Pacifico din Tivoli şi cu omul de veghe îl întindeau pe Malachia pe jos, fără suflare.
Am ajuns acolo aproape în acelaşi timp cu Abatele şi la lumina felinarului am văzut faţa nefericitului. Am descris înainte felul cum arăta Malachia, dar în noaptea aceea, în lumina aceea, el era însuşi chipul morţii. Nasul ascuţit, ochii înfundaţi în orbite, tâmplele scobite, urechile albe şi răsucite, cu lobii întorşi în afară, pielea feţei era acum înţepenită, întinsă şi uscată, culoarea obrajilor albăstruie şi acoperită de o umbră pământie. Ochii erau încă deschişi şi o răsuflare obosită tot mai ieşea de pe buzele sale arse. A deschis gura şi, chircindu-se înspre Guglielmo, care se aplecase deasupra lui, am văzut tremurând printre şirul de dinţi o limbă care devenise neagră. Guglielmo l-a ridicat luându-l pe după umeri, iar cu mâna i-a şters o pânză de sudoare care-i îngălbenea fruntea. Malachia a simţit o mişcare, o prezenţă, a privit drept înaintea lui, desigur fără să vadă, neîndoielnic fără să recunoască pe cel care-i şedea dinainte. A ridicat o mână tremurătoare, l-a apucat pe Guglielmo de piept, apoi, stins şi răguşit, a rostit câteva cuvinte:
— Îmi spusese el... i-adevărat... avea puterea a mii de scorpioni...
— Cine-ţi spusese? l-a întrebat Guglielmo. Cine?
Malachia a încercat să vorbească din nou. A fost apoi scuturat de un tremur puternic şi capul i-a căzut pe spate. Figura lui a pierdut orice culoare, orice semn de viaţă. Murise.
Guglielmo s-a ridicat. L-a văzut alături de el pe Abate şi nu i-a spus nici un cuvânt. Apoi, în spatele Abatelui, l-a văzut pe Bernardo Gui.
— Signor Bernardo, a spus Guglielmo, cine l-a omorât pe omul acesta, dacă domnia ta i-ai găsit şi i-ai ţinut atât de bine închişi pe ucigaşi?
— Nu mă întrebaţi pe mine, a spus Bernardo. N-am spus niciodată că i-am dat pe mâna justiţiei pe toţi ticăloşii care se aţin prin abaţia aceasta. Aş fi făcut-o cu dragă inimă dacă aş fi putut, şi l-a privit pe Guglielmo. Dar pe ceilalţi îi las acum în puterea asprimii... sau a nemăsuratei indulgenţe a signor Abatelui.
A vorbit în timp ce Abatele, îngălbenind, tăcea, şi s-a îndepărtat.
În clipa aceea am auzit ca un piuit, un sughiţ înăbuşit. Era Jorge, aplecat pe scăunelul său de îngenunchiat, sprijinit de un călugăr care trebuie să-i fi povestit cele ce se întâmplaseră.
— Nu se va sfârşi niciodată... a spus cu voce răguşită. Oh, Doamne, izbăveşte-ne pe noi.
Guglielmo s-a mai aplecat o dată asupra cadavrului. I-a luat încheieturile mâinilor, întorcându-i palmele spre lumină. Vârfurile de la primele trei degete erau negre.

Ziua a şasea
Laudi

în care este ales un nou chelar, dar nu şi un nou bibliotecar

Venise oare ora de laudil Era prea devreme sau prea târziu. Din momentul acela am pierdut noţiunea timpului. Au trecut poate ore în şir, poate mai puţin, după care trupul lui Malachia a fost întins pe un catafalc în biserică, în timp ce confraţii lui se aşezau în evantai. Abatele dădea porunci pentru apropiata slujbă de îngropăciune. L-am1 auzit cum îi chema la el pe Bencio şi pe Nicola din Morimondo. În mai puţin de o zi, a spus el, abaţia a fost lipsită de bibliotecar şi de chelar.
— Tu, i-a spus lui Nicola, vei prelua îndatoririle lui Remigio. Cunoşti munca multora, aici, în abaţie. Pune pe altul în locul tău să păzească fierăriile, ai grijă de tot ce trebuie astăzi, la bucătărie şi la refector. Eşti scutit de slujbe. Apoi lui Bencio: Chiar aseară ai fost numit ajutorul lui Malachia. Ai grijă să se deschidă la scriptorium şi supraveghează ca nimeni să nu urce cum pofteşte în bibliotecă.
Bencio a răspuns cu timiditate că nu fusese încă iniţiat în secretele acelui loc. Abatele l-a fixat cu asprime:
— Nimeni n-a spus că vei fi iniţiat. Tu să ai doar grijă ca munca să nu se oprească şi să fie făcută ca o rugăciune pentru călugării morţi... şi pentru cei care vor mai muri. Fiecare va lucra doar cu cărţile pe care le are în grijă, cine vrea va putea să cerceteze catalogul. Nimic altceva. Eşti scutit de slujba de la vesper pentru că la ora aceea vei închide peste tot.
— Şi cum o să ies?
— Aşa e, voi închide eu uşile de jos după cină, du-te.
A ieşit cu ei, ocolindu-l pe Guglielmo care vrea să-i vorbească, în cor rămâneau, puţini la număr, Alinardo, Pacifico din Tivoli, Aymaro din Alexandria şi Pietro din Sant’Albano. Aymaro rânjea.
— Să-i mulţumim lui Dumnezeu, a spus el. După ce a murit neamţul, eram în primejdie să avem un nou bibliotecar străin şi mai barbar.
— Cine credeţi că va fi numit în locul lui? a întrebat Guglielmo.
Pietro din Sant’Albano a zâmbit în mod tainic:
— După toate câte s-au întâmplat zilele astea, problema nu mai e a bibliotecarului, deşi Abatele...
— Taci, i-a spus Pacifico.
Şi Alinardo, cu privirea sa mereu absorbită:
— Vor făptui o altă nedreptate... ca pe timpul meu. Trebuie opriţi.
— Cine? a întrebat Guglielmo.
Pacifico l-a luat prieteneşte de braţ şi l-a îndepărtat de bătrân, conducându-l spre uşă.
— Pe Alinardo... tu ştii asta... îl iubim foarte mult, căci însemnează pentru noi antica tradiţie şi zilele cele mai fericite ale abaţiei... dar uneori vorbeşte fără să ştie ce spune. Noi toţi suntem îngrijoraţi pentru noul bibliotecar. Va trebui să fie demn, şi matur, şi înţelept... Asta e tot.
— Va trebui să ştie greceşte? a întrebat Guglielmo.
— Şi araba, aşa vrea tradiţia, aşa cere îndatorirea sa. Dar sunt mulţi dintre noi cu asemenea înzestrări. Eu, cu umilinţă, şi Pietro, şi Aymaro...
— Bencio ştie greceşte.
— Bencio e prea tânăr. Nu ştiu de ce Malachia l-a ales ieri ca ajutorul său, dar...
— Adelmo ştia greceşte?
— Cred că nu. Ba nu, cu siguranţă că nu.
— Dar ştia Venanzio. Şi Berengario. Foarte bine, îţi mulţumesc.
Am ieşit să luăm ceva la bucătărie.
— De ce voiaţi să ştiţi cine ştie greceşte? l-am întrebat.
— Pentru că toţi cei care mor cu degetele negre ştiu greceşte. Aşa că nu ar fi greşit să aşteptăm cadavrul următor din rândul celor care ştiu greceşte. Eu sunt printre ei. Tu ai scăpat.
— Şi ce credeţi despre ultimele cuvinte ale lui Malachia?
— Le-ai auzit. Scorpionii. A cincea trâmbiţă vesteşte, printre altele, venirea lăcustelor care să-i chinuiască pe oameni cu un ac asemenea scorpionilor, ştii asta. Şi Malachia ne-a dat de ştire că cineva-i spusese toate astea.
— A şasea trâmbiţă, am spus, anunţă cai cu capete de lei din a căror gură iese fum şi foc şi pucioasă, călăriţi de oameni care poartă zale de culoarea focului, iacint şi pucioasă.
— Prea multe lucruri. Dar crima ce urmează ar putea să se făptuiască lângă grajdurile cailor. Va trebui să fim cu ochii pe ele. Şi să ne pregătim pentru trâmbiţa a şaptea. Deci încă două persoane. Care ar putea să fie candidaţii cei mai cu putinţă? Dacă se urmăreşte secretul cu finis Africae, cei care-l cunosc. Şi, după câte ştiu eu, ar fi numai Abatele. Dacă nu cumva urzeala ar fi alta. Ai auzit, mai adineauri, că se urzeşte detronarea Abatelui, dar Alinardo a vorbit la plural...
— Ar trebui să-i spunem Abatelui, am spus.
— Ce anume? Că vor să-l omoare? Nu am dovezi convingătoare. Eu procedez ca şi cum ucigaşul ar chibzui ca mine. Dar dacă el merge pe altă cale? Şi dacă, mai ales, n-o fi doar un singur ucigaş?
— Ce vreţi să spuneţi?
— Nu ştiu prea bine. Dar, cum ţi-am spus, trebuie să ne închipuim toate chibzuielile şi nechibzuielile cu putinţă.

Ziua a şasea
Prima

în care Nicola povesteşte atâtea lucruri, în timp ce se vizitează cripta tezaurului

Nicola din Morimondo, în noile sale straie de chelar, dădea porunci bucătarilor, iar ei îi dau lămuriri despre felul cum mergea bucătăria. Guglielmo voia să-i vorbească, şi el ne-a cerut să aşteptăm câteva minute. Apoi, a spus, ar fi trebuit să coboare în cripta tezaurului ca să supravegheze munca de curăţenie a casetelor de podoabe, care-i revenea tot lui, şi acolo ar fi avut mai mult timp să stea de vorbă.
La scurtă vreme după aceea ne-a poftit într-adevăr să-l urmăm, a intrat în biserică prin spatele altarului mare (în timp ce călugării aranjau un catafalc în naos, pentru a veghea sicriul lui Malachia) şi am coborât cu el o scărişoară, la picioarele căreia ne-am aflat într-o sală cu boitele foarte joase, bine susţinute de nişte pilaştri groşi de piatră nelustruită. Ne găseam în cripta în care se păstrau bogăţiile abaţiei, loc de care Abatele era foarte mândru şi care se deschidea numai în împrejurări foarte rare şi pentru oaspeţi de foarte mare însemnătate.
Jur-împrejur tronau casete de mărimi diferite, înlăuntrul cărora luminile făcliilor (purtate de două ajutoare de încredere ale lui Nicola) făceau să strălucească obiecte de o frumuseţe fără seamăn. Veşminte bisericeşti aurite, coroane de aur bătute cu nestemate, besactele din felurite metale împodobite cu figuri, gravuri în metal, fildeşuri. Nicola ne-a arătat extaziat un evanghelier a cărui legătură se fălea cu nişte minunate plăcuţe de smalţ care alcătuiau o unitate împletită din felurite despărţituri, deosebite prin filigranele lor de aur şi fixate, în chip de cuie, cu pietre preţioase. Ne-a arătat o delicată capelă cu două columne în lapis lazuli şi aur care încadrau o punere în mormânt în basorelief de argint deasupra căreia se afla o cruce de aur bătută cu treisprezece diamante pe un fond de onix vărgat, in timp ce micul fronton era încoronat cu agate şi rubine. Apoi am văzut un diptic lucrat din aur şi sidef, împărţit în cinci, cu cinci scene din viaţa lui Christos, şi în mijloc un miel mistic, durat din alveole de argint aurit cu paste de sticlă, singura imagine multicoloră pe un fond de un alb de ceară.
Chipul, gesturile lui Nicola, în vreme ce ne arăta lucrurile acelea, erau iluminate de mândrie. Guglielmo a lăudat lucrurile pe care le văzuse, apoi l-a întrebat pe Nicola ce fel de om fusese Malachia.
— Ciudată întrebare, a spus Nicola. Îl cunoşteai şi tu.
— Da, dar nu îndeajuns. Nu ştiam niciodată ce gânduri ascundea... şi... a şovăit să rostească păreri despre un om abia dispărut... dacă le avea.
Nicola şi-a umezit un deget, l-a trecut peste o suprafaţă de cristal care nu fusese ştearsă cum trebuie şi a răspuns cu o jumătate de zâmbet, fără să-l privească în faţă pe Guglielmo.
— Vezi că nu ai nevoie să pui întrebări?... E adevărat, după cum spuneau mulţi, Malachia părea foarte gânditor, în schimb era un om foarte simplu. După Alinardo, era un prost.
— Alinardo are necaz pe cineva dintr-o pricină de demult, când nu i s-a îngăduit cinstea de a fi bibliotecar.
— Am auzit vorbindu-se despre asta, dar e vorba de o poveste veche, de cel puţin cincizeci de ani în urmă. Când am venit eu aici, era bibliotecar Roberto din Bobbio, şi bătrânii şopteau de o nedreptate făcută lui Alinardo. Atunci n-am vrut să aflu mai mult, pentru că mi se părea că-mi pot pierde respectul faţă de cei mai bătrâni şi nu voiam să plec urechea la bârfe. Roberto avea un ajutor, care după aceea a murit, şi în locul lui a fost numit Malachia, încă foarte tânăr pe atunci. Mulţi au spus că nu avea nici un merit, că spunea că ar cunoaşte greaca şi araba, dar că nu era adevărat, că era doar o maimuţă ascultătoare, care copia cu o foarte frumoasă caligrafie manuscrisele din acele limbi fără să înţeleagă ce copiase. Se spunea că un bibliotecar trebuie să fie mult mai învăţat. Alinardo, care pe atunci era încă un om plin de putere, a spus lucruri foarte amare despre numirea aceea. Şi lăsa să se înţeleagă că Malachia fusese pus în acel loc ca să facă jocul duşmanului său, dar nu am înţeles despre cine vorbea. Asta e tot. S-a şoptit întotdeauna că Malachia păzea biblioteca precum un câine de pază, dar fără să se înţeleagă prea bine ce anume păzea. Pe de altă parte, se şoptea şi împotriva lui Berengario, când Malachia l-a adus ajutorul său. Se spunea că nici el nu este prea priceput în meseria lui, că nu era decât un intrigant. S-a mai spus că... Dar acum vei fi auzit şi tu toate lucrurile astea... că ar fi fost o legătură ciudată între Malachia şi el... Lucruri de demult, apoi ştii ce s-a vorbit despre Berengario şi Adelmo, şi scribii tineri spuneau că Malachia suferea în taină de o cumplită gelozie... Şi apoi se vorbea şi despre legăturile dintre Malachia şi Jorge, nu, nu, nu în înţelesul pe care îl bănuieşti... nimeni n-a spus ceva despre virtutea lui Jorge! Dar Malachia, ca bibliotecar, prin tradiţie, ar fi trebuit să-şi aleagă drept confesor pe Abate, în timp ce toţi ceilalţi i se spovedeau lui Jorge (sau lui Alinardo, dar bătrânul este acum aproape dement)... Şi, cu toate astea, se spunea că Malachia stătea prea adesea de vorbă cu Jorge, ca şi cum abatele avea în grijă sufletul lui, dar Jorge îi conducea trupul, gesturile şi munca. Pe de altă parte, ştii, ai văzut, desigur: dacă cineva voia cumva vreo lămurire asupra unei cărţi de demult sau uitate, nu i-o cerea lui Malachia, ci lui Jorge. Malachia păstra catalogul şi urca în bibliotecă, dar Jorge ştia ce înţeles avea fiecare titlu...
— De ce ştia Jorge atâtea lucruri despre bibliotecă?
— Era cel mai bătrân, după Alinardo, şi e aici încă din tinereţea lui. Jorge trebuie să aibă mai bine de optzeci de ani, se spune că ar fi orb de patruzeci de ani, sau poate mai de mult...
— Cum a izbutit să ajungă atât de învăţat înainte de a fi orbit?
— Oh, există legende despre el. Se pare că de copil a fost ales de graţia divină şi acolo, la ei, în Castilia, ar fi citit cărţile arabilor şi ale doctorilor greci încă înainte de adolescenţă. Şi apoi, şi după ce a orbit, chiar şi acum, sade multe ore în bibliotecă, pune să i se citească din catalog, cere să i se aducă tot felul de cărţi şi un novice i le citeşte cu voce tare ore în şir. Îşi aminteşte totul, nu şi-a pierdut memoria ca Alinardo. Dar de ce mă întrebi toate astea?
— Acum, că Malachia şi Berengario au murit, cine a mai rămas să ştie secretele bibliotecii?
— Abatele, şi Abatele trebuie să i le împărtăşească lui Bencio... dacă o să vrea...
— De ce dacă o să vrea?
— Pentru că Bencio e tânăr, a fost numit ajutor de când Malachia încă mai trăia, şi nu-i totuna să fii ajutor de bibliotecar şi bibliotecar. Prin tradiţie, bibliotecarul devine apoi abate...
— Ah, asta e... De aceea postul de bibliotecar este atât de râvnit? Dar atunci Abbone a fost bibliotecar?
— Nu, Abbone nu. Numirea lui a fost făcută înainte de a veni eu aici, or fi treizeci de ani de atunci. Înainte a fost abate Paolo din Rimini, un om ciudat, despre care s-au spus lucruri neobişnuite: se pare că era un cititor pătimaş, cunoştea pe dinafară toate cărţile din bibliotecă, dar avea o infirmitate curioasă, nu izbutea să scrie, îi spuneau Abbas agraphicus... A ajuns abate de foarte tânăr, se spune că era sprijinit de Algirdas din Cluny, Doctor Quadratus... Dar astea sunt pălăvrăgeli de demult ale călugărilor. În sfârşit, Paolo a ajuns abate, Roberto din Bobbio i-a luat locul în bibliotecă, dar era ros de o boală care-l distrugea, se ştia că nu putea conduce soarta abaţiei, şi când Paolo din Rimini a dispărut...
— A murit?
— Nu, a dispărut, nu ştim cum, într-o zi a plecat într-o călătorie şi nu s-a mai întors, poate că a fost ucis de tâlhari în timpul drumului... În sfârşit, când Paolo a dispărut, Roberto nu putea să-i ia locul şi au existat nişte urzeli ascunse. Abbone — se spune — era fiul natural al signorelui din aceste locuri, fusese crescut la abaţia din Fossanova, şi se spunea că de foarte tânăr îl priveghease pe Sfântul Toma când a murit acolo şi se îngrijise de transportul ilustrului corp în jos pe scara unui turn pe unde cadavrul nu izbutea să treacă. Acela era marele lui merit, şopteau răuvoitorii de acolo... Fapt e că a fost ales abate, chiar dacă nu fusese bibliotecar, şi a fost instruit de cineva, cred că de Roberto, în tainele bibliotecii...
— Şi Roberto de ce a fost ales?
— Nu ştiu. Am încercat întotdeauna să nu scormonesc prea mult asemenea lucruri; abaţiile noastre sunt locuri sfinte, dar în jurul cinstei de a fi abate au fost ţesute, adesea, intrigi îngrozitoare. Pe mine mă interesau sticlele mele şi relicvariile mele, nu voiam să fiu amestecat în asemenea poveşti. Dar înţelegi acum de ce nu ştiu dacă Abatele vrea să-l instruiască pe Bencio, cică ar fi ca şi cum l-ar unge drept urmaş al lui, un băiat luat peste picior, un grămătic aproape barbar, din nordul îndepărtat, cum să poată şti el ceva despre ţara asta, despre abaţie şi despre legăturile ei cu signorii locului...
— Da, dar nici Malachia nu era italian, nici Berengario, şi cu toate acestea au fost preferaţi la bibliotecă.
— Iată un lucru de neînţeles. Printre călugări se şopteşte că de o jumătate de secol, în trebile astea, abaţia şi-a pierdut tradiţia... de aceea, acum mai bine de cincizeci de ani, poate şi mai înainte, Alinardo spera la funcţia de bibliotecar. Bibliotecarul fusese întotdeauna italian, nu lipsesc marile inteligenţe pe pământurile acestea. Şi apoi vezi... şi aici Nicola parcă n-a voit să spună ceea ce voia să spună... vezi, Malachia şi Berengario au murit, poate, ca să nu devină abaţi.
S-a scuturat, şi-a fluturat mâna pe dinaintea ochilor ca pentru a izgoni gânduri prea puţin cuviincioase, apoi şi-a făcut semnul crucii.
— Dar ce tot spui? Vezi, în ţara asta de mulţi ani se petrec lucruri ruşinoase, chiar şi în mănăstiri, la curtea papală, în biserici... Lupte pentru cucerirea puterii, învinuiri de erezie pentru a-l lipsi pe careva de veniturile rangului bisericesc... Ce urât, îmi pierd încrederea în speţa umană, văd comploturi şi conjuraţii de palat pretutindeni. La aceasta trebuie să ajungă şi abaţia noastră, un cuib de vipere ieşite prin vrăjitorie din ceea ce era o casetă de membre sfinte. Priveşte, trecutul acestei mănăstiri!
Ne arăta obiectele de preţ răspândite peste tot şi, părăsind crucile şi celelalte obiecte scumpe, ne-a dus să ne arate relicvariile care însemnau gloria acelui loc.
— Priviţi, acesta este vârful lăncii care a străpuns coastele Mântuitorului!
Era o cutie de aur, cu capac de cristal, unde, pe o perniţă de purpură, se afla o bucăţică de fier în formă triunghiulară, deja roasă de rugină, dar făcută să strălucească acum de o îndelungată lucrare cu uleiuri şi ceară. Dar asta încă nu era nimic. Pentru că, într-o altă cutie de argint, bătută cu ametist, şi al cărei perete din spate era străveziu, am văzut o bucată nepreţuită din lemnul sfintei cruci, adus în acea abaţie de însăşi regina Elena, mama împăratului Constantin, după ce fusese în pelerinaj la locurile sfinte şi dezgropase muntele Golgotei şi sfântul mormânt, construind deasupra o catedrală.
Apoi Nicola ne-a arătat alte lucruri, şi despre toate n-aş şti ce să mai spun cât de multe şi de rare erau. Într-o casetă făcută toată din smarald, un cui din sfânta cruce. Într-un vas de sticlă, aşezată într-un culcuş de trandafiri veştejiţi, o parte din coroana de spini, şi într-o altă cutie, tot pe un aşternut de flori uscate, o bucăţică îngălbenită din faţa de masă a cinei de taină. Dar mai era apoi punga Sfântului Matei, cu împletituri de argint, şi, într-un cilindru, legat cu o panglică violetă roasă de timp, şi sigilat cu aur, un os al braţului Sfintei Ana. Am văzut, minune a minunilor, acoperită cu un clopot de sticlă şi aşezată pe o perniţă roşie, cusută cu perle, o bucată din ieslea din Bethleem, şi o palmă din tunica de purpură a Sfântului Ioan Evanghelistul, două din lanţurile care au legat gleznele Apostolului Petru la Roma, craniul Sfântului Adalbert, spada Sfântului Ştefan, o tibie a Sfintei Margareta, un deget al Sfântului Vitalie, o coastă a Sfintei Sofia, bărbia Sfântului Eoban, partea de sus a scapulei Sfântului Crisostom, inelul de logodnă al lui Iosif, un dinte al Botezătorului, toiagul lui Moise, o dantelă ruptă şi delicată de la rochia de nuntă a Fecioarei Măria.
Apoi alte lucruri care nu erau relicve, dar reprezentau pentru totdeauna mărturii ale minunilor şi ale fiinţelor minunate din locuri îndepărtate, aduse la abaţie de călugări care călătoriseră până la cele mai îndepărtate margini ale lumii: un vasilisc şi o hidră împăiate, un corn de unicorn, un ou pe care un eremit îl găsise în alt ou, o bucată din mana care i-a hrănit pe evrei în pustiu, un dinte de balenă, o nucă de cocos, umărul unui animal dinaintea potopului, colţii de fildeş ai unui elefant, coasta unui delfin. Şi apoi alte relicve pe care nu le-am recunoscut, la care erau mai preţioase poate relicvariile, unele (socotind după felul cum erau lucrate înăuntru, în argint înnegrit) foarte vechi, un şir nesfârşit de oase, de stofe, de lemne, de metale, de sticle. Şi borcane cu pulberi întunecate, dintre care unul conţinea, după cum am aflat, rămăşiţele cetăţii Sodoma, după ce arsese, iar altul, var din zidurile Ierihonului. Toate, chiar şi cele mai distruse, fiind lucruri pentru care un împărat ar fi dat chiar mai mult decât o feudă, şi care alcătuiau o rezervă de nesfârşit renume şi de o adevărată bogăţie materială pentru abaţia care le găzduia.
Continuam să mă preumblu uluit, de colo-colo, în timp ce Nicola încetase acum să ne arate obiectele, care erau lămurite fiecare de câte o plăcuţă, liber acum să rătăcesc, aproape la întâmplare, prin rezerva tezaurului acela de minunăţii de nepreţuit, cercetând uneori lucrurile acelea în plină lumină, alteori abia zărindu-le în semiîntuneric, când slujitorii lui Nicola se mutau în alt loc al criptei cu torţele lor. Eram fermecat de cartilagiile acelea îngălbenite, mistice şi respingătoare totodată, transparente şi tainice, de acele fâşii de îmbrăcăminte din epoci străvechi, decolorate, rărite, uneori răsucite în vreun flacon asemenea unui manuscris îngălbenit, de acele materiale fărâmiţate care păreau totuna cu stofa pe care erau aşezate, resturi sfinte ale unei vieţi care a fost animală (şi raţională), şi acum prizoniere în căsuţe de cristal sau de metal, care mimau în mărunta lor dimensiune îndrăzneala catedralelor de piatră, cu turnurile şi turlele lor, care păreau şi ele prefăcute în substanţe minerale. Deci aşa aşteaptă trupurile sfinţilor îngropaţi reînvierea cărnii? Deci din aceste sfărâmături aveau să fie refăcute acele organisme care în fulgerarea viziunii dumnezeieşti, recăpătând fiecare sensibilitatea lor naturală, aveau să desluşească, aşa cum scria Pipernus, chiar şi acele minimas differentias odorum? M-a smuls din meditaţiile mele Guglielmo, care mă bătea pe umăr.
— Eu mă duc, a spus. Mă duc sus în scriptorium, mai am de consultat ceva.
— Dar nu se pot da cărţi, am spus eu. Bencio a primit poruncă...
— Trebuie doar să mai cercetez o dată cărţile pe care le citeam acum două zile, şi sunt toate încă în scriptorium, pe masa lui Venanzio. Tu, dacă vrei, rămâi aici. Şi acum ştii pentru ce confraţii ăştia ai tăi se sfâşie, când aspiră la cinstea de a fi abaţi.
— Dar dumneavoastră credeţi în cele ce v-a spus Nicola? Crimele sunt, aşadar, legate de lupta pentru învestitură?
— Ţi-am mai spus că deocamdată nu vreau să mă pripesc spunându-mi bănuielile cu voce tare. Nicola a spus multe lucruri. Şi unele mi-au stârnit interesul. Dar acum mă duc să cercetez o altă urmă. Sau poate aceeaşi, dar din altă parte. Şi tu nu te lăsa prea încântat de casetele astea. Aşchii din crucea lui Christos am văzut multe altele, în alte biserici. Dacă ar fi adevărate, Domnul Christos n-ar fi pătimit pe două bârne de lemn încrucişate, ci pe o întreagă pădure.
— Maestre, am spus indignat.
— Aşa este, Adso. Şi există comori şi mai bogate. Acum câtăva vreme, în catedrala din Koln am văzut craniul lui Ioan Botezătorul la doisprezece ani.
— Într-adevăr? am exclamat eu cu admiraţie. Apoi, cuprins de o îndoială: Dar Botezătorul a fost ucis la o vârstă mai matură.
— Celălalt craniu trebuie să fie într-un alt tezaur, a spus Guglielmo cu figură serioasă.
Nu înţelegeam niciodată când glumea. Pe la noi, când se glumeşte, se spune ceva, apoi se râde zgomotos, încât toţi să poată lua parte la glumă. Guglielmo râdea, în schimb, numai când spunea lucruri serioase, şi rămânea foarte serios când de fapt glumea.

