Fortareata digitala - Dan Brown

Prolog

Plaza de España
Sevilla, Spania
11.00 A.M.

Se spune că, o dată cu moartea, totul devine limpede; Ensei Tankado ştia acum că e adevărat. În vreme ce îşi încleşta mâna în piept de durere şi cădea la pământ, îşi dădu seama de grozăvia greşelii pe care o făcuse.
În jurul lui se strângeau oameni, grăbiţi să dea o mână de ajutor. Însă Tankado nu voia ajutor — era prea târziu pentru aşa ceva.
Tremurând, îşi înălţă mâna stânga, cu degetele întinse. „Uitaţi-vă la mâna mea!” Chipurile din jur se holbau, însă era clar că nu pricepeau mesajul.
Pe degetele lui trona un inel auriu gravat. Gravură luci preţ de o clipă în soarele andaluz. Ensei Tankado ştia că era ultimul licăr de lumină pe care avea să îl mai vadă.



Capitolul 1

Se aflau în Smoky Mountains, în cuibuşorul lor favorit. David îi zâmbea:
— Ce zici, scumpete? Te măriţi cu mine?
Privindu-l întins pe patul cu baldachin, îşi dădu seama că el era alesul. În timp ce se uita în ochii lui de un verde intens, de undeva se auzi un clopot asurzitor. Zgomotul îl îndepărta de ea. Întinse braţele după el, dar nu reuşi să prindă decât aer.
Sunetul telefonului o trezi pe Susan Fletcher din vis. Căscă, se ridică în capul oaselor şi se întinse după receptor.
— Da?
— Susan, David sunt. Te-am trezit?
Zâmbi şi se rostogoli în pat.
— Te visam. Vino să ne jucăm.
El râse.
— E încă întuneric afară.
— Mmm, gemu ea senzual. Atunci chiar că trebuie să vii să ne jucăm. Putem să dormim un pic înainte de a pleca spre nord.
David lăsă să-i scape un oftat de frustrare:
— De-asta te sun. În legătură cu excursia. Trebuie să o amân.
Susan se deşteptă brusc:
— Ce?!
— Îmi pare rău. Trebuie să părăsesc oraşul. Mă întorc mâine. Putem pleca la prima oră a dimineţii. Ne mai rămân două zile.
— Dar am făcut rezervarea, rosti ea, rănită. Am obţinut vechea noastră cameră de la Stone Manor.
— Ştiu, dar...
— Seara asta trebuia să fie una specială — sărbătoream şase luni. Îţi aminteşti că suntem logodiţi, nu?
— Susan, oftă el. Nu pot să-ţi explic acum, mă aşteaptă o maşină. Te sun din avion şi-ţi spun totul.
— Avion? repetă ea. Ce se întâmplă? De ce universitatea ar...?
— Nu e vorba de universitate. Te sun să te lămuresc mai târziu. Trebuie să plec, mă cheamă. Ţinem legătura. Promit.
— David! strigă ea. Ce...
Era prea târziu. David închisese.
Susan Fletcher rămase ore întregi trează, aşteptând telefonul lui. Dar acesta nu veni.
Mai târziu în cursul după-amiezei, Susan stătea tristă în cada de baie. Se scufundă în apa înspumată, încercând sa uite de Stone Manor şi de Smoky Mountains. „Unde ar putea fi?” se întrebă. „De ce nu m-a sunat?”
Treptat, apa din cadă începu să se răcească. Tocmai se hotărâse să iasă, când receptorul telefonului fără fir începu să bâzâie. Susan ţâşni ca un arc, împrăştiind apă pe podea, şi înşfăcă aparatul pe care îl lăsase la marginea căzii.
— David?
— Aici e Strathmore, răspunse o voce la celălalt capăt.
Susan se prăbuşi.
— Oh, rosti ea, incapabilă să-şi ascundă dezamăgirea. Bună ziua, comandante.
— Sperai că e un bărbat mai tânăr? chicoti vocea.
— Nu, domnule, se bâlbâi Susan, stingherită. Nu am vrut să sune aşa...
— Ba a sunat chiar bine. Bărbatul râse. David Becker e un om bun. Să nu-l pierzi niciodată.
— Mulţumesc, domnule.
Vocea comandantului deveni brusc rigidă:
— Susan, te-am sunat pentru că am nevoie de tine aici. Imediat. Ea încercă să se concentreze:
— E sâmbătă, domnule. De obicei noi nu...
— Ştiu, rosti bărbatul calm. E o urgenţă.
Susan se ridică în picioare. „Urgenţă?” Nu auzise niciodată acest cuvânt de pe buzele comandantului Strathmore. „O urgenţă? În Crypto?” Nu şi-ar fi imaginat niciodată aşa ceva.
— D-da, domnule, bâigui ea. Vin imediat ce pot.
— Grăbeşte-te, mai zise Strathmore şi închise.

Cu un prosop în jurul ei, Susan Fletcher se uită la hainele frumos împăturite pe care le aranjase cu o seară înainte — pantaloni scurţi de alpinism, un pulover pentru serile răcoroase de la munte şi lenjeria nouă de noapte. Deprimată, se duse la dulap ca să ia o bluză şi o fustă curate. „O urgenţă? În Crypto?”
Coborând scările, se întrebă ce putea să se mai întâmple rău în acea zi.
Avea să afle foarte curând.


Capitolul 2

La zece mii de metri deasupra apelor calme ale oceanului, David Becker privea amărât pe ferestruica ovală a avionului. I se comunicase că telefonul de la bord nu funcţiona, aşa că n-avea nici o şansă s-o sune pe Susan.
„Ce naiba caut eu aici?” se întrebă el.
Răspunsul era simplu: îl solicitaseră oameni pe care pur şi simplu nu-i putea refuza.
— Domnule Becker, se auzi o voce în difuzor. Ajungem în jumătate de oră.
Becker dădu supărat din cap în direcţia vocii invizibile. „Minunat.” Trase parasolarul pe fereastră şi încercă să adoarmă. Însă nu se putea gândi la nimic altceva, decât la ea.


Capitolul 3

Volvo-ul lui Susan opri încet la umbra gardului din role de sârmă ghimpată, înalt de trei metri. Un paznic tânăr îşi puse palma pe capota maşinii.
— Legitimaţia, vă rog.
Susan se conformă şi se aşeză mai bine, aşteptând să se scurgă timpul de verificare. Paznicul trecu bucata de plastic prin scanner-ul computerizat. În cele din urmă îşi ridică privirea.
— Mulţumesc, domnişoară Fletcher.
După care dădu imperceptibil din cap şi poarta se deschise larg.
O jumătate de kilometru mai departe, Susan trebui să repete întreaga procedură în faţa unui gard electrificat, la fel de impozant. „Măi băieţi... Am trecut pe aici de un milion de ori.”
Apropiindu-se de ultimul punct de control, văzu cum o santinelă masivă flancată de doi câini fioroşi şi înarmată cu o mitralieră se uită la numărul ei de înmatriculare şi îi face semn să treacă. Parcurse încă vreo 250 de metri pe Canine Road şi opri maşina în parcarea C a angajaţilor. „De necrezut”, îşi zise ea. „Douăzeci şi şase de mii de angajaţi şi un buget de douăsprezece miliarde de dolari; s-ar fi zis că o puteau scoate la capăt în week-end fără mine.” Îşi potrivi maşina pe locul rezervat ei şi opri motorul.
După ce traversă terasa imensă şi intră în clădirea principală, trecu de încă două puncte de control şi ajunse În sfârşit la tunelul fără ferestre care ducea spre aripa nouă a clădirii. O cabină de control pe bază de scanare a amprentei vocale îi bloca intrarea.

NATIONAL SECURITY AGENCY (NSA)
SECŢIA CRYPTO
DOAR PENTRU PERSONALUL AUTORIZAT

Paznicul înarmat privi în sus:
— ‘Ziua, domnişoară Fletcher.
Susan zâmbi obosită:
— Bună, John.
— Nu vă aşteptam azi.
— Mda, nici eu nu mă aşteptam.
Se aplecă deasupra microfonului parabolic.
— Susan Fletcher, rosti ea răspicat.
Computerul confirmă instantaneu spectrele de frecvenţă din vocea ei şi dădu drumul porţii de acces. Susan trecu pragul.
Paznicul o privi apreciativ cum înaintează pe coridorul de ciment. Observase că ochii ei de un căprui intens păreau absenţi, însă obrajii îi erau proaspeţi, iar părul roşcat, lung până la umeri, părea abia uscat. În urma ei se simţea un iz vag de pudră Johnson’s Baby. Privirea bărbatului măsură trupul ei subţire, de la bluza albă cu dunga sutienului abia vizibilă dedesubt, până la fusta oliv care îi ajungea până deasupra genunchiului şi, în cele din urmă, la picioarele ei... Picioarele lui Susan Fletcher.
„Greu de crezut că pot susţine un coeficient de inteligenţă de 170”, se amuză paznicul.
O privi multă vreme. Într-un târziu, când ea se făcu nevăzută, clătină din cap.
O poartă masivă, circulară, îi bloca drumul la capătul tunelului. Pe poartă stătea scris, cu litere imense: „CRYPTO”.
Oftând, Susan îşi introduse palma în cutiuţa de citire a cifrului şi tastă codul ei personal de cinci cifre. Câteva secunde mai târziu, poarta masivă, de douăsprezece tone de oţel, începu să se rotească. Susan încercă să se concentreze, dar gândurile îi zburau doar la el.
David Becker. Singurul bărbat pe care îl iubise vreodată. Cel mai tânăr profesor titular de la Universitatea Georgetown, eminent specialist în limbi străine, David era o vedetă a lumii academice. Înzestrat cu o memorie redutabilă şi cu pasiune pentru limbi străine, el stăpânea la perfecţie şase dialecte asiatice, precum şi spaniola, franceza şi italiana. Cursurile lui universitare despre etimologie şi lingvistică umpleau totdeauna sălile, fapt pentru care David rămânea mereu după ore ca să răspundă tirurilor de întrebări. Vorbea cu autoritate şi entuziasm, în aparenţa insensibil la privirile admiratoare ale elevelor sale.
Becker era brunet, un tânăr de treizeci şi cinci de ani cu ochi verzi iscoditori şi o inteligenţă pe măsură. Maxilarele puternice şi trăsăturile ferme îi aminteau lui Susan de marmura sculptată. Înalt de peste un metru optzeci, Becker se mişca pe terenul de squash cu o agilitate pe care colegii lui nu o puteau înţelege. După ce îşi bătea zdravăn adversarul, se răcorea băgându-şi capul în ţâşnitoarea cu apă de băut şi udându-şi până la rădăcină coama de păr negru şi des. După care, cu apa şiroind, îşi trata adversarul cu un suc de fructe şi un covrig sau un corn.
Salariul lui David era modest, la fel ca în cazul tuturor profesorilor tineri. Din când în când, atunci când trebuia să-şi înnoiască abonamentul la clubul de squash sau să înlocuiască plasa vechii sale rachete Dunlop, câştigă bani în plus făcând traduceri pentru diferite agenţii guvernamentale. O întâlnise pe Susan cu ocazia unei astfel de colaborări.
Într-o dimineaţă răcoroasă din timpul vacanţei de toamnă, Becker intrase, după alergarea de dimineaţă, în apartamentul lui de trei camere oferit de universitate şi văzuse robotul telefonic clipind. Îşi umplu un pahar cu suc de portocale şi se aşeză să asculte mesajul. Era la fel ca multe altele primite — o agenţie guvernamentală îi solicita serviciile de traducător câteva ore mai târziu în acea dimineaţă. Singura ciudăţenie era că Becker nu auzise niciodată de acea agenţie.
— Se numeşte National Security Agency, le spuse Becker câtorva colegi pe care îi sună pentru a afla mai multe informaţii.
Replica era întotdeauna aceeaşi:
— Te referi la Consiliul Naţional pentru Securitate?
Becker îşi verifică mesajul:
— Nu. Au spus clar Agenţia. NSA.
— N-am auzit niciodată de ei.
Becker verifică directorul GAO al companiilor americane, dar numele nu se afla acolo. Uimit, îşi sună unul dintre vechii lui parteneri de squash, un fost analist politic devenit cercetător al Bibliotecii Congresului. Explicaţia amicului avu darul să-l şocheze.
NSA părea nu numai să existe în realitate, ci era chiar considerată una dintre cele mai influente organizaţii guvernamentale din lume. De peste o jumătate de secol aduna date despre spionajul electronic şi proteja informaţiile secrete ale Statelor Unite. Doar trei la sută dintre americani ştiau de existenţa ei.
— NSA, glumi amicul lui, înseamnă ,,No Such Agency” („Agenţia care nu există”) .
Marcat de un amestec de curiozitate şi teamă, Becker acceptase oferta misterioasei agenţii. Parcursese cu maşina proprie drumul de şaizeci de kilometri până la sediul întins pe aproape cincizeci de hectare al agenţiei, camuflat între dealurile împădurite de la Fort Meade, Maryland. După ce trecuse prin nenumărate controale şi i se emisese o legitimaţie valabilă şase ore, fusese escortat către o secţie de cercetare luxos decorată, unde i se spusese că îşi va petrece după-amiaza oferind „sprijin orb” Diviziei de Criptografie — un grup de matematicieni de elită cunoscuţi sub numele de Spărgătorii de coduri.
Timp de o oră, criptografii păruseră a nu fi observat că Becker se afla acolo. Se agitau în jurul unei mese enorme şi vorbeau într-o limbă pe care Becker n-o mai auzise. Discutau despre cifruri curgătoare, generatoare autodecimale, variante-desagă, protocoale de cunoaştere zero, puncte de unicitate. Becker stătea şi observa, pierdut. Indivizii scrijeleau simboluri pe hârtie milimetrică, meditau asupra unor file cu rezultate oferite de computer şi făceau tot timpul referiri la o încâlceală de text proiectată pe un perete:

JHDJA3JKHDHMADO/ERTWTJLW+JGJ328
5JHALSFNHKHHHFAFOHHDFGAF/FJ37WJE
JHI93450S9DJFD2H/HHRTYFHLF89303
95JSPJF2J0890IHJ98YHFI080EWRT03
JOJR845H0ROQ + JT0EU4TQEFQE/ /QUJW
08UY0IH0934JTPWFIAJER09QU4JR9GU
IVJP$DUW4H95PE8RTUGVW3P4E/IKKC
MFFUERHFGV0Q394IKJRMG + UNHVS9OER
IRK/0956Y7U0POIKIOJP9F8760QWERQI

Într-un târziu, unul dintre ei se apucase să explice ceea ce Becker ghicise deja. Textul cu pricina era un cod, un „cifrutext” — grupuri de litere şi cifre reprezentând cuvinte criptate. Treaba criptografilor era să studieze codul şi să extragă din el mesajul original sau „clartextul”. Agenţia apelase la Becker pentru că se bănuia că mesajul original fusese scris în dialectul mandarin al limbii chineze; el urma să traducă simbolurile pe măsură ce criptografii le decriptau.
Timp de două ore, Becker interpretă un şir nesfârşit de simboluri mandarine. De fiecare dată când oferea o traducere, criptografii clătinau însă disperaţi din cap. Codul părea a nu avea sens. Dornic să ajute, Becker le arătă că toate caracterele care îi fuseseră prezentate aveau o trăsătură comună — făceau parte deopotrivă din scrierea Kanji. Rumoarea din încăpere se transformă instantaneu în linişte. Şeful oamenilor, un lungan deşirat ce îşi aprindea ţigară de la ţigară, pe nume Morante, se întoarse neîncrezător spre Becker.
— Vreţi să spuneţi că aceste simboluri au înţelesuri multiple?
Becker încuviinţă. Le explică faptul că scrierea Kanji era un sistem japonez de caligrafiere bazat pe caractere chinezeşti modificate. Le oferise traduceri din mandarină pentru că asta i se ceruse.
— Iisuse Hristoase, gemu Morante. Să încercăm Kanji. Ca prin minune, totul se potrivi perfect.
Criptografii rămaseră impresionaţi; cu toate astea, continuară să îi dea lui Becker la tradus doar caractere individuale din secvenţe.
— E pentru propria dumneavoastră siguranţă, îi explică Morante. Astfel nu veţi şti ce anume traduceţi.
Becker izbucni în râs. După care observă că nimeni nu îi ţinu isonul.
După ce codul fusese în sfârşit spart, Becker tot nu avea habar de misterele la lămurirea cărora contribuise, însă un lucru devenise cert — NSA lua foarte în serios spargerile de cod. Cecul din buzunarul lui Becker reprezenta mai mult decât salariul lui de profesor pe o lună.
Pe drumul înapoi printre punctele de control de pe coridorul principal, se trezise oprit de un paznic cu un receptor de telefon în mână.
— Domnule Becker, aşteptaţi aici, vă rog.
— Care-i problema?
David nu se aşteptase ca întâlnirea să dureze atât de mult; ca atare, intrase în criză de timp pentru meciul de squash de sâmbătă după-amiază.
Paznicul ridică din umeri.
— Şefa de la Crypto vrea să vă vorbească. E pe drum încoace.
— Şefa? râse Becker.
Nu zărise nici o femeie în interiorul NSA.
— E vreo problemă? se auzi în aceeaşi clipă o voce feminină în spatele lui.
Becker se întoarse şi simţi cum roşeşte pe loc. Privi legitimaţia de pe bluza femeii. Nu numai că şeful Diviziei de Criptografie a NSA era o femeie, dar era chiar o femeie a naibii de atrăgătoare.
— Nu, bâiguise Becker. Numai că...
— Susan Fletcher.
Femeia zâmbi şi îi întinse mâna ei subţire.
David i-o strânse.
— David Becker.
— Felicitări, domnule Becker. Am auzit că aţi făcut o treabă excelentă azi. Pot să discut cu dumneavoastră pe tema asta?
Becker ezită:
— Mă tem că mă cam grăbesc acum.
Spera ca refuzarea celei mai puternice agenţii de informaţii din lume să nu reprezinte o neghiobie, dar meciul lui de squash începea în trei sferturi de oră, iar el avea o reputaţie de păstrat: David Becker nu întârzia niciodată la squash... la ore poate, dar niciodată la squash.
— Voi fi scurtă, replică, zâmbind, Susan Fletcher. Pe aici, vă rog. Zece minute mai târziu, Becker se găsea în popota NSA, având
în faţă un suc de coacăze şi un fursec, împreună cu Susan Fletcher, adorabila şefă a criptografilor. Devenise repede evident pentru David că înalta poziţie a tinerei de 38 de ani în cadrul NSA nu era o întâmplare — era una dintre cele mai inteligente femei pe care le întâlnise. Pe măsură ce discutau despre coduri şi spargerea lor, lui Becker îi venea tot mai greu să ţină pasul — totul reprezenta o experienţă nouă şi fascinantă.
O oră mai târziu, după ce Becker evident ratase meciul de squash, şi Susan ignorase cu bună ştiinţă trei apeluri prin intercom, se treziseră amândoi izbucnind în râs. Stăteau acolo, două creiere extrem de analitice, imune la influenţe iraţionale; şi totuşi, în vreme ce discutau despre morfologie lingvistică şi generatoare de numere pseudoaleatorii, se simţeau ca un cuplu de adolescenţi — totul în jurul lor era un foc de artificii.
Susan nu reuşise să aducă în discuţie adevăratul motiv pentru care insistase să-i vorbească — acela de a-i oferi un post de probă în cadrul Diviziei Asiatice de Criptografie. După pasiunea cu care vorbea despre învăţământ, era clar că tânărul profesor n-avea să părăsească niciodată facultatea. Ca atare, Susan hotărâse să nu distrugă atmosfera discutând despre afaceri. Se simţea din nou ca o şcolăriţă şi nimic nu îi putea strica acest sentiment.
Perioada lor de tatonare a fost lungă şi romantică — escapade furate din programele de lucru, lungi plimbări prin campusul universitar, câte un capuccino târziu în noapte la Merlutti’s, din când în când câte o conferinţă sau un concert împreună. Treptat, Susan descoperise că râde mai mult şi mai des decât crezuse vreodată că e posibil. Însemna o eliberare binecuvântată din încordarea muncii ei de la NSA.
într-o după-amiază friguroasă de toamnă, şedeau amândoi pe o bancă urmărind cum echipa de fotbal a universităţii e bătută măr de o altă echipă, Rutgers.
— Ce sport zici că practici? îl tachină Susan. Zucchini? Becker gemu:
— I se spune squash. Ea îl privi prostită:
— Seamănă cu zucchini, îi explicase el, dar terenul e mai mic. Susan îl înghionti.
Extrema stângă a celor de la Georgetown trimisese afară o lovitură de colţ, aşa că spectatorii începură să huiduie. Fundaşii se grăbiră imediat spre centrul terenului.
— Dar tu? întrebă Becker. Practici vreun sport?
— Am centura neagră în StairMaster.
Becker se făcu mic:
— Prefer sporturi în care poţi să câştigi.
Susan zâmbi:
— Superprudent, nu-i aşa?
Stopperul celor de la Georgetown blocă o pasă, stârnind urale în mulţime. Susan se aplecă şi şopti în urechea lui David:
— Doctor.
El se întoarse şi o privi pierdut:
— Doctor, repetă ea. Rosteşte primul cuvânt care îţi trece prin minte.
Becker părea confuz:
— Asociaţii de cuvinte? se miră el.
— Procedură-standard NSA. Trebuie să ştiu lângă cine stau. Apoi repetă cu fermitate: Doctor.
Becker dădu din umeri:
— Seuss .
Susan se încruntă.
— Bine, încearcă-l pe ăsta... „bucătărie”.
El nu ezită:
— Dormitor.
Susan îşi arcui jucăuş sprâncenele.
— Bine, ce zici de ăsta... „pisică”.
— Maţ.
— Maţ?
— Mda. Catgut. Corzile pentru rachetele de squash ale campionilor.
— Ce plăcut, mormăi ea.
— Diagnosticul tău? se interesă Becker.
Susan medita un minut:
— Eşti un toxicoman al squash-ului, copilăros şi frustrat sexual. Becker ridică din umeri:
— Sună cât se poate de corect.
Treaba asta durase săptămâni întregi. Seara, la desert, Becker se pornea pe pus întrebări.
Unde învăţase ea matematică?
Cum ajunsese la NSA?
Cum devenise atât de captivantă?
Susan mai mereu roşea, recunoscând că fusese un boboc întârziat. O deşirată şi o stângace în stabilirea unei relaţii până la sfârşitul adolescenţei, îi mărturisi că mătuşa ei Clara afirmase că scuza lui Dumnezeu pentru lipsa ei de şarm fusese aceea de a-i da creier din belşug. În sinea lui, David nu putea să catalogheze o asemenea apreciere decât ca prematură.
Susan îi spuse că interesul ei pentru criptografie începuse din primii ani de liceu. Preşedintele clubului de informatică, un elev impunător din ultimul an, pe nume Frank Gutmann, îi dedicase o poezie de dragoste pe care o criptase conform unei scheme de substituire cu numere. Susan îl implorase să îi spună ce conţinea dedicaţia, dar Frank refuzase cu cochetărie. Atunci Susan luase biletul acasă şi îşi petrecuse o noapte întreagă la lumina lanternei, sub pătură, până ce descifrase secretul — fiecare cifră reprezenta o literă. După aceea descifrase cu grijă codul şi privise uimită cum cifrele aparent iraţionale se transformau ca prin farmec într-o minunată poezie. În acea secundă îşi dăduse seama că se îndrăgostise iremediabil — codurile şi criptografia aveau să devină viaţa ei.
Douăzeci de ani mai târziu, după ce obţinuse masteratul în matematică la Universitatea Johns Hopkins şi studiase teoria numerelor cu o bursă de la Massachussetts Institute of Technology, Susan îşi concepuse teza de doctorat cu titlul „Metode, protocoale şi algoritmi criptografici pentru aplicaţii manuale”. Îndrumătorul de teză nu fusese singurul care îi citise lucrarea; la puţin timp după aceea, Susan primise un telefon şi un bilet de avion de la NSA.
Toată lumea implicată în criptografie ştia de NSA; era căminul celor mai strălucite minţi criptografice de pe mapamond. În fiecare primăvară — sezonul în care firmele din domeniul privat se aruncau asupra celor mai promiţătoare creiere nou-apărute pe piaţa muncii cu salarii exorbitante şi opţiuni în acţiuni la firmă — NSA
se prezenta, urmărea cu atenţie ce se întâmplă, îşi fixa ţintele şi apoi intervenea, pur şi simplu dublând cea mai bună ofertă. Era imposibil ca NSA să nu cumpere ceea ce voia. Tremurând de nerăbdare, Susan aterizase pe Aeroportul Dulles Internaţional din Washington, unde fusese întâmpinată de un şofer care o dusese în cea mai mare grabă la Fort Meade.
În acel an, alţi patruzeci şi unu de candidaţi primiseră câte un telefon identic. La cei douăzeci şi opt de ani ai ei, Susan era cea mai tânără. De asemenea, era singura persoană de sex feminin. Vizita la Fort Meade se dovedise mai degrabă un asalt de relaţii publice şi un tir de testare a inteligenţei decât o sesiune de schimb de informaţii. Susan şi alţi şase au fost din nou invitaţi săptămâna următoare. Odată ajuns la Fort Meade, grupul fusese imediat despărţit. Fiecare candidat a fost obligat să treacă prin testarea individuală la poligraf, să suporte cercetări amănunţite ale trecutului personal şi să îndure ore întregi de analiză grafologică şi de interviuri, incluzând aici anchete înregistrate asupra practicilor şi orientărilor sexuale. În momentul în care anchetatorul o întrebase dacă întreţinuse vreodată relaţii sexuale cu animale, Susan fusese pe punctul de a ţâşni din încăpere, însă misterul situaţiei o ţinuse pe loc, ca şi perspectiva de a lucra la limita cea mai avansată a teoriei codurilor, de a intra în „Palatul Şaradelor” şi de a deveni membru al celui mai secretos club din lume — Agenţia Naţională de Securitate.
Becker rămase şocat de povestea ei.
— Chiar te-au întrebat dacă ai făcut sex cu animale?
Susan dădu din umeri.
— Verificare de rutină a istoricului personal.
— Mă rog..., continuase el, înăbuşindu-şi un rânjet. Şi ce le-ai spus? Ea îl înghionti pe sub masă.
— Le-am spus că nu!
După care adăugă:
— Până în noaptea asta, a fost adevărat.

Pentru Susan, David era modelul cel mai apropiat de perfecţiune. Avea un singur defect: insista să plătească totul de fiecare dată când ieşeau în oraş. Susan nu putea suporta să-l vadă cum îşi
lasă salariul pe o zi la o singură cină în doi, însă Becker era de neclintit. Învăţase să nu protesteze, însă chestiunea continua să o irite. „Câştig mai mulţi bani decât îmi e necesar”, gândea ea. „Eu ar trebui să plătesc.”
Cu toate acestea, Susan hotărâse că el era omul ideal, în ciuda cavalerismului său desuet. Era milos, deştept, amuzant şi, mai presus de toate, era sincer interesat de munca ei. David îşi arăta mereu curiozitatea, indiferent că se plimbau, făceau ciclism împreună sau pregăteau spaghetti în bucătăria lui Susan. Acolo unde se putea, ea îi răspundea, oferindu-i de fapt imaginea generală şi de factură publică a Agenţiei. Chiar şi aşa, David era tot mai fascinat.
Fondată de preşedintele Truman la ora 12.01 în noaptea de 4 noiembrie 1952, NSA fusese timp de aproape cincizeci de ani cea mai secretoasă agenţie de spionaj din lume. Doctrina sa de început, lungă de şapte pagini, prevedea un scop foarte concis: să protejeze comunicaţiile guvernamentale americane şi să intercepteze comunicaţiile puterilor străine.
Acoperişul principalei clădiri operaţionale a agenţiei era înţesat cu peste cinci sute de antene, incluzând două elemente radiante — radom-uri — uriaşe, care arătau ca nişte mingi enorme de golf. Clădirea însăşi era monumentală — peste două sute de mii de metri pătraţi, adică dublu faţă de sediul CIA. Înăuntru se găseau peste două mii şase sute de kilometri de cablu telefonic şi aproape nouă mii de metri pătraţi de ferestre permanent închise şi etanşe.
Susan îi povestise lui David despre COMINT, divizia de intercepţie globală — o colecţie năucitoare de posturi de ascultare, sateliţi, spioni şi înregistratoare pe întreg mapamondul. În fiecare zi se interceptau mii de comunicări şi de conversaţii, toate fiind trimise analiştilor NSA spre decriptare. FBI, CIA şi consilierii americani pe probleme de politică externă se bazau cu toţii pe munca NSA pentru a lua decizii.
Becker fusese vrăjit.
— Şi spargerea codurilor? Unde intri tu în schemă?
Atunci Susan se apucase să-i explice că transmisiunile interceptate proveneau adesea de la guverne periculoase, facţiuni ostile şi grupări teroriste, multe fiind prezente în interiorul graniţelor SUA. În scopul păstrării secretului, aceste transmisii erau de obicei codate, pentru eventualitatea că ajungeau în alte mâini — fapt care, din fericire, se întâmplă datorită COMINT. Susan îi spuse lui David că munca ei era să studieze codurile, să le spargă manual şi să furnizeze NSA mesajele descifrate. Ceea ce nu era pe deplin adevărat.
Chiar dacă se simţea vinovată că îşi minţea iubitul, Susan nu avea de ales. Ceea ce îi povestise fusese adevărat cu câţiva ani în urmă, însă lucrurile se schimbaseră în NSA. Întregul univers al criptografiei se transformase. Noile sarcini ale lui Susan erau secrete, chiar pentru mulţi din cele mai înalte sfere ale puterii.
— Coduri, rostise Becker, fascinat. De unde ştii cum să începi? Vreau să spun... cum le spargi?
Susan îi zâmbise:
— Tu ar trebui să ştii cel mai bine. E ca şi cum ai studia o limbă străină. La început textul nu are nici un sens, dar, pe măsură ce înveţi regulile care îi definesc structura, poţi începe să îi extragi înţelesul.
Becker încuviinţase, impresionat. Voia să afle mai multe.
Atunci, folosindu-se de şerveţelele de la Merlutti şi de programele de concert ca de o tablă, Susan începuse să îi ofere noului şi încântătorului ei învăţăcel un minicurs de criptografie. Porni de la cifrul în „pătrat perfect” al lui Iulius Cezar.
Aşa cum îi explică ea, Cezar a fost primul creator de coduri din istorie. Observând că solii lui erau prinşi în ambuscadă şi misivele secrete erau furate, el a imaginat o cale rudimentară de a-şi cripta directivele. Îşi rearanja textul mesajelor astfel încât corespondenţa părea lipsită de sens. Bineînţeles că era doar o aparenţă. Fiecare mesaj avea întotdeauna un contor de litere ce reprezenta un pătrat perfect — şaisprezece, douăzeci şi cinci, o sută — depinzând de volumul de informaţii pe care Cezar voia să îl comunice. Îşi instruia ofiţerii ca, la sosirea unui mesaj, să transcrie textul conform unei
matrici pătrate. Executând instrucţiunile şi citind de sus în jos, ofiţerii dădeau peste un mesaj secret, care apărea ca prin minune.
În timp, conceptul cezarian de rearanjare a textului a fost adoptat de alţii şi modificat pentru a deveni mai greu de descifrat. Apogeul criptării manuale a apărut în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Atunci naziştii au construit o uluitoare maşină mecanică de criptare, botezată Enigma. Dispozitivul semăna cu o veche maşină de scris cu rotoare întreţesute, dintr-un aliaj de cupru şi zinc, ce se mişcau după tipare complicate şi transformau textul clar în şiruri năucitoare de grupări de caractere lipsite de logică. Destinatarul putea interpreta corect mesajul numai dacă dispunea de o altă maşină Enigma, calibrată identic cu cealaltă.
Becker asculta, mut de uimire. Profesorul devenise elev.
într-o noapte, la un spectacol organizat de universitate cu piesa Spărgătorul de Nuci, Susan îi dăduse primul cod de spart. David stătuse tot timpul pauzei cu creionul în mână, încercând să dezlege mesajul din douăzeci şi unu de litere:

LZ ATBTQ BZ MD ZL BTMNRBTS

Într-un târziu, tocmai când luminile începuseră să se stingă anunţând reluarea spectacolului, reuşise. Ca să codeze textul, Susan înlocuise pur şi simplu fiecare literă din mesaj cu precedenta ei din alfabet. Ca să decripteze codul, Becker nu trebuia decât să mute fiecare literă cu un spaţiu înainte în alfabet. Astfel, „A” devenea ,,B”, „B” devenea „C” şi aşa mai departe. Procedase la descifrare cu repeziciune. Nu şi-ar fi imaginat niciodată că silabele rezultate l-ar fi putut face atât de fericit:
„MĂ BUCUR CĂ NE-AM CUNOSCUT”

Scrijelise repede răspunsul şi i-l întinsese:

RHDT

Susan citise şi zâmbise radioasă.
Becker avea de ce să râdă; ajunsese la treizeci şi cinci de ani şi inima îi juca feste. În viaţa lui nu se simţise atât de atras de o femeie. Trăsăturile ei delicate şi ochii căprui îi aminteau de o reclamă a firmei Estée Lauder. Poate că Susan fusese o deşirată şi o stângace în adolescenţă, însă lucrurile se schimbaseră mult. Undeva, pe drumul vieţii, căpătase o graţie de salcie — zveltă şi înaltă, cu sâni plini şi fermi şi un abdomen perfect neted. David obişnuia adesea să glumească spunând că Susan era primul manechin pentru costume de baie cu doctorat în matematici aplicate şi în teoria numerelor. Pe măsura trecerii timpului, începuseră amândoi să creadă că închegaseră o relaţie care putea dura întreaga viaţă.
Erau împreună de aproape doi ani când, din senin, David o ceruse de soţie. Se întâmplase cu ocazia unui week-end petrecut în Smoky Mountains. Şedeau întinşi pe patul imens din camera de la Stone Manor. Atunci David rostise brusc cuvintele, fără a avea pregătit un inel. Tocmai asta iubea ea — spontaneitatea lui. Îl sărutase lung şi cu patimă. El o luase în braţe şi o dezbrăcase de cămaşa de noapte.
— Iau asta drept un da, rostise el, după care făcuseră dragoste toată noaptea, la căldura focului din cămin.
Acea seară magică se petrecuse cu şase luni în urmă — înainte de promovarea neaşteptată a lui David în poziţia de şef al Departamentului de Limbi Moderne. Din acel moment, relaţia lor intrase pe o continuă pantă descendentă.


Capitolul 4

Poarta de intrare în secţie piui, trezind-o pe Susan din trista ei reverie. Uşa trecuse deja de poziţia complet deschis şi urma să se închidă la loc în mai puţin de cinci secunde, după ce avea să fi efectuat o rotaţie completă de 360 de grade. Susan îşi adună gândurile şi păşi prin deschizătură. Un computer de la intrare înregistră intrarea ei.
Priveliştea secţiei continua să o uimească, deşi ea personal fusese acolo chiar de la construirea ei, cu trei ani în urmă. Încăperea principală era o imensă cameră circulară ce se înălţa pe cinci etaje. Tavanul ei transparent şi boltit se ridica la 40 de metri deasupra podelei, în punctul de înăiţime maximă. Cupola din plexiglas era întărită cu un amestec din policarbonaţi — ca o reţea protectoare capabilă să reziste unei lovituri directe de două megatone. Ca un ecran, construcţia filtra lumina soarelui şi o transforma într-o fină dantelărie ce se prelingea pe pereţi. În aer pluteau spirale firave de praf — capturi ale puternicului sistem de deionizare a domului.
Pereţii încăperii se arcuiau maiestuos în jos, după care, la nivelul unui stat de om, se verticalizau abrupt. Coborând, deveneau treptat translucizi, până ce ajungeau de un negru opac la contactul cu podeaua — o întindere lucitoare de material ceramic negru, ce sclipea cu o măreţie bizară, generând o senzaţie neliniştitoare de transparenţă. Gheaţă neagră.
Chiar în centrul încăperii, spărgând podeaua ca vârful unei torpile colosale, se găsea maşinăria pentru care fusese construit domul. Contururile negre şi alunecoase ale acesteia se arcuiau aproape opt metri în aer înainte de a se înfige înapoi în podeaua de dedesubt. Curbată şi netedă, arăta ca o imensă balenă ucigaşă, îngheţată în mijlocul unui ocean încremenit.
Acesta era TRANSLTR, cel mai scump echipament individual de calcul electronic din lume — o maşină despre care NSA jurase public că nu există.
La fel ca un aisberg, maşinăria îşi ascundea 90 la sută din masă şi din putere adânc sub suprafaţă. Secretul ei era bine păstrat într-un siloz ceramic ce cobora pe o adâncime de şase etaje — o carenă în formă de rachetă înconjurată de un labirint ameţitor de pasarele, cabluri şi fuioare de gaz de la sistemul de răcire bazat pe freon. Generatoarele de energie de la bază scoteau un necontenit murmur de joasă frecvenţă, care transforma Crypto într-o sală cu o acustică incredibilă, de cavou.
La fel ca în cazul tuturor marilor avansuri tehnologice ale omenirii, TRANSLTR se născuse din necesitate. În anii ‘80, NSA fusese martora unei revoluţii în telecomunicaţii ce avea să transforme definitiv universul spionajului — accesul public la Internet. Mai precis, naşterea poştei electronice.
Criminalii, teroriştii şi spionii deveniseră tot mai agasaţi de ascultarea telefoanelor, aşa că îmbrăţişaseră imediat şi cu entuziasm noul mijloc de comunicare. Poşta electronică dispunea de securitatea poştei tradiţionale şi de viteza telefonului. De vreme ce transferurile de informaţie se efectuau prin fibre optice subterane şi nu foloseau niciodată căile aeriene, erau ferite faţă de posibilele intercepţii — sau cel puţin asta era percepţia generală.
În realitate, interceptarea mesajelor electronice în vreme ce călătoreau prin Internet reprezenta o joacă de copil pentru geniile tehnice de la NSA. Internetul nu reprezenta noua descoperire senzaţională pentru computerul de acasă, aşa cum credea majoritatea populaţiei. El fusese creat de Departamentul de Apărare cu trei decenii înainte, ca o imensă reţea de computere proiectată să asigure comunicaţii guvernamentale sigure în caz de război nuclear. Ochii şi urechile NSA erau vechi adepţi ai Internetului. Curând, indivizii care îşi conduceau diverse afaceri ilegale prin e-mail aveau să afle pe pielea proprie că secretele lor nu erau atât de bine păzite pe cât credeau. Rezultatul a fost acela că diverse agenţii guvernamentale de control precum FBI, DEA sau IRS , sprijinite de personalul NSA specializat în interceptări, au început o serie masivă de arestări şi condamnări.
Evident că din rândurile utilizatorilor de computere din întreaga lume se ridicase un strigăt imens de mânie la aflarea veştii că guvernul american avea acces liber la comunicaţiile personale prin e-mail. Chiar şi pasionaţii de corespondenţă care foloseau poşta electronică doar ca pe un mijloc comod şi relaxant de comunicare, consideraseră că o astfel de invazie în intimitatea personală este neliniştitoare. Ca atare, în întreaga lume, tot felul de programatori întreprinzători începuseră să lucreze la o modalitate de a păstra siguranţa poştei electronice. Modalitatea a fost repede găsită şi astfel s-a născut criptarea cu chei publice.
Criptarea cu chei publice reprezenta un concept pe cât de simplu, pe atât de strălucit. Consta într-o aplicaţie software facilă, pentru uzul computerelor individuale, prin care mesajele e-mail personale se transformau aşa încât deveneau de necitit. Utilizatorul scria un mesaj, îl trecea prin aplicaţia software de criptare, după care textul rezultat părea un cod complet ilogic — un nonsens. Oricine ar fi încercat să intercepteze mesajul nu vedea pe ecran decât o mâzgăleală indescifrabilă.
Singurul mod de a decoda mesajul era introducerea „cheii de parolă” a expeditorului — o serie secretă de caractere ce funcţionau asemănător unui cod PIN de la un automat bancar. Astfel de chei parolate erau în general lungi şi complexe şi purtau în ele toată informaţia necesară pentru a comanda algoritmului de criptare ce operaţii matematice să efectueze pentru a recrea mesajul original.
De acum utilizatorii puteau trimite mesaje electronice cu încredere. Chiar dacă transmisia era interceptată, ea putea fi descifrată numai de către deţinătorii cheii de acces.
NSA simţise imediat pericolul. Codurile cărora trebuia să le facă faţă nu mai erau simple cifruri de substituire care puteau fi sparte cu creionul şi hârtia, ci funcţii complicate generate de computer, ce aveau la bază teoria haosului şi alfabete simbolice multiple pentru a transforma mesajele într-o harababură de nedescâlcit.
La început, cheile de acces utilizate erau suficient de scurte pentru ca maşinăriile NSA să le „ghicească”. Dacă o anume cheie parolată avea zece cifre, un computer putea fi programat astfel încât să testeze orice posibilitate între 0000000000 şi 9999999999. Mai devreme sau mai târziu, computerul dădea peste secvenţa corectă. Această metodă, bazată pe testarea erorii, a primit numele de „Atac al forţei brute”. Era consumatoare de timp, însă avea rezultate 100% sigure din punct de vedere matematic.
Pe măsură ce lumea îşi dădea seama de puterea decodificării prin forţa brută, cheile parolate au început să devină tot mai lungi.
Ca atare, timpul de care computerul avea nevoie pentru a „ghici” cheia corectă a crescut de la săptămâni la luni şi apoi la ani de zile.
În cursul anilor ‘90, cheile parolate ajunseseră la cincizeci de caractere şi implicau toate cele 256 de caractere ale alfabetului ASCII, format din numere, litere şi simboluri. În consecinţă, numărul de posibilităţi diferite crescuse la nivelul a zece la puterea 120, adică un zece urmat de 120 de zerouri. Ghicirea corectă a cheii de acces avea aceeaşi probabilitate matematică cu aceea a identificării unui grăunte de nisip de pe o plajă lungă de cinci kilometri. Estimările efectuate arătau că era nevoie de nouăsprezece ani pentru ca ultrasecretul Cray/Josephson II, cel mai rapid computer al NSA, să spargă cu succes, prin forţă brută, un cod al unei chei pe 64 de biţi. Evident că, la momentul ghicirii cheii şi spargerii codului, conţinutul mesajului şi-ar fi pierdut de mult rostul.
Prinsă într-o astfel de capcană virtuală, NSA emisese o directivă ultrasecretă ce fusese pusă în aplicare prin decret al preşedintelui Statelor Unite ale Americii. Sprijinită cu fonduri federale şi având libertatea de a întreprinde orice socotea necesar pentru rezolvarea problemei, NSA trecuse la construirea imposibilului: prima maşină universală de spargere a codurilor.
În ciuda părerii multor ingineri că un astfel de computer dedicat spargerii de coduri era imposibil de construit, NSA era hotărâtă să transpună în realitate propriul moto: „Totul este posibil. Imposibilul ia doar mai mult timp”.
Cinci ani mai târziu, după ce cheltuise peste o jumătate de milion de ore-om de muncă şi fonduri de peste 1,9 miliarde dolari, NSA dovedise din nou de ce este în stare. Ultimul din cele trei milioane de procesoare de mărimea unui timbru fusese pus la locul lui, programarea internă se finalizase, iar carcasa ceramică a maşinii fusese montată şi sigilată. Se născuse TRANSLTR.
Principiul de bază după care fusese construită maşina era simplu: mai multe mâini uşurează treaba — chiar dacă modul de lucru intern al TRANSLTR era produsul mai multor minţi, fără ca modul în care funcţionează întregul să fie pe deplin înţeles de un singur individ.
Cele trei milioane de procesoare ale maşinii lucrau toate în paralel — astfel reuşind să opereze cu o viteză nemaiîntâlnită şi să proceseze simultan combinaţii multiple de caractere. Se spera astfel ca nici un cod, indiferent de lungimea cheii parolate, să nu scape tenacităţii TRANSLTR. Capodopera de aproape două miliarde de dolari folosea puterea procesării paralele, precum şi ultimele tehnologii secrete de evaluare a clartextului pentru a „ghici” chei parolate şi coduri de spargere. Maşina îşi trăgea forţa nu numai din uluitorul număr de procesoare pe care îl ascundea în pântece, ci şi din ultimele progrese ale calculului cuantic — o tehnologie extrem de nouă, prin care vechiul procedeu de stocare a informaţiei sub forma datelor binare era înlocuit de aşa-numitele stări mecanice cuantice.
Momentul adevărului a venit într-o dimineaţă furtunoasă de joi a lunii octombrie. Primul test pe viu. Chiar dacă exista nesiguranţă privind viteza maşinii, inginerii erau cu toţii de acord asupra unui lucru — cu toate procesoarele funcţionând în paralel, TRANSLTR era puternic. Întrebarea era cât de puternic.
Răspunsul venise douăsprezece minute mai târziu, când imprimanta se trezise la viaţă şi tipărise clartextul — codul spart — în mijlocul tăcerii mormântale pe care o păstrau cei câţiva martori ai evenimentului. TRANSLTR tocmai localizase o cheie de şaizeci şi patru de caractere în ceva mai mult de zece minute, de aproape un milion de ori mai repede decât cele două decenii de care ar fi avut nevoie celălalt computer de mare viteză al NSA.
Condus de directorul adjunct de operaţiuni, comandantul Trevor J. Strathmore, Biroul de Producţie al NSA triumfase. Ca să păstreze succesul secret, comandantul Strathmore lăsase imediat să scape informaţii care sugerau că proiectul fusese un eşec total. Ca atare, toată activitatea din aripa Crypto a complexului nu reprezenta decât o tentativă de a mai salva ceva de pe urma dezastrului de două miliarde de dolari. Adevărul era cunoscut doar de elita NSA — TRANSLTR spărgea sute de coduri în fiecare zi.
O dată ce la urechile publicului ajunse informaţia că sistemele de coduri criptate de computer nu puteau fi sparte, nici măcar de atotputernica NSA, secretele au început să curgă. Lorzii drogurilor, teroriştii, evazioniştii fiscali, cu toţii sătui de a le fi interceptate convorbirile de pe telefonul mobil, s-au îndreptat in corpore spre noul mediu de transmisie a informaţiilor criptate, convinşi fiind că n-aveau să compară niciodată în faţa vreunui tribunal în care să îşi audă propria voce pe bandă, ca dovadă a cine ştie cărei conversaţii telefonice captate din eter de un satelit NSA.
Culegerea de informaţii secrete nu fusese niciodată mai uşoară. Codurile interceptate de NSA intrau în TRANSLTR drept cifruri complet ininteligibile şi erau scuipate câteva minute mai târziu ca mesaje perfect limpezi. Nu mai existau secrete.
Ca să întregească şarada legată de propria incompetenţă, NSA a început chiar să susţină agresiv mişcările împotriva elaborării de noi aplicaţii software de criptare, insistând că aceste aplicaţii o dezavantajau net şi că măreau probabilitatea ca organele abilitate de anchetă şi control să nu mai poată prinde şi condamna criminalii. Grupurile pentru drepturi civile s-au bucurat în mod public, susţinând că NSA oricum nu ar fi avut voie să citească mesajele electronice. Programatorii au trecut şi mai abitir la elaborarea de aplicaţii de criptare. NSA pierduse bătălia — exact aşa cum plănuise. Întregul univers al comunicaţiilor electronice fusese păcălit... sau aşa se părea.