Ziua a şasea
Tertia

în care Adso, ascultând Dies irae, are un vis sau o nălucire care trebuie spusă

Guglielmo l-a salutat pe Nicola şi a urcat în scriptorium. Eu văzusem tezaurul destul acum şi am hotărât să mă duc în biserică şi să mă rog pentru sufletul lui Malachia. Nu-l iubisem niciodată pe omul acela, care mă înfricoşa, şi nu tăinuiesc faptul că multă vreme l-am bănuit vinovat de toate crimele. Acum aflasem că era poate un biet om, chinuit de patimi neîmplinite, vas de pământ între vase de fier, înnegurat fiindcă era rătăcit, tăcut şi feritor pentru că ştia foarte bine că nu are nimic de spus. Arăta o oarecare remuşcare în felul său de a se purta şi m-am gândit că rugăciunea pentru soarta lui neobişnuită ar fi putut linişti simţămintele mele de vină pe care le aveam.
Biserica era scăldată acum într-o lumină potolită şi lividă, dominată de catafalcul nefericitului, însufleţită de susurul uniform al călugărilor care spuneau rugăciunea pentru morţi.
În mănăstirea din Melk luasem parte în mai multe rânduri la despărţirea de un confrate. Era o împrejurare pe care n-aş putea numi-o veselă, dar care îmi apărea totuşi senină, controlată de calm şi de un simţământ general de dreptate. Fiecare trecea pe rând prin chilia muribundului, alinându-l cu vorbe frumoase, şi fiecare se gândea în sufletul lui ce fericit era muribundul, pentru că îşi încorona astfel o viaţă virtuoasă, şi peste puţin avea să se alăture corului îngerilor, într-o bucurie care nu va mai avea sfârşit. Şi o parte din această seninătate, parfumul acelei sfinte invidii, se transmitea muribundului, care, în sfârşit, trecea pragul de pe urmă senin. Cât de deosebite fuseseră morţile din acele ultime zile! Văzusem, în sfârşit de aproape, cum murea o victimă a diabolicilor scorpioni din finis Africae, şi fără îndoială că aşa muriseră Venanzio şi Berengario, căutând alinarea în apă, cu chipul deja ars ca acela al lui Malachia.
M-am aşezat în fundul bisericii, m-am ghemuit în mine ca să mă apăr de frig. Am simţit puţină căldură, am mişcat buzele ca să mă alătur confraţilor care se rugau. Ii urmam parcă fără să-mi dau seama ce spuneau buzele mele, cu capul atârnându-mi şi ochii închizându-mi-se. A trecut multă vreme, cred că adormisem şi mă trezisem de cel puţin trei, patru ori. Apoi corul a intonat Dies irae... Psalmodierea m-a cuprins ca un narcotic. Am adormit cu totul. Sau poate, mai mult decât să aţipesc, am căzut sfârşit într-o ameţeală plină de frământ, întors spre mine însumi, ca o făptură închisă în pântecele mamei sale. Şi în bezna aceea sufletească, regăsindu-mă ca într-o regiune care nu mai era de pe lumea aceasta, am avut o nălucire, sau vis, ce-o fi fost.
Pătrundeam printr-o scară îngustă într-un canal adânc, ca şi cum aş fi intrat în cripta tezaurului, dar ajungeam, tot colindând, într-o criptă mai mare, care erau bucătăriile Edificiului. Erau, desigur, bucătăriile, în care lucrau nu numai cuptoarele şi plitele, dar şi foalele şi ciocanele, ca şi cum s-ar fi adunat aici şi fierarii lui Nicola. Totul era o vâlvătaie roşie de sobe, şi de cazane, şi de cratiţe clocotind care scoteau fum, în vreme ce deasupra lichidelor din ele se ridicau băşici mari, bolborositoare, care plesneau apoi pe neaşteptate cu un zgomot surd şi neîntrerupt. Bucătarii mânuiau frigări prin aer, în vreme ce novicii, adunaţi cu toţii acolo, ţopăiau ca să apuce puii de găină şi de alte orătănii care erau înfipţi pe acele fiare înroşite. Dar alături, fierarii ciocăneau cu atâta putere, încât tot aerul bubuia asurzitor, şi nori de scântei se ridicau de la nicovale amestecându-se cu scânteile care ţâşneau din cele două cuptoare.
Nu înţelegeam dacă eram în infern sau în paradis, aşa cum şi l-ar fi închipuit Salvatore, şiroind de zemuri şi palpitând de şunculiţe. Dar nu am avut timp să mă întreb unde mă aflam, pentru că o turmă de omuleţi, de pitici cu capul mare, în formă de oală, au intrat în fugă şi, luându-mă în şuvoiul lor, m-au împins spre pragul refectorului silindu-mă să intru.
Sala era împodobită de sărbătoare. Mari tapiserii şi steaguri atârnau de pereţi, dar imaginile care le împodobeau nu erau din cele care amintesc de obicei de pietatea celor credincioşi sau care proslăvesc faptele glorioase ale regilor. Ele păreau să fie mai degrabă inspirate din acele marginalia ale lui Adelmo, iar chipurile lor le copiau aici doar pe cele mai puţin pline de groază şi mai caraghioase: iepuri dansând în ţara în care curge lapte şi miere, fluvii străbătute de peşti care se aruncau pe negândite în tigaia ţinută de maimuţe îmbrăcate ca nişte episcopi-bucătari, monştri cu burţi grase care dansau în faţa unor plite din care ieşea fum.
În mijlocul mesei şedea Abatele, îmbrăcat de sărbătoare, cu un bogat veşmânt de purpură brodată, ţinând furculiţa în mână ca pe un sceptru. Alături de el Jorge bea dintr-un mare pocal de vin, şi chelarul, îmbrăcat ca Bernardo Gui, citea cu mare virtute dintr-o carte în formă de scorpion Vieţile Sfinţilor şi fragmente din Evanghelie, dar erau poveşti care spuneau despre Iisus că glumea cu Apostolul, amintindu-i că era o piatră şi că acea piatră neruşinată care se rostogolea pe câmpie avea să clădească biserica lui, sau povestea Sfântului Ieronim care comenta Biblia spunând că Dumnezeu voia să-Şi arate fundul Ierusalimului. Şi la orice frază a chelarului, Jorge râdea lovind cu pumnul în masă şi striga: — Tu vei fi viitorul Abate, pe burta lui Dumnezeu! Chiar aşa spunea, Dumnezeu să mă ierte.
La un gest sărbătoresc al Abatelui a intrat cortegiul fecioarelor. Era un grup minunat de femei foarte frumos îmbrăcate, în mijlocul cărora mi s-a părut că o văd în primul rând pe mama mea, apoi mi-am dat seama de greşeală, pentru că era vorba, fără îndoială, de fata cea cumplită, ca o armată desfăşurată în luptă. Numai că purta pe cap o coroană de perle albe, pe două rânduri, şi alte două şiraguri de perle coborau pe fiecare parte a feţei, amestecându-se cu alte două şiraguri de perle care atârnau pe piept şi de fiecare perlă era prins un diamant mare cât o prună. Mai jos de fiecare ureche cobora un şir de perle albastre care se împreunau într-un şirag la baza gâtului, alb şi drept ca un turn din Liban. Mantia îi era de culoare purpurie şi în mână ţinea o cupă de aur bătută cu diamante, în care am aflat, nu ştiu cum, că era unsoarea ucigătoare furată într-o zi de la Severino. După această femeie frumoasă ca aurora, urmau alte figuri muliebri, una îmbrăcată într-o mantie albă brodată, peste o haină închisă la culoare, împodobită cu o dublă stolă de aur, cusută cu flori de câmp; a doua avea o mantie de damasc galben, peste o haină de un trandafiriu palid, înstelată cu frunze verzi şi cu două mari carouri, ţesute în formă de labirint negricios; şi a treia avea mantia roşie şi haina de smarald pe care erau ţesute mici animale roşii, şi ţinea în mână o stolă brodată şi albă; şi veşmintele celorlalte nu le-am observat pentru că mă străduiam să aflu cine erau femeile astea care o însoţeau pe fată, care semăna acum cu Fecioara Măria; şi cum fiecare ducea în mână sau îi ieşea din gură o fâşie de hârtie, am aflat că erau Rut, Sara, Susana şi alte femei din Sfintele Scripturi, în clipa aceea Abatele a strigat:
— Traete, feciori de târfă! şi a intrat un nou grup bogat de personaje pe care le-am recunoscut foarte bine, înveşmântate sever şi strălucitor, şi în mijlocul grupului şedea pe un tron cineva care era Domnul Dumnezeu, dar în acelaşi timp era şi Adam, îmbrăcat cu o mantie purpurie şi o mare diademă roşie şi albă de rubine şi de perle care ţinea mantia pe umeri, pe cap cu o coroană asemeni celei pe care o purta copila, cu o cupă mai mare în mână plină de sânge de porc. Alte preasfinte personaje de care voi vorbi, pe care le cunoşteam foarte bine, o înconjurau, şi în plus un grup de arcaşi ai regelui Franţei, îmbrăcaţi unii în roşu, alţii în verde, cu un scut smaragdin pe care se desfăşurau monogramele lui Christos. Căpetenia acelei adunări s-a întors spre Abate să-i aducă omagiu, întinzându-i cupa şi spunând:
— Sao ko kelle terre per kelle fini ke ki kontene, trenta anni le possette parte sandi Benedicti.
La care Abatele a răspuns:
— Age primum et septimum de quatuor, şi toţi au intonat Jn finibus Africae, amen”. După care toţi s-au aşezat.
Separându-se astfel cele două grupuri opuse, la o poruncă a Abatelui, Solomon s-a apucat să pună masa, Iacob şi Andrei au adus un balot de fân, Adam s-a aşezat la mijloc, Eva s-a culcat pe o frunză, Cain a intrat trăgând un plug după el, Abel a venit cu o găleată ca să-l mulgă pe Brunello, Noe şi-a făcut o intrare triumfală vâslind din arcă, Avraam s-a aşezat sub un arbore, Isaac s-a culcat sub altarul de aur al bisericii, Moise s-a ghemuit pe o piatră, Daniel a apărut pe un podium funebru la braţ cu Malachia, Tobie s-a întins pe un pat, Iosif s-a aruncat pe un obroc, Veniamin s-a întins pe un sac şi, după asta... dar aici viziunea devenea încurcată, David s-a aşezat pe un mic munte, Ioan pe pământ, Faraon pe nisip (fireşte, mi-am spus eu, dar de ce?), Lazăr pe masă, Iisus pe marginea puţului, Zaheu pe ramurile unui copac, Matei pe un scăunel, Raab pe cârpe, Rut pe paie, Tecla pe pervazul ferestrei (de-afară apărând chipul palid al lui Adelmo care-o prevenea că putea să cadă jos, jos pe povârniş), Susana în grădina de zarzavat, Iuda printre morminte, Petru pe catedră, Iacob pe o plasă, Ilie pe o şa, Raşela pe un balot. Şi Pavel, Apostolul, după ce lăsase spada, îl asculta pe Esau care bombănea, în timp ce Iov mugea pe bălegar şi alerga în ajutorul Rebecăi, cu un veşmânt, Iudita cu un macat, Agar cu un ţol de doliu şi câţiva novici aduceau un ceaun mare, fumegând, din care ţâşneau afară Venanzio din Salvemec, roşu cu totul, care începea să împartă sângerete de porc.
Refectorul se umplea acum de tot mai multă lume şi toţi mâncau cu lăcomie, Iona aducea la masă nişte dovlecei, Isaia legume, Ezechiel mure, Zaheu flori de sicomor, Adam lămâi, Daniel legume mărunte, Faraon ardei, Cain cardon, Eva smochine, Raşela mere, Anania prune mari ca nişte diamante, Lia cepe, Aaron măsline, Iosif un ou, Noe struguri, Simeon sâmburi de piersică, în timp ce Iisus cânta Dies irae şi turna cu voioşie peste toate alimentele oţetul pe care-l storcea dintr-un mic burete luat din vârful lancei unuia dintre arcaşii regelui Franţei.
— Fiii mei, oiţele mele cu toţii, a spus în acel moment Abatele, care se şi îmbătase, nu puteţi cina astfel ca nişte zdrenţăroşi, veniţi, veniţi. Şi îi lovea pe primul şi pe al şaptelea din patru care ieşeau diformi ca nişte fantome din adâncul oglinzii, oglinda se făcea bucăţele, şi din ea cădeau la pământ, de-a lungul sălilor labirintului, haine de toate culorile, încrustate cu pietre preţioase, toate îngălate şi sfâşiate. Şi Zaheu a luat o haină albă, Avraam una măslinie, Lot una gălbuie, Iona albăstrie, Tecla rozalie, Daniel leonină, Ioan triclinie, Adam una de culoarea pielii, Iuda cu bănuţi de argint, Raab roşie ca focul, Eva una de culoarea arborelui binelui şi al răului, şi unii îşi luau una vopsită, alţii tulburie, alţii scăieţie, alţii marină, unii copăcească şi alţii purpurie sau feruginoasă, şi neagră, şi iacintie, şi de culoarea focului şi a pucioasei, şi Iisus se împăuna într-un veşmânt de culoarea porumbelului, şi, râzând, îl învinuia pe Iuda că nu ştie niciodată să glumească într-o sfântă seninătate.
Şi în acest moment Jorge, luându-şi de la ochi perechea de vitros ad legendum, a aprins un rug, lucru pentru care Sara adusese lemne, Iefta le adunase, Isaac le descărcase, Iosif le tăiase, şi în timp ce Iacob deschidea puţul şi Daniel se aşeza lângă lac, slugile aduceau apă, Noe vinul, Agar un burduf, Avraam un viţel pe care Raab l-a legat de un stâlp în timp ce Iisus îi dădea funia şi Ilie îi lega picioarele, apoi Absalom l-a luat de păr, Petru a întins spada, Cain l-a omorât, Irod i-a scurs sângele, Sem i-a aruncat măruntaiele şi balega, Iacob a pus uleiul, Molesadon sarea, Antioh l-a pus pe foc, Rebeca l-a fript şi Eva a fost prima care a gustat şi i-a venit rău din asta, dar Adam îi spunea să nu se mai gândească şi îl bătea pe umeri pe Severino care-i sfătuia să adauge ierburi aromate. Apoi Iisus a rupt pâinea, a împărţit peştii, Iacob striga că Esau îi mâncase toată lintea, Isaac mânca un ied la cuptor şi Iona o balenă fiartă, şi Iisus a ţinut post patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.
Între timp toţi intrau şi ieşeau aducând vânat delicios de toate formele şi culorile, din care Veniamin îşi oprea totdeauna partea cea mai mare, şi Măria partea cea mai bună, în timp ce Marta se plângea că trebuia să spele mereu toate farfuriile. Apoi au împărţit viţelul, care între timp devenise foarte mare, şi Ioan a primit capul, Avesalom spinarea, Aaron limba, Samson măseaua, Petru urechile, Holofern fruntea, Lia dosul, Saul gâtul, Iona burta, Tobie fierea, Eva coasta, Măria sânul, Elisabeta vulva, Moise coada, Lot picioarele şi Ezechiel oasele. Între timp, Iisus devora un asin, Sfântul Francisc un lup, Abel o oaie, Eva o murenă, Botezătorul o lăcustă, Faraon un polip (fireşte, mi-am spus eu, dar de ce?) şi David mânca de zor cantaridă, aruncându-se asupra fetei nigra sed formosa, în timp ce Samson sfârteca cu dinţii spinarea unui leu şi Tecla fugea urlând, urmărită de un păianjen negru şi păros. Toţi erau, fără îndoială, beţi acum, şi unul aluneca pe vin, altul cădea în oale rămânând afară doar cu picioarele încrucişate ca doi pari, şi Iisus avea toate degetele negre şi împărţea foi de carte spunând luaţi şi mâncaţi, acestea sunt tainele lui Sinfosie, printre care aceea a peştelui care este fiul lui Dumnezeu şi mântuitorul vostru. Şi toţi beau, Iisus vin de stafide, Iona din cel blond şi tare, Faraon din cel de Sorrento (de ce?), Moise din cel gaditan, Isaac din cel cretan, Aaron din cel adrian, Zaheu din cel arbustin, Tecla din cel arsin, Ioan din cel alban, Abel din cel campan, Măria din cel signin, Raşela din cel florentin.
Adam gâlgâia răsturnat, şi vinul îi ieşea din coastă, Noe îl blestema prin somn pe Cam, Holofern sforăia fără teamă, Iona dormea tun, Petru veghea până la cântatul cocoşului şi Iisus s-a trezit brusc auzindu-i pe Bernardo Gui şi pe Bertrando din Poggetto care se certau pe arsul fetei; şi a strigat, tată, dacă e cu putinţă, ia de la mine paharul acesta! Şi unii turnau prost, alţii beau bine, alţii mureau de râs şi râdeau murind, unii cărau clondire şi alţii beau din paharele altora. Suzana striga că nu şi-ar fi oferit niciodată frumosul ei trup alb chelarului şi lui Salvatore pentru o amărâtă de inimă de bou, Pilat se învârtea prin refector ca un suflet chinuit, cerând apă pentru mâini, şi fra Dolcino, cu pana la pălărie, i-o aducea, apoi îşi deschidea veşmântul hohotind, şi-şi arăta ruşinea roşie de sânge, în timp ce Cain îşi bătea joc de el îmbrăţişând-o pe Margherita din Trento, şi Dolcino se punea pe plâns şi se ducea să-şi sprijine capul de umărul lui Bernardo Gui, numindu-l papă angelic, Ubertino îl mângâia cu un arbore al vieţii, Michele din Cesena cu o pungă de aur, Măriile îl ungeau cu alifii şi Adam îl convingea să muşte dintr-un măr abia scos din cuptor.
Şi atunci s-au deschis bolţile Edificiului, şi a coborât din ceruri Roger Bacon într-o maşinărie zburătoare, singurul homine regente. Apoi David a cântat din ţiteră, Irodiada a dansat cu cele şapte văluri ale sale, şi la fiecare văl care cădea, suna una din cele şapte trâmbiţe şi arăta unul din cele şapte sigilii, până când a rămas doar amicta sole. Toţi spuneau că nu se mai văzuse niciodată o abaţie aşa de veselă, şi Berengario îi ridica fiecăruia veşmântul, bărbat sau femeie, sărutându-i fundul. Şi a început un dans, Iisus îmbrăcat ca un maestru, Ioan ca un custode, Petru ca un reţiar-gladiator, Nemrod ca un vânător, Iuda ca un pârâş, Adam ca un grădinar, Eva ca o ţesătoare, Cain ca un lotru, Abel ca un păstor, Iacob ca un aprod, Zaharia ca un sacerdot, David ca un rege, Işbaal ca un cântăreţ din ţiteră, Iacob ca un pescar, Antioh ca un bucătar, Rebeca precum o purtătoare de apă, Molesadon ca un nătâng, Marta ca o servitoare, Irod ca un nebun de legat, Tobie ca un medic, Iosif ca un tâmplar, Noe ca un beţiv, Isaac ca un ţăran, Iov ca un amărât, Daniel ca un judecător, Tamar ca o târfă, Măria ca o stăpână şi dădea porunci slugilor să aducă alt vin, fiindcă smintitul acela de fiu al ei nu vrea să preschimbe apa în vin.
Atunci Abatele a dat într-o furie, pentru că, spunea el, pusese la cale un banchet atât de frumos şi nimeni nu-i dădea nimic; şi atunci toţi s-au luat la întrecere să-i dea daruri şi să-l umple de bogăţii, un taur, o oaie, un leu, o cămilă, un cerb, un viţel, o iapă, un car solar, bărbia Sfântului Eoban, coada Sfintei Morimonda, uterul Sfintei Arundalina, ceafa Sfintei Burgosina, dăltuită ca o cupă, la vârsta de doisprezece ani, şi o copie din Pentagonum Salomonis. Dar Abatele a început să strige că făcând aşa încercau să-i abată atenţia, şi de fapt îi jefuiau cripta tezaurului, în care acum ne aflam cu toţii, şi că fusese furată o carte foarte preţioasă, care vorbea de scorpioni şi de cele şapte trâmbiţe, şi chema arcaşii regelui Franţei să pună mâna pe toţi cei bănuiţi. Şi au fost găsite, spre ruşinea tuturor, o pânză de toate culorile pe spinarea lui Agar, un sigiliu de aur la Raşela, o oglindă de argint în sânul Teclei, o ţeava de băut sub braţul lui Veniamin, o învelitoare de mătase printre veşmintele Iuditei, o lance în mâna lui Longhin şi nevasta altuia în mâinile lui Abimeleh. Dar cel mai rău a fost când au găsit un cocoş negru la fată, neagră şi atât de frumoasă, precum şi o pisică de aceeaşi culoare, şi i-au spus vrăjitoare şi pseudoapostol, aşa că toţi s-au repezit la ea să o pedepsească. Botezătorul a decapitat-o, Abel a omorât-o, Adam a izgonit-o, Nabucodonosor i-a scris cu o mână de foc semnele zodiacale pe sân, Ilie a răpit-o cu un car de foc, Noe a cufundat-o în apă, Lot a prefăcut-o într-o statuie de sare, Susana a învinuit-o de preacurvie, Iosif a trădat-o cu alta, Anania a aruncat-o într-un cuptor, Samson a pus-o în lanţuri, Pavel a biciuit-o, Petru a răstignit-o cu capul în jos, Ştefan a lapidat-o, Laurenţiu a ars-o pe grătar, Bartolomeu a jefuit-o, Iuda a trădat-o, chelarul a ars-o şi Petru zicea că nimic nu e adevărat. Apoi toţi s-au repezit la corpul acela, aruncând excremente pe el, pârţâindu-i în nas, urinându-i pe cap, vomitându-i pe sâni, smulgându-i părul, lovindu-i spinarea cu făclii aprinse. Corpul fetei, atât de frumos şi de dulce cândva, se desfăcea acum de carne, rupându-se în bucăţi care se aşezau în casetele şi relicvariile de cristal şi de aur ale criptei. Sau nu erau bucăţile din corpul fetei care umpleau cripta, ci erau bucăţi din criptă care, învârtindu-se, alcătuiau treptat-treptat corpul fetei, acum un lucru mineral, şi apoi din nou se desfăceau împrăştiindu-se, praf sfânt din părticele adunate de la o smintită necredinţă. Era ca şi cum un singur corp uriaş s-ar fi despărţit de-a lungul mileniilor în părţile din care era făcut, şi că aceste părţi fuseseră aranjate ca să ocupe întreaga criptă, mai strălucitoare, dar nu deosebită de osuarul călugărilor defuncţi, şi ca şi cum forma substanţială a însuşi corpului omenesc, capodoperă a creaţiunii, s-ar fi fărâmiţat în nenumărate forme întâmplătoare şi separate, devenind astfel imaginea propriului contrariu, formă deloc ideală, ci pământească, din ţărână şi zgaibe puturoase, care nu pot să arate decât moarte şi prăpăd...
Nu mai regăseam acum personajele de la adunare şi darurile pe care le aduseseră, era ca şi cum oaspeţii banchetului erau acum în criptă mumificaţi cu toţii, în propriile lor rămăşiţe, fiecare devenind o diafană sinecdocă a lui însuşi: Raşela ca un os, Daniil ca un dinte, Samson ca o măsea, Iisus ca o fâşie de veşmânt purpuriu. Ca şi cum la sfârşitul adunării sărbătoarea, transformându-se în masacrul fetei, acesta devenise masacrul întregii lumi, şi-i vedeai aici rezultatul de pe urmă, corpurile (ce spun, întregul corp pământesc şi sublunar al acelor comeseni înfometaţi şi însetaţi) prefăcute într-un singur corp mort, sfâşiat şi chinuit precum corpul lui Dolcino după schingiuire, prefăcut într-un scârbos şi strălucitor tezaur, întins cât era de lung, ca pielea unui animal jupuit şi atârnat, care însă ar mai păstra pietrificate, o dată cu pielea, viscerele şi toate organele, chiar şi trăsăturile feţei. Pielea cu fiecare dintre cutele, zbârciturile, cicatricile ei, cu întinderile ei catifelate, cu pădurea părului, de la încheieturi, de pe piept şi de la părţile ruşinoase, ajunse ca o somptuoasă ţesătură de Damasc, şi sânii, unghiile, formaţiile cornoase de la călcâi, firele genelor, materia apoasă a ochilor, pulpa buzelor, arcul subţire al spinării, arhitectura oaselor, totul ajuns la starea de făină nisipoasă, fără ca nimic să-şi fi pierdut propria asemănare şi aranjare între părţi, picioarele golite şi fleşcăite ca nişte cizme, carnea lor aşezată alături cu toate arabescurile de un roşu aprins al venelor, grămada lucioasă a viscerelor, aprinsul şi mucosul rubin al inimii, boabele de mărgăritar ale dinţilor, toţi aşezaţi deopotrivă în şirag, cu limba ca un cercel roşu şi albastru, degetele înşiruite ca nişte luminări, sigiliul ombilicului care să reînnoade covorul întins al pântecelui... În criptă, din toate părţile, parcă îmi rânjea acum, îmi şoptea, mă invita la moarte acest macrocorp risipit prin casete şi relicvarii şi readunat totuşi în uriaşa şi iraţionala lui totalitate, şi era cu toate acestea acelaşi corp care la cină mâncase şi se zbenguise obscen, şi aici îmi părea, în schimb, ca fixat acum în totalitatea ruinii sale surde şi oarbe. Şi Ubertino, apucându-mă de braţ, de simţeam că-mi înfige unghiile în carne, îmi şoptea: „Vezi, e acelaşi lucru, ceea ce mai întâi triumfa în nebunia sa, şi care se delecta în jocul său, e acum aici, pedepsit şi răsplătit, eliberat de vraja pasiunii, înţepenit pe veci, încredinţat gerului veşnic care să-l menţină şi să-l purifice, scăpat de corupţie prin triumful corupţiei, pentru că nimic nu va mai putea preface în praf ceea ce este deja praf şi substanţă minerală, mors est quies viatoris, finis est omnis laboris”.
Dar deodată a intrat în criptă Salvatore, scoţând flăcări ca un pui de drac, şi a strigat:
— Prostule! Nu vezi că asta este fiara cea mare liotarda, din Cartea lui Iov? De ce ţi-e frică, micul meu stăpân? Asta e casio in pastelletto!
Şi, pe, neaşteptate cripta s-a luminat de fulgerări roşietice, şi era din nou bucătăria, dar mai mult decât o bucătărie era partea dinăuntrul unei burţi uriaşe, mucoasă şi vâscoasă, şi în mijloc o fiară neagră ca un corb şi cu o mie de mâini, înlănţuită de un grilaj, care-şi repezea ghearele alea mari ca să-i prindă pe toţi cei din jur, şi cum ţăranul când îi e sete stoarce ciorchinele de strugure, aşa fiara aceea nemaipomenită îi strângea pe cei prinşi, în aşa fel că-i rupea pe toţi cu mâinile, unora picioarele, altora capul, îndopându-se apoi cu ei gata-gata să se înece, râgâind un foc care părea cu mult mai puturos decât pucioasa. Taină nemaipomenită, scena aceea nu-mi mai făcea deloc frică, şi m-am surprins uluit uitându-mă cu sânge rece la „diavolul cel bun” (aşa am gândit) care, la urma urmei, nu era altul decât Salvatore, pentru că despre corpul omenesc muritor, despre patimile sale şi despre corupţia lui ştiam acum totul şi nu mă mai temeam de nimic. Într-adevăr, în lumina aceea a flăcărilor, care părea acum blândă şi sărbătorească, i-am văzut iar pe toţi oaspeţii de la cină, care-şi căpătaseră vechea lor înfăţişare, care cântau spunând că totul o lua din nou de la capăt, şi printre ei fata, întreagă şi foarte frumoasă, care-mi spunea: „Nu e nimic, nu e nimic, o să vezi că pe urmă mă întorc mai frumoasă ca la început, lasă-mă să mă duc doar o clipă să ard pe rug, apoi ne revedem aici înăuntru”. Şi-mi arăta, Dumnezeu să mă ierte, vulva ei, în care am intrat şi m-am pomenit într-o cavernă nespus de frumoasă, care părea valea plăcută a vârstei de aur, plină de ape, de fructe şi de arbori în care creşteau casii in pastelletto. Şi toţi îi mulţumeau Abatelui pentru petrecerea frumoasă, şi-i arătau dragostea şi buna lor dispoziţie luându-l la brânciuri, la şuturi, sfâşiindu-i hainele, întinzându-l la pământ, lovindu-i cârja cu cârjele, în timp ce el râdea şi cerea să nu-l mai gâdile. Şi călări pe cai care scoteau nori de pucioasă pe nări, au intrat fraţii întru viaţă săracă, purtând la brâu pungi pline cu aur cu care prefăceau lupii în miei şi mieii în lupi, şi-i încoronau împăraţi cu îngăduinţa adunării poporului, care preamărea nesfârşita atotputernicie a lui Dumnezeu. „Ut cachinnis dissolvatur, torqueatur rictibus!” a strigat Iisus fluturând coroana de spini.
A intrat papa Ioan, blestemând încurcătura şi spunând:
— Ajunşi aici, nu ştiu cum o s-o mai sfârşim! Dar toţi îl luau în râs şi, cu Abatele în frunte, au ieşit cu porcii ca să caute trufe în pădure. Eu voiam să mă iau după ei, când l-am văzut într-un colţ pe Guglielmo, care ieşea din labirint şi avea în mână un magnet care-l târa cu repeziciune spre miazănoapte.
— Nu mă lăsaţi, maestre! am strigat. Aş vrea şi eu să văd ce este în finis Africae.
— Ai şi văzut! mi-a răspuns Guglielmo, care ajunsese departe.
Şi m-am trezit în vreme ce în biserică se rosteau ultimele cuvinte ale cântecului de îngropăciune:
Lacrimosa dies illa qua resurget ex favilla iudicando homo reus: huic ergo parce deus! Pie Iesu domine dona eis requiem.
Semn că nălucirea mea, dacă nu ţinuse prea mult timp, fulgerătoare ca toate nălucirile, ţinând cât un amen, ţinuse mai puţin decât un Dies irae.