Capitolul 5

— Unde e toată lumea? se întrebă Susan cu voce tare, traversând secţia pustie. „Ce mai urgenţă!”
Crypto era de obicei tăcut sâmbăta, chiar dacă majoritatea secţiilor şi a departamentelor NSA lucrau şapte zile pe săptămână. Prin natura lor, matematicienii criptografi erau nişte maniaci ai muncii, însă în secţie se instaurase o regulă tacită ca ei să îşi ia liber sâmbăta, cu excepţia cazurilor de urgenţă. Spărgătorii de coduri reprezentau o marfă prea valoroasă pentru ca NSA să rişte să-i piardă ca urmare a epuizării.
TRANSLTR se ridica ameninţător în dreapta lui Susan. Sunetul generatoarelor aflate opt etaje mai jos părea ciudat de înfricoşător astăzi. Susan nu se simţise niciodată bine în Crypto în afara orelor de program. Avea sentimentul că era prinsă într-o cuşcă, alături de o sălbăticiune fioroasă şi futuristă. Iuţi pasul către biroul comandantului.
Poreclit „acvariul” pentru aspectul său în momentele în care draperiile erau trase, spaţiul de lucru cu pereţi de sticlă al lui Strathmore se înălţa deasupra unor scări-pasarelă lângă peretele din spate al secţiei. Urcând treptele, Susan privi în sus, spre uşa groasă, din stejar, a biroului comandantului. Pe uşă era gravată sigla NSA — un vultur pleşuv care strângea cu putere în gheare un şperaclu. În spatele uşii se afla unul dintre cei mai de seamă oameni pe care ea îi cunoştea.
Comandantul Strathmore, directorul adjunct de operaţiuni în vârstă de cincizeci şi şase de ani, era ca un tată pentru Susan. El o angajase şi tot el transformase NSA în căminul ei. Cu mai bine de zece ani în urmă, când Susan se alăturase NSA, Strathmore conducea Divizia de Dezvoltare Crypto — un teren de instrucţie pentru criptografii noi, toţi bărbaţi. Strathmore se dovedise extrem de protector cu singura persoană de sex feminin din echipă, deşi nu tolera niciodată vreo aluzie din partea cuiva în acest sens. Acuzat de favoritism, replicase simplu: Susan Fletcher era unul dintre cei mai inteligenţi tineri recruţi din câţi văzuse, şi el personal n-avea nici un chef să o piardă pe motiv de hărţuire sexuală. Unul dintre criptografii seniori se hotărâse atunci să testeze hotărârea lui Strathmore.
Într-una dintre dimineţile din primul ei an în secţie, Susan trecuse pe la sectorul noilor criptografi să ia ceva hârţogăraie. Plecând, observase o poză a ei pe tabla de însemnări de pe perete. Aproape că leşinase de jenă. În poză era aproape goală, doar în chiloţi, întinsă pe pat.
Aşa cum s-a aflat apoi, unul dintre criptografi scanase o fotografie dintr-o revistă porno şi trucase fotografia adăugând capul lui Susan peste corpul altcuiva. Rezultatul era convingător.
Din nefericire pentru criptograful în cauză, comandantul Strathmore nu găsise farsa deloc amuzantă. Două ore mai târziu, un memo intern circula printre angajaţi:

„ANGAJATUL CARL AUSTIN A FOST CONCEDIAT
PENTRU COMPORTAMENT INADECVAT”

Din acea zi, nimeni n-a mai cutezat să se pună cu ea; Susan Fletcher era fetiţa de aur a comandantului Strathmore.
Tinerii criptografi nu au fost singurii care au învăţat să-l respecte pe Strathmore; la începuturile carierei, omul se remarcase în ochii superiorilor propunând o serie de operaţiuni secrete neortodoxe, dar pline de succes. Urcând pe scara ierarhică, Trevor Strathmore devenise faimos pentru analizele lui convingătoare în situaţii complexe. Părea a dispune de o abilitate neîntrecută de a vedea dincolo de complexele morale care învăluiau dificilele decizii ale NSA şi de a acţiona fără remuşcări în interesul binelui general.
Nimeni nu se îndoia că Strathmore îşi iubea ţara. Pentru colegii săi era un patriot şi un vizionar... un om de bun-simţ într-un univers al minciunilor.
După sosirea lui Susan la NSA, Strathmore urcase ca un proiectil de la poziţia de şef al dezvoltării la Crypto la comandant-adjunct al întregii NSA. Acum, un singur om îl depăşea în grad: directorul Leland Fontaine, miticul stăpân absolut al Palatului Şaradelor — omul niciodată văzut, uneori auzit şi întotdeauna temut. El şi Strathmore se vedeau rar faţă în faţă, iar când se întâlneau parcă izbucnea un război al titanilor. Fontaine era un uriaş între uriaşi, dar lui Strathmore nu părea să-i pese. Îşi susţinea ideile şi părerile în faţa directorului cu toată reţinerea unui boxer calculat. Nici măcar preşedintele Statelor Unite nu cuteza să îl înfrunte pe Fontaine în felul în care o făcea Strathmore. Pentru asta era nevoie de o serioasă imunitate politică sau, în cazul lui Strathmore, de o enormă doză de indiferenţă politică.
Susan ajunse în capul scărilor. Chiar înainte de a ciocăni, broasca electronică a uşii bâzâi. Uşa se deschise, şi comandantul îi făcu semn să intre.
— Mersi că ai venit, Susan. Rămân dator.
— Nici o problemă, zise ea zâmbind şi aşezându-se vizavi de biroul lui.
Strathmore era un lungan plin de muşchi, ale cărui trăsături fine îi ascundeau eficienţa de robot şi perfecţionismul. Ochii lui cenuşii indicau de obicei încredere şi discreţie născute din experienţă, însă astăzi ei păreau tulburi şi neliniştiţi.
— Păreţi epuizat, îi zise Susan.
— Am avut şi clipe mai bune.
„Se vede” gândi ea.
Susan nu îl văzuse niciodată pe Strathmore arătând aşa de rău. Părul lui încărunţit, care începea să se rărească, era zburlit, iar fruntea îi lucea de broboane de sudoare, chiar dacă în cameră era răcoare de la aerul condiţionat. Părea că dormise îmbrăcat în costum. Şedea în spatele unui birou modern, care dispunea de două tastaturi îngropate şi de un monitor de computer la un capăt. Biroul era înţesat de liste imprimate de calculator, semănând cu fuselajul unei nave extraterestre înfipt în mijlocul încăperii.
— O săptămână grea? se interesă Susan.
Strathmore înălţă din umeri:
— Ca de obicei. EFF mă toacă tot timpul cu drepturile civile legate de intimitate.
Susan chicoti. EFF, sau Electronics Frontier Foundation , era o coaliţie mondială de utilizatori de computer care înfiinţaseră o asemenea formă de unire a eforturilor pentru a sprijini libertatea cuvântului în medii on-line şi pentru a-i educa pe alţii în privinţa realităţilor şi pericolelor universului electronic. Coaliţia făcea constant lobby împotriva a ceea ce ea numea „capacitatea orwelliană a agenţiilor guvernamentale de a trage în secret cu urechea” — în special atunci când era vorba de NSA. EFF reprezenta un spin permanent în coasta lui Strathmore.
— Nu pare nimic ieşit din comun, rosti Susan. Atunci, care e urgenţa pentru care m-aţi scos din cadă?
Strathmore rămase tăcut, atingând absent cu degetul mini-mouse-ul încastrat în birou. După aceea, îşi ridică privirea şi se uită ţintă în ochii lui Susan:
— Care a fost cea mai lungă perioadă de timp de care TRANSLTR a avut nevoie ca să spargă un cod?
Întrebarea o luă pe Susan complet pe nepregătite. Părea ilogică. „De asta m-a chemat aici?”
— Păi..., începu ea, ezitând. Cu câteva luni în urmă am dat peste o interceptare COMINT care a avut nevoie de o oră, însă era vorba de o cheie ridicol de lungă — zece mii de biţi sau aşa ceva.
Strathmore se încruntă:
— O oră, zici? Dar în cadrul testelor de limită pe care le-ai derulat?
Susan dădu din umeri:
— Dacă includem şi diagnosticarea, evident că e vorba despre un timp mai lung.
— Cu cât mai lung?
Susan nu-şi închipuia unde vrea Strathmore să ajungă.’
— Ei bine, domnule, în martie trecut am încercat un algoritm cu o cheie segmentată de un milion de. biţi. Funcţii cu salturi ilegale, automate celulare, tot tacâmul. TRANSLTR l-a spart.
— În cât timp?
— Trei ore.
Strathmore îşi arcui sprâncenele:
— Trei ore? Atât de mult?
Susan se încruntă, uşor ofensată. În ultimii trei ani, slujba ei fusese aceea de a regla cât mai bine cel mai secret computer din lume; în mare parte, programul care conferise maşinăriei rapiditatea ei extremă îi aparţinea. O cheie de un milion de biţi părea cu greu a fi un scenariu realist.
— Bine, rosti Strathmore. Deci chiar în condiţii extreme, trei ore a fost timpul maxim de supravieţuire a unui cod în TRANSLTR.
Susan încuviinţă:
— Mda. Mai mult sau mai puţin.
Comandantul făcu o pauză, ca şi cum s-ar fi temut să spună ceva ce ar fi putut apoi regreta. În cele din urmă, îşi ridică privirea.
— TRANSLTR a dat peste ceva..., începu el şi se opri.
Susan aştepta.
— Mai mult de trei ore?
Strathmore încuviinţă.
Ea păru netulburată.
— Un nou diagnostic? Ceva de la Departamentul Sys-Sec?
Strathmore clătină din cap:
— E un fişier din afară.
Susan aşteptă lovitura de graţie, dar ea nu veni.
— Un fişier din afară? Glumiţi, nu-i aşa?
— Aş vrea eu. L-am pus să ruleze azi-noapte pe la unsprezece şi jumătate. N-a fost încă spart.
Susan căscă gura. Se uită la ceas şi înapoi la Strathmore:
— Şi încă rulează? De peste cincisprezece ore?
Comandantul se aplecă în faţă şi roti monitorul spre Susan.
Ecranul era negru, cu excepţia unei mici casete galbene de text ce clipea în mijloc.

„TIMP SCURS: 15.09.33
AŞTEPTÂND CHEIA:_________”

Susan se holbă uluită. Se părea că TRANSLTR lucra la un cod de peste cincisprezece ore. Ştia că procesoarele computerului parcurgeau treizeci de milioane de chei pe secundă — o sută de miliarde pe oră. Dacă TRANSLTR procesa încă, însemna că acea cheie era enormă — lungă de peste zece miliarde de digiţi. Era nebunie curată.
— E imposibil! declară ea. Aţi verificat posibilele erori? Poate că TRANSLTR a dat un rateu şi...
— Verificarea a dovedit că nu e nici o eroare.
— Dar cheia parolată trebuie să fie uriaşă!
Strathmore clătină din cap.
— Algoritm comercial standard. Bănuiesc că e o cheie de şaizeci şi patru de biţi.
Împietrită, Susan privi pe fereastră, spre TRANSLTR. Din experienţă ştia că maşina localiza o cheie de şaizeci şi patru de biţi în maximum zece minute.
— Trebuie să existe o explicaţie.
Strathmore încuviinţă:
— Există. Dar nu-ţi va plăcea.
Susan păru neliniştită.
— Are TRANSLTR vreo defecţiune?
— TRANSLTR merge perfect.
— Am prins vreun virus?
Strathmore clătină din cap:
— Nici un virus. Ascultă-mă cu atenţie.
Susan rămăsese fără grai. TRANSLTR nu dăduse niciodată peste un cod pe care să nu-l spargă în mai puţin de o oră. De obicei, imprimanta lui Strathmore scuipa clartextul în decurs de câteva minute. Susan se uită la imprimanta de viteză din spatele biroului. Era goală.
— Susan, rosti încetişor Strathmore. O să-ţi fie greu să accepţi la început, dar ascultă-mă cu atenţie un minut. Îşi muşcă buza. Codul ăsta la care lucrează TRANSLTR e unic. Nu seamănă cu nimic din ce-am văzut înainte. Comandantul făcu o pauză, ca şi cum i-ar fi fost greu să rostească cuvintele. Codul ăsta e impenetrabil.
Susan se holbă la el şi aproape că izbucni în râs. „Impenetrabil? Ce mai înseamnă şi asta?” Nu exista cod impenetrabil — unele erau mai lungi ca altele, dar orice cod putea fi spart. Matematica garanta că TRANSLTR ghicea orice cheie, mai devreme sau mai târziu.
— Ce-aţi spus?
— Codul este impenetrabil, repetă el sec.
„Impenetrabil?” Susan nu-şi putea crede urechilor că acel cuvânt fusese rostit de un om ce avea la activ douăzeci şi şapte de ani de analiză a codurilor.
— Impenetrabil, domnule? rosti ea cu nesiguranţă. Cum rămâne cu principiul lui Bergofski?
Susan aflase despre principiul lui Bergofski destul de timpuriu în cariera ei. Principiul reprezenta temelia tehnologiei forţei brute. Totodată, din el se inspirase Strathmore în construcţia TRANSLTR. Principiul stipula clar că, din punct de vedere matematic, era garantată găsirea cheii corecte, dacă un computer testa suficiente chei. Securitatea unui cod consta nu în faptul că parola lui nu putea fi găsită, ci în posibilitatea ca majoritatea oamenilor să nu dispună de timpul sau echipamentul necesar testărilor.
Strathmore clătină din cap:
— Acest cod e altfel.
— Altfel?
Susan se uita cu neîncredere la el. „Un cod impenetrabil reprezintă o imposibilitate matematică! Iar el ştie asta!”
Strathmore îşi trecu palma peste chelia îmbrobonată de sudoare:
— Acest cod este produsul unui algoritm nou-nouţ de criptare — unul pe care nu l-am mai văzut înainte.
Acum Susan avea şi mai multe dubii. Algoritmii de criptare însemnau doar nişte formule matematice, reţete de transformare a textului în cod. Matematicienii şi programatorii creau zilnic noi algoritmi. Pe piaţă se găseau sute — PGP, Diffie-Hellman, ZIP, IDEA, El Gamal. TRANSLTR spărgea toate aceste coduri în fiecare zi, fără probleme. Pentru maşină, toate codurile păreau la fel, indiferent care algoritm le crease.
— Nu pricep, se opuse ea. Nu vorbim aici despre a descifra cine ştie ce funcţie complexă, ci de forţă brută. PGP, Lucifer, DSA — nu contează. Algoritmul generează o cheie pe care o crede sigură, iar TRANSLTR încearcă până ce o ghiceşte.
Strathmore răspunse cu răbdarea unui profesor încercat:
— Da, Susan, TRANSLTR va găsi întotdeauna cheia, chiar dacă e uriaşă. Făcu o pauză lungă. Poate însă că...
Susan vru să intervină, dar era clar că Strathmore urma să arunce bomba. „Poate însă ce?”
— Poate că TRANSLTR nu ştie că a spart codul.
Susan aproape căzu de pe scaun:
— Ce?
— Poate că a aflat deja cheia corectă, dar continuă să caute pentru că nu îşi dă seama că a găsit cheia corectă. Cred că acest algoritm conţine un clartext rotativ.
Susan căscă gura de uimire.
Conceptul de clartext rotativ fusese avansat prima dată în 1987, într-un articol dintr-o revistă obscură, de un matematician ungur, Josef Harne. Deoarece computerele bazate pe metoda forţei brute spărgeau coduri prin analiza clartextului pentru a găsi tipare de cuvinte identificabile, Harne propusese un algoritm care, pe lângă procedura de criptare, rotea în corpul algoritmului un clartext decriptat în funcţie de o constantă de timp. Teoretic, această rotaţie perpetuă ar fi asigurat faptul că acel computer care era pus să decodifice nu ar fi localizat niciodată tipare identificabile de cuvinte şi deci nu şi-ar fâ dat seama că a găsit cheia potrivită. Conceptul semăna cu ideea de colonizare a planetei Marte — de înţeles la nivel intelectual, dar aflată actualmente cu mult peste posibilităţile umane.
— De unde aţi scos aşa ceva?
Comandantul îi răspunse cu voce înceată:
— Un programator din sectorul public l-a scris.
— Ce? Susan se prăbuşi la loc pe scaun. Jos avem cei mai buni programatori din lume! Cu toţii, lucrând împreună, n-am ajuns niciodată măcar pe aproape de a scrie o funcţie de clartext rotativ. Vreţi să-mi spuneţi că cine ştie ce derbedeu cu un PC şi-a dat seama cum trebuie făcut?
Strathmore coborî glasul, încercând s-o calmeze:
— Eu nu l-aş numi derbedeu pe tipul ăsta.
Susan încetase să mai asculte. Era convinsă că alta era explicaţia: o eroare internă. Un virus. Orice părea mai credibil decât un cod impenetrabil.
Strathmore o privi fix:
— Algoritmul a fost scris de una dintre cele mai strălucite minţi criptografice ale lumii, din toate timpurile.
Susan avea mai multe îndoieli ca niciodată; cele mai strălucite minţi criptografice din lume se aflau în departamentul ei, aşa că ar fi auzit cu siguranţă despre un astfel de algoritm.
— Cine? ceru ea să afle.
— Sunt convins că poţi ghici. Un tip care nu prea iubeşte NSA.
— Asta îngustează căutarea! zise ea cu sarcasm.
— A lucrat la proiectul TRANSLTR. A încălcat regulile. Aproape că a creat haos în serviciile secrete. L-am deportat.
Susan amuţi, după care se făcu albă:
— Oh, Dumnezeule...
Strathmore încuviinţă:
— S-a lăudat tot anul cu lucrul la un algoritm care să reziste forţei brute.
— D-dar, îngăimă Susan. Am crezut că joacă la cacealma. Chiar a făcut-o?
— Da. Cel mai avansat scriitor de coduri impenetrabile.
Susan păstră un moment lung de tăcere:
— Dar... asta înseamnă...
Strathmore o privi drept în ochi:
— Da. Ensei Tankado tocmai a transformat TRANSLTR în ladă de gunoi.


Capitolul 6

Chiar dacă nu trăise pe propria piele cel de-Al Doilea Război Mondial, Ensei Tankado studiase totul despre el — mai ales despre punctul lui culminant, explozia atomică în urma căreia pieriseră 100 000 dintre concetăţenii săi.
Hiroshima, ora 8.15 dimineaţa, 6 august 1945 — un act intenţionat de distrugere. O manifestare inutilă de putere din partea unei ţări care învinsese deja în război. Tankado acceptase toate acestea. Nu putea accepta însă faptul că bomba îi furase posibilitatea de a-şi cunoaşte mama. Ea murise la naşterea lui, în urma complicaţiilor produse de iradierea la care fusese supusă cu atâţia ani înainte.
În 1945, înainte de naşterea lui Ensei, mama lui se dusese, la fel ca mulţi prieteni ai ei, la Hiroshima pentru a se oferi voluntară în centrele pentru arşi. Acolo devenise hibakusha — o persoană iradiată. Nouăsprezece ani mai târziu, la treizeci şi şase de ani, îşi dăduse seama că avea să moară în timp ce aştepta în sala de naşteri, cu o hemoragie internă. Ce n-avea să afle niciodată era că moartea o scutise de oroarea supremă — unicul ei fiu se născuse diform.
Nici tatăl lui Ensei nu îşi văzuse fiul. Şocat de pierderea soţiei şi ruşinat de apariţia unui copil despre care surorile medicale îi spuseseră că e un nou-născut imperfect, care probabil n-avea să supravieţuiască peste noapte, bărbatul se făcuse nevăzut din spital şi nu se mai întorsese vreodată. Ca atare, Ensei Tankado a fost dus la orfelinat.
În fiecare noapte, tânărul Tankado se holba la degetele lui răsucite, ţinându-şi în braţe păpuşa-fetiş, şi îşi jura că se va răzbuna — răzbunare împotriva ţării care îi furase mama şi îl determinase pe tatăl lui să îl abandoneze de ruşine. Ce nu ştia el era faptul că destinul avea să îşi spună cuvântul.
În luna februarie a celui de-al doisprezecelea an de viaţă al lui Ensei, un fabricant de computere din Tokio sunase la familia lui adoptivă şi întrebase dacă băiatul handicapat putea lua parte la o testare de grup pentru o nouă tastatură pe care firma o proiectase pentru copiii cu handicap. Familia îşi dăduse acordul.
Lui Ensei i se păruse imediat că ştie cum să umble cu computerul, deşi nu văzuse aşa ceva în viaţa lui. Computerul îi deschidea lumi pe care el nu şi le imaginase vreodată. În scurt timp, unealta devenise viaţa lui. Pe măsură ce crescuse, începuse să dea lecţii, să câştige bani şi astfel, în cele din urmă, dobândise o bursă la Universitatea Doshisha. Peste puţin timp, Ensei Tankado deveni faimos în Tokio cu porecla fugusha kisai — geniul infirm.
Ajunse într-un târziu să citească despre Pearl Harbor şi despre crimele de război japoneze. Ura lui faţă de America începu să se estompeze. Ensei deveni un budist devotat. Uitase de jurământul lui din copilărie de a se răzbuna; iertarea era singura cale către iluminare.
La douăzeci de ani, Ensei Tankado ajunsese un fel de figură de cult subteran printre programatori. IBM i-a oferit un permis de muncă şi un post în Texas. Tankado nu ratase ocazia. Trei ani mai târziu plecase deja de la IBM, trăia în New York şi scria aplicaţii software de unul singur. Era în fruntea noului val de criptare cu chei publice. Scria algoritmi şi câştiga o avere.
La fel ca în cazul multor autori de algoritmi de criptare, NSA a început să-i dea târcoale. Ironia sorţii îşi spunea cuvântul prin ocazia de a lucra în inima guvernului unei ţări pe care odinioară jurase că se va răzbuna. Se decise să accepte interviul. Dubiile pe care le-ar mai fi avut i-au dispărut complet la întâlnirea cu comandantul Strathmore. Discutaseră deschis despre trecutul lui Tankado, despre ostilitatea potenţială pe care el ar fi putut-o nutri faţă de SUA şi despre planurile lui de viitor. Tankado trecu testul cu poligraful şi rezistă la cinci săptămâni de profile psihologice dure. Le trecu pe toate. Ura îi fusese înlocuită de dragostea pentru Buddha. Patru luni mai târziu, Ensei Tankado ajungea să lucreze în Departamentul de Criptografie al NSA.
În ciuda salariului generos, Tankado venea la muncă pe o veche bicicletă şi îşi mânca prânzul singur la birou, din ceea ce îşi pregătea de acasă, în loc să se alăture colegilor la o supă şi o friptură în cantină. Ceilalţi criptografi îl venerau. Ca programator era strălucit — mai inventiv decât oricine altcineva. În plus, era amabil şi cinstit, discret şi de o etică impecabilă. Integritatea morală avea o însemnătate enormă pentru el. Tocmai de aceea, demiterea sa din NSA, urmată de deportare, constituise un şoc cumplit.
Precum restul personalului din Crypto, Tankado contribuise la proiectul TRANSLTR cu convingerea că, dacă se va dovedi un succes, va fi folosit la descifrarea mesajelor electronice doar în cazurile aprobate de Departamentul de Justiţie. Folosirea TRANSLTR avea să fie reglementată cam la fel ca modalitatea prin care FBI trebuia să obţină o hotărâre judecătorească înainte de a planta microfoane. TRANSLTR urma să stocheze aplicaţii software care cereau parole din partea Rezervelor Federale şi a Departamentului de Justiţie, înainte de a descifra un fişier. Acest fapt avea să împiedice NSA de la ascultarea arbitrară a comunicaţiilor personale ale cetăţenilor obişnuiţi.
Numai că, atunci când veni vorba despre astfel de programe, personalului TRANSLTR i se comunică faptul că planurile se schimbaseră. Datorită presiunilor de timp induse de activitatea antiteroristă a Agenţiei, TRANSLTR urma să devină un dispozitiv independent de decriptare, ale cărui operaţiuni zilnice aveau să fie reglementate numai de NSA.
La auzul veştii, Ensei Tankado fusese oripilat. Asta însemna că NSA putea deschide poşta oricui, fără ca nimeni să ştie. Ca şi cum în fiecare telefon din lume ar fi existat un emiţător secret. Strathmore încercă să-i demonstreze lui Tankado că TRANSLTR era un dispozitiv de menţinere a ordinii, dar fără rezultat; el rămase cu încăpăţânare pe poziţie şi considera că aşa ceva însemna o încălcare gravă a drepturilor omului. Plecase imediat şi în câteva ore violă codul NSA de securitate, încercând să contacteze Fundaţia pentru Frontiera Electronică. Era hotărât să şocheze lumea cu povestea lui despre o maşină secretă, capabilă să-i expună pe utilizatorii de computere din întreaga lume unor maşinaţiuni guvernamentale de neimaginat. NSA nu avusese de ales: fusese nevoită să-l oprească.
Prinderea şi deportarea lui Tankado, expusă pe larg în cadrul grupurilor online de ştiri, s-a transformat într-un nefericit oprobriu public. Specialiştii în control al dezastrelor din NSA, nervoşi că Tankado putea încerca să convingă lumea de existenţa TRANSLTR, au trecut, împotriva dorinţei lui Strathmore, la generarea de zvonuri pentru distrugerea credibilităţii japonezului. Curând, Ensei Tankado deveni piaza rea a comunităţii globale informatice — nimeni nu avea încredere într-un infirm acuzat de spionaj, mai ales când acesta căuta să-şi recapete libertatea prin acuzaţii absurde legate de o maşină americană de spart coduri.
Cel mai ciudat lucru fusese acela că Tankado păruse a înţelege situaţia; totul făcea parte din jocul serviciilor secrete. Omul păruse a nu păstra nici un fel de resentiment în el, ci numai o hotărâre de nezdruncinat. În vreme ce securitatea îl escorta spre ieşire, Tankado i se adresase lui Strathmore cu un calm înfricoşător:
— Toţi avem dreptul la secrete, rostise el. Într-o zi, voi avea grijă ca acest lucru să rămână valabil.


Capitolul 7

Mintea lui Susan lucra cu febrilitate — „Ensei Tankado a scris un program ce creează coduri impenetrabile!” Abia putea cuprinde înţelesul unui asemenea gând.
— Fortăreaţa Digitală, rosti Strathmore. Aşa l-a botezat. Reprezintă cea mai avansată armă de contraspionaj. Dacă programul ajunge pe piaţă, orice şcolar va fi în stare să trimită mesaje codificate pe care NSA nu le va putea sparge. Serviciile noastre secrete vor fi lichidate.
Gândurile lui Susan rătăceau la mare distanţă de implicaţiile politice ale Fortăreţei Digitale. Se străduia încă să înţeleagă că un asemenea fenomen prinsese viaţă. Îşi petrecuse tot timpul spărgând coduri şi negând permanent că la un moment dat ar putea apărea codul suprem. „Orice cod poate fi spart — Principiul Bergofsky!” Avea sentimentul unui ateu care se trezeşte brusc faţă în faţă cu Dumnezeu.
— Dacă acest cod devine public, şopti ea, criptografia va deveni o ştiinţă moartă.
Strathmore încuviinţă:
— Asta-i cea mai mică dintre probleme.
— Nu-l putem plăti pe Tankado? Ştiu că ne urăşte, dar nu-i putem oferi câteva milioane de dolari? Să-l convingem să nu-l distribuie?
Strathmore râse:
— Câteva milioane? Ai idee cât valorează chestia asta? Fiecare guvern din lume va licita pe bani grei. Te vezi spunându-i preşedintelui că noi continuăm să-i spionăm pe irakieni, dar nu le putem intercepta mesajele? Aici nu e vorba numai despre NSA, ci despre întreaga comunitate a serviciilor secrete. Ce avem noi aici oferă suport tuturor — FBI, CIA, DEA; fără noi, ar fi cu toţii orbi. Transporturile cartelurilor de droguri n-ar mai fi depistate, marile corporaţii şi-ar transfera banii fără urme, lăsând IRS ca peştele pe uscat, teroriştii ar conspira fără frica de a fi prinşi; altfel spus, haos.
— EFF ar exulta de bucurie.
— EFF habar n-are ce facem noi aici, replică, dezgustat, Strathmore. Dacă ar şti câte atacuri teroriste am oprit pentru că putem sparge coduri, şi-ar schimba tonul.
Susan era de acord, dar era conştientă şi de situaţie: EFF n-avea să afle niciodată cât de important era TRANSLTR. Computerul ajutase la evitarea a zeci de atacuri, însă informaţiile erau clasificate drept strict secrete şi nu puteau fi dezvăluite. Logica din spatele secretomaniei era simplă: guvernul nu-şi putea permite declanşarea unei isterii în masă cauzate de revelarea adevărului. Nimeni nu ştia cum ar fi reacţionat opinia publică la aflarea veştii că, numai în anul care trecuse, pe teritoriul american se declanşaseră două alarme de pericol nuclear din cauza grupărilor fundamentaliste.
Oricum, atacul nuclear nu reprezenta singura ameninţare. Cu doar o lună în urmă, TRANSLTR dejucase unul dintre cele mai ingenioase comploturi teroriste din istoria NSA. O organizaţie antiguvernamentală întocmise un plan de acţiune criminală, pe numele lui de cod Sherwood Forest . Atacul viza Bursa din New York, cu scopul de „redistribuire” a averilor. Pe parcursul a şase zile, membrii grupului plasaseră douăzeci şi şapte de fitile magnetice nonexplozive în clădirile din jurul Bursei. Detonate, dispozitivele generau un impuls magnetic extrem de puternic. Descărcarea simultană a unor astfel de fitile strategic plasate ar fi creat un câmp magnetic atât de intens, încât toate mediile magnetice de stocare de informaţii ale Bursei ar fi fost şterse — hard disk-urile de computere, băncile masive de stocare ROM, înregistrările pe bandă, chiar dischetele. Toate datele despre cine ce avere deţinea s-ar fi dezintegrat pentru totdeauna.
Deoarece era nevoie de o sincronizare perfectă pentru detonarea simultană a dispozitivelor, fitilele fuseseră conectate între ele prin linii telefonice. Pe parcursul ultimelor două zile înainte de declanşare, ceasurile interne ale fitilelor schimbaseră între ele continuu şiruri de date de sincronizare criptate. NSA interceptase pulsurile de date ca pe o anomalie de reţea, dar le ignorase, socotindu-le un schimb nevinovat de aiureli. Însă după ce TRANSLTR descifrase şirurile de date, analiştii recunoscuseră imediat secvenţele în cauză ca fiind o numărătoare inversă sincronizată în reţea. Fitilele au fost urgent localizate şi eliminate cu trei ore înainte de declanşare.
Susan ştia că, fără TRANSLTR, NSA era neajutorată în faţa terorismului electronic avansat. Privi spre monitorul principal. Acelaşi timp, peste cincisprezece ore. NSA ar fi fost pierdută chiar dacă fişierul lui Tankado ar fi fost spart în acea clipă. Crypto ar fi fost condamnată să spargă mai puţin de două coduri pe zi. Chiar şi la rata curentă de 150 de spargeri pe zi, lista de fişiere care aşteptau decodarea era enormă.

— Tankado m-a sunat luna trecută, rosti Strathmore, întrerupând şirul gândurilor lui Susan.
Ea îşi înălţă privirea:
— V-a sunat Tankado?
El încuviinţă:
— Ca să mă avertizeze.
— Să vă avertizeze? Dar vă urăşte.
— M-a sunat să îmi spună că finisa un algoritm care scria coduri impenetrabile. Nu l-am crezut.
— Dar de ce să vă spună? întrebă Susan. Voia să i-l cumpăraţi?
— Nu. Mă şantaja.
Pentru Susan piesele şaradei părură brusc a se aşeza fiecare la locul potrivit.
— Bineînţeles, zise ea uimită. Voia să îi restabiliţi reputaţia.
— Nu, se încruntă Strathmore. Tankado voia TRANSLTR.
— TRANSLTR?
— Da. Mi-a ordonat să ies în public şi să spun lumii întregi că deţinem o asemenea maşină. A mai spus că va distruge Fortăreaţa Digitală dacă recunoaştem că putem citi poşta electronică a tuturor.
Susan îl privi neîncrezătoare.
Strathmore dădu din umeri:
— Oricum, acum e prea târziu. Tankado a afişat o copie gratuită a programului pe propriul site Internet. Oricine îl poate descărca.
Susan se albi:
— Ce a făcut?
— E doar o lovitură de imagine. Nu trebuie să-ţi faci griji. Copia afişată e criptată. Oamenii o pot descărca, dar nimeni n-o poate deschide. E un procedeu chiar ingenios. Codul-sursă pentru Fortăreaţa Digitală a fost criptat şi închis bine.
Susan păru uluită:
— Bineînţeles! Astfel ca oricine să aibă o copie, dar nimeni să n-o poată folosi.
— Exact. Tankado a lansat momeala.
— Aţi văzut algoritmul?
Comandantul o privi încurcat:
— Nu, ţi-am spus că e criptat.
Susan păru la fel de încurcată:
— Dar noi avem TRANSLTR. De ce nu l-am decripta pur şi simplu? Zărind însă chipul lui Strathmore, Susan pricepu că regulile se schimbaseră. Oh, Doamne, icni ea, iluminată. Fortăreaţa Digitală e criptată prin ea însăşi?
Strathmore încuviinţă:
— Bingo!
Susan era de-a dreptul şocată. Formula pentru Fortăreaţa Digitală fusese criptată utilizând chiar Fortăreaţa Digitală. Tankado afişase o reţetă matematică de excepţie, însă textul reţetei fusese încâlcit. Şi utilizase însăşi reţeta pentru a efectua încâlcirea.
— E chiar Seiful lui Biggleman, murmură, copleşită.
Strathmore încuviinţă. Seiful lui Biggleman reprezenta un scenariu criptografic ipotetic în care un constructor întocmea proiecte pentru un seif imposibil de deschis. Vrând să-şi ţină proiectele secrete, după construcţia seifului, le încuia înăuntru. Tankado procedase exact la fel cu Fortăreaţa Digitală. Îşi protejase proiectul criptându-l chiar cu formula descrisă în proiect.
— Şi fişierul din TRANSLTR? se interesă Susan.
— L-am descărcat de pe site-ul lui Tankado, ca toată lumea. NSA este acum mândra posesoare a algoritmului Fortăreţei Digitale; doar că nu îl poate descifra.
Susan se minună de ingeniozitatea lui Ensei Tankado. Dovedise NSA că algoritmul era impenetrabil, însă fără a dezvălui nimic din el.
Strathmore îi întinse un articol de ziar. Era un talmeş-balmeş tradus din Nikkei Shimbun, echivalentul japonez al Wall Street Journal, în care se afirma că programatorul japonez Ensei Tankado finalizase o formulă matematică despre care el pretindea că poate genera coduri impenetrabile. Formula fusese botezată Fortăreaţa Digitală şi putea fi trecută în revistă pe Intemet. Programatorul avea să o vândă la licitaţie celui care oferea mai mult. Articolul continua spunând că, în ciuda enormului interes stârnit în Japonia, cele câteva companii americane de software care auziseră de Fortăreaţa Digitală socoteau o asemenea pretenţie revoltătoare, semănând cu vechea dorinţă a alchimiştilor, de a transforma plumbul în aur. Formula, spuneau ei, era o farsă şi nu putea fi luată în serios.
Susan îşi înălţă privirea:
— O licitaţie?
Strathmore dădu afirmativ din cap:
— Toate companiile japoneze de software şi-au descărcat o copie a Fortăreţei Digitale şi încearcă să o spargă. Cu fiecare secundă de eşec, preţul licitaţiei urcă.
— Dar e absurd, se revoltă Susan. Toate fişierele nou criptate sunt impenetrabile în lipsa lui TRANSLTR. Fortăreaţa Digitală este doar un algoritm generic, de domeniu public, pe care nici una dintre aceste companii să nu-l poată sparge.
— Însă e o lovitură genială de marketing, replică Strathmore. Ia gândeşte-te — toate mărcile de sticlă blindată opresc gloanţele, dar dacă o companie te provoacă să tragi un glonţ prin sticla ei, brusc toată lumea va trage.
— Şi japonezii chiar cred că Fortăreaţa Digitală e altceva? Mai bună decât orice altceva de pe piaţă?
— O fi fost Tankado discreditat, dar toată lumea ştie că e un geniu. Printre hackeri e chiar o legendă vie. Dacă el spune că algoritmul e impenetrabil, atunci aşa e.
— Dar toate sunt impenetrabile din punctul de vedere a percepţiei publice!
— Da..., mustăci Strathmore. Deocamdată.
— Asta ce mai înseamnă? Comandantul oftă:
— Acum douăzeci de ani nimeni nu îşi imagina că vom sparge cifruri de doisprezece biţi. Tehnologia avansează. Continuu. Producătorii de software pot presupune că, la un moment dat, computere precum TRANSLTR vor exista. Tehnologia progresează exponenţial şi, în cele din urmă, actualii algoritmi cu chei publice îşi vor pierde siguranţa. Va fi nevoie de algoritmi mai buni pentru a devansa computerele de mâine.
— Şi Fortăreaţa Digitală e răspunsul?
— Exact. Un algoritm care rezistă forţei brute nu va fi niciodată demodat, indiferent cât de puternice vor ajunge maşinile de decodat. Ar putea deveni un standard universal peste noapte.
Susan inspiră adânc.
— Dumnezeu să ne ajute, şopti ea. Putem face o ofertă? Strathmore clătină din cap.
— Tankado ne-a oferit o şansă. A fost cât se poate de clar. Oricum, e prea riscant; dacă suntem prinşi, înseamnă practic că recunoaştem că ne temem de algoritmul lui. Ar fi ca o mărturisire publică nu numai a faptului că îl deţinem pe TRANSLTR, ci şi a invincibilităţii Fortăreţei Digitale.
— Cât timp avem? Strathmore se încruntă:
— Tankado plănuia să anunţe câştigătorul mâine la prânz. Susan simţi un gol în stomac.
— Şi după aceea?
— După aceea urma ca el să dea câştigătorului cheia de acces.
— Cheia de acces?
— Face parte din cacealma. Toţi au algoritmul deja, aşa că Tankado licitează cheia care îl deblochează.
Susan gemu:
— Bineînţeles.
Era perfect. Curat şi simplu. Tankado criptase Fortăreaţa Digitală şi numai el deţinea cheia de decriptare. Lui Susan îi venea cumplit de greu să îşi imagineze că undeva, probabil scrijelită pe o bucată de hârtie în buzunarul lui Tankado, zăcea o parolă de şaizeci şi patru de caractere care putea pune definitiv capăt serviciilor secrete americane.
Imaginându-şi scenariul, i se făcu brusc rău. Tankado avea să înmâneze cheia de acces celui care licita mai mult, după care respectivul licitator avea să deschidă fişierul în care se găsea Fortăreaţa Digitală. Probabil că după aceea avea să includă algoritmul într-un microprocessor ultraprotejat la agresiuni exterioare, iar în cinci ani de zile fiecare computer nou avea să fie produs cu un microprocesor preîncărcat cu Fortăreaţa Digitală. Nici un fabricant obişnuit de computere nu visase până acum să creeze un produs de criptare, pentru că algoritmii normali de criptare deveneau repede perisabili. Însă Fortăreaţa Digitală n-avea cum să se demodeze vreodată; cu o funcţie rotativă de clartext nici un atac prin forţă brută nu ar fi descoperit vreodată cheia. Un nou standard digital de criptare. De acum până în vecii vecilor. Toate codurile — impenetrabile. Bancheri, brokeri, terorişti, spioni. O lume — un algoritm.
Anarhie.
— Ce opţiuni avem? testă Susan apele.
Era perfect conştientă că momentele critice puteau fi depăşite numai prin măsuri disperate, chiar şi în cazul NSA.
— Nu-l putem lichida, dacă asta întrebi.
Exact asta voise ea să întrebe. De când lucra la NSA, Susan auzise tot felul de zvonuri despre legăturile Agenţiei cu cei mai pricepuţi asasini din lume — ucigaşi plătiţi pentru a spăla discret rufele murdare ale comunităţii serviciilor secrete.
Strathmore clătină din cap:
— Tankado e prea deştept ca să ne lase o astfel de opţiune.
Ciudat, dar Susan se simţi uşurată.
— E protejat?
— Nu chiar.
— Se ascunde?
Strathmore dădu din umeri:
— Tankado a părăsit Japonia. Plănuia să verifice licitaţiile prin telefon. Dar noi ştim unde este.
— Şi nu intenţionaţi să întreprindeţi nimic?
— Nu. Are o asigurare. Tankado a dat o copie a cheii de acces unei terţe părţi anonime... în caz că i se întâmplă ceva.
„Bineînţeles”, se minună Susan. „Un înger păzitor.”
— Şi presupun că, dacă Tankado păţeşte ceva, acel om misterios va vinde cheia?
— Mai rău. Dacă Tankado e doborât, partenerul lui o face publică.
Susan păru încurcată:
— Partenerul o face publică?
Strathmore încuviinţă:
— O afişează pe Internet, o dă la ziare, o pune pe afişele stradale. De fapt, o dăruieşte.
Susan făcu ochii mari:
— Descărcări gratuite?
— Chiar aşa. Tankado şi-a imaginat că, odată mort, nu va mai avea nevoie de bani — aşa că, de ce să nu ofere lumii întregi un cadou de despărţire?
Se lăsă o lungă tăcere. Susan inspiră adânc, ca şi cum ar fi avut nevoie de timp pentru a absorbi îngrozitorul adevăr. „Ensei Tankado crease un algoritm impenetrabil. Ne ţine pe toţi prizonieri.”
Se ridică brusc în picioare:
— Trebuie să-l contactăm pe Tankado! rosti ea cu hotărâre. Trebuie să existe o cale de a-l convinge să renunţe! Îi putem oferi triplu faţă de cea mai ridicată ofertă! Îi putem reface reputaţia! Orice!
— Prea târziu, zise Strathmore inspirând adânc. Ensei Tankado a fost găsit mort azi-dimineaţă, în oraşul Sevilla din Spania.


Capitolul 8

Bimotorul Learjet 60 ateriza pe pista încinsă. Dincolo de fereastră, peisajul golaş al sudului regiunii spaniole Extremadura rulă înceţoşat, apoi încetini până ce păru să se târască.
— Domnule Becker? cârâi o voce. Am ajuns.
Becker se ridică şi se întinse. După ce deschise compartimentul de deasupra capului, îşi aminti că nu are bagaje. Nu avusese timp să împacheteze. Oricum, nu conta — i se promisese o călătorie fulger, sosit — plecat.
În vreme ce motoarele turau tot mai încet, avionul ieşi din bătaia soarelui şi intră într-un hangar pustiu, aflat faţă în faţă cu terminalul principal. O clipă mai târziu se ivi şi pilotul, care coborî trapa de ieşire. Becker înghiţi ultimele picături de suc, puse paharul pe lemnul umed al barului şi înşfăcă haina de la costum. ‘
Pilotul scoase un plic gros din buzunarul costumului său de zbor:
— Mi s-a spus să vă dau asta.
Îi întinse plicul lui Becker. Pe hârtie stăteau scrise, cu pix albastru, cuvintele:

„PĂSTREAZĂ RESTUL”

Becker frunzări teancul gros de bancnote roşiatice.
— Ce...?
— Monedă locală, rosti pilotul cu o voce plată.
— Ştiu ce e, îngăimă Becker. Dar... e prea mult. Nu am nevoie decât de bani de taxi. Becker făcu un calcul rapid în minte. Ce e aici valorează mii de dolari!
— Eu am ordinele mele, domnule.
Pilotul se răsuci pe călcâie şi dispăru înapoi în cabină. Uşa se închise automat în urma lui.
Becker privi spre avion, apoi se uită la banii din mână. După o clipă de nehotărâre în hangarul pustiu, puse plicul în buzunarul de la piept, îşi trase haina de la costum pe umeri şi porni să traverseze pista de aterizare. Era un început tare bizar, dar alungă din minte acest gând. Cu un pic de noroc, avea să se întoarcă la ţanc pentru a mai salva ceva din excursia la Stone Manor cu Susan.
„Sosit-plecat”, îşi spuse. „Sosit-plecat.”
Habar n-avea ce îl aştepta.


Capitolul 9

Phil Chartrukian, tehnician de securitate a sistemelor, intenţionase să intre în Crypto doar un minut — cât să ia nişte hârtii pe care le uitase cu o zi în urmă. Intenţia lui se dovedise departe de ce urma să i se întâmple.
După ce traversă secţia şi păşi în laboratorul Sys-Sec, îşi dădu imediat seama că nu era în regulă ceva. Terminalul de computer care monitoriza permanent procesele din măruntaiele TRANSLTR era nesupravegheat şi monitorul era închis.
Chartrukian strigă tare:
— Hello?
Nu primi nici un răspuns. Laboratorul era imaculat — ca şi cum nimeni nu intrase acolo de ore întregi.
Deşi avea doar douăzeci şi trei de ani şi era relativ nou în echipa Sys-Sec, Chartrukian fusese bine instruit, astfel încât ştia perfect procedurile: un membru Sys-Sec se găsea mereu la datorie în Crypto... mai ales sâmbăta, când nu era nici un criptograf prin preajmă.
Deschise imediat monitorul şi se întoarse spre tabla cu mesaje de pe perete.
— Cine e de gardă? întrebă el cu voce tare, trecând în revistă lista cu nume.
Conform programului, un tânăr boboc pe nume Seidenberg ar fi trebuit să intre în schimb dublu la miezul nopţii trecute. Chartrukian privi împrejur prin laboratorul pustiu şi se încruntă.
— Unde mama naibii e individul?
Privind monitorul cum prinde viaţă, Chartrukian se întrebă dacă Strathmore avea habar că laboratorul Sys-Sec era nepăzit. Pe drum observase draperiile trase în biroul comandantului, ceea ce însemna că şeful era acolo — un lucru aproape banal pentru o zi de sâmbătă. Deşi le cerea criptografilor să îşi ia liber sâmbetele, Strathmore părea să muncească 365 de zile pe an.
Chartrukian avea o singură certitudine — dacă Strathmore descoperea că laboratorul Sys-Sec era nepăzit, bobocul absent avea să-şi piardă slujba. Privi spre telefon, întrebându-se dacă era bine să-l sune pe tânărul tehnician şi să îl avertizeze de pericol. Oamenii din Sys-Sec se supuneau regulii nescrise de a avea grijă unul de altul. În interiorul Crypto, cei din Sys-Sec erau cetăţeni de mâna a doua, permanent la cuţite cu stăpânii moşiei. Nu era nici un secret că criptografii erau cei care stăpâneau peste acest cuib de mai multe miliarde de dolari. Cei de la Sys-Sec erau toleraţi numai pentru că aveau grijă ca jucăriile patronilor să meargă ca unse.
Chartrukian luă o decizie. Puse mâna pe telefon. Numai că nu apucă să ducă receptorul la ureche. Se opri din acţiune brusc, cu ochii fixaţi pe monitorul care se trezise la viaţă. Ca într-un film derulat cu încetinitorul, aşeză receptorul jos şi se holbă cu gura căscată la ecran.
În cele opt luni de Sys-Sec, Phil Chartrukian nu văzuse niciodată monitorul de control al TRANSLTR afişând altceva decât un zero dublu în câmpul orelor. Astăzi era altfel.

„TIMP SCURS: 15.17.21”

— Cincisprezece ore şi şaptesprezece minute? izbucni el, aproape înecându-se. Imposibil!
Reporni ecranul, rugându-se ca acesta să nu se fi setat corect. Numai că, odată revenit la viaţă, monitorul arătă acelaşi lucru.
Chartrukian simţi un fior pe şira spinării. Tehnicienii Sys-Sec din Crypto aveau o singură responsabilitate: să-l ţină „curat” pe TRANSLTR — adică să-l ferească de viruşi.
Chartrukian ştia că un rulaj de cincisprezece ore putea însemna un singur lucru — infecţie. Un fişier bolnav intrase în TRANSLTR şi acum corupea toate procesele interne. Într-o clipă, instrucţia primită îşi făcu simţită prezenţa; nu mai conta că laboratorul Sys-Sec rămăsese nepăzit sau că monitoarele fuseseră stinse. Chartrukian se concentră asupra problemei de fond — TRANSLTR. Apelă imediat jurnalul tuturor fişierelor care intraseră în TRANSLTR în ultimele patruzeci şi opt de ore. Începu să treacă lista în revistă.
„Oare a pătruns un fişier infectat?”, se întrebă el. „Le-a scăpat ceva filtrelor de securitate?”
Drept precauţie, orice fişier care intra în TRANSLTR trebuia să treacă prin ceea ce se numea Mănuşa — o serie de porţi la nivel de circuit, filtre şi programe de dezinfecţie care scanau fişierele în căutarea de viruşi şi subrutine potenţial periculoase. Fişierele conţinând informaţii „necunoscute” pentru Mănuşă erau imediat respinse, fiind apoi luate manual la puricat. Uneori, Mănuşa rejecta întregi fişiere nevinovate pe motiv că includeau un software pe care filtrele nu îl mai întâlniseră înainte. În astfel de cazuri, tehnicienii Sys-Sec treceau la o inspecţie manuală dură şi doar după ce ei confirmau că totul era în regulă fişierul în cauză putea trece de filtrele Mănuşii şi pătrunde în măruntaiele TRANSLTR.
Viruşii de computer erau la fel de diverşi ca şi cei reali. Ca şi în cazul celor din urmă, viruşii de computer aveau un singur scop — să se prindă de o gazdă şi să înceapă replicarea. În acest caz, gazda era TRANSLTR.
Chartrukian era uluit că NSA nu avusese probleme cu viruşii până acum. Mănuşa era un paznic eficient, însă NSA era un căpcăun extrem de lacom, absorbind cantităţi uriaşe de informaţii digitale din întreaga lume. Navigarea printre date semăna cu sexul la întâmplare — cu protecţie sau fără, mai devreme sau mai târziu tot te trezeai cu o boală.
Chartrukian termină de examinat lista de fişiere. Era mai confuz acum decât înainte. Fiecare fişier trecuse cu bine de verificare. Mănuşa nu observase nimic suspect, ceea ce însemna că fişierul din TRANSLTR era perfect curat.
— Atunci de ce dracu’ durează atât? se răţoi el la încăperea pustie. Chartrukian simţi cum începe să asude. Se întrebă dacă era cazul să îl mai deranjeze pe Strathmore şi cu problema asta.
— O testare antivirus, spuse, încercând singur să se calmeze. Ştia că Strathmore ar cere în primul rând un test antivirus. Uitându-se către spaţiul imens pustiu din Crypto, Chartrukian luă o decizie. Încărcă aplicaţia software de testare împotriva viruşilor şi o lansă în execuţie. Testul avea să dureze aproximativ un sfert de oră.
— Să ieşi curat, se rugă el în şoaptă. Curat ca lacrima. Spune-i lui tati că n-ai nimic.
Numai că Chartrukian simţea că nu poate fi vorba de „nimic”. Instinctul îi spunea că un lucru foarte neobişnuit se petrecea în măruntaiele imensei bestii decodificatoare.