Ziua a şasea
După tertia

în care Guglielmo îi explică lui Adso visul lui

Am ieşit buimăcit prin portalul principal şi m-am trezit în faţa unei mici mulţimi. Erau franciscanii care plecau, şi Guglielmo coborâse ca să îi salute.
M-am alăturat şi eu la saluturile de rămas bun şi la îmbrăţişările frăţeşti. Apoi l-am întrebat pe Guglielmo când aveau să plece ceilalţi, cu prizonierii. Mi-a spus că plecaseră cu o jumătate de oră mai înainte, în vreme ce eu eram în tezaur, poate, m-am gândit, în vreme ce visam.
Am fost mâhnit pentru o clipă, apoi mi-am revenit. Mai bine aşa. N-aş fi putut răbda să văd condamnaţii (vorbesc despre bietul şi nenorocitul de chelar, despre Salvatore şi... desigur despre fată) duşi departe şi pentru totdeauna. Şi apoi eram cu totul tulburat de visul meu, încât înseşi sentimentele mele erau prea îngheţate.
În vreme ce caravana minoriţilor se îndrepta spre poarta de ieşire din incintă, Guglielmo şi cu mine am rămas în faţa bisericii, amândoi melancolici, deşi din motive deosebite. Apoi m-am hotărât să-i povestesc visul maestrului meu. Deşi nălucirea mea din vis a fost atât de încărcată şi de fără rost, mi-o aminteam cu o nemaipomenită limpezime, imagine cu imagine, gest cu gest, cuvânt cu cuvânt. Şi aşa am povestit-o, fără să las nimic deoparte, pentru că ştiam că visele sunt întotdeauna vestiri tainice în care persoanele învăţate pot să citească profeţii dintre cele mai sigure.
Guglielmo m-a ascultat în tăcere, apoi m-a întrebat:
— Tu ştii ce ai visat?
— Ceea ce v-am spus, am răspuns încurcat.
— Da, da, am înţeles. Dar tu ştii că în mare parte ceea ce mi-ai povestit a şi fost scris? Tu ai vârât oameni şi fapte din aceste zile într-un tablou pe care-l cunoşteai deja, întrucât povestea în mare a visului ai citit-o undeva, sau ţi-au povestit-o, când erai mic, la şcoală, în mănăstire. Este Coena Cypriani.
Am rămas încremenit pe moment. Apoi mi-am amintit. Era adevărat! Poate că-i uitasem titlul, dar ce călugăr adult sau călugăraş zvăpăiat n-a surâs sau n-a râs de feluritele apariţii, în proză sau în rime, din această poveste care ţine de tradiţia ritului pascal sau din acele ioca monachorum? Oprită sau hulită de cei mai severi dintre maeştrii novicilor, nu există, cu toate acestea, mănăstire în care călugării să nu şi-o fi spus-o pe şoptite între ei, felurit rezumată sau aranjată, în timp ce alţii şi-o copiau cu pioşenie, susţinând că sub vălul ghiduşiilor ea ascundea tainice învăţături morale; iar alţii o ajutau să se răspândească pentru că, spuneau ei, prin mijlocirea jocului tinerii puteau să păstreze cu uşurinţă în minte episoadele istoriei sfinte. O versiune a ei fusese scrisă în versuri pentru pontiful Ioan al VIII-lea, cu închinarea:,*JL,udere me libuit, ludentem, papa Johannes, accipe. Ridere, şi placet, ipse potes”. Şi se spune că însuşi Carol cel Pleşuv pusese în scenă, în chip de foarte glumeţ mister sacru, o versiune rimată a ei care să-i binedispună la masă pe oamenii lui de curte:
Ridens cădit Gaudericus Zacharias admiratur, supinus in lectulum docet Anastasius...
Câte dojeni nu mi se întâmplase să primesc de la maeştri când recitam fragmente din ea cu tovarăşii mei. Îmi aminteam de un tânăr călugăr de la Melk care spunea că un om virtuos ca Ciprian nu putuse să scrie un lucru atât de neruşinat, o asemenea parodie necredincioasă a Scripturilor, mai cuvenită pentru un necredincios şi pentru un bufon, decât pentru un sfânt martir... De atâţia ani uitasem de jocurile acelea copilăreşti. Cum oare de îmi reapăruse Coena atât de vie în visul meu din ziua aceea? Mă gândisem întotdeauna că visele erau vestiri de la Dumnezeu, sau că cel mult erau bâlbâieli fără rost ale memoriei adormite, privitoare la lucrurile petrecute în timpul zilei. Acum îmi dădeam seama că se pot visa şi cărţi, şi că deci se pot visa şi vise.
— Aş vrea să fiu Artemidor, ca să tălmăcesc cum trebuie visul tău, a spus Guglielmo. Dar mi se pare că şi fără înţelepciunea lui Artemidor este uşor să înţelegi ceea ce s-a întâmplat. Tu ai trăit în zilele acestea, bietul meu copil, un şir de întâmplări în care orice regulă pare să fi fost ocolită. Şi în dimineaţa asta a renăscut în mintea ta adormită amintirea unui soi de comedii în care, chiar şi dacă urmărea altceva, lumea era pusă cu capul în jos. Ai amestecat în ea amintirile tale cele mai proaspete, chinurile tale, spaimele tale. Ai pornit de la acele marginalia ale lui Adelmo, pentru a retrăi un mare carnaval în care totul pare să meargă pe partea greşită, şi cu toate acestea, la fel ca în Coena, fiecare face ceea ce a făcut cu adevărat în viaţă. Şi, la sfârşit, te-ai întrebat, în vis, care este lumea greşită, şi ce vrea să însemneze mersul cu capul în jos. Visul tău nu mai ştia unde era susul şi unde era josul, unde era viaţa şi unde era moartea. Visul tău s-a îndoit de învăţătura pe care ai primit-o.
— Nu eu, am spus plin de virtute, ci visul meu. Dar atunci visele nu sunt veşti de la Dumnezeu, ci sunt închipuiri drăceşti, şi nu au în ele nici un adevăr!
— Nu ştiu, Adso, a spus Guglielmo. Avem atâtea adevăruri în mână, încât în ziua în care va mai veni încă unul care să vrea să scoată un adevăr din visele noastre, atunci chiar că va fi aproape timpul lui Antichrist. Şi cu toate acestea, cu cât mă gândesc mai mult la visul tău, cu atât îl găsesc mai plin de înţeles. Poate nu pentru tine, ci... pentru mine. Iartă-mă că pun stăpânire pe visele tale ca să-mi desfăşor mai departe ipotezele; da, ştiu, e un lucru urât, n-ar fi trebuit făcut... Dar cred că sufletul tău adormit a înţeles mai multe lucruri decât am înţeles eu în şase zile, şi... treaz!
— Adevărat?
— Adevărat. Sau poate nu. Găsesc visul tău revelator, pentru că se potriveşte întru totul cu una dintre ipotezele mele. Dar mi-ai dat un mare ajutor. Mulţumesc.
— Dar ce era în visul meu care să vă intereseze atât de mult? Era fără rost, ca orice vis!
— Avea un alt rost, ca toate visele şi nălucirile. Trebuie citit alegoric sau anagogic.
— Ca Sfintele Scripturi?
— Un vis este o scriptură, şi multe scripturi nu sunt altceva decât vise.

Ziua a şasea
Sexta

în care se reconstituie istoria bibliotecarilor şi se capătă unele informaţii în plus despre cartea misterioasă

Guglielmo a vrut să se suie din nou în scriptorium, de unde abia coborâse. I-a cerut lui Bencio catalogul să-l cerceteze şi l-a răsfoit în grabă.
— Trebuie să fie pe-aici, spunea. Îl văzusem chiar acum o oră... S-a oprit la o pagină. Uite, a spus, citeşte acest titlu.
Sub o singură încatalogare (finis Africae) era un şir de patru titluri, semn că era vorba de un singur volum care cuprindea mai multe texte. Am citit:
I. ar. de dictis cujusdam stulti.
II. syr. libellus alchemicus aegypt.
III. Expositio Magistri Alcofribae de cena beati Cypriani Cartaginesis Episcopi.
IV. Liber acephalus de stupris virginum et meretricum amoribus
— Despre ce este vorba aici? am întrebat.
— Este cartea noastră, mi-a şoptit Guglielmo. Iată de ce visul tău mi-a dat o idee. Acum sunt sigur că asta e. Şi într-adevăr..., răsfoia cu iuţeală paginile de dinainte şi care urmau..., într-adevăr iată cărţile la care mă gândeam, toate împreună. Dar nu asta era ceea ce voiam să controlez. Ascultă. Ai la tine tăbliţa? Bine; trebuie să facem un calcul, şi caută să-ţi aminteşti bine atât cele ce ne-a spus Alinardo alaltăieri, cât şi cele ce am auzit azi-dimineaţă de la Nicola. Aşadar, Nicola ne-a spus că el a venit aici acum vreo treizeci de ani şi Abbone fusese numit abate. Înainte era abate Paolo din Rimini. Aşa e? Să spunem că treaba asta se petrecea prin 1290, un an mai târziu sau mai devreme, nu are importanţă. Apoi Nicola ne-a spus că, atunci când a venit el, Roberto din Bobbio era bibliotecar. Aşa e? După asta moare, şi locul lui este dat lui Malachia, să zicem la începutul acestui secol. Scrie. Există totuşi o perioadă dinaintea venirii lui Nicola, în care Paolo din Rimini este bibliotecar. De când era? Nu ne-a spus-o, putem cerceta registrele abaţiei, dar îmi închipui că sunt la Abate, şi deocamdată n-aş vrea să i le cer. Să presupunem că Paolo fusese ales bibliotecar acum şaizeci de ani, scrie. De ce Alinardo se plânge de faptul că, acum vreo cincizeci de ani, i ce cuvenea lui locul de bibliotecar, şi în schimb i-a fost dat altcuiva? Se gândea la Paolo din Rimini?
— Sau la Roberto din Bobbio! am spus eu.
— S-ar putea. Dar acum ia priveşte catalogul acesta. Ştii că titlurile sunt înscrise, cum ne-a spus Malachia în prima zi, în ordinea cumpărării lor. Şi cine le scrie în catalogul acesta? Bibliotecarul. Deci, după felul cum se schimbă caligrafia în paginile acestea, putem vedea, neîndoielnic, felul cum s-au perindat bibliotecarii. Acum să ne uităm la catalog de la sfârşit, ultima caligrafie este aceea a lui Malachia, foarte gotică, o vezi. Şi umple puţine pagini. Abaţia nu şi-a procurat prea multe cărţi în aceşti ultimi treizeci de ani. Apoi începe un şir de pagini cu o caligrafie tremurătoare, citesc aici clar semnătura lui Roberto din Bobbio, bolnav. Şi aici sunt puţine pagini, Roberto rămâne în slujbă, pare-se, nu prea multă vreme. Şi uite ce găsim acum: pagini şi pagini cu o altă caligrafie, dreaptă şi sigură, o serie de cărţi cumpărate (printre care grupul de cărţi pe care le cercetam mai adineauri), într-adevăr impresionant. Cât trebuie să fi lucrat Paolo din Rimini! Mult, dacă te gândeşti că Nicola ne-a spus că a devenit abate de foarte tânăr. Dar să zicem că în câţiva ani acest cititor împătimit a îmbogăţit abaţia cu atâtea cărţi... Nu ni s-a spus că îi ziceau Abbas agraphicus din cauza acelei ciudate metehne, sau boli, prin care nu era în stare să scrie? Şi atunci cine scria aici? Aş zice că ajutorul lui de bibliotecar. Dar dacă acest ajutor de bibliotecar ar fi fost numit apoi bibliotecar, iată că ar fi continuat să scrie el şi am fi înţeles de ce avem aici atâtea pagini acoperite cu aceeaşi caligrafie frumoasă. Atunci am avea, între Paolo şi Roberto, un alt bibliotecar, ales acum vreo cincizeci de ani, care este tainicul concurent al lui Alinardo, care trăgea nădejdea să-i urmeze el, mai bătrân, lui Paolo. Apoi acesta a dispărut şi, în vreun fel, împotriva aşteptărilor lui Alinardo şi ale altora, în locul lui a fost numit Malachia.
— Dar de ce sunteţi atât de sigur că aceasta este succesiunea adevărată? Chiar admiţând că această caligrafie ar fi a bibliotecarului fără nume, de ce n-ar putea să fie ale lui Paolo titlurile paginilor şi de mai înainte?
— Pentru că între aceste cărţi cumpărate sunt înregistrate toate bulele şi decretalele, care au o dată precisă. Vreau să spun că dacă tu găseşti aici, cum ai să găseşti, Firma cautela a lui Bonifaciu al VIII-lea, datată 1296, ştii că acel text nu a intrat mai înainte de acel an, şi apoi te gândeşti că n-a intrat nici mai târziu. Astfel eu am aici ceva ca nişte pietre militare aşezate de-a lungul anilor, prin care, dacă admit că Paolo din Rimini a ajuns bibliotecar în 1265, şi abate în 1275, şi găsesc apoi că scrierea lui, sau cea a altuia care nu este Roberto din Bobbio, apare în catalog din 1265 până în 1285, descopăr o diferenţă de zece ani.
Maestrul meu era într-adevăr foarte pătrunzător.
— Şi ce concluzie trageţi din această descoperire? l-am întrebat atunci.
— Nici una, mi-a spus, doar nişte premise.
Apoi s-a ridicat şi a vorbit cu Bencio. Acesta stătea foarte grav la locul lui, dar cu un aer foarte nesigur. Era încă la vechea lui masă şi nu îndrăznise s-o ia pe cea a lui Malachia, de lângă catalog. Guglielmo i-a vorbit cu o oarecare răceală. Nu puteam uita scena neplăcută din seara trecută.
— Chiar dacă ai căpătat atâta putere, domnule bibliotecar, cred că vrei să-mi spui un lucru. În dimineaţa aceea în care Adelmo şi alţii au discutat aici despre lucruri rafinate, şi Berengario a pomenit primul despre finis Africae, cineva a spus ceva şi despre Coena Cypriani?
— Da, zise Bencio, nu ţi-am spus? înainte de-a se fi vorbit despre tainele lui Sinfosie chiar Venanzio s-a referit la Coena şi Malachia s-a mâniat, spunând că era o operă neruşinată, şi a amintit că Abatele îi oprise pe toţi s-o citească.
— Abatele, zău? a făcut Guglielmo. Foarte interesant. Mulţumesc, Bencio.
— Aşteptaţi, a spus Bencio, aş vrea să vă spun ceva. Ne-a făcut semn să-l urmăm afară din scriptorium, pe scara care cobora spre bucătării, în aşa fel încât ceilalţi să nu-l audă. Îi tremurau buzele.
— Mi-e frică, Guglielmo, a spus. L-au omorât şi pe Malachia. Acum ştiu prea multe lucruri şi sunt rău văzut de grupul italienilor. Nu mai vor un bibliotecar străin... Mă gândesc că ceilalţi au fost înlăturaţi tocmai de asta... Nu v-am vorbit niciodată de ura lui Alinardo faţă de Malachia, de ranchiunele lui...
— Cine e cel care i-a luat locul cu ani în urmă?
— Asta n-o ştiu, el vorbeşte mereu cam încurcat despre treaba asta, şi apoi e o poveste tare veche. Trebuie să fi murit cu toţii. Dar grupul italienilor din jurul lui Alinardo vorbeşte adesea... vorbea adesea despre Malachia ca despre un om de paie, pus aici de un altul, cu înţelegerea tăinuită a Abatelui... Eu, fără să-mi dau seama, am intrat în jocul vrăjmaş a două tabere... Am înţeles asta abia azi-dimineaţă... Italia este un pământ al conjuraţiilor, aici se otrăvesc papii, şi îţi dai seama ce i se poate întâmpla unui biet om ca mine... Ieri nu înţelesesem asta, credeam că totul e legat de cartea aceea, dar acum nu mai sunt sigur, acela a fost doar un pretext: aţi văzut că volumul a fost regăsit, dar Malachia tot a murit... Eu, trebuie... vreau... aş vrea să fug. Ce sfat îmi daţi?
— Să stai liniştit. Acum vrei sfaturi, aşa-i? Dar aseară păreai stăpânul lumii. Prostule, dacă m-ai fi ajutat ieri, am fi împiedicat această ultimă crimă. Tu i-ai dat lui Malachia cartea care l-a dus la moarte. Dar spune-mi măcar un lucru. Tu ai avut în mână cartea aceea, ai atins-o, ai citit-o? Şi atunci de ce n-ai murit?
— Nu ştiu. Jur, nu am atins-o, sau am atins-o ca s-o iau din laborator, fără s-o deschid, mi-am vârât-o sub tunică şi m-am dus s-o pun în chilie, sub salteaua de paie. Ştiam că Malachia mă supraveghea şi m-am întors numaidecât în scriptorium. Şi după aceea, când Malachia mi-a oferit să fiu ajutorul lui, l-am condus în chilie şi i-am încredinţat cartea. Asta e tot.
— Să nu-mi spui că nici măcar nu ai deschis-o.
— Da, am deschis-o înainte de a o ascunde, ca să fiu sigur că era cu adevărat cea pe care o căutaţi voi. Începea cu un manuscris arab, apoi venea unul care era în siriană, cred, apoi era un text în latină şi în sfârşit unul în greceşte.
Mi-am amintit de prescurtările pe care le văzusem în catalog. Primele două titluri erau notate cu ar. şi syr. Era cartea!
Dar Guglielmo nu avea răbdare.
— Deci l-ai atins şi n-ai murit. Asta înseamnă deci că nu mori dacă-l atingi. Şi despre textul grecesc ce poţi să-mi spui?
— Foarte puţin, doar ca să înţelegi că nu avea titlu, începea ca şi cum ar fi lipsit din el o parte.
— Liber acephalus, a şoptit Guglielmo.
— Am încercat să citesc prima pagină, dar adevărul e că ştiu greceşte foarte puţin, aş fi avut nevoie să pierd mult timp. Şi, în sfârşit, m-a făcut curios o altă trăsătură a cărţii, mai ales a foilor în greceşte. Nu le-am răsfoit cu totul pentru că n-am izbutit. Foile erau, cum să spun, lipite de umezeală, nu se desfăceau prea bine una de alta. Şi asta pentru că pergamentul era ciudat... mai moale decât alte pergamente, felul cum prima pagină era roasă, aproape se fărâmiţa, era... În sfârşit, ciudat.
— Ciudat, vorba pe care a folosit-o şi Severino, a spus Guglielmo.
— Pergamentul nu părea pergament... Părea pânză, dar era delicată..., adăugă Bencio.
— Hârtie de in, sau pergamin de pânză, a spus Guglielmo. N-ai mai văzut niciodată aşa ceva?
— Am auzit vorbindu-se, dar nu cred să fi văzut. Se spune că e foarte scumpă şi nu prea rezistentă. Din pricina asta se foloseşte puţin. O fac arabii, nu-i aşa?
— Ei au fost primii. Dar o fac şi aici, în Italia, la Fabriano. Dar şi... Dar sigur, sigur că da! Lui Guglielmo îi scăpărau ochii. Ce frumoasă şi interesantă revelaţie! Bravo, Bencio, îţi mulţumesc. Da, îmi închipui că aici în bibliotecă hârtia de in e rară, pentru că n-au venit manuscrise prea recente. Şi apoi mulţi se tem că nu supravieţuieşte de-a lungul secolelor ca pergamentul, şi poate că e adevărat. Să ne închipuim că aici voiau ceva care să nu fie mai rezistent decât bronzul... Pergamin de pânză, deci? Bine, adio. Şi fii liniştit. Tu nu eşti în primejdie.
— E adevărat, frate Guglielmo? Pot să fiu sigur?
— Poţi să fii sigur. Dacă-ţi vezi de treaba ta. Şi aşa ai pricinuit prea multe necazuri.
Ne-am îndepărtat de scriptorium, lăsându-l pe Bencio dacă nu liniştit, măcar potolit.
— Prostul! a spus Guglielmo printre dinţi, în timp ce ieşeam. Puteam să fi rezolvat totul dacă nu se amesteca el...
L-am găsit pe Abate în refector. Guglielmo i-a ţinut calea şi a cerut să-i vorbească. Abbone n-a mai putut să amâne şi ne-a dat întâlnire, după puţină vreme, în locuinţa sa.