Capitolul 10

— Ensei Tankado a murit? Susan simţi că îi vine să vomite. L-aţi ucis? Credeam că aţi spus că...
— Nu l-am atins, o asigură Strathmore. A făcut un atac de cord. COMINT m-a sunat azi-dimineaţă. Computerul lor a dat peste numele lui Tankado într-un jurnal al poliţiei din Sevilla, prin Interpol.
— Atac de cord? Avea treizeci de ani.
— Treizeci şi doi, o corectă Strathmore. Suferea de o malformaţie congenitală a inimii.
— Habar n-aveam.
— A apărut în cadrul testelor fizice de la NSA. Nu era ceva cu care să se laude.
Susan nu putea să accepte modul în care se potriviseră lucrurile:
— O inimă slăbită putea să-l omoare — pur şi simplu?
Totul părea prea convenabil.
Strathmore înălţă din umeri:
— Inimă slăbită... în combinaţie cu arşiţa Spaniei. Mai adaugă şi stresul indus de şantajarea NSA...
Susan tăcu un moment. În ciuda circumstanţelor, simţea un sentiment acut de pierdere ireparabilă prin moartea unui coleg criptograf atât de strălucit. Vocea gravă a lui Strathmore îi întrerupse şirul gândurilor.
— Singurul aspect bun al acestui adevărat fiasco e acela că Tankado călătorea singur. Există o şansă mare ca partenerul lui să nu fi aflat că a murit. Autorităţile spaniole au declarat că vor menţine informaţia secretă cât de mult se va putea. Noi am primit-o doar fiindcă COMINT se afla în stare de alertă. Trebuie să-l găsesc pe acest partener înainte ca el să afle de moartea lui Tankado. De aceea te-am chemat. Am nevoie de ajutorul tău.
Susan nu ştia ce să mai creadă. I se păruse că dispariţia la ţanc a lui Ensei Tankado le rezolvase întreaga problemă.
— Comandante, ripostă ea, dacă autorităţile susţin că a murit în urma unui atac de cord, atunci noi ieşim din cauză; partenerul lui va şti că NSA nu e responsabilă.
— Nu e responsabilă? făcu Strathmore cu ochii holbaţi, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Cineva şantajează NSA şi moare câteva zile mai târziu, iar noi nu suntem responsabili? Pun pariu pe ce vrei că misteriosul amic al lui Tankado nu va vedea lucrurile aşa. Oricare ar fi cauza morţii, în ochii lui noi suntem vinovaţi. Putea foarte bine să fie vorba de otravă, autopsie măsluită, orice. Strathmore făcu o pauză. Care a fost prima ta reacţie când ţi-am spus că Tankado e mort?
Ea se încruntă:
— Am crezut că NSA l-a ucis.
— Exact. Dacă NSA poate monta cinci sateliţi ultramoderni pe o orbită geosincronă deasupra Orientului Mijlociu, cred că oricine poate presupune că NSA este în stare să mituiască o mână de poliţişti spanioli.
Comandantul îşi demonstrase punctul de vedere.
Susan scoase un şuierat. „Ensei Tankado e mort. NSA va fi învinovăţită.”
— Îl putem găsi pe acest partener la timp?
— Cred că da. Avem o pistă bună. Tankado a făcut multe anunţuri publice că lucrează împreună cu un partener. Cred că aşa spera că va descuraja firmele de software să-i facă vreun rău sau să încerce să-i fure cheia. A ameninţat că, în caz de joc murdar, partenerul lui va face cheia publică, şi astfel toate firmele se vor trezi în competiţie cu un software gratuit.
— Inteligent, observă Susan.
Strathmore continuă:
— De câteva ori, în public, Tankado a spus numele partenerului. L-a numit North Dakota.
— North Dakota? Evident că e un pseudonim.
— Da, dar din precauţie am efectuat o cercetare pe Internet utilizând North Dakota drept cheie de căutare. N-am crezut că voi da peste ceva, dar am descoperit un cont de e-mail. Strathmore făcu o pauză. Bineînţeles că am presupus că nu e acel North Dakota pe care îl căutăm noi, însă am cercetat contul doar ca să fiu sigur. Imaginează-ţi surpriza mea când am văzut că acel cont era plin cu mesaje de la Ensei Tankado. Strathmore ridică din sprâncene. Iar mesajele erau pline de referinţe la Fortăreaţa Digitală şi la planurile lui Tankado de a şantaja NSA.
Susan se uită sceptică la Strathmore. Era uimită că şeful ei se lăsa aşa uşor dus de nas.
— Comandante, protestă ea, Tankado ştia prea bine că NSA poate deschide mesajele electronice prin Internet; n-ar fi folosit niciodată poşta electronică spre a trimite informaţii secrete. E o capcană. Ensei Tankado vi l-a dăruit pe North Dakota. El ştia că veţi cerceta. Orice informaţie ar fi trimis, voia ca voi s-o descoperiţi — e o pistă falsă.
— Ai un fler excelent, ripostă Strathmore, cu excepţia câtorva amănunte. N-am găsit nimic sub numele North Dakota, aşa că am rafinat cercetarea. Contul descoperit reprezenta o variaţie — NDAKOTA.
Susan clătină din cap:
— Permutările reprezintă o procedură standard. Tankado ştia că veţi testa variante până ce veţi da de ceva. NDAKOTA e o variantă prea simplă.
— Poate că da, admise Strathmore, scriind ceva pe o bucată de hârtie, pe care i-o pasă lui Susan. Dar uită-te la asta.
Susan citi bileţelul. Înţelese brusc modul de gândire a comandantului. Pe hârtie era scrisă adresa de e-mail a lui North Dakota:

„NDAKOTA@ARA.ANON.ORG”

Literele ARA din adresă atrăseseră atenţia lui Susan. ARA însemna American Remailers Anonymous, un bine cunoscut server anonim de e-mail.
Serverele anonime erau populare printre navigatorii pe Internet care voiau să-şi păstreze secretă identitatea. Contra unei taxe, aceste companii protejau intimitatea emiţătorului de mesaje, acţionând ca un intermediar pentru poşta electronică. Era ca în cazul unei căsuţe poştale obişnuite — un utilizator putea primi şi transmite mesaje, prin poştă fără a-şi dezvălui adevăratul nume sau adresa. Compania primea mesaje adresate unor nume false, după care le trimitea către contul real al clientului. Intermediarul era legat prin contract de confidenţialitate să nu dezvăluie niciodată identitatea sau locaţia reală a utilizatorilor.
— Nu e o dovadă, rosti Strathmore. Dar ridică multe semne de întrebare.
Susan încuviinţă, dintr-o dată mai convinsă:
— Deci spuneţi că lui Tankado nu-i pasă dacă îl caută cineva pe North Dakota, pentru că identitatea şi localizarea acestuia sunt protejate de ARA.
— Chiar aşa.
Susan calculă în minte:
— ARA oferă servicii mai ales pentru conturi din Statele Unite. Credeţi că North Dakota s-ar putea găsi undeva în ţară?
Strathmore înălţă din umeri:
— S-ar putea. Alături de un partener american, Tankado putea păstra cele două chei de acces separate geografic. Ar fi o mutare deşteaptă.
Susan cântări situaţia. Se îndoia că Tankado ar fi împărtăşit cheia de acces altcuiva decât unui prieten intim, iar, din câte îşi amintea ea, Ensei Tankado nu prea avea prieteni în Statele Unite.
— North Dakota, rosti ea, creierul ei lucrând febril asupra posibilelor înţelesuri ale parolei. Cum sună mesajul lui către Tankado?
— Habar n-am. COMINT a dat doar de legăturile externe ale lui Tankado. În acest moment tot ce avem despre North Dakota se rezumă la o adresă anonimă.
Susan medită un minut:
— Vreo şansă să fie o diversiune?
Strathmore înălţă o sprinceană:
— Cum adică?
— Tankado putea trimite mesaje momeală către un cont gol, în speranţa că o să-l descoperim. Noi am fi crezut că e protejat, iar el n-ar fi fost niciodată nevoit să rişte să dea altcuiva cheia de acces. Poate că lucra singur.
Strathmore chicoti, impresionat.
— Bună idee, cu excepţia unui lucru. Nu şi-a folosit nici una dintre adresele obişnuite de acasă sau de la serviciu. A trimis totul de la Universitatea Doshisha, cuplându-se la computerul lor principal. Se pare că a păstrat acolo un cont pe care a reuşit să-l menţină secret. E un cont foarte bine ascuns, pe care l-am depistat doar prin noroc. Strathmore făcu o pauză. Aşadar... dacă Tankado voia să-i frunzărim mesajele, de ce ar fi folosit un cont secret?
Susan medită asupra întrebării:
— Poate că a folosit un cont secret ca să nu bănuiţi o diversiune? Poate că Tankado a ascuns contul doar îndeajuns cât să daţi peste el şi să credeţi că aţi avut noroc. Asta oferă credibilitate mesajului său.
Strathmore chicoti:
— Ar fi trebuit să te faci agent de teren. Ideea e bună. Din nefericire, fiecare mesaj trimis de Tankado a primit un răspuns. Tankado scria, iar partenerul lui răspundea.
Susan ridică din sprâncene:
— Destul de corect. Deci spuneţi că North Dakota există.
— Mă tem că da. Şi trebuie să-l găsim. Cu discreţie. Dacă se prinde că îl vânăm, s-a sfârşit totul.
Susan ştia acum exact de ce o chemase Strathmore:
— Daţi-mi voie să ghicesc, zise ea. Vreţi să mă strecor în baza de date ARA şi să aflu identitatea reală a lui North Dakota?
Strathmore rânji:
— Domnişoară Fletcher, îmi citeşti gândurile.
Când era vorba de cercetare discretă pe Internet, Susan Fletcher se dovedea expertă. Cu un an înainte, o oficialitate de rang înalt de la Casa Albă se plânsese că primeşte ameninţări prin e-mail de la cineva cu o adresă anonimă. NSA fusese solicitată să localizeze persoană în cauză. Deşi îşi putea exercita influenţa pentru a cere companiei intermediare să dezvăluie identitatea utilizatorului, NSA optase pentru o metodă mai subtilă — un „copoi”.
De fapt, Susan crease un emiţător bidirecţional deghizat în mesaj e-mail. Trimitea mesajul spre adresa falsă a utilizatorului, iar compania intermediară îşi îndeplinea obligaţia din contract şi retransmitea mesajul către adresa reală a utilizatorului. Ajuns la destinaţie, programul ascuns în mesaj înregistra locaţia Internet a utilizatorului şi o transmitea înapoi către NSA, după care se autodezintegra fără a lăsa urme. Din acel moment, cel puţin din punctul de vedere NSA, intermediarii poştali anonimi deveniseră doar nişte inconveniente minore.
— Îl poţi găsi? întrebă Strathmore.
— Desigur. De ce aţi aşteptat atât de mult să mă chemaţi?
— De fapt, se scuză el, nu plănuiam să te chem. Nu voiam să amestec şi pe altcineva în povestea asta. Am încercat să trimit eu însumi o copie a copoiului tău, dar ai scris blestemăţia aia într-unui dintre noile limbaje hibride; nu l-am putut face să funcţioneze. Îmi tot returna date ilogice. În cele din urmă, a trebuit să-mi calc pe inimă şi să te aduc aici.
Susan chicoti. Strathmore era un criptograf strălucit, dar repertoriul său se limita la lucrul cu algoritmi; chichiţele programării mai puţin „ortodoxe” îi scăpau adeseori. Mai mult, Susan îşi scrisese programul de urmărit ţinta în LIMBO, un nou limbaj de programare hibrid. Era de înţeles atunci că Strathmore întâmpinase probleme.
— O să am grijă de problemă, zâmbi ea, întorcându-se să plece. Mă găsiţi la terminalul meu.
— Ai idee cât o să dureze?
Susan se opri:
— Păi... depinde de cât de eficient îşi face treaba ARA. Dacă tipul e în State şi foloseşte servicii precum AOL sau Compuserve, o să-i „citesc” cartea de credit şi o să obţin o adresă în mai puţin de o oră. Dacă e într-o universitate sau o corporaţie, o să dureze puţin mai mult. Zâmbi stânjenită. După aceea, totul depinde de dumneavoastră.
Susan ştia că „restul” însemna o echipă de asalt NSA, tăierea curentului electric la domiciliul tipului şi pătrunderea cu arme de foc în casă prin spargerea ferestrelor. Probabil că echipei urma să i se spună că e vorba de un flagrant de trafic de droguri. Fără îndoială că Strathmore avea el însuşi să-şi facă apariţia printre resturile de sticlă şi mortar, ca să localizeze acea cheie de acces de şaizeci şi patru de caractere. După care avea să o distrugă. Fortăreaţa Digitală urma să rămână pentru totdeauna pe Internet, imposibil de descifrat.
— Expediază copoiul cu atenţie, o avertiză Strathmore. Dacă North Dakota se prinde că îl urmărim, va intra în panică şi eu n-am să reuşesc niciodată să trimit o echipă înainte ca el să dispară cu cheia.
— Loveşte şi fugi, îl asigură ea. În clipa în care mesajul găseşte adresa, se dizolvă. Tipul nici nu va şti că l-am vizitat.
Comandantul dădu obosit din cap:
— Mulţumesc.
Susan schiţă un zâmbet. Era mereu surprinsă să vadă cum Strathmore putea afişa un calm suveran chiar şi în faţa dezastrului.
Era convinsă că această calitate îi definise cariera şi îl înălţase către eşaloanele superioare ale puterii.
Îndreptându-se spre uşă, Susan privi lung către TRANSLTR. Existenţa unui algoritm impenetrabil era un concept pe care ea încă încerca să îl înţeleagă bine. Se rugă să-l găsească la timp pe North Dakota.
— Termină repede, îi spuse Strathmore din urmă, şi până la căderea nopţii o să fii în Smoky Mountains.
Susan încremeni locului. Ştia că nu-i spusese nimic despre excursie. Se răsuci pe călcâie. „Oare NSA îmi ascultă telefonul?”
Strathmore zâmbi vinovat:
— Azi-dimineaţă David mi-a povestit despre excursie. A zis că o să fii destul de iritată de amânare.
Susan se simţi pierdută.
— Aţi vorbit cu David azi-dimineaţă?
— Bineînţeles.
Strathmore păru mirat de reacţia ei:
— Trebuia să-l instruiesc.
— Să-l instruiţi? întrebă ea. Pentru ce?
— Pentru călătoria lui. L-am trimis în Spania.


Capitolul 11

Spania. „L-am trimis pe David în Spania.” Cuvintele comandantului o ardeau.
— David e în Spania? Lui Susan nu-i venea să creadă. L-aţi trimis în Spania? Tonul ei se înăspri. De ce?
Strathmore se uită prostit la ea. Părea a nu fie obişnuit să ţipe cineva la el, chiar dacă acel cineva era şefa criptografilor. O privi năuc. Susan era încordată ca o tigroaică apărându-şi puiul.
— Susan, începu el. Ai discutat cu David, nu-i aşa? Ţi-a explicat? Era prea şocată ca să vorbească. „Spania? De-aia a amânat David excursia noastră la Stone Manor?”
— Azi-dimineaţă am trimis o maşină la el. A spus că te va suna înainte de a pleca. Îmi pare rău. Am crezut...
— De ce l-aţi trimis în Spania?
Strathmore se opri şi o privi drept în ochi:
— Ca să ia cealaltă cheie de acces!
— Cealaltă cheie?
— Copia lui Tankado.
— La ce vă referiţi?
Strathmore oftă:
— Când a murit, Tankado avea mai mult ca sigur asupra lui o copie a cheii parolate. Ca atare, nu-mi convenea să aflu că se află undeva, în morga din Sevilla, la îndemâna oricui.
— Aşa că l-aţi trimis pe David Becker? Susan trecuse de momentul şocului. Numai că totul era ilogic. David nici măcar nu lucrează pentru dumneavoastră!
Strathmore părea uluit. Nimeni nu-i vorbise vreodată pe un asemenea ton directorului adjunct al NSA.
— Susan, rosti el păstrându-şi calmul, tocmai aici e clenciul. Aveam nevoie...
Tigroaica sări la beregată.
— Aveţi douăzeci de mii de angajaţi sub comandă! Cine vă dă dreptul să-mi trimiteţi logodnicul?
— Îmi trebuia un curier civil, cineva care să n-aibă nici o legătură cu guvernul. Dacă parcurgeam canalele obişnuite şi se prindea cineva...
— Şi David Becker e singurul civil pe care îl cunoaşteţi?
— Nu! David Becker nu e singurul civil pe care îl cunosc! Dar la ora şase azi-dimineaţă lucrurile se petreceau al naibii de repede! David vorbeşte limba, e deştept, am încredere în el şi mi-am zis că îi fac o favoare!
— O favoare? se stropşi Susan. A-l trimite în Spania e o favoare?
— Da! Îl plătesc cu zece mii de dolari pentru o zi de muncă. Nu trebuie decât să ia lucrurile lui Tankado şi să zboare înapoi acasă. Asta eu o socotesc o favoare!
Susan tăcu. Înţelegea. Totul se reducea la bani.
Gândul i se întoarse cu cinci luni în urmă, în noaptea în care preşedintele Universităţii Georgetown îi oferise lui David catedra de limbi străine. Preşedintele îl avertizase că orele de predare se vor reduce pe seama creşterii muncii birocratice, dar că asta însemna şi o creştere substanţială a salariului. Susan simţise nevoia să urle: „David, nu face asta! O să te simţi îngrozitor. Avem mulţi bani — cui îi pasă care dintre noi îi câştigă?” Însă nu trebuia să se amestece. În cele din urmă îl susţinuse în decizia de a accepta. Adormind alături de el în acea noapte, încercase să pară fericită pentru el, însă ceva dinăuntrul ei îi spunea că va urma un dezastru. Avusese dreptate — dar nu crezuse niciodată că poate avea atâta dreptate.
— L-aţi plătit cu zece mii de dolari? întrebă ea. Asta-i o şmecherie murdară!
Strathmore se înfuriase deja:
— Şmecherie? N-a fost nici o şmecherie! Nici nu i-am spus de bani. L-am rugat să-mi facă un favor personal. El a fost de acord să meargă.
— Bineînţeles că a fost de acord! Sunteţi şeful meu! Sunteţi directorul adjunct NSA! N-avea cum spune nu!
— Ai dreptate, i-o întoarse Strathmore. Tocmai de-aia l-am sunat. Nu-mi permiteam luxul să...
— Directorul ştie că aţi trimis un civil?
— Susan, zise Strathmore, evident pe punctul de a-şi pierde răbdarea, directorul nu e implicat. Nu ştie nimic despre toate astea.
Susan îl privi nevenindu-i să creadă ce auzise. I se părea că nu-l mai cunoaşte pe omul din faţa ei. Îl trimisese pe logodnicul ei — un profesor — într-o misiune NSA, după care nu-l informase pe director despre cea mai mare criză din istoria organizaţiei.
— Leland Fontaine n-a fost informat?
Lui Strathmore i se rupse filmul. Explodă:
— Ia ascultă, Susan! Te-am chemat aici pentru că am nevoie de un aliat, nu de o anchetă! Am avut o dimineaţă a naibii de grea. Azi-noapte am descărcat fişierul lui Tankado şi-am stat ore întregi lângă imprimantă rugându-mă ca TRANSLTR să spargă codul. În zori am trecut peste mândrie şi l-am sunat pe director — dă-mi voie să-ţi spun că aia era o conversaţie pe care cu adevărat abia o aşteptam. Bună dimineaţa, domnule. Îmi cer scuze că vă trezesc. De ce vă sun? Tocmai am descoperit că TRANSLTR a ajuns piesă de muzeu. Din cauza unui algoritm pe care întreaga mea echipă superdeşteaptă şi superplătită din Crypto nu s-a putut pricepe să-l scrie!
Strathmore izbi cu pumnul în birou.
Susan îngheţă. Nu scoase nici un sunet. În zece ani îl văzuse pe Strathmore pierzându-şi controlul doar de câteva ori, însă niciodată de faţă cu ea.
Timp de câteva secunde, nici unul nu scoase vreo vorbă. În cele din urmă, Strathmore se aşeză la loc pe scaun. Susan auzi cum respiraţia îi revine la normal. Când, într-un târziu, deschise gura, vocea lui păru ciudat de calmă şi de controlată.
— Din nefericire, zise el încet, s-a dovedit că directorul e plecat în America de Sud pentru a se întâlni cu preşedintele Columbiei. Pentru că el nu putea întreprinde absolut nimic de acolo, îmi rămâneau două opţiuni — să-i cer să-şi scurteze vizita şi să se întoarcă sau să rezolv eu însumi problema.
Se lăsă o lungă tăcere. Într-un târziu, Strathmore îşi înălţă privirea obosită şi o întâlni pe cea a lui Susan. Expresia de pe chip i se înmuie imediat.
— Îmi cer scuze, Susan. Sunt epuizat. E un coşmar care a prins viaţă. Ştiu că te-ai supărat în legătură cu David. N-am vrut să afli aşa. Credeam că eşti la curent.
Susan simţi un val de jenă inundându-i trupul:
— Am reacţionat prea dur. Îmi pare rău. David e o alegere bună. Strathmore încuviinţă, absent:
— O să se întoarcă diseară.
Susan îşi imagină toate dificultăţile prin care trecea comandantul — stresul responsabilităţii pentru TRANSLTR, orele nenumărate şi întâlnirile petrecute acolo. Se zvonea că soţia lui, alături de care petrecuse treizeci de ani, îl părăsea. Ca şi cum nu era îndeajuns, apăruse şi Fortăreaţa Digitală — cea mai mare ameninţare secretă din istoria NSA, iar amărâtul trebuia să le înfrunte singur pe toate. Nu era de mirare că părea pe punctul de a se prăbuşi.
— Luând în considerare circumstanţele, zise Susan, cred c-ar trebui să-l chemaţi pe director.
Strathmore clătină din cap. Pe birou căzu o picătură de sudoare.
— N-am să periclitez siguranţa directorului sau să risc o scurgere de informaţii contactându-l în legătură cu o criză majoră asupra căreia el nu poate întreprinde nimic.
Susan ştia că avea dreptate. Strathmore dispunea de cap limpede, chiar şi în astfel de momente critice.
— V-aţi gândit să-l sunaţi pe preşedinte?
Strathmore încuviinţă:
— Da. Şi am decis să n-o fac.
Susan îşi dăduse seama de asta. Oficialii de vârf ai NSA aveau dreptul de a rezolva urgenţe controlabile legate de serviciile secrete fără înştiinţarea executivului. NSA era singura organizaţie americană care se bucura de imunitate completă faţă de jurisdicţiile federale de orice fel. Strathmore se prevala adesea de acest drept; prefera să rezolve problemele în izolare.
— Comandante, protestă ea, problema e prea gravă ca s-o rezolvaţi singur. Trebuie să-i lăsaţi pe alţii să vă ajute.
— Susan, existenţa Fortăreţei Digitale are implicaţii majore pentru viitorul acestei organizaţii. N-am nici cea mai vagă intenţie să-l informez pe preşedinte peste capul directorului. Există o criză şi eu o gestionez. O privi gânditor. Eu sunt directorul adjunct însărcinat cu operaţiunile. Un zâmbet obosit îi încolţi pe chip. Şi, în plus, nu sunt singur. O am pe Susan Fletcher în echipa mea.
În acea clipă Susan îşi dădu seama de ce îl respecta atât de mult pe Trevor Strathmore. De zece ani el îi deschisese drumul şi îi fusese alături, la bine şi la rău. Cu mână fermă. Fără a ezita. Devotamentul lui o uimea — ataşamentul de nezdruncinat faţă de principiile, ţara şi idealurile lui. Orice s-ar fi întâmplat, comandantul Trevor Strathmore reprezenta o lumină călăuzitoare într-un univers al deciziilor imposibile.
— Căci eşti în echipa mea, nu-i aşa?
— Da, domnule, sunt. Sută la sută.
— Bine. Acum putem trece la treabă.


Capitolul 12

David Becker mai participase la ceremonii funerare şi mai văzuse cadavre în viaţa lui; însă acum lucrurile stăteau cu totul altfel. Nu era vorba despre un mort fardat şi aranjat într-un sicriu cu linţoliu de mătase. Acest leş era complet gol şi fusese aruncat fără milă pe o masă din aluminiu. Ochii nu aveau încă acea absenţă tipică lipsei de viaţă. În schimb, erau răsuciţi în sus, spre tavan, cu o expresie ciudată de groază şi regret.
— Dónde están sus efectos? întrebă Becker într-o castiliană fluentă. Unde-i sunt lucrurile personale?
— Allí, răspunse locotenentul cu dinţii galbeni.
Arătă spre o tejghea plină cu haine şi alte lucruri personale:
— Es todo? Asta-i tot?
— Sí.
Becker ceru o cutie de carton. Locotenentul se grăbi să-i satisfacă doleanţa.
Era sâmbătă seara, iar morga din Sevilla era oficial închisă. Tânărul locotenent îl lăsase pe Becker să intre în urma ordinului direct al şefului Guardiei din Sevilla — ceea ce însemna că vizitatorul american avea prieteni puternici.
David se uită la grămăjoara de haine. Într-un pantof fuseseră înghesuite paşaportul, portofelul şi ochelarii. Alături se găsea un rucsăcel cilindric pe care poliţia îl ridicase din camera de hotel a mortului. Instrucţiunile primite de Becker erau clare: Nu atingi nimic. Nu citeşti nimic. Aduci totul înapoi. Să nu-ţi scape ceva.
Becker inspecta grămăjoara şi se încruntă. „Ce naiba putea NSA să dorească din gunoaiele astea?”
Locotenentul se întoarse cu o cutie mică, iar Becker începu să îndese hainele înăuntru.
Ofiţerul atinse piciorul cadavrului.
— Quien es? Cine e?
— Habar n-am.
— Pare chinez.
„Japonez”, îl corectă el în gând.
— Bietul de el. Infarct, nu?
Becker dădu absent din cap:
— Aşa mi s-a spus şi mie.
Locotenentul oftă şi dădu la rândul lui din cap:
— Soarele poate fi foarte crud în Sevilla. Să fiţi atent mâine.
— Mulţumesc, dar eu plec acasă.
Ofiţerul păru şocat:
— Abia aţi ajuns!
— Ştiu, dar tipul care îmi plăteşte avionul aşteaptă lucrurile astea. Locotenentul părea ofensat, aşa cum doar un spaniol o putea face:
— Vreţi să spuneţi că nu veţi gusta nimic din Sevilla?
— Am fost aici cu ani în urmă. Un oraş frumos. Mi-ar plăcea să stau.
— Deci aţi văzut La Giralda?
Becker încuviinţă. De fapt, nu urcase niciodată în vechiul turn maur, dar îl văzuse.
— Ce spuneţi de Alcazar?
Dădu iarăşi din cap, amintindu-şi noaptea în care îl auzise pe Paco de Lucia cântând la chitară în curte — flamenco sub stele, într-o fortăreaţă din secolul al cincisprezecelea. Îşi dorea s-o fi cunoscut pe Susan atunci.
— Şi, bineînţeles, mai e Cristofor Columb. Ofiţerul radia de mândrie. E îngropat în catedrala noastră.
Becker se uită la el.
— Zău? Credeam că e îngropat în Republica Dominicană!
— Nu, la naiba! Cine scorneşte asemenea zvonuri? Trupul lui Columb e aici, în Spania! Parcă aţi spus că sunteţi absolvent de facultate.
Becker înălţă din umeri:
— Probabil că am lipsit la cursul ăsta.
— Biserica Spaniolă este foarte mândră să deţină rămăşiţele lui. „Biserica Spaniolă.” Becker ştia de o singură religie în Spania — cea romano-catolică. Catolicismul era mai puternic aici decât la Vatican.
— Bineînţeles că nu avem toate rămăşiţele pământeşti, adăugă locotenentul. Solo el escroto.
Becker se opri din împachetat şi făcu ochii mari spre locotenent. Solo el escroto? Se forţă să nu rânjească.
— Doar scrotul lui?
Ofiţerul dădu mândru din cap:
— Da. După ce obţine rămăşiţele unui om important, Biserica îl sanctifică şi împrăştie moaşte la catedrale diferite, astfel încât oricine să se poată bucura de splendoarea lor.
— Şi voi aţi obţinut...
Becker îşi înăbuşi cu greu râsul:
— Oh, da! E o parte destul de importantă! se apără ofiţerul. Doar nu au căpătat o coastă sau o încheietură, ca bisericile alea din Galicia! Ar trebui să rămâneţi şi s-o vedeţi.
Becker încuviinţă politicos:
— Poate că o să trec, în drum spre ieşirea din oraş.
— Mala suerte, oftă ofiţerul. Ghinion. Catedrala e închisă până la slujba de dimineaţă.
— Atunci, altă dată. Becker zâmbi şi apucă cutia. Cred că trebuie să plec. Mă aşteaptă avionul.
Aruncă o ultimă privire prin încăpere.
— Vreţi să vă duc la aeroport? se oferi ofiţerul. Am un Moto Guzzi chiar în faţă.
— Nu, mulţumesc. O să iau un taxi.
În colegiu, Becker urcase pe o motocicletă şi fusese aproape de a se sinucide. N-avea nici cea mai mică intenţie să repete isprava, indiferent cine ţinea ghidonul.
— Cum vreţi, rosti ofiţerul, îndreptându-se către uşă. Mă duc să sting luminile.
Becker înghesui cutia sub braţ. „Oare am luat totul?” Privi pentru ultima oară cadavrul de pe masă. Gol-puşcă, cu faţa în sus spre lămpile fluorescente, era clar că leşul nu mai avea nimic de ascuns. Din nou se simţi atras de mâinile ciudat de diforme. Se uită fix câteva clipe, concentrându-se.
Ofiţerul stinse lumina, lăsând camera în beznă.
— Staţi aşa, ceru Becker. Aprindeţi-le din nou.
Luminile clipiră iarăşi la viaţă.
David lăsă cutia pe podea şi se duse până la cadavru. Se aplecă şi cercetă cu atenţie mâna stingă a mortului.
Locotenentul îl urmări cu atenţie:
— Cam urât, nu?
Însă nu diformitatea îi atrăsese lui atenţia. Zărise altceva. Se întoarse spre ofiţer:
— Sunteţi sigur că e totul în cutia asta?
Ofiţerul dădu din cap:
— Da, cam asta e tot.
Becker îşi propti palmele în şolduri, apoi luă cutia, o duse înapoi la tejghea şi o goli. Se apucă să scuture toate obiectele de îmbrăcăminte cu meticulozitate. După aceea goli pantofii şi începu să-i lovească de tejghea, ca şi cum ar fi vrut să scoată vreo pietricică înfiptă în talpă. După ce repetă procedura pentru a doua oară, se dădu înapoi şi pufni nemulţumit.
— Probleme? se interesă locotenentul.
— Mda, recunoscu Becker. Ne lipseşte ceva.


Capitolul 13

Tokugen Numataka şedea în biroul elegant de la mansardă şi privea cerul de deasupra capitalei nipone. Angajaţii şi competitorii îl numeau akuta same — rechinul ucigaş. Timp de trei decenii îşi depăşise concurenţa japoneză mituind mai mult, licitând mai sus şi plătind mai multă publicitate; acum se pregătea să devină un gigant al pieţei mondiale.
Era pe punctul de a încheia cea mai mare afacere a vieţii lui — o afacere care avea să transforme Corporaţia Numatech într-un Microsoft al viitorului. Sângele îi fierbea de la şuvoiul de adrenalină. Afacerile însemnau război — iar războiul era incitant.
Acum ştia care e adevărul, deşi cu trei zile în urmă, când primise apelul, fusese suspicios. Era binecuvântat de myouri — zeiţa norocului. Zeii îl aleseseră pe el.
— Am o copie a cheii de acces în Fortăreaţa Digitală, zisese vocea cu accent american. Vreţi s-o cumpăraţi?
Numataka aproape că izbucnise în râs. Ştia că era o capcană. Corporaţia Numatech licitase cu generozitate pentru noul algoritm al lui Ensei Tankado, iar acum unul dintre competitorii ei se ţinea de şotii, încercând să afle cât licitase el.
— Aveţi cheia de acces? se prefăcuse el interesat.
— Da. Mă numesc North Dakota.
Numataka îşi înăbuşise un hohot de râs. Toată lumea ştia de North Dakota. Tankado povestise presei despre partenerul lui secret. Acest partener reprezenta o mutare înţeleaptă din partea lui Tankado. Chiar şi în Japonia, practicile în afaceri nu mai aveau nimic în comun cu onoarea. Ensei Tankado nu se bucura de siguranţă. Era de ajuns o mutare greşită din partea unei firme prea lacome şi cheia de acces avea să fie dată publicităţii. Toate firmele de software din lume aveau să sufere.
Numataka trăsese adânc din trabucul Umami şi se prefăcuse că intră în amărâta de şaradă a celui care îl sunase.
— Deci vă vindeţi cheia de acces? Interesant. Ce zice Ensei Tankado despre asta?
— N-am nici o datorie faţă de domnul Tankado. A fost o prostie să se încreadă în mine. Cheia de acces valorează de sute de ori mai mult decât mă plăteşte el ca să i-o păstrez.
— Îmi pare rău, zisese Numataka. Cheia dumneavoastră de acces n-are nici o valoare pentru mine de una singură. După ce va afla ce aţi făcut, Tankado va publica copia lui şi piaţa va fi inundată.
— Veţi primi ambele chei de acces, rostise vocea. Pe cea a domnului Tankado şi pe a mea.
Numataka acoperise receptorul cu palma şi izbucnise în râs. Nu se putuse abţine să nu întrebe:
— Cât cereţi pentru ambele chei?
— Douăzeci de milioane de dolari americani.
Aproape aceeaşi sumă pe care o licitase Numataka.
— Douăzeci de milioane? făcuse el, mimând oripilarea. Este revoltător!
— Am văzut algoritmul. Vă asigur că merită banii.
„Nu mai spune”, gândise Numataka. „Valorează de zece ori mai mult.”
— Din nefericire, zisese el cu glas tare, obosit să se mai prefacă, amândoi ştim că domnul Tankado n-ar accepta aşa ceva. Gândiţi-vă la repercusiunile legale.
Vocea de la celălalt capăt făcuse o pauză ameninţătoare:
— Dar dacă domnul Tankado nu ar mai intra în ecuaţie?
Numataka simţise din nou nevoia de a râde, dar observase hotărârea din voce.
— Dacă Tankado nu ar mai intra în ecuaţie? Atunci am încheia afacerea.
— Vă mai caut eu, rostise vocea, după care închisese.


Capitolul 14

Becker privi cadavrul cu atenţie. Chiar şi la atâtea ore după moarte, faţa asiaticului radia un fel de aură rozalie, cauzată de arsurile solare. Restul corpului era de un galben pal — cu excepţia micii vânătăi purpurii din dreptul inimii.
„Probabil de la intervenţia de resuscitare”, îşi zise Becker. „Păcat că n-a mers.”
Se întoarse la studiul mâinilor. Nu semănau cu nimic din ce văzuse el. Fiecare mână avea doar trei degete, iar acestea erau strâmbe şi răsucite. Oricum, nu diformitatea îl interesa acum.
— Măi să fie, croncăni locotenentul din cealaltă parte a camerei. Era japonez, nu chinez.
Becker îl privi. Ofiţerul răsfoia paşaportul mortului.
— Aş prefera să nu vă mai uitaţi acolo, îl rugă Becker.
„Să nu atingi nimic. Să nu citeşti nimic.”
Ofiţerul mai studie paşaportul o clipă, apoi îl depuse la loc, în grămăjoară.
— Tipul ăsta avea o viză de rangul 3. Putea sta aici ani întregi.
Becker atinse mâna victimei cu un creion.
— Poate că locuia aici.
— Nţţ. A intrat în ţară săptămâna trecută.
— Poate că se muta aici, oferi Becker o explicaţie.
— Mda, poate. Ce săptămână tâmpită! Ars de soare şi un atac de cord. Amărâtul!
Becker îl ignoră pe ofiţer şi studie mâna.
— Sunteţi sigur că nu avea nici o bijuterie când a murit?
Locotenentul ridică privirea, surprins:
— Bijuterie?
— Da. Uitaţi-vă aici.
Ofiţerul traversă încăperea.
Pielea de pe mâna stângă a lui Tankado purta urme de arsură de soare, cu excepţia unui inel de carne în jurul degetului mic.
Becker arătă spre dunga de altă culoare.
— Vedeţi că aici nu e ars? Ca şi cum ar fi purtat un inel.
Ofiţerul păru surprins.
— Un inel?
Vocea lui păru brusc perplexă. Omul studie degetul cadavrului, după care se îmbujora.
— Doamne, chicoti el. Deci povestea era adevărată?
Becker simţi că i se face brusc rău:
— Mă scuzaţi?
Ofiţerul clătină neîncrezător din cap:
— Aş fi menţionat asta... dar am crezut că tipul e nebun.
Becker nu zâmbea:
— Ce tip?
— Tipul care a chemat ambulanţa. Un turist canadian. Tot spunea ceva despre un inel. Bolborosea în cea mai proastă spaniolă pe care am auzit-o.
— A zis că domnul Tankado purta un inel?
Ofiţerul încuviinţă. Scoase o ţigară Ducado, se uită scurt la semnul „NO FUMAR”, după care şi-o aprinse.
— Cred că ar fi trebuit să amintesc de asta, dar individul părea complet sonat.
Becker se încruntă. Cuvintele lui Strathmore îi răsunau în urechi. „Vreau tot ce avea Ensei Tankado cu el. Totul. Să nu laşi nimic acolo. Nici măcar o bucată de hârtie.”
— Şi unde e acest inel acum? se interesă Becker.
Ofiţerul scoase un nor de fum:
— E poveste lungă.
Instinctul îi spunea lui Becker că vestea era proastă.
— Povestiţi-mi, oricum.


Capitolul 15

Susan Fletcher şedea la terminalul ei de computer din Node 3. Node 3 era o cameră privată a criptografilor, izolată acustic şi poziţionată chiar la ieşirea din încăperea principală. Un geam special, gros de cinci centimetri şi curbat pe toată lungimea, le oferea criptografilor panorama camerei principale din Crypto, fără ca persoanele de acolo să poată vedea înăuntru.
În fundul acestei încăperi vaste se găseau douăsprezece terminale de computer, aşezate în cerc perfect. Aranjamentul inelar încuraja schimbul de opinii între criptografi şi le reamintea că făceau parte dintr-o mare echipă — ca un fel de Cavaleri ai Mesei Rotunde printre spărgătorii de coduri. Ca o ironie, secretele nu erau permise în interiorul Node 3.
Poreclit Ţarcul, Node 3 nu avea nimic din austeritatea restului secţiei. Camera fusese astfel proiectată încât să ofere senzaţia de cămin — covoare groase, sisteme audio de ultimă generaţie, frigider complet dotat, o chicinetă, chiar şi un coş miniatural de baschet. NSA avea filozofia proprie în legătură cu Crypto: nu arunci două miliarde pentru computer de spart coduri fără să îi atragi pe cei mai buni dintre cei buni în jurul lui, ca să-l folosească.
Susan se descălţă de pantofii ei Salvatore Ferragamo şi îşi afundă călcâiele în covorul gros. Angajaţii guvernamentali cu salarii mari erau atenţionaţi să se abţină de la a-şi afişa ostentativ semnele averii. Pentru Susan asta nu constituia o problemă — fiindcă ea era fericită cu apartamentul modest, cu Volvo-ul ei şi cu garderoba în stil clasic. Cu pantofii era însă altă poveste. Se aruncase la cei mai buni încă din vremea colegiului.
„Nu te poţi avânta spre stele dacă te dor picioarele”, îi spusese odată mătuşa ei. „Iar când îţi atingi ţelul, ai face al naibii de bine să arăţi fantastic!”
Susan se întinse cu voluptate, după care se apucă de treabă. Îşi selecta „copoiul” şi se pregăti să îl configureze. Privi adresa de e-mail pe care i-o dăduse Strathmore:

„NDAKOTA@ARA.ANON.ORG”

O fi avut un cont anonim individul care îşi spunea North Dakota, dar Susan ştia că n-avea să mai rămână anonim multă vreme. Copoiul urma să treacă prin ARA, să fie înaintat către North Dakota, după care avea să transmită înapoi informaţia cu adresa reală de Internet a tipului.
Dacă totul mergea bine, North Dakota avea să fie în curând localizat, iar Strathmore căpăta cheia de acces. Mai rămânea în joc doar David. După ce el va găsi copia lui Tankado, ambele chei de acces puteau fi distruse. Mica bombă cu ceas a lui Tankado va deveni inofensivă, ca un exploziv fără detonator.
Susan verifică de două ori adresa de pe foaie şi introduse informaţia în câmpul de date corect. Chicoti la gândul că Strathmore întâmpinase dificultăţi când trimisese el însuşi programul-spion. Îl trimisese chiar de două ori, de fiecare dată primind înapoi adresa lui Tankado în loc de cea a lui North Dakota. Fusese o simplă greşeală, în opinia lui Susan. Probabil că Strathmore inversase câmpurile de date, astfel încât copoiul adulmecase un cont eronat.
Sfârşi de configurat programul şi îl pregăti de lansare. După care apăsă tasta „Return”. Computerul scoase un sunet.

„COPOI TRIMIS”

Acum urma jocul aşteptării.
Susan expiră profund. Se simţea ruşinată că îl luase pe comandant la rost. Trevor Strathmore era omul cel mai calificat să gestioneze de unul singur această ameninţare. Avea un talent neîntrecut de a obţine ce-i mai bun de la toţi cei care îl provocau.
Cu şase ani în urmă, când EFF lansase ştirea că un submarin NSA cerceta cablurile telefonice suboceanice, Strathmore lăsase cu calm să se scurgă zvonul că submarinul în cauză de fapt îngropa în mod ilegal deşeuri toxice pe fundul apei. EFF şi ecologiştii se certaseră atât de tare asupra versiunii adevărate, încât mass-media renunţase într-un târziu, obosită, la întreaga poveste.
Strathmore îşi planifica fiecare mutare cu atenţie. Se baza enorm pe computer în întocmirea şi trecerea în revistă a planurilor. Ca mulţi alţi angajaţi NSA, folosea o aplicaţie software dezvoltată de NSA şi botezată BrainStorm — o modalitate lipsită de riscuri de a lansa cu ajutorul computerului scenarii de tipul „şi dacă”.
BrainStorm reprezenta un experiment de inteligenţă artificială descris de dezvoltatorii săi drept un simultan cauză-efect. Fusese creat cu scopul iniţial de a fi utilizat în campanii politice, ca modalitate de a genera modele în timp real ale unor „medii politice” date. Alimentat cu cantităţi uriaşe de date, programul crea o reţea de interconexiuni — un model ipotetic de interacţiuni între variabile politice, incluzând personaje politice marcante, angajaţii lor, relaţiile dintre ei, chestiuni fierbinţi la ordinea zilei, motivaţii individuale ponderate de variabile precum sexul, apartenenţa etnică, banii şi puterea. Utilizatorul putea introduce orice eveniment ipotetic, şi Brain-Storm prezicea efectul evenimentului asupra „mediului”.
Comandantul Strathmore lucra intens cu BrainStorm, nu din motive politice, ci folosindu-l ca dispozitiv TFM. Aplicaţia Time-Line, Flowchart & Mapping era o unealtă puternică de descriere a unor strategii complexe şi de prezicere a slăbiciunilor. Susan bănuia că în computerul lui Strathmore zăceau ascunse scheme care aveau să schimbe lumea într-o zi.
„Da”, îşi zise ea, „am fost prea dură cu el”.
Gândurile îi fură întrerupte de sâsâitul uşii.
Strathmore dădu buzna înăuntru.
— Susan, zise el, tocmai a sunat David. Planurile s-au schimbat.


Capitolul 16

— Un inel? întrebă Susan neîncrezătoare. Lui Tankado îi lipseşte un inel?
— Da. Norocul nostru că David şi-a dat seama. A fost nevoie de un spirit de observaţie extraordinar.
— Dar noi vrem o cheie de acces, nu o bijuterie.
— Ştiu, fu Strathmore de acord, dar cred că s-ar putea să fie unul şi acelaşi lucru.
Ea îl privi pierdută:
— E o poveste lungă.
Susan arătă spre copoiul de pe ecranul ei:
— Nu plec nicăieri.
Comandantul oftă din rărunchi şi începu să umble în sus şi în jos.
— Se pare că au existat martori la moartea lui Tankado. Aşa cum spune ofiţerul de la morgă, un turist canadian a dat un apel panicat poliţiei azi-dimineaţă, spunând că un japonez tocmai suferise un atac de cord în parc. La sosire, ofiţerul l-a găsit mort pe Tankado şi pe canadian alături, aşa că a chemat ambulanţa. În vreme ce sanitarii au dus cadavrul la morgă, ofiţerul i-a cerut canadianului să-i povestească ce anume s-a întâmplat. Tot ce a putut scoate de la individ a fost un fel de bolboroseală despre un inel pe care Tankado i-l dăruise chiar înainte de a muri.
Susan îl privi sceptică:
— Tankado a dăruit un inel?
— Mda. Se pare că l-a împins în faţa turistului — ca şi cum l-ar fi implorat să îl ia. Amicul nostru s-a uitat atent la bijuterie. Strathmore se opri şi se întoarse. Spunea că inelul era gravat — cu un fel de alfabet.
— Alfabet?
— Da, şi din ce susţinea el, nu era vorba de engleză.
Strathmore înălţă din sprâncene, aşteptând replica ei:
— Japoneză?
— Ăsta a fost şi primul meu gând. Însă ascultă aici — canadianul s-a plâns că literele n-aveau nici un sens. Caracterele japoneze n-ar putea fi niciodată confundate cu literele noastre latine. Tipul spunea că gravura arăta ca şi cum pe banda unei maşini de scris s-ar fi plimbat o pisică.
Susan izbucni în râs:
— Comandante, doar nu credeţi că...
Strathmore i-o reteză scurt:
— E limpede ca lumina zilei, Susan. Tankado a gravat cheia de acces la Fortăreaţa Digitală pe inel. Aurul e rezistent. Indiferent că posesorul doarme, face duş sau mănâncă, cheia de acces e în permanenţă cu el, gata în orice clipă să fie dată publicităţii.
Susan părea a avea dubii:
— Pe deget? Chiar aşa, în văzul tuturor?
— De ce nu? Spania nu e chiar capitala mondială a criptologiei. Nimeni nu putea şti ce însemnau literele. În plus, dacă acea cheie este un standard pe şaizeci şi patru de biţi, nimeni nu ar fi putut citi şi memora, chiar şi în plină zi, o succesiune de şaizeci şi patru de caractere.
Susan privea perplexă:
— Şi Tankado a dăruit acest inel unui străin cu câteva clipe înainte de a muri? De ce?
Strathmore îşi îngustă privirea:
— Tu de ce crezi?
Ei îi trebui o secundă ca să-i pice fisa. Făcu ochii mari.
Comandantul încuviinţă:
— Tankado încerca să scape de el. Credea că noi l-am ucis. Simţea că moare şi a presupus în mod logic că noi eram vinovaţii. Şi din punct de vedere al sincronizării, a fost o coincidenţă. Şi-a imaginat că noi i-am venit de hac — otravă sau vreo altă substanţă cu efect cardiac. Ştia că nu am fi îndrăznit să îl ucidem decât dacă l-am fi descoperit pe North Dakota.
Susan simţi că o ia cu frig:
— Bineînţeles, şopti ea. Tankado a crezut că i-am asasinat poliţa de asigurare ca să îl lichidăm şi pe el.
Totul se limpezea pentru Susan. Momentul atacului de cord era atât de nimerit pentru NSA, încât Tankado presupusese că Agenţia e de vină. Ultimul lui instinct fusese unul de răzbunare. Ensei îşi dăruise inelul ca un ultim efort disperat de a da publicităţii cheia de acces. Iar acum, de necrezut, un turist canadian inocent deţinea cheia celui mai puternic algoritm de criptare din lume.
Susan inspiră adânc şi puse o întrebare inevitabilă:
— Şi unde e canadianul acum?
Strathmore se încruntă:
— Tocmai asta e problema.
— Ofiţerul nu ştie unde e?
— Nu. Povestea canadianului părea atât de absurdă, încât ofiţerul şi-a închipuit că tipul e şocat sau senil. Ca atare, l-a urcat pe motocicletă ca să-l ducă înapoi la hotel. Numai că turistul canadian habar n-avea să se ţină pe un astfel de vehicul. A căzut înainte de a parcurge un metru, şi-a crăpat capul şi şi-a rupt încheietura.
— Ce?! izbucni Susan, înecându-se.
— Ofiţerul a vrut să-l ducă la spital, dar canadianul era furios — zicea că mai bine s-ar întoarce pe jos în Canada decât să mai urce pe motocicletă. Ca atare, omul legii nu a avut altceva de făcut decât să îl însoţească pe jos până la o clinică publică de lângă parc. L-a lăsat acolo pentru a fi consultat.
Susan se încruntă:
— Cred că nu mai trebuie să întreb încotro se îndreaptă David.


Capitolul 17

David Becker păşi pe caldarâmul încins din Piaza de España. El Ayuntamiento, vechea clădire a consiliului orăşenesc, se înălţa în faţa lui printre copaci, pe un covor de dale albe şi albastre ce se întindea pe trei acri. Spiralele arabe şi faţada sculptată dădeau mai degrabă impresia de palat, decât de clădire publică. În ciuda istoriei presărate cu puciuri militare, incendii şi execuţii publice prin spânzurare, cei mai mulţi turişti vizitau acest obiectiv pentru că broşurile locale de turism îl prezentau ca fiind cartierul general al britanicilor din filmul Lawrence al Arabiei. Pentru casa de film Columbia Pictures fusese mult mai ieftin să toarne în Spania decât în Egipt, iar influenţa maură asupra arhitecturii fusese un argument suficient pentru a-i convinge pe cinefili că imaginile erau din Cairo.
Becker îşi fixă ceasul Seiko pe coordonatele locale, 9.10 P.M. După standardul locului, era încă după-amiază. Un spaniol care se respecta nu lua niciodată cina înainte de apusul soarelui, iar ultimele raze leneşe ale soarelui din Andaluzia rareori dispăreau înainte de ora zece.
Becker traversă parcul în pas vioi, în ciuda arşiţei de început de seară. Tonul lui Strathmore sunase ceva mai imperativ acum decât de dimineaţă. Noile ordine nu lăsau loc interpretărilor: Găseşte-l pe canadian, ia inelul. Ia orice măsuri crezi necesare, dar fă rost de inelul ăla.
Becker se întrebă ce putea fi atât de important la un inel inscripţionat. Strathmore nu-i dăduse nici o explicaţie, iar Becker nu insistase. „NSA”, îşi zise el. „Niciodată nu Sporovăi Aiurea.”

Clinica se vedea perfect de cealaltă parte a Avenidei Isabela Catolica — simbolul universal al Crucii Roşii într-un cerc alb pictat pe acoperiş. Ofiţerul de poliţie îl lăsase pe canadian acolo cu multe ore în urmă. O încheietură ruptă, capul spart — probabil că pacientul fusese tratat şi i se dăduse deja drumul. Becker spera doar ca unitatea sanitară să aibă informaţii despre pacienţii externi — un hotel sau un număr de telefon prin care se putea lua contact cu ei. Cu puţin noroc, Becker l-ar fi putut găsi pe canadian, ar fi luat inelul şi s-ar fi întors acasă fără alte complicaţii.
Strathmore îi spusese:
— Dacă va fi nevoie, foloseşte cei zece mii de dolari ca să cumperi inelul. Ţi-i dau eu înapoi.
— Nu e nevoie, îi răspunsese Becker.
Oricum intenţiona să dea banii înapoi. Nu se dusese în Spania pentru bani, ci pentru Susan. Comandantul Trevor Strathmore era mentorul şi îngerul ei păzitor. Susan îi datora multe; Becker putea face pe comisionarul pentru o zi.
Din nefericire, în acea dimineaţă lucrurile nu evoluaseră conform planurilor lui. Sperase să o sune pe Susan din avion şi să-i explice totul. Se gândise să-l roage pe pilot să-i trimită un mesaj radio lui Strathmore, ca acesta să îl transmită mai departe, dar ezitase să-l implice pe directorul adjunct în problemele lui sentimentale.
El însuşi încercase de trei ori să o sune — mai întâi de la un telefon mort la bordul avionului, apoi de la un telefon public din aeroport, iar ultima dată de la morgă. Susan nu răspunsese. David se întrebă unde putea fi. Prinsese mereu robotul, dar nu lăsase nici un mesaj. Ce voia el să-i spună nu putea fi lăsat ca mesaj pe robot.
Apropiindu-se de şosea, văzu o cabină telefonică lângă intrarea în parc. Alergă într-acolo, apucă receptorul şi folosi cartela de telefon pentru a forma numărul. Se scurse un timp până la realizarea conexiunii. Într-un târziu, dincolo începu să sune.
„Hai, fii acolo.”
După cinci apeluri, se auzi:
— Bună. Aici e Susan Fletcher. Din păcate, nu sunt acasă, dar dacă vă lăsaţi numele...
Becker ascultă mesajul. „Unde e?” Probabil că Susan intrase deja în panică. Se întrebă dacă nu cumva ea plecase către Stone Manor fără el. Se auzi un bip.
— Bună. Aici e David.
Se opri, neştiind ce să spună. Unul dintre lucrurile pe care le ura la roboţii telefonici era acela că îţi tăiau legătura dacă făceai o pauză de gândire.
— Îmi cer scuze că n-am sunat, izbucni el la ţanc. Se întrebă dacă era bine să-i relateze ce se petrecuse, dar se răzgândi. Sună-l pe comandantul Strathmore. O să-ţi explice el tot. Inima îi bătea nebuneşte. „E absurd”, îşi zise. Te iubesc, adăugă el repede şi închise.
Becker aşteptă să se limpezească traficul pe Avenida Borbolla. Se gândi că Susan presupunea fără îndoială tot ce-i mai rău. Nu stătea în firea lui să nu sune, când promisese c-o va face.
Păşi pe bulevardul cu patru benzi.
— Sosit-plecat, şopti el în barbă. Sosit-plecat.
Era prea concentrat pentru a-l zări pe bărbatul cu ochelari cu ramă metalică urmărindu-l de pe celălalt trotuar.


Capitolul 18

Stând în faţa imensei ferestre din biroul firmei, Numataka trase cu putere din trabuc şi zâmbi. Nu-i venea să creadă ce noroc avea. Vorbise din nou cu americanul, iar dacă totul mergea conform orarului, Ensei Tankado era deja mort, iar copia cheii lui de acces se găsea în siguranţă.
Numataka se minună de ironia sorţii care făcea ca el să deţină cheia de acces a lui Ensei Tankado. Cu mulţi ani înainte, Tokugen Numataka îl întâlnise pe Tankado. Tânărul programator venise la Corporaţia Numatech direct din facultate, căutând o slujbă. Numataka îl refuzase. Fără îndoială că Tankado era strălucit, dar în acele vremuri se lua şi altceva în considerare. Chiar dacă Japonia se schimba, Numataka fusese educat în spiritul şcolii vechi. Trăia după codul onoarei, menboku. Imperfecţiunea nu putea fi tolerată. Angajarea unui infirm însemna o pată de ruşine pe chipul firmei. Aruncase CV-ul lui Tankado fără a se uita măcar la el.
Numataka îşi verifică din nou ceasul. Americanul, North Dakota, ar fi trebuit să sune deja. Simţi un fior de nelinişte. Spera să nu se fi întâmplat nimic.
Dacă acele chei de acces erau atât de bune precum i se promisese, ele aveau să descuie taina celui mai căutat produs din era computerelor — un algoritm de criptare digitală invulnerabil. Numataka putea include algoritmul în microprocesoare rezistente la orice şoc şi sigilate, pe care apoi să le vândă în masă producătorilor de computere, guvernelor, industriaşilor şi poate chiar şi pieţelor mai puţin publice... piaţa neagră a teroriştilor mondiali.
Numataka zâmbi. Ca de obicei, părea a fi intrat în graţiile Shichigosan — cele şapte zeiţe ale norocului. Corporaţia Numatech era pe punctul de a controla singurul exemplar al Fortăreţei Digitale care va exista vreodată. Douăzeci de milioane de dolari erau o grămada de bani — însă faţă de produsul cumpărat reprezentau pomană pentru cerşetori.