Ziua a şasea
Nona

în care Abatele refuză să-l asculte pe Guglielmo, vorbeşte despre limbajul pietrelor preţioase şi manifestă dorinţa de a nu se mai face cercetări în cazul acelor triste întâmplări

Locuinţa Abatelui era deasupra capitulului, şi de la fereastra sălii, mare şi fastuoasă, în care el ne-a primit, se puteau vedea, în ziua senină şi vântoasă, dincolo de acoperişul bisericii abaţiale, formele Edificiului.
Abatele, în picioare în faţa unei ferestre, tocmai sta şi-l privea cu plăcere, şi ni l-a arătat cu un gest măreţ.
— Admirabilă lucrare, a spus, rezumând în proporţiile sale regula de aur care a stat la temelia construcţiei. A fost sprijinită pe trei planuri, pentru că trei este numărul Sfintei Treimi, trei au fost îngerii care l-au vizitat pe Avraam, zilele pe care Iona le-a petrecut în burta peştelui uriaş, cele pe care Iisus şi Lazăr le-au petrecut în mormânt, de trei ori a cerut Iisus Tatălui Ceresc să ia de la el cupa cea amară, şi tot de atâtea ori s-a retras să se roage cu apostolii. De trei ori s-a lepădat Petru de el şi de trei ori li s-a arătat alor lui după înviere. Trei sunt virtuţile teologale, trei limbile sacre, trei părţile inimii, trei clasele de creaturi cu intelect, îngeri, oameni şi diavoli, trei felurile de sunet, vox, flatus, pulsus, trei epocile istoriei omeneşti, înainte, în timpul şi după lege.
— Minunat concept de corespondenţe mistice, a încuviinţat Guglielmo.
— Dar şi forma pătrată, a urmat Abatele, este plină de învăţături spirituale. Patru sunt punctele cardinale, anotimpurile, elementele, şi caldul, frigul, umedul şi uscatul, naşterea, creşterea, maturitatea şi bătrâneţea, şi speciile cereşti, pământeşti, din aer şi din apă ale animalelor, culorile alcătuitoare ale curcubeului, numărul anilor pentru a face unul bisect.
— Ah, da, a spus Guglielmo, şi trei plus patru fac şapte, număr mai mistic decât oricare altul, în vreme ce trei înmulţit cu patru face doisprezece, ca şi apostolii, şi doisprezece ori doisprezece face o sută patruzeci şi patru, care este numărul celor aleşi.
Şi la această ultimă dovadă de cunoaştere mistică a lumii hiperuranice a numerelor, Abatele n-a mai avut nimic de spus. Ceea ce i-a dat lui Guglielmo putinţa să vină la problema care îl interesa.
— Ar trebui să vorbim despre ultimele întâmplări, la care m-am gândit vreme îndelungată.
Abatele a întors spatele ferestrei şi l-a înfruntat pe Guglielmo cu un chip aspru.
— Poate prea îndelungată. Îţi mărturisesc, frate Guglielmo, că mă aşteptam mai mult de la domnia ta. De când ai venit au trecut aproape şase zile, patru călugări au murit, în afară de Adelmo, doi au fost arestaţi de Inchiziţie — a fost dreptate, desigur, dar am fi putut să ocolim această ruşine, dacă inchizitorul n-ar fi fost silit să se ocupe şi de delictele dinainte — şi, în sfârşit, întâlnirea de care a trebuit să am grijă, şi tocmai din pricina acestor sminteli a dat rezultate atât de nefericite... Eşti de aceeaşi părere cu mine, cred, că aş fi putut să mă aştept la o cu totul altă dezlegare a acestor încurcături când te-am rugat să faci cercetări asupra morţii lui Adelmo...
Guglielmo a tăcut încurcat. Desigur, Abatele avea dreptate. Am spus la începutul acestei povestiri că maestrului meu îi plăcea să-i uimească pe ceilalţi cu repeziciunea deducţiilor sale, şi era firesc ca mândria lui să fie rănită când era învinuit, şi nici măcar pe nedrept, de încetineală.
— E adevărat, a încuviinţat el, nu am mulţumit aşteptările domniei tale, dar îţi voi spune de ce, înălţimea ta. Aceste crime nu se trag de la vreo vrajbă sau de la vreo vendetta între călugări, ci sunt legate de fapte care vin la rândul lor din istoria de demult a abaţiei...
Abatele l-a privit cu nelinişte.
— Ce vrei să spui? înţeleg şi eu că dezlegarea nu se află în povestea nenorocită a chelarului, care s-a încrucişat cu o altă poveste. Dar cealaltă, cealaltă pe care poate că o cunosc, dar despre care nu pot să vorbesc... nădăjduiam că domnia ta ai fi putut s-o vezi limpede, şi că ai fi putut să îmi vorbeşti dumneata de ea...
— Înălţimea ta se gândeşte la unele întâmplări despre care a auzit la spovedanie...
Abatele şi-a întors privirea în altă parte, şi Guglielmo a continuat:
— Dacă magnificenţa voastră vrea să ştie că eu ştiu, fără s-o ştiu de la magnificenţa voastră, că au existat legături necuviincioase între Berengario şi Adelmo, şi între Berengario şi Malachia, ei bine, acestea le ştiu cu toţii în abaţie...
Abatele a rostit puternic:
— Nu cred că este de folos să pomenim de asemenea lucruri de faţă cu novicele acesta. Şi nu cred, la întâlnirea aceasta, că dumneata mai ai nevoie de el ca secretar. Ieşi, băiete, mi-a spus pe un ton poruncitor.
Am ieşit cu umilinţă. Dar, curios cum eram, m-am tupilat în spatele uşii sălii, pe care am lăsat-o întredeschisă, aşa încât să pot auzi pe mai departe discuţia lor.
Guglielmo a vorbit din nou:
— Deci, aceste legături necuviincioase, dacă au avut totuşi loc, au avut prea puţin amestec cu aceste întâmplări atât de dureroase. Cheia este alta, şi mă gândeam că domnia ta şi-o închipuise. Totul se desfăşoară în jurul furtului şi stăpânirii unei cărţi, care era ascunsă în finis Africae şi care acum s-a întors la loc datorită lui Malachia, fără însă, aşa cum s-a văzut, ca şirul de crime să ia sfârşit.
A urmat o tăcere îndelungată, apoi Abatele a început să vorbească cu o voce întreruptă şi nesigură, ca o persoană uluită de aflarea unei veşti neaşteptate.
— Nu, nu se poate... Dar domnia ta... domnia ta cum de ai aflat de finis Africae? Ai trecut peste opreliştea mea şi ai intrat în bibliotecă?
Guglielmo ar fi trebuit să spună adevărul şi Abatele s-ar fi mâniat peste măsură. Nu voia, era limpede, să mintă. A ales calea de a răspunde la întrebare cu o altă întrebare.
— Nu mi-a spus magnificenţa voastră, în timpul primei noastre întâlniri, că unui om ca mine, care îl descrisese atât de bine pe Brunello fără să-l fi văzut niciodată, nu i-ar fi fost prea greu să se gândească la locuri unde nu se poate ajunge?
— Aşa este, a spus Abatele. Dar de ce gândeşti cele ce gândeşti?
— Cum s-a ajuns aici e lung de povestit. Dar s-au făptuit o serie de crime pentru a-i împiedica pe mulţi să descopere ceva ce nu trebuia descoperit. Acum toţi cei care ştiau câte ceva despre secretele bibliotecii, pe drept sau prin fraudă, au murit. Rămâne doar o singură persoană, domnia ta.
— Vrei să spui, adică... să spui că...
Abatele vorbea ca unul pe care l-au prins dracii şi-l înţeapă cu furcile în fund.
— Să nu mă înţelegi greşit, a spus Guglielmo, care probabil că tocmai asta voia să insinueze, spun că există cineva care ştie şi care vrea ca nici un altul să nu mai ştie. Domnia ta eşti ultimul care ştie, aşa că domnia ta ar putea fi următoarea victimă. Numai dacă nu-mi spui ceea ce ştii despre cartea aceea oprită şi, mai ales, cine din abaţie care ar mai putea să ştie cât ştii şi domnia ta, sau poate mai multe, despre bibliotecă.
— E frig aici, a spus Abatele. Să ieşim.
Eu m-am îndepărtat repede de la uşă şi am aşteptat în capul scării care ducea în jos. Abatele m-a văzut şi mi-a zâmbit.
— Câte lucruri înspăimântătoare trebuie să fi auzit acest tânăr călugăr în zilele din urmă! Capul sus, băiete, nu te lăsa doborât. Mi se pare că s-a născocit mult mai mult decât s-a întâmplat cu adevărat...
A ridicat o mână şi a lăsat ca lumina zilei să lumineze un inel strălucitor pe care-l purta în inelar, însemn al puterii ce-o avea. Inelul a răspândit peste tot fulgerul pietrelor sale.
— Îl recunoşti, nu-i aşa? mi-a spus. Simbol al autorităţii mele, dar şi al poverii pe care o port: Nu este o podoabă, ci o strălucită culegere a cuvintelor lui Dumnezeu, care mi-au fost date în pază. A atins cu degetul piatra, sau mai bine zis triumful pietrelor de tot felul care alcătuiau acea minunată capodoperă a artei umane şi a naturii. Iată ametistul, a spus, care este oglinda umilinţei, şi ne aminteşte de nevinovăţia şi de dulceaţa Sfântului Matei; iată calcedoniul, însemn al milei, simbolul milei lui Iosif şi a Sfântului Iacob cel mare; iată matostatul, care doreşte să ai credinţă, legat de Sfântul Petru; şi sardonica, semn al martirajului, care ne aminteşte de Sfântul Bartolomeu; iată safirul, speranţă şi contemplaţie, piatra Sfântului Andrei şi a Sfântului Pavel; şi beriliul, doctrină sănătoasă, ştiinţă şi răbdare, virtuţile Sfântului Toma... Ce încântător este limbajul pietrelor preţioase, a urmat el, absorbit de viziunea sa mistică, pe care lapidariile tradiţiei le-au tradus din paftaua lui Aaron şi descrierea Ierusalimului ceresc făcută în cartea Apostolului. Pe de altă parte, zidurile Sionului erau încărcate de aceleaşi bijuterii care împodobeau pieptarul fratelui lui Moise, şi numai granatul, agata şi onixul, citate în Exod, sunt înlocuite în Apocalipsă de calcedoniul, sardonica, crisoprazul şi iacintul.
Guglielmo a vrut să deschidă gura, dar Abatele l-a făcut să tacă, urmându-şi propriul discurs:
— Îmi amintesc un litanial în care fiecare piatră era descrisă şi rimată în cinstea Sfintei Fecioare. Acolo se vorbea de inelul ei de logodnă ca de un poem simbolic, strălucind de adevăruri înalte, spuse în limbajul prescurtat al pietrelor care-l înfrumuseţau. Matostat pentru credinţă, calcedoniu pentru milă, smarald pentru neîntinare, sardonică pentru nevinovăţia vieţii virginale, rubinul pentru sufletul sângerând pe calvar, topazul, a cărui scânteiere bogată aminteşte de nenumăratele minuni ale Măriei, iacint pentru milă, ametist, cu amestecurile sale de roşu şi albastru, pentru dragostea întru Domnul Dumnezeu... Dar în căsuţa pietrelor erau încrustate şi alte substanţe, nu mai puţin grăitoare, precum cristalul, care aminteşte de castitatea sufletului şi a trupului, liguriul, care seamănă cu ambra, simbol al dreptei măsuri, şi piatra magnetică, aceea care atrage fierul, aşa cum Fecioara Măria atinge coardele sufletelor pocăite cu arcuşul bunătăţii sale. Toate substanţe care, cum vedeţi, împodobesc, chiar şi într-o foarte mică şi nespus de umilă măsură, şi bijuteria mea. Mişca inelul şi scălda ochii mei cu şuvoaiele sale de scântei, ca şi cum ar fi vrut să mă ameţească.
— Minunat limbaj, nu-i aşa? Pentru alţi cuvioşi părinţi pietrele înseamnă şi alte lucruri, pentru papa Inocenţiu al III-lea rubinul vesteşte calmul şi răbdarea, iar granatul caritatea. Pentru Sfântul Brunone acvamarinul strânge la un loc ştiinţa teologică în virtutea celor mai curate străluciri ale sale. Turcoaza înseamnă bucurie, piatra sardonică evocă serafimii, topazul heruvimii, matostatul tronurile, cristalul stăpânirile, safirul virtuţile, onixul puterile, beriliul principatele, rubinul arhanghelii şi smaraldul îngerii. Limbajul nestematelor este felurit, fiecare dintre ele vesteşte mai multe adevăruri, după felul cum este aleasă citirea lor, şi după împrejurările şi locurile în care apar. Şi cine hotărăşte care este modul de interpretare şi care este contextul cel mai potrivit? Tu o ştii, băiete, te-au învăţat: este autoritatea, comentatorul dintre toţi cel mai înzestrat cu prestigiu şi deci cu sfinţenie. Altfel cum să interpretezi semnele atât de numeroase pe care lumea le aşază sub ochii noştri de păcătoşi, cum să nu cădem în capcanele înşelăciunii pe care ni le întinde diavolul? Ia seama, ciudat cât de rău este văzut de diavol limbajul nestematelor, stă martoră Sfânta Hildegarda. Fiara dezgustătoare vede în el un mesaj care se iluminează prin înţelesuri şi niveluri de înţelepciune deosebite, şi ar vrea să-l răstoarne, pentru că el, duşmanul, descoperă în strălucirea pietrelor ecoul minunilor pe care le avea în stăpânirea sa înainte de cădere, şi înţelege că aceste străfulgerări sunt date de focul care este chinul său.
Mi-a întins inelul să-l sărut şi eu am îngenuncheat. M-a mângâiat pe cap:
— Aşa că tu, băiete, uită lucrurile, fără îndoială greşite, pe care le-ai auzit zilele acestea. Ai intrat în ordinul cel mai mare şi mai nobil dintre toate, un abate al acestui ordin sunt eu, şi tu eşti sub jurisdicţia mea. Aşa că ascultă porunca: uită, şi fie ca buzele tale să se pecetluiască pentru totdeauna. Jură.
Tulburat, subjugat, aş fi jurat, desigur. Şi tu, bunul meu lector, n-ai putea acum citi această fidelă cronică a mea. În clipa aceea s-a amestecat Guglielmo şi poate nu ca să mă oprească să jur, ci dintr-o pornire firească, din supărare, ca să-l întrerupă pe Abate, ca să risipească acea vrajă pe care el o crease într-adevăr:
— Ce legătură are băiatul cu asta? Eu am pus o întrebare, eu ţi-am atras atenţia asupra unei primejdii, eu ţi-am cerut să-mi dai un nume... Ai vrea acum să sărut şi eu inelul şi să uit toate câte le-am aflat şi toate câte le bănuiesc?
— Oh, dumneata... a spus cu melancolie Abatele, nici nu mă aştept de la un călugăr cerşetor să înţeleagă frumuseţea tradiţiilor noastre, sau să respecte reţinerea, secretele, tainele milei... da, ale milei, şi sentimentul de onoare, şi făgăduinţa de tăcere pe care se clădeşte măreţia noastră... Dumneata mi-ai înşirat o poveste ciudată, o poveste de necrezut. O carte interzisă, pentru care se omoară în lanţ, cineva care ştie ceea ce numai eu ştiu... Nebunii, concluzii fără rost şi dăunătoare. Vorbeşte despre asta, dacă vrei, nimeni n-are să te creadă. Şi dacă totuşi vreo părticică din închipuita dumitale reconstituire ar fi adevărată... ei, bine, acum totul revine sub controlul meu şi responsabilitatea mea. Voi controla, am mijloace pentru acest lucru şi am şi autoritatea trebuincioasă. Am făcut rău, încă de la început, să cer unui străin, chiar dacă era un înţelept, şi un om demn de încredere, să cerceteze nişte lucruri care sunt numai de competenţa mea. Dar dumneata ai înţeles asta, mi-ai spus, eu socoteam la început că era vorba de violarea jurământului castităţii, şi voiam (ce imprudent am fost) ca un altul să-mi spună ceea ce auzisem de fapt la spovedanie. Bine, acum mi-ai spus asta. Iţi mulţumesc foarte mult pentru ceea ce ai făcut, sau ai încercat să faci. Întâlnirea legaţiilor a avut loc, misiunea dumitale la noi a luat sfârşit. Îmi închipui că eşti aşteptat cu nerăbdare la curtea imperială, nu se lipseşte cineva prea mult de un om ca domnia ta. Iţi dau îngăduinţa să părăseşti abaţia. Poate că azi e prea târziu, nu aş vrea să călătoreşti după apusul soarelui, drumurile nu sunt sigure. Ai să pleci mâine dimineaţă în zori. Oh, să nu-mi mulţumeşti, a fost o bucurie să te avem printre fraţii noştri şi să te onorăm cu ospitalitatea noastră. Te poţi retrage cu novicele domniei tale, ca să puteţi pregăti bagajele. Vă voi saluta din nou mâine în zori. Mulţumesc din toată inima. Fireşte, nu este nevoie să mai continui pe mai departe cercetările domniei tale. Nu-i mai chinuiţi pe călugări. Duceţi-vă.
Era mai mult decât un rămas bun, era o izgonire. Guglielmo a salutat şi am coborât scările.
— Ce înseamnă asta? am întrebat. Nu mai înţeleg nimic.
— Încearcă să formulezi o ipoteză. Ar fi trebuit să fi învăţat cum se face.
— Dacă e aşa, atunci am învăţat că trebuie să formulez cel puţin două ipoteze, una în opoziţie cu cealaltă, şi amândouă de necrezut. Bine, atunci...
Am înghiţit: făcutul ipotezelor îmi dădea un sentiment neplăcut.
— Prima ipoteză, Abatele ştia deja totul şi bănuia că dumneavoastră n-o să descoperiţi nimic. V-a dat prima însărcinare când a murit Adelmo, dar treptat-treptat a înţeles că povestea era mult mai încurcată, că-l amesteca întrucâtva şi pe el, şi nu vrea ca dumneavoastră să descoperiţi această combinaţie. A doua ipoteză, Abatele n-a bănuit niciodată nimic (despre ce, de altfel, nu ştiu, pentru că nu ştiu la ce vă gândiţi dumneavoastră). Dar în orice caz se gândea mai departe că totul se datora unei vrajbe între... Între nişte călugări sodomiţi... Acum însă dumneavoastră i-aţi deschis ochii, el a înţeles pe neaşteptate ceva cutremurător, s-a gândit la un nume, are o idee neîndoielnică despre vinovatul acestor crime. Dar ajuns aici vrea să dezlege problema singur, şi vrea să vă înlăture, pentru a salva onoarea abaţiei.
— Bine lucrat. Începi să chibzuieşti bine. Dar vezi deja că în amândouă cazurile Abatele nostru este preocupat de buna reputaţie a mănăstirii sale. Ucigaş sau victimă pregătită, ce-o fi, nu vrea să strecoare dincolo de munţii aceştia ştiri defăimătoare despre această sfântă comunitate. Omoară-i călugării, dar nu atinge onoarea acestei abaţii. Ah, pe... Guglielmo începea să se înfurie. Lepădătura aia de feudal, păunul ăla care a devenit celebru pentru că a făcut pe cioclul la Aquinate, burduful ăla umflat, care există doar pentru că are un inel gros ca un fund de pahar. Neam de fălos, neam de făloşi şi de împăunaţi voi toţi ăştia din Cluny, mai rău decât principii, mai baroni ca baronii.
— Maestre, am îndrăznit eu, jignit, pe ton de dojana.
— Tu să taci, că eşti din acelaşi aluat cu ei. Voi nu sunteţi oameni simpli, nici feciori de oameni simpli. Dacă vă pică un ţăran, îl primiţi poate, dar, am văzut ieri, nu vă sfiiţi să-l daţi braţului secular. Dar pe unul de-ai voştri, nu, trebuie acoperit, Abbone e-n stare să-l descopere pe nenorocit şi să-l străpungă cu pumnalul în faţa tezaurului, şi să-i împartă rinichii în relicvariile sale, pentru ca onoarea abaţiei să fie salvată... Un franciscan, un minorit plebeu care descoperă viermuiala criminală din această sfântă casă? Ah, nu, Abbone nu-l poate îngădui pe lângă el cu nici un preţ. Mulţumesc, frate Guglielmo, împăratul are nevoie de domnia ta, ai văzut ce inel frumos port în deget, la revedere. Dar acum provocarea nu e numai între mine şi Abbone, ci între mine şi toată afacerea, eu nu ies din această incintă înainte de a fi aflat totul. Vrea să plec mâine dimineaţă? Bine, el e stăpânul casei, dar până mâine eu trebuie să ştiu. Sunt dator.
— Sunteţi dator? Dar cine vă obligă, acum?
— Nimeni nu ne obligă să ştim, Adso. Eşti dator, asta e tot, chiar dacă cu preţul de a înţelege greşit.
Eram încă zăpăcit şi umilit din pricina cuvintelor lui Guglielmo împotriva ordinului meu şi a abaţilor săi. Şi am încercat să-i dau în parte dreptate lui Abbone formulând o a treia ipoteză, artă în care devenisem, mi se părea, foarte priceput.
— Nu v-aţi gândit şi la o a treia posibilitate, maestre, am spus. Am notat zilele acestea, şi azi dimineaţă ne-a părut limpede, după mărturiile lui Nicola şi şoaptele pe care le-am adunat în biserică, nu demult, că există un grup de călugări italieni care rabdă cu mânie succedarea bibliotecarilor străini, care-l învinuiesc pe Abate că nu respectă tradiţia şi care, după câte am înţeles, se ascund în spatele bătrânului Alinardo, împingându-l înainte ca pe un stindard pentru a cere un alt fel de conducere pentru abaţie. Am înţeles foarte bine lucrurile acestea, pentru că şi un novice a auzit în mănăstirea lui atâtea discuţii şi aluzii la comploturi de acest soi. Şi atunci poate că Abatele se teme că descoperirile dumneavoastră pot oferi o armă duşmanilor lui, şi vrea să pună ordine în toate astea cu mare băgare de seamă.
— S-ar putea. Dar tot un burduf umflat rămâne, şi până la urmă au să-l omoare.
— Dar dumneavoastră ce credeţi de judecăţile mele?
— Am să-ţi spun mai târziu.
Eram în porticul mănăstirii, vântul se făcuse tot mai mânios, lumina tot mai scăzută, chiar dacă nona abia trecuse. Ziua se apropia de sfârşit şi ne rămânea destul de puţin timp. La vesper Abatele urma, desigur, să-i încunoştinţeze pe călugări că Guglielmo nu mai avea dreptul să pună întrebări şi să intre pretutindeni.
— E târziu, a spus Guglielmo, şi când ai prea puţin timp, este o nenorocire să-ţi pierzi calmul. Va trebui să procedăm ca şi cum am avea la dispoziţie întreaga eternitate. Am o problemă de rezolvat, cum să intrăm în finis Africae, pentru că acolo trebuie să se afle răspunsul de pe urmă. Apoi trebuie să salvăm un om, nu m-am hotărât încă pe care. În sfârşit, trebuie să ne aşteptăm la ceva şi din partea grajdurilor, la care tu vei sta cu ochii ţintă... Ia te uită câtă mişcare...
Într-adevăr, spaţiul între Edificiu şi mănăstire era neobişnuit de însufleţit. Un novice, ceva mai înainte, care venea de la locuinţa Abatelui, dăduse fuga spre Edificiu. Acum de-acolo ieşea Nicola, care se îndrepta spre dormitoare. Într-un colţ, grupul de dimineaţă, Pacifico, Aymaro şi Pietro stăteau şi vorbeau pe şoptite cu Alinardo, ca să-l convingă parcă de ceva.
Apoi au părut a lua o hotărâre, Aymaro l-a sprijinit pe Alinardo, încă nehotărât, şi s-a îndreptat cu el spre locuinţa abaţială. Tocmai intrau când Nicola a ieşit de la dormitoare, ducându-l pe Jorge în aceeaşi direcţie. I-a văzut pe cei doi care intrau, i-a şoptit ceva lui Jorge la ureche, bătrânul a clătinat din cap, şi au mers mai departe, oricum, spre capitul.
— Abatele ia situaţia în mână, a şoptit Guglielmo cu scepticism. Din Edificiu ieşeau alţi călugări care ar fi trebuit să stea în scriptorium, urmaţi apoi imediat Bencio care ne-a venit în întâmpinare, tot mai frământat.
— E agitaţie în scriptorium, ne-a spus, nimeni nu lucrează, toţi discută pe furiş între ei... Ce se întâmplă?
— Se întâmplă că persoanele care până azi dimineaţă puteau fi foarte bine bănuite au murit cu toatele. Până ieri toţi se uitau urât la Berengario, prost şi necredincios şi stricat, apoi la chelar, eretic suspect, apoi la Malachia, aşa de rău văzut de toţi... Acum nu mai au la cine să se uite, şi au cât mai degrabă nevoie să-şi găsească un duşman sau un ţap ispăşitor. Şi fiecare îl bănuieşte pe celălalt, unora le e frică, aşa cum ţi-e şi ţie, alţii s-au hotărât să-i sperie pe alţii. Sunteţi cu toţii prea tulburaţi. Adso, uită-te din când în când la grajduri. Eu mă duc să mă odihnesc.
Ar fi trebuit să rămân încremenit: să se ducă să se odihnească deşi mai aveam doar puţine ore la îndemână, nu mi se părea hotărârea cea mai înţeleaptă. Dar acum îl cunoşteam pe maestrul meu. Cu cât trupul lui era mai destins, cu atât mintea lui fierbea mai vârtos.

Ziua a şasea
Între vesper şi completa

unde se povesteşte pe scurt despre lungi ore de rătăcire

Îmi este greu să povestesc cele ce s-au întâmplat în orele care au urmat, între vesper şi completa.
Guglielmo lipsea. Eu umblam fără rost în jurul grajdurilor, dar fără să bag de seamă nimic nefiresc. Grăjdarii aduceau îndărăt caii, neliniştiţi de vânt, dar în rest totul era liniştit.
Am intrat în biserică. Toţi se aflau la locurile lor în strane, dar Abatele a băgat de seamă lipsa lui Jorge. Cu un gest a amânat începutul slujbei. A cerut să vină Bencio ca să-l trimită să-l caute. Bencio nu era. Cineva a spus că s-ar putea să fie în scriptorium pentru închiderea uşilor. Abatele a răspuns, plictisit, că Bencio nu închidea nimic, pentru că nu cunoştea regula.
Aymaro din Alexandria s-a ridicat de la locul lui:
— Dacă sfinţia voastră îngăduie, mă duc eu să-l chem.
— Nu ţi-a cerut nimeni, a spus Abatele tăios, şi Aymaro s-a aşezat din nou, nu fără să fi aruncat o privire greu de descris lui Pacifico din Tivoli.
Abatele l-a chemat pe Nicola, care nu era. I-au amintit că pregătea cina şi el a avut un gest de neplăcere, ca şi cum îl agasa să arate tuturor că se găseşte într-o stare de iritare.
— Îl vreau aici pe Jorge! a strigat. Căutaţi-l! Du-te tu, a poruncit maestrului novicilor.
Altcineva i-a atras atenţia că lipsea şi Alinardo.
— Ştiu asta, a spus Abatele, e bolnav.
Mă găseam alături de Pietro din Sant’Albano, şi l-am auzit spunând vecinului său, Gunzo din Nola, într-o limbă din Italia centrală, pe care o înţelegeam în parte.
— Cred şi eu, azi, când a ieşit după colocviu, bietul bătrân era răscolit. Abbone se poartă ca târfa de la Avignon!
Novicii erau zăpăciţi, sensibilitatea lor de copilandri neştiutori îi făcea totuşi să presimtă încordarea care domnea în cor, cum o presimţeam şi eu. Au trecut câteva momente lungi de tăcere şi de încurcătură. Abatele a poruncit să se recite câţiva psalmi şi a amintit la întâmplare trei, care nu erau prescrişi de regulă pentru vesper. Toţi s-au privit unul pe altul, apoi au început să se roage încet. S-a întors maestrul novicilor urmat de Bencio, care s-a dus la locul lui cu capul în jos. Jorge nu era în scriptorium, şi nu era nici în chilia lui. Abatele a poruncit ca slujba să înceapă.
La sfârşit, înainte ca toţi să coboare la cină, m-am dus să-l chem pe Guglielmo. Sta întins pe patul lui, îmbrăcat, nemişcat. A spus că nu credea că e aşa târziu. I-am povestit pe scurt ce se întâmplase. A scuturat din cap.
La uşa refectorului l-am văzut pe Nicola, care cu câteva ceasuri înainte îl însoţise pe Jorge. Guglielmo l-a întrebat dacă bătrânul intrase numaidecât la Abate. Nicola a spus că trebuise să aştepte multă vreme afară la uşă, pentru că în sală erau Alinardo şi Aymaro din Alexandria. După ce Jorge intrase, rămăsese înăuntru câtva timp şi el îl aşteptase. Apoi ieşise şi ceruse să fie dus la biserică, un ceas înainte de vesper, care era încă goală.
Abatele ne-a văzut că vorbeam cu chelarul: — Frate Guglielmo, a ameninţat el, încă mai faci cercetări? I-a făcut semn să se aşeze la masa lui, ca de obicei. Ospitalitatea benedictină era sfântă.
Cina a fost mai tăcută ca de obicei şi tristă. Abatele mânca în silă, covârşit de gânduri negre. La sfârşit le-a spus călugărilor să se grăbească pentru completa.
Alinardo şi Jorge tot mai lipseau. Călugării îşi arătau locul gol al orbului, vorbind în şoaptă. La sfârşitul slujbei Abatele i-a îndemnat pe toţi să rostească o rugăciune specială pentru sănătatea lui Jorge din Burgos. Nu a fost clar dacă vorbea de sănătatea trupească sau despre sănătatea eternă. Toţi au înţeles că o nouă nenorocire se pregătea să se abată peste comunitate. Apoi Abatele a poruncit fiecăruia să se grăbească, cu mai multă sârguinţă decât altă dată, ca să ajungă în patul lui. A mai poruncit ca nimeni, şi a lăsat glasul greu pe cuvântul nimeni, să nu se mai plimbe afară din dormitoare. Novicii, speriaţi, au ieşit primii, cu gluga pe ochi, capul plecat, fără să schimbe între ei vorbele, loviturile cu coatele, zâmbetele, strâmbăturile răutăcioase şi furişe cu care se întărâtau de obicei (pentru că novicele, deşi călugăr tânăr, este tot un băieţandru, şi prea puţin contează dojenile maestrului, care nu poate să împiedice ca adesea ei să se poarte ca nişte copii, cum o cere vârsta lor crudă).
Când au ieşit adulţii, m-am prins, fără să am aerul, de grupul care acum se caracteriza în ochii mei ca fiind cel al „italienilor”.
Pacifico îi şoptea lui Aymaro:
— Ba ar putea să ştie, şi să ştie că de unde e nu se va mai întoarce niciodată. Poate că bătrânul a vrut prea mult, şi Abbone nu-l mai vrea pe el...
În timp ce eu şi cu Guglielmo ne prefăceam că ne întoarcem în casa peregrinilor, îl vedeam pe Abate cum intra din nou în Edificiu prin uşa refectorului, încă deschisă. Guglielmo m-a sfătuit să aştept o clipă, apoi, când esplanada s-a golit de orice suflare omenească, mi-a cerut să-l urmez. Am străbătut în grabă locurile goale şi am intrat în biserică.

Ziua a şasea
După completa

în care, ca din întâmplare, Guglielmo descoperă secretul intrării în finis Africae

Ne-am pitit, ca doi ucigaşi, lângă intrare, în spatele unei coloane, de unde se putea vedea capela cu hârcile.
— Abbone s-a dus să închidă Edificiul, a spus Guglielmo. Când va fi pus zăvorul la uşi pe dinafară nu va mai putea să iasă decât prin osuar.
— Şi pe urmă?
— Pe urmă o să vedem ce face.
Nu am putut vedea ce făcea. După o oră nu ieşise încă. S-a dus în finis Africae, am spus. S-ar putea, a răspuns Guglielmo. Pregătit să formulez multe ipoteze, am adăugat: poate că a ieşit din nou prin refector şi s-a dus să-l caute pe Jorge. Şi Guglielmo: s-ar putea şi asta. Poate că Jorge a şi murit, mi-am mai închipuit eu. Poate că e în Edificiu şi-l omoară acum pe Abate. Poate că amândoi sunt în altă parte, şi un altul îi pândeşte dintr-un ungher. Ce vor „italienii”? Şi de ce Bencio era atât de speriat? Oare asta nu era o mască pe care şi-o pusese pe faţă ca să ne păcălească? De ce rămăsese în scriptorium în timpul slujbei de vesper, dacă nu ştia nici cum să închidă, nici cum să iasă? Voia să încerce drumul prin labirint?
— Totul s-ar putea, a spus Guglielmo. Dar un singur lucru se întâmplă, s-a întâmplat ori e pe cale să se întâmple. Şi, în sfârşit, mila lui Dumnezeu ne blagosloveşte cu o luminoasă siguranţă.
— Care? am întrebat plin de nădejde.
— Că fratele Guglielmo din Baskerville, care are acum încredinţarea de a fi înţeles totul, nu ştie cum să intre în finis Africae. La grajduri, Adso, la grajduri.
— Şi dacă ne găseşte Abatele?
— Ne prefacem că suntem două stafii.
Nu mi s-a părut cea mai bună soluţie, dar am tăcut. Guglielmo devenea nervos. Am ieşit prin portalul de miazănoapte şi am străbătut cimitirul, în vreme ce vântul şuiera cu putere, şi l-am rugat pe Dumnezeu să nu facă două stafii să se întâlnească cu noi, că de suflete chinuite în noaptea aceea abaţia nu ducea lipsă. Am ajuns la grajduri şi am auzit caii tot mai neliniştiţi de furia elementelor. Uşa principală a construcţiei avea, la înălţimea pieptului unui om, un grilaj mare de metal, prin care se putea vedea înăuntru. Am ghicit în întuneric contururile cailor şi l-am recunoscut pe Brunello, pentru că era primul din stânga. La dreapta lui al treilea cal din şir a ridicat capul simţind că eram acolo şi a nechezat. Am zâmbit.
— Tertius equi, am spus.
— Ce zici? m-a întrebat Guglielmo.
— Nimic; îmi aminteam de bietul Salvatore. Voia să facă nu ştiu ce magie cu calul acela, şi cu latina lui îl caracteriza aşa: tertius equi. Ceea ce ar fi litera u.
— Litera u? a întrebat Guglielmo, care urmărise aiurarea mea fără să-i dea prea multă atenţie.
— Da, pentru că tertius equi nu înseamnă al treilea cal, ci a treia din cal (equus), şi a treia literă de la acest cuvânt este u. Dar e o prostie.
Guglielmo m-a privit şi în întuneric mi s-a părut cum liniile feţei i se schimbă.
— Dumnezeu să te binecuvânteze, Adso! a spus el. Dar, sigur că da, suppositio materialis, vorbirea se ia de dicto şi nu de re... Ce prost mai sunt!
Şi şi-a plesnit una peste frunte cu palma deschisă, încât s-a auzit un pocnet, şi cred că l-a şi durut.
— Dragă băiete, este a doua oară astăzi când prin gura ta vorbeşte înţelepciunea, prima dată în somn, a doua oară acum, în stare de veghe! Fugi, fugi în chilia ta şi ia felinarul, ba chiar pe amândouă cele pe care le-am ascuns. Să nu te vadă cineva, şi vino cât mai repede după mine în biserică! Nu pune întrebări. Du-te!
M-am dus fără să pun întrebări. Felinarele erau sub salteaua mea de paie, pline cu ulei, fiindcă avusesem grijă să le alimentez. Aveam amnarul în rasă. Cu cele două scule de preţ ţinându-le la piept am alergat la biserică.
Guglielmo era sub tripod şi recitea pergamentul cu notiţele lui Venanzio.
— Adso, mi-a spus, primum est septimum de quatuor nu însemnează primul şi al şaptelea din cei patru, ci din patru, din cuvântul patru — adică din quatuor!
N-am înţeles la început, apoi am avut o străfulgerare: „Super thronos viginti quatuor!” Versetul! Cuvintele scrise deasupra oglinzii!
— Să mergem, a spus Guglielmo, poate că încă mai putem să salvăm o viaţă!
— A cui? am întrebat, în vreme ce el meşterea prin jurul hârcilor şi deschidea trecerea prin osuar.
— A unuia care n-o merită, a spus. Şi ne găseam în galeria subpământeană, cu lămpile aprinse, spre uşa care ducea la bucătărie.
Am mai spus că în locul acela împingeai o uşă de lemn şi ajungeai la bucătărie, în spatele căminului, la picioarele scării răsucite care ducea în scriptorium. Şi tocmai când împingeam uşa, am auzit în stânga noastră nişte zgomote surde în zid. Veneau dinspre peretele de lângă uşă., sub care se termina şirul de lăcaşuri cu cranii şi cu oase. În acel punct, în locul ultimului lăcaş, se afla o parte de perete plin, din blocuri mari şi pătrate, cu o lespede străveche în mijloc care purta săpate în ea monograme decolorate. Bufniturile veneau, se pare, din spatele pietrei, sau de deasupra pietrei, unele din spatele zidului, altele parcă de deasupra capetelor noastre.
Dacă o asemenea întâmplare s-ar fi petrecut în prima noapte, m-aş fi gândit numaidecât la călugării morţi. Dar acum eram gata să mă aştept la ceva şi mai rău, de la călugării vii.
— Cine-o fi? am întrebat.
Guglielmo a deschis uşa şi a ieşit în spatele căminului. Loviturile se auzeau şi de-a lungul peretelui care împrejmuia scara răsucită, ca şi cum cineva ar fi fost prins în zid, sau în acel gol din perete (cu adevărat mare) care se putea bănui a fi între peretele care da spre bucătărie şi cel din afara turnului de miazăzi.
— Este cineva închis aici, a spus Guglielmo. M-am întrebat întotdeauna dacă nu mai era şi o altă cale care să ducă la finis Africae, în acest Edificiu plin de trecători. Bineînţeles că este; din osuar, înainte de a intra în bucătărie, se deschide o parte din perete şi se poate urca dintr-o sală paralelă cu aceasta, ascunsă în zid, dând direct în camera zidită.
— Dar acum cine e înăuntru?
— A doua persoană. Una este în finis Africae, o alta a încercat s-o ajungă, dar cea de sus trebuie să fi blocat mecanismul care face să meargă amândouă intrările. Aşa că musafirul a rămas în capcană. Şi trebuie să se zbată foarte tare, pentru că, îmi închipui, în gaura aceea nu intră prea mult aer.
— Şi cine e? Să-l salvăm!
— Cine-o fi, vom vedea numaidecât. Iar ca să-l salvăm trebuie doar să deblocăm mecanismul de sus, pentru că mecanismul din partea asta are un secret pe care nu-l cunoaştem. Aşa că să urcăm repede.
Aşa am făcut, am urcat în scriptorium, şi de acolo în labirint, şi am ajuns destul de repede în turnul de miazăzi. A trebuit, în mai bine de două rânduri, să-mi domolesc pornirea, deoarece vântul care pătrundea în seara aceea prin deschizăturile zidurilor stârnea nişte curenţi care, strecurându-se prin acele orificii, străbăteau camerele gemând, făcând să zboare foile răspândite pe mese, şi trebuia să apăr flacăra cu mâna.
Am ajuns repede în camera cu oglinda, obişnuiţi acum cu jocul sluţilor care ne aştepta aici. Am ridicat felinarele şi am luminat versetele care se aflau deasupra cornişei super thro-nos viginti quatuor. Acum taina fusese dezlegată: cuvântul quatuor are şapte litere, şi trebuia să apăsam pe q şi pe r. M-am gândit, aţâţat, să fac eu asta: am pus repede felinarul pe masa din mijlocul camerei, am îndeplinit gestul cu nervozitate, flacăra s-a aplecat să lingă legătura unei cărţi care era rezemată acolo.
— Fii atent, prostule! a strigat Guglielmo, şi cu o suflare a stins flacăra. Vrei să dai foc bibliotecii?
Mi-am cerut iertare şi am vrut să reaprind felinarul.
— N-are importanţă, a spus Guglielmo, ajunge al meu. Ia-l şi fă-mi lumină, pentru că inscripţia e prea sus şi tu n-ai ajunge până acolo. Să ne grăbim.
— Şi dacă înăuntru e cineva înarmat? am întrebat, în timp ce Guglielmo, aproape pipăind, căuta literele fatale, înălţându-se în vârful picioarelor, înalt cum era, pentru a ajunge versetul apocaliptic.
— Fă lumină, la dracu, şi nu-ţi fie teamă, Dumnezeu e cu noi, mi-a răspuns parcă fără nici un fel de legătură. Degetele lui atingeau litera q din quatuor, şi eu, care stăteam la câţiva paşi în spatele lui, vedeam mai bine ceea ce făcea. Am mai spus că literele versetelor păreau sculptate, sau gravate în zid; era clar că cele ale cuvântului quatuor erau făcute din metal, în spatele cărora era vârât şi zidit un mecanism miraculos. Pentru că atunci când a fost scoasă în afară litera q a lăsat să se audă un pocnet sec, şi acelaşi lucru s-a întâmplat şi când Guglielmo a pus mâna pe r. Întreaga cornişă a oglinzii a avut o tresărire şi suprafaţa sticloasă s-a tras brusc înăuntru. Oglinda era o uşă, cu ţâţânile pe partea stingă. Guglielmo a vârât o mână în deschizătura care se căscase între marginea dreapta şi perete şi a tras spre el. Scârţâind, uşa s-a deschis spre noi. Guglielmo s-a vârât prin deschizătură şi eu m-am strecurat prin spatele lui, cu lumina ţinută deasupra capului Doua ore după completa, la sfârşitul zilei a şasea, în toiul nopţii cu care avea să înceapă ziua a şaptea, pătrunseserăm in finis Africae.

Ziua a şaptea
Noaptea

în care, pentru a rezuma revelaţiile uluitoare de care se vorbeşte, titlul ar trebui să fie mai lung decât capitolul, ceea ce este contrar obiceiului