Capitolul 19

— Dacă mai caută şi altcineva inelul? întrebă Susan, brusc neliniştită. Ar putea fi David în pericol?
Strathmore clătină din cap:
— Nimeni altcineva nu ştie de existenţa inelului. Tocmai de aceea l-am trimis pe David. Am vrut ca totul să rămână secret. De obicei fanaticii nu se apucă să-i urmărească pe învăţătorii spanioli.
— E profesor, îl corectă Susan, regretând imediat.
Uneori trăia senzaţia că David nu era suficient de bun pentru comandant şi că acesta credea că ea ar fi putut găsi ceva mai de Doamne-ajută decât un profesor.
— Comandante, continuă ea, trecând peste incident, dacă l-aţi instruit pe David azi-dimineaţă de la telefonul din maşină, cineva ar fi putut intercepta...
— E un risc de unu la un milion, ripostă instantaneu Strathmore pe un ton calm. Iar cel care trage cu urechea trebuie să se afle în imediata vecinătate şi să ştie precis ce anume să asculte. Îşi lăsă palma pe umărul ei. Nu l-aş fi trimis niciodată pe David dacă aş fi crezut că e în pericol. Zâmbi. Ai încredere în mine. La primul semn de pericol o să trimit echipa de experţi.
Cuvintele lui fură întrerupte de o bătaie în geam. Susan şi Strathmore se întoarseră spre fereastră.
Phil Chartrukian, tehnicianul de la Sys-Sec, îşi lipise faţa de geam, încercând să zărească ceva înăuntru, şi bătea cu putere. Se vedea cum aproape ţipă, însă fereastra izolată nu lăsa să treacă nici un sunet. Individul arăta ca şi cum ar fi văzut o fantomă.
— Ce naiba caută Chartrukian aici? mârâi Strathmore. Azi nu e de serviciu.
— Pare că s-a întâmplat ceva, rosti Susan. Probabil că a văzut monitorul de control.
— Fir-ar al naibii! sâsâi comandantul. Azi-noapte l-am chemat în mod special pe tehnicianul de gardă şi i-am spus să nu-l văd azi pe aici!
Susan nu părea surprinsă. Anularea datoriilor pe care le avea de îndeplinit un tehnician Sys-Sec însemna o excepţie de la regulă, însă probabil că Strathmore îşi dorise să rămână singur în dom. Ultimul lucru de care ar fi avut nevoie era un paranoic de la securitate care să dea peste Fortăreaţa Digitală.
— Ar trebui să anulăm misiunea TRANSLTR, propuse Susan. Putem reseta monitorul de control şi să-i spunem lui Phil că a avut vedenii.
Strathmore păru că meditează la propunere, după care clătină din cap:
— Nu încă. TRANSLTR munceşte de cincisprezece ore. Vreau să încerce douăzeci şi patru de ore — doar ca să mă asigur.
Lui Susan i se păru o poziţie logică. Fortăreaţa Digitală era prima utilizare a unei funcţii cu clartext rotativ. Poate că Tankado trecuse ceva cu vederea; poate că TRANSLTR avea să-l spargă după douăzeci şi patru de ore. Deşi în privinţa asta Susan avea dubii.
— TRANSLTR continuă să ruleze, hotărî Strathmore. Trebuie să mă asigur că acest algoritm este de neatins.
Chartrukian continua să bată în geam.
— Aşa deci, gemu Strathmore. Acoperă-mi spatele.
Comandantul inspiră adânc şi se îndreptă spre uşile culisante din sticlă. Senzorul de greutate din podea se activă, iar uşile se deschiseră cu un şuierat.
Chartrukian aproape că se prăbuşi în încăpere.
— Comandante, domnule... Eu... Îmi cer scuze că vă deranjez, dar monitorul de control... Am lansat un test antivirus şi...
— Phil, Phil, Phil, îl linişti comandantul, lăsându-şi o mână să se odihnească pe umărul lui Chartrukian. Calmează-te. Care e problema?
După tonul de lejeritate al vocii lui Strathmore nimeni n-ar fi ghicit că, de fapt, întreg universul se prăbuşea în jurul comandantului. Se trase într-o parte şi îl lăsă pe Chartrukian să intre în Node 3. Tehnicianul păşi stângaci peste prag, ca un câine bine antrenat, care s-ar fi aşteptat la orice.
După expresia năucă de pe chipul lui Chartrukian se vedea clar că omul nu intrase niciodată în acel loc. Motivul panicii, cel pentru care venise până aici, fusese pe moment uitat. Cercetă cu privirea interiorul elegant, linia de terminale personalizate, canapelele, rafturile cu cărţi, luminile blânzi. Când privirea lui o întâlni pe regina din Crypto, Susan Fletcher, ochii îşi schimbară instantaneu direcţia. Susan îl intimida de moarte. Mintea ei lucra într-o cu totul altă dimensiune. Era periculos de frumoasă, iar cuvintele lui păreau întotdeauna a nu se lega în preajma ei. Iar aerul ei relaxat nu făcea decât să înrăutăţească situaţia.
— Care-i problema, Phil? întrebă din nou Strathmore, deschizând uşa frigiderului. Bei ceva?
— Nu, ăăă... nu, mulţumesc, domnule. Tipul părea că are limba legată, neştiind dacă era binevenit acolo. Domnule... Cred că e o problemă cu TRANSLTR.
Strathmore închise frigiderul şi se uită nepăsător la subalternul său.
— Te referi la monitorul de control?
Chartrukian păru şocat.
— Vreţi să spuneţi că l-aţi văzut?
— Evident. Merge continuu de circa şaisprezece ore, dacă nu mă înşel.
Chartrukian păru încurcat.
— Da, domnule, de şaisprezece ore. Dar asta nu-i totul, domnule. Am efectuat un test antivirus şi acesta a dat nişte rezultate destul de ciudate.
— Zău? Strathmore părea lipsit de griji. Ce fel de rezultate? Susan urmărea discuţia, impresionată de actoria comandantului. Chartrukian continuă, poticnindu-se:
— TRANSLTR procesează ceva extrem de avansat ca tehnologie. Filtrele n-au mai văzut în viaţa lor aşa ceva. Mă tem că TRANSLTR s-a infectat cu un soi de virus.
— Un virus? Strathmore chicoti cu o nuanţă de dispreţ în glas. Phil, apreciez grija ta, zău aşa. Dar domnişoara Fletcher şi cu mine rulăm un nou diagnostic, o chestie foarte avansată. Te-aş fi alertat în privinţa asta, dar nu ştiam că eşti de serviciu azi.
Tehnicianul încercă din răsputeri să iasă cu graţie din capcana întinsă.
— Am făcut schimb cu tipul cel nou. I-am luat eu tura din week-end. Ochii lui Strathmore se îngustară.
— Ce ciudat! Am vorbit cu el azi-noapte. I-am spus să nu vină azi. El nu mi-a raportat nimic despre schimbul de ture.
Chartrukian simţi că i se pune un nod în gât. Peste încăpere se lăsă o tăcere încordată.
— În fine, oftă Strathmore într-un târziu. Pare a fi o încurcătură nefericită. Puse o mână pe umărul tehnicianului şi îl conduse spre uşă. Vestea bună este că nu trebuie să mai rămâi. Domnişoara Fletcher şi cu mine vom fi aici toată ziua. O să stăm noi de pază.
Tu du-te şi bucură-te de week-end.
Chartrukian ezită.
— Comandante, cred cu tărie că ar trebui să verificăm...
— Phil, repetă Strathmore cu ceva mai multă fermitate în glas, TRANSLTR nu are nimic. Dacă testul tău a dat peste ceva ciudat este din cauză că noi am plantat ciudăţenia acolo. Iar acum, dacă nu te superi...
Se opri, iar tehnicianul înţelese. Timpul îi expirase.
— Diagnostic, pe naiba! mormăi Chartrukian pentru sine, îndreptându-se furios înapoi spre laboratorul Sys-Sec. Ce fel de funcţie poate ţine trei milioane de procesoare ocupate timp de atâtea ore?
Se întrebă dacă nu era cazul să-şi sune şeful cu securitatea. „Ai naibii criptografi”, gândi el. „Pur şi simplu nu le pasă de securitate!”
În minte îi reveni jurământul pe care îl depusese când se alăturase echipei Sys-Sec. Jurase atunci să îşi folosească experienţa, antrenamentul şi instinctul pentru protejarea uriaşei investiţii NSA.
— Instinctul, rosti el sfidător, cu voce tare.
„Nu e nevoie de un ghicitor în stele ca să ştii că nu e vorba de nici un blestemat de diagnostic!”
Hotărât, Chartrukian se aşeză la terminal şi lansă întregul arsenal software de evaluare a sistemului TRANSLTR.
— Bebeluşul tău a dat de necaz, comandante, mormăi el în barbă. Nu crezi în instinct? Îţi aduc eu dovezi!


Capitolul 20

La Clínica de Salud Pùblica era de fapt o şcoală elementară transformată şi nu aducea nici pe departe a spital. Era o clădire lungă de cărămidă, cu un singur etaj, ferestre imense şi pereţi mâncaţi de rugină. Becker se îndreptă către treptele care stăteau să se prăbuşească.
Înăuntru era întuneric şi zgomot. Sala de aşteptare însemna doar un şir de scaune pliante metalice pe toată lungimea unui coridor îngust. Pe un carton aşezat pe o tejghea de lemn se putea citi „OFICINA”, cu o săgeată arătând spre capătul sălii.
Becker parcurse coridorul slab luminat. Atmosfera părea desprinsă dintr-un film de groază de duzină de la Hollywood. Aerul era impregnat cu miros de urină. Luminile din capăt fuseseră stinse, astfel că Becker parcurse ultimii zece sau cincisprezece metri printre siluete tăcute. O femeie care sângera... un cuplu de tineri plângând... o fetiţă rugându-se. Ajunse în capăt. Uşa din stânga era uşor întredeschisă, aşa că o deschise larg. Încăperea era pustie, cu excepţia unei bătrâne zbârcite care se lupta, goală, cu plosca pe un pat de campanie.
„Minunat”, gemu Becker. Închise uşa. „Unde dracu’ e biroul de primire?”
Dintr-un colţ al sălii se auziră glasuri. Luă urma sunetelor şi ajunse în faţa unei uşi din sticlă translucidă, dincolo de care părea a se desfăşura un adevărat scandal. Ezitând, împinse uşa. Biroul. „Un iad.” Exact aşa cum se temuse.
Coada era de circa zece persoane, fiecare dintre ele împingând şi urlând. Spania nu era recunoscută pentru eficienţă şi Becker ştia că şi-ar fi putut petrece întreaga noapte aici aşteptând informaţiile despre externarea canadianului. În spatele tejghelei nu se vedea decât o secretară, iar aceasta se descurca aşa cum putea cu pacienţii mânioşi. Becker rămase o clipă în cadrul uşii şi cântări opţiunile pe care le avea la dispoziţie. Exista o cale mai bună.
— Con permiso! ţipă un sanitar, împingând cu putere o targă.
Becker se dădu la o parte şi strigă după sanitar:
— Dónde está el teléfono?
Fără a încetini, omul arătă spre un şir de uşi duble şi dispăru după colţ. Becker se îndreptă către acele uşi şi le deschise.
Camera din faţa ochilor săi era imensă — o veche sală de gimnastică. Podeaua era de un verde pal şi părea că joacă în lumina lămpilor fluorescente. Un coş de baschet atârna pe perete, desprins din panoul lui. Câteva zeci de bolnavi zăceau, pe paturi înguste de campanie, de-a lungul şi de-a latul sălii. În cel mai îndepărtat colţ, exact sub o tabelă de marcaj scorojită, se găsea un vechi telefon cu fise. Becker spera să funcţioneze.
Scormoni prin buzunare după o monedă în timp ce traversă încăperea. Găsi 75 de pesete în cinci monede, restul de la taxi — suficient cât pentru două apeluri. Zâmbi politicos unei asistente care ieşea şi îşi croi drum spre telefon. Înşfăcând receptorul, formă numărul de la Informaţii. O jumătate de minut mai târziu avea numărul biroului de primire al clinicii.
Când era vorba de birouri, se părea că există un singur adevăr universal, indiferent de ţară: nimeni nu suporta soneria unui telefon la nesfârşit. Nu conta câţi clienţi stăteau la coadă, secretara lăsa întotdeauna ce avea de făcut şi ridica receptorul.
Becker tastă cele şase cifre ale numărului. Într-o clipă avea să dea de biroul clinicii. Fără îndoială că azi fusese internat un singur canadian cu o încheietură ruptă şi capul spart. Era uşor să-i găseşti dosarul. Becker ştia că persoana care va răspunde va ezita să ofere un nume şi o adresă de externare unui ins necunoscut, dar el avea un plan.
Telefonul începu să sune. Becker îşi zise că va avea nevoie de cinci apeluri până ce va ridica cineva receptorul. Îi trebuiră nouăsprezece.
— Clinica de Salud Publica, răcni impacientată secretara.
Becker folosi spaniola cu un accent puternic franco-american:
— Aici e David Becker. Sunt de la Ambasada Canadei. Astăzi un cetăţean canadian a fost internat la dumneavoastră. Aş dori informaţii despre el, astfel încât ambasada să-i plătească şederea.
— Perfect, rosti femeia. Trimit dosarul luni la ambasadă.
— De fapt, insistă el, e important să aflu totul acum.
— Imposibil. Suntem extrem de ocupaţi.
Becker adoptă un ton cât se poate de oficial.
— E o chestiune urgentă. Omul avea o încheietură ruptă şi o rană la cap. A fost tratat azi-dimineaţă. Dosarul lui ar trebui să fie undeva la suprafaţă.
Becker îşi îngroşă accentul în spaniolă — suficient de clar ca să-i transmită mesajul destul de confuz cât să devină exasperant. La exasperare oamenii se supuneau regulilor.
Numai că, în loc de a se supune regulilor, femeia îi înjură pe toţi nord-americanii încrezuţi şi trânti receptorul.
Becker se încruntă şi închise. Şut în bară. Nu se simţea deloc entuziasmat la gândul că va avea de aşteptat ore bune. Minutele se scurgeau şi bătrânul canadian putea fi oriunde. Poate că hotărâse să se întoarcă în Canada. Poate că avea de gând să vândă inelul. Becker nu-şi putea permite să piardă ore întregi la coadă. Brusc hotărât, înşfăcă receptorul din nou şi formă numărul. Îşi înfipse capsula receptorului în ureche şi se sprijini de perete. Telefonul începu să sune. Un apel... două... trei...
Brusc, simţi un şuvoi de adrenalină inundându-i trupul.
Se răsuci pe călcâie şi trânti receptorul în furcă, după care se întoarse şi privi ţintă spre un loc anume. Chiar în faţa lui, pe un pat de campanie, proptit pe un maldăr de perne vechi, zăcea un om în vârstă, cu un bandaj ghipsat curat pe încheietura mâinii drepte.


Capitolul 21

Americanul de la celălalt capăt al liniei private a lui Numataka părea neliniştit:
— Domnule Numataka, am doar o clipă la dispoziţie.
— Perfect. Să înţeleg că aveţi ambele chei de acces.
— Va fi o mică întârziere, anunţă americanul.
— Inacceptabil, sâsâi japonezul. Aţi spus că le voi avea până la sfârşitul zilei de azi!
— Mai am ceva de rezolvat.
— Tankado e mort?
— Da, îi răspunse vocea. Omul meu l-a ucis pe domnul Tankado, dar nu a reuşit să ia şi cheia de acces. Tankado a dat-o cuiva înainte de a muri. Unui turist.
— Revoltător! izbucni Numataka. Atunci cum îmi puteţi promite exclusivitatea...
— Liniştiţi-vă, îl calmă americanul. Veţi avea drepturi exclusive. Asta e garanţia mea. Imediat ce va fi găsită cheia de acces, Fortăreaţa Digitală va fi a dumneavoastră.
— Dar cheia de acces ar putea fi copiată!
— Toţi cei care au văzut cheia vor fi eliminaţi.
Se lăsă un moment de tăcere. În cele din urmă, Numataka vorbi:
— Unde e cheia acum?
— Tot ce trebuie să ştiţi e că va fi găsită.
— Cum pot fi sigur?
— Pentru că nu sunt singurul care o caut. Serviciile secrete americane au prins de veste. Ar vrea să împiedice lansarea Fortăreţei Digitale, din motive evidente. Au trimis un om după cheie. Numele lui e David Becker.
— De unde ştiţi asta?
— Nu contează.
Numataka făcu o pauză.
— Şi dacă acest domn Becker găseşte cheia?
— Omul meu o va lua de la el.
— Şi după aceea?
— Nu vă interesează, rosti cu răceală americanul. Dacă va găsi cheia, domnul Becker va fi recompensat cum se cuvine.


Capitolul 22

David Becker se îndreptă imediat spre bătrânul care dormea pe pat şi îl fixă cu privirea. Încheietura mâinii lui drepte era înfăşurată într-un bandaj ghipsat. Omul avea undeva între şaizeci şi şaptezeci de ani. Părul alb ca zăpada îi era despicat îngrijit de o cărare pe o parte, iar în mijlocul frunţii se vedea o dungă lată purpurie, ce se alungea până în dreptul ochiului drept.
„O izbitură uşoară?” îşi zise Becher, amintindu-şi cuvintele locotenentului. Verifică degetele individului. Nu se zărea nici un inel de aur. Se aplecă şi atinse braţul omului.
— Domnule? Îl scutură uşor. Scuzaţi-mă... domnule? Omul nu se mişcă.
Becker încercă din nou, ceva mai tare.
— Domnule?
Individul dădu semne de viaţă:
— Qu’est-ce... quelle heure est, începu el, deschizându-şi încet ochii şi concentrându-se asupra lui Becker. Făcu o grimasă că fusese deranjat. Qu’est-ce-que vous voulez?
„Da”, îşi zise Becker, „un canadian francez!” Îi zâmbi suferindului.
— Aveţi o clipă?
Deşi vorbea perfect franceza, David hotărî să vorbească în engleză, sperând ca omul să se descurce mai greu în această limbă. A convinge un străin să dea un inel de aur putea fi o manevră plină de capcane, iar în atari circumstanţe Becker hotărâse că trebuie să folosească orice avantaje competitive.
Se lăsă o tăcere lungă cât timp omul se aşeză mai bine în pat. Canadianul cercetă împrejurimile şi îşi netezi mustaţa albă cu un deget lung. Într-un târziu se hotărî să vorbească:
— Ce vrei?
Rostea cuvintele într-o engleză cu accent nazal.
— Domnule, reluă Becker, accentuând silabele ca şi cum ar fi avut în faţă un surd, trebuie să vă pun câteva întrebări.
Individul se zgâi la el cu o expresie ciudată pe chip.
— Ai vreo problemă?
Becker se încruntă; engleza tipului era impecabilă. Lăsă imediat la o parte tonul condescendent.
— Îmi cer scuze că vă deranjez, domnule, dar aţi fost cumva prin Piaza de España astăzi?
Ochii omului se îngustară.
— Sunteţi de la Consiliul Orăşenesc?
— Nu, de fapt sunt...
— De la Biroul de Turism?
— Nu, eu...
— Ascultă, ştiu de ce eşti aici! Bătrânul se forţă să se ridice în capul oaselor. Nu mă las eu intimidat! Am spus-o o dată, am spus-o de o mie de ori — Pierre Cloucharde scrie despre lume aşa cum percepe el lumea. Poate că unele ghiduri corporatiste ale dumitale sunt gata să arunce la gunoi principiile pentru o noapte gratis în oraş, dar Montreal Times nu este de închiriat! Refuz!
— Îmi pare rău, domnule. Nu cred că înţe...
— Merde alors! Înţeleg perfect! Tipul flutură un deget scheletic în direcţia lui Becker. Vocea îi răsuna în întreaga încăpere. Nu eşti primul! Au încercat acelaşi lucru la Moulin Rouge, la Brown’s Palace şi la Golfigno în Lagos! Însă ce a ajuns în presă? Adevărul! Cel mai prost Wellington pe care l-am mâncat vreodată! Cea mai murdară toaletă pe care am văzut-o vreodată! Şi cea mai stâncoasă plajă pe care m-am plimbat vreodată! Cititorii mei nu se aşteaptă la altceva de la mine!
Pacienţii de pe paturile învecinate începuseră să se ridice, curioşi să afle ce se petrecea. Becker se uită nervos în jur, după surorile medicale. Ultimul lucru de care avea nevoie era să fie azvârlit pe uşă afară.
Cloucharde spumega de furie:
— Gluma aia nenorocită de poliţist e în serviciul oraşului vostru! M-a făcut să mă urc pe motocicletă! Uită-te la mine! Omul încercă să-şi ridice încheietura mâinii. Cine o să-mi scrie acum rubrica?
— Domnule, eu...
— În patruzeci şi trei de ani de călătorii nu m-am simţit niciodată atât de rău! Uită-te la locul ăsta! Ştii, rubrica mea e ţinută de peste...
— Domnule! Becker îşi ridică ambele braţe în semn de pace. Pe mine nu mă interesează rubrica dumneavoastră. Sunt de la Consulatul Canadei. Am venit să mă asigur că sunteţi bine!
În încăpere se lăsă brusc tăcerea. Bătrânul se uită bănuitor la intrus.
Becker continuă, aproape în şoaptă:
— Sunt aici ca să văd dacă vă pot ajuta cumva.
„Cum ar fi să-ţi aduc vreo două pastile de Valium”, continuă el în gând. După o lungă pauză, canadianul vorbi:
— De la Consulat?
Tonul i se înmuiase vizibil.
Becker dădu din cap.
— Deci nu te afli aici pentru rubrica mea?
— Nu, domnule.
Ca şi cum primise un pumn zdravăn direct în faţă, Piere Cloucharde se aşeză încet la loc pe muntele de perne. Părea extrem de amărât.
— Credeam că eşti de la primărie... încercând să mă determini să... Vocea i se stinse şi omul se uită drept în ochii lui Becker. Dacă nu e vorba de rubrica mea, atunci de ce eşti aici?
„Bună întrebare”, îşi spuse el, gândindu-se la Susan.
— Din pură curtoazie diplomatică, minţi el.
Omul păru surprins:
— Curtoazie diplomatică?
— Da, domnule. Aşa cum sunt convins că un om de importanţa dumneavoastră ştie, guvernul canadian depune mari eforturi pentru a-şi proteja cetăţenii de neplăcerile suferite în aceste ţări... să le spunem mai puţin rafinate.
Buzele subţiri ale lui Cloucharde se arcuiră într-un rânjet de cunoscător.
— Bineînţeles... ce plăcut!
— Căci sunteţi cetăţean canadian, nu-i aşa?
— Da, bineînţeles. Ce prostie din partea mea. Iartă-mă, te rog. Unul ca mine este adesea abordat cu... în fine... înţelegi.
— Da, domnule Cloucharde, categoric că da. E preţul plătit pentru celebritate.
— Chiar aşa. Bătrânul scoase un oftat tragic. Era un martir obligat să tolereze masele. Poţi să crezi cât de groaznic e locul ăsta? Îşi roti ochii în găvane, inspectând împrejurimile. E o bătaie de joc. Iar ăştia au decis să mă ţină aici peste noapte.
Becker privi în jur.
— Ştiu. E groaznic. Îmi pare rău că mi-a luat atât de mult să ajung aici.
Cloucharde păru încurcat:
— Nici măcar nu aveam habar că o să apari.
Becker schimbă subiectul:
— Se pare că v-aţi lovit serios la cap. Vă doare?
— Nu prea. Am luat o buşitură de dimineaţă — preţul pe care îl plăteşti pentru că eşti un bun samaritean. Încheietura mă doare rău. Stupida aia de Guardia. Zău aşa! Să aşeze un om de vârsta mea pe motocicletă. E intolerabil.
— Pot să vă aduc ceva?
Cloucharde medită câteva secunde, evident bucurându-se de atenţia acordată:
— Păi, de fapt... Îşi întinse gâtul şi îşi răsuci capul spre stânga şi spre dreapta. Mi-ar prinde bine încă o pernă, dacă nu te deranjez prea mult.
— Nici un deranj.
Becker înşfăcă o pernă de pe un pat învecinat şi îl ajută pe Cloucharde să se aşeze confortabil.
Bătrânul oftă satisfăcut:
— Mult mai bine... mulţumesc.
— Pas du tout, replică el.
— Ah! Bătrânul zâmbi cu toată gura. Deci vorbeşti limba lumii civilizate.
— Cam asta-i tot ce ştiu, rosti Becker sfios.
— Nici o problemă, declară cu mândrie Cloucharde. Rubrica mea e publicată în Statele Unite, iar engleza mea e de primă mână.
— Aşa am auzit şi eu. Becker zâmbi şi se aşeză pe marginea patului. Şi acum, dacă nu vă supăraţi că vă întreb, domnule Cloucharde, ce caută un domn ca dumneavoastră într-un loc ca ăsta? Sevilla are spitale mult mai bune.
Cloucharde păru mânios:
— Ofiţerul ala de poliţie... m-a luat pe motocicleta lui şi după aceea m-a lăsat să sângerez în stradă ca un porc înjunghiat. A trebuit să vin pe jos până aici.
— Nu s-a oferit să vă ducă până la o unitate mai bună?
— Pe motocicleta aia nenorocită? Nu, mulţumesc!
— Ce s-a întâmplat mai exact azi-dimineaţă?
— Am spus totul locotenentului.
— Am vorbit cu ofiţerul şi...
— Sper că l-aţi muştruluit! îl întrerupse Cloucharde.
Becker dădu din cap:
— În cei mai aspri termeni. Biroul meu va urmări rezolvarea problemei.
— Chiar sper s-o faceţi.
— Monsieur Cloucharde, zâmbi Becker, scoţând un pix din buzunarul hainei. Aş vrea să înaintez o plângere oficială către primărie. Mă ajutaţi? Un om cu reputaţia dumneavoastră ar fi un martor valoros.
Cloucharde păru încântat de perspectiva de a fi citat:
— Păi, da... bineînţeles. Mi-ar face plăcere.
Becker scoase un carneţel şi se uită la canadian.
— Bine, să începem cu azi-dimineaţă. Povestiţi-mi despre accident.
Bătrânul oftă:
— A fost chiar trist. Asiaticul ala amărât s-a prăbuşit din senin. Am încercat să-l ajut, dar fără folos.
— L-aţi resuscitat?
Cloucharde păru ruşinat:
— Mă tem că nu ştiu cum s-o fac. Am chemat ambulanţa.
Becker îşi aminti vânătăile purpurii de pe pieptul lui Tankado.
— Sanitarii de pe ambulanţă au încercat să-l resusciteze?
— Cerule, nu! râse Cloucharde. Nu dai cu biciul într-un cal mort; când ambulanţa a ajuns la faţa locului, omul murise de mult. I-au luat pulsul şi l-au băgat în maşină, lăsându-mă cu poliţistul ăla nenorocit.
„Ciudat”, îşi zise Becker, întrebându-se de unde apăruseră vânătăile. Renunţă la gând şi se întoarse la problema care-l ardea.
— Ce-mi puteţi spune despre inel? întrebă el cu nonşalanţă.
Cloucharde păru surprins:
— Ţi-a spus locotenentul despre inel?
— Da.
Canadianul era uluit:
— Zău? Nu mi-am imaginat că-mi va crede povestea. Era atât de necioplit — ca şi cum era convins că mint. Bineînţeles că relatarea era corectă. Mă mândresc cu corectitudinea mea.
— Unde e inelul? insistă Becker.
Cloucharde nu dădu semn că ar fi auzit întrebarea. Privi cu ochii goi, undeva în spaţiu.
— Chiar că era un obiect ciudat, cu toate literele acelea — părea un fel de limbă complet necunoscută.
— Japoneză, poate? încercă Becker.
— În mod clar nu.
— Deci v-aţi uitat bine la el?
— Cerule, da! Când am îngenuncheat să-l ajut, omul a început să-şi împingă degetele în faţa mea. Voia să-mi dea mie inelul. A fost bizar, groaznic chiar — mâinile lui arătau înfiorător.
— Şi atunci aţi luat inelul? Cloucharde făcu ochii mari:
— Asta ţi-a spus ofiţerul? Că eu am luat inelul? Becker se mişcă uşor.
Cloucharde explodă:
— Ştiam eu că nu mă ascultă! Aşa încep toate zvonurile! I-am spus că japonezul ăla a dat inelul — dar nu mie! N-aş lua niciodată ceva de la un muribund! Dumnezeule! Numai când mă gândesc!
Becker sesiză noua problemă ivită:
— Deci nu aveţi inelul?
— Cerule, nu!
— Atunci, la cine e?
Cloucharde îl privi indignat.
— Neamţul! Neamţul îl are!
Becker simţi că îi fuge pământul de sub picioare:
— Neamţul? Care neamţ?
— Neamţul din parc! I-am povestit ofiţerului despre el! Am refuzat inelul, dar porcul ăla fascist l-a acceptat!
Becker puse jos pixul şi hârtia. Şarada luase sfârşit. Treaba se îngroşa.
— Deci un neamţ are inelul?
— Chiar aşa.
— Unde s-a dus?
— Habar n-am. Am alergat să sun la poliţie. Când m-am întors, plecase.
— Ştiţi cine era?
— Vreun turist.
— Sunteţi sigur?
— Turiştii sunt viaţa mea, îl şicană Cloucharde. Recunosc unul când îl văd. El şi cucoana lui se plimbau prin parc.
Cu fiecare clipă, Becker devenea tot mai confuz.
— Cucoana? Era cineva cu neamţul?
Cloucharde încuviinţă:
— O escortă. O roşcată superbă. Mon Dieu! Frumoasă.
— O escortă? Becker era şocat. Ca o... prostituată?
— Da, dacă vrei să fii vulgar.
— Dar... ofiţerul n-a zis nimic despre...
— Bineînţeles! Nu i-am spus nimic despre escortă. Cloucharde îl concedie pe Becker cu un gest de superioritate făcut cu mâna sănătoasă. Doar nu sunt criminale — ar fi absurd să fie hărţuite ca nişte hoaţe obişnuite.
Becker era încă în uşoară stare de şoc:
— Mai era cineva în jur?
— Nu, doar noi trei. Era foarte cald.
— Şi sunteţi sigur că femeia era o prostituată?
— Absolut. Nici o femeie atât de frumoasă nu ar fi stat lângă un bărbat ca ăla dacă n-ar fi fost bine plătită! Mon Dieu! El era gras, gras, gras! Un neamţ cu gura mare, obez şi nesuferit! Cloucharde se strâmbă o clipă când îşi schimbă poziţia, dar ignoră durerea şi se avântă mai departe: Omul ăsta era o bestie — 150 de kilograme pe puţin. Se agăţase de biata căprioară ca şi cum ea ar fi vrut să fugă. Nici n-aş fi învinovăţit-o. Zău aşa! Era cu labele pe tot trupul ei. Se lăuda că o are la dispoziţie tot week-end-ul pentru trei sute de dolari! El ar fi trebuit să cadă trăsnit, nu amărâtul ăla de asiatic.
Cloucharde se opri să tragă aer, moment de care profită Becker:
— I-aţi luat numele?
Cloucharde se gândi o clipă, apoi clătină din cap:
— Habar n-am.
Se strâmbă iarăşi de durere, apoi se aşeză mai bine pe perne.
Becker oftă. Inelul se evaporase înainte să ajungă la el. Comandantul Strathmore n-avea să fie fericit.
Cloucharde îşi atinse fruntea. Izbucnirea de entuziasm îşi arăta acum efectele. Omul arăta dintr-o dată rău.
Becker încercă altă tactică.
— Domnule Cloucharde, aş vrea o declaraţie de la cetăţeanul german şi de la escorta lui. Aveţi idee unde îi pot găsi?
Bătrânul îşi închise ochii, din ce în ce mai slăbit. Respiraţia începu să i se precipite.
— Îmi puteţi da un indiciu? insistă Becker. Numele fetei? Nici un răspuns.
Cloucharde îşi frecă tâmpla dreaptă. Se făcuse brusc palid.
— Ei... ah... nu. Nu cred.
Vocea îi tremura.
Becker se aplecă deasupra lui.
— Vă simţiţi bine?
Cloucharde dădu uşor din cap.
— Da, bine... doar un pic... poate emoţia...
Vocea i se stinse.
— Gândiţi-vă, domnule Cloucharde, îl presă Becker cu voce joasă. E important.
Canadianul se chirci.
— Nu ştiu... femeia... bărbatul o tot striga...
Închise ochii şi gemu.
— Care era numele ei?
— Zău că nu-mi amintesc...
Cloucharde se stingea rapid.
— Gândiţi-vă, insistă Becker. E important ca dosarul consular să fie cât mai complet. Trebuie să vă întăresc povestea cu declaraţii ale altor martori. Orice informaţie pe care mi-o oferiţi mă va ajuta să dau de ei...
Dar Cloucharde nu asculta. Îşi freca fruntea cu cearşaful.
— Îmi pare rău... poate mâine...
Părea gata să vomite.
— E important să vă amintiţi acum, domnule Cloucharde.
Becker îşi dădu brusc seama că vorbea prea tare. Bolnavii din paturile învecinate continuau să stea în capul oaselor şi să privească la ce se întâmpla. O soră medicală apăru printre uşile din celălalt capăt al sălii şi porni cu paşi vioi spre ei.
— Orice, presă el la maximum.
— Neamţul îi spunea femeii...
Becker îl scutură uşor, încercând să îl menţină treaz.
Ochii bătrânului licăriră o clipă.
— Numele ei...
„Nu pleca, bătrâne...”
— Dew...
Cloucharde închise iarăşi ochii. Sora se apropia. Părea furioasă.
— Dew?
Becker scutură braţul lui Cloucharde.
Bătrânul gemu:
— Îi spunea...
Cloucharde mormăia acum, abia audibil.
Sora se găsea la mai puţin de trei metri, ţipând la Becker în spaniolă. El nu auzea însă nimic. Privirea lui era aţintită pe buzele bătrânului. Îl scutură pe Cloucharde pentru ultima dată exact când sora se năpusti la el.
Femeia îl apucă pe David Becker de umăr. Îl trase în sus exact când buzele lui Cloucharde se despărţiseră. Din gura bătrânului ieşi un singur cuvânt, ca un oftat uşor semănând cu o îndepărtată amintire senzuală.
— Dewdrop...
Sora îl trase cu o strânsoare de fier.
„Dewdrop?”, se miră Becker. „Ce dracu’ nume mai e şi Dewdrop?”
Se smulse din mâinile femeii şi se întoarse pentru ultima dată către Cloucharde.
— Dewdrop? Sunteţi sigur!
Însă Pierre Cloucharde adormise deja.


Capitolul 23

Susan stătea de una singură în Node 3, cu un ceai de lămâie alături, şi aştepta răspunsul de la copoiul trimis.
În calitatea ei de criptograf senior, avea parte de terminalul cu cea mai bună poziţionare din încăpere. Se găsea pe partea din spate a inelului de terminale, cu faţa spre imensa cameră Crypto. De acolo putea supraveghea întregul Node 3. Totodată, de cealaltă parte a geamului despărţitor, putea zări monstrul TRANSLTR înălţându-se din mijlocul podelei Crypto.
Se uită la ceas. Aşteptase aproape o oră. Celor de la American Remailers Anonymous le lua cam mult să îşi facă treaba şi să înainteze mesajul către North Dakota. Oftă din rărunchi. În ciuda eforturilor de a uita conversaţia de dimineaţă cu David, cuvintele îi răsunau permanent în minte. Ştia că fusese dură cu el. Se ruga ca lui să-i meargă bine în Spania.
Gândurile îi fură întrerupte de fâşâitul uşilor de sticlă. Susan ridică privirea şi gemu. În cadrul uşii apăruse criptograful Greg Hale.
Hale era un bărbat înalt şi musculos, cu păr blond şi des şi cu o bărbie marcată de o gropiţă adâncă. Era un tip zgomotos, cărnos şi mereu exagerat de bine îmbrăcat. Colegii criptografi îl porecliseră Halite — după numele mineralului întâlnit mai ales pe coastele mărilor şi ale oceanelor. Hale presupusese întotdeauna că numele se referea la cine ştie ce piatră preţioasă rară, singura cu care se putea compara intelectul lui fără rival şi fizicul lui de atlet. Dacă ego-ul i-ar fi permis să consulte o enciclopedie, individul ar fi descoperit că numele nu însemna altceva decât un reziduu salin rămas după evaporarea apei de mare.
La fel ca toţi criptografii din NSA, Hale câştiga foarte bine. Avea însă probleme mari cu menţinerea secretă a acestui lucru. Conducea un Lotus alb decapotabil, cu un sistem acustic care te asurzea. Era pasionat de tot felul de gadget-uri, astfel încât maşina lui devenise un spectacol în sine. Instalase un sistem global de poziţionare prin computer, broaşte activate de voce, un interceptor de radar ultrasofisticat şi un telefon-fax celular, astfel încât să poată menţine permanent contactul cu serviciile de mesagerie. Pe plăcuţa de înmatriculare a maşinii scria, ca o culme a vanităţii, MEGABYTE, în chenar din neon violet.
Marina americană îl salvase de o adolescenţă petrecută în lumea infractorilor mărunţi. Acolo învăţase despre computere. Se dovedise unul dintre cei mai buni programatori din Forţele Armate Navale şi astfel dobândise perspectiva unei strălucite cariere militare. La un moment dat însă, cu două zile înainte de completarea celei de-a treia etape de pregătire, viitorul i se schimbase pe neaşteptate. Hale îşi ucisese din greşeală un coleg în timpul unei încăierări la beţie. Arta coreeană a autoapărării, Taekwondo, se dovedise mai degrabă ucigaşă decât defensivă. Ca urmare, Hale fusese prompt eliberat de orice îndatoriri militare.
După un scurt stagiu pe la închisoare, a început să îşi caute de lucru în sectorul privat, ca programator. La interviuri i se punea întotdeauna problema incidentului din armată, aşa că omul ajunsese să le propună potenţialilor angajatori o lună de probă fără plată, numai ca să-şi dovedească valoarea. Cu o astfel de propunere nu i-a fost greu să găsească un loc de muncă, ba chiar s-a trezit că nu i se mai dă drumul să plece, o dată ce angajatorul respectiv îşi dăduse seama ce putea face el cu un computer.
Pe măsură ce experienţa sa în domeniul informatic s-a acumulat, Hale a început să îşi facă cunoştinţe în toată lumea prin Internet. Făcea parte din noua generaţie de ciudaţi ai spaţiului cibernetic, cu prieteni electronici în fiecare naţiune a lumii, intrând şi ieşind din tot felul de liste de discuţii şi buletine electronice dedicate. Fusese concediat de doi angajatori fiindcă folosise conturile firmelor pentru a trimite poze porno unor prieteni.
— Ce faci tu aici? se repezi Hale, oprindu-se în cadrul uşii şi holbându-se la Susan.
Era clar că se aşteptase ca Node 3 să intre astăzi doar sub incidenţa uzului său personal.
Susan se luptă cu sine pentru a rămâne calmă:
— Azi e sâmbătă, Greg. Ţi-aş putea pune aceeaşi întrebare.
Însă ea ştia de ce se afla Hale acolo. Era dependent de computer. În ciuda regulii zilei de sâmbătă, Hale se strecura adesea în Crypto pe timpul week-end-urilor cu scopul de a folosi puterea de procesare fără egal a Agenţiei ca să ruleze noi programe la care lucra independent.
— Voiam doar să verific un program şi să mă uit peste poşta electronică, zise el, uitându-se curios la Susan. Tu ce spuneai că faci aici?
— Eu n-am spus nimic, îi răspunse Susan. Hale înălţă surprins din sprâncene:
— Nu trebuie să te ruşinezi. În Node 3 nu există secrete, nu-ţi aminteşti? Toţi pentru unul şi unul pentru toţi.
Susan sorbi din cana ei cu ceai şi îl ignoră. Hale înălţă din umeri şi porni către cămara din Node 3. Cămara reprezenta întotdeauna prima lui oprire. Traversând încăperea, oftă din rărunchi şi se prefăcu că soarbe din ochi picioarele întinse sub terminal ale lui Susan. Fără a-şi ridica privirea, aceasta îşi retrase picioarele şi îşi continuă lucrul. Hale rânji.
Susan se obişnuise ca individul să se ia de ea. Replica lui favorită era ceva despre interfaţare pentru a testa compatibilitatea structurii lor hardware. I se întorcea stomacul pe dos când auzea asta. Era prea mândră ca să se plângă lui Strathmore în privinţa lui Hale; îi era mult mai uşor să îl ignore.
Tipul se apropie de cămară şi se năpusti ca un taur asupra uşilor. Trase din frigider o cutie plină cu tofu şi îşi băgă în gură câteva bucăţi de substanţă albă, gelatinoasă. După aceea se sprijini de aragaz şi îşi aranjă pantalonii gri Bellvienne şi cămaşa bine apretată.
— O să mai stai mult pe aici?
— Toată noaptea, replică, sec, Susan.
— Hmm..., rosti Hale cu gura plină. O sâmbătă intimă în Ţarc, doar noi doi.
— Doar noi trei, îl corectă Susan. Sus e comandantul Strathmore. Poate că ai vrea să dispari înainte să te vadă.
Hale înălţă din umeri:
— Nu pare să-i pese că te vede pe tine aici. Probabil că se bucură cu adevărat de compania ta.
Susan se forţă să nu riposteze.
Hale chicoti şi puse deoparte cutia de tofu. După aceea înşfăcă o sticluţă de ulei de măsline şi trase câteva înghiţituri. Era un maniac al sănătăţii şi susţinea mereu că uleiul de măsline îi curăţa intestinul gros. Atunci când nu încerca să dea tuturor celorlalţi de băut suc de morcovi, se îndeletnicea cu propovăduirea virtuţilor deosebite ale plantelor exotice.
Individul puse la loc uleiul de măsline şi se duse să se aşeze la computerul lui, aflat chiar vizavi de Susan. Mirosul coloniei lui se putea simţi chiar şi de la o asemenea distanţă. Susan încreţi din nas.
— Bună colonie, Greg. Foloseşti toată sticluţa? Hale pomi terminalul.
— Doar pentru tine, dragă!
În timp ce el aştepta să se încălzească terminalul, lui Susan îi trecu un gând neliniştitor prin minte. Dacă Hale accesa monitorul de control al lui TRANSLTR? Nu exista nici un motiv logic ca el să facă aşa ceva, şi cu toate astea Susan ştia prea bine că Hale n-ar fi crezut nici o clipă povestea cu un diagnostic capabil să blocheze TRANSLTR vreme de şaisprezece ore. Ar fi cerut să afle adevărul. Iar adevărul era un lucru pe care Susan nu intenţiona să i-l mărturisească. Nu avea încredere în Greg Hale. Tipul nu era croit după stofa NSA. De fapt, ea fusese împotriva angajării lui chiar de la început, însă Agenţia nu avusese de ales. Hale reprezenta produsul unei nevoi de control al dezastrului.
Eşecul Skipjack.
Cu patru ani înainte, în urma unui efort intens de a crea un standard unic de criptare pentru chei publice, Congresul dăduse celor mai buni matematicieni din ţară, cei de la NSA, sarcina de a scrie un nou superalgoritm. Planul prevedea ca instanţa supremă legislativă americană să adopte prevederile legale necesare ca noul algoritm să devină standard naţional, prin asta eliminându-se incompatibilităţile existente, cauzate de faptul că diversele corporaţii foloseau algoritmi diferiţi.
Bineînţeles că a cere NSA să ajute la îmbunătăţirea criptării cheilor publice însemnase ceva echivalent cu a cere unui condamnat la moarte să îşi confecţioneze propriul sicriu. TRANSLTR nici măcar nu se găsea în fază de concepţie, iar un standard de criptare nu ar fi ajutat decât la proliferarea folosirii codurilor şi la îngreunarea sarcinii şi aşa dificile a Agenţiei.
EFF înţelesese imediat conflictul de interese şi anunţase pe toate canalele că NSA era în stare să genereze un algoritm de proastă calitate, doar pentru a-şi păstra abilităţile de a-l sparge. Ca să calmeze spiritele şi temerile, Congresul anunţase că, după finalizarea algoritmului, NSA avea să-l publice spre examinare, astfel încât matematicienii din întreaga lume să poată atesta calitatea lui.
Fără entuziasm, echipa Crypto a Agenţiei, condusă de comandantul Strathmore, crease un algoritm botezat Skipjack. După finalizare, Skipjack a fost prezentat Congresului spre aprobare. Matematicieni din întreaga lume au testat programul şi toţi au rămas impresionaţi. Cu toţii au răspuns că algoritmul era puternic şi curat, având şanse să devină un standard excelent de criptare. Însă cu trei zile înainte de aprobarea finală a algoritmului de către Congres, un tânăr programator de la Laboratoarele Bell, pe numele Greg Hale, a şocat lumea întreagă anunţând că a găsit un cal troian ascuns în program.
Calul troian consta în câteva linii de cod inteligente, pe care Strathmore le inserase în algoritm. Fuseseră adăugate cu atâta dibăcie, încât nimeni nu le zărise, cu excepţia lui Greg Hale. Surplusul adăugat de Strathmore, odată activat, însemna că orice cod scris prin intermediul lui Skipjack putea fi decriptat via o parolă secretă cunoscută doar de NSA. Strathmore ratase la mustaţă transformarea standardului naţional de criptare în cea mai mare lovitură a serviciilor secrete din istoria NSA. Agenţia ar fi deţinut cheia de acces către orice cod scris în Statele Unite.
Utilizatorii obişnuiţi ai computerului au sărit ca arşi. EFF s-a năpustit asupra scandalului precum o ceată de vulturi, făcând Congresul zdrenţe pentru naivitatea sa şi proclamând NSA cea mai mare ameninţare la adresa lumii libere, de la Hitler încoace. Standardul de criptare a fost abandonat.
Nu a fost nici o surpriză faptul că, două zile mai târziu, NSA l-a angajat pe Greg Hale. Strathmore simţise că ar fi fost mai bine ca el să lucreze în interiorul NSA, pentru Agenţie, decât în afara şi împotriva ei.
Strathmore înfruntase scandalul Skipjack cu capul sus. Îşi apărase acţiunile cu vehemenţă în faţa Congresului. Argumentase că dorinţa publicului de a dispune de intimitate se va întoarce împotriva naţiunii. Insistase asupra faptului că opinia publică avea nevoie de un supraveghetor şi un paznic; publicul avea nevoie de NSA în spargerea de coduri, pentru a menţine pacea. Grupările precum EFF au declarat altceva. Din acel moment, lupta s-a declanşat pe viaţă şi pe moarte.


Capitolul 24

David Becker se afla într-o cabină telefonică vizavi de intrarea în La Clinica de Salud Publica. Tocmai fusese azvârlit afară pentru că îl agresase pe pacientul cu numărul 104, Monsieur Cloucharde.
Lucrurile deveniseră brusc mult mai complicate decât anticipase el. Mica lui favoare pentru Strathmore — colectarea câtorva lucruri personale — se transformase în vânătoarea disperată a unui inel bizar.
Tocmai îl sunase pe Strathmore ca să-i povestească despre turistul german. Veştile nu fuseseră primite bine. După ce solicitase amănunte, comandantul tăcuse o bună bucată de vreme.
— David, rostise el într-un târziu, găsirea acelui inel este o chestiune de securitate naţională. Totul depinde de tine. Să nu mă dezamăgeşti.
După aceste vorbe, legătura telefonică murise.
David rămase în cabină şi oftă. Apucă ghidul telefonic jerpelit de pe tejghea şi începu să caute.
— Aici nu găsesc nimic, murmură el pentru sine.
În cartea telefonică nu erau decât trei anunţuri pentru servicii de escortă, aşa că David n-avea prea mult de căutat. Nu ştia decât că partenera neamţului era roşcată, din fericire o nuanţă de păr rară în Spania. În delirul lui, Cloucharde îşi amintise că numele fetei era Dewdrop. Becker se strâmbă — Dewdrop? Părea mai degrabă numele unei vaci, decât al unei fete frumoase. Nu era deloc un nume catolic; probabil că Cloucharde se înşelase.
Becker formă primul număr.
*
— Servicio Social de Sevilla, răspunse o voce plăcută de femeie.
Becker îşi nuanţă spaniola cu un puternic accent german.
— Hola, ¿hablas alemán?
— Nu. Dar vorbesc engleză, veni răspunsul.
Becker continuă într-o engleză stricată:
— Mulţumesc. Mă întreb dacă tu poţi ajuta la mine?
— Cum vă putem servi? Femeia vorbea rar, încercând să îşi ajute clientul potenţial. Poate că doriţi o escortă?
— Da, vă rog. Astăzi fratele meu, Klaus, el are fata, foarte frumoasă. Păr roşu. Vreau la fel. Pentru mâine, vă rog.
— Fratele dumneavoastră Klaus vine pe aici? Vocea era brusc efervescentă, ca şi cum ar fi fost vechi prieteni.
— Da. El foarte gras. Vă amintiţi, nu?
— Spuneţi că a fost aici astăzi?
Becker o auzea cum verifică registrele. Probabil că nu se găsea nici un Klaus acolo, dar Becker îşi imagina că rareori în astfel de cazuri clienţii îşi dădeau numele reale.
— Hmm, îmi pare rău, îşi ceru scuze femeia. Nu-l zăresc aici. Care era numele fetei cu care era fratele dumneavoastră?
— Avea păr roşu, rosti Becker, evitând întrebarea.
— Păr roşu? repetă femeia. Urmă o scurtă pauză. Aici este Servicio Social de Sevilla. Sunteţi sigur că fratele vine aici?
— Sigur, da.
— Señor, noi nu avem roşcate. Avem doar frumuseţi pure, andaluziene.
— Păr roşu, repetă prosteşte Becker.
— Îmi pare rău, nu avem deloc roşcate, dar dacă...
— Numele e Dewdrop, izbucni Becker, simţindu-se şi mai idiot ca înainte.
Stupidul nume nu păru că îi spune ceva femeii. Aceasta se scuză din nou, zise că era posibil ca Becker să fi confundat agenţia şi închise politicos.
Prima lovitură.

Becker se încruntă şi formă numărul următor. Primi legătura imediat.
— Buenas noches, Mujeres España. Vă pot ajuta cu ceva?
Becker porni să recite acelaşi text, un turist german care era dispus să plătească bine pentru roşcata care fusese cu fratele lui mai devreme, în acea zi.
De această dată primi răspunsul într-o germană politicoasă, dar fără succes:
— Keine Rotköpfe, îmi pare rău.
Femeia închise.
A doua lovitură.
Becker privi cartea de telefon. Rămăsese un singur număr. Se vedea deja capătul drumului.
Formă numărul.
— Escortes Belén, răspunse un bărbat pe un ton mieros.
Din nou Becker îşi recită poezia.
— Sí, sí, señor. Eu sunt Señor Roldán. Aş fi încântat să vă ajut. Avem două roşcate. Minunate fete.
Becker simţi că îi stă inima în loc.
— Foarte frumoase? repetă el cu accentul lui german. Păr roşu?
— Da, cum se numeşte fratele dumneavoastră? Vă voi spune cine a fost escorta lui astăzi. Şi v-o putem trimite la dumneavoastră mâine.
— Klaus Schmidt, lătră Becker un nume dintr-o carte citită demult. O pauză lungă.
— Ei bine, domnule... Nu văd nici un Klaus Schmidt în registru, dar poate că fratele dumneavoastră a decis să fie discret — poate are o nevastă acasă?
Individul râse cu totul nepotrivit.
— Da, Klaus căsătorit. Dar el foarte gras. Soţia nu culcă cu el. Becker se minună în oglinda cabinei de propria prestaţie. „Dacă m-ar auzi Susan acum”, îşi zise el. Eu singur şi gras de asemenea. Vreau culc cu ea. Plătesc o groază de bani.
Becker îşi juca excelent rolul, dar mersese prea departe. Prostituţia era ilegală în Spania, iar Señor Roldán era un om prudent. Se mai arsese înainte cu agenţi ai Guardiei pozând drept turişti pofticioşi. „Vreau culc cu ea.” Roldán ştia că e o înscenare. Dacă spunea da, putea fi amendat din gros şi, ca întotdeauna, forţat să livreze una dintre cele mai talentate fete ale lui comisarului de poliţie, gratuit, pentru întreg week-end-ul.
Când Roldán se hotărî să vorbească, vocea îşi pierduse tonul prietenos.
— Domnule, aici este Escortes Belén. Pot să întreb cine sună?
— Ăăă... Sigismund Schmidt, inventă pe loc Becker.
— De unde aveţi numărul nostru?
— La Guía Telefónica — ghidul telefonic.
— Da, domnule, dar asta pentru că suntem un serviciu de escortă.
— Da. Vreau escortă.
Becker sesiză că era ceva în neregulă.
— Domnule, Escortes Belén este un serviciu care furnizează escortă oamenilor de afaceri pentru mese de prânz sau cină. De aceea suntem listaţi în cartea de telefoane. Ce facem noi este legal. Dumneavoastră căutaţi o prostituată.
Cuvântul ţâşni dintre buzele individului ca şi cum ar fi fost vorba de o maladie periculoasă.
— Dar fratele meu...
— Domnule, dacă fratele dumneavoastră şi-a petrecut ziua sărutându-se cu o fată, acea fată nu era de la noi. Avem regulamente stricte privind contactul dintre client şi escortă.
— Dar...
— Ne-aţi confundat cu altcineva. Avem doar două fete roşcate, Inmaculada şi Rocío, dar nici una nu s-ar culca cu un bărbat pentru bani. Asta se numeşte prostituţie şi este ilegală în Spania. Bună seara, domnule.
— Dar...
CLIC.
Becker înjură printre dinţi şi puse cartea de telefon la locul ei. A treia lovitură. Era convins că bătrânul Cloucharde spusese că neamţul închiriase fata pentru tot week-end-ul.

Ieşi din cabina telefonică, la intersecţia dintre Caile Salado şi Avenida Asunción. În ciuda traficului intens, parfumul dulce al portocalelor de Sevilla îl învăluia. Peste oraş se lăsă amurgul — cea mai romantică oră a zilei. Se gândi la Susan. Cuvintele lui Strathmore îi reveniră în minte: „Găseşte inelul”. Becker se lăsă amărât să cadă pe o bancă şi medită asupra următoarei mutări.
„Care mutare?”


Capitolul 25

În La Clínica de Salud Pùblica, orele de vizitare se încheiaseră. Luminile sălii de gimnastică fuseseră stinse. Pierre Cloucharde adormise extrem de rapid. Nu văzuse silueta aplecată deasupra lui. În întuneric sclipi acul unei seringi furate, apoi acul dispăru în cateterul perfuziei intravenoase, chiar deasupra încheieturii mâinii lui Cloucharde. Seringa conţinea 30 de centimetri cubi de detergent, furat din căruciorul unui îngrijitor. Un deget împinse cu forţă pistonul în jos şi împinse lichidul albăstrui în venele bătrânului.
Cloucharde se trezi doar pentru câteva secunde. Poate că ar fi urlat de durere dacă o mână puternică nu i-ar fi astupat complet gura. Rămase întins pe pat, ţintuit de o greutate insurmontabilă. Simţi globul de foc urcând de-a lungul braţului. O durere sfâşietoare îi traversă subsuoara, apoi pieptul, şi ajunse la creier, ca o explozie de milioane de cioburi mici de sticlă. Cloucharde zări o flacără strălucitoare de lumină... apoi nimic.
Vizitatorul slăbi strânsoarea şi îşi miji ochii în beznă spre numele de pe fişa de observaţie a pacientului. Apoi se strecură tăcut afară.
Ajuns pe stradă, omul cu ochelari cu ramă de metal întinse mâna după un mic dispozitiv prins de cureaua pantalonului. Obiectul dreptunghiular avea dimensiunile unei cărţi de credit. Era prototipul unui nou computer monocle. Dezvoltat de Marina Americană pentru ca tehnicienii să înregistreze tensiunile bateriilor în spaţiile înguste din submarine, computerul îngloba un modem celular şi cele mai avansate descoperiri ale microtehnologiei. Monitorul era reprezentat de un afişaj transparent cu cristale lichide, montat în interiorul lentilei stingi a unei perechi de ochelari. Echipamentul constituia un progres evident în domeniul computerelor personale; utilizatorul putea acum să vadă prin datele primite sau transmise, fiind simultan capabil să interacţioneze cu universul din jurul lui.
Adevărata revoluţie adusă de echipament nu consta, totuşi, în afişajul miniatural, ci în sistemul de introducere a datelor. Utilizatorul introducea informaţii prin intermediul unor contacte minuscule fixate în zona buricelor degetelor. Atingerea contactelor după tipare prestabilite permitea scrierea de mesaje, asemănător modului în care lucrau stenodactilografele într-o instanţă de judecată. După aceea, computerul traducea scrisul în engleză.
Ucigaşul apăsă un comutator minuscul şi ochelarii săi prinseră viaţă. Ţinându-şi mâinile pe lângă trup, începu să îşi atingă degetele în succesiuni rapide de semnale. În faţa ochilor îi apăru un mesaj:

„SUBIECT: P. CLOUCHARDE — TERMINAT”

Zâmbi. Transmiterea rapoartelor despre asasinate reprezenta o parte a misiunii sale. Însă includerea numelui victimelor... pentru omul cu ochelari cu ramă de metal asta însemna rafinament. Degetele i se mişcară din nou, activând modemul celular.

„MESAJ TRIMIS”

Capitolul 26

Şezând pe o bancă vizavi de clinică, Becker se gândea ce mai putea face acum. Apelurile lui la agenţiile de escortă nu dăduseră nici un rezultat. Neîncrezător în comunicaţiile pe linii telefonice nesigure, comandantul îi ceruse să nu mai sune până ce nu punea mâna pe inel. Becker se gândi să ceară ajutorul poliţiei locale — poate aveau ei un dosar despre prostituata roşcată — dar Strathmore îi dăduse ordine precise şi în această privinţă. „Eşti invizibil. Nimeni nu trebuie să afle de existenţa inelului.”
Becker se gândi chiar să se aventureze în Triana, un cartier rău famat din oraş, în căutarea acestei misterioase femei. Sau poate că era mai bine să caute un neamţ obez prin restaurante. Oricum, totul părea doar o pierdere imensă de timp.
Cuvintele lui Strathmore îi reveneau mereu în minte: „E o chestiune de securitate naţională... trebuie să găseşti inelul ăla.”
O voce din interior îi spuse că trecuse cu vederea ceva crucial, însă Becker nu-şi putea da cu nici un chip seama despre ce anume era vorba. „Sunt profesor, nu un blestemat de agent!” Începea deja să se întrebe de ce Strathmore nu trimisese un specialist în această misiune.
Se ridică în picioare şi porni aiurea pe Caile Delicias, meditând asupra opţiunilor sale. Trotuarul din piatră începea să se estompeze sub privirea lui. Noaptea se lăsa cu repeziciune.
„Dewdrop.”
Ceva nu-i dădea pace; ceva legat de numele ăsta absurd. „Dewdrop.” Tonul piţigăiat al lui Señor Roldán de la Escortes Belén îi revenea în minte ca un hopa-mitică. „Avem doar două roşcate... Două roşcate, Inmaculada şi Rocío... Rocío... Rocío...”
Becker se opri brusc. Ştia rezolvarea problemei. „Şi mă mai consider specialist în limbi străine?” Nu-i venea să creadă că nu-şi dăduse seama mai devreme.
Rocío era un nume de fată extrem de popular în Spania. Purta în el toate calităţile unei tinere catolice — puritate, castitate, frumuseţe naturală. Iar toate aceste conotaţii răsăreau din chiar semnificaţia literală a numelui Dewdrop — „Picătură de rouă!”
Vocea canadianului îi răsună în urechi. „Dewdrop.” Rocío îşi tradusese mot-à-mot numele în singura limbă pe care ea şi clientul ei o puteau vorbi împreună — engleza. Emoţionat, Becker mări pasul în căutarea unui telefon.
Pe celălalt trotuar, un om cu ochelari cu ramă de metal îl urmărea din umbră.


Capitolul 27

Pe podeaua încăperii Crypto, umbrele se alungeau tot mai mult şi deveneau tot mai subţiri. La înălţime, luminile controlate automat erau tot mai intense, ca să menţină luminozitatea în limitele normale. Susan continua să şadă în faţa terminalului, aşteptând veşti de la programul ei spion. Dura mai mult decât crezuse.
Gândurile îi hălăduiau în voie — îi era dor de David şi ar fi vrut ca Greg Hale să plece acasă. Chiar dacă nu se clintise de acolo, Hale măcar avusese bunul-simţ să tacă din gură, cufundat în ceea ce făcea la terminalul lui. Câtă vreme nu accesa terminalul de control, Susan nu era interesată nici cât negru sub unghie de ce lucra el. Era evident că Hale nu se atinsese de monitorul de control, altfel ar fi ţipat până acum văzând că bestia cea mare lucra continuu de peste şaisprezece ore.
Tocmai îşi savura a treia ceaşcă de ceai când evenimentul mult-aşteptat se petrecu — terminalul scoase un sunet. Pulsul i se acceleră. Pe ecran apăru simbolul pulsând al unui plic, amintind sosirea mesajului electronic. Susan privi scurt către Hale. Tipul era absorbit de munca lui. Îşi ţinu respiraţia şi apăsă de două ori pe simbolul plicului.
— North Dakota, şopti ea pentru sine. Ia să vedem cine eşti...
Mesajul conţinea o singură linie. Susan o citi, după care o reciti.

„LUĂM CINA LA ALFREDO’S? LA 8 P.M.?”

De cealaltă parte a camerei, Hale îşi înăbuşi un chicotit. Susan verifica expeditorul.

„DE LA: GHALE@CRYPTO.NSA.GOV”

Susan simţi cum începe să se înfurie, dar se stăpâni. Şterse mesajul.
— Un gest cu adevărat matur, Greg.
— Se mănâncă un carpaccio excelent acolo, rosti Hale zâmbind. Ce zici? După aceea am putea...
— Las-o baltă.
— Snoabă ce eşti.
Hale oftă şi se întoarse spre terminal. Fusese tentativa numărul optzeci şi nouă cu Susan Fletcher. Femeia cu o minte strălucită de criptograf era o sursă constantă de frustrare pentru el. Hale îşi imaginase adesea cum ar fi să facă sex cu ea — cum o ţintuieşte de silueta curbată a TRANSLTR şi cum o pătrunde chiar acolo, pe carcasa neagră şi caldă. Însă Susan nu voia să aibă nimic de-a face cu el. Iar lucrurile stăteau şi mai prost, cel puţin în mintea lui Hale, fiindcă ea iubea un profesoraş universitar care muncea ca un sclav pentru un salariu de nimic. Ce păcat pentru Susan, să-şi dilueze enormul potenţial genetic cu un idiot — mai ales când Greg îi stătea la dispoziţie. „Am face copii perfecţi împreună”, îşi spunea el.
— La ce lucrezi? o întrebă, încercând o abordare diferită.
Susan nu răspunse.
— Ce mai jucător de echipă eşti! Nu pot să trag şi eu cu privirea?
Se ridică şi începu să înconjoare inelul de terminale, spre ea.
Susan pricepu că acea curiozitate a lui Hale putea genera probleme serioase. Luă instantaneu o decizie.
— E un diagnostic, zise ea, preluând minciuna comandantului.
Hale se opri:
— Diagnostic? Părea neîncrezător. Îţi petreci sâmbăta rulând un diagnostic în loc să te joci cu proful tău?
— Îl cheamă David.
— Mă rog.
Susan se uită urât la el:
— N-ai ceva mai bun de făcut?
— Încerci să scapi de mine? se prefăcu el jignit.
— De fapt, da.
— Ei, Sue, mă răneşti.
Susan îi îngustă ochii. Ura să i se spună Sue. N-avea nimic împotriva diminutivului, dar Hale era singurul care îl folosea.
— Ce-ar fi să te ajut? se oferi el. Brusc, porni din nou spre ea. Sunt nemaipomenit la diagnostice. În plus, mor de curiozitate să aflu ce diagnostic a fost în stare s-o determine pe forţoasa Susan Fletcher să vină la lucru sâmbăta.
Susan simţi un fior de panică. Privi spre programul-spion de pe ecran. Ştia că n-avea voie să-l lase pe Hale să îl vadă — ar fi avut prea multe întrebări de pus.
— Mă descurc singură, Greg, rosti ea.
Dar Hale continua să înainteze. În timp ce se apropia, Susan înţelese că trebuie să acţioneze rapid. Trecu la acţiune când Hale mai avea de parcurs doar câţiva metri. Se ridică în întâmpinarea lui, blocându-i drumul. Mirosul de colonie devenise aproape insuportabil.
Îl privi drept în ochi:
— Am spus nu.
Hale înclină capul, părând intrigat de secretomania afişată de ea. Se apropie în joacă şi mai mult. Însă nu era deloc pregătit pentru ce avea să urmeze.
Cu răceală nedisimulată, Susan îşi înfipse un deget în pieptul lui, oprindu-l din înaintare.
Hale înţepeni locului şi se dădu înapoi, şocat. Susan Fletcher părea cumplit de serioasă. Niciodată până atunci nu-l mai atinsese, niciodată. Era un început, chiar dacă nu semăna cu ceea ce avea el în minte pentru primul lor contact. Se uită la ea cu o lungă privire nedumerită, după care se întoarse la terminalul lui. Un lucru era cert: încântătoarea Susan Fletcher lucra la ceva extrem de important, ceva care n-avea cum să fie un simplu diagnostic.


Capitolul 28

Señor Roldán şedea în spatele biroului său, felicitându-se pentru manevra cu care dejucase ultima tentativă jalnică a poliţiei de a-l prinde în capcană. Un ofiţer care să simuleze accentul german şi să ceară o fată pentru o noapte — era clar o cursă. Oare la ce aveau să se mai gândească data viitoare?
Pe birou, telefonul bâzâi tare. Señor Roldán apucă receptorul cu o expresie de încredere în sine.
— Buenas noches, Escortes Belén.
— Buenas noches, se auzi vocea unui bărbat, vorbind într-o spaniolă rapidă. Vocea avea un ton nazal, ca şi cum aparţinea unui om uşor răcit. Este un hotel?
— Nu, domnule. Ce număr aţi format?
Señor Roldán nu avea de gând să mai înghită alte încercări de păcălire în această seară.
— 34-62-10, rosti vocea.
Roldán se încruntă. Vocea i se părea vag familiară. Încercă să ghicească accentul — poate din Burgos?
— Aţi format numărul corect, răspunse el cu precauţie, dar aici este un serviciu de escortă.
Urmă o pauză.
— Oh... înţeleg. Îmi cer scuze. Cineva a scris numărul ăsta şi am crezut că e un hotel. Eu am venit din Burgos în vizită aici. Scuzele mele pentru deranj. Noapte bu...
— Espére! Aşteaptă!
Señor Roldán nu se putu abţine. În sinea lui era un agent de vânzări. Să fi fost o cunoştinţă? Un client nou din nord? N-avea de gând să lase paranoia să împiedice o vânzare potenţială.
— Prietene, izbucni Roldán în telefon. Ştiam eu că recunosc un pic de accent din Burgos la matale. Eu însumi sunt din Valencia. Ce te aduce în Sevilla?
— Vând bijuterii. Perle Majórica.
— Nu zăăău, Majórica! Probabil că te plimbi mult.
Omul de la celălalt capăt al firului tuşi, ca un bolnav.
— Păi, da. Aşa e.
— Eşti în Sevilla cu afaceri? insistă Roldán. Era imposibil ca individul să fie poliţist. Era un potenţial client, cu C mare. Dă-mi voie să ghicesc — ai numărul nostru de la un prieten? El ţi-a spus să ne suni. Am dreptate?
Tipul păru evident încurcat:
— Păi, nu, de fapt nu e deloc aşa.
— Nu vă sfiiţi, señor. Suntem un serviciu de escortă, nu e nimic ruşinos în asta. Fete minunate, întâlniri la cină, asta e tot. Cine v-a dat numărul? Poate că e un client regulat. Vă pot oferi un tarif special.
Vocea deveni stingherită:
— Ah... de fapt, nimeni nu mi-a dat acest număr. L-am găsit într-un paşaport. Încerc să descopăr proprietarul.
Roldán se dezumflă. Individul nu era un client.
— Ziceţi că aţi găsit numărul?
— Da, am găsit paşaportul unui bărbat astăzi, în parc. Numărul dumneavoastră se găsea pe o bucată de hârtie, înăuntru. Am crezut că poate fi numărul hotelului la care stă omul. Speram să îi dau paşaportul înapoi. E vina mea. O să las actul la o secţie de poliţie când ies din...
— Perdon, îl întrerupse funcţionarul, nervos. Pot să vă dau o idee mai bună? Roldán se mândrea cu discreţia, iar vizitele la poliţie aveau darul de a-i transforma clienţii în foşti clienţi. Gândiţi-vă la asta, propuse el. De vreme ce bărbatul cu paşaportul avea numărul nostru, probabil că e un client. V-aş putea scuti de un drum la poliţie.
Vocea ezită:
— Ştiu eu? Probabil că ar trebui...
— Nu te grăbi, prietene. Mi-e ruşine să recunosc că poliţia de aici, din Sevilla, nu e la fel de eficientă ca poliţia din nord. Ar putea trece zile bune înainte de a-i înapoia omului paşaportul. Dacă îmi spui numele, o să am grijă să îşi primească paşaportul imediat.
— Da, în fine... bănuiesc că e în regulă... Se auzi un fâşâit de hârtie, după care vocea reveni: E un nume german. Nu prea pot să-l pronunţ... Gusta... Gustafson?
Roldán nu recunoscu numele, însă avea clienţi din întreaga lume. Aceştia nu-şi lăsau niciodată numele real.
— Cum arată — în fotografie? Poate că aşa îl recunosc.
— Păi... zise vocea, are o faţă foarte, foarte grasă.
Roldán ştiu imediat. Îşi amintea bine acea faţă obeză. Era bărbatul care o însoţea pe Rocío. Ciudat era însă faptul că primise două apeluri legate de acelaşi bărbat în aceeaşi noapte.
— Domnul Gustafson? chicoti forţat Roldán. Bineînţeles! Îl cunosc bine. Dacă îmi aduceţi paşaportul, o să am eu grijă să îl primească.
— Mă aflu în centru, fără maşină, ripostă vocea. Puteţi veni dumneavoastră la mine?
— Mă tem că nu pot pleca de lângă telefon, răspunse Roldán. Dar nu sunteţi chiar aşa departe dacă...
— Îmi pare rău, e prea târziu ca să umblu brambura. E o secţie de poliţie în apropiere. O să las paşaportul acolo, iar când o să-l vedeţi pe domnul Gustafson o să-i spuneţi unde e.
— Nu, aşteaptă! ţipă Roldán. Nu e nevoie să implicăm poliţia în treaba asta. Spui că eşti în centru, nu? Ştii unde e Hotelul Alfonso al XIII-lea? E unul dintre cele mai bune din oraş.
— Da, rosti vocea. Ştiu hotelul. E în apropiere.
— Minunat! În noaptea asta domnul Gustafson doarme acolo. Probabil că la ora asta e în hotel.
Vocea ezită:
— Înţeleg. Păi, atunci... presupun că totul va merge bine.
— Excelent! Domnul ia masa cu una dintre fetele noastre în restaurantul hotelului. Roldán ştia că perechea se afla probabil în pat la ora asta, dar trebuia să fie atent la sensibilitatea celui care apelase. Lasă paşaportul la recepţioner, numele lui este Manuel. Spune-i că eu te-am trimis. Cere-i să dea documentul lui Rocío. ROCÍO este fata cu care s-a întâlnit domnul Gustafson în seara asta. Ea va avea grijă să-i înapoieze paşaportul. Poate vă strecuraţi numele şi o adresă înăuntru — e posibil ca domnul Gustafson să vă trimită o mică atenţie în semn de mulţumire.
— E o idee foarte bună. Alfonso al XIII-lea. Foarte bine, plec chiar acum într-acolo. Mulţumesc pentru ajutor.

David Becker închise telefonul.
„Alfonso al XIII-lea”, chicoti el. „Trebuie doar să ştii cum să întrebi.”
Câteva clipe mai târziu, o siluetă tăcută porni după Becker pe Caile Delicias, în noaptea andaluziană care se lăsa temeinic peste oraş.


Capitolul 29

Încă enervată după confruntarea cu Hale, Susan privi prin geamul unidirecţional din Node 3. În Crypto nu se vedea nimeni. Hale era din nou tăcut, absorbit de munca lui. Îşi dorea să fi putut pleca acasă.
Se întrebă dacă nu era cazul să îl sune pe Strathmore; comandantul putea să-l azvârle pe Hale afară — la urma urmei, era o zi de sâmbătă. Susan ştia însă că, odată dat afară, Hale ar fi devenit imediat bănuitor. Probabil că s-ar fi apucat să sune pe la colegi, cerându-le părerea despre ceea ce se petrecea acolo. Susan decise că era mai bine să-l lase în pace. Avea el singur să plece în curând.
„Un algoritm impenetrabil.” Oftă, gândindu-se iarăşi la Fortăreaţa Digitală. O uluia faptul că un astfel de algoritm putea fi creat — însă dovada se găsea chiar în faţa ochilor ei. TRANSLTR părea neajutorat în lupta cu aşa ceva.
Mintea îi zbură la Strathmore, cum purta el cu nobleţe pe umeri povara rezolvării acestei tragedii, luând măsurile necesare, rămânând calm în faţa dezastrului.
Uneori, uitându-se la comandant, Susan îl zărea pe David. Aveau multe calităţi în comun — tenacitate, devotament, inteligenţă. Câteodată îşi spunea că Strathmore ar fi pierdut fără ea; puritatea dragostei ei pentru criptografie părea a reprezenta un imbold emoţional pentru Strathmore, ridicându-l deasupra oceanului de mizerii politice şi amintindu-i de vremurile de debut ca spărgător de coduri.
Şi Susan se baza pe Strathmore; el era reazemul ei într-o lume de bărbaţi avizi de putere, protejându-i cariera, păzind-o de rele şi, aşa cum glumea el adesea, transformându-i toate visele în realitate. La o privire mai atentă, ceva adevăr exista în toate acestea. Chiar dacă poate fără intenţie, comandantul fusese cel care sunase şi îl adusese pe David Becker la NSA în acea după-amiază marcată de destin. Gândul lui Susan zbură instantaneu către David şi privirea îi căzu instinctiv pe sertarul de lângă tastatură. Acolo se afla o hârtie de fax.
Faxul zăcea în acel loc de şapte luni. Era un mesaj cu singurul cod pe care Susan Fletcher nu reuşise încă să-l spargă. Mesajul era de la David. Acum îl citi pentru a cinci suta oară:

PLEASE ACCEPT THIS HUMBLE FAX
MY LOVE FOR YOU IS WITHOUT WAX.
(„TE ROG ACCEPTĂ ACEST UMIL FAX
IUBIREA MEA PENTRU TINE ESTE FĂRĂ CEARĂ.”)

Îi trimisese mesajul după o ceartă măruntă. Luni de zile îl implorase să-i spună care era tâlcul, însă el refuzase. „Fără ceară.” Era răzbunarea lui David. Susan îl învăţase o mulţime de lucruri despre spargerea de coduri, iar, ca să-l menţină interesat, îl obişnuise să descifreze toate mesajele pe care ea i le trimitea codate conform unei scheme simple de codare. Liste de cumpărături, bileţele de amor — toate erau criptate. Era un joc, iar David devenise un criptograf destul de bun. Atunci el decisese să răspundă cu aceeaşi monedă. Pornise prin a-şi semna toate mesajele cu cuvintele „Fără ceară, David”. Susan avea peste două duzini de bileţele de la David. Toate erau semnate la fel: „Fără ceară.”

Susan îl implorase să îi dezvăluie înţelesul ascuns, însă David refuza să vorbească. Când îl întreba, el zâmbea şi răspundea:
— Tu eşti spărgătoarea de coduri.
Şefa criptografilor NSA încercase totul — substituţii, pătrate cifrate, chiar anagrame. Introdusese cuvintele „fără ceară” în computer şi ceruse maşinii să rearanjeze literele în expresii noi. Nu primise înapoi decât: RAC FĂRĂ EA. Se părea că Ensei Tankado nu fusese singurul care scrisese coduri impenetrabile.
Gândurile îi fură întrerupte de sunetul uşilor pneumatice care se deschideau. În prag apăru Strathmore.
— Ai vreo veste, Susan? Comandantul îl zări pe Greg Hale şi se opri brusc. Ei, bună seara, domnule Hale. Se încruntă, îngustându-şi ochii. Şi chiar într-o sâmbătă! Cărui fapt îi datorăm onoarea?
Hale zâmbi nevinovat.
— Doar mă asiguram că totul este în regulă.
— Înţeleg, mârâi Strathmore, cântărind opţiunile pe care le avea. O clipă mai târziu, păru a ajunge şi el la concluzia că era mai bine să-l lase în plata Domnului. Se răsuci, rigid, spre Susan: Domnişoară Fletcher, pot să-ţi vorbesc o clipă? Afară?
Susan ezită:
— Ah... da, domnule. Privi neliniştită spre monitor şi apoi spre Greg Hale. Doar o clipă.
Folosind câteva taste, apelă programul ScreenLock. Era un utilitar de menţinere a intimităţii. Fiecare terminal din Node 3 era echipat cu aşa ceva. Deoarece terminalele stăteau aprinse în permanenţă, ScreenLock permitea criptografilor să plece de la posturile de lucru ştiind că nimeni nu şi-ar fi putut băga nasul în secretele lor. Susan introduse codul ei secret de cinci caractere, după care ecranul se înnegri. Avea să rămână negru până la întoarcerea ei şi la introducerea secvenţei corecte de deblocare.
După aceea se încălţă şi îl urmă pe comandant afară.

— Ce dracu’ caută el aici? tună Strathmore imediat ce el şi Susan ieşiră din Node 3.
— Ca de obicei. Nimic.
Strathmore părea preocupat:
— A zis ceva de TRANSLTR?
— Nu. Dar dacă accesează monitorul de control şi vede că merge de şaptesprezece ore, o să aibă sigur ceva de comentat.
Strathmore medită la acest lucru.
— N-are nici un motiv să îl acceseze.
Susan îl privi în ochi:
— Vreţi să-l trimiteţi acasă?
— Nu. Îl lăsăm în pace. Strathmore privi spre laboratorul Sys-Sec. Chartrukian a plecat?
— Nu ştiu. Nu l-am văzut.
— Iisuse! E un circ întreg aici. Îşi trecu o mână peste barba care începuse să-i crească în ultimele treizeci şi şase de ore. Vreo veste de la programul-spion? Mă simt ca un prizonier aici.
— Nu încă. Vreo veste de la David?
Strathmore clătină din cap:
— I-am zis să nu mă sune până ce nu are inelul.
Susan păru surprinsă:
— De ce nu? Şi dacă are nevoie de ajutor?
Strathmore dădu iarăşi din cap:
— De aici nu-l pot ajuta — e pe cont propriu. În plus, prefer să nu vorbesc pe linii nesigure, în cazul în care ar asculta cineva.
Susan făcu ochii mari:
— Asta ce mai înseamnă?
Strathmore păru instantaneu că vrea să-şi ceară scuze. Se uită la ea cu un zâmbet liniştitor.
— David n-a păţit nimic. Sunt doar prudent.
La zece metri depărtare, ascuns în spatele geamului mat din Node 3, Greg Hale se aşeză la terminalul lui Susan. Ecranul era negru. Hale aruncă o privire spre comandant şi spre Susan, după care îşi scoase portofelul din buzunar. Extrase un cartonaş cu înscrisuri şi îl citi.
Verificând din nou că Strathmore şi Susan continuau să discute, apăsă cu precauţie cinci taste. O clipă mai târziu, monitorul se trezi la viaţă.
— Bingo, chicoti el.
Îi fusese extrem de simplu să fure codurile de securitate din Node 3. Fiecare terminal din Node 3 dispunea de o tastatură detaşabilă, identică cu ale celorlalte. Hale îşi luase tastatura într-o noapte acasă şi îi instalase un cip care memora toate tastele apăsate pe tastatura respectivă. A doua zi venise foarte devreme la muncă, schimbase tastatura lui modificată cu a altcuiva şi aşteptase. La sfârşitul zilei de lucru, schimbase din nou tastaturile între ele şi afişase datele memorate de cip. Găsirea codului de acces fusese simplă, chiar dacă cipul memorase milioane de taste apăsate. Primul lucru pe care îl făcea un criptograf dimineaţa era să tasteze codul personal de deblocare a terminalului. Prin aceasta, misiunea lui Hale devenise banală — codul personal apărea întotdeauna ca primele cinci caractere din listă.
„Ce ironie”, îşi zise el, privind la ecranul computerului lui Susan. Furase codurile personale doar dintr-o toană. Acum era fericit că o făcuse. Programul de pe calculatorul lui Susan părea semnificativ ca importanţă.
Hale se uită nedumerit la program câteva clipe. Era scris în LIMBO — un limbaj la care nu se pricepea prea bine. Cu toate astea, doar privindu-l, îşi dădu seama de un lucru — nu era vorba despre un diagnostic. Hale înţelegea doar două cuvinte, dar acestea spuneau totul:

„COPOIUL CAUTĂ...”

— Copoi? se miră el cu glas tare. Caută ce?
Brusc, se simţi neliniştit. Studie cu atenţie ecranul computerului, apoi luă o decizie.
Hale ştia destule despre limbajul LIMBO ca să priceapă că acesta împrumuta multe elemente din alte două limbaje — C şi Pascal — ambele fiind în aria lui de cunoaştere. Furişând o privire dincolo de geam pentru a se asigura că Strathmore şi Susan continuau discuţia, Hale improviza. Introduse câteva comenzi modificate din Pascal şi apăsă tasta RETURN. Fereastra de monitorizare a activităţii programului-spion răspunse exact cum sperase el.

„ANULEZ COPOI?”

Hale tastă cu iuţeală: DA

„SUNTEŢI SIGUR?”

Tastă din nou: DA
După o clipă, computerul scoase un sunet.

„COPOI ANULAT”

Hale zâmbi. Terminalul tocmai trimisese un mesaj către programul-spion lansat de Susan, comandându-i acestuia să se autodistrugă prematur. Căutarea ei avea să mai aştepte.
Atent să nu lase vreo urmă, îşi croi cu dexteritate drum prin jurnalul de activitate a sistemului lui Susan şi şterse toate comenzile pe care abia le tastase.
Ecranul se albi.
Când Susan Fletcher se întoarse în Node 3, Greg Hale şedea tăcut în faţa propriului terminal.


Capitolul 30

Alfonso al XIII-lea era un mic hotel de patru stele, tras puţin înapoi faţă de Puerta de Jerez şi înconjurat de un gard gros din fier forjat şi liliac. David urcă scările de marmură. Când ajunse la uşă, aceasta se deschise ca prin magie, iar un portar îl pofti înăuntru.
— Bagaje, señor! Pot să vă ajut?
— Nu, mulţumesc. Vreau să-l văd pe recepţioner.
Portarul păru jignit, ca şi cum ceva îl deranjase teribil în conversaţia lor de două secunde.
— Por aquí, señor.
Îl conduse pe Becker în hol, îi arătă unde era recepţia, apoi se întoarse la locul lui.
Holul era extrem de elegant, mic şi frumos împodobit. Epoca de Aur a Spaniei trecuse demult, însă pentru o vreme, în cursul secolului al XVII-lea, această mică naţiune dominase lumea. Încăperea constituia o aducere aminte cu mândrie a respectivei epoci — armuri, efecte militare şi o casetă de lingouri de aur din Lumea Nouă.
În spatele tejghelei, pe care stătea scris „CONSERJE”, se afla un bărbat zvelt, bine făcut, care-i zâmbea cu toată gura, de parcă îl aştepta de o viaţă întreagă.
— En qué puedo servirle, señor! Cu ce vă pot servi?
Tipul vorbea pe un ton afectat şi îl măsura cu privirea pe David.
Becker răspunse în spaniolă:
— Trebuie să vorbesc cu Manuel.
Chipul bine bronzat al individului se lăţi şi mai mult.
— Sí, sí, señor, eu sunt Manuel. Ce doriţi?
— Señor Roldán de la Escortes Belén mi-a spus că aţi...
Recepţionerul îi făcu semn lui Becker să tacă din gură şi privi nervos prin hol.
— Ce-ar fi să veniţi încoace? Îl conduse spre capătul tejghelei. Acum, continuă el, practic şoptind, cum vă pot fi de ajutor?
Becker o luă de la capăt, coborând vocea:
— Trebuie să discut cu una dintre fetele lui, despre care cred că a cinat aici. Numele ei este Rocío.
Recepţionerul răsuflă cu putere, ca şi cum ar fi fost copleşit.
— Aaah, Rocío — minunată creatură.
— Trebuie s-o văd imediat.
— Dar, señor, e cu un client.
Becker dădu din umeri, cerându-şi scuze.
— E important.
„O chestiune de securitate naţională.”
Recepţionerul clătină din cap:
— Imposibil. Poate că dacă lăsaţi...
— Nu-mi ia decât o clipă. Este în sala de mese?
Recepţionerul clătină iarăşi din cap:
— Restaurantul s-a închis acum o jumătate de oră. Mă tem că Rocío şi oaspetele ei s-au retras sus. Dacă vreţi să-mi lăsaţi un mesaj, i-l pot da mâine dimineaţă.
Omul făcu un gest către panoul cu cutii poştale numerotate din spatele lui.
— Dacă aş putea doar să o sun în cameră şi...
— Îmi pare rău, refuză recepţionerul, pe un ton din care politeţea începea să se evapore. Alfonso al XIII-lea are reguli stricte în privinţa intimităţii clienţilor săi.
Becker n-avea nici cea mai mică intenţie să aştepte un gras şi o prostituată să coboare la micul dejun.
— Înţeleg, rosti el. Mă scuzaţi că v-am deranjat.
Se răsuci pe călcâie şi se întoarse în hol. Porni întins către un dulap din lemn de cireş care îi atrăsese atenţia chiar de la intrarea în hotel. Dulapul conţinea o rezervă generoasă de cărţi poştale cu imaginea hotelului Alfonso al XIII-lea şi foi de hârtie, precum şi creioane şi plicuri. Becker introduse o foaie goală într-un plic, îl lipi şi scrise pe el un singur cuvânt:

„ROCÍO”

După care se întoarse la recepţie.
— Îmi cer scuze că vă deranjez din nou, rosti sfios. Sunt un pic cam prost, ştiu. Speram să-i spun personal lui Rocío cât de bine m-am simţit împreună cu ea alaltăieri. Însă plec din oraş la noapte. Poate că e mai bine să-i las un bilet, la urma urmei.
Becker lăsă plicul pe tejghea.
Recepţionerul se uită la plic şi plescăi cu tristeţe.
„Încă un heterosexual înnebunit şi bolnav de dragoste”, îşi zise el. „Ce pierdere!” Privi în sus şi zâmbi.
— Bineînţeles, domnule...?
— Buisán, răspunse Becker. Miguel Buisán.
— Am înţeles. O să mă asigur că Rocío primeşte plicul de dimineaţă.
— Mulţumesc.
Becker se întoarse şi dădu să plece.
După ce privi discret spatele oaspetelui, recepţionerul apucă plicul de pe tejghea şi se întoarse spre raftul cu cutii poştale numerotate din spatele lui. Chiar când introduse plicul într-una din căsuţe, Becker se răsuci cu o ultimă întrebare:
— De unde pot chema un taxi?
Recepţionerul se întoarse să-i răspundă, însă Becker nu auzi răspunsul. Sincronizarea fusese perfectă. Mâna recepţionerul ui tocmai ieşea dintr-o căsuţă care purta numărul 301.
Becker mulţumi recepţionerului şi plecă agale în căutarea liftului.
„Sosit-plecat”, îşi repetă el în minte.


Capitolul 31

Susan se întoarse în Node 3. Conversaţia cu Strathmore avusese darul să o îngrijoreze şi mai tare în privinţa lui David. Imaginaţia îi juca deja feste.
— Deci, răsări Hale din spatele terminalului său, ce a vrut Strathmore? O seară romantică alături de şefa criptografilor?
Susan ignoră comentariul şi se aşeză la terminalul ei. Îşi tastă codul personal şi ecranul reveni la viaţă. Programul-spion îi apăru în faţa ochilor; încă nu returnase nici o informaţie despre North Dakota.
„La naiba”, gândi Susan. „De ce durează atât?”
— Pari încordată, rosti nevinovat Hale. Ai necazuri cu diagnosticul tău?
— Nimic serios.
Numai că nu era atât de sigură pe ea. Programul-spion dura prea mult. Se întrebă dacă nu cumva făcuse vreo greşeală în timp ce îl scria. Începu să cerceteze liniile programului LIMBO de pe ecran, căutând orice ar fi putut constitui un obstacol.
Hale o studia cu atenţie:
— Hei, am vrut să te întreb, rosti el. Ce ai făcut cu algoritmul ăla impenetrabil pe care Ensei Tankado zicea că îl scrie?
Susan simţi un junghi în stomac. Se uită la Hale.
— Algoritm impenetrabil? Se abţinu să meargă mai departe. Oh, da... cred că am citit ceva despre asta.
— Ce pretenţie de necrezut!
— Mda, îi replică Susan, întrebându-se de ce Hale adusese brusc acest subiect în discuţie. Eu nu cred, totuşi. Oricine ştie că un algoritm impenetrabil este o imposibilitate matematică.
Hale zâmbi.
— A, da... principiul Bergofsky.
— Şi bunul-simţ, întări Susan.
— Cine ştie..., oftă dramatic Hale. „În ceruri şi pe pământ există mai multe lucruri decât visezi tu.”
— Ce spui?
— Shakespeare, rosti Hale. Hamlet.
— Ai citit mult cât ai stat la pârnaie?
Hale chicoti:
— Zău, Susan, te-ai gândit vreo clipă că e posibil ca Tankado să fi scris cu adevărat un algoritm impenetrabil?
Conversaţia devenea neliniştitoare.
— Ei bine, noi n-am fost în stare să o facem.
— Poate că Tankado e mai bun decât noi toţi.
— Poate, rosti Susan, mimând dezinteresul.
— Noi am corespondat o vreme, zise Hale ca din întâmplare. Tankado şi cu mine. Ştiai asta?
Susan îşi ridică privirea, încercând să-şi ascundă surpriza:
— Zău?
— Mda. După ce am dezvăluit manevra din algoritmul Skipjack, el mi-a scris — a spus că suntem fraţi în lupta mondială pentru intimitate digitală.
Susan abia putea să-şi ascundă neîncrederea. „Hale îl cunoaşte personal pe Tankado!” Încercă din răsputeri să pară indiferentă.
Hale continuă:
— M-a felicitat pentru că am dovedit că Skipjack avea o uşă secretă de acces — a numit asta o lovitură în favoarea drepturilor la intimitate ale cetăţenilor din întreaga lume. Trebuie să admiţi, Susan, că acea uşă secretă din Skipjack a fost un joc murdar. Să citeşti mesajele electronice din toată lumea? Dacă mă întrebi, Strathmore merita să fie prins.
— Greg, izbucni Susan, luptându-se să-şi ţină mânia în frâu, acea uşă secretă a fost plantată acolo pentru ca NSA să poată decodifica mesajele care ameninţau securitatea acestei naţiuni.
— Nu zău? mimă Hale inocenţa. Şi atunci, interceptarea mesajelor de la cetăţenii obişnuiţi nu însemna decât un produs secundar?
— Noi nu interceptăm mesajele cetăţenilor obişnuiţi, şi tu ştii asta. Dacă FBI ascultă nişte telefoane, asta nu înseamnă că le ascultă pe toate.
— Ar face-o dacă ar dispune de forţa necesară.
Susan trecu cu vederea această remarcă.
— Guvernele ar trebui să aibă dreptul de a strânge informaţii care ameninţă binele general.
— Iisuse Hristoase, oftă Hale, vorbeşti ca şi cum Strathmore ţi-ar fi spălat creierul. Ştii prea bine că FBI nu poate asculta tot ce vrea — căci trebuie să obţină mai întâi un mandat. Un standard de criptare spart ar însemna ca NSA să asculte pe oricine, oricând, oriunde.
— Ai dreptate — şi noi chiar ar trebui să fim în stare de asta! Vocea lui Susan devenise brusc dură. Dacă nu ai fi descoperit acea uşă secretă din Skipjack, am fi avut acces la orice cod care trebuia spart, în loc să ne bizuim doar pe ce poate face TRANSLTR.
— Dacă n-aş fi găsit acea uşă, contraatacă Hale, altcineva ar fi găsit-o. V-am salvat fundurile dezvăluind totul atunci. Îţi dai seama ce ar fi însemnat ca o asemenea veste să apară după ce Skipjack ar fi devenit operaţional?
— În orice caz, replică Susan, acum există un EFF paranoic, care crede că introducem portiţe secrete în toate algoritmurile noastre.
Hale se îmbăţoşă:
— Şi nu-i aşa?
Susan îl privi cu răceală.
— Hei, dădu el înapoi, chestiunea este oricum inutilă acum. Aţi construit TRANSLTR. Aveţi sursa instantanee de informaţii de care aveaţi nevoie. Puteţi citi ce vreţi, când vreţi — fără întrebări indiscrete. Aţi câştigat.
— Poate vrei să spui că am câştigat? Din câte ştiam, tu lucrezi pentru NSA.
— Nu pentru multă vreme, chiţăi Hale.
— Nu face promisiuni deşarte.
— Vorbesc serios. Într-o zi mă car de aici.
— O să-mi zdrobeşti inima.
În acea clipă Susan se trezi că vrea să-l blesteme pe Hale pentru tot ceea ce nu mergea bine. Voia să-l blesteme pentru Fortăreaţa Digitală, pentru necazurile ei cu David, pentru faptul că nu eră acum la munte — însă nimic din toate astea nu se întâmplaseră din vina lui. Hale nu era vinovat decât pentru că era nesuferit. Susan era aceea care trebuia să se comporte matur. Intra în responsabilitatea ei ca şefă a criptografilor să menţină liniştea şi să educe. Hale era tânăr şi naiv.
Susan se uită la el. Ce păcat că dispunea de talentul necesar pentru a deveni o valoare în Crypto, însă nu pricepuse încă importanţa celor ce se petreceau în NSA.
— Greg, rosti Susan cu voce înceată şi controlată, astăzi am o groază de lucruri pe cap. Mă irită când vorbeşti despre NSA ca despre cineva căruia îi place doar să se uite pe gaura cheii în casele oamenilor. Această organizaţie a fost creată cu un singur scop — de a proteja securitatea acestei naţiuni. Poate că asta înseamnă să mai scuturi din când în când pomii căutând merele stricate. Eu cred însă că majoritatea cetăţenilor şi-ar sacrifica cu bucurie ceva din intimitate în schimbul asigurării că lupii cei răi nu pot face o mişcare fără să fie văzuţi.
Hale nu îi răspunse.
— Mai devreme sau mai târziu, reluă Susan, cetăţenii acestei naţiuni vor trebui să aibă încredere în cineva. Se fac multe lucruri bune în ţara asta, dar multe altele sunt extrem de rele. Cineva trebuie să aibă acces la tot şi să separe binele de rău. Asta e misiunea noastră. Indiferent că ne place sau nu, poarta care separă democraţia de anarhie este extrem de fragilă.
Hale încuviinţă, dus pe gânduri:
— Quis custodiei ipsos custodes?
Susan păru încurcată:
— Latină, explică Hale. Din Satirele lui Iuvenal. Înseamnă „Cine îi va păzi pe paznici?”
— Nu pricep. Cine va păzi paznicii?
— Mda. Dacă noi suntem paznicii societăţii, atunci cine ne va supraveghea ca să se asigure că nu noi reprezentăm pericolul?
Susan dădu din cap, nesigură că avea un răspuns la îndemână.
Hale zâmbi:
— Aşa îşi semna Tankado toate scrisorile către mine. Era zicala lui favorită.


Capitolul 32

David Becker stătea pe hol, lângă apartamentul 301. Ştia că undeva, dincolo de acele uşi sculptate, se găsea inelul. „O chestiune de securitate naţională.”
Auzea mişcări în cameră. Zgomot înăbuşit de voci. Ciocăni. O voce cu accent puternic teuton rosti:
— Ja?
Becker rămase tăcut.
— Ja?
Uşa se întredeschise, iar în cadrul ei se ivi o faţă tipic germană.
David zâmbi politicos. Nu ştia numele bărbatului.
— Deutscher, ja? întrebă el. Sunteţi german, nu?
Individul dădu nesigur din cap.
Becker continuă într-o germană fluentă:
— Pot să vă vorbesc câteva clipe?
Omul păru îngrijorat:
— Was wollen Sie? Ce doriţi?
Becker îşi dădu seama că ar fi trebuit să facă o repetiţie înainte de a da buzna la uşa neamţului. Îşi căută cuvintele potrivite:
— Aveţi ceva ce îmi trebuie.
Nu erau cuvintele magice. Neamţul îngustă ochii.
— Ein ring, continuă Becker. Du hast einen Ring. Aveţi un inel.
— Pleacă, mârâi neamţul.
Vru să închidă uşa. Fără a mai judeca, Becker îşi strecură piciorul în crăpătură şi împinse în uşă. Regretă imediat gestul.
Neamţul făcu ochii mari:
— Was tust du? tună el. Ce fac?
Becker ştia că întrecuse măsura. Privi nervos în susul şi în josul holului. Deja fusese dat afară din clinică; n-avea nici cea mai mică intenţie să repete isprava aici.
— Nimm deinen Fuß weg! zbieră neamţul. Ia-ţi piciorul!
Becker cercetă degetele cărnoase ale omului, în căutarea inelului. Nimic. „Sunt atât de aproape”, îşi zise el.
— Ein Ring! repetă Becker în vreme ce uşa i se trânti în nas.

Rămase câteva clipe în hol. În apropiere, pe un perete, atârna o copie după un tablou de Salvador Dali.
— Se potriveşte la fix, mormăi Becker.
„Suprarealism. Sunt prins într-un vis absurd.” În acea dimineaţă se trezise în patul propriu, iar seara o sfârşise în Spania, încercând să spargă uşa camerei de hotel a unui străin în căutarea unui inel magic.
Vocea fermă a lui Strathmore îl readuse la realitate: „Trebuie să găseşti inelul.”
Becker inspiră adânc şi puse stavilă gândurilor. Voia să plece acasă. Se uită iarăşi la uşa cu numărul 301. Biletul de întoarcere se găsea dincolo de ea — un inel de aur. Nu trebuia decât să-l ia.
Expiră cu putere. Apoi se îndreptă hotărât spre apartamentul 301 şi ciocăni sonor în uşă. Venise timpul să joace dur.
Germanul deschise uşa şi vru să protesteze, dar Becker i-o reteză scurt. Scoase legitimaţia de membru al clubului de squash din Maryland şi latră:
— Polizei!
După care îşi croi singur drum în încăpere şi aprinse lumina.
Răsucindu-se pe călcâie, neamţul schelălăi şocat:
— Was machst...
— Tăcere! îi frânse Becker protestul, dând-o pe engleză. Aveţi o prostituată în aceasta cameră?
Becker se zgâi prin încăpere. Era la fel cu toate camerele de hotel văzute de el. Trandafiri, şampanie, un pat cu baldachin uriaş. Rocío nu se zărea nicăieri. Uşa de la baie era închisă.
— Prostituiert? se miră neamţul, furişându-şi privirea spre baie. Era mai mare decât îşi imaginase Becker. Pieptul păros începea chiar de sub bărbia triplă şi se arcuia spre o burtă imensă. Cordonul halatului alb cu marca Alfonso al XIII-lea înscrisa pe el abia reuşea să-i înconjoare mijlocul.
Becker se uită la uriaş cu cea mai înfricoşătoare privire de care era în stare.
— Cum vă numiţi?
Pe chipul masiv al neamţului se citea panica.
— Was willst du? Ce vreţi?
— Sunt de la departamentul turistic al Guardiei din Sevilla. Aveţi o prostituată în această cameră?
Neamţul privi nervos spre uşa de la baie. Ezita.
— Ja, recunoscu el într-un târziu.
— Ştiaţi că aşa ceva e ilegal în Spania?
— Nein, minţi neamţul. Nu ştiam. O trimit acasă chiar acum.
— Mă tem că e prea târziu, rosti Becker autoritar. Se plimbă lejer prin încăpere. Vă fac o propunere.
— Ein Vorschlag? icni neamţul. O propunere?
— Da. Vă pot duce chiar acum la sediu...
Becker se opri pentru a spori dramatismul clipei şi îşi trosni degetele.
— Sau? întrebă neamţul, cu ochii măriţi de spaimă.
— Sau cădem la învoială.
— Ce fel de învoială?
Germanul auzise tot felul de poveşti despre corupţia din Guardia spaniolă.
— Aveţi ceva ce îmi trebuie mie, zise Becker.
— Da, bineînţeles! izbucni neamţul, chinuindu-se să zâmbească. Se duse imediat să îşi ia portofelul din dulap. Cât?
Becker mimă indignarea:
— Încercaţi să mituiţi un ofiţer în exerciţiul funcţiunii? mugi el.
— Nu! Bineînţeles că nu! Am crezut doar... Obezul îşi lăsă repede portofelul jos. Eu... eu... Era complet depăşit de situaţie. Se prăbuşi pe colţul patului, frământându-şi mâinile. Patul scârţâi sub greutatea lui. Îmi cer scuze.
Becker scoase un trandafir din vaza aflată în mijlocul camerei, îl mirosi şi îl lăsă să cadă. Se răsuci brusc pe călcâie.
— Ce-mi puteţi spune despre crimă?
Neamţul se albi:
— Mord? Crimă?
— Da. Bărbatul asiatic din această dimineaţă. În parc. A fost un asasinat — Ermordung.
Becker iubea cuvântul german pentru asasinat. Ermordung. Îţi făcea părul măciucă.
— Ermordung? A... a fost...?
— Da.
— Dar... dar e imposibil, se înecă neamţul. Eram acolo. A făcut infarct. Am văzut. Fără sânge. Fără gloanţe.
Becker clătină din cap cu condescendenţă:
— Lucrurile nu stau întotdeauna aşa cum par.
Neamţul se albi şi mai tare.
Becker zâmbi. Minciuna servise scopului. Bietul neamţ asuda din belşug.
— Ce mai vreţi? murmură el. Nu ştiu nimic.
Becker îşi reluă plimbarea.
— Bărbatul asasinat purta un inel de aur. Am nevoie de el.
— Eu... eu nu-l am.
Becker oftă compătimitor şi făcu un semn spre uşa de la baie:
— Nici Rocío? Picătura de rouă?
Individul trecu de la alb la stacojiu:
— O ştiţi pe Dewdrop?
Îşi şterse sudoarea de pe fruntea cărnoasă şi trase de mâneca halatului. Chiar în clipa în care părea gata să spună tot, se deschise uşa de la baie.
Amândoi bărbaţii se uitară într-acolo.
În pragul uşii stătea Rocío Eva Granada. O splendoare. Păr roşu lung şi ondulat, piele perfectă, iberică, ochi de un căprui intens, frunte înaltă şi netedă. Era îmbrăcată cu un halat alb, asemănător cu al neamţului. Cordonul era strâns legat peste şoldurile ample, iar gâtul i se înălţa liber, dezvăluind începutul bronzat al clivajului dintre sâni. Rocío păşi în dormitor perfect stăpână pe sine.
— Pot să vă ajut? întrebă ea într-o engleză guturală.
Becker se holbă la femeia ameţitoare din faţa lui şi nici măcar nu clipi.
— Vreau inelul, rosti el cu răceală.
— Cine eşti? ceru ea să afle.
Becker trecu pe spaniolă, cu un accent andaluz neutru:
— Guardia Civil.
Ea râse.
— Imposibil, răspunse, tot în spaniolă.
Becker simţi un nod în gât. Era clar că Rocío era făcută din alt aluat decât clientul ei.
— Imposibil? repetă el, păstrându-şi sângele rece. Să te duc la secţie ca să-ţi dovedesc?
Rocío rânji.
— Nu te voi face de ruşine acceptându-ţi oferta. Şi acum, cine eşti? Becker se încăpăţână:
— Sunt de la Guardia din Sevilla.
Rocío păşi ameninţătoare spre el:
— Îi cunosc pe toţi ofiţerii. Sunt cei mai buni clienţi ai mei.
Becker simţi cum îl străpunge privirea ei. Se forţă să rămână calm pe poziţie.
— Fac parte dintr-un departament special de turism. Dă-mi inelul sau te duc la secţie şi...
— Şi ce? se răţoi ea, înălţând persiflant din sprâncene.
Becker tăcu. Intrase în povestea asta prea adânc. Planul eşuase.
„Oare de ce nu mă crede?”
Rocío se apropie.
— Nu ştiu cine eşti şi ce vrei, dar dacă nu ieşi din apartament chiar acum, o să chem paza hotelului, iar adevăraţii poliţişti o să te aresteze pentru folosire de identitate falsă.
Becker ştia că Strathmore l-ar fi scos din puşcărie în cinci minute, însă i se pusese clar în vedere că problema trebuia rezolvată cu maximă discreţie. O arestare nu putea intra în ecuaţie.
Rocío se oprise la un metru de Becker şi îl privea mânioasă.
— Bine, oftă Becker, accentuând tonul de înfrângere. Îşi lăsă deoparte accentul spaniol. Nu fac parte din poliţia locală. Am fost trimis de o organizaţie guvernamentală americană ca să localizez inelul. Asta-i tot ce-ţi pot spune. Am fost autorizat să plătesc pentru el.
Se lăsă o lungă tăcere.
Rocío lăsă cuvintele să plutească în aer câteva clipe înainte de a schiţa un zâmbet.
— Vezi că n-a fost greu? Se aşeză pe un scaun şi îşi încrucişă picioarele. Cât poţi plăti?
Becker îşi înăbuşi oftatul de uşurare. Fără a mai pierde o secundă, trecu la afaceri:
— Îţi pot da 750 000 de pesete. Cinci mii de dolari americani.
Suma însemna jumătate din cât avea la el, însă era probabil de zece ori valoarea inelului.
Rocío înălţă din sprâncene:
— E o grămadă de bani.
— Da, aşa e. Ne-am înţeles?
Rocío clătină din cap:
— Aş vrea să pot spune da.
— Un milion de pesete? plusă Becker. E tot ce am.
— Măi, măi, zâmbi ea. Voi, americanii, nu prea ştiţi să negociaţi. N-aţi rezista nici o zi pe piaţa noastră.
— Bani gheaţă, pe loc, adăugă el, întinzând degetele după plicul din buzunar.
„Eu vreau doar să plec acasă.”
Rocío clătină din cap:
— Nu pot.
Becker izbucni furios:
— De ce?
— Pentru că nu mai am inelul, rosti ea. L-am vândut deja.