Ne-am trezit în pragul unei camere asemănătoare ca formă celorlalte camere oarbe heptagonale, în care domnea un puternic miros de închis şi de cărţi mâncate de umiditate. Felinarul pe care-l ţineam sus a luminat mai întâi bolta, apoi am mişcat braţul în jos, la dreapta şi la stânga, şi flacăra a trimis o lumină slabă spre dulapurile îndepărtate, înşirate de-a lungul pereţilor. În sfârşit, am văzut la mijloc o masă, plină de hârtii, şi în spatele mesei o figură aşezată, care părea să ne aştepte nemişcată, în întuneric, în caz că mai era vie. Guglielmo a vorbit:
— Fericită noapte, venerabile Jorge. Ne aşteptai? Acum, fiindcă mai înaintasem câţiva paşi, lampa lumina figura bătrânului, care ne privea ca şi cum ne-ar fi văzut.
— Tu eşti, Guglielmo din Baskerville? a întrebat. Te aşteptam de azi după-masă, înainte de vesper, când am venit să mă încui aici. Ştiam că ai să vii.
— Şi Abatele? a întrebat Guglielmo. EI este cel care se zvârcoleşte în scara ascunsă?
Jorge a avut o clipă de nehotărâre:
— Mai trăieşte încă? a întrebat. Credeam că n-a mai putut s-o ducă fără aer.
— Mai înainte de-a începe să vorbim, aş vrea să-l salvez. Tu poţi să deschizi de pe partea asta?
— Nu, a spus Jorge, obosit; nu mai pot. Mecanismul se mânuieşte de jos, apăsând pe lespede, şi aici se ridică o pârghie care deschide o uşă acolo, în fund, în spatele acelui dulap, şi a arătat în spatele lui. Puteţi vedea alături de dulap o roată cu nişte contragreutăţi care pun în mişcare mecanismul de aici. Dar când am auzit roata învârtindu-se, semn că Abatele intrase dedesubt, am slobozit funia care ţine greutăţile, şi funia s-a rupt. Aşa că acum trecerea este închisă din amân-două părţile, şi nu puteţi reînnoda capetele acelei legături. Abatele a murit.
— De ce l-ai omorât?
— Azi, când a trimis să mă cheme, mi-a spus că mulţumită ţie a descoperit totul. Nu ştia încă ce încercam eu să proteguiesc, nu a înţeles niciodată cu precizie care erau comorile şi adevărata menire a bibliotecii. Mi-a cerut să-i explic ceea ce nu ştia. Voia ca finis Africae să fie deschis. Grupul italienilor i-a cerut să pună capăt la ceea ce ei numeau misterul întreţinut de mine şi de predecesorii mei. Sunt chinuiţi de lăcomia lucrurilor noi...
— Şi tu trebuie să le fi făgăduit că aveai să vii aici şi aveai să-ţi pui capăt vieţii, aşa cum ai făcut şi cu ceilalţi, în aşa chip încât onoarea abaţiei să fie salvată şi nimeni să nu ştie nimic. Apoi i-ai arătat drumul pe care, mai târziu, să vină să controleze, în schimb tu l-ai aşteptat ca să-l omori. Nu te gândeai că putea să intre în oglindă?
— Nu, Abbone e mic de statură, şi n-ar fi fost în stare să ajungă singur la verset. I-am spus despre trecerea aceasta, pe care eu singur o mai cunoşteam. Este cea pe care am folosit-o eu atâţia ani, pentru că era mai simplă, pe întuneric. Era de ajuns să mergi până la capelă, şi apoi să urmăreşti oasele morţilor până la capătul trecerii.
— Aşa l-ai făcut să vină aici, ştiind că aveai să-l omori.
— Nu puteam avea încredere nici măcar în el. Era speriat. Devenise celebru pentru că la Fossanova izbutise să coboare un trup neînsufleţit pe o scară răsucită. Nedreaptă glorie. Acum a murit pentru că n-a mai izbutit să-şi urce propriul corp.
— L-ai folosit timp de patruzeci de ani. Când ţi-ai dat seama că orbeai şi nu mai aveai putere să controlezi mai departe biblioteca, ai lucrat cu dibăcie. Ai făcut să fie ales abate un om în care să poţi avea încredere, şi l-ai numit bibliotecar mai întâi pe Roberto din Bobbio, pe care-l puteai instrui după placul tău, apoi pe Malachia, care avea nevoie de ajutorul tău şi nu făcea un pas fără să se sfătuiască cu tine. Timp de patruzeci de ani ai fost stăpânul acestei abaţii. Asta a înţeles grupul italienilor, asta repeta Alinardo, dar nimeni nu-i da ascultare pentru că-l ştiau dement de-acum, nu-i aşa? Totuşi, tu tot mă aşteptai pe mine, şi n-ai fi putut bloca intrarea oglinzii, pentru că mecanismul este zidit. De ce mă aşteptai, cum de puteai fi sigur că am să vin?
Guglielmo îl întreba, dar după tonul său se înţelegea că el ştia deja răspunsul, şi-l aştepta ca pe un premiu pentru propria lui iscusinţă.
— Încă de la început am înţeles că tu aveai să înţelegi, după felul cum m-ai silit să discutăm despre ceva care nu-mi plăcea să fi discutat. Erai mai bun decât ceilalţi, ai fi izbutit oricum. Ştii, e de ajuns să gândeşti şi să refaci în propria minte gândurile altora. Şi apoi am auzit că puneai întrebări celorlalţi călugări, toate îndreptăţite. Dar nu întrebai niciodată despre bibliotecă, ca şi cum i-ai fi cunoscut orice taină, într-o noapte am venit să bat la uşa chiliei tale şi tu nu erai acolo. Erai, fără îndoială, aici. Dispăruseră două felinare de la bucătărie, l-am auzit pe un servitor spunând asta. Şi, în sfârşit, când Severino a venit să-ţi vorbească despre o carte, alaltăieri, în nartex, am fost sigur că-mi dăduseşi de urmă.
— Dar ai izbutit să-mi smulgi cartea. Te-ai dus la Malachia, care până atunci nu înţelesese nimic. Ros de gelozia lui, prostul acela era obsedat mereu de ideea că Adelmo i-l răpise pe adoratul lui Berengario, care voia acum carne mai tânără decât a lui. Nu înţelegea ce legătură avea Venanzio cu povestea asta, şi tu i-ai zăpăcit şi mai mult ideile. I-ai spus că Berengario avusese o legătură cu Severino, şi că, pentru a-l răsplăti, îi dăduse o carte din finis Africae. Nu ştiu cu precizie ce anume i-ai spus. Malachia s-a dus la Severino, nebun de gelozie, şi l-a omorât. Pe urmă n-a mai avut timp să caute cartea, pe care tu i-ai descris-o, pentru că a sosit chelarul. Aşa a fost?
— Mai mult sau mai puţin.
— Dar tu nu voiai ca Malachia să moară. El nu văzuse, probabil, niciodată cărţile din finis Africae, avea încredere în tine, asculta de interzicerile tale. El se limita să aşeze seara ierburile ca să-i sperie pe curioşii care s-ar fi ivit. I le dădea Severino. De aceea l-a lăsat Severino în acea zi pe Malachia să intre în spital; era vizita lui de fiecare zi pentru a ridica ierburile proaspete, pe care el le pregătea zi de zi, din ordinul Abatelui. Am ghicit?
— Ai ghicit. Nu voiam ca Malachia să moară. I-am spus să regăsească volumul, cu orice preţ, şi să-l aducă din nou aici, fără să-l deschidă. I-am spus că avea puterea a mii de scorpioni. Dar pentru prima oară smintitul a vrut să facă după capul lui. Nu voiam să moară, îndeplinea cu supunere ordinele mele. Dar nu-mi repeta ce ştii, ştiu că ştii. Nu vreau să hrănesc trufia ta, ai tu singur grijă de asta. Te-am auzit, azi dimineaţă, în scriptorium, cum îl întrebai pe Bencio despre Coena Cypriani. Erai foarte aproape de adevăr. Nu ştiu cum ai descoperit tu secretul oglinzii, dar când am aflat de la Abate că tu îi pomeniseşi despre finis Africae, am fost sigur că în scurtă vreme aveai să ajungi aici. De-asta te aşteptam. Şi acum ce vrei?
— Aş vrea să văd, a spus Guglielmo, ultimul manuscris din volumul legat care ţine laolaltă un text arab, unul sirian şi o interpretare sau transcriere a cărţii Coena Cypriani. Vreau să văd copia aceea în greceşte, făcută probabil de un arab, sau de un spaniol, pe care tu ai găsit-o când, fiind ajutorul lui Paolo din Rimini, ai obţinut să fii trimis în ţara ta ca să aduni cele mai frumoase manuscrise ale Apocalipselor din Leon şi Castilia, o pradă care te-a făcut faimos şi stimat şi ai putut astfel să obţii postul de bibliotecar, în timp ce el îi revenea lui Alinardo, cu zece ani şi mai bine mai bătrân decât tine. Vreau să văd copia aceea grecească scrisă pe hârtie de pânză, care era foarte rară atunci şi se fabrica tocmai la Silos, aproape de Burgos, locul tău de naştere. Vreau să văd cartea pe care tu ai furat-o de-acolo, după ce ai citit-o, pentru că nu voiai s-o mai citească şi alţii, şi pe care ai adus-o aici, ocrotind-o cu mare iscusinţă, şi pe care n-ai distrus-o, pentru că un om ca tine nu distruge o carte, ci doar o păstrează şi are grijă să n-o atingă nimeni. Aş vrea să văd a doua carte a Poeticii lui Aristotel, aceea pe care toţi o socoteau pierdută sau niciodată scrisă, şi din care tu păstrezi, poate, singura copie.
— Ce grozav bibliotecar ai fi fost, Guglielmo, a spus Jorge, cu un ton în acelaşi timp de admiraţie şi de părere de rău. Aşa că ştii chiar tot. Vino, cred că e un scăunel înspre partea ta de masă. Aşază-te, iată premiul.
Guglielmo s-a aşezat şi a pus alături felinarul, pe care i-l dădusem, luminând de jos figura lui Jorge. Bătrânul a luat un volum pe care-l avea dinaintea sa şi i l-a întins. Am recunoscut legătura, era cel pe care-l deschisesem la spital, crezându-l un manuscris arab.
— Citeşte, deci, răsfoieşte-l, Guglielmo, a spus Jorge. Ai învins.
Guglielmo a privit volumul, dar nu l-a atins. A scos din rasă o pereche de mănuşi, nu pe ale sale, cu vârfurile degetelor descoperite, ci pe cele pe care şi le pusese Severino când îl găsisem mort. A deschis încet legătura uzată şi delicată. Eu m-am apropiat şi m-am aplecat peste umărul lui. Cu auzul lui atât de fin, Jorge a auzit zgomotul pe care-l făceam. A spus: — Eşti şi tu, băiete? O să pun să ţi-l arate şi ţie, după asta.
Guglielmo a dat repede primele pagini.
— Este un manuscris arab, despre spunerile unui smintit, după catalog, a spus el. Despre ce e vorba?
— Oh, nişte legende proaste despre necredincioşi, de unde reiese că smintiţii au unele afirmaţii pătrunzătoare care-i uimesc şi pe sacerdoţii lor şi-i entuziasmează pe califii lor...
— Al doilea este un manuscris sirian, dar, după catalog, traduce un tom egiptean de alchimie. Cum de se găseşte legat aici?
— Este o operă egipteană din secolul al treilea al epocii noastre. Legat de opera care urmează, dar mai puţin primejdios. Nimeni n-ar pleca urechea la aiurelile unui alchimist african. Atribuie creaţia lumii râsului divin...
A ridicat faţa şi a recitat, cu uluitoarea lui memorie de lector care de mai bine de patruzeci de ani îşi repeta sie însuşi lucruri citite când încă se mai bucura de o vedere bună:
— De cum a râs Dumnezeu s-au născut şapte zei care au condus pământul, de cum a izbucnit în râs a apărut lumina, la al doilea hohot de râs a apărut apa, şi în a şaptea zi de când râdea a apărut sufletul... Nerozii. Şi chiar şi scrierea care urmează, de unul dintre nenumăraţii proşti care s-au apucat să comenteze Coena... Dar nu acestea sunt lucrurile care te interesează.
Într-adevăr, Guglielmo dăduse foarte repede paginile şi ajunsese la textul grecesc. Am văzut numaidecât că foile erau dintr-un alt soi de material, şi mai moale, aproape sfâşiat, cu o parte din pagini mâncată, acoperit de pete şterse, cum produc de obicei timpul şi umezeala la alte cărţi. Guglielmo a citit primele rânduri, mai întâi în greceşte, apoi traducând în latineşte şi continuând apoi în această limbă, aşa încât eu să pot înţelege cum începea cartea fatală.
„În prima carte am tratat despre tragedie, şi cum ea, cerând pietate şi teamă, produce purificarea unor asemenea sentimente. Aşa cum am făgăduit, vom trata acum despre comedie (şi de asemenea despre satiră şi despre mimă) şi cum, producând plăcerea ridicolului, ea duce la purificarea unei asemenea pasiuni. Despre cât de demnă de consideraţie este asemenea pasiune am şi spus în cartea despre suflet, întrucât — numai el dintre toate animalele — omul are putinţa de a râde. Vom defini deci de ce tip de acţiune este mimesis comedia, examinând astfel modurile în care comedia dă naştere râsului, şi aceste moduri sunt faptele şi vorbirea. Vom arăta cum ridicolul faptelor ia naştere din asimilarea de la cel mai bun la cel mai rău şi invers, din surprinderea prin înşelăciune, prin imposibil şi prin violarea legilor naturii, prin neînsemnat şi prin neconsecvent, prin decăderea personajelor, prin lipsa de armonie, prin alegerea lucrurilor celor mai puţin demne. Vom arăta deci cum ridicolul vorbirii ia naştere din echivocurile dintre cuvinte asemănătoare pentru lucruri deosebite, şi deosebite pentru lucruri asemănătoare, prin flecăreală şi prin repetiţie, prin jocuri de cuvinte, diminutive, greşeli de pronunţie şi barbarisme...”
Guglielmo traducea anevoie, căutând cuvintele potrivite, oprindu-se din când în când. Traducând, zâmbea, ca şi cum ar fi recunoscut lucruri pe care aştepta să le găsească. A citit cu voce tare prima pagină, apoi a tăcut, ca şi cum nu ar mai fi dorit să ştie altceva. Şi a răsfoit în grabă paginile care au urmat; dar după câteva foi a întâmpinat o piedică, pentru că lângă marginea laterală de sus, şi de-a lungul muchiei, foile erau lipite una de alta, aşa cum se întâmplă când — umezindu-se şi stricându-se — materia hârtiei se preface într-o cocă groasă. Jorge şi-a dat seama că foşnetul foilor încetase, şi l-a îndemnat pe Guglielmo.
— Hai, citeşte, răsfoieşte. E al tău, l-ai meritat... Guglielmo râse, părând foarte amuzat:
— Hei, văd că nu mă socoteşti prea isteţ, Jorge! Tu nu vezi, dar eu am mănuşi. Cu degetele aşa de stânjenite nu izbutesc să desprind o pagină de alta. Ar trebui să lucrez cu mâinile goale, să-mi umezesc degetele cu limba, cum mi s-a întâmplat azi dimineaţă citind în scriptorium, aşa încât dintr-o dată şi taina aceasta mi-a fost dezvăluită, şi ar trebui să fac aşa mai departe până când otrava îmi va fi pătruns în gură atât cât trebuie. Vorbesc despre otrava pe care tu, într-o zi, cu multă vreme în urmă, ai furat-o din laboratorul lui Severino, poate de atunci îngrijorat că ai auzit pe cineva în scriptorium arătându-se cuprins de curiozitate, fie în privinţa lui finis Africae, fie în privinţa cărţii pierdute a lui Aristotel, fie în a amândurora. Cred că ai păstrat flaconul multă vreme, gata să te foloseşti de el când vei fi simţit vreo primejdie. Şi ai simţit-o acum câteva zile, când pe de-o parte Venanzio s-a apropiat mult prea mult de tema acestei cărţi, şi Berengario, din uşurinţă, din mândrie, ca să-l impresioneze pe Adelmo, s-a dovedit a fi mai puţin hotărât să păstreze taina decât credeai tu. Atunci ai venit şi ţi-ai pus capcana. Tocmai la timp, pentru că după câteva nopţi Venanzio a pătruns aici, a furat cartea, a răsfoit-o cu o lăcomie aproape fizică. S-a simţit rău în scurtă vreme şi s-a dus să caute ajutor în bucătărie. Unde a murit. Greşesc?
— Nu; spune mai departe.
— Ce a urmat e simplu. Berengario găseşte trupul lui Venanzio în bucătărie, se teme să nu dea prilejul unei anchete, pentru că Venanzio era noaptea în Edificiu ca urmare a primei sale dezvăluiri făcute lui Adelmo. Nu ştie ce să facă, ia trupul în spinare şi-l aruncă în hârdăul cu sânge, gândindu-se că toţi aveau să fie convinşi că se înecase.
— Şi tu de unde ştii că s-a întâmplat aşa?
— O ştii şi tu, am văzut cum ai tresărit când am găsit o cârpă murdară de sânge la Berengario. Nenorocitul îşi ştersese cu cârpa mâinile când îl băgase pe Venanzio în sânge. Dar pentru că dispăruse, Berengario nu putea să dispară decât cu cartea care-i trezise şi lui acum curiozitatea. Şi tu te aşteptai să-l găsească pe undeva, nu însângerat, ci otrăvit. Ce-a urmat, e limpede. Severino a regăsit cartea, pentru că Berengario se dusese mai întâi la spital, ca s-o citească ferit de ochii curioşilor. Malachia l-a omorât pe Severino împins de tine, şi moare când se întoarce aici ca să afle ce era atât de neîngăduit în obiectul care-l făcuse să ajungă ucigaş. Iată că avem o lămurire pentru fiecare cadavru... Ce prost...
— Cine?
— Eu. Din cauza unei fraze a lui Alinardo eram convins că şirul de crime urma ritmul celor şapte trâmbiţe ale Apocalipsei. Grindina pentru Adelmo, şi era o sinucidere. Sângele pentru Venanzio, şi fusese o idee ciudată a lui Berengario; apa pentru Berengario însuşi, şi fusese doar o întâmplare; a treia parte a cerului pentru Severino, şi Malachia lovise cu sfera armilară pentru că era singurul lucru pe care-l găsise la îndemână. În fine, scorpionii lui Malachia... De ce ai spus că tomul acela avea puterea a mii de scorpioni?
— Din cauza ta. Alinardo îmi oferise ideea lui, apoi auzisem de la cineva că şi tu o găsiseşi convingătoare... Atunci m-am convins că un plan dumnezeiesc hotăra aceste dispariţii, pentru care nu eu aveam răspunderea. Şi l-am înştiinţat pe Malachia că dacă ar fi fost curios ar fi pierit potrivit aceluiaşi plan dumnezeiesc, cum de fapt s-a şi întâmplat.
— Deci aşa este... Am alcătuit o schemă falsă pentru a urmări mişcările vinovatului şi vinovatul s-a potrivit. Şi tocmai această schemă falsă m-a pus pe urmele tale. În vremurile noastre fiecare este obsedat de cartea lui Ioan, dar tu îmi păreai cel mai înclinat să meditezi asupra ei, şi nu atât despre speculaţiile despre Antichrist, ci pentru că veneai din ţara în care se făceau Apocalipsele cele mai încântătoare. Într-o zi cineva mi-a spus că cele mai frumoase codice cu această carte, în bibliotecă, fuseseră aduse de tine. Apoi, într-o zi, Alinardo a vorbit de un tainic vrăjmaş al lui care fusese să caute cărţi la Silos (m-a uimit faptul că a spus că vrăjmaşul lui se întorsese mai înainte de vreme pe tărâmul beznelor; de fapt el se gândea la orbirea ta). Silos este aproape de Burgos, şi azi dimineaţă am găsit în catalog o serie de cărţi cumpărate cuprinzând toate apocalipsele hispanice, în perioada în care tu urmaseşi, sau trebuia să urmezi, lui Paolo din Rimini. Şi în grupul acela de tomuri cumpărate era şi cartea aceasta. Dar nu puteam fi sigur de toate câte le refăcusem în minte, până când n-am aflat că tomul furat este din hârtie de pânză. Atunci mi-am reamintit de Silos, şi am fost sigur. Bineînţeles că pe măsură ce căpăta formă ideea despre această carte şi despre puterea ei benefică, se destrăma ideea schemei apocaliptice, şi totuşi nu izbuteam să înţeleg cum cartea şi înşiruirea trâmbiţelor duceau amândouă la tine, şi am înţeles mai bine istoria cărţii în măsura în care, tocmai mânat de înşiruirea apocaliptică, eram silit să mă gândesc la tine, şi la discuţiile tale despre râs. Aşa încât, în seara aceea, când nu mai credeam în schema apocaliptică, am stăruit să se cerceteze grajdurile, unde aşteptam să răsune a şasea trâmbiţă, şi tocmai la grajduri, dintr-o pură întâmplare, Adso mi-a oferit cheia pentru a intra în finis Africae.
— Nu te înţeleg, a spus Jorge. Mi-ai arătat cu trufie cum ai ajuns până la mine prin puterea minţii tale, şi totuşi îmi dovedeşti că ai ajuns la mine potrivit unei socoteli greşite. Ce vrei să-mi spui cu asta?
— Ţie, nimic. Sunt nedumerit, asta e. Dar n-are importanţă. Am ajuns unde trebuia.
— Dumnezeu făcea să răsune cele şapte trâmbiţe. Şi tu, chiar şi pe calea ta greşită, ai auzit un ecou slab al acelui sunet.
— Asta ai mai spus-o în predica de aseară. Cauţi să te încredinţezi că toată povestea aceasta s-a desfăşurat după un plan dumnezeiesc pentru a-ţi ascunde ţie însuţi faptul că eşti un criminal.
— Eu n-am omorât pe nimeni. Fiecare a căzut potrivit destinului său, din cauza păcatelor sale. Eu am fost doar un instrument.
— Ieri ai spus că şi Iuda a fost un instrument. Asta nu l-a iertat să fie condamnat.
— Mă împac cu gândul că aş putea fi damnat. Dumnezeu mă va ierta pentru că ştie că am făcut totul întru slava sa. Datoria mea era să apăr biblioteca.
— Acum câteva clipe erai gata să mă omori şi pe mine şi pe băiatul acesta.
— Eşti mai dibaci, dar nu mai bun decât alţii.
— Şi acum ce se va întâmpla, după ce am dat la iveală toată urzeala?
— Vom vedea, a spus Jorge. Nu vreau neapărat moartea ta. Poate voi izbuti să te conving. Dar spune-mi, mai întâi, cum de ai ghicit că era vorba de a doua carte a lui Aristotel?
— Nu-mi ajunseseră, desigur, anatemele tale împotriva râsului, nici puţinul pe care l-am aflat despre discuţiile pe care le-ai avut cu ceilalţi. Am fost ajutat de unele însemnări lăsate de Venanzio. Nu înţelegeam de la început ce anume voia să spună. Dar erau unele aluzii la o piatră neruşinată care se rostogoleşte pe câmp, la greierii ce cântă pe sub pământ, la smochinii bătrâni. Citisem câte ceva de soiul acesta: am controlat zilele trecute. Sunt exemple pe care le dădea Aristotel în prima carte a Poeticii şi în Retorica. Apoi mi-am amintit că Isidor din Sevilla defineşte comedia ca pe ceva care povesteşte despre stupra virginum et amores meretricum... Încet-încet mi-a apărut în minte această a doua carte, aşa cum ar fi trebuit să fie. Ţi-aş putea-o povesti aproape în întregime, fără să mai citesc paginile care ar trebui să mă otrăvească. Comedia se naşte în acele komas, sau în satele ţăranilor, ca o sărbătorire veselă după un prânz sau după o festivitate. Nu povesteşte despre oameni renumiţi sau puternici, ci despre fiinţele păcătoase şi caraghioase, nu ticăloase, şi nu se sfârşeşte cu moartea personajelor. Provoacă ridicolul arătând defectele şi viciile oamenilor obişnuiţi. Apoi Aristotel vede înclinarea spre râs ca pe o forţă bună, care poate avea şi o valoare de cunoaştere, când prin enigme rafinate şi metafore neaşteptate, spunându-ne totuşi lucrurile altfel decât sunt, ca şi cum ar minţi, ne obligă de fapt să le privim mai bine şi ne face să spunem: iată, chiar aşa stau lucrurile, şi eu nu ştiam. Adevărurile la care se ajunge prin reprezentarea oamenilor şi a lumii, mai rele decât ceea ce sunt sau decât le credem, mai rele, în orice caz, decât felul cum ni le-au arătat poemele eroice, tragediile şi vieţile sfinţilor. Aşa este?
— Cam aşa. Ai reconstituit-o citind alte cărţi?
— Pe cele la care lucra Venanzio. Cred că de multă vreme Venanzio căuta această carte, trebuie să fi citit în catalog indicaţiile pe care le-am citit şi eu şi să se fi convins că aceea era cartea pe care o căuta. Dar nu ştia cum să intre în finis Africae. Când l-a auzit pe Berengario vorbindu-i despre ea lui Adelmo, atunci s-a repezit ca un câine pe urmele iepurelui.
— Aşa a fost, mi-am dat seama numaidecât. Am înţeles că sosise momentul în care ar fi trebuit să apăr biblioteca cu dinţii...
— Şi ai dat cu unsoarea aceea. Trebuie să fi fost tare greu... pe întuneric.
— Acum mâinile mele văd mai bine decât ochii tăi. Lui Severino îi furasem şi o pensulă, şi am folosit şi eu mănuşi. A fost o idee grozavă, nu-i aşa? Ţi-a trebuit mult până să ajungi la ea...
— Da. Eu mă gândeam la ceva mult mai complicat, la un dinte otrăvit sau la aşa ceva. Trebuie să spun că soluţia ta era nemaipomenită, victima se otrăvea singură, şi chiar pe măsură ce voia să citească...
Mi-am dat seama, cu un fior de spaimă, că în clipa aceea cei doi bărbaţi, prinşi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, se preţuiau cu schimbul, ca şi cum fiecare ar fi făcut totul doar pentru a căpăta aplauzele celuilalt. Mintea mea a fost străbătută de gândul că toată priceperea de care se folosise Berengario ca să-l cucerească pe Adelmo şi gesturile simple şi naturale cu care fata trezise înflăcărarea şi dorinţa mea erau nimic faţă de iscusinţa şi smintita îndemânare de a-l câştiga pe celălalt, faţă de acţiunea de seducţie care se petrecea sub ochii mei în momentul acela, şi care se desfăşurase de-a lungul a şapte zile, fiecare dintre cei doi părtaşi nutrind, ca să zic aşa, o tainică înţelegere pentru celălalt, fiecare dorind pe ascuns să capete încuviinţarea celuilalt, de care se temea şi pe care-l ura.
— Dar spune-mi, zicea Guglielmo, de ce? De ce ai vrut să fereşti cartea asta mai mult decât pe atâtea altele? De ce ascundeai, dar fără să făptuieşti vreun delict, tratate de necromanţie, pagini în care se necinstea, poate, numele lui Dumnezeu, dar pentru paginile acestea i-ai condamnat pe fraţii tăi şi te-ai condamnat şi pe tine însuţi? Există atâtea alte cărţi care vorbesc despre comedie, atâtea altele, de asemenea, care fac elogiul râsului. De ce aceasta îţi inspiră atâta teamă?
— Pentru că era a Filosofului. Orice carte a omului acela a distrus câte o parte a înţelepciunii pe care creştinătatea o strânsese de-a lungul veacurilor. Părinţii Bisericii spuseseră ceea ce trebuia despre puterea Verbului, şi a fost de ajuns ca Boethius să-l comenteze pe Filosof pentru ca taina dumnezeiască a Verbului să se prefacă în parodia omenească a categoriilor şi a silogismului. Cartea Facerii spune ceea ce trebuie ştiut despre alcătuirea cosmosului, şi a fost de ajuns să se descopere cărţile despre fizică ale Filosofului pentru ca universul să fie regândit în termenii unei materii oarbe şi mucilaginoase, şi pentru ca arabul Averroes să-i convingă aproape pe toţi despre nemurirea în veci a lumii. Ştiam totul despre numenii dumnezeieşti, şi dominicanul îngropat de Abbone — câştigat de Filosof— le-a numit din nou, urmând căile trufaşe ale raţiunii omeneşti. Astfel cosmosul, care pentru Areopagit i se arăta celui care ştia să privească în sus cascada luminoasă a cauzei prime exemplare, a ajuns o rezervă de indicii pământeşti la care apelezi ca să numeşti o abstractă eficienţă. La început priveam la cer, abia aruncând o privire încruntată spre amestecul de materie, acum privim la pământ şi credem în cer numai pe baza mărturiilor pământului. Fiecare cuvânt al Filosofului, pe care acum au ajuns să jure şi sfinţii şi pontifii, a întors imaginea lumii pe dos. Dar el n-a izbutit să întoarcă pe dos imaginea lui Dumnezeu. Dacă această carte ar deveni... ar fi devenit subiect de interpretare deschisă, am fi depăşit şi ultima limită.
— Dar ce te-a speriat în discuţia aceasta despre râs? Nu faci să piară râsul dând pierzaniei această carte.
— Nu, desigur. Râsul este slăbiciunea, putreziciunea, lipsa de gust a cărnii noastre. Este gâdilatul pentru ţăran, neruşinarea pentru beţiv, chiar şi Biserica, în înţelepciunea ei, a îngăduit clipa de sărbătoare, de carnaval, de bâlci, această întinare diurnă care-ţi descarcă umorile şi te abate de la alte ambiţii... Dar aşa râsul rămâne un lucru josnic, la îndemâna celor simpli, taină dezvăluită pentru plebe. O spunea şi Apostolul, decât să ardeţi, mai bine căsătoriţi-vă. Decât să vă ridicaţi împotriva ordinii voite de Dumnezeu, mai bine râdeţi şi distraţi-vă în murdarele voastre parodii ale ordinii, la sfârşitul mesei, după ce aţi golit carafele şi farfuriile. Alegeţi-l pe regele nebunilor, pierdeţi-vă în liturghia măgarului şi a porcului, jucaţi-vă şi reprezentaţi-vă saturnaliile voastre cu capul în jos... Dar aici, aici... şi acum Jorge bătea cu degetul în masă, alături de cartea pe care Guglielmo o ţinea dinainte, aici se răstoarnă funcţia râsului, aici ea e ridicată la rangul de artă, i se deschid porţile lumii celor învăţaţi, se face din el obiect de filosofie şi de perfidă teologie... Tu ai văzut ieri cum cei simpli pot să conceapă şi să pună în faptă cele mai murdare erezii, necunoscând nici legile lui Dumnezeu, nici pe cele ale naturii. Dar Biserica poate răbda erezia celor simpli, care se condamnă singuri, ruinaţi de neştiinţa lor. Inculta sminteală a lui fra Dolcino şi a celor ca el nu va pune în pericol orânduiala dumnezeiască. Va predica silnicia şi va muri de silnicie, nu va lăsa nici o urmă, va trece aşa cum trece carnavalul, şi nu are importanţă dacă în timpul sărbătorii se va fi produs pe pământ, şi pentru scurt timp, epifania lumii de-a-ndoaselea. Ajunge ca gestul să nu se transforme în plan, ca această limbă vulgară să nu găsească o latină care să o traducă. Râsul îl eliberează pe mocofan de frica de diavol, deoarece în praznicul nebunilor şi diavolul apare sărac şi nebun, deci putând să fie controlat. Dar această carte ar putea să-i înveţe pe oameni că eliberarea de frică înseamnă înţelepciune. Când râde, când vinul îi gâlgâie în gât, omul de jos se simte stăpân pentru că a răsturnat legăturile senioriale; dar cartea aceasta ar putea să-i înveţe pe învăţaţi mijloace rafinate, şi din acel moment strălucite, cu care să facă legitimă o asemenea răsturnare. Atunci, ceea ce în gestul negândit al celui de jos este încă şi din fericire lucrare a burţii s-ar preschimba într-o lucrare a intelectului. Faptul că râsul este propriu omului dovedeşte mărginirea noastră de păcătoşi. Dar câte minţi stricate, ca a ta, n-ar extrage din această carte silogismul cel mai mare, potrivit căruia râsul este scopul omului! Râsul îl îndepărtează pentru câteva clipe pe omul simplu de spaimă. Dar legea se impune prin spaimă, al cărui nume adevărat este frica de Dumnezeu. Şi de la această carte ar putea pleca scânteia luciferică, ceea ce ar aţâţa în lumea întreagă un nou incendiu: şi râsul s-ar arăta ca artă nouă, necunoscută chiar şi de Prometeu, pentru a înlătura teama. Omul simplu, care râde, în clipa aceea nu-i mai pasă că va muri; dar apoi, după ce încetează dezmăţul, liturghia îi impune din nou, potrivit voinţei lui Dumnezeu, frica de moarte. Şi din această carte ar putea lua naştere noua şi distrugătoarea năzuinţă de a nimici moartea prin dezrobirea de frică. Şi ce vom fi, oare, noi, fiinţe păcătoase, fără frică, poate cel mai chibzuit, mai afectuos dar al lui Dumnezeu? Secole de-a rândul, doctorii şi părinţii Bisericii au emis esenţe parfumate de sfântă ştiinţă, pentru a mântui, cu gândirea lor înaltă, de mizeria şi de ispita lucrurilor josnice. Şi această carte, îndreptăţind ca pe un lucru minunat comedia, şi satira, şi mima, care ar putea produce curăţirea pasiunilor prin zugrăvirea defectului, a viciului, a slăbiciunilor, i-ar îndemna pe falşii înţelepţi să încerce să răscumpere (cu o drăcească răsturnare) înaltul prin îngăduirea celor de jos. Din această carte s-ar naşte gândul că omul poate să vrea pe pământ (cum dădea de înţeles Bacon al tău în legătură cu magia naturală) chiar belşugul din ţara unde curge lapte şi miere. Dar tocmai asta este ceea ce nu trebuie şi nu putem să avem. Uită-te la călugăraşii care se fac de ruşine cu parodia bufonescă Coena Cypriani. Pocirea aceea drăcească a Sfintei Scripturi! Ei bine, făcând-o, ştiu că asta e rău. Dar în ziua când cuvântul Filosofului va îndreptăţi jocurile lăturalnice ale imaginaţiei destrăbălate, oh, atunci cu adevărat că ceea ce stătea la margine va sări la mijloc, şi din mijloc îşi va pierde orice urmă. Poporul lui Dumnezeu se va transforma într-o adunare de monştri ridicaţi din hăurile pământului necunoscut, şi atunci periferia cunoscută a pământului va deveni inima împărăţiei creştine, arimaspi pe tronul lui Petru, blemmi în mănăstiri, pitici cu burta umflată şi cu capul uriaş paznici la biblioteci! Sclavii poruncind legea, noi (dar şi tu, deci) dând ascultare lipsei oricărei legi. Un filosof grec (pe care Aristotel al tău îl citează aici, complice şi scârbavnic auctoritas) spune că seriozitatea potrivnicilor trebuie despuiată prin râs, şi râsului să i se împotrivească seriozitatea. Chibzuiala părinţilor noştri a ales cum trebuie: dacă râsul este petrecerea plebei, goliciunea plebei trebuie ţinută în frâu şi umilită, şi înspăimântată cu necruţare. Şi plebea nu are scule ca să-şi şlefuiască râsul până într-atât încât să-l facă să devină un instrument împotriva seriozităţii păstorilor care trebuie s-o conducă la viaţa eternă şi s-o scape de chemările cărnii, ale neruşinării, ale mâncării, ale poftelor ruşinoase. Dar dacă cineva, într-o zi, fluturând cuvintele Filosofului şi vorbind deci ca un filosof, ar aduce arta râsului la puterea unei arme subtile, dacă retorica convingerii ar fi înlocuită cu retorica derâderii, dacă topica răbdătoarei şi salvatoarei construcţii a imaginilor reînvierii va fi înlocuită cu topica nerăbdătoarei distrugeri şi a răstălmăcirii tuturor imaginilor celor mai sfinte şi mai respectabile — oh, în ziua aceea şi tu şi toată înţelepciunea ta, Guglielmo, veţi fi răsturnaţi.
— De ce? M-aş lupta, iscusinţa mea s-ar împotrivi iscusinţei altuia. Ar fi o lume mai bună decât cea în care focul şi fierul încins al lui Bernardo Gui umilesc focul şi fierul încins al lui fra Dolcino.
— Vei fi prins şi tu atunci în urzeala diavolului. Vei lupta de cealaltă parte a câmpiei Armaghedon, unde va trebui să fie întâlnirea cea de pe urmă. Dar pentru ziua aceea Biserica va trebui să ştie să impună încă o dată regula ciocnirii. Nu ne sperie blasfemia, pentru că şi în ponegrirea lui Dumnezeu recunoaştem imaginea ascunsă a mâniei lui Iehova care-i ocărăşte pe îngerii nesupuşi. Nu ne înspăimântă violenţa celui ce ucide păstorii în numele vreunor închipuiri de reînnoire, pentru că este aceeaşi violenţă a principilor care au încercat să distrugă poporul lui Israel. Nu ne înspăimântă asprimea donatistului, nebunia sinucigaşă a circumciziei, desfrâul bogomilului, trufaşa puritate a albigensului, nevoia de sânge a flagelatorului, ameţeala răului arătată de fratele liberului spirit; îi cunoaştem pe toţi şi cunoaştem rădăcina păcatelor lor, care e însăşi rădăcina sfinţeniei noastre. Nu ne înspăimântă şi mai ales ştim cum să-i distrugem sau, mai bine spus, cum să-i lăsăm să se distrugă singuri, ducând cu făloşenie până la zenit voinţa de moarte, care ia naştere din hăurile înseşi ale nadirului lor. Ba, aş zice, prezenţa lor ne este de mare folos, ea se înscrie în hotărârea lui Dumnezeu, pentru că păcatul lor stârneşte virtutea noastră, blestemul lor încurajează cântecul nostru de laudă, pocăinţa lor nefirească ordonează gustul nostru de sacrificiu, necuvioşia lor face să strălucească cuvioşia noastră, aşa cum principele beznelor a fost de trebuinţă, cu răzvrătirea lui şi cu disperarea lui, ca să facă să strălucească mai bine gloria lui Dumnezeu, început şi sfârşit al oricărei speranţe. Dar dacă într-o zi — şi nu printr-o excepţie plebeie, ci ca o asceză a savantului, încredinţată mărturiei de netăgăduit a Scripturii — arta derâderii ar deveni acceptabilă, şi s-ar arăta nobilă şi liberală, şi nu mecanică după cum era, dacă într-o zi cineva ar putea spune (şi ar fi ascultat): eu râd de întrupare... Atunci nu vom avea arme pentru stăvilirea acelei blasfemii, pentru că ea ar chema împreună toate puterile întunecate ale materiei corporale, cele care se afirmă în băşină şi-n rut, şi rutul şi băşina şi-ar aroga dreptul, care aparţine doar spiritului, de-a se exprima unde vrea!
— Licurg pusese să se ridice o statuie a râsului.
— Ai citit asta în tratatul lui Cloritius, care a încercat să-i scape pe mimi de învinuirea de necredinţă, care spune cum un bolnav a fost tămăduit de un medic care îl ajutase să râdă. De ce trebuia să-l tămăduiască, dacă Dumnezeu hotărâse că ziua lui pământească ajunsese la capăt?
— Nu cred că l-a tămăduit de boală. L-a învăţat să râdă de boală.
— Boala nu se alungă din trup ca diavolii. Se distruge.
— Cu trupul bolnavului.
— Dacă e nevoie.
— Tu eşti diavolul, i-a spus atunci Guglielmo.
Jorge a părut să nu înţeleagă. Dacă ar fi putut să vadă, aş zice că l-ar fi ţintuit pe celălalt cu priviri uimite.
— Eu? a spus.
— Da, te-au minţit. Diavolul nu este principele materiei, diavolul este obrăznicia spiritului, credinţa fără zâmbet, adevărul care nu este cuprins niciodată de îndoială. Diavolul este întunecat fiindcă ştie unde se duce şi mergând se duce de unde a venit. Tu eşti diavolul, şi ca diavolul trăieşti în întuneric. Dacă voiai să mă convingi, ei bine nu ai reuşit. Te urăsc, Jorge, şi dacă aş putea te-aş duce jos, pe platou, gol şi cu pene de zburătoare înfipte în gaura curului, şi faţa vopsită ca un saltimbanc şi ca un bufon, pentru ca toată mănăstirea să râdă de tine, şi să nu se mai sperie. Mi-ar plăcea să te ung cu miere şi apoi să te tăvălesc prin pene şi să te port de lanţ prin bâlciuri, ca să le spun tuturor: acesta vă aducea la cunoştinţă adevărul şi vă spunea că adevărul are gustul morţii, dar voi nu credeaţi în cuvântul lui, ci în încăpăţânarea lui. Şi acum vă spun că, în nesfârşitul vârtej al lucrurilor cu putinţă, Dumnezeu vă îngăduie să vă închipuiţi şi o lume în care bănuitul interpret al adevărului să nu fie altceva decât o mierlă neghioabă, care repetă cuvintele învăţate de mult.
— Tu eşti mai rău decât diavolul, minoritule, a spus atunci Jorge. Eşti un jongler ca şi Sfântul care v-a dat naştere. Eşti ca Sfântul Francisc al tău care din toto corpore fecerat lin-guam, care rostea jurăminte dând spectacole ca saltimbancii, care-l descumpănea pe zgârcit punându-i în mână monede de aur, care umilea cuvioşia maicilor călugăriţe citind Miserere în loc de predică, şi care cerşea în franceză şi care imita cu o bucată de lemn mişcările celui care cântă la vioară, care se travestea în vagabond ca să-i pună în încurcătură pe călugării mâncăcioşi, care se arunca gol în zăpadă, vorbea cu animalele şi cu ierburile, preschimba însăşi taina naşterii lui Christos în spectacol de ţară, invoca mielul din Bethleem imitând behăitul oii... A fost o şcoală bună... Nu era minorit călugărul acela Diotisalvi din Florenţa?...
— Ba da, a zâmbit Guglielmo. Cel care s-a dus la mănăstirea predicatorilor şi a spus că nu avea să primească mâncare dacă mai întâi nu-i dădeau un petic din tunica Sfântului Ioan, ca s-o păstreze ca relicvă, şi când l-a avut şi-a şters şezutul cu el, apoi l-a aruncat la gunoi şi cu un băţ îl răsucea în murdărie şi striga: vai de mine, ajutaţi-mă, fraţilor, pentru că am pierdut în privată relicvele sfântului.
— Te distrează povestea asta, mi se pare. Poate că ai vrea să mi-o spui şi pe cea a altui minorit, fratele Paolo Millemosche, care într-o zi a căzut şi s-a întins pe gheaţă, şi concetăţenii lui râdeau de el, şi unul l-a întrebat dacă n-ar fi vrut să aibă ceva mai bun sub el, şi el a răspuns: ba da, pe nevastă-ta... Aşa căutaţi voi adevărul.
— Astfel îi învăţa Francisc pe oameni să privească lucrurile dintr-o altă parte.
— Dar v-am potolit. I-ai văzut ieri pe confraţii tăi. Au reintrat în rândurile noastre, nu mai vorbesc ca oamenii simpli. Oamenii simpli nu trebuie să vorbească. Cartea aceasta ar fi îndreptăţit ideea că limba oamenilor simpli ar fi purtătoarea unei oarecare înţelepciuni. Acest lucru trebuie împiedicat, şi asta am vrut să fac eu. Tu spui că eu sunt diavolul; nu e adevărat. Eu am fost mâna lui Dumnezeu.
— Mâna lui Dumnezeu creează, nu ascunde.
— Există margini dincolo de care nu este îngăduit să mergi. Dumnezeu a vrut ca pe anumite hărţi să stea scris hic sunt leones.
— Dumnezeu i-a creat şi pe monştri. Şi pe tine. Şi despre totul vrea să se vorbească.
Jorge şi-a întins mâinile tremurătoare şi a tras cartea spre sine. O ţinea deschisă, dar întoarsă, în aşa fel încât Guglielmo s-o vadă în poziţia cea mai bună.
— Atunci de ce a lăsat el, a spus, ca textul acesta să stea pierdut de-a lungul secolelor, şi să se salveze din el doar o copie, încât copia acelei copii, care a sfârşit cine ştie pe unde, să rămână îngropată în mâinile unui necredincios care nu cunoaşte greaca, şi apoi să zacă părăsită într-un loc închis dintr-o veche bibliotecă unde eu, nu tu, eu am fost chemat de providenţă s-o găsesc, şi s-o iau cu mine, şi s-o ascund pentru încă atâţia ani? Eu ştiu, ştiu ca şi cum aş vedea asta scris cu litere de diamant, cu ochii mei care văd lucruri pe care tu nu le vezi, eu ştiu că aceasta era voinţa lui Dumnezeu şi interpretând-o, am făcut ceea ce am făcut. În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh.