Capitolul 33

Tokugen Numataka privea pe fereastră şi se plimba ca un leu în cuşcă. Nu primise încă nici un apel de la North Dakota. „Americanii naibii! Habar n-au ce-i aia punctualitate!”
L-ar fi sunat el însuşi pe North Dakota, dar n-avea numărul lui. Numataka ura astfel de afaceri — când altcineva deţinea controlul.
Încă de la început îi trecuse prin minte gândul că apelurile lui North Dakota puteau fi o farsă — probabil un concurent japonez care îl lua de prost. Acum îndoiala revenea. Numataka decise că avea nevoie de informaţii suplimentare.
Ieşi în goană din birou şi o luă la stânga, de-a lungul coridorului principal al clădirii. La trecerea lui, angajaţii se aplecau reverenţios. Numataka ştia prea bine că n-o făceau din dragoste pentru el — reverenţa însemna respectul pe care salariaţii japonezi i-l arătau şi celui mai nemilos dintre şefi.
Se duse întins către principala centrală telefonică a firmei. Toate apelurile erau gestionate de un singur operator pe o maşină Corenco 2 000, o centrală cu douăsprezece linii. Femeia de acolo era ocupată cu apelurile, însă la apariţia lui se ridică şi se înclină în faţa lui.
— Stai jos, îi comandă el.
Ea se supuse.
— Astăzi la patru şi patruzeci şi cinci am primit un apel pe linia personală. Poţi să-mi spui de unde a venit?
Îi venea să-şi dea palme fiindcă nu-i trecuse asta prin cap mai devreme.
Operatoarea înghiţi nervoasă în sec.
— La această maşină nu dispunem de posibilitatea identificării apelantului, domnule. Dar pot suna la compania de telefoane. Sunt sigură că ei ne vor ajuta.
Numataka era şi el convins că firma de telefonie putea fi de ajutor. În era digitală, intimitatea era de domeniul trecutului; existau înregistrări pentru orice. Companiile de telefonie îţi puteau spune exact cine te-a sunat şi cât timp ai vorbit.
— Fă-o, porunci el. Dă-mi de ştire ce ai aflat.


Capitolul 34

Susan şedea singură în Node 3 şi aştepta un răspuns de la programul ei spion. Hale ieşise afară la aer curat — o decizie pentru care îi era recunoscătoare. Cu toate astea, liniştea din Node 3 nu îi oferea şi refugiul necesar. Susan se trezi meditând la legătura dintre Tankado şi Hale.
— Cine îi va supraveghea pe paznici? rosti ea pentru sine.
Quis custodiet ipsos custodes. Vorbele i se învârteau în minte. Susan încercă să le alunge de acolo.
Gândul i se îndreptă spre David, cu speranţa că el nu păţise nimic. Îi venea încă greu să creadă că iubitul ei eră în Spania. Cu cât mai repede găsea cheia de acces şi isprăveau cu povestea asta, cu atât mai bine.
Susan pierduse noţiunea timpului de când stătea acolo, aşteptând întoarcerea programului ei spion. Două ore? Trei? Privi spre încăperea goală din Crypto şi îşi dori ca terminalul ei să scoată sunetul izbăvitor. O apăsa tăcerea. Soarele de vară târzie apusese. Deasupra capului intraseră în funcţiune luminile fluorescente. Avea sentimentul că timpul se apropie de limită.
Privi spre ecran şi se încruntă:
— Haide odată, mormăi ea. Ai avut timp destul. Puse mâna pe mouse şi îşi croi drum până la fereastra de control a programului-spion. Oare de cât timp rulezi tu?
Deschise fereastra de control — un ceas digital asemănător cu cel de pe TRANSLTR; afişa orele şi minutele de la lansarea în execuţie a programului. Susan privi ecranul aşteptându-se la un afişaj cu ore şi minute. În loc de asta, zări cu totul altceva, ceva ce îi îngheţă sângele în vine.

„COPOI ANULAT”

— Copoi anulat! izbucni ea, indignată. De ce?
Brusc panicată, parcurse înnebunită datele, căutând comenzile care ar fi putut anula programul. Însă cercetarea nu îi adusese nici un rezultat. Ca şi cum programul ei se oprise de la sine. Susan ştia că asta nu putea însemna decât un lucru — programul ei includea un parazit.
Susan considera „paraziţii” ca fiind cel mai înnebunitor produs secundar al programării pe calculator. Deoarece computerele urmau o ierarhie precisă a comenzilor, cele mai mărunte erori de programare generau adesea efecte devastatoare. Erori simple de sintaxă — cum ar fi introducerea, din greşeală, de către programator, a unei virgule în loc de punct — puteau îngenunchea sisteme întregi. Susan îşi spusese întotdeauna că termenul „parazit” avea o origine amuzantă.
Provenea de la primul computer din lume, Mark 1, un labirint de circuite electromecanice de dimensiunea unei încăperi, construit în 1944 la un laborator al Universităţii Harvard. Într-o zi, computerul se defectase şi nimeni nu fusese în stare să descopere cauza. După ore întregi de căutări, un asistent din laborator găsise în sfârşit sursa. O molie aterizase pe una dintre plăcile cu circuite integrate ale computerului şi produsese un scurtcircuit. Din acel moment, orice defecţiune de calculator fusese botezată „parazit”.
— N-am timp de aşa ceva, înjură Susan printre dinţi.
Găsirea unui parazit într-un program însemna un proces care putea dura zile întregi. Pentru identificarea unei minuscule erori trebuiau cercetate mii de linii de program — ca şi cum s-ar fi căutat într-o întreagă enciclopedie pentru o singură greşeală de dactilografiere.
Susan ştia că avea o singură alternativă — să-şi trimită iarăşi programul-spion. În acelaşi timp, era conştientă că programul avea să dea eroare iarăşi şi să se anuleze. Deparazitarea lui cerea timp, timp pe care ea şi comandantul nu-l aveau la dispoziţie.
Privind ţintă ecranul şi întrebându-se ce eroare comisese, Susan înţelese că totuşi ceva n-avea sens. Folosise exact acelaşi program cu o lună înainte, fără nici un fel de probleme. De ce să fi apărut brusc o defecţiune?
Meditând, îi reveni în minte un comentariu făcut de Strathmore ceva mai devreme. „Susan, am încercat să trimit copoiul eu însumi, dar datele întoarse n-aveau sens.”
Lui Susan îi veniră din nou în gând acele vorbe. „Datele întoarse...”
Înclină capul. Era cu putinţă? Datele întoarse?
Dacă Strathmore primise date înapoi, atunci programul funcţiona. În opinia ei, acele date n-aveau sens pentru că el introdusese incorect secvenţa de căutare, însă era clar că programul nu avea probleme.
Susan înţelese imediat că putea exista şi o altă explicaţie pentru anularea programului. Erorile interne nu reprezentau singurul motiv de defectare; puteau exista şi cauze externe — căderi de curent, particule de praf pe plăcile cu circuite, cabluri întrerupte. Ea nici măcar nu luase o asemenea posibilitate în calcul, datorită modului în care erau întreţinute echipamentele în Node 3.
Se ridică şi se îndreptă iute spre un raft imens cu manuale tehnice. Înşfăcă o cărţulie pe care scria SYS-OP şi începu s-o răsfoiască. Găsi ce căuta, se întoarse cu cărţulia la computerul ei şi tastă câteva comenzi. După aceea aşteptă câtă vreme computerul parcurse lista de comenzi executate în ultimele trei ore. Susan spera ca investigaţia să dezvăluie o întrerupere externă — o comandă de anulare generată de o sursă defectă de tensiune sau de un procesor defect.
Câteva clipe mai târziu terminalul scoase un sunet. Pulsul i se înteţi. Îşi ţinu respiraţia şi studie ecranul.

„EROARE COD 22”

Susan simţi un fior de speranţă. Era o veste bună. Faptul că investigaţia găsise o eroare însemna că programul ei era bun. Probabil că se anulase datorită unei anomalii externe, care probabil nu se va repeta.
EROARE COD 22. Susan scrută prin memorie încercând să-şi amintească ce reprezenta codul 22. Căderile hardware erau atât de rare în Node 3, încât nu-şi mai amintea codificările numerice.
Răsfoi manualul SYS-OP, cercetând lista cu coduri de eroare.

„19: PARTAJARE CORUPTĂ DE HARD DISK”
„20: ŞOC DE TENSIUNE ÎN CURENT CONTINUU”
„21: CĂDERE MEDIU DE LUCRU”

Ajungând la numărul 22, se opri şi făcu ochii mari, după care, nelămurită, verifică din nou ecranul.

„EROARE COD 22”

Susan se încruntă şi reveni asupra manualului SYS-OP. Ceea ce văzu n-avea sens. Explicaţia suna extrem de simplu:

„22: ANULARE MANUALĂ”


Capitolul 35

Becker o privi pe Rocío şocat:
— Ai vândut inelul?
Femeia dădu din cap, părul roşu fluturându-i pe lângă umeri.
Poate că nu auzise el bine.
— Pero... dar...
Ea înălţă din umeri şi zise în spaniolă:
— O fată de lângă parc.
Becker simţi că i se înmoaie picioarele. „Nu se putea!”
Rocío zâmbi jucăuş şi făcu semn spre neamţ:
— El quería que lo guardará. El a vrut să-l păstreze, dar eu m-am opus. Am sânge de gitană în mine, sânge de ţigan; pe lângă părul roşu, noi, ţiganii, suntem foarte superstiţioşi. Un inel oferit de un muribund nu e semn bun.
— O cunoşteai pe fată? o interoga Becker.
Rocío arcui sprâncenele:
— Vaya. Mata chiar vrei inelul ăsta, nu-i aşa?
Becker încuviinţă scurt.
— Cui l-ai vândut?
Neamţul uriaş rămăsese zăpăcit pe pat. Seara lui romantică se dusese naibii, fără ca el să-şi dea seama de ce.
— Was passiert? intră el nervos în vorbă. Ce se întâmplă?
Becker nu-l luă în seamă.
— De fapt, nu l-am vândut, continuă Rocío. Am încercat, dar era doar o copilă fără bani. Până la urmă i l-am dăruit. L-aş fi păstrat, dacă aş fi ştiut de oferta ta generoasă.
— De ce aţi plecat din parc? ceru Becker să afle. A murit cineva acolo. De ce n-aţi aşteptat poliţia? Ca să le daţi lor inelul?
— Îmi plac multe lucruri, domnule Becker, dar necazul nu se numără printre ele. În plus, bătrânul părea că se descurcă bine.
— Canadianul?
— Da, el a chemat ambulanţa. Am hotărât să plecăm. Nu vedeam nici un motiv ca să-mi implic clientul sau să mă implic pe mine într-o treabă a poliţiei.
Becker dădu absent din cap. Încerca încă să absoarbă lovitura crudă a sorţii. „A dăruit altcuiva blestemăţia aia!”
— Am încercat să-l ajut pe muribund, explică Rocío. Însă el nu părea că vrea ajutorul meu. A început cu inelul ăla — îl tot împingea în ochii noştri. Îşi ridicase cele trei degete deformate. Îşi tot împingea mâna spre noi — ca şi cum trebuia să luăm inelul. Eu n-am vrut, dar amicul meu de aici până la urmă a făcut-o. Dup-aia tipul a murit.
— Şi tu ai încercat să-l resuscitezi? întrebă Becker la nimereală.
— Nu. Nu l-am atins. Amicul meu s-a speriat. E mare, dar e un pămpălău. Zâmbi seducător către Becker. Nu-ţi face griji — nu ştie o boabă spaniolă.
Becker se încruntă. În minte îi reveniră petele de pe pieptul lui Tankado.
— L-au resuscitat sanitarii de pe ambulanţă?
— Habar n-am. Aşa cum am mai spus, noi am plecat înainte de sosirea lor.
— Adică după ce ai furat inelul, se zburli Becker.
Rocío îl privi mânioasă:
— Noi n-am furat inelul. Omul era pe moarte. Intenţiile lui erau clare. I-am îndeplinit ultima dorinţă.
Becker se înmuie. Rocío avea dreptate; probabil că şi el ar fi procedat la fel.
— Şi apoi ai dat inelul unei fete oarecare?
— Ţi-am spus. Inelul mă irita. Fata aia avea o mulţime de bijuterii. Mi-am zis că i-ar plăcea încă una.
— Şi ea n-a crezut că e ciudat? Să-i dăruieşti un inel?
— Nu. I-am povestit că l-am găsit în parc. Am crezut că se va oferi să-l plătească, dar n-a făcut-o. Nu-mi păsa. Eu doar voiam să scap de el.
— Când i l-ai dat?
Rocío înălţă din umeri:
— Azi după-amiază. Cam la o oră după ce l-am primit.
Becker se uită la ceas. 11.48 P.M. Evenimentul se petrecuse cu opt ore în urmă. „Ce dracu’ caut eu aici? Ar fi trebuit să mă aflu în munţi.” Oftă şi puse singura întrebare care-i veni în minte:
— Cum arăta fata?
— Era un punqui, răspunse Rocío.
Becker înălţă privirea, surprins:
— Un punqui?
— Sí. Punqui.
— O punkistă?
— Da, o punkistă, rosti ea într-o engleză neşlefuită, după care trecu iar pe spaniolă. Mucha joyería. Plină de bijuterii. Un medalion ciudat într-o ureche. Cred că un craniu.
— Sunt rockeri punkişti în Sevilla?
Rocío zâmbi:
— Todo bajo el sol. Pretutindeni sub soare.
Era motoul Biroului de Turism din Sevilla.
— Ţi-a spus cum o cheamă?
— Nu.
— A zis unde se duce?
— Nu. Vorbea prost spaniola.
— Nu era spaniolă? se miră Becker.
— Nu. Cred că era englezoaică. Avea un păr bizar — roşu, alb şi albastru.
Becker se strâmbă imaginându-şi un asemenea chip:
— Poate că era americancă, sugeră el.
— Nu cred, negă Rocío. Purta un tricou care arăta ca steagul britanic.
Becker dădu prosteşte din cap:
— Bine. Păr alb, roşu şi albastru, un tricou britanic, un medalion în formă de craniu în ureche. Altceva?
— Nimic. Tineret normal.
„Tineret normal?” Becker venea dintr-un univers educaţional al cămăşilor scrobite şi al tunsorilor conservatoare — nici măcar nu-şi putea imagina la ce făcea femeia referire.
— Îţi mai vine altceva în minte? insistă el.
Rocío medită o clipă:
— Nu. Asta-i tot.
Tocmai atunci patul scârţâi zgomotos. Clientul lui Rocío îşi schimbase poziţia. Becker se întoarse spre el şi-i vorbi în germană:
— Noch etwas? Altceva? Ceva care să mă ajute să dau de punkistă cu inelul?
Urmă o lungă tăcere. Ca şi cum uriaşul ar fi vrut să spună ceva, dar nu ştia cum. Buza inferioară îi tremură o clipă, urmă o pauză, apoi omul vorbi. Cele patru cuvinte pe care le scoase erau în engleză, dar abia se puteau înţelege din pricina accentului puternic german:
— Tu-te la tracu’!
Becker căscă gura, şocat:
— Ce-aţi spus?
— Tu-te la tracu’, repetă omul, izbindu-şi palma stângă de antebraţul drept, într-o aproximare primitivă a gestului italian pentru „lua-te-ar dracu’ “.
Becker era prea stors de puteri ca să se simtă jignit. „Tu-te la tracu’ ”? „Ce se întâmplase cu Das Wimp ? ” Se răsuci spre Rocío şi zise în spaniolă:
— Se pare că am stat prea mult.
— Nu-ţi face griji pentru el, râse ea. E un pic frustrat. O să-l calmez eu.
Îşi aranjă părul şi făcu cu ochiul.
— Mai e ceva? întrebă Becker. Orice m-ar putea ajuta?
Rocío clătină din cap:
— Asta-i tot. Dar n-o s-o găseşti niciodată. Sevilla e un oraş mare, îţi poate oferi multe decepţii.
— O să fac tot ce pot.
„E o chestie de securitate naţională...”
— Dacă n-ai noroc, zise Rocío, privind spre plicul gros din buzunarul lui Becker, întoarce-te aici. Fără îndoială că amicul meu va dormi. Ciocane uşor. O să găsesc o altă cameră pentru noi. O să descoperi o faţă a Spaniei pe care n-o s-o uiţi niciodată.
Îşi ţuguie lasciv buzele.
Becker reuşi să scoată un zâmbet politicos:
— Trebuie să plec.
Îşi ceru scuze neamţului că îi întrerupsese seara.
Uriaşul îi zâmbi timid:
— Keine Ursache.
Becker porni spre uşă. „Nici o problemă? Ce s-a întâmplat cu «Tu-te la tracu’»?”


Capitolul 36

„Anulare manuală?”
Susan se holbă la ecran, pierdută.
Ştia că nu dăduse nici o comandă de anulare manuală, cel puţin nu cu intenţie. Se întrebă dacă nu cumva tastase din greşeală secvenţa de comenzi.
— Imposibil, murmură ea.
Conform afişajelor de pe ecran, comanda de anulare fusese executată cu mai puţin de douăzeci de minute în urmă. Singurul lucru tastat de ea în ultimele douăzeci de minute fusese codul personal atunci când ieşise să discute cu comandantul. Ar fi fost o absurditate să creadă că acel cod personal putea fi interpretat drept o comandă de anulare.
Ştiind că pierdea timpul, Susan apelă jurnalul ScreenLock şi verifică încă o dată că introdusese codul personal fără greşeală. Totul fusese corect.
— Şi atunci, de unde a primit comanda de anulare manuală? întrebă ea, mânioasă, cu voce tare.
Închise fereastra ScreenLock. Ceva însă îi atrase atenţia cu o fracţiune de secundă înainte. Redeschise fereastra şi studie datele. N-avea nici o logică. Exista o intrare de „blocare” când ieşise din Node 3, însă momentul „deblocării” ulterioare părea ciudat. Cele două intrări se aflau la mai puţin de un minut distanţă. Susan era convinsă că stătuse afară, cu comandantul, mai bine de un minut.
Parcurse fereastra în jos. Ceea ce văzu o lăsă fără grai. Un al doilea set de intrări blocat-deblocat fusese înregistrat trei minute mai târziu. Conform jurnalului, cineva îi blocase terminalul câtă vreme ea nu fusese în încăpere.
„Nu e posibil!” se înecă ea de indignare.
Singurul suspect era Greg Hale, iar Susan era absolut sigură că nu-i dăduse niciodată codul ei personal. Respectând regulile procedurilor criptografice, îşi alesese codul la întâmplare şi nu-l scrisese niciodată undeva. Era imposibil ca Hale să ghicească un cod alfanumeric corect — numărul de posibilităţi depăşea treizeci şi cinci la puterea a şasea, adică peste şaizeci de milioane.
Numai că intrările ScreenLock erau limpezi ca lumina zilei. Susan se uită la ele întrebătoare. Hale stătuse la terminalul ei câtă vreme fusese plecată. El trimisese comanda de anulare.
Cum lăsă iute loc lui de ce? Hale n-avea nici un motiv să se furişeze în terminalul ei. Nici măcar nu ştia că Susan rulează un program-spion. Şi chiar dacă ar fi ştiut, de ce să se fi opus ca ea să urmărească un individ cu numele North Dakota?
Întrebările fără răspuns păreau să i se înmulţească în minte.
— S-o luăm cu începutul, rosti ea cu voce tare.
Avea să se ocupe de Hale puţin mai târziu. Preocupată de priorităţi, reîncărcă programul-spion şi apăsă tasta ENTER. Computerul scoase un sunet.

„COPOI TRIMIS”

Susan ştia că programului îi vor trebui ore întregi ca să se întoarcă. Îl înjură pe Hale, întrebându-se cum reuşise acesta să obţină codul ei personal şi ce îl putea interesa pe el la programul ei spion.
Se ridică şi porni imediat spre terminalul lui Hale. Ecranul era negru, dar nu blocat, căci licărea vag pe la colţuri. Rareori criptografii îşi blocau terminalele; o făceau doar când plecau noaptea acasă. În schimb, micşorau luminozitatea ecranului — un cod de onoare universal, semnificând că nimeni nu trebuia să deranjeze acel ecran.
Susan se apropie de terminalul lui Hale.
— La naiba cu codul de onoare, zise ea. Ce dracu’ ai de gând?
Furişând iute o privire spre Crypto, activă controalele de luminozitate ale monitorului. Ecranul se lumină, dar era complet gol. Susan se încruntă. Nesigură cum să procedeze, apelă un motor de căutare şi tastă:

„CAUTĂ: «COPOI»“

Era o încercare cu bătaie lungă, dar o astfel de căutare avea să găsească orice referire la copoi în calculatorul lui Hale, dacă aceasta ar fi existat. Aşa, poate ar fi apărut indicii despre modul în care Hale anulase manual programul ei. Câteva secunde mai târziu ecranul afişă un mesaj:

„N-AU FOST GĂSITE POTRIVIRI”

Susan rămase o clipă pe gânduri, nesigură pe ceea ce căuta de fapt. Încercă din nou:

„CAUTĂ «SCREENLOCK»“

Ecranul reacţiona şi afişă o serie de referinţe oarecare — nici un indiciu că Hale ar fi deţinut o copie a codului ei personal în calculator.
Susan oftă cu glas tare.
— Deci, ce programe a folosit el azi?
Se duse la meniul de „aplicaţii recente” pentru a găsi ultimul program utilizat de Hale. Era serverul de e-mail. Susan căută prin hard disk şi în cele din urmă descoperi directorul de poştă electronică ascuns discret în interiorul altor directoare. Părea că Hale dispune de numeroase conturi şi identităţi de e-mail. Susan observă cu surprindere că unul dintre aceste conturi era anonim. Deschise contul, activă unul dintre mesajele dinăuntru şi îl citi.
Simţi cum i se taie respiraţia. Mesajul spunea:

„CĂTRE: NDAKOTA@ARA.ANON.ORG
DE LA: ET@DOSHISHA.EDU
PROGRES ENORM! FORTĂREAŢĂ DIGITALĂ E
APROAPE GATA. CHESTIA ASTĂ O SĂ DEA NSA
ÎNAPOI CU ZECI DE ANI!”

Ca în vis, Susan reciti mesajul de câteva ori. După aceea, tremurând, deschise altul:

„CĂTRE: NDAKOTA@ARA.ANON.ORG
DE LA: ET@DOSHISHA.EDU
CLARTEXTUL ROTATIV FUNCŢIONEAZĂ!
TRUCUL CONSTĂ ÎN ŞIRURILE DE MUTAŢIE!”

De necrezut, şi totuşi erau acolo. Mesaje de la Ensei Tankado. Îi scria lui Greg Hale. Cei doi lucrau împreună. Susan simţi că amorţeşte pătrunzând cu mintea adevărul dezvăluit de acel computer.
„NDAKOTA este Greg Hale?”
Susan îşi fixă privirea asupra ecranului. Mintea ei căuta cu disperare o altă explicaţie, dar nu găsea nici una. Ce vedea însemna dovada, bruscă şi de neevitat, că Tankado folosise şiruri de mutaţie pentru a genera o funcţie de clartext rotativ, iar Hale conspirase cu el ca să doboare NSA la pământ.
— Nu..., îngăimă Susan. Nu... e posibil.
Ca şi cum ar fi contrazis-o, vocea lui Hale răsună din trecutul apropiat: „Tankado mi-a scris de câteva ori... Strathmore a riscat angajându-mă... O să plec de aici într-o zi.”
Şi totuşi, Susan nu putea accepta ce vedea. Într-adevăr, Greg Hale era un individ arogant şi insuportabil, dar nu un trădător. El ştia că Fortăreaţa Digitală ar fi distrus NSA; cu nici un chip nu s-ar fi implicat într-un complot de lansare a armei ucigaşe!
Cu toate astea, în afara onoarei şi a decenţei, nimic nu l-ar fi putut opri. Se gândi la algoritmul Skipjack. Greg Hale ruinase odată planurile NSA. Ce l-ar fi împiedicat să încerce din nou?
— Însă Tankado..., murmură ea, încurcată.
„De ce ar fi avut încredere un paranoic precum Tankado într-un uşuratic ca Hale?”
Ştia că nimic nu mai conta acum. Important era să ajungă la Strathmore. Printr-o ironie a sorţii, partenerul lui Tankado se aflase tot timpul sub nasul lor. Se întrebă dacă Hale avea habar că Ensei Tankado murise.
Începu să închidă cu repeziciune fişierele de e-mail ale lui Hale, ca să lase terminalul exact aşa cum îl găsise. Hale nu putea suspecta ceva — nu încă. Susan înţelese cu uimire că în interiorul acelui calculator se găsea undeva, bine ascunsă, cheia de acces la Fortăreaţa Digitală.
Tocmai închidea ultimul fişier, când o umbră trecu pe lângă fereastra Node 3. Susan îşi ridică privirea şi îl zări pe Greg Hale apropiindu-se. O cuprinse spaima. Individul ajunsese aproape de uşă.
— La naiba! înjură ea, măsurând din priviri distanţa până la locul ei.
Ştia că n-are să reuşească. Hale era la intrare.
Se roti înnebunită, uitându-se prin Node după soluţii de salvare. Uşile din spatele ei scoaseră un zgomot, apoi începură să se deschidă. Susan simţi cum instinctul preia controlul. Înfigându-şi tocurile de la pantofi în covor, ţâşni şi alergă cu paşi mari spre cămară. Când uşile se deschiseră complet, Susan se opri în faţa frigiderului şi trase cât putu de minerul uşii. O cană de sticlă de pe frigider se scutură periculos, după care se opri.
— Ţi-e foame? întrebă Hale, intrând în Node 3 şi pornind spre ea. Vocea lui era calmă şi pusă pe glumă. Vrei să împărţim nişte tofu?
Susan expiră cu putere şi se întoarse cu faţa spre el:
— Nu, mersi, rosti ea. Cred că o să... Vorbele i se opriră în gât. Brusc, se albi. Hale o privi ciudat:
— Ce s-a întâmplat?
Susan îşi muşcă buza şi se uită ţintă la Hale:
— Nimic, reuşi ea să îngaime.
Era o minciună. Puţin mai departe, ecranul computerului lui Hale licărea viu. Uitase să-i reducă luminozitatea.


Capitolul 37

Aflat încă în Hotelul Alfonso al XIII-lea, Becker se îndreptă obosit spre bar. Un barman cât un spiriduş aşeză un şerveţel în faţa lui.
— Qué bebe usted? Ce beţi?
— Nimic, mulţumesc, răspunse Becker. Vreau să ştiu dacă în acest oraş există cluburi de rockeri punk?
Barmanul se uită ciudat la el:
— Cluburi? De punkişti?
— Mda. Există vreun loc în care obişnuiesc să se adune?
— No lo sé, señor. Nu ştiu. Sigur însă nu aici! Zâmbi. Ce ziceţi de o băutură?
Lui Becker îi veni să-l scuture bine pe individ. Nimic nu mergea cum planificase el.
— ¿Quiere Vd. algo? repetă barmanul. ¿Fino? ¿Jerez?
De undeva, de sus, se auzeau acorduri fine de muzică clasică. „Concertele Brandenburgice”, îşi zise Becker. „Numărul patru.” El şi Susan asistaseră, cu un an în urmă, la universitate, la un concert cu Brandenburgicele interpretate de orchestra Academy of St. Martin in the Fields. Brusc îşi dori ca şi ea să fi fost cu el acum. Briza răcoroasă de la un aparat de aer condiţionat montat în tavan îi aminti cum era afară. Se imagină plimbându-se pe străzile năduşite şi pline de drogaţi din Triana, în căutarea unei punkiste îmbrăcate cu un tricou cu steagul britanic. Se gândi iarăşi la Susan.
— Zumo de arándano, comandă el, aproape fără voie. Suc de coacăze.
Barmanul păru jignit.
— ¿Solo?
Sucul de coacăze era o băutură populară în Spania, dar nimeni nu auzise că s-ar bea fără nimic alături.
— Sí, zise Becker. Solo.
— ¿Echo un poco de Smirnoff? insistă barmanul. O picătură de votcă?
— No, gracias.
— ¿Gratis? se revoltă omul. Din partea casei?
În ciuda durerii de cap, Becker îşi imagină străzile murdare din Triana, căldură înăbuşitoare şi lunga noapte ce îl aştepta. „De ce nu?” Încuviinţă.
— Sí, échame un poco de vodka.
Barmanul păru uşurat şi se grăbi să prepare băutura.
Becker privi prin încăpere şi se întrebă dacă nu cumva visa. Adevărul deja devenise un nonsens. „Sunt un profesor universitar”, îşi zise el, „într-o misiune secretă”.
Barmanul se întoarse cu un nou elan şi îi întinse băutura.
— A su gusto, señor. Coacăze cu o picătură de votcă.
Becker îi mulţumi. Luă o gură şi aproape se înecă. „Asta e o picătură?”


Capitolul 38

Hale se opri la jumătatea drumului şi o privi ţintă.
— Ce s-a întâmplat, Sue? Arăţi groaznic.
Susan se luptă cu spaima care creştea înăuntrul ei. La trei metri mai încolo, ecranul lui Hale strălucea vesel.
— N-am... n-am nimic, îngăimă ea, cu inima bătându-i nebuneşte. Hale se uită nedumerit la ea.
— Vrei nişte apă?
Susan nu-i putea răspunde. Se blestemă singură. „Cum naiba de am uitat să reduc luminozitatea?” Ştia că, în clipa în care ar fi bănuit că ar fi intrat în computerul lui, Hale şi-ar fi dat seama că ea cunoaşte identitatea lui reală, North Dakota, şi se temea că ar fi în stare de orice ca să menţină această informaţie doar între pereţii Node 3.
Se întrebă dacă n-ar fi fost bine s-o ia la goană spre uşă. Nu apucă să ia o decizie. În peretele de sticlă se auzi brusc o bufnitură. Atât Hale cât şi Susan săriră ca arşi. Era Chartrukian. Omul lovea din nou cu pumnii în geam. Arăta ca şi cum văzuse Apocalipsul.
Hale se uită urât la tehnicianul înnebunit, apoi se întoarse către Susan:
— Mă întorc imediat. Bea ceva. Eşti palidă.
Apoi se răsuci pe călcâie şi ieşi afară.
Susan se calmă şi se îndreptă iute spre calculatorul lui Hale. Se apucă imediat să regleze luminozitatea. Ecranul deveni negru.
În cap îi răsunau mii de ciocane. Se întoarse şi se uită spre cei doi, care discutau în Crypto. Aşadar, Chartrukian hotărâse să rămână. Tânărul tehnician părea extrem de panicat şi îşi descărca oful către Greg Hale. Susan ştia că nimic nu mai conta — Hale aflase tot ce era de aflat.
„Trebuie să ajung la Strathmore”, îşi zise ea. „Repede.”


Capitolul 39

Apartamentul 301. Rocío Eva Granada stătea goală în faţa oglinzii din baie. Sosise clipa de care se temuse toată ziua. Neamţul şedea întins pe pat şi o aştepta. Era cel mai gras bărbat cu care fusese ea vreodată.
Ezitând, luă un cub de gheaţă din frapieră şi şi-l trecu peste sfârcuri. Acestea se întăriră repede. Era talentul ei — să-i facă pe bărbaţi să se simtă doriţi. Asta îi determina să se întoarcă la ea. Îşi trecu mâinile peste corpul zvelt şi bronzat, sperând ca acesta să mai reziste încă patru sau cinci ani, până când ea va fi strâns destui bani ca să se retragă de pe piaţă. Señor Roldán lua cea mai mare parte din bani, dar, fără protecţia lui, ea n-ar fi fost decât una dintre târfele care îşi racolau clienţii printre beţivii din Triana. Cel puţin clienţii ei aveau bani. N-o băteau niciodată şi erau uşor de satisfăcut. Se strecură în lenjeria de noapte, inspiră adânc şi deschise uşa de la baie.
Când Rocío păşi în încăpere, neamţul făcu ochii cât cepele. Femeia purta un neglijeu negru. Pielea arămie radia în lumina blândă, iar sfârcurile i se vedeau semeţe sub materialul mătăsos.
— Komm doch hierher, rosti el pofticios, dându-şi halatul la o parte şi rostogolindu-se pe spate.
Rocío se forţă să zâmbească şi se apropie de pat. Se uită la uriaşul teuton şi chicoti uşurată. Omul avea un biet mădular minuscul.
El o înşfăcă şi trase nerăbdător de lenjeria ei. Degetele grase îi pipăiră fiecare centimetru din trup. Ea căzu peste el şi începu să geamă şi să se agite mimând extazul. Când el se rostogoli şi se urcă peste ea, Rocío crezu că o va zdrobi. Icni, sufocată, lipită de gâtul lui puhav. Se rugă ca totul să se isprăvească iute.
— Sí! Sí! gemu ea printre opintelile lui.
Îşi înfipse unghiile în spatele lui, ca să-l încurajeze.
Prin minte îi treceau chipurile bărbaţilor pe care îi satisfăcuse, tavane la care se holbase ore în şir în întuneric, visele ei de a avea copii...
Brusc, fără nici un fel de avertisment, corpul neamţului se arcui, înţepeni, apoi, aproape instantaneu, se prăbuşi cu totul peste ea. „Asta-i tot?”, se întrebă ea, surprinsă şi uşurată.
Încercă să se strecoare de sub el.
— Dragule, şopti ea cu voce îngroşată. Lasă-mă pe mine sus.
Însă bărbatul nu se mişcă.
Ea începu să împingă în umerii lui masivi:
— Dragule, nu... nu pot să respir! Avu senzaţia că leşină şi îşi simţi coastele plesnind. ¡Despiértate! Degetele începură din instinct să îl tragă de păr. „Trezeşte-te!”
Abia atunci simţi lichidul cald şi lipicios, care năclăise părul neamţului şi cădea în picături pe obrajii şi în gura ei. Avea gust sărat. Rocío se răsuci înnebunită sub el. Deasupra ei, o rază ciudată ilumina chipul chimonosit al neamţului. Gaura de glonţ din tâmpla lui împrăştia sânge peste întregul ei trup. Încercă să ţipe, dar în plămâni nu-i mai rămăsese nici un pic de aer. Cadavrul o zdrobea. Disperată, întinse degetele către firul de lumină dinspre uşa de la intrare. Zări o mână. Apoi un pistol cu amortizor. Apoi nimic.


Capitolul 40

Dincolo de Node 3, Chartrukian părea disperat. Încerca să-l convingă pe Hale că TRANSLTR era în pericol. Susan porni în fugă spre ei, cu un singur gând în minte — să îl găsească pe Strathmore.
Tânărul tehnician o prinse de braţ când trecu pe lângă el:
— Domnişoară Fletcher! Avem un virus! Sunt sigur! Trebuie să...
Susan se eliberă din strânsoarea omului şi se uită feroce la el:
— Ştiam că ai primit ordin de la comandant să pleci acasă.
— Dar e monitorul de control! A înregistrat optsprezece...
— Comandantul Strathmore ţi-a spus să pleci acasă!
— Îl bag undeva pe Strathmore! urlă Chartrukian, vorbele lui răsunând în întregul dom.
De undeva de deasupra bubui o voce profundă:
— Domnule Chartrukian?
Cei trei salariaţi Crypto încremeniră.
Sus, deasupra lor, Strathmore stătea sprijinindu-se de balustrada din faţa biroului său.
Pentru o clipă, în dom nu se auzi decât zumzetul inegal al generatoarelor de dedesubt. Susan încercă disperată să prindă privirea lui Strathmore. „Comandante! Hale este North Dakota!”
Însă Strathmore nu avea ochi decât pentru tânărul tehnician de la Sys-Sec. Coborî scările fără să clipească măcar, păstrându-şi privirea aţintită asupra lui Chartrukian tot drumul până jos. Traversă podeaua încăperii şi se opri la douăzeci de centimetri de tehnicianul care tremura.
— Ce ai spus?
— Domnule, începu Chartrukian, sufocându-se, TRANSLTR e în pericol.
— Comandante? se interpuse Susan. Dacă aş putea...
Strathmore o opri cu un gest al mâinii. Privirea îi rămăsese aţintită asupra tehnicianului.
Phil izbucni:
— Avem un fişier infectat, domnule. Sunt sigur de asta!
Chipul lui Strathmore se înroşi.
— Am mai trecut prin asta, domnule Chartrukian. În TRANSLTR nu există nici un fişier infectat!
— Ba da, există! ţipă tehnicianul. Şi dacă ajunge până la baza principală de date...
— Unde dracu’ este fişierul ăsta infectat? nu se mai putu abţine Strathmore. Arată-mi-l!
Chartrukian ezită:
— Nu pot.
— Bineînţeles că nu poţi! El nu există!
Susan interveni:
— Comandante, trebuie să...
Strathmore o reduse din nou la tăcere cu un gest furios al mâinii.
Susan se uită nervoasă la Hale. Individul părea calm şi mulţumit. „E logic”, îşi spuse ea. „Hale nu poate fi îngrijorat de un virus; el ştie ce se petrece cu adevărat în interiorul TRANSLTR.”
Chartrukian insistă:
— Fişierul infectat există, domnule. Doar că Mănuşa nu l-a izolat.
— Dacă Mănuşa nu l-a izolat, rosti Strathmore enervat la culme, atunci de unde naiba ştii că există?
Chartrukian păru brusc mai liniştit:
— Şiruri de mutaţii, domnule. Am efectuat o analiză completă, şi testul a dat ca rezultat şiruri de mutaţie!
Susan înţelegea acum de ce tehnicianul era atât de agitat. „Şiruri de mutaţii”, se amuză. Ştia că astfel de şiruri reprezentau secvenţe de programare care corupeau datele în moduri extrem de complexe. Reprezentau ceva obişnuit pentru viruşii de computer, mai ales pentru viruşii care alterau blocuri mari de date. Bineînţeles însă că, din mesajul electronic al lui Tankado, ştia şi că şirurile de mutaţie pe care le văzuse Chartrukian erau inofensive — făceau parte din Fortăreaţa Digitală.
Tehnicianul continuă:
— Prima dată când am văzut şirurile, domnule, am crezut că au căzut filtrele Mănuşii. După aceea am rulat însă nişte teste şi am descoperit... Făcu o pauză, părând brusc încurcat. Am descoperit că cineva a scurtcircuitat Mănuşa manual.
Declaraţia fu întâmpinată cu o bruscă rumoare. Chipul lui Strathmore deveni stacojiu. Nu exista nici o îndoială pe cine acuza Chartrukian; computerul lui Strathmore era unicul din Crypto cu autoritatea necesară pentru a scurtcircuita filtrele Mănuşii.
Când vorbi, comandantul avu o voce de gheaţă:
— Nu că ar intra în zona dumitale de responsabilitate, domnule Chartrukian, dar eu am scurtcircuitat Mănuşa. Merse mai departe, simţind că e pe punctul de a fierbe de indignare. Aşa cum ţi-am spus mai devreme, rulez un diagnostic foarte avansat. Şirurile de mutaţii pe care le vezi în TRANSLTR fac parte din acest diagnostic; ele sunt acolo, pentru că eu le-am introdus. Mănuşa nu m-a lăsat să încarc fişierul, aşa că am scurtcircuitat filtrele. Ochii lui Strathmore se îngustară. Şi acum, mai ai ceva de adăugat înainte de a pleca acasă?
într-o fracţiune de secundă totul se limpezi pentru Susan. Când Strathmore descărcase algoritmul Fortăreţei Digitale de pe Internet şi încercase să îl introducă în TRANSLTR, şirurile de mutaţii dăduseră peste filtrele Mănuşii. Disperat să afle dacă Fortăreaţa Digitală putea fi spartă, Strathmore decisese să scurtcircuiteze filtrele.
În mod normal, scurtcircuitarea Mănuşii era de neconceput. Însă într-o asemenea situaţie precum cea de faţă, trimiterea Fortăreţei Digitale direct în TRANSLTR nu reprezenta nici un pericol; comandantul ştia exact ce era cu acel fişier şi de unde venea el.
— Cu tot respectul, domnule, insistă Chartrukian, n-am auzit niciodată de un diagnostic care apelează la şiruri de mu...
— Comandante, se interpuse Susan, incapabilă să mai aştepte o clipă. Chiar trebuie să...
De această dată cuvintele ei fură întrerupte de ţiuitul ascuţit al telefonului celular al lui Strathmore. Comandantul înşfăcă receptorul:
— Ce e? răcni el.
După care tăcu şi ascultă cu atenţie.
Susan uită de Hale pentru o clipă. Se ruga ca apelantul să fie David. „Spune-mi că n-a păţit nimic”, rosti ea în gând. „Spune-mi că a găsit inelul!” Însă Strathmore prinse privirea ei şi negă scurt cu un gest al capului. Nu era David.
Susan simţi că i se taie respiraţia. N-o interesa decât să afle dacă omul pe care îl iubea era în siguranţă. Ştia că Strathmore era nerăbdător din alte motive; dacă David tot nu reuşea să rezolve problema, comandantul ar fi fost nevoit să trimită întăriri — agenţi NSA de teren. Era un risc pe care el spera să îl evite.
— Comandante? interveni Chartrukian. Cred că ar trebui să verificăm...
— Stai aşa, rosti Strathmore, cerând scuze partenerului de dialog telefonic. Acoperi receptorul cu mâna şi aruncă o privire fioroasă înspre tânărul tehnician. Domnule Chartrukian, mârâi el, această discuţie a luat sfârşit. Vei pleca din Crypto. Acum. Este un ordin direct.
Chartrukian rămase paralizat:
— Dar, domnule, şirurile de mu...
— ACUM! urlă Strathmore.
Tehnicianul rămase o clipă fără grai. După care porni ca o furtună către laboratorul Sys-Sec.
Strathmore se întoarse şi îl privi întrebător pe Hale. Susan înţelegea nedumerirea comandantului. Hale fusese tăcut, prea tăcut. Omul ştia prea bine că nu putea exista un diagnostic care să implice şiruri de mutaţii, cu atât mai puţin unul care să poată ţine TRANSLTR ocupat timp de optsprezece ore. Şi cu toate astea, Hale nu scosese nici o vorbă. Părea indiferent faţă de toată agitaţia de acolo. Evident, Strathmore se întreba de ce. Susan deţinea răspunsul.
— Comandante, insistă ea, dacă aş putea să vă vorbesc...
— Într-o clipă, se opuse el, continuând să-l privească pe Hale cu suspiciune. Trebuie să preiau acest apel.
Apoi se răsuci pe călcâie şi porni către biroul său.
Susan deschise gura, dar vorbele îi îngheţară pe vârful limbii. „Hale este North Dakota!” Înţepeni, incapabilă să respire. Îl simţi pe Greg Hale holbându-se la ea. Se întoarse. Hale se dădu la o parte şi arătă graţios cu braţul spre uşa Node 3.
— După tine, Sue.


Capitolul 41

Într-o debara la etajul trei al Hotelului Alfonso al XIII-lea, o femeie de serviciu zăcea inconştientă pe podea. Bărbatul cu ochelari cu ramă de metal puse la loc cheia de acces în buzunarul ei. Nu sesizase ţipătul când o lovise, dar nici n-avea de unde şti asta — era surd de la vârsta de doisprezece ani.
Întinse mâna spre aparatul de la curea cu un anumit soi de respect; un dar de la un client, maşinăria îi oferise o viaţă nouă. Acum putea primi contractele oriunde în lume. Toate comunicaţiile soseau instantaneu şi nu puteau fi depistate.
Atinse comutatorul de pornire cu înfrigurare. Ochelarii prinseră viaţă. Degetele începură încă o dată să-i danseze laolaltă prin aer. Ca întotdeauna, îşi notase numele victimelor — o chestiune simplă de căutare într-un portofel sau într-o geantă. Contactele de pe degete transmiseră mesajul, care apăru pe lentila ochelarilor ca o fantomă materializată din aer.

„SUBIECT: ROCÍO EVA GRANADA — TERMINAT”
„SUBIECT: HANS HUBER — TERMINAT”

Trei etaje mai jos, David Becker plăti băutura şi porni hai-hui prin hol, cu paharul pe jumătate gol în mână. Se îndreptă spre terasa deschisă a hotelului ca să respire puţin aer proaspăt. „Sosit-plecat”, îşi zise el cu ironie. Lucrurile nu îi ieşiseră aşa cum se aşteptase. Trebuia să ia o decizie. Să renunţe şi să se întoarcă la aeroport? „O chestiune de securitate naţională.” Înjură printre dinţi. Atunci de ce dracu’ trimiseseră un profesor?
Becker ieşi din raza vizuală a barmanului şi vărsă ce mai rămăsese în pahar într-un ghiveci în care creştea o iasomie. Votca îl ameţise. „Cel mai ieftin beţiv din istorie”, aşa îi spunea adesea Susan. După ce îşi umplu la loc paharul cu apă dintr-o fântână, Becker luă o înghiţitură lungă.
Se întinse de câteva ori, încercând să scape de ameţeala uşoară care îl cuprinsese. După aceea lăsă paharul jos şi traversă holul.
Trecând pe lângă lift, uşile acestuia se deschiseră. Înăuntru se găsea un bărbat. Becker nu-i zări decât ochelarii cu ramă de metal. Omul scoase o batistă ca să-şi sufle nasul. Becker zâmbi politicos şi trecu mai departe... afară, în înăbuşitoarea noapte sevilliană.


Capitolul 42

În interiorul Node 3 Susan se plimba în sus şi în jos, ca un animal prins în cuşcă. Îşi dorea să-l fi demascat pe Hale când avusese ocazia.
Individul şedea la terminalul lui.
— Stresul te omoară, Sue. Vrei să te eliberezi de ceva?
Susan se forţă să stea jos. Crezuse că Strathmore va termina conversaţia şi se va întoarce să-i vorbească, însă comandantul nu se zărea nicăieri. Încercă să-şi păstreze calmul. Privi ecranul computerului. Copoiul alerga încă prin spaţiu — pentru a doua oară. Oricum, era inutil acum. Ştia ce adresă va returna:

GHALE@crypto.nsa.gov.

Susan înălţă privirea spre biroul lui Strathmore şi înţelese că nu mai putea aştepta. Sosise clipa să întrerupă conversaţia comandantului. Se ridică şi porni spre uşă.
Observând comportamentul ei ciudat, Hale păru brusc neliniştit. O luă la goană prin încăpere şi o prinse la uşă. Îşi încrucişă braţele la piept şi îi blocă ieşirea.
— Spune-mi ce se întâmplă, ceru el să afle. Ceva se petrece aici. Ce anume?
— Dă-mi drumul, rosti Susan cu un ton cât se poate de calm, simţind o undă de pericol.
— Haide, insistă Hale. Strathmore practic l-a concediat pe Chartrukian pentru că omul şi-a făcut datoria. Ce se întâmplă în TRANSLTR? Noi nu avem diagnostice care rulează optsprezece ore. E praf în ochi, şi o ştii prea bine. Spune-mi ce se întâmplă.
Susan îşi îngustă ochii. „Ştii prea bine ce se întâmplă!”
— Dă-te la o parte, Greg, îl avertiză ea. Trebuie să mă duc la baie. Hale rânji. Aşteptă câteva clipe, apoi păşi în lături.
— Scuze, Sue. Doar te necăjeam.
Susan trecu de el şi părăsi Node 3. Depăşind peretele de sticlă, simţi privirea lui străpungând-o din spate.
Ezitând, făcu un ocol spre baie. Trebuia să mai întârzie puţin înainte de a se duce la comandant. Aşa, Greg Hale n-ar bănui nimic.


Capitolul 43

Foarte dinamic pentru cei patruzeci şi cinci de ani ai săi, Chad Brinkerhoff era un om bine informat, bine crescut şi bine înfipt.
Costumul de vară, la fel ca pielea lui bronzată, nu lăsa să se vadă nici o cută sau vreun semn de purtare neglijentă. Părul des şi bogat, de culoarea nisipului, nu dezvăluia privirii nici un fir alb. La toate astea se adăugau ochii de un albastru strălucitor, culoare întărită discret de miracolul tehnologic al lentilelor de contact.
Brinkerhoff studie încăperea lambrisată cu lemn şi îşi zise că se ridicase la nivelul maxim la care putea ajunge în cadrul ierarhiei NSA. Se găsea la etajul nouă, supranumit şi Aleea de mahon. Biroul 9A197. Apartamentele manageriale.
Era sâmbătă seara, iar Aleea de mahon părea aproape pustie. Ocupanţii, toţi indivizi cu funcţii manageriale, plecaseră de mult pentru a se bucura de momentele de relaxare potrivite unor oameni cu influenţă, ca ei. Deşi visase întotdeauna la un post „real” în cadrul Agenţiei, Brinkerhoff cumva eşuase în postura de „consilier personal” — fundătura oficială a tuturor curselor de şobolani politici. Faptul că lucra umăr lângă umăr alături de cel mai puternic om din serviciile secrete americane reprezenta doar o palidă consolare pentru aspiraţiile lui neîmplinite. Brinkerhoff absolvise cu onoruri universităţile Andover şi Williams şi totuşi trecuse de jumătatea vieţii fără a ajunge într-o poziţie de putere şi cu miză adevărate. Îşi petrecea zilele organizând calendarul altcuiva.

Existau avantaje certe ca asistent personal al directorului — Brinkerhoff dispunea de un birou luxos în aripa managerială, acces deplin la toate departamentele NSA şi un anumit nivel de respect derivat din apropierea de şeful suprem. Îndeplinea tot felul de comisioane pentru cele mai înalte eşaloane ale puterii. Undeva, în adâncul sufletului, ştia că se născuse pentru a fi asistent personal, căci era suficient de deştept ca să ia notiţe, suficient de arătos ca să ţină conferinţe de presă şi suficient de leneş ca să se mulţumească doar cu atât.
Melodia greţos de dulceagă a ceasului de pe şemineu îi aminti că se sfârşea o altă zi a existenţei lui patetice. „La dracu’ “, îşi zise el. „Ora cinci, sâmbătă. Ce naiba caut eu aici?”
— Chad?
În cadrul uşii se ivi o femeie.
Brinkerhoff ridică privirea. Era Midge Milken, analista de securitate internă a lui Fontaine. La şaizeci de ani, femeia era uşor durdulie şi, spre surprinderea lui Brinkerhoff, destul de atrăgătoare. Divorţată de trei ori şi pasionată de diverse aventuri romantice ocazionale, Midge dirija activitatea din aripa managerială cu o mână de fier. Era extrem de inteligentă, intuitivă, putea lucra continuu zile întregi şi se bucura de reputaţia neoficială de a cunoaşte mai multe despre treburile interne ale NSA decât însuşi Dumnezeu.
„La naiba”, îşi zise Brinkerhoff, măsurându-i cu privirea rochia gri de caşmir. „Ori eu îmbătrânesc, ori ea arată mai tânără.”
— Rapoartele săptămânale, rosti ea zâmbind şi fluturând un teanc de hârtii. Trebuie să verifici cifrele.
Brinkerhoff îi privi trupul:
— De aici, cifrele arată tare bine.
— Zău, Chad, râse ea. Sunt destul de bătrână ca să-ţi fiu mamă.
„Nu-mi aduce aminte”, îi răspunse el în gând.
Midge intră în încăpere şi se îndreptă spre biroul lui.
— Intenţionam să plec, dar directorul vrea să aibă chestiile astea gata când se întoarce din America de Sud. Adică exact luni la prima oră.
Lăsă teancul de hârtii în faţa lui Brinkerhoff.
— Dar ce sunt eu, contabil? replică acesta.
— Nu, iubi, eşti director de navigaţie. Credeam că ştii asta.
— Şi atunci ce legătură am eu cu cifrele?
Ea îi zburătăci părul în joacă:
— Ţi-ai dorit mai multe responsabilităţi. Iată-le.
El o privi cu tristeţe:
— Midge... n-am nici un fel de viaţă.
Ea bătu cu degetul în teancul de hârtii:
— Asta e viaţa ta, Chad Brinkerhoff. Se uită la el şi o lăsă mai moale: Îţi aduc ceva înainte de a pleca?
El se uită rugător şi îşi roti gâtul:
— Mă dor umerii.
Midge nu muşcă din momeală.
— Ia o aspirină.
El îşi ţugui dezamăgit buzele:
— Nu mă fricţionezi pe spate?
Midge clătină din cap:
— Cosmopolitan susţine că două treimi din masaje se sfârşesc cu un act sexual.
Brinkerhoff păru indignat:
— Masajele noastre nu se termină niciodată aşa!
— Exact. Femeia îi făcu cu ochiul. Asta-i problema.
— Midge...
— Noapte bună, Chad.
Porni spre uşă.
— Pleci?
— Ştii că aş mai sta, rosti ea oprindu-se în cadrul uşii, dar am şi eu ceva mândrie. Nu mă văd în chip de vioara a doua, mai ales faţă de o solistă adolescentă.
— Nevastă-mea nu e o adolescentă, se apără Brinkerhoff. Doar se poartă ca una.
Midge îi aruncă o privire surprinsă:
— Eu nu mă refeream la soţia ta. Clipi inocentă din gene. Mă refeream la Carmen.
Rosti numele cu un pronunţat accent portorican.
Brinkerhoff îngăimă în falset:
— La cine?
— Carmen! De la serviciul alimentar.
Brinkerhoff simţi că roşeşte. Carmen Huerta era, la douăzeci şi şapte de ani, şefa patiseriei din cadrul cantinei NSA. Brinkerhoff se bucurase de mai multe întâlniri presupuse secrete cu ea, după orele de program, în depozitul de alimente.
Midge se uită cu subînţeles la el:
— Aminteşte-ţi, Chad... Fratele cel Mare le ştie pe toate.
„Fratele cel Mare?” se întrebă el şocat. „Fratele cel Mare supraveghează şi DEPOZITELE?”
Fratele cel Mare, sau „Fratele”, cum îl alinta Midge adesea, era o maşinărie Centrex 333 „cazată” într-un spaţiu cât un dulăpior din încăperea centrală a etajului nouă. Fratele reprezenta întreg universul lui Midge. Primea date de la 148 de camere video cu circuit închis, 399 de uşi electronice, 377 de înregistrări telefonice şi 212 microfoane independente plantate în complexul NSA.
Directorii NSA învăţaseră pe propria lor piele că 26 000 de angajaţi nu reprezentau doar o mare valoare internă, ci şi o imensă responsabilitate. De-a lungul istoriei NSA, toate scurgerile majore de informaţii proveniseră din interior. Era de datoria lui Midge, în calitatea ei de analist de securitate internă, să urmărească tot ceea ce se petrecea între zidurile NSA... incluzând chiar şi depozitul cantinei.
Brinkerhoff se ridică în picioare pentru a se apăra, dar Midge ieşise deja din încăpere.
— Mâinile pe birou, rosti ea peste umăr. Fără chestii amuzante după ce plec. Pereţii au ochi.
Brinkerhoff rămase ascultând ei cum dispare sunetul tocurilor pe coridor. Cel puţin ştia că Midge n-avea să transmită mai departe. Nu era o femeie fără de păcate. Se complăcuse ea însăşi în câteva chestii delicate — cele mai multe, nimicuri în doi cu Brinkerhoff.
Gândurile lui se întoarseră la Carmen. Îşi imagină corpul ei suplu şi tare, coapsele negre, radioul care cânta la maximum salsa fierbinte din San Juan. Zâmbi. „Poate că trec pe acolo pentru o gustare, după ce termin.”
Deschise primul dosar cu hârtii.

„CRYPTO — PRODUCŢIE/CHELTUIELI”

Dispoziţia i se schimbă imediat în bine. Midge îi dăduse o chestie uşoară de rezolvat; rapoartele Crypto erau întotdeauna floare la ureche. Din punct de vedere tehnic, ar fi trebuit să compileze întreaga listă, însă singura cifră de interes pentru director era CPP — costul principal per poziţie. CPP reprezenta costul estimat de spargere a unui singur cod de către TRANSLTR. Cât timp cifră în cauză se situa sub 1 000 $ per cod spart, Fontaine n-avea nimic de zis. „O mie ciobul”, chicoti Brinkerhoff. „Banii noştri din taxe puşi la muncă.”
În vreme ce se afundă în lectura documentului şi în verificarea CPP-urilor zilnice, prin minte îi apărură imagini cu Carmen Huerta ungându-se cu miere şi zahăr. Treizeci de secunde mai târziu, Brinkerhoff aproape terminase de citit lista. Datele de la Crypto erau perfecte — ca întotdeauna.
Însă ceva îi atrase atenţia, chiar înainte de a trece la următorul raport. La capătul listei, ultimul CPP nu apărea ca lumea. Cifra era atât de mare, încât trecuse pe coloana alăturată şi compromisese întreaga pagină. Brinkerhoff se holbă şocat la cifră.
— 999 999 999? icni el. Un miliard de dolari?
Imaginile cu Carmen dispărură instantaneu. Un cod de miliarde de dolari?
Brinkerhoff rămase un minut ca paralizat. După aceea, lovit de panică, ieşi în goană din birou.
— Midge! Vino înapoi!


Capitolul 44

Phil Chartrukian scotea fum pe nări de indignare în laboratorul Sys-Sec. În minte îi vuiau cuvintele lui Strathmore: „Pleacă acum! E un ordin direct!” Dădu, de furie, cu piciorul în coşul de gunoi şi înjură tare în laboratorul pustiu.
— Diagnostic, pe dracu’! De când s-a apucat directorul adjunct să scurtcircuiteze filtrele Mănuşii!?
Tehnicienii Sys-Sec erau bine plătiţi pentru a proteja sistemele de computere din NSA, iar Chartrukian învăţase că slujba îi cerea doar două lucruri: să fie sclipitor la minte şi obositor de paranoic.
„La dracu’ “, înjură el în gând, „aici nu e vorba de paranoia! Nenorocitul ăla de monitor de control merge de optsprezece ore!”
Era un virus. Chartrukian simţea asta cu toată fiinţa. Omul nu avea nici o îndoială asupra celor ce se petreceau acolo: Strathmore comisese o greşeală scurtcircuitând filtrele şi acum încerca să o dreagă cu o poveste cusută cu aţă albă despre un diagnostic obscur.
Chartrukian n-ar fi fost atât de pornit dacă TRANSLTR ar fi constituit singurul motiv de îngrijorare. În ciuda aparenţelor, gigantica maşinărie de decodificat nu lucra izolată faţă de celelalte echipamente. Chiar dacă criptografii trăiau cu senzaţia că Mănuşa fusese proiectată cu singurul scop de a proteja minunăţia lor de spart coduri, tehnicienii de la Sys-Sec ştiau adevărul. Filtrele Mănuşii slujeau unui zeu mult mai puternic. Baza principală de date a NSA.
Istoria din spatele construcţiei acelei baze de date îl fascinase întotdeauna pe Chartrukian. La sfârşitul anilor ‘70, Internetul devenise o unealtă mult prea folositoare ca să nu atragă interesul public, în ciuda eforturilor depuse de Departamentul Apărării, de a-l păstra numai pentru sine. În cele din urmă, universităţile deschiseseră poarta şi năvăliseră înăuntru. La scurt timp după aceea apăruseră primele servere comerciale. Breşa fusese imediat lărgită de marele public. La începutul anilor 1990, fostul „Internet” guvernamental sigur devenise o imensă groapă de gunoi plină cu mesaje electronice publice şi cyber-pornografie.
După ce sistemele de computere ale Biroului de Spionaj al Marinei fuseseră infiltrate de o serie de atacuri devastatoare, rămase secrete pentru marele public, devenise tot mai evident că secretele guvernamentale nu mai erau în siguranţă pe calculatoarele conectate la un Internet mereu în expansiune. Împreună cu Departamentul Apărării, preşedintele Statelor Unite emisese un decret secret prin care se crea o nouă reţea guvernamentală securizată, care să înlocuiască de acum periculosul Internet şi care să funcţioneze ca o legătură între diversele servicii secrete americane. Iar pentru a preveni orice furturi de secrete guvernamentale prin intermediul computerului, toate datele sensibile fuseseră stocate într-o singură locaţie supersecurizată, nou-construita bază de date NSA. Un Fort Knox al datelor secrete americane.
Milioane dintre cele mai secrete fotografii, documente şi benzi video ale ţării fuseseră prelucrate în format digital, transferate în imensa facilitate de stocare, după care originalele fuseseră distruse. Banca de date era protejată de o reţea de alimentare cu energie pe trei niveluri şi de un sistem digital de backup stratificat. Totodată, se găsea la optzeci de metri sub pământ, pentru a fi protejată de câmpurile magnetice şi de posibilele explozii. Activităţile din camera de control primiseră indicativul Top Secret Umbra... cel mai înalt nivel de securitate din întreaga ţară.
Secretele americane nu fuseseră niciodată mai bine asigurate. Această bancă de date indestructibilă găzduia acum schiţele unor arme extrem de avansate, liste cu martori intraţi în programul naţional de protecţie, indicative ale agenţilor secreţi, analize detaliate şi propuneri pentru operaţiuni secrete. Lista nu avea sfârşit. Se terminase cu scurgerile de informaţii şi cu dezvăluirile care provocaseră atâtea necazuri spionajului american.
Bineînţeles că ofiţerii NSA înţeleseseră că datele stocate aveau valoare doar dacă puteau fi accesate. Adevărata revoluţie generată de acea bancă de date nu consta în faptul că punea datele secrete la loc sigur, ci în aceea că permitea accesul la aceste date numai oamenilor potriviţi. Toate informaţiile stocate dispuneau de un scor de securitate şi, depinzând de nivelul de acces, erau accesibile oficialităţilor guvernamentale pe baza unor ierarhii. Un comandant de submarin se putea conecta la reţea şi putea verifica chiar şi cele mai recente fotografii din satelit ale porturilor ruseşti, dar nu avea acces la planurile de acţiune ale unei misiuni antidrog în America de Sud. Analiştii CIA puteau accesa istoricul unor asasini cunoscuţi, dar nu aveau acces la codurile de lansare a rachetelor, rezervate pentru preşedinte.
Tehnicienii Sys-Sec nu dispuneau, evident, de acces liber la informaţiile din banca de date, dar erau răspunzători de siguranţa ei. Ca toate marile baze de date — de la companii de asigurări la universităţi — facilitatea NSA se afla permanent sub tirul hackerilor, atraşi de secretele ascunse dincolo de poarta de acces. Numai că programatorii NSA erau cei mai buni din lume. Nimeni nu reuşise nici măcar să se apropie de banca de date — iar NSA nu avea motiv să creadă că va izbuti cineva vreodată.

În interiorul laboratorului Sys-Sec, Chartrukian cântărea posibilitatea de a pleca de acolo. Necazurile cu TRANSLTR însemnau necazuri cu banca de date, iar nepăsarea lui Strathmore era uluitoare.
Toată lumea ştia că TRANSLTR şi principala bază de date NSA erau indisolubil legate una de alta. Odată spart, fiecare cod nou era expulzat din Crypto prin intermediul a 450 de metri de fibră optică, spre banca de date NSA pentru stocare. Preţioasa facilitate de stocare dispunea doar de câteva puncte de intrare — iar TRANSLTR era unul dintre acestea. În atari circumstanţe, Mănuşa trebuia să joace rolul paznicului intransigent de la uşă. Iar Strathmore îl fentase.
Chartrukian îşi simţea bătăile inimii în gât. „TRANSLTR munceşte de optsprezece ore!” Un virus de computer în TRANSLTR care după aceea să alerge liber prin măruntaiele NSA însemna mult prea mult.
— Trebuie să fac un raport, îşi zise el cu voce tare.
Chartrukian ştia că într-o situaţie ca asta nu putea apela decât la o singură persoană: şeful tehnicienilor Sys-Sec, geniul computerelor, cel care construise Mănuşa, un individ extrem de irascibil şi care cântărea pe puţin 200 de kilograme. Porecla lui era Jabba. Era un soi de zeu al NSA — alergând prin culoarele Agenţiei, stingând din faşă incendiile posibile şi blestemând tâmpeniile produse de ignoranţi. Chartrukian ştia prea bine că, la auzul veştii că Strathmore scurtcircuitase Mănuşa, Jabba avea să dezlănţuie toate furiile iadului. „Asta e”, îşi zise el. „Eu am o treabă de făcut.” Apucă telefonul şi formă numărul telefonului mobil pe care Jabba îl purta în permanenţă cu el.


Capitolul 45

David Becker se plimba la nimereală pe Avenida del Cid, încercând să îşi pună ordine în gânduri. Pe pavajul trotuarului umbrele se jucau tăcute. Nu reuşise să elimine efectul băuturii. În acel moment nu putea să se concentreze asupra nici unui moment al vieţii lui. Gândurile i se îndreptară spre Susan, întrebându-se dacă ea apucase să asculte mesajul lui telefonic.
Un autobuz de tranzitare a oraşului se opri în faţa lui, cu un scârţâit. Becker privi spre el. Uşile autobuzului se întredeschiseră, dar nimeni nu coborî. Motorul diesel prinse din nou viaţă, însă exact în clipa în care maşina porni din loc, dintr-un bar din susul străzii, se iviră trei adolescenţi care o luară la goană după mijlocul de transport, ţipând şi făcând semne disperate cu mâinile.
La treizeci de metri în spatele lor, Becker se holbă nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Privirea i se concentră brusc, însă ceea ce vedea părea imposibil. Reprezenta o şansă de unu la un milion.
„Am halucinaţii.”
Însă când uşile autobuzului se deschiseră, puştii se îngrămădiră să urce. Atunci Becker o văzu din nou. De această dată era sigur. Văzuse fata, clar luminată de un felinar de stradă.
Pasagerii se căţărară în autobuz şi motorul acestuia începu iarăşi să ambaleze. Becker se trezi brusc că o ia la goană, cu acea imagine bizară întipărită pe retină — ruj negru, machiaj strident la ochi şi părul... aranjat drept în sus, în trei părţi distincte. Roşu, alb şi albastru.
În vreme ce maşina se puse în mişcare, Becker sprinta pe mijlocul străzii, într-un nor de fum puturos lăsat în urmă de motor.
— Espera! strigă el, alergând în spatele autobuzului.
Pantofii lui muşcau din pavaj. Cu toate astea, agilitatea lui obişnuită nu-l ajuta; se simţea complet dezechilibrat. Creierul avea probleme în coordonarea picioarelor. Înjură barmanul şi diferenţa de fus orar.
Autobuzul făcea parte din parcul vechi de autovehicule al Sevillei. Din fericire pentru Becker, treapta întâi de viteză însemna un lung şi imens chin pentru motor, mai ales că strada urca. Becker simţi că distanţa se reduce. Ştia că trebuie să-l prindă din urmă înainte ca autobuzul să ajungă în vârful dealului.
Cele două ţevi de eşapament scoaseră un nou nor gros de fum când şoferul pregăti maneta pentru trecerea în treapta a doua de viteză. Becker se luptă cu el însuşi să alerge mai repede. Când ajunse în spatele barei de protecţie, o luă în dreapta şi goni paralel cu autobuzul. Putea vedea uşile din spate — ca la toate mijloacele de transport din Sevilla, acestea erau larg-deschise. Un mijloc ieftin de a asigura aer condiţionat pasagerilor.
Becker îşi fixă privirea pe deschizătură şi nu luă în seamă senzaţia de arsură din picioare. Cauciucurile din spate erau lângă el, ajungându-i până la umeri. Cu fiecare secundă se roteau tot mai repede. Becker se aruncă asupra uşii, rată minerul si aproape că îşi pierdu echilibrul. Împinse şi mai tare în picioare. Sub autobuz, diferenţialul scârţâi când şoferul împinse maneta în treapta superioară de viteză.
„Schimbă viteza! Nu voi reuşi!”
Însă autobuzul încetini uşor, chiar în clipa în care angrenajele se depărtară pentru schimbul de viteză. Becker se întinse. Motorul cuplă din nou exact în fracţiunea de secundă în care degetele lui prinseră minerul uşii. Simţi cum i se smulge umărul, dar impulsul motorului îl aruncă înăuntru.

David Becker se prăbuşi dincolo de uşă. Asfaltul rula cu viteză la doar câţiva centimetri de el. Era din nou lucid. Picioarele şi umărul îl dureau îngrozitor. Clătinându-se, se ridică, se echilibra şi păşi în autobuzul întunecos. Văzu în mulţimea de siluete, la doar câteva locuri distanţă, trei coafuri distincte.
„Roşu, alb şi albastru! Am reuşit!”
Mintea lui se umplu cu imagini ale inelului, ale reactorului Learjet 60 şi, mai presus de toate, ale lui Susan.
Autobuzul trecu pe sub un felinar exact când Becker ajunse în dreptul fetei, întrebându-se cum s-o abordeze. Chipul punkistei se lumină pentru o secundă.
Becker se holbă îngrozit. Machiajul de pe faţă ascundea o barbă ca o mirişte. Nu era o fată, ci un tânăr. Purta un mic cal de argint înfipt în buza superioară, o haină de piele neagră şi n-avea tricou sau cămaşă.
— Ce mama dracului mai vrei şi tu? întrebă individul, cu voce răguşită.
Avea accent de new-yorkez.
Simţind cum se prăbuşeşte întregul univers, Becker privi spre pasagerii care se uitau ţintă la el. Erau cu toţii punkişti. Cel puţin jumătate dintre ei aveau părul în trei culori, roşu, alb şi albastru.
— Siéntate! urlă şoferul.
Becker era prea ameţit ca să mai audă.
— Siéntate! strigă din nou şoferul. Stai jos!
Se întoarse încet spre chipul care îl privea mânios din oglinda retrovizoare. Însă şoferul aşteptase prea mult.
Supărat, acesta apăsă cu putere frânele. Becker simţi că îşi pierde orice punct de sprijin. Se întinse după un loc în spate, dar rată. Pentru o clipă se pomeni în aer. Apoi ateriză cu greutate pe podeaua dură a autobuzului.
Pe Avenida del Cid, o siluetă ieşi din umbră. Îşi ajustă ochelarii cu ramă de metal şi se zgâi după autobuzul care se depărta. David Becker evadase, dar nu pentru mult timp. Dintre toate autobuzele din Sevilla în care putea să urce, domnul Becker îl alesese tocmai pe infamul număr 27.
Autobuzul 27 avea o singură destinaţie.


Capitolul 46

Phil Chartrukian trânti receptorul. Numărul lui Jabba suna ocupat. Jabba nu suferea apelul în aşteptare, considerându-l o şmecherie introdusă de AT&T doar pentru creşterea profiturilor prin conectarea tuturor apelurilor; simpla frază „sunt pe o altă linie, vă sun eu imediat” aducea milioane de dolari anual companiilor telefonice. Refuzul lui Jabba de a accepta apelul în aşteptare reprezenta modul lui personal de a protesta faţă de faptul că NSA îl obliga să ducă cu el oriunde un telefon mobil pe care să poată fi apelat în caz de urgenţă.
Chartrukian se întoarse şi privi spre încăperea pustie din Crypto. Zgomotul generatoarelor de dedesubt părea mai puternic cu fiecare minut. Îşi dădu seama că nu mai are timp. Ştia că trebuia să plece, dar zgomotele tot mai puternice îi spuneau un singur lucru: „Acţionează mai întâi şi explică după aceea.”
În lumea cu imensă miză a securităţii computerelor, minutele însemnau adesea diferenţa dintre salvarea unui sistem şi pierderea lui definitivă. Rareori se găsea timpul necesar pentru a explica o procedură defensivă înainte de a trece la acţiune. Tehnicienii Sys-Sec erau plătiţi pentru experienţa lor tehnică... şi pentru instinctul lor.
„Acţionează mai întâi şi explică după aceea.” Chartrukian ştia ce avea de făcut. Mai ştia şi că, după ce lucrurile se vor fi calmat, avea fie să devină un erou NSA, fie să îngroaşe rândurile şomerilor.
Marele computer de decodificare avea un virus. Era sigur de asta. Avea la dispoziţie o singură procedură adecvată. Închiderea computerului.
Chartrukian ştia că existau doar două căi de închidere a maşinii. Una era reprezentată de terminalul privat al comandantului, încuiat în biroul acestuia şi deci imposibil de abordat. Cealaltă era închiderea manuală a comutatorului principal aflat pe unul dintre nivelurile de sub podeaua Crypto.
Chartrukian îşi înghiţi nodul care i se pusese în gât. Ura acele subniveluri. Fusese acolo o singură dată, în timpul antrenamentelor. Lumea de jos părea extraterestră, cu labirinturile ei lungi de pasarele, cu conductele de freon şi cu o prăpastie ameţitoare de patruzeci de metri până la sursele de putere de la bază...
Era ultimul loc în care avea chef să se ducă, iar Strathmore era ultima persoană din lume peste al cărei cuvânt să treacă, însă datoria era datorie. „O să-mi mulţumească mâine”, îşi zise el, întrebându-se dacă avea dreptate.
Inspirând adânc, Chartrukian deschise fişetul masiv de metal al şefului tehnicienilor. Pe un raft plin cu componente de computer, ascunsă în spatele unui concentrator media şi al unui tester LAN, se găsea o cană mare de metal. Fără a atinge marginea cănii, Chartrukian introduse mâna înăuntru şi scoase o cheie franceză.
— E uimitor, mormăi el, cât de multe lucruri despre securitate nu cunosc ofiţerii Sys-Sec.


Capitolul 47

— Un cod de un miliard de dolari? se minună Midge, întorcându-se împreună cu Brinkerhoff în biroul acestuia. Asta-i bună!
— Jur că aşa e, se apără el.
Ea îl privi ameninţătoare:
— Sper că nu e vreo şmecherie, ca să mă faci să-mi dau jos rochia.
— Midge, eu niciodată n-aş... rosti el ultragiat.
— Cunosc, Chad. Nu-mi mai aminti.
Treizeci de secunde mai târziu, Midge şedea pe scaunul lui Brinkerhoff şi studia raportul Crypto.
— Vezi, zise el, aplecându-se peste ea şi arătându-i cifra buclucaşă, CPP-ul ăsta? Un miliard de dolari!
Midge chicoti.
— Chiar pare o cifră un pic deplasată, nu?
— Mda. Brinkerhoff gemu. Doar un pic.
— Pare o împărţire cu zero.
— O ce?
— O împărţire cu zero, repetă ea, cercetând restul datelor. CPP e calculat ca raport — cheltuieli totale împărţite la număr de decriptări.
— Bineînţeles.
Brinkerhoff dădu mecanic din cap şi încercă să se holbeze în decolteul femeii.
— Când numitorul este zero, se apucă Midge să îi explice, rezultatul este plus sau minus infinit. Computerele urăsc infinităţile, aşa că tipăresc şiruri de nouă cifre. Arătă spre o altă coloană. Vezi asta?
— Da.
Brinkerhoff se concentră la loc asupra hârtiei.
— Este producţia brută pe ziua de astăzi. Ia priveşte la numărul de decriptări.
Brinkerhoff urmări supus degetul ei, de-a lungul coloanei.

„NUMĂR DE DECRIPTĂRI = 0”

Midge bătu cu degetul în cifră:
— Exact cum am bănuit. Împărţire la zero.
Brinkerhoff îşi arcui sprâncenele:
— Deci totul e în regulă?
Midge înălţă din umeri:
— Asta înseamnă că astăzi nu s-au spart coduri. Probabil că TRANSLTR a luat o pauză.
— O pauză?
Brinkerhoff păru a avea dubii. Stătuse alături de director suficient de mult ca să ştie că „pauzele” nu făceau parte din repertoriul lui preferat de muncă, mai ales când era vorba de TRANSLTR. Fontaine plătise 2 miliarde de dolari pe mamutul spărgător de coduri şi voia să scoată cât mai mult din investiţia făcută. Fiecare secundă în care TRANSLTR stătea însemna bani aruncaţi pe apa sâmbetei.
— Ah... Midge? rosti Brinkerhoff. TRANSLTR nu face pauze. Rulează zi şi noapte. Ştii prea bine şi tu asta.
Ea înălţă din umeri:
— Poate că Strathmore nu a avut chef aseară să pregătească meniul de week-end. Probabil că ştia de faptul că Fontaine nu e aici şi s-a făcut nevăzut mai devreme, ca să plece la pescuit.
— Fii serioasă, Midge, o admonestă el, uitându-se dezgustat la ea. Lasă-l pe individ în pace.
Nu mai era un secret pentru nimeni că Midge nu-l putea suferi pe Strathmore. Acesta încercase o manevră extrem de vicleană rescriind Skipjack, dar fusese prins. În ciuda intenţiilor curajoase ale lui Strathmore, NSA fusese cea care plătise scump oalele sparte. EFF prinsese noi puteri, Fontaine îşi pierduse credibilitatea în faţa Congresului şi, ceea ce era cel mai rău, agenţia îşi pierduse o bună parte din anonimat. Astfel ajunseseră brusc gospodinele din Minnesota să apeleze la America Online şi Prodigy cu plângeri legate de faptul că NSA le citea e-mail-ul — ca şi cum NSA ar fi dat vreun ban pe reţetele lor secrete de dulceţuri.
Manevra lui Strathmore costase NSA, iar Midge se simţea responsabilă — nu pentru că ar fi putut anticipa cascadoria comandantului, ci pentru că, la urma urmei, avusese loc o acţiune neautorizată, fără ştirea directorului Fontaine, al cărui spate Midge era plătită să îl acopere. Atitudinea lui Fontaine de a se spăla pe mâini îl făcuse susceptibil în ochii altora şi o enervase pe Midge. Însă directorul învăţase de mult să se dea la o parte şi să îi lase pe deştepţi să se descurce singuri. Aceasta fusese atitudinea lui şi în cazul Trevor Strathmore.
— Midge, tu ştii prea bine că Strathmore nu e genul care să facă aşa ceva, îi zise Brinkerhoff. Exploatează TRANSLTR ca un nebun.
Midge dădu din cap. În sufletul ei simţea că era o absurditate să îl acuze pe Strathmore de delăsare. Comandantul era la fel de devotat ca şi ei — până la moarte. Socotea toate relele lumii ca pe o cruce pe care trebuie s-o poarte de unul singur. Skipjack fusese un plan născocit de mintea lui Strathmore — o tentativă îndrăzneaţă de a schimba lumea. Din nefericire, ca în multe alte cauze nobile, cruciada se terminase cu o crucificare.
— Bine, admise ea, poate că sunt un pic aspră.
— Un pic? se miră Brinkerhoff. Pe Strathmore îl aşteaptă o coadă de fişiere lungă de un kilometru. N-are cum să lase TRANSLTR să şomeze un week-end întreg.
— Bine, bine, oftă Midge. Greşeala mea. Se-ncruntă întrebându-se de ce TRANSLTR nu spărsese nici un cod toată ziua. Lasă-mă să verific ceva, continuă ea, după care începu să răsfoiască raportul. Găsi ce căuta şi cercetă cifrele. După o clipă, dădu din cap. Ai dreptate, Chad. TRANSLTR merge la viteză maximă. Nivelul consumabilelor este chiar puţin peste limita superioară, de azi-noapte s-au consumat peste o jumătate de milion de kilowaţi/oră.
— Şi asta ce înseamnă?
Midge era nedumerită:
— Nu prea ştiu. E ciudat.
— Vrei să rulezi datele din nou?
Ea îl privi dezaprobator. Existau două lucruri pe care nimeni nu le punea la îndoială în legătură cu Midge Milken. Unul privea datele furnizate de ea. Brinkerhoff aşteptă cât timp Midge studie cifrele.
— Hm, mormăi ea în cele din urmă. Statisticile de ieri arată perfect: 237 de coduri sparte. CPP — 874 $. Timp mediu per cod, puţin peste şase minute. Nivelul consumabilelor — la medie. Ultimul cod care a intrat în TRANSLTR...
Se opri brusc.
— Ce e?
— Ce bizar! zise ea. Ultimul fişier din jurnalul pe ziua de ieri a rulat la ora 23.37.
— Şi?
— Şi TRANSLTR sparge coduri cam la fiecare şase minute. De obicei ultimul fişier al unei zile rulează în preajma miezului nopţii. Nu arată ca...
Midge se opri brusc şi căscă gura.
Brinkerhoff sări ca ars:
— Ce e??
Midge se holba la foaia de hârtie şi nu-i venea să creadă.
— Fişierul ăsta... Cel care a intrat în TRANSLTR azi-noapte...
— Ce-i cu el?
— N-a fost spart încă. A intrat la procesare la 23.37.08 — dar nu apare pe listă momentul decriptării. Midge răsfoi furioasă hârtiile. Nici ieri şi nici azi!
Brinkerhoff dădu din umeri:
— Poate că tipii ăia rulează un diagnostic dur.
Midge clătină din cap:
— O duritate de optsprezece ore? Făcu o pauză. Puţin probabil. În plus, jurnalul de aşteptare spune că e vorba despre un fişier din afară. Ar trebui să-l sunăm pe Strathmore.
— Acasă? Brinkerhoff înghiţi în sec. Într-o seară de sâmbătă?
— Nu, răspunse Midge. După cum îl cunosc eu pe Strathmore, probabil că acum tocmai se ocupă de chestia asta. Pun pariu pe cât vrei că e aici. O simt eu. Instinctul lui Midge erau celălalt lucru asupra căruia nimeni nu avea nici o îndoială. Hai, rosti ea, ridicându-se. Să vedem dacă am dreptate.

Brinkerhoff o urmă în biroul ei, unde femeia se aşeză şi începu să lucreze la tastele Fratelui cel Mare ca un maestru organist.
Apoi se uită în sus la şirul de monitoare video de pe perete, pe ale căror ecrane se puteau vedea imagini din toate cotloanele NSA.
— Ai de gând să arunci o privire prin Crypto? întrebă el nervos.
— Nţţ, replică Midge. Aş vrea eu să pot, dar Crypto e tărâm sfânt. Nu are video. Nu are sunet. Nu are nimic. Ordinele lui Strathmore. Nu dispun decât de statistici şi de chestii de bază despre TRANSLTR. Avem noroc dacă găsim şi aşa ceva. Strathmore a vrut izolare totală, dar Fontaine a insistat ca măcar chestiile de bază să rămână accesibile.
Brinkerhoff părea nedumerit:
— Crypto nu are camere video?
— De ce? întrebă ea, fără a-şi lua privirea de pe monitor. Tu şi Carmen căutaţi un loc mai intim?
Brinkerhoff mormăi ceva imposibil de auzit.
Midge apăsă pe alte taste.
— Mă uit peste jurnalul ascensorului lui Strathmore. Studie monitorul o clipă, apoi bătu cu pumnul în masă. E acolo, zise ea cu hotărâre. E în Crypto chiar acum. Ia uită-te aici, dacă tot vorbim despre program de lucru prelungit — a intrat ieri dis-de-dimineaţă şi de atunci ascensorul lui nu s-a mişcat din loc. Nu există nici un indiciu că ar fi ieşit cu cartela magnetică pe intrarea principală. Aşadar e limpede că e acolo.
Brinkerhoff scoase un oftat de uşurare:
— Deci, dacă Strathmore e acolo, atunci totul e în regulă, nu?
Midge medită o clipă:
— Poate că da, rosti ea în cele din urmă.
— Poate?
— Ar trebui să-l sunăm şi să ne asigurăm.
Brinkerhoff gemu:
— Midge, e director adjunct. Sunt sigur că are totul sub control. Hai să nu suflăm şi-n iaurt.
— Oh, fii serios, Chad, şi lasă copilăriile. Nu ne facem decât datoria. Avem o problemă cu datele statistice şi încercăm să-i dăm de capăt. În plus, adăugă ea, mi-ar plăcea să-i amintesc lui Strathmore că Fratele cel Mare stă de veghe. Să-l fac să se gândească de două ori înainte de a mai concepe vreo cascadorie nesăbuită prin care să salveze lumea.
Midge apucă telefonul şi începu să formeze un număr.
Brinkerhoff părea neliniştit:
— Chiar crezi că ar trebui să îl deranjezi?
— Nu-l deranjez eu, zise ea, dându-i receptorul lui Brinkerhoff. Tu o s-o faci.


Capitolul 48

— Ce? izbucni Midge, nevenindu-i să creadă. Strathmore pretinde că datele noastre sunt eronate?
Brinkerhoff dădu din cap şi închise telefonul.
— Strathmore neagă că TRANSLTR stă înţepenit la un fişier de optsprezece ore?
— A fost foarte politicos în privinţa chestiunii ăsteia, replică el radios, mulţumit că supravieţuise apelului telefonic. M-a asigurat că TRANSLTR merge ca uns. A spus că sparge coduri la fiecare şase minute. Mi-a mulţumit că l-am sunat pentru verificare.
— Minte, plesni Midge. De doi ani citesc statistici pentru Crypto. Datele n-au fost niciodată greşite.
— Există un început pentru orice, rosti Brinkerhoff pe ton neutru. Ea îi aruncă o privire dezaprobatoare:
— Rulez toate datele de două ori.
— Ei... ştii ce se spune despre computere. Când o dau în bară, cel puţin o fac în stil mare.
Midge se răsuci cu faţa spre el:
— Nu e de joacă, Chad! Directorul adjunct de operaţiuni tocmai a minţit cu ochii închişi. Vreau să aflu de ce!
Brinkerhoff îşi dori brusc să n-o fi chemat înapoi. Apelul către Strathmore o întărâtase. De când cu dezastrul Skipjack, Midge căpătase o bizară abilitate de a trece instantaneu de la statutul de amic la cel de duşman, de fiecare dată când avea sentimentul că se petrece ceva ciudat în jur. Iar atunci, nimic n-o mai putea opri până ce nu lămurea problema.
— Midge, este posibil ca datele noastre să fie greşite, căută Brinkerhoff să o calmeze. Adică, gândeşte-te puţin — un fişier care să blocheze TRANSLTR timp de optsprezece ore? Nu s-a mai auzit de aşa ceva. Du-te acasă! S-a făcut târziu.
Ea îl privi urât şi aruncă raportul pe birou:
— Eu am încredere în date. Instinctul îmi spune că sunt bune. Brinkerhoff se încruntă. Nici măcar directorul nu mai punea la îndoială instinctele lui Midge Milken — femeia îşi crease enervantul obicei de a avea întotdeauna dreptate.
— Ceva se întâmplă, declară ea sentenţios. Iar eu am de gând să aflu despre ce e vorba.


Capitolul 49

Becker abia reuşi să se ridice de pe podea şi să se prăbuşească pe un loc gol.
— Bună mutare, cap sec!
Puştiul cu trei creste se uită dezaprobator la el. Becker miji ochii în lumina chioară. Era tipul pe care îl urmărise în autobuz. Cercetă cu un presentiment urât marea de coafuri tricolore în roşu, alb şi albastru.
— Care-i poanta cu părul? întrebă el, arătând spre ceilalţi. Totul e...
— Roşu, alb şi albastru?
Becker dădu din cap, evitând să se holbeze la buza superioară perforată şi infectată a băiatului.
— Judas Taboo, rosti acesta cu un aer de superioritate.
Becker se uită uluit la el.
Punkistul scuipă pe coridorul dintre scaune, evident dezgustat de ignoranţa lui:
— Judas Taboo? Cel mai mare punkist de la Sid Vicious încoace? Şi-a zburat creierii exact acum un an. Azi e aniversarea.
Becker dădu uşor din cap, nevăzând legătura.
— În ziua în care a spălat putina, Taboo şi-a făcut părul aşa. Puştiul scuipă din nou. Astăzi orice fan pe bune are părul roşu, alb şi albastru.
Becker nu zise nimic câteva clipe. Încet, ca şi cum ar fi fost înţepat cu un tranchilizant, se întoarse cu faţa spre şofer. Inspectă cu privirea adunătura din autobuz. Cei mai mulţi tineri se holbau la el. „Azi orice fan pe bune are părul roşu, alb şi albastru.”
Întinse mâna şi trase cordonul de alertare a şoferului. Sosise timpul să coboare. Trase din nou. Nu se întâmplă nimic. Trase a treia oară, cu mai multă putere. Nimic.
— Pe cursa 27 le deconectează. Puştiul mai aruncă un scuipat. Aşa că ne doare-n cot de ele.
Becker se răsuci:
— Vrei să spui că nu pot să cobor?
Puştiul râse:
— Nu pân’ la capu’ drumului.

Cinci minute mai târziu, autobuzul se târa de-a lungul unui drum rural neluminat. Becker se întoarse spre puştiul din spatele lui.
— Oare chestia asta mai şi opreşte?
Băiatul dădu din cap:
— Încă vreo câţiva kilometri.
— Unde mergem?
Tânărul zâmbi larg:
— Adică nu ştii?
Becker înălţă din umeri.
Puştiul începu să râdă isteric:
— Oh, rahat! O să-ţi placă la nebunie.


Capitolul 50

La câţiva paşi de carcasa TRANSLTR, Phil Chartrukian stătea deasupra unui înscris alb pe podeaua Crypto.

„SUBNIVELURI CRYPTO NUMAI PERSONAL AUTORIZAT”

Ştia că el nu făcea parte din personalul autorizat. Aruncă o privire spre biroul lui Strathmore. Draperiile erau încă trase. Chartrukian o văzuse pe Susan Fletcher îndreptându-se spre baie, aşa că femeia nu constituia o problemă. Singurul semn de întrebare era reprezentat de Hale. Privi spre Node 3, întrebându-se dacă criptograful îl urmărea.
— Dă-l dracu’, mormăi el.
Conturul unei trape în podea era abia vizibil sub picioarele lui. Chartrukian ascunse în podul palmei cheia pe care tocmai o luase din laboratorul Sys-Sec.
Îngenunche, potrivi cheia în locaşul din podea şi o răsuci. Broasca de dedesubt scoase un geamăt. După aceea, Chartrukian deşurubă zăvorul mare extern în formă de fluture şi eliberă trapa. Aruncând din nou o privire peste umăr, se aplecă şi trase. Placa era mică, de doar un metru pătrat, dar extrem de grea. Când în sfârşit se deschise, tehnicianul se trase repede înapoi.
Un şuvoi de aer fierbinte îl izbi drept în faţă. Aerul era încărcat cu particule înţepătoare de freon. Prin deschizătură ţâşniră fuioare de abur, iluminate de becurile roşii utilitare de dedesubt. Zumzetul îndepărtat al generatoarelor deveni un huruit. Chartrukian se ridică şi aruncă o privire prin deschizătură. Părea mai degrabă o intrare spre iad decât spre zona de service a unui computer. O scară îngustă făcea legătura cu o platformă sub podea. Dincolo de aceasta existau scări, dar tot ce putea zări Chartrukian era o ceaţă roşie, învârtoşată.

Greg Hale stătea în spatele geamului unidirecţional din Node 3. Privi cum Chartrukian începe să coboare scara spre nivelurile inferioare. De unde se afla el, capul tehnicianului Sys-Sec părea desprins de restul trupului şi lăsat de izbelişte pe podeaua Crypto. După aceea, încet, capul dispăru în ceaţa roşie.
— Îndrăzneaţă mişcare, murmură Hale.
Ştia unde se duce Chartrukian. Închiderea manuală de urgenţă a mamutului reprezenta o acţiune logică, dacă tehnicianul era convins că TRANSLTR avea un virus. Din nefericire, era şi o metodă sigură de a umple încăperea cu personal Sys-Sec în zece minute. Acţiunile de urgenţă activau semnalele de avertizare din panoul central de comandă. Iar o investigaţie Sys-Sec în Crypto însemna ceva ce Hale nu-şi putea permite. Ieşi din Node 3 şi porni spre trapa din podea. Chartrukian trebuia oprit.


Capitolul 51

Jabba semăna cu un mormoloc uriaş. Ca şi personajul cinematografic care-i inspirase porecla, omul era un ovoid chel. În calitatea lui de înger păzitor al tuturor sistemelor computerizate din NSA, Jabba înnebunea toate departamentele cu crezul lui conform căruia prevenirea era cel mai bun medicament. Sub domnia lui Jabba, nici un computer din NSA nu fusese vreodată infectat, iar omul intenţiona ca lucrurile să rămână aşa.
Cuibul lui era reprezentat de o staţie de lucru înălţată pe un piedestal, la nivelul subsolului NSA, de unde Jabba trona peste ultrasecreta bază de date a Agenţiei. Individul îşi petrecea acolo cea mai mare parte a timpului pentru că acesta era punctul vulnerabil în care un virus ar fi produs cele mai mari stricăciuni. Deocamdată însă, Jabba luase o pauză şi se delecta cu un calzone cu ardei iute în cantina NSA. Telefonul lui mobil sună exact în clipa în care se pregătea să înfulece a treia porţie de mâncare.
— Dă-i drumul, zise el, înecându-se cu o bucată de calzone.
— Jabba, susură o voce de femeie de la celălalt capăt al firului. Aici e Midge.
— Regina datelor! izbucni uriaşul. Pentru el, Midge Milken fusese mereu un punct sensibil. Femeia era isteaţă, şi totodată singura care flirtase vreodată cu el. Ce naiba mai faci?
— Nu mă plâng.
Jabba se şterse la gură.
— Eşti la post?
— Da.
— Ai chef de un calzone cu mine?
— Mi-ar plăcea, Jabba, dar am grijă de silueta mea.
— Zău? se prefăcu el mirat. Te superi dacă vin şi eu să am grijă de trupul tău?
— Eşti rău.
— Habar n-ai tu...
— Mă bucur că te-am prins, i-o tăie ea. Am nevoie de un sfat. El luă o gură de sos.
— Zi.
— S-ar putea să nu fie nimic, însă statisticile despre Crypto arată ceva ciudat. Speram că mă poţi ilumina tu cumva.
— Ce ai?
Jabba luă o nouă înghiţitură.
— Am un raport care spune că TRANSLTR rulează acelaşi fişier de optsprezece ore şi nu l-a spart încă.
De surprindere, Jabba scăpă sos peste calzone.
— Ce?
— Vreo idee?
El se apucă să şteargă sosul de pe mâncare cu un şerveţel.
— Ce raport mai e şi ăsta?
— Raportul de producţie. Chestii primare de analiză de costuri.
Midge îi explică pe scurt ce descoperise ea împreună cu Brinkerhoff.
— L-ai sunat pe Strathmore?
— Da. A zis că totul în Crypto este în regulă. Că TRANSLTR rulează cu toate pânzele sus şi că datele noastre sunt eronate.
Jabba îşi încreţi fruntea-i bombată:
— Deci, care-i problema? Raportul tău e greşit. Midge nu-i răspunse, însă Jabba simţi că nu e de acord cu explicaţia. Se încruntă. Nu crezi că raportul tău e greşit?
— Nu cred.
— Deci eşti de părere că Strathmore minte?
— Nu e vorba de aşa ceva, zise Midge cu diplomaţie, ştiind că păşeşte pe teren minat. Doar că statisticile mele n-au fost niciodată eronate până acum. Mi-am spus că ar fi bine să mai obţin încă o părere.
— Ei bine, rosti Jabba, urăsc să fiu eu cel care îţi spune asta, dar datele tale sunt greşite.
— Asta crezi tu?
— Aş paria pe slujba mea. Jabba luă o nouă îmbucătură imensă de calzone şi continuă cu gura plină: Trei ore a fost timpul maxim de rezistenţă a unui fişier în TRANSLTR. Iar aici includ diagnostice, teste de suprasarcină, totul. Singurul lucru care l-ar putea menţine în rulare continuă timp de optsprezece ore este de natură virală. Nimic altceva n-ar reuşi.
— Virală?
— Mda, un soi de ciclu redundant. Ceva care a intrat în procesoare, a creat o buclă şi practic a blocat totul.
— Ei bine, reluă ea, Strathmore se află în Crypto de exact treizeci şi şase de ore. Dacă se luptă cu un virus?
Jabba izbucni în râs:
— Strathmore e acolo de treizeci şi şase de ore? Bietul de el! Nevasta i-a zis, probabil, să nu vină acasă. Am auzit că îi dă papucii.
Midge se gândi o clipă. Auzise şi ea aceeaşi poveste. Se întrebă dacă nu cumva devenise paranoică.
— Midge, şuieră Jabba în receptor, luând o nouă gură de sos, dacă jucăria lui Strathmore ar fi prins un virus, tipul m-ar fi sunat. Strathmore e isteţ, dar e tămâie la viruşi. Nu ştie decât despre TRANSLTR. La primul semn de alarmă ar fi apăsat pe butonul de panică, iar pe aici asta înseamnă doar eu. Jabba supse un fir lung de mozzarela. În plus, este imposibil ca TRANSLTR să fi fost penetrat de un virus. Mănuşa este cel mai bun set de filtre pe care l-am scris vreodată. Nimic nu trece de ea.
Se lăsă tăcerea. Într-un târziu, Midge oftă:
— Alte posibilităţi?
— Da. Datele tale sunt prăjite.
— Ai mai spus asta.
— Exact.
Midge se încruntă:
— Nu ţi-a trecut pe la urechi nimic? Nimic, nimic?
Jabba râse din nou:
— Midge... ascultă-mă bine. Skipjack a fost o porcărie. Strathmore a dat-o în bară. Treci mai departe — chestia aia s-a terminat. Se lăsă din nou tăcerea, iar Jabba îşi dădu seama că mersese prea departe. Îmi cer scuze, Midge. Ştiu că povestea aia te-a aprins rău de tot. Strathmore a greşit. Ştiu ce crezi despre el.
— Asta n-are nimic de-a face cu Skipjack, rosti ea cu hotărâre. „Da, sigur”, îi răspunse el în gând.
Cu voce tare, însă, rosti:
— Ascultă, Midge, mie Strathmore mi-e complet indiferent. Adică tipul e criptograf. Toţi ăştia sunt nişte ticăloşi înfumuraţi şi egoişti. Mereu au nevoie de date. Fiecare blestemat de fişier este cel care ar putea salva omenirea.
— Şi unde baţi?
Jabba oftă:
— Nu spun decât că Strathmore e un psihopat ca şi ceilalţi de acolo. Însă ştiu că iubeşte TRANSLTR mai mult decât pe amărâta aia de nevastă a lui. Dacă ar fi fost o problemă, m-ar fi sunat.
Midge nu îi răspunse o bucată de vreme. Într-un târziu, scoase un oftat ezitând:
— Deci tu zici că datele mele sunt bune de aruncat la gunoi? Jabba chicoti:
— Se aude pe undeva vreun ecou?
Ea izbucni în râs:
— Ascultă, Midge. Lasă-mi o comandă de lucru. Vin acolo luni dimineaţă şi-ţi verific maşinăria. Între timp, şterge-o naibii de aici. E sâmbătă seara. Du-te să faci sex sau altceva.
Ea oftă:
— Încerc, Jabba. Crede-mă că încerc.


Capitolul 52

Clubul Embrujo — Vrăjitorul — se găsea la periferie, la capătul liniei de autobuz 27. Semănând mai degrabă a fortăreaţă decât a club de dans, clădirea era înconjurată din toate părţile de ziduri înalte, pe care fuseseră înfipte resturi ascuţite de sticle de bere — o măsură barbară de securitate, prin care oricine încerca să intre ilegal îşi lăsa în urmă bucăţi bune de carne sângerândă.
Pe drum, Becker se resemnase cu ideea că eşuase. Venise vremea să-l sune pe Strathmore şi să-i dea vestea proastă — căutarea devenise lipsită de orice speranţă. El făcuse tot ce-i stătuse în puteri; acum era timpul să se întoarcă acasă.
Privind însă la mulţimea de admiratori care se înghesuia la intrarea clubului, rămase descumpănit, căci nu mai era aşa de sigur că propria conştiinţă l-ar fi lăsat să abandoneze căutarea. Se uita la cea mai mare mulţime de punkişti pe care o văzuse vreodată; pretutindeni se vedeau creste colorate în roşu, alb şi albastru.
Becker oftă şi îşi cântări opţiunile. Cercetă mulţimea şi înălţă din umeri. „Unde altundeva ar putea fi ea sâmbătă seara?” Blestemându-şi norocul, coborî din autobuz.
Accesul către clubul Embrujo se făcea printr-un coridor îngust de piatră. Intrând, Becker se simţi imediat prins în mişcarea mulţimii de fani.
— Dă-te din drum, poponarule!
O formă umană lopătă pe lângă el, trăgându-i un cot în coaste.
— Drăguţă cravată, remarcă un individ.
— Ai chef să te f...?
O puştoaică se uită la el, arătând ca ieşită dintr-un film cu zombies.
Coridorul îngust şi întunecat se deschise brusc într-o cameră imensă din ciment care puţea a alcool şi sudoare. Scena era ireală — ca o grotă în care sute de trupuri se mişcau la unison. Se deplasau în sus şi în jos, cu mâinile lipite de trupuri, cu capetele bălăngănindu-se ca nişte protuberanţe lipsite de viaţă în vârful unor coloane înţepenite. Indivizi înnebuniţi apucau alţi indivizi de pe scenă şi îi aruncau peste marea de braţe. Trupurile erau împinse în sus şi în jos, ca nişte mingi umane. Deasupra capetelor, luminile stroboscopice transformau întreaga minunăţie într-un film de pe vremuri, fără sonor.
Pe peretele din spatele sălii, difuzoare de dimensiunea unei camionete trepidau atât de intens, încât nici cei mai înrăiţi dansatori nu se puteau apropia la mai puţin de zece metri.
Becker îşi astupă urechile şi scrută mulţimea. Oriunde îşi îndrepta privirea, nu zărea decât capete înspicate cu roşu, alb şi albastru. Trupurile stăteau atât de aproape unele de altele, încât nu se putea distinge cu ce anume erau îmbrăcate. Nu zări nici urmă de vreun steag britanic prin preajmă. Era clar că n-avea nici o şansă să intre în mulţime fără să fie călcat în picioare. Cineva de lângă el începu să vomite.
„Minunat”, gemu Becker în sinea lui. Porni înspre un hol pictat cu grafitti.
Holul se transformă într-un tunel îngust plin cu oglinzi, care la rândul lui se deschise către o terasă exterioară, presărată cu mese şi scaune. Terasa era împânzită de punkişti, însă pentru Becker ea semăna cu o poartă către rai — cerul de vară se întinse imens deasupra lui şi muzica se estompă brusc.
Ignorând privirile curioase, Becker pătrunse în mulţime. Îşi desfăcu nodul la cravată şi se prăbuşi pe un scaun, la cea mai apropiată masă neocupată. I se părea că trecuse o veşnicie de la apelul lui Strathmore din acea dimineaţă.
După ce se descotorosi de sticlele goale de bere de pe masă, îşi luă capul între palme. „Doar pentru câteva minute”, îşi propuse el.
La opt kilometri de el, bărbatul cu ochelari cu ramă de metal şedea pe locul din spate al unui taxi şi privea peisajul de ţară.
— Embrujo, rosti el morocănos, amintindu-i destinaţia şoferului. Acesta dădu din cap, privindu-şi curios clientul în oglinda retrovizoare.
— Embrujo, mormăi el pentru sine. O lume tot mai ciudată, în fiecare seară.