Ziua a şaptea
Noaptea

în care vine ecpiroza şi din cauza prea multor virtuţi precumpănesc forţele infernului

Bătrânul a tăcut. Ţinea amândouă mâinile cu palmele deschise pe carte, aproape mângâindu-i paginile, ca şi cum ar fi netezit foile ca să le citească mai bine sau ar fi vrut să le apere de vreo mână răpitoare.
— Toate acestea n-au slujit, oricum, la nimic, i-a spus Guglielmo. Acum s-a sfârşit, te-am găsit, am găsit cartea, şi ceilalţi au murit în zadar.
— Nu în zadar, a spus Jorge. Poate au fost prea mulţi. Şi dacă mi-ar fi trebuit o dovadă pentru tine că această carte este blestemată, ai avut-o. Şi pentru a nu fi murit în zadar, o altă moarte nu va fi prea mult.
A spus şi a început, cu mâinile sale descărnate şi delicate, să sfâşie încet, în bucăţi şi în fâşii, paginile înmuiate ale manuscrisului, băgându-şi-le ghemotoace în gură şi mestecându-le încet, ca şi când ar fi mâncat ostia sfântă şi ar fi vrut s-o preschimbe în carne din propria lui carne.
Guglielmo îl privea fascinat şi părea că nu-şi dă seama de ceea ce se întâmpla. Apoi s-a scuturat şi s-a repezit înainte strigând:
— Ce faci?
Jorge a zâmbit, dezvelindu-şi gingiile golite de sânge, în timp ce o şuviţă de bale gălbui îi curgea de pe buzele palide pe firele albe şi rare de păr ale bărbii.
— Tu eşti cel care aştepta sunetul celei de-a şaptea trâmbiţe, nu-i aşa? Ascultă acum ce spune glasul: pecetluieşte cele ce au spus cele şapte tunete, şi nu scrie, ia-le şi devoră-le, ele vor amărî pântecele tău, dar pentru gura ta dulci vor fi, precum mierea. Vezi? Acum pecetluiesc ceea ce nu trebuie spus, în mormântul care devin.
A râs, chiar şi el, Jorge. Pentru prima dată l-am auzit râzând... A râs cu gura, fără ca buzele să se fi alăturat bucuriei, şi părea că plânge.
— Nu te aşteptai, Guglielmo, la această concluzie, nu-i aşa? Bătrânul acesta, prin mila lui Dumnezeu, iese iar biruitor, vezi?
Şi cum Guglielmo încerca să-i smulgă cartea, Jorge, care a ghicit gestul, simţind mişcarea aerului, s-a dat înapoi strângând volumul la piept cu stânga, în timp ce cu dreapta sfâşia mai departe paginile şi le băga în gură.
Stătea de partea cealaltă a mesei, şi Guglielmo, care nu reuşea să-l ajungă, a încercat pe neaşteptate să ocolească stavila. Dar şi-a doborât scaunul de lemn, agăţându-l cu veşmântul, încât Jorge a avut putinţa să-şi dea seama de încurcătură. Bătrânul a râs din nou, de data asta mai puternic, şi cu o iuţeală neaşteptată a întins mâna dreaptă, dibuind pe pipăite felinarul, mânat de căldură a ajuns la flacără şi a lăsat mâna peste ea, fără să se teamă de durere, şi flacăra s-a stins. Camera s-a cufundat în întuneric şi am auzit pentru ultima dată râsul lui Jorge, care striga:
— Acum găsiţi-mă, pentru că acum eu sunt cel care vede mai bine.
Apoi a tăcut şi nu l-am mai auzit mişcându-se cu paşii aceia tăcuţi care făceau atât de neaşteptate apariţiile lui, şi auzeam doar din când în când, în diferite colţuri ale încăperii, zgomotul hârtiei care se sfâşia.
— Adso! a strigat Guglielmo, stai la uşă şi nu-l lăsa să iasă.
Dar vorbise prea târziu, pentru că eu, care de câteva secunde muream de dorinţa de a sări pe bătrân, când se făcuse întuneric mă aruncasem înainte încercând să ocolesc masa prin partea opusă celei pe care o pornise maestrul meu. Prea târziu mi-am dat seama că îi dădusem lui Jorge posibilitatea să câştige uşa, pentru că bătrânul ştia să se orienteze pe întuneric cu o nemaipomenită siguranţă. Şi într-adevăr am auzit un zgomot de hârtie ruptă în spatele nostru, destul de înăbuşit, pentru că venea din camera alăturată. Şi în acelaşi timp am auzit un alt zgomot, un scârţâit chinuit şi crescând, un scrâşnet de ţâţâni.
— Oglinda, a strigat Guglielmo. Ne închide înăuntru. Purtaţi de zgomot, amândoi ne-am aruncat spre intrare, eu m-am împiedicat de un scăunel şi m-am lovit la un picior, dar n-am luat asta în seamă, pentru că fulgerător am înţeles că dacă Jorge ne-ar fi închis, n-am mai fi ieşit niciodată: pe întuneric nu am fi găsit în ce chip să ieşim, neştiind ce trebuia manevrat în partea aceea şi cum.
Cred că Guglielmo se mişca cu aceeaşi disperare ca şi mine, pentru că l-am simţit alături în timp ce amândoi, ajunşi în prag, împingeam cu toată puterea partea din spate a oglinzii, care se închidea spre noi. Am ajuns la timp, pentru că uşa s-a oprit şi, puţin după aceea, a cedat, redeschizându-se. Era limpede că Jorge, văzând că lupta era inegală, se îndepărtase. Am ieşit din camera blestemată, dar acum nu ştiam în ce parte pornise bătrânul şi întunericul era aproape total. La un moment dat mi-am amintit:
— Maestre, dar am amnarul la mine!
— Şi atunci ce mai aştepţi? a strigat Guglielmo. Caută lampa şi aprinde-o.
M-am aruncat în întuneric, îndărăt în finis Africae, căutând felinarul pe pipăite. Am izbutit numaidecât, printr-o minune dumnezeiască, m-am căutat în scapulară, am găsit amnarul, mâinile îmi tremurau şi am dat de două ori greş până să izbutesc să aprind, în timp ce Guglielmo gâfâia din uşă: „haide, hai mai repede!”
— Mai repede, m-a îndemnat din nou Guglielmo, altfel ăla mănâncă tot Aristotelul!
— Şi-o să moară! am strigat înspăimântat ajungându-l din urmă şi pornind amândoi în căutare.
— Nu-mi pasă dacă moare, blestematul! striga Guglielmo, iscodind cu ochii prin jur şi mişcându-se la întâmplare. Şi aşa, cu cât a mâncat, soarta lui e pecetluită. Dar eu vreau cartea!
Apoi s-a oprit şi a vorbit cu mai mult calm.
— Stai. Dacă facem aşa, nu-l mai găsim niciodată. Să stăm o clipă locului tăcuţi.
Am încremenit în tăcere. Şi în tăcere am auzit, nu prea departe de noi, zgomotul unui corp care mişca un dulap şi pocnetul unor cărţi care cădeau.
— Pe-acolo! am strigat amândoi deodată.
Am alergat spre locul unde se auzeau zgomotele, dar ne-am dat seama că trebuia să încetinim pasul. Într-adevăr, în afară de finis Africae, biblioteca era străbătută în seara aceea de valuri de aer care şuşoteau şi gemeau puternic din pricina vântului de-afară. Sporite de avântul nostru, ele ameninţau să stingă felinarul, atât de greu recăpătat. Neputând să ne grăbim noi, trebuia să-l facem pe Jorge să încetinească. Guglielmo a avut o intuiţie contrară şi a strigat:
— Te-am prins bătrâne, acum avem lumină!
Şi a fost o socotinţă înţeleaptă, pentru că vestea l-a tulburat, pare-se, pe Jorge, care a trebuit să grăbească pasul, stricând echilibrul magicei sale sensibilităţi de văzător în beznă. Într-adevăr, puţin după aceea am auzit un alt zgomot şi când, urmând sunetul, am intrat în camera Y de la YSPANIA, l-am văzut, căzut pe jos, cu cartea tot în mâini, în timp ce căuta să se ridice printre volumele căzute de pe masa pe care o răsturnase. Încerca să se ridice, dar continua să smulgă paginile, ca şi cum ar fi vrut să-şi devoreze prada cât mai repede.
Am ajuns la el când se ridicase şi, simţind prezenţa noastră, ne ţinea piept, dându-se îndărăt. Chipul său, la lumina roşie a felinarului, ne-a apărut înspăimântător: trăsăturile răvăşite, o sudoare bolnăvicioasă îi şiroia pe frunte şi pe obraji, ochii, de obicei albi de moarte, se injectaseră de sânge, din gură îi ieşeau şuviţe de pergament, ca unei fiare înfometate care se îndopase prea mult şi nu mai izbutea să-şi înghită mâncarea. Desfigurată de oboseală, de ameninţarea otrăvii care-i clocotea acum din belşug în vine, de disperata şi drăceasca lui hotărâre, ceea ce fusese figura respectabilă a bătrânului apărea acum dezgustătoare şi caraghioasă; în altă situaţie ar fi putut să stârnească râsul, dar şi noi ajunseserăm asemenea unor animale, unor câini care hăituiesc o sălbăticiune.
Am fi putut să-l apucăm cu calm, dar am căzut în spatele lui ca apucaţii, el s-a apărat, a strâns mâinile la piept apărând volumul, eu îl ţineam cu stânga în vreme ce cu dreapta încercam să ţin felinarul sus, dar i-am trecut flacăra pe faţă, el a simţit căldura, a scos un geamăt sufocat, aproape un răcnet, lăsând să-i cadă din gură bucăţi de hârtie, şi-a desprins dreapta cu care strângea cartea, a mişcat mâna spre felinar şi mi l-a smuls brusc, aruncându-l înainte...
Felinarul a căzut tocmai pe grămada de cărţi căzute de pe masă, îngrămădite unele peste altele, cu paginile deschise. Uleiul s-a vărsat, focul s-a apropiat numaidecât de un pergament foarte subţire care s-a aprins ca o legătură de mărăcini uscaţi. Totul s-a petrecut în câteva clipe, din volume s-a ridicat o vâlvătaie, ca şi când acele pagini milenare tânjiseră de secole să se aprindă, şi se bucurau să-şi satisfacă dintr-o dată o străveche sete de ecpiroză. Guglielmo şi-a dat seama de ceea ce se întâmpla şi a renunţat să-l mai împingă pe bătrân — care, de cum s-a simţit liber, s-a dat înapoi câţiva paşi —, a şovăit puţin, prea mult însă, neştiind dacă să se întoarcă la Jorge sau să se repeadă să stingă micul rug. O carte mai veche decât altele a ars într-o clipă, aruncând în sus o limbă de flăcări.
Lamele subţiri de vânt, care puteau stinge o flăcăruie plăpândă, dădeau în schimb curaj unei văpăi mai mari şi mai vii, şi chiar făceau să se împrăştie din ea flăcărui zburătoare. — Stinge repede focul ăla. Se aprinde totul aici! M-am repezit la rug, dar m-am oprit apoi pentru că nu ştiam cum să fac. Guglielmo s-a mişcat din nou spre mine, ca să-mi vină în ajutor. Am întins mâinile spre foc, am căutat cu ochii ceva cu care să-l înăbuşim, eu am avut un fel de inspiraţie, mi-am scos sutana, trăgând-o peste cap şi am încercat s-o arunc peste foc. Dar flăcările erau acum prea înalte, au muşcat din sutana mea şi au mistuit-o. Mi-am tras înapoi mâinile, care mă usturau de arsură, m-am întors spre Guglielmo şi l-am văzut, chiar în spatele lui, pe Jorge apropiindu-se din nou. Căldura era acum atât de mare, încât el a ghicit-o foarte bine, a ştiut cu deplină siguranţă unde era focul şi l-a aruncat în el pe Aristotel.
Guglielmo a avut o tresărire de mânie şi l-a îmbrâncit puternic pe bătrân care s-a izbit de un dulap dând cu capul de o muchie şi prăbuşindu-se la pământ... Dar Guglielmo, care cred că auzise rostindu-se o înjurătură îngrozitoare, nu l-a băgat în seamă. S-a întors la cărţi. Prea târziu. Aristotel, sau mai bine zis ceea ce mai rămăsese din el după ce-l mâncase bătrânul, ardea.
Între timp, câteva scântei zburaseră spre pereţi, şi volumele dintr-un alt dulap începuseră să se răsucească dogorite de foc. Acum nu un incendiu, ci două se porniseră în cameră.
Guglielmo a înţeles că nu puteam să le mai stingem cu mâinile, şi s-a hotărât să salveze cărţile cu alte cărţi. A luat un volum care i se părea mai bine legat decât altele, şi mai greu, şi a încercat să se folosească de el ca de o armă cu care să înăbuşe elementul vrăjmaş. Dar lovind legătura cu paftale în stiva de cărţi care ardeau, nu făcea altceva decât să stârnească alte scântei. A încercat să le stingă cu picioarele, dar a dobândit efectul contrar, pentru că s-au ridicat fâşii zburătoare de pergament, aproape scrum, care au zburătăcit ca liliecii, în timp ce aerul, aliat cu tovarăşul său aerian, le trimitea să incendieze materia terestră a celorlalte foi.
Nenorocirea voise ca aceea să fie una dintre încăperile cele mai dezordonate ale labirintului. Din rafturile dulapurilor atârnau manuscrise răsucite în suluri, alte cărţi, hărtănite acum, lăsau să iasă din copertele lor, ca nişte buze rânjite, limbi de pânză îngălbenită de ani, şi masa trebuie să fi conţinut o mare cantitate de scrieri pe care Malachia (rămas singur de atâtea zile) uitase să le pună la loc. Aşa încât camera, după dezordinea făcută de Jorge, era invadată de pergamente care nu aşteptau altceva decât să se transforme în alt element. Pe scurt, locul acela a fost un vas cu jăratic, un rug aprins. Şi dulapurile luau parte la sacrificiul acela şi începeau să trosnească. Mi-am dat seama că întreg labirintul nu era altceva decât o stivă de lemne pentru un sacrificiu, pregătite în aşteptarea unei scântei.
— Apă, ne trebuie apă! spunea Guglielmo; dar adăuga apoi: Şi unde se găseşte apă în infernul ăsta?
— În bucătărie, jos în bucătărie! am strigat. Guglielmo m-a privit încremenit, cu faţa înroşită de lumina aceea furioasă.
— Da, dar până să coborâm şi să urcăm... La dracu! a strigat apoi, în orice caz camera asta e pierdută, şi poate că şi cea de alături. Să coborâm numaidecât, eu caut apă, tu du-te şi dă alarma, e nevoie aici de mulţi oameni.
Am găsit drumul spre scară pentru că dezastrul lumina şi camerele care urmau, chiar dacă din ce în ce mai slab, aşa încât am străbătut ultimele încăperi aproape pe pipăite. Dedesubt lumina nopţii ilumina palid scriptorium-ul şi de aici am coborât în refector. Guglielmo a fugit la bucătărie, eu la uşa refectorului, manevrând ca să deschid pe dinăuntru, şi am izbutit după destulă muncă, pentru că tulburarea mă prostea şi mă făcea neîndemânatic. Am ieşit pe platou, am alergat spre dormitor, apoi am înţeles că nu-i puteam trezi pe călugări unul câte unul; am avut o inspiraţie, m-am dus la biserică şi am căutat drumul ce ducea la clopotniţă. Cum am ajuns acolo, am apucat toate funiile şi am smucit de ele cât am putut. Trăgeam cu putere şi funia clopotului mare, ridicându-se, mă trăgea în sus cu ea. În bibliotecă mâinile mi se jupuiseră pe dos, dar palmele erau încă sănătoase, aşa că mi le-am jupuit frecându-le de funii până când au început să sângereze şi a trebuit să slăbesc strânsoarea.
Dar făcusem deja destul zgomot, aşa că m-am aplecat iute în afară, la vreme ca să-i văd pe primii călugări care ieşeau din dormitor, în timp ce departe se auzeau glasurile slujitorilor care se iveau în pragul caselor lor. N-am putut să le explic prea bine, pentru că nu eram în stare să leg cuvintele, şi primele care mi-au venit în minte şi pe buze au fost în limba mea de acasă. Cu mâinile sângerânde arătam ferestrele aripii de miazăzi a Edificiului de la care transpărea prin alabastru o nefirească lumină. Mi-am dat seama, după intensitatea luminii, că în timp ce coboram şi trăgeam clopotele, focul se răspândise acum şi prin alte camere. Toate ferestrele Africei şi toată faţada între aceasta şi turnul de răsărit străluceau acum de pâlpâiri neegale.
— Apă, aduceţi apă! strigam.
În primele clipe nimeni nu a priceput. Călugării erau atât de obişnuiţi să socotească biblioteca un loc sfânt şi de neatins, încât nu izbuteau să-şi dea seama că ea era ameninţată de un accident obişnuit, ca o colibă ţărănească. Primii care au ridicat privirea la ferestre şi-au făcut semnul crucii, şoptind vorbe de spaimă, şi am înţeles că bănuiau alte apariţii. M-am prins de hainele lor, i-am rugat să înţeleagă, până când cineva a tradus sughiţurile mele în cuvinte omeneşti.
Nicola din Morimondo a fost cel care a spus:
— Arde biblioteca!
— Da, am şoptit eu, lăsându-mă, sfârşit de puteri, să cad la pământ.
Nicola a dat dovadă de multă energie, a strigat ordine servitorilor, a dat sfaturi călugărilor care-l înconjurau, l-a trimis pe careva să deschidă şi celelalte uşi ale Edificiului, pe alţii i-a mânat să caute găleţi şi vase de tot felul, i-a îndreptat pe toţi cei de faţă spre izvoarele şi bazinele de apă de la zidul de incintă. Le-a ordonat văcarilor să folosească asinii şi catârii ca să transporte hârdaie. Dacă cel care dădea asemenea porunci ar fi fost un om înzestrat cu autoritate, ar fi fost ascultat. Dar servitorii erau obişnuiţi să primească porunci de la Remigio, scribii de la Malachia şi toţi de la Abate. Şi, vai!, nici unul dintre ei nu era de faţă. Călugării îl căutau din ochi pe Abate, ca să primească sfaturi şi alinare, şi nu-l găseau, şi numai eu ştiam că era mort, sau murea chiar în clipa aceea, zidit într-o tainiţă fără aer, care acum se prefăcea într-un cuptor, într-un taur al lui Phalaris.
Nicola îi împingea pe văcari într-o parte, dar vreun alt călugăr, animat de cele mai bune intenţii, îi împingea în cealaltă. Unii dintre confraţi îşi pierduseră, de bună seamă, calmul, alţii încă mai erau moleşiţi de somn. Eu încercam să explic, acum după ce-mi recăpătasem puterea vorbirii, dar este nevoie să reamintesc că eram aproape dezbrăcat, îmi aruncasem sutana în foc, şi vederea unui băiat ca mine, plin de sânge, înnegrit la faţă de funingine, cu trupul indecent despuiat, prostit acum de frig, nu avea cum să inspire încredere.
În cele din urmă Nicola a izbutit să tragă câţiva confraţi şi alţi oameni în bucătărie, pe care între timp cineva o deschisese şi se putea intra în ea. Un altul a avut ideea fericită să aducă torţe. Am găsit încăperea în mare dezordine şi am înţeles că Guglielmo trebuie să fi răvăşit-o ca să caute apă şi vase potrivite cu care s-o care.
Chiar în momentul acela l-am văzut pe Guglielmo care apărea pe uşa refectorului, cu faţa pârlită, hainele fumegând pe el, în mână ţinând o tingire, şi mi-a fost milă de el, biată alegorie a neputinţei. Am înţeles că, deşi izbutise să care la etajul al doilea o oală cu apă fără s-o verse, şi deşi făcuse treaba asta de mai multe ori, nu reuşise lucru. Mi-am amintit de povestea Sfântului Augustin, care a văzut un copil ce încerca să treacă marea într-o lingură; copilul era un înger şi făcea aşa ca să râdă de sfânt care pretindea că poate pătrunde tainele naturii divine. Şi, ca şi îngerul, Guglielmo mi-a vorbit sprijinindu-se sleit de uşorul uşii:
— E cu neputinţă, nu vom izbuti niciodată, nici cu toţi călugării din abaţie la un loc. Biblioteca e pierdută.
Şi, cu totul altfel decât îngerul, Guglielmo plângea.
M-am ghemuit la pieptul lui, în timp ce el smulgea de pe masă o pânză şi încerca să mă acopere. Ne-am oprit să vedem, acum înfrânţi, ceea ce se petrecea în jurul nostru.
Era o alergătură dezordonată de oameni, unii urcau cu mâinile goale, şi se încrucişau pe scara răsucită cu cei care, cu mâinile goale, se suiseră deja şi coborau acum ca să caute vase. Alţii, mai cu scaun la cap, căutau degrabă oale şi lighene, ca să-şi dea apoi seama că la bucătărie nu era apă de ajuns. Pe neaşteptate, în sală au năvălit câţiva măgari care aduceau hârdaie, şi văcarii îi împingeau, îi descărcau şi făceau semne ca apa să fie dusă sus. Dar nu ştiau pe unde s-o apuce spre scriptorium, şi a fost nevoie să se scurgă timp înainte ca unii dintre scribi să-i înveţe, şi când urcau se întâlneau cu cei care coborau, îngroziţi. Unele dintre hârdaie s-au spart şi au vărsat apa pe jos, altele au fost trecute în sus pe scara răsucită, cu mâini hotărâte. Am urmărit grupul şi m-am nimerit în scriptorium; de la intrarea spre bibliotecă venea un fum gros, ultimii oameni care încercaseră să urce spre turnul de răsărit se întorceau tuşind, cu ochii înroşiţi şi mărturiseau că nu se mai putea intra în infernul acela.
L-am văzut atunci pe Bencio. Schimonosit la faţă, cu un vas uriaş în mână, urca din catul de jos. A auzit ce spuneau cei ce se întorceau şi i-a obrăznicit:
— Infernul o să vă înghită pe toţi, ticăloşilor! S-a întors, ca să caute un ajutor, şi m-a văzut: Adso! a strigat, biblioteca... biblioteca...
N-a aşteptat răspunsul meu. A fugit la picioarele scării şi a intrat cu îndrăzneală în fum. A fost pentru ultima oară când l-am văzut.
Am auzit un scârţâit care venea de sus. De la bolţile scriptorium-ului cădeau bucăţi de piatră amestecate cu var. O cheie de boltă sculptată în formă de floare s-a desprins şi era gata-gata să-mi cadă în cap. Podeaua labirintului începea să crape.
Am coborât repede la catul de jos şi am ieşit în aer liber. Câţiva servitori mai inimoşi aduseseră scări cu care încercau să ajungă la ferestrele etajelor de sus, şi să facă să treacă apa pe acolo. Dar scările cele mai lungi abia de ajungeau până la ferestrele scriptorium-ului, şi cine se suia până acolo nu putea să le deschidă pe dinafară. Am trimis să spună să le deschidă pe dinăuntru, dar acum nimeni nu mai îndrăznea să se urce. Între timp eu mă uitam la ferestrele de la catul al treilea, întreaga bibliotecă trebuie să fi devenit un vas de jăratic fumegând, şi focul alerga acum din cameră în cameră cuprinzând cu iuţeală miile de pagini atât de uscate. Toate ferestrele erau acum viu luminate, un fum negru se ridica spre cer, focul ajunsese acum la bârnele acoperişului. Edificiul, care părea atât de trainic şi de nezdruncinat, arăta în nenorocirea aceea slăbiciunea sa, fisurile sale, zidurile mâncate până în adânc, pietrele sale sfărâmate, care îngăduiau flăcării să ajungă la schelăria de lemn, oriunde se afla ea.
Deodată câteva ferestre s-au spart, ca apăsate de o forţă lăuntrică, scânteile au ieşit în aer liber, punctând cu lumini zburătoare întunericul nopţii. Vântul, din puternic, se făcuse mult mai slab, şi asta a fost o nenorocire, pentru că puternic ar fi stins toate scânteile, slab le transporta, aţâţându-le, şi cu ele făcea să se răsucească prin aer fâşii de pergament, pe care arderea dinăuntru le făcuse să-şi piardă orice greutate. În acea clipă s-a auzit un trosnet: podeaua labirintului se rupsese în unele locuri, aruncând bârne aprinse la catul de jos, pentru că acum am văzut limbi de foc ridicându-se din scriptorium, încărcat şi el cu cărţi şi cu dulapuri, şi cu pagini separate, întinse pe mese, ispită pentru scântei. Am auzit strigăte de disperare care veneau de la un grup de copişti care-şi smulgeau părul din cap, încă mai frământându-şi mintea cum să urce, plini de curaj, ca să-şi salveze pergamentele lor atât de dragi. În zadar, deoarece bucătăria şi refectorul erau acum o încrucişare de suflete pierdute ţâşnind în toate părţile, aşa încât fiecare îl împiedica pe celălalt. Oamenii se ciocneau, cădeau, cine avea în mână un vas îi vărsa conţinutul salvator, catârii intraţi în bucătărie simţiseră focul şi zvârleau din copite, se repezeau spre uşi, lovindu-i pe oameni şi pe propriii lor îngrijitori. Se vedea bine că, în orice caz, viermuiala aceea de ţărani şi de oameni credincioşi şi de înţelepţi, dar nepricepută şi necondusă de nimeni, încurca chiar şi acele ajutoare care totuşi ar fi putut să vină de undeva.
Tot platoul căzuse pradă dezordinii. Dar era doar începutul tragediei. Pentru că, ieşind pe ferestre şi pe acoperiş, norii de scântei, acum biruitori, încurajaţi de vânt, cădeau peste tot, ajungând la acoperişul bisericii. Oricine ştie câte catedrale minunate au fost neajutorate în faţa focului, deoarece casa Domnului ne apare frumoasă şi bine apărată precum Ierusalimul ceresc, din cauza pietrei cu care se mândreşte, dar zidurile şi bolţile se ridică pe o foarte fragilă, deşi atât de minunată, arhitectură de lemn, şi dacă biserica de piatră aminteşte de pădurile cele mai bătrâne prin coloanele sale care se despletesc înalte în boite, falnice ca nişte stejari, de stejar are adesea şi trupul — cum de asemenea de stejar are şi întregul său mobilier, altarele, corurile, tavolele pictate, băncile, scaunele, candelabrele. Aşa s-a întâmplat şi cu biserica abaţiei, cu portalul ei cel frumos care m-a vrăjit atâta în prima zi. A luat foc foarte repede. Călugării şi toată populaţia de pe platou au înţeles atunci că era în joc supravieţuirea însăşi a abaţiei, şi toţi s-au pus să alerge cu mai mult curaj şi mai mare rânduială ca să înfrunte primejdia.
Desigur, în biserică se putea intra mult mai uşor, şi deci era mult mai uşor de apărat decât biblioteca. Biblioteca fusese condamnată de propriul ei refuz de a fi cunoscută, de taina pe care o păstra, de zgârcenia intrărilor sale. Biserica, deschisă matern tuturor în ora de rugăciune, era deschisă tuturor în ora de întrajutorare. Dar nu mai era apă, sau mai era doar foarte puţină, izvoarele o dau cu o firească strâmtoare şi cu o încetineală ce nu se potrivea acum cu nerăbdarea nevoii. Toţi ar fi putut să stingă incendiul bisericii, dar acum nimeni nu ştia cum. Şi apoi focul se pornise de sus, unde era greu să se caţere şi să bată flăcările sau să le înăbuşe cu pământ sau cu zdrenţe. Şi când flăcările au ajuns jos, nu mai avea rost să mai arunci pe el cu pământ sau cu nisip, pentru că acum tavanul se prăbuşea peste cei care săriseră în ajutor, prinzându-i dedesubt.
Astfel, la strigătele de părere de rău pentru multele bogăţii arse, se uneau acum strigătele de durere pentru feţele arse, membrele rupte, trupurile dispărute sub o grăbită prăbuşire de bolţi.
Vântul se pornise din nou să sufle cu putere şi cu tot mai multă putere hrănea răspândirea focului. Imediat după biserică au luat foc cocinile şi grajdurile. Animalele înnebunite şi-au rupt legăturile, au doborât uşile, s-au răspândit pe tot platoul, nechezând, mugind, behăind sau grohăind îngrozitor. Câteva scântei au căzut pe coama unor cai şi s-a văzut esplanada străbătută de creaturi infernale, de cai de călărie în flăcări, care răsturnau totul în calea lor ce nu avea nici o ţintă, nici hodină. L-am văzut pe bătrânul Alinardo care se învârtea zăpăcit, fără să fi înţeles ce se întâmplase, răsturnat de falnicul Brunello, nimbat cu foc, târât în ţărână şi lăsat acolo, biet lucru fără formă. Dar n-am avut nici cum, nici timp să-l ajut, nici să plâng sfârşitul lui, pentru că asemenea scene se întâmplau acum peste tot.
Caii în flăcări duseseră focul acolo unde vântul nu izbutise încă; acum ardeau şi atelierele şi casa novicilor. Turme de oameni alergau de la un capăt la altul al esplanadei, fără ţintă sau cu ţinte închipuite. L-am văzut pe Nicola, rănit la cap, cu hainele sfâşiate şi frânt acum, cum sta în genunchi pe aleea de trecere şi blestema blestemul lui Dumnezeu. L-am văzut pe Pacifico din Tivoli care, renunţând la orice gând de ajutor, încerca să pună mâna la ieşire pe un catâr neliniştit, şi după ce a izbutit mi-a strigat să fac şi eu la fel şi să fug, ca să scap de nălucirea aceea înspăimântătoare a Armaghedonului. M-am întrebat atunci unde era Guglielmo şi m-am temut să nu fi fost prins sub vreo dărâmătură. L-am găsit după o lungă căutare, în apropierea porticului mănăstirii. Ţinea în mână sacul lui de drum; în timp ce focul cuprindea şi casa peregrinilor se urcase în chilie la el ca să-şi scape cel puţin preţioasele lui lucruri. Îmi luase şi sacul meu, în care am găsit ceva cu care să mă îmbrac. Ne-am oprit gâfâind ca să vedem ce se mai întâmpla în jurul nostru.
Acum abaţia era condamnată. Aproape toate clădirile sale, care mai mult, care mai puţin, erau cuprinse de flăcări. Cele încă neatinse nu aveau să scape prea mult timp, pentru că totul acum, de la elementele naturale, până la opera încurcată a salvatorilor, ajuta la răspândirea incendiului. În afară rămâneau doar părţile neclădite, grădina de zarzavat, grădina din faţa porticului... Nu se mai putea face nimic pentru a salva clădirile, dar era de ajuns să părăseşti gândul de-a le salva, pentru a putea observa totul în siguranţă, stând la loc deschis. Priveam acum biserica arzând potolit, pentru că e ştiut că aceste mari clădiri se aprind repede în părţile lor lemnoase şi apoi agonizează ore şi ore, uneori chiar zile întregi. Altfel continua însă să ardă Edificiul. Aici materialul combustibil era foarte bogat, focul, după ce se întinsese cu totul în scriptorium, năvălea acum la bucătărie. Cât priveşte catul al treilea, unde cândva şi pentru sute de ani fusese labirintul, acum era cu totul şi cu totul distrus.
— Era cea mai mare bibliotecă a creştinătăţii, a spus Guglielmo. Acum, a spus mai departe, Antichristul se apropie cu adevărat, pentru că nici o înţelepciune nu-i mai stă în cale. Pe de altă parte, i-am văzut chipul în noaptea asta.
— Chipul cui? l-am întrebat încremenit.
— Despre Jorge spun. În chipul acela schimonosit de ură împotriva filosofiei, am văzut pentru prima oară portretul lui Antichrist, care nu vine din tribul lui Iuda, cum vor vestitorii lui, şi nici dintr-o ţară îndepărtată. Antichristul poate lua naştere chiar din credinţă, din dragoste prea mare faţă de Dumnezeu, sau de adevăr, după cum ereticul se naşte din sfânt, şi cel bântuit de draci din clarvăzător. Teme-te, Adso, de profeţi şi de cei dispuşi să moară pentru adevăr, care de obicei fac foarte mulţi oameni să moară împreună cu ei, adesea înaintea lor, uneori în locul lor. Jorge a împlinit o operă diabolică pentru că iubea în chip atât de fără ruşine adevărul lui, încât a îndrăznit totul ca să distrugă minciuna altora. Jorge se temea de cartea a doua a lui Aristotel poate pentru că ea învăţa într-adevăr cum să se deformeze chipul oricărui adevăr, pentru a nu deveni sclavii propriilor noastre născociri. Poate că datoria celui care-i iubeşte pe oameni este să-i facă să râdă de adevăr, să facă adevărul să râdă, pentru că singurul adevăr este să învăţăm să ne eliberăm de pasiunea nesănătoasă pentru adevăr.
— Dar, maestre, am cutezat eu, îndurerat, dumneavoastră vorbiţi acum aşa pentru că sunteţi lovit în adâncul sufletului. Totuşi există un adevăr, cel pe care l-aţi descoperit în seara asta, cel la care aţi ajuns desluşind urmele pe care le-aţi urmărit zilele trecute. Jorge a învins, dar dumneavoastră l-aţi învins pe Jorge pentru că aţi dat pe faţă urzelile lui.
— Nu era nici o urzeală, a spus Guglielmo, şi eu am descoperit totul din greşeală.
Spusele sale se contraziceau şi n-am înţeles dacă Guglielmo voia să fie aşa.
— Dar era adevărat că urmele pe zăpadă duceau la Brunello, am spus eu, era adevărat că Adelmo se sinucisese, era adevărat că Venanzio nu se înecase în hârdău, era adevărat că labirintul era făcut aşa cum vi l-aţi închipuit dumneavoastră, era adevărat că ducea la finis Africae, dacă se atingea cuvântul quatuor, era adevărat că tomul neştiut era de Aristotel... Aş putea înşira mai departe toate lucrurile adevărate pe care le-aţi descoperit folosindu-vă de înţelepciunea dumneavoastră...
— Nu m-am îndoit niciodată de adevărul semnelor, Adso, ele sunt singurul lucru pe care-l are omul la îndemână pentru a se descurca în lume. Ceea ce n-am înţeles eu era legătura dintre semne. Am ajuns la Jorge după un plan apocaliptic care părea să lege laolaltă toate crimele, şi cu toate astea era întâmplător. Am ajuns la Jorge căutând un făptaş al tuturor crimelor, şi am aflat că fiecare crimă avea de fapt un alt autor, sau pe nimeni. Am ajuns la Jorge urmărind să găsesc un plan al unei minţi bolnave, dar calculate, şi nu era nici un plan, sau Jorge însuşi fusese depăşit de propriul său plan de la început, şi după asta se pornise un lanţ de cauze, şi de supracauze, şi de cauze care se ciocneau între ele, care acţionau după cum voiau ele, creând condiţii care nu mai erau legate de nici un plan. Şi atunci, unde e toată înţelepciunea mea? M-am purtat ca un încăpăţânat, urmând un raţionament fals, când trebuia să ştiu bine că în univers nu există nici un raţionament.
— Dar născocind raţionamente greşite aţi găsit totuşi ceva...
— Ai spus un lucru foarte frumos, Adso, îţi mulţumesc. Raţionamentul pe care şi-l plăsmuieşte mintea noastră este ca o plasă, sau ca o scară, care se construieşte ca să ajungi la ceva. Dar după aceea scara trebuie aruncată, pentru că se descoperă că, deşi slujea, era lipsită de sens. Er muoz gelâchesame die Leiter abewerfen, sd Er an ir ufgestigen ist... Aşa se spune?
— Aşa se zice în limba mea. Cine a spus-o?
— Un mistic de la voi. A scris-o pe undeva, nu mai ştiu pe unde. Şi nu e nevoie să găsească cineva manuscrisul acela. Singurele adevăruri care slujesc sunt scule de aruncat.
— Nu vă puteţi învinui de nimic, aţi făcut totul cum se putea mai bine.
— Tocmai ce poţi face mai bine e puţin. Este greu să te învoieşti cu ideea că nu poate să existe o rânduială în univers, pentru că ar supăra libera voinţă a lui Dumnezeu şi atotputernicia lui. Aşa că libertatea lui Dumnezeu este osânda noastră, sau cel puţin osânda mândriei noastre.
Am cutezat pentru prima şi ultima oară din viaţa mea o încheiere teologică:
— Dar cum poate să existe o fiinţă necesară cu totul alcătuită din posibilitate? Ce diferenţă mai e atunci între Dumnezeu şi haosul începuturilor? A afirma deplina atotputernicie a lui Dumnezeu şi deplina lui libertate faţă de propriile sale alegeri nu este totuna cu a demonstra că Dumnezeu nu există?
Guglielmo m-a privit fără ca nici un sentiment să i se citească pe faţă şi a spus:
— Cum ar putea un înţelept să comunice mai departe ştiinţa sa dacă ar răspunde la întrebarea ta?
Nu am înţeles cuvintele sale.
— Vreţi să spuneţi, l-am întrebat, că n-ar mai exista ştiinţă posibilă şi comunicabilă, dacă ar lipsi criteriul însuşi al adevărului, sau că nu mai puteţi să comunicaţi mai departe ceea ce ştiţi pentru că ceilalţi nu ar mai îngădui-o?
În acel moment, o parte din acoperişurile dormitorului s-a prăbuşit cu un zgomot asurzitor, aruncând în sus un nor de scântei. O parte din oile şi din caprele care alergau prin curte au trecut pe lângă noi scoţând behăituri înspăimântătoare. Un grup de servitori au trecut şi ei, strigând, şi aproape că ne-au călcat în picioare.
— E prea multă tulburare aici, a spus Guglielmo. Non in commotione, non in commotione Dominus.