Capitolul 53

Tokugen Numataka stătea întins, gol, pe masa de masaj din biroul lui. Maseuza personală îi lucra meticulos muşchii gâtului. Femeia îşi propti palmele în carnea din jurul claviculelor şi coborî încet către prosopul care îi acoperea spatele. Mâinile ei coborâră mai jos... sub prosop. Numataka abia dacă observă manevra. Gândurile lui se îndreptau în altă parte. Aşteptase ca telefonul de pe linia particulară să sune. Nu sunase.
Se auzi o bătaie în uşă.
— Intră, rosti el gutural.
Maseuza îşi trase iute mâinile de sub prosop.
Operatoarea de la centrala telefonică intră în încăpere şi se înclină ceremonios.
— Onorate preşedinte?
— Vorbeşte.
Femeia se înclină a doua oară.
— Am discutat cu cei de la compania de telefoane. Apelul a venit dintr-o ţară cu codul de apel 1 — Statele Unite.
Numataka dădu din cap. Veştile erau bune. „Apelul venea din Statele Unite.” Zâmbi. „Deci era autentic.”
— De unde din Statele Unite? ceru el să afle.
— Se lucrează la asta, domnule.
— Foarte bine. Spune-mi când mai ai alte veşti.
Operatoarea se înclină din nou şi plecă.
Numataka îşi simţi muşchii relaxându-se. Ţara cu codul de apel 1. Erau cu adevărat veşti bune.


Capitolul 54

Susan Fletcher se plimbă nervoasă prin toaletă şi numără rar până la cincizeci. Simţi că mintea îi lua foc. „Încă puţin”, se încurajă ea. „Hale este North Dakota!”
Care erau oare planurile lui Hale? Avea el de gând să dezvăluie cheia de acces? Sau poate voia să vândă algoritmul din lăcomie? Susan nu-şi mai putea permite să aştepte. Sosise momentul. Trebuia să ajungă la Strathmore.
Întredeschise prudentă uşa şi aruncă o privire spre peretele reflectorizant din capătul îndepărtat al încăperii Crypto. Habar n-avea dacă Hale o urmărea. Trebuia să se strecoare iute spre biroul lui Strathmore. Bineînţeles, nu prea iute — nu îşi permitea să îi dea motive de bănuială lui Hale. Tocmai era pe punctul de a deschide larg uşa când auzi ceva. Voci. Voci de bărbaţi.
Se auzeau prin tunelul de ventilaţie de lângă uşă. Se apropie de gura tunelului. Cuvintele se auzeau voalate de zumzăitul generatoarelor de dedesubt. Părea că discuţia are loc pe pasarelele de la nivelurile inferioare. Cineva ţipa furios. Părea că este Phil Chartrukian.
— Nu mă crezi?
Din nou voci iritate:
— Avem un virus!
Apoi un glas enervat:
— Trebuie să-l chemăm pe Jabba!
Urmară zgomotele unei lupte:
— Dă-mi drumul!
Răcnetul care urmă cu greu putea fi catalogat ca uman. Semăna cu un urlet prelung de groază, ca şi cum ar fi aparţinut unui animal torturat de moarte. Susan îngheţă lângă gura de tunel. Răcnetul încetă la fel de brusc precum începuse. După aceea se lăsă tăcerea. O clipă mai târziu, ca într-un spectacol al groazei, luminile din toaletă îşi micşorară treptat intensitatea, licăriră o secundă şi se stinseră. Susan Fletcher se pomeni stând în beznă.


Capitolul 55

— Stai pe locul meu, boule!
Becker îşi ridică fruntea de pe braţe. „Oare nimeni nu vorbeşte spaniola în ţara asta nenorocită?”
Un adolescent scund şi plin de coşuri pe faţă, cu capul ras, se uita chiorâş la el. Jumătate din scalpul lui era roşie şi cealaltă jumătate purpurie. Părea un ou de Paşti.
— Am spus că stai pe locul meu, boule.
— Te-am auzit de prima dată, zise Becker, ridicându-se.
N-avea chef de bătaie. Venise vremea să plece.
— Un’ mi-ai pus sticlele? se răţoi puştiul.
În nas avea prins un ac de siguranţă.
Becker arătă spre sticlele pe care le aşezase pe jos:
— Erau goale, îşi explică el gestul.
— Erau golite de mine!
— Scuzele mele, zise Becker, întorcându-se să plece.
Punkistul îi blocă drumul:
— Ridică-le!
Evoluţia situaţiei nu era deloc amuzantă.
— Glumeşti, nu-i aşa?
Era cu vreo treizeci de centimetri mai înalt decât acel puşti şi cântărea cu vreo douăzeci şi cinci de kilograme mai mult.
— Bă, ţi se pare că eu glumesc?
El nu răspunse.
— Ridică-le! insistă punkistul, cu voce spartă.
Becker încercă să-l ocolească, dar adolescentul îi blocă iarăşi drumul.
— Am zis, la dracu’, să le ridici!
La mesele învecinate, mai mulţi punkişti se răsuciră să urmărească spectacolul.
— Nu cred că vrei să faci aşa ceva, puştiule, zise Becker încet.
— Te avertizez! şuieră băiatul. Asta e masa mea! Vin aici în fiecare seară. Şi acum, ridică-le!
Becker nu mai putea suporta. Nu trebuia să se afle acum în munţi alături de Susan? Ce naiba căuta în Spania, certându-se cu un adolescent psihopat?
Fără nici un avertisment, îl prinse pe băiat de subsuori, îl ridică în aer şi îl trânti cu spatele de masă.
— Ascultă, mucos mic ce eşti! Te dai la o parte chiar acum sau îţi smulg acul ăla din nas şi îţi cos gura cu el.
Puştiul se albi.
Becker îl ţinu aşa o clipă, apoi îşi înmuie strânsoarea. Fără a-şi lua privirea de la el, se aplecă, ridică sticlele şi le depuse la loc pe masă.
— Cum trebuie să spui?
Puştiul rămăsese fără grai.
— Cu plăcere! plesni Becker.
„Puştiul ăsta e o reclamă ambulantă pentru campaniile de supraveghere a naşterilor”, îşi zise el.
— Du-te dracului! urlă băiatul, brusc conştient de faptul că amicii din jur se zgâiau la el. Faţă de cur!
Becker nu se mişcă. Ceva din spusele puştiului îi atrăsese atenţia. „Vin aici în fiecare seară.” Poate că ţâncul ăsta i-ar fi de folos.
— Îmi pare rău, zise el cu voce tare. Nu ţi-am auzit numele.
— Two-Tone, sâsâi el, ca şi cum ar fi emis o sentinţă de condamnare la moarte.
— Două Nuanţe? mustăci Becker. Dă-mi voie să ghicesc... din cauza părului tău?
— Ai nimerit-o, Sherlock.
— Bun nume. L-ai inventat singur?
— Chiar aşa, zise puştiul cu mândrie. O să-l patentez.
Becker făcu o grimasă:
— Vrei să spui că o să-l înregistrezi.
Puştiul păru încurcat.
— Numele îl înregistrezi, nu-l patentezi.
— Nu contează! răcni puştiul, frustrat.
Amestecătura de beţivi şi drogaţi de la mesele învecinate era deja cuprinsă de isterie. Two-Tone se ridică în picioare şi se zburli.
— Ce mama dracului vrei de la mine?
Becker se gândi o clipă. „Aş vrea să-ţi speli părul, să-ţi cureţi limbajul şi să-ţi iei o slujbă.” Îşi închipui că totuşi cerea prea mult de la o primă întâlnire.
— Am nevoie de nişte informaţii, zise el.
— Du-te dracului.
— Caut pe cineva.
— Nu-l văzui.
— Nu l-am văzut, îl corectă Becker, făcându-i semn unei chelneriţe care trecea pe aproape.
Cumpără două beri Aguila şi îi dădu o sticlă lui Two-Tone. Băiatul îl privi şocat. Luă o înghiţitură şi se uită la Becker pus pe harţă.
— Te dai la mine, mister?
Becker zâmbi.
— Caut o fată.
Two-Tone izbucni într-un râs ascuţit:
— Mai mult ca sigur că n-o să ai parte de ceva acţiune îmbrăcat aşa!
— Nu caut acţiune. Vreau doar să vorbesc cu ea. Poate că mă ajuţi să o găsesc.
Two-Tone îşi puse berea pe masă.
— Eşti copoi?
Becker clătină din cap.
Puştiul se încruntă:
— Arăţi a copoi.
— Sunt din Maryland, băiete. Dacă aş fi poliţist, aş fi cam departe de circa mea, nu crezi?
Întrebarea păru să-l descumpănească pe băiat.
— Mă numesc David Becker.
Zâmbi şi-i întinse mâna puştiului peste masă.
Băiatul se strânse, dezgustat:
— Dă-te înapoi, poponarule.
Becker îşi retrase mâna.
Puştiul rânji:
— Te ajut, dar te costă.
— Cât?
— O sută de parai.
Becker se încruntă:
— Am doar pesete.
— Fie! O sută de pesete.
Era clar că Two-Tone nu stătea bine la cursurile valutare; o sută de pesete însemna aproximativ optzeci şi şapte de cenţi.
— S-a făcut, zise Becker, punându-şi sticla pe masă.
Puştiul zâmbi pentru prima dată:
— Bine.
— Aşa, continuă Becker, cu ton mai domol. Cred că fata pe care o caut se învârte pe aici. Are păr roşu, alb şi albastru.
Two-Tone pufni:
— E aniversarea lui Judas Taboo. Toată lumea are...
— Mai poartă un tricou cu steagul britanic şi un cercel în formă de craniu într-o ureche.
Pe chipul băiatului apăru o vagă expresie de recunoaştere. Becker o zări şi simţi un fior de speranţă. O clipă mai târziu însă, expresia de pe chipul puştiului deveni dură. Two-Tone îşi trânti sticla de masă şi îl apucă pe Becker de cămaşă:
— E a lui Eduardo, boule! Eu aş avea grijă! Dac-o atingi, te omoară!


Capitolul 56

Midge Milken se plimba furioasă prin sala de conferinţe care era vizavi de biroul ei. Pe lângă masa de mahon lungă de zece metri, cu sigla NSA încrustată în lemn de cireş negru şi nuc, în sala de conferinţe se aflau trei acuarele de Marion Pike, o ferigă de Boston, un şemineu de marmură şi, bineînţeles, un răcitor de apă. Midge se servi cu un pahar în speranţa că aşa se va calma.
Sorbind din lichid, privi spre fereastra de vizavi. Filtrată de jaluzelele veneţiene, lumina Lunii juca pe tăblia mesei. Midge spusese întotdeauna că această încăpere ar fi trebuit să fie biroul directorului, nu spaţiul pe care îl ocupa acum Fontaine în partea din faţă a clădirii. În loc să dea spre parcarea NSA, sala de conferinţe dezvăluia privirii un şir impresionant de clădiri, incluzând domul Crypto, o insulă de înaltă tehnologie plutind separată de clădirea principală. Amplasată strategic în spatele unui pâlc de arţari, clădirea Crypto era greu de zărit de la cele mai multe ferestre ale complexului NSA, însă priveliştea din aripa managerială era perfectă. Lui Midge sala de conferinţe i se părea locul perfect din care un rege îşi putea supraveghea regatul. Sugerase odată ca Fontaine să îşi mute biroul, însă directorul replicase simplu:
— Nu în spate.
Fontaine nu era omul care să stea în spate, din nici un punct de vedere.
Midge trase jaluzelele. Privi spre dealuri. Oftând amarnic, îşi lăsă privirea să cadă pe zona în care se afla Crypto. Avusese mereu o senzaţie de linişte privind spre acel dom — un far sclipitor, indiferent de oră. În seara asta însă, nu se putea relaxa. Îşi dădu brusc seama că privea în gol. Îşi apăsă faţa pe geamul ferestrei, cuprinsă de o panică sălbatică şi copilărească. În faţă nu se zărea altceva decât întuneric. Crypto dispăruse!


Capitolul 57

Toaletele din Crypto nu aveau ferestre, iar bezna care o înconjura era totală. Susan încremeni o clipă, încercând să-şi păstreze calmul, conştientă la modul acut de panica ce o cuprindea. Groaznicul urlet dinspre tunelul de ventilaţie părea şi acum că pluteşte în jurul ei. În ciuda eforturilor de a se stăpâni, frica o cuprinse tot mai puternic, până ce prelua controlul asupra minţii ei.
Cu mişcări haotice, bâjbâi înnebunită cu mâinile pe uşile toaletelor şi pe chiuvete. Dezorientată, se roti cu braţele întinse în faţă şi încercă să îşi imagineze camera. Se lovi de un coş de gunoi şi se trezi lângă un zid. Urmări zidul cu degetele, ajunse la uşa de ieşire, de care se împiedică, şi căută cu febrilitate clanţa. O găsi, o trase cu furie şi păşi împiedicându-se pe podeaua Crypto.
Acolo încremeni pentru a doua oară.
Podeaua Crypto nu mai semăna deloc cu cea pe care o cunoştea. TRANSLTR nu mai era altceva decât o siluetă cenuşie într-un fir de lumină slabă ce venea de sus. Toate luminile electrice muriseră. Nu se mai vedeau nici măcar tastaturile electronice de la uşile de acces.
Obişnuindu-se cu întunericul, Susan văzu că singura sursă de lumină din Crypto era o trapă deschisă, care lăsa să pătrundă un licăr slab roşiatic de la becurile de serviciu de dedesubt. Porni spre ea. În aer se simţea miros slab de ozon.
Când ajunse la trapă, privi prin ea. Gurile de freon încă scuipau fuioare de gaz în ceaţa învolburată. După zgomotul intensificat al generatoarelor, Susan îşi dădu seama că se trecuse pe energie auxiliară. Văzu prin ceaţă silueta lui Strathmore pe platforma de dedesubt. Comandantul stătea aplecat peste balustradă şi privea fix în golul de sub TRANSLTR.
— Comandante!
Nu primi nici un răspuns.
Susan păşi pe scară. Pe sub fustă îi pătrunse aerul fierbinte de dedesubt. Treptele erau alunecoase de la condens. Începu să coboare.
— Comandante?
Strathmore nu se întoarse. Continua să privească în jos cu o expresie de şoc întipărită pe chip, ca şi cum ar fi fost în transă. Susan îi urmări privirea. O clipă nu zări nimic în afara fuioarelor de abur. Apoi, brusc, văzu. O siluetă. Cu şase etaje mai jos. Silueta se zărea vag în ceaţă. Iat-o din nou, mai clar. O masă de membre contorsionate. Zăcând la treizeci de metri sub ei, Phil Chartrukian stătea înfipt în lamele ascuţite ale generatorului principal. Corpul îi era înnegrit şi ars. Căderea lui scurtcircuitase principala sursă de energie din Crypto.
Cea mai înfricoşătoare imagine nu era însă aceea a cadavrului lui Chartrukian, ci alta, a unui alt trup aflat la jumătatea pasarelei lungi, stând pe vine şi ascuns în umbră. Silueta atletică nu putea fi confundată. Era a lui Greg Hale.


Capitolul 58

Punkistul urlă:
— Megan e a prietenului meu, Eduardo! Nu te apropia de ea!
— Unde e?
Inima lui Becker bătea nebuneşte.
— Du-te dracu’!
— E o urgenţă! i-o întoarse el. Îl apucă pe puşti de mânecă. Are un inel care îmi aparţine. O să-i dau bani pe el! Mulţi!
Two-Tone tăcu, după care izbucni isteric:
— Vrei să spui că bucata aia urâtă şi aurie de rahat e a ta?
Becker făcu ochii mari:
— L-ai văzut?
Two-Tone înclină capul, fără tragere de inimă.
— Unde e?
— Habar n-am. Two-Tone chicoti. Megan încerca să-l mărite pe aici.
— Încerca să-l vândă?
— Nu-ţi face griji, omule, n-a avut noroc. Ai un gust de rahat la bijuterii.
— Eşti sigur că nu l-a cumpărat nimeni?
— Te-ai dilit? Patru sute de parai? I-am zis că-i pot da cincizeci, dar ea voia mai mult. Încerca să cumpere un bilet de avion, de la rezerve.
Becker simţi cum i se scurge sângele din obraji:
— Încotro?
— Nenorocitu’ de Connecticut, răspunse Two-Tone. I-a tras clapa lu’ Eddie.
— Connecticut?
— Rahat, da. Înapoi la vila lu’ mami şi tati. Ura familia adoptivă din Spania. Trei fraţi tembeli care o băteau mereu. Fără nici un pic de apă caldă.
Becker simţi că i se pune un nod în gât:
— Când pleacă?
Two-Tone ridică privirea.
— Când? râse el. E dusă de mult. A plecat la aeroport cu ore în urmă. Cel mai bun loc să mărite inelul — turişti bogaţi şi alea, alea. Ia mălaiul şi zboară.
Pe Becker îl apucă greaţa. „E doar o glumă proastă, nu?” Rămase tăcut câteva clipe.
— Care e numele ei de familie?
Two-Tone se gândi la întrebare şi înălţă din umeri.
— Cu ce zbor voia să plece?
— Zicea ceva de Căruţa cu Iarbă.
— Căruţa cu Iarbă?
— Mda. Pileala de week-end — Sevilla, Madrid, La Guardia. Aşa îi zic ei. Puştii de colegiu îl iau pen’ că-i ieftin. Cred că stau în spate şi fumează iarbă.
„Minunat”, gemu Becker, trecându-şi mâna prin păr.
— La ce oră a plecat?
— Două noaptea precis, în fiecare sâmbătă. Acum e undeva deasupra Atlanticului.
Becker se uită la ceas. Era două fără un sfert. Se întoarse nedumerit spre Two-Tone:
— Ai zis că zborul e la două noaptea?
Punkistul dădu râzând din cap:
— Se pare că te-ai ars, bătrâne!
Becker arătă furios spre ceas:
— Dar e doar două fără un sfert!
Two-Tone se uită la ceas, părând nedumerit:
— Măi, să fiu al naibii! Râse. De obicei nu sunt atât de trotilat decât pe la patru!
— Care e cea mai scurtă rută până la aeroport?
— Taxiul e în faţă.
Becker apucă o bancnotă de 1 000 de pesete din buzunar şi o îndesă în palma băiatului.
— Hei, omule, mersi! strigă punkistul în urma lui. Dac-o vezi pe Megan, transmite-i salutări!
Însă Becker plecase deja.
Two-Tone oftă şi porni împleticindu-se către ringul de dans. Era prea beat ca să-l observe pe bărbatul cu ochelari cu ramă de metal urmărindu-l.
Afară, Becker cercetă parcarea după un taxi. Nu se vedea nici unul. Alergă spre un bodyguard masiv:
— Taxi!
Omul de pază clătină din cap:
— Demasiado temprano. Prea devreme.
„Prea devreme?”, blestemă Becker în gând, „E ora două dimineaţa!”
— Pídame uno! Cheamă-mi unul!
Omul scoase o staţie radio de la centură. Rosti câteva vorbe, apoi închise.
— Veinte minutos, zise el către Becker.
— Douăzeci de minute?! Y el autobus?
Individul înălţă din umeri:
— Patruzeci şi cinci minutos.
Becker ridică deznădăjduit mâinile în aer. „Perfect!”
Zgomotul unui motor îl determină pe Becker să întoarcă privirea. Părea o drujbă. În parcare îşi făcuseră apariţia un puşti solid şi partenera lui plină de lanţuri şi zorzoane, pe o veche motoretă Vespa 250. Fusta se ridicase sus pe coapsele fetei, însă ea părea să nu observe. Becker porni spre ei. „Nu pot să cred că fac asta”, îşi zise el. „Urăsc motocicletele.” Urlă către individ:
— Îţi dau zece mii de pesete ca să mă duci la aeroport!
Puştiul nu-l băgă în seamă şi tăie contactul.
— Douăzeci de mii! plusă Becker. Trebuie să ajung la aeroport!
Băiatul ridică fruntea:
— Scusi?
Era italian.
— Aeropórto! Per favore. Sulla Vespa! Venti miile pesete!
Italianul se uită la motoreta lui amărâtă şi râse:
— Venti miile pesete? La Vespa?
— Cinquanta miile! Cincizeci de mii! plusă din nou Becker.
Însemna cam patru sute de dolari.
Italianul continuă să râdă, cu un aer cam neîncrezător:
— Dov’é la plata? Unde-s biştarii?
Becker extrase cinci bancnote de zece mii de pesete din buzunar şi i le întinse. Italianul privi banii şi apoi se uită la prietena lui. Fata înşfăca hârtiile şi le îndesă în bluza ei.
— Grazie! rosti puştiul radios.
Îi aruncă lui Becker cheile de la Vespa. După care îşi apucă partenera de mână şi o luară amândoi râzând la fugă, spre clădire.
— Aspetta! strigă Becker. Aşteaptă! Voiam să fiu dus acolo!


Capitolul 59

Susan întinse mâna spre Strathmore, ca acesta s-o ajute să urce înapoi în Crypto. În mintea ei imaginea lui Phil Chartrukian zdrobit de fiarele generatoarelor rămăsese parcă întipărită cu fierul roşu. În plus, o ameţea gândul că Hale se ascundea în măruntaiele Crypto. Nu putea fugi de adevăr — Hale îl împinsese pe Chartrukian.
Susan trecu împleticindu-se pe lângă umbra TRANSLTR, înapoi spre ieşirea principală — uşa de acces prin care pătrunsese mai devreme în incintă. Începu să tasteze codul de acces al uşii, însă nu se întâmplă nimic. Era prinsă în capcană; Crypto devenise o închisoare. Aşa cum era construit, ca un satelit al structurilor principale NSA, la o distanţă de peste 100 de metri de acestea, în dom se putea intra doar prin poarta principală. Iar cum Crypto îşi genera propria energie, mai mult ca probabil că operatorii din celelalte clădiri habar n-aveau de necazurile lor.
— Sursa principală a căzut, anunţă Strathmore, ajungând în spatele ei. Suntem pe sursa de rezervă.
Sursa de rezervă din Crypto fusese proiectată astfel încât TRANSLTR şi sistemele lui de răcire să aibă prioritate faţă de toate celelalte sisteme, inclusiv faţă de sistemele de lumini şi de acces ale uşilor. Aşa, o cădere de energie primară n-ar fi putut cauza oprirea TRANSLTR în timpul unei operaţiuni importante. Partea proastă în tot acest mecanism era că TRANSLTR nu putea opera fără sistemul de răcire cu freon; într-un spaţiu închis şi lipsit de ventilaţie, căldura generată de trei milioane de procesoare s-ar fi ridicat la niveluri înspăimântătoare, capabile să aprindă cipurile de siliciu şi să determine topirea întregii instalaţii. Era un scenariu catastrofic, la care nimeni nici măcar nu îndrăznea să se gândească.
Susan se luptă cu ea însăşi pentru a nu-şi pierde controlul. Gândurile îi erau acaparate de imaginea bietului tehnician Sys-Sec pe generatoare. Apăsă din nou cu putere tastatura. Tot fără nici un rezultat.
— Anulaţi operaţiunea! ceru ea.
Închiderea TRANSLTR ar fi însemnat eliberarea unei cantităţi suficiente de energie auxiliară, astfel încât uşile să-şi recapete regimul normal de funcţionare.
— Uşurel, Susan, zise Strathmore, punându-şi mâna pe umărul ei.
Atingerea calmantă a comandantului o scoase din starea de zăpăceală. Îşi aminti brusc de ce îl căutase. Izbucni:
— Comandante! Greg Hale este North Dakota!
În bezna din Crypto se lăsă tăcerea. Într-un târziu, Strathmore vorbi, cu o voce mai degrabă confuză decât şocată:
— Ce tot spui acolo?
— Hale..., şopti Susan. El este North Dakota.
Din nou tăcere. Strathmore părea să mediteze la cele auzite.
— Programul-spion? rosti el în cele din urmă, continuând să pară confuz. El l-a descoperit pe Hale?
— Nu s-a întors încă. Hale l-a anulat!
Susan începu să-i explice cum oprise Hale programul şi cum găsise ea mesaje de la Tankado în contul lui Hale. Se lăsă din nou un lung moment de tăcere. Strathmore clătină neîncrezător din cap.
— E imposibil ca Greg Hale să fie asigurarea lui Tankado! E absurd! Tankado n-ar fi avut niciodată încredere într-un asemenea individ.
— Comandante, ripostă ea, Hale ne-a mai înfundat o dată. Skipjack. Tankado avea încredere în el.
Strathmore părea că nu-şi poate găsi cuvintele.
— Opriţi TRANSLTR, îl imploră Susan. Îl avem pe North Dakota. Chemaţi securitatea. Haideţi să ieşim de aici.
Strathmore ridică mâna, cerând un răgaz de gândire.
Susan privi nervoasă în direcţia trapei din podea. Deschizătura era invizibilă, mascată fiind de TRANSLTR, însă ceramica neagră continua să licăre în nuanţe roşietice, precum un foc pe o bucată de gheaţă. „Haide, cheamă securitatea, comandante! Închide TRANSLTR! Scoate-ne de aici!”
Strathmore trecu brusc la acţiune:
— Vino după mine, zise el, pornind spre trapa din podea.
— Comandante! Hale e periculos! El...
Însă Strathmore se făcu nevăzut în beznă. Susan se grăbi după silueta lui. Comandantul înconjură TRANSLTR şi ajunse deasupra deschizăturii din podea. Se zgâi în hăul plin de abur vălătucit. Fără a scoate o vorbă, privi în jur, în întunericul din Crypto. După aceea se aplecă şi apucă uşa grea a trapei. O roti uşor. Când îi dădu drumul, aceasta căzu şi se închise cu un bubuit asurzitor. Crypto redevenise o peşteră tăcută şi întunecată. North Dakota părea prins în capcană.
Strathmore îngenunche. Răsuci broasca grea în formă de fluture. Aceasta se fixă pe locul ei. Nivelurile inferioare erau sigilate.
Nici el şi nici Susan nu auziră paşii uşori din direcţia Node 3.


Capitolul 60

Two-Tone parcurgea coridorul cu oglinzi dinspre terasa exterioară către ringul de dans. Răsucindu-se ca să-şi privească în oglindă acul de siguranţă, zări în spatele lui o siluetă ameninţătoare. Se întoarse, dar era prea târziu. O pereche de braţe, dure ca nişte stânci, îl ţintui cu faţa lipită de oglindă.
Puştiul încercă să se răsucească.
— Eduardo? Omule, tu eşti? Two-Tone simţi o mână cercetându-i portofelul înainte ca silueta sa se proţăpească ferm în spatele lui. Eddie! ţipă el. Încetează cu prostiile! Un tip o căuta pe Megan.
Silueta continua să-l ţină strâns.
— Hei, Eddie, omule, las-o moartă!
Uitându-se însă în oglindă, Two-Tone văzu că individul care îl ţintuia nu era prietenul lui.
Chipul era pocit şi plin de cicatrice. Din spatele unor ochelari cu ramă de metal îl priveau doi ochi lipsiţi de viaţă. Omul se aplecă şi îşi lipi gura de urechea lui Two-Tone. O voce ciudată, înăbuşită, îl întrebă:
— Adónde fué? Unde s-a dus?
Cuvintele sunau gutural, aproape nearticulate.
Punkistul încremeni, paralizat de spaimă.
— Adónde fué? repetă vocea. El Americano.
— Ăă... aeroportul. Aeropuerto, îngăimă Two-Tone.
— Aeropuerto? zise individul, urmărind în oglindă buzele băiatului.
Puştiul încuviinţă.
— Tenía el anillo? Avea inelul?
Îngrozit, Two-Tone clătină din cap:
— Nu.
— Viste el anillo? Ai văzut inelul?
Two-Tone se gândi o clipă. „Care era răspunsul corect?”
— Viste el anillo? insistă vocea înăbuşită.
Two-Tone dădu afirmativ din cap, sperând ca sinceritatea să-l salveze. Greşit. Câteva secunde mai târziu, alunecă pe podea, cu gâtul rupt.


Capitolul 61

Întins pe spate, Jabba meşterea ceva îngropat pe jumătate într-un computer mainframe dezasamblat. Ţinea o lanternă mică în gură, un ciocan de lipit într-o mână şi o schemă mare proptită pe abdomen. Tocmai terminase de ataşat un set nou de atenuatoare la o placă de bază defectă, când telefonul lui celular prinse viaţă.
— La naiba, înjură el, bâjbâind după telefon printr-un mănunchi de cabluri. Aici Jabba.
— Jabba, sunt Midge.
Bărbatul se lumină la faţă.
— De două ori într-o noapte? O să înceapă lumea să clevetească.
— Crypto a dat de belea.
În vocea ei se simţea încordarea.
Jabba se încruntă:
— Am mai trecut prin asta. Îţi aminteşti?
— E o problemă de energie.
— Nu sunt electrician. Cheamă depanarea.
— Domul e în beznă.
— Ai vedenii. Du-te acasă, îi recomandă şi se întoarse la schema lui.
— E negru ca smoala! urlă ea.
Jabba oftă şi lăsă jos lanterna:
— În primul rând, Midge, acolo există surse de energie auxiliară. N-ar putea niciodată să fie negru ca smoala. Apoi, eu cred că Strathmore are o privire de ansamblu asupra Crypto ceva mai bună decât o pot avea eu acum. De ce nu-l suni pe el?
— Pentru că e mâna lui aici. Ascunde ceva.
Jabba dădu ochii peste cap:
— Midge, dulceaţă, sunt îngropat până la umeri în cabluri seriale. Dacă vrei o întâlnire, mă eliberez. Altfel, sună la depanare.
— Jabba, treaba e serioasă. O simt.
„O simte? E nasol de tot”, gândi Jabba. Midge avea una dintre toanele ei.
— Dacă Strathmore nu-şi face griji, atunci nici eu nu-mi fac.
— Crypto e negru ca smoala, la naiba!
— Poate că Strathmore vrea să se uite la stele.
— Jabba! Nu glumesc!
— Bine, bine, mormăi el, proptindu-se într-un cot. Poate că a căzut un generator. Cum termin aici, trec pe la Crypto şi...
— Cum e cu energia de rezervă? i-o tăie Midge. Dacă a căzut un generator, de ce nu există energie auxiliară?
— Habar n-am. Poate că Strathmore a pus TRANSLTR la lucru şi a decuplat energia de rezervă.
— Atunci, de ce nu opreşte totul? Poate că e un virus. Ai zis mai devreme ceva despre un virus.
— La dracu’, Midge! explodă Jabba. Ţi-am mai spus, nu există viruşi în Crypto! Termină cu paranoia asta!
Pe fir se lăsă o lungă tăcere.
— Of, fir-ar să fie, Midge, se scuză el. Lasă-mă să-ţi explic, o rugă el cu vocea încordată. Mai întâi, avem Mănuşa — nici un virus nu poate trece de ea. Pe urmă, dacă apare o cădere de energie, problema este legată de hardware — viruşii nu distrug sursele de energie, ei atacă datele şi programele. Orice s-ar petrece în Crypto, nu e vorba de un virus.
Tăcere.
— Midge? Eşti acolo?
Femeia îi răspunse cu glasul îngheţat:
— Jabba, eu am o treabă de făcut. Nu mă aştept să se ţipe la mine pentru că îmi fac datoria. Dacă sun să întreb de ce o instalaţie de miliarde de dolari este în beznă, mă aştept la un răspuns profesionist.
— Da, doamnă.
— Un simplu da sau nu este suficient. E posibil ca problema din Crypto să aibă legătură cu vreun virus?
— Midge... ţi-am spus...
— Da sau nu? Ar putea TRANSLTR să aibă un virus?
Jabba oftă:
— Nu, Midge. Este imposibil.
— Mulţumesc.
Jabba încercă să însenineze atmosfera şi chicoti:
— Doar dacă nu crezi că Strathmore însuşi a scris un virus şi a scurtcircuitat filtrele mele.
Se lăsă o tăcere de mormânt. Când Midge vorbi, vocea ei avea un ton bizar:
— Strathmore poate fenta Mănuşa?
Jabba oftă.
— A fost o glumă, Midge.
Ştia însă că era deja prea târziu.


Capitolul 62

Comandantul şi Susan stăteau lângă trapa închisă şi discutau ce urmau să facă.
— Phil Chartrukian e mort acolo jos, zise Strathmore. Dacă chemăm ajutoare, Crypto se transformă în circ.
— Deci, ce propuneţi să facem? îl întrebă Susan, vrând doar să plece. Strathmore se gândi o clipă:
— Nu mă întreba cum s-a întâmplat, zise el, privind spre trapa încuiată, dar se pare că din întâmplare l-am localizat şi neutralizat pe North Dakota. Clătină neîncrezător din cap. O lovitură a naibii de norocoasă, dacă vrei părerea mea. Părea încă şocat de ideea că Hale era implicat în planul lui Tankado. Eu cred că Greg a ascuns cheia de acces undeva în terminalul lui — poate că are o copie acasă. Oricum, e prins în capcană.
— Şi atunci, de ce să nu chemăm oamenii de la securitate şi să-i lăsăm să-l înhaţe?
— Nu încă, o potoli Strathmore. Dacă ei descoperă cât de mult a mers TRANSLTR fără oprire, o să avem cu totul alte probleme. Înainte de a deschide uşile, vreau să şterg orice urmă a Fortăreţei Digitale.
Susan încuviinţă, şovăind. Planul era bun. Scos afară din subsoluri de oamenii de securitate şi acuzat de moartea lui Chartrukian, Hale mai mult ca sigur că ar fi ameninţat cu dezvăluirea Fortăreţei Digitale. Dacă dovezile erau şterse, Strathmore putea face pe prostul. „Funcţionare fără oprire? Un algoritm impenetrabil? E absurd! Hale n-a auzit de Principiul lui Bergofski?”
— Uite ce avem de făcut, îşi expuse el planul, cu calm. Ştergem toată corespondenţa dintre Hale şi Tankado. Ştergem toate înregistrările despre scurtcircuitarea Mănuşii, toate analizele lui Chartrukian din laboratorul Sys-Sec, toate înregistrările monitorului de control, totul. Fortăreaţa Digitală dispare. N-a fost niciodată aici. Îngropăm cheia lui Hale şi ne rugăm la Dumnezeu ca David să găsească exemplarul lui Tankado.
„David”, îşi zise Susan. Se forţă să şi-l scoată din gând. Trebuia să se concentreze asupra problemei de moment.
— Eu mă ocup de laboratorul Sys-Sec, continuă Strathmore. Statisticile monitorului de control, statisticile de activitate, toată tărăşenia. Tu ocupă-te de Node 3. Şterge toate mesajele lui Hale. Orice corespondenţă cu Tankado, orice menţiune despre Fortăreaţa Digitală.
— Bine, îi răspunse Susan, concentrată. Şterg tot discul lui Hale. Reformatez totul.
— Nu! o opri comandantul cu fermitate. Nu face asta! Mai mult ca sigur că Hale are acolo o copie a cheii de acces. O vreau!
Susan căscă gura de uimire:
— Vreţi cheia de acces? Credeam că toată poanta era să distrugem cheile de acces!
— Aşa e. Dar vreau o copie. Vreau să sparg fişierul ăsta blestemat şi să arunc o privire peste programul lui Tankado.
Susan împărtăşea curiozitatea lui Strathmore, dar instinctul îi spunea că decriptarea Fortăreţei Digitale nu constituia o măsură înţeleaptă, oricât de interesant ar fi fost el. Acum programul ucigaş era încuiat bine în propriul seif cu cifru şi, deci, era inofensiv. Însă dacă el îl decripta...
— Comandante, n-ar fi mai bine ca noi să...
— Vreau cheia, i-o reteză Strathmore.
Susan trebuia să recunoască faptul că o încercase o anumită curiozitate academică legată de modul în care Tankado reuşise să scrie Fortăreaţa Digitală, îndată ce auzise despre ea. Simpla existenţă a algoritmului contrazicea regulile fundamentale ale criptografiei.
— O să ştergeţi algoritmul imediat ce-l vedem?
— Fără a lăsa vreo urmă.
Susan pufni. Ştia că găsirea cheii lui Hale cerea timp. Localizarea unei chei de acces pe unul din hard disk-urile din Node 3 semăna cu găsirea unui costum într-un magazin de haine de mărimea statului Texas. Computerele căutau cu folos numai dacă primeau instrucţiuni precise de căutare; iar această cheie de acces era aleatorie. Din fericire, tocmai pentru că în Crypto se lucra cu mult material aleatoriu, Susan şi alţi câţiva dezvoltaseră un mod complex de lucru botezat „căutare neconformă”. În esenţă, computerului i se cerea să studieze fiecare şir de caractere de pe hard disk, să compare fiecare şir cu un dicţionar imens şi să marcheze toate şirurile care păreau ilogice sau aleatorii. Era o muncă laborioasă de rafinare continuă a parametrilor, dar se putea face.
Susan ştia că ea era alegerea logică pentru găsirea cheii de acces. Oftă, sperând să n-ajungă să regrete că acceptase.
— Dacă totul merge bine, o să-mi ia cam o jumătate de oră.
— Atunci, hai la treabă, o îndemnă Strathmore, aşezându-şi o mână pe umărul ei şi îndrumând-o prin întuneric către Node 3.
Deasupra lor, cerul plin de stele se lăfăia peste dom. Susan se întrebă dacă David vedea aceleaşi stele din Sevilla.
Apropiindu-se de uşile masive de sticlă din Node 3, Strathmore înjură printre dinţi. Tastatura de acces era neluminată, iar uşile stăteau închise ermetic.
— La naiba, zise el. Am uitat că n-avem curent.
Comandantul inspecta uşile glisante. Îşi lipi palmele de geamuri, după care se opinti în ele, încercând să le desprindă. Avea mâinile transpirate şi alunecoase. Şi le şterse de pantaloni şi încercă din nou. De această dată uşile se întredeschiseră puţin.
Văzând că încercarea are sorţi de izbândă, Susan trecu în spatele lui Strathmore ca să-l ajute. Împreună reuşiră să depărteze geamurile cu circa trei centimetri. Rezistară câteva clipe aşa, însă presiunea era prea mare. Uşile se închiseră ermetic la loc.
— Staţi puţin, rosti Susan, repoziţionându-se în faţa lui Strathmore. Bun, să încercam acum.
Se opintiră amândoi. Uşile se deschiseră din nou, cam trei centimetri. Din Node 3 apăru un fascicul slab de lumină albastră. Computerele funcţionau. Erau considerate vitale pentru TRANSLTR şi deci primeau energie din sursa auxiliară.
Susan înfipse tocul pantofului ei Ferragamo în podea şi împinse mai tare. Uşile se mişcară un pic. Strathmore se deplasă pentru a avea un unghi mai bun de atac. Centrându-şi palmele pe muchia din stânga, împinse înapoi geamul din dreapta. Susan procedă identic cu muchia din dreapta. Uşile începură să se separe încet şi cu mare greutate. Ajunseră la circa treizeci de centimetri una de cealaltă.
— Nu-i da drumul, rosti Strathmore, gâfâind. Încă puţin.
Susan îşi introduse umărul în crăpătură. Împinse din nou, de această dată dintr-un unghi mai bun. Uşile se încăpăţânau să opună rezistenţă.
Înainte ca Strathmore să o poată opri, Susan îşi strecură trupul zvelt în deschizătură. Strathmore protestă, dar ea era hotărâtă. Voia să plece din Crypto şi îl cunoştea suficient de bine pe comandant ca să ştie că nu putea pleca nicăieri fără să găsească cheia de acces a lui Hale.
Se plasă în centrul deschizăturii şi împinse cu toată puterea. Uşile păreau că împing înapoi. Brusc, Susan pierdu contactul. Uşile ţâşniră spre ea. Strathmore se luptă pentru a le ţine pe loc, însă era prea istovit. Exact în clipa în care uşile se loviră una de cealaltă închizându-se, Susan reuşi să treacă şi se prăbuşi pe podea, de cealaltă parte a lor.
Comandantul se strădui să redeschidă geamurile cât de puţin. Îşi puse gura în dreptul întredeschiderii.
— Iisuse, Susan, ai păţit ceva?
Ea se ridică în picioare şi se aranjă puţin.
— Nu, n-am nimic.
Privi în jur. Node 3 era pustiu, luminat doar de ecranele computerelor. Umbrele albăstrui creau un decor fantomatic. Se întoarse către Strathmore, care continua să stea în dreptul deschizăturii. Chipul lui părea palid şi bolnăvicios în lumina albastră.
— Susan, zise el. Lasă-mă douăzeci de minute să şterg fişierele din Sys-Sec. După ce şterg toate urmele, mă duc la terminalul meu şi închid TRANSLTR.
— Aşa să faceţi, rosti Susan, privind spre uşile masive de sticlă.
Ştia că era prizonieră în Node 3, până în clipa în care TRANSLTR înceta să mai consume energie auxiliara.
Strathmore dădu drumul uşilor, care se închiseră ermetic. Susan urmări prin geam cum bezna din Crypto îl învăluie treptat şi apoi îl ascunde vederii.


Capitolul 63

Motoreta nou-achiziţionată de Becker apucă gâfâind pe drumul de acces către Aeropuerto de Sevilla. Încheieturile mâinilor i se albiseră din pricina efortului de a menţine vehiculul turat la maximum tot drumul. Pe ceas, limbile arătau foarte puţin după ora locală două a nopţii.
Apropiindu-se de principalul terminal de acces, Becker trecu pe trotuar şi sări de pe motoretă din mers. Aceasta se prăbuşi pe pavaj şi se rostogoli până la oprire. Becker se repezi prin uşile batante, simţindu-şi picioarele de cauciuc. „Niciodată nu mai fac asta”, îşi jură el.
Spaţiul terminalului era auster şi destul de prost luminat. Cu excepţia unui om de serviciu în vârstă care curăţa podeaua, locul era pustiu. Dincolo de coridorul de acces, o agentă de vânzări bilete tocmai închidea ghişeul Iberia Airlines. Becker luă asta drept un semn rău.
Alergă spre agentă:
— El vuelo a los Estados Unidos?
Atractiva femeie din spatele tejghelei privi spre el şi zâmbi în chip de scuză:
— Acaba de salir. Tocmai l-aţi ratat.
Cuvintele ei rămaseră suspendate în aer câteva clipe.
„L-am ratat.” Umerii lui Becker căzură:
— Au existat bilete de rezervă la cursă?
— O mulţime, răspunse femeia, continuând să zâmbească. Cursa a fost aproape goală. Însă cea de mâine dimineaţă de la opt este şi ea...
— Trebuie să aflu dacă o prietenă a plecat cu această cursă. Nu avea rezervare.
Femeia se încruntă:
— Îmi pare rău, domnule. Au fost câţiva pasageri fără rezervare în noaptea asta, dar clauzele noastre de confidenţialitate prevăd că...
— E foarte important, insistă el. Trebuie să ştiu dacă a plecat. Atâta tot.
Femeia îi surise:
— O ceartă între îndrăgostiţi?
Becker se gândi o clipă, apoi arboră un zâmbet sfios:
— E chiar atât de evident?
Ea îi făcu cu ochiul:
— Cum o cheamă?
— Megan, răspunse el trist.
Agenta zâmbi:
— Prietena dumneavoastră are şi un al doilea nume?
Becker răsuflă încet. „Da, dar nu-l ştiu!”
— Mă tem că situaţia e mai complicată. Aţi spus că avionul era aproape gol. Poate că aţi...
— Fără numele de familie, zău că nu...
— Staţi aşa, o întrerupse Becker, venindu-i o altă idee. Aţi fost aici toată noaptea?
— De la şapte seara, la şapte dimineaţa.
— Atunci, poate că aţi văzut-o. O fată tânără. În jur de cincisprezece sau şaisprezece ani. Avea părul...
Becker îşi dădu seama de greşeală înainte de a termina fraza.
Ochii agentei se îngustară:
— Iubita dumneavoastră are cincisprezece ani?
— Nu! icni Becker. Adică... „La dracu’!” Dacă m-aţi putea ajuta, este extrem de important.
— Îmi pare rău, replică femeia cu răceală.
— Nu e aşa cum pare. Dacă aţi putea doar...
— Noapte bună, domnule.
Cu aceasta, femeia trase grătarul de metal peste tejghea şi dispăru într-o încăpere din spate.
Becker gemu şi privi înspre tavan. „Cu blândeţe, David”, îşi spuse el. Cu mare blândeţe. Cercetă cu privirea sala pustie. Nimic.„Probabil că a vândut inelul şi a urcat în avion.” Porni spre omul de serviciu.
— Has visto a una niña? întrebă el încercând să acopere zgomotul aspiratorului. Aţi văzut vreo fată?
Bătrânul îngrijitor se aplecă şi opri maşinăria.
— Eh?
— Una niña? repetă Becker. Pelo rojo, azul y blanco. Cu părul roşu, alb şi albastru.
Bătrânul râse:
— Qué fea. Ce urâtă!
Clătină din cap şi îşi reluă munca.
*
David Becker rămase în mijlocul sălii pustii a aeroportului, întrebându-se ce urma să facă. Întreaga seară devenise o comedie a erorilor. În minte îi bubuiau cuvintele lui Strathmore: „Nu suna până ce nu ai inelul.” Îl cuprinsese o oboseală cumplită. Dacă Megan vânduse inelul şi urcase în acel avion, atunci inelul se putea afla acum la oricine.
Becker îşi închise ochii şi încercă să se concentreze. „Care-i următoarea mutare?” Decise să se gândească la asta un pic mai târziu. Deocamdată, avea nevoie de excursia mult amânată până la o toaletă.


Capitolul 64

Susan stătea singură în liniştea abia luminată din Node 3. Sarcina pe care o avea de îndeplinit părea simplă: să acceseze computerul lui Hale, să localizeze cheia şi apoi să şteargă toate comunicările acestuia cu Tankado. Să nu rămână nicăieri vreun indiciu despre Fortăreaţa Digitală.
O încercau din nou temerile iniţiale legate de salvarea cheii de acces şi descifrarea Fortăreţei Digitale. Nu se simţea deloc bine să provoace destinul; până acum, avuseseră destul noroc. North Dakota apăruse miraculos chiar sub nasurile lor şi acum era prins în capcană. Singurul mare semn de întrebare era pus în dreptul lui David; el trebuia să găsească cealaltă cheie de acces. Susan spera din tot sufletul că David era pe calea cea bună.
Pătrunzând tot mai adânc în Node 3, încercă să-şi limpezească gândurile. I se părea bizar să nu se simtă în apele ei într-un spaţiu atât de familiar. În întuneric, totul în Node 3 părea extraterestru. Însă mai era ceva. Simţi cum un fior o scutură şi aruncă o privire în spate, spre uşile închise. „Douăzeci de minute”, se îmbărbătă ea în gând.
Îndreptându-se către calculatorul lui Hale, sesiză un parfum ciudat, aspru, în aer — în mod clar, nu era unul dintre mirosurile obişnuite în Node 3. Se întrebă dacă nu cumva aparatul de deionizare avea o defecţiune. Aroma îi era oarecum cunoscută, iar asta îi provocă un fior de nelinişte. Şi-l imagină pe Hale închis dedesubt, în imensa lui celulă plină de abur supraîncălzit. „Să fi dat el foc la ceva?” Privi spre gurile de aerisire din încăpere şi adulmecă aerul. Mirosul părea să provină de undeva din apropiere.
Se întoarse spre uşile cu grătar ale cămării. În acea secundă, recunoscu totul. „Mirosea a colonie... şi a sudoare.”
Se crispă, complet nepregătită pentru ceea ce văzu. Doi ochi se holbau la ea de dincolo de uşile cămării. Groaznicul adevăr avu nevoie doar de o fracţiune de secundă pentru a o lovi cu brutalitate. Greg Hale nu era închis la subsol, ci se afla în Node 3! Se strecurase cumva sus înainte ca Strathmore să închidă trapa. Fusese suficient de puternic pentru a deschide de unul singur uşile de acces în Node 3.
Susan auzise o dată că panica brută este paralizantă — acum ştia că nu era adevărat. În clipa în care creierul ei pricepu ce se întâmpla acolo, trupul i se şi puse în mişcare — repezindu-se înapoi prin întuneric, cu un singur gând: să fugă.
În spatele ei se auzi în acelaşi moment un zgomot puternic. Şezând tăcut pe aragaz, Hale îşi întinsese picioarele ca doi berbeci, împingând uşile de la cămară şi scoţându-le din balamale. Apoi porni în goană după ea, cu paşi mari.
Susan răsturnă o lampă în tentativa de a-i bloca drumul şi a-l împiedica. Simţi cum el sare fără probleme peste obstacol. Se apropia.
Avu sentimentul că se izbeşte de o bară de oţel când el îi încercui mijlocul cu braţul. Icni de durere şi rămase fără aer în plămâni. Braţele lui îi cuprinseră coastele.
Susan se opuse, începând să se zbată cu sălbăticie. Cumva, cotul ei reuşi să lovească un cartilaj. Hale îşi slăbi strânsoarea şi îşi duse palmele la nas. Căzu în genunchi, cu mâinile pe faţă.
— Nenorocito! urlă el de durere.
Susan zbură spre placa de presiune a uşii de acces, rugându-se inutil ca Strathmore să dea drumul la curent, astfel încât uşile să se deschidă. Dar nu putu decât să bată cu disperare în geam.
Hale se apropie ameninţător de ea, cu nasul plin de sânge. Într-o secundă, braţele lui o cuprinseră din nou, unul din ele prins ferm peste sânul ei stâng, celălalt peste mijloc. O smulse de lângă uşă.
Ea ţipă, cu mâna întinsă într-o tentativă inutilă de a-l opri.
Hale o trase înapoi. Catarama de la curea i se înfipse în coloană. Nu-i venea să creadă câtă putere zăcea în el. O târî după el, astfel încât pantofii îi căzură din picioare. Cu o mişcare ca de felină, o ridică pe sus şi o trânti pe podea, chiar lângă computerul lui.
Susan se trezi brusc pe spate, cu fusta ridicată peste şolduri. Nasturele de sus al bluzei se desfăcuse, iar pieptul i se ridica şi cobora cu mişcări ample în lumina albăstruie. Privi îngrozită cum Hale o ţintuieşte pe podea. Nu-i putea descifra intenţiile din privire, dar părea şi el speriat. Sau poate mânios? Individul îi măsură întreg trupul cu privirea, trezind în ea un nou val de spaimă.
Hale se aşeză temeinic peste mijlocul ei, uitându-se la ea cu o privire de gheaţă. Prin mintea lui Susan defilară brusc toate cunoştinţele învăţate la cursurile de autoapărare. Încercă să lupte, dar corpul ei nu reacţionă. Era paralizată. Închise ochii.
„Oh, Doamne, te rog! Nu!”


Capitolul 65

Brinkerhoff măsura cu pasul biroul lui Midge.
— Nimeni nu scurtcircuitează Mănuşa. E imposibil!
— Greşit, i-o întoarse Midge. Tocmai am vorbit cu Jabba. Mi-a zis că anul trecut a instalat un comutator de şuntare.
Asistentul directorului părea neconvins:
— Eu n-am auzit de aşa ceva.
— Nimeni n-a auzit. A fost o chestie pe şest.
— Midge, argumentă Brinkerhoff, Jabba e maniac cu securitatea! N-ar fi instalat niciodată un comutator care să...
— Strathmore l-a pus s-o facă, îl întrerupse ea.
Brinkerhoff aproape că auzea cum se mişcau rotiţele în creierul ei.
— Îţi aminteşti anul trecut, reluă ea, când Strathmore se ocupa de cercul ăla de terorişti antisemiţi din California?
Brinkerhoff dădu din cap. Fusese una dintre marile lovituri ale lui Strathmore. Folosind TRANSLTR ca să decripteze un mesaj interceptat, comandantul dezvăluise un complot care viza bombardarea unei şcoli israeliene din Los Angeles. Decriptase mesajul teroriştilor cu douăsprezece minute înainte de explozia bombei şi astfel, folosindu-se de o reţea de telefoane de urgenţă, salvase vieţile a trei sute de şcolari.
— Ia fii atent, continuă Midge, coborându-şi vocea. Jabba a zis atunci că Strathmore interceptase codul teroriştilor cu şase ore înainte de explozia bombei.
Brinkerhoff rămase cu gura căscată:
— Dar... atunci de ce a aşteptat...
— Pentru că nu a reuşit să decripteze mesajul prin TRANSLTR. A încercat, dar Mănuşa îl tot rejecta. Era un mesaj criptat cu un nou algoritm de cheie publică pe care filtrele nu îl mai întâlniseră. I-au trebuit lui Jabba aproape şase ore ca să rezolve problema.
Brinkerhoff o privea uluit.
— Pe Strathmore l-au apucat toţi dracii. L-a obligat pe Jabba