Ultima filă

Abaţia a ars trei zile şi trei nopţi, şi ultimele eforturi n-au mai ajutat la nimic. Chiar din dimineaţa celei de a şaptea zile de când şedeam în locul acela, când cei rămaşi şi-au dat seama că nici o clădire nu mai putea fi salvată, când zidurile din afară ale construcţiilor celor mai frumoase se prăbuşiseră, şi biserica, învăluindu-se parcă în sine, şi-a înghiţit turnul, în acea clipă fiecăruia i-a pierit dorinţa de a mai lupta împotriva pedepsei lui Dumnezeu. Tot mai istovită a fost alergătura cu puţinele găleţi de apă rămase, în timp ce sala capitulară şi mândra casă a Abatelui ardeau mocnit. Când focul a ajuns la marginea cea mai îndepărtată a diferitelor ateliere, servitorii apucaseră din vreme să salveze cât mai multe mobile putuseră, şi se mulţumeau acum să bată dealurile, pentru a recupera măcar o parte dintre animalele fugite dincolo de zidurile de împrejmuire în vânzoleala nopţii.
Am văzut câţiva servitori aventurându-se în ceea ce mai rămăsese; mi-am închipuit că încercau să pătrundă în cripta tezaurului, pentru a smulge, înainte de a fugi, vreun obiect de preţ. Nu ştiu dacă au izbutit, dacă cripta nu se scufundase, dacă nătărăii nu se scufundaseră în viscerele pământului în încercarea de a pătrunde acolo.
Între timp urcau oameni din sat, ca să dea ajutor, sau ca să încerce şi ei să ciugulească vreun lucruşor de pradă. În general, morţii au rămas între ruinele arzând. În a treia zi, după ce au fost îngrijiţi răniţii, îngropate cadavrele rămase pe dinafară, călugării şi toţi ceilalţi şi-au luat lucrurile şi au părăsit platoul, care încă mai fumega, ca pe un loc blestemat. Nu ştiu unde s-au risipit.
Guglielmo şi cu mine am părăsit locurile acelea, pe doi cai de călărie pe care i-am găsit rătăciţi prin pădure, şi pe care acum îi socoteam res nullius. Am pornit spre răsărit. Ajunşi din nou la Bobbio, am auzit noutăţi proaste despre împărat. Ajuns la Roma, fusese încoronat de popor. Socotindu-se acum cu neputinţă orice înţelegere cu Ioan, alesese un antipapă, pe Nicolae al V-lea. Marsilio fusese numit vicar spiritual al Romei, dar din vina sa, sau din cauza slăbiciunii sale, se petreceau în oraşul acela lucruri mult prea triste ca să fie povestite. Se schingiuiau sacerdoţi credincioşi papei, care nu voiau să ţină slujbă, un prior al augustinienilor fusese aruncat în groapa cu lei din Capitoliu. Marsilio şi cu Ioan din Gianduno îl declaraseră pe papă eretic şi Ludovic pusese să fie condamnat la moarte. Dar împăratul guverna prost, se învrăjbise cu seniorii din partea locului, sustrăgea din banii publici. Pe măsură ce auzeam aceste veşti, întârziam coborârea noastră la Roma şi am înţeles că Guglielmo nu voia să se găsească în situaţia de a fi martor la evenimente care să îndurereze nădejdile sale.
De cum am ajuns la Pomposa, am aflat că Roma se răsculase împotriva lui Ludovic, care o apucase spre Pisa, în vreme ce în oraşul papal intrau în triumf legaţii lui Ioan.
Între timp, Michele din Cesena îşi dăduse seama că prezenţa lui la Avignon nu ducea la nici un rezultat, ba se temea şi pentru viaţa lui, şi fugise reîntâlnindu-se cu Ludovic la Pisa. Între timp împăratul pierduse şi sprijinul lui Castruccio, senior la Lucea şi la Pistoia, care murise.
Pe scurt, bănuind ce-o să se întâmple şi ştiind că Bavarezul avea să se ducă la Munchen, am schimbat drumul şi am hotărât să-i ieşim în cale acolo, şi pentru că Guglielmo presimţea că Italia devenise nesigură pentru el. În lunile şi în anii care au urmat, Ludovic a văzut alianţa ghibelinilor destrămându-se, în anul următor Nicolae antipapa avea să i se predea lui Ioan, venind înainte-i cu o funie de gât.
De cum am ajuns la Munchen, eu a trebuit să mă despart, cu multe lacrimi în ochi, de bunul meu maestru. Soarta lui era nesigură, părinţii mei socoteau că e mai bine să mă întorc la Melk. Din noaptea tragică în care Guglielmo îşi arătase mâhnirea în faţa ruinelor abaţiei, nu mai vorbiserăm deloc despre întâmplarea aceea. Şi n-am mai amintit de ea nici în timpul durerosului nostru drum.
Maestrul meu mi-a dat foarte multe sfaturi bune pentru studiile mele viitoare şi mi-a dăruit lentilele pe care le făcuse Nicola, el avându-le din nou acum pe ale lui. Eram încă tânăr, mi-a spus, dar într-o zi aveau să-mi fie de trebuinţă. (Şi, într-adevăr, le ţin pe nas acum, când scriu aceste rânduri.) Apoi m-a strâns în braţe cu putere, cu gingăşia unui tată, şi mi-a dat drumul.
Nu l-am mai văzut. Am aflat, mult mai târziu, că murise în timpul ciumei cumplite care a bântuit prin Europa pe la jumătatea acestui secol. Mă rog mereu la Dumnezeu să fi primit sufletul lui şi să-i fi iertat multele fapte orgolioase pe care mândria sa intelectuală îl făcuse să le săvârşească.
După mulţi ani, ajuns om destul de matur, am avut prilejul să fac o călătorie în Italia, trimis de Abatele nostru. Nu am putut ţine piept ispitei şi la întoarcere am făcut o abatere mare de la drum, ca să revăd ceea ce rămăsese din abaţie.
Cele două sate de la clina muntelui se risipiseră, pământurile din jur erau necultivate. Am urcat până pe podiş şi un spectacol de deznădejde şi de moarte s-a înfăţişat ochilor mei scăldaţi în lacrimi.
Din marile şi falnicele construcţii care împodobeau locul acela rămăseseră doar ruinele risipite, cum se întâmplase şi cu monumentele vechilor păgâni în oraşul Romei. Iedera acoperise resturile de ziduri, coloanele, rarele arhitrave rămase neatinse. Ierburi sălbatice inundau pământul peste tot, şi nu se înţelegea nici unde fuseseră cândva grădina de zarzavaturi, şi nici cea de flori. Numai locul cimitirului era uşor de recunoscut, după câteva morminte care încă mai răsăreau din pământ. Singurul semn de viaţă: păsări mari de pradă ce vânau lăcuste şi şerpi care, ca nişte vasilişti, se ascundeau printre pietre şi ţâşneau pe ziduri. Din portalul bisericii rămăseseră puţine urme, roase de mucegai. Timpanul mai era în picioare doar pe jumătate, şi am mai zărit, umflat de ploi şi umezit de licheni scârboşi, ochiul înspăimântător al lui Christos pe tron şi o parte din capul leului.
Edificiul, în afară de zidul de miazăzi, sfărâmat, părea încă să mai stea în picioare şi să nesocotească curgerea vremii. Cele două turnuri laterale, care dădeau spre povârniş, păreau aproape neatinse, dar peste tot ferestrele erau nişte orbite goale ale căror lacrimi cleioase erau plante agăţătoare putrezite, înăuntru, opera de artă, distrusă, se amesteca cu aceea a naturii, şi prin mari părţi din bucătărie ochiul dădea, în goana lui, de cerul descoperit prin spărtura caturilor de deasupra şi a tavanului, prăbuşite precum îngerii căzuţi. Tot ce nu era verde de muşchi era încă negru de fum, deşi trecuseră atâtea decenii.
Scormonind printre resturi găseam uneori bucăţi de pergament, căzute din scriptorium şi din bibliotecă, şi supravieţuind ca nişte comori îngropate în pământ; şi am început să le adun, ca şi cum ar fi trebuit să fac la loc foile unei cărţi. Apoi mi-am dat seama că din unul dintre turnuri mai urca încă, şubredă şi aproape neatinsă, o scară răsucită spre scriptorium, şi de acolo, căţărându-te pe un mal de dărâmături, puteai ajunge la înălţimea bibliotecii: rămasă doar un soi de galerie lipită de zidurile din afară, care dădea peste tot în gol.
De-a lungul unei bucăţi de zid am găsit un dulap, stând încă uimitor de drept lângă perete, scăpat de foc, nu ştiu cum, găurit de apă şi de insecte. În el mai erau încă nişte foi. Pe altele, sfâşiate, le-am găsit scormonind prin ruinele de jos. A fost o recoltă săracă, dar mi-am petrecut o zi întreagă ca s-o strâng, ca şi când de la acele disiecta membra ale bibliotecii ar fi trebuit să primesc o vestire. Unele bucăţi de pergament erau decolorate, altele lăsau să se mai străvadă umbra vreunui chip, uneori fantoma vreunui cuvânt sau a mai multora. Uneori am găsit foi pe care se puteau citi fraze întregi, mai uşor găseam legături încă neatinse, apărate de altele care avuseseră paftale de metal... Larve de cărţi, părelnic încă sănătoase pe dinafară, dar devorate pe dinăuntru; şi totuşi, uneori, câte o jumătate de pagină scăpase, se zărea pe ea câte un incipit, câte un titlu...
Am cules toate rămăşiţele care se puteau găsi şi am umplut cu ele doi saci de călătorie, aruncând lucruri care-mi erau de trebuinţă pentru a salva comoara aceea mizeră.
De-a lungul drumului de întoarcere şi apoi la Melk, mi-am petrecut multe şi multe ore încercând să descifrez vestigiile acelea. Adesea am recunoscut, după un cuvânt sau după o imagine rămasă, despre ce operă era vorba. Când am regăsit, după aceea, alte copii ale acelor cărţi, le-am studiat cu dragoste, ca şi cum soarta mi-ar fi lăsat acea moştenire, ca şi cum faptul de a fi descoperit copia distrusă ar fi fost un semn neîndoielnic din cer care spunea toile et lege. La sfârşitul răbdătoarei mele realcătuiri mi s-a însăilat în minte o mică bibliotecă, semn al celei mari, care dispăruse, o bibliotecă făcută din bucăţi, citate, fraze neterminate, rupturi de cărţi.
Cu cât citesc aceste însemnări, cu atât mă conving mai mult că înşiruirea de fapte de care vorbesc este rodul întâmplării şi că nu cuprinde nici un mesaj. Dar paginile acestea neterminate m-au însoţit toată viaţa care mi-a mai rămas de trăit de atunci, le-am cercetat ca pe un oracol, şi mi se pare chiar că tot ceea ce am scris atunci pe foile acestea, pe care le citeşti tu, cititorule necunoscut, nu e altceva decât o mixtură, un cârme a figura, adică o povestire cu poze, un nesfârşit acrostih care nu spune şi nu repetă alta decât ceea ce mi-au şoptit acele fragmente, şi nu mai ştiu dacă până acum eu am vorbit despre ele sau ele au vorbit prin gura mea. Dar oricare dintre cele două situaţii ar fi adevărată, cu cât îmi citesc mie însumi povestea de aici, cu atât izbutesc mai puţin să pricep dacă în ea există vreo urzeală care merge dincolo de desfăşurarea firească a întâmplărilor şi a timpurilor ce o încheagă. Şi este un lucru greu pentru călugărul acesta bătrân, aflat în pragul morţii, să nu ştie dacă litera pe care a scris-o cuprinde în ea vreun înţeles ascuns, sau dacă are mai mult de unul, şi multe, sau nici unul.
Dar neputinţa asta a mea de a vedea cum trebuie este poate efectul umbrei pe care marele întuneric care se apropie o aruncă asupra lumii încărunţite.
Est ubi gloria nune Babylonia? Unde sunt zăpezile de altădată? Pământul dănţuieşte dansul lui Macabre, uneori mi se pare că Dunărea este străbătută de corăbii pline de nebuni care se duc spre un loc întunecat.
Nu-mi rămâne decât să tac. O quam salubre, quam iucundum et suave est şedere in solitudine et tăcere et loqui cum Deo! Peste puţin mă voi reuni cu începutul meu, şi nu cred că este Dumnezeul slavei despre care-mi vorbiseră abaţii ordinului meu, sau al bucuriei, cum credeau minoriţii de atunci. Şi poate nici al îndurării. Gott ist ein lautes Nichts, ihn rtihrt kein Nun noch Hier... Mă voi adânci repede în pustiul acesta neţărmurit, perfect de neted şi de necuprins, în care sufletul se sfârşeşte cu adevărat fericit. Mă voi cufunda în întunecimea lui Dumnezeu, într-o tăcere mută şi într-o contopire inefabilă, şi în cufundarea aceasta se va pierde orice egalitate şi orice neegalitate, şi în hăul acela spiritul meu se va pierde pe sine, şi nu va cunoaşte nici egal, nici neegal, şi nimic altceva: şi vor fi uitate toate deosebirile, voi fi în temelia simplă, în pustiul tăcut unde nicicând nu se văd deosebirile, în intimitatea unde nimeni nu se află la locul lui anume. Voi cădea în dumnezeirea tăcută şi nelocuită, unde nu există operă şi nici imagine.
E frig în scriptorium, degetul gros mă doare. Las scrierea aceasta, nu ştiu pentru cine, nu mai ştiu întru ce: stat roşa pristina nomine, nomina nuda tenemus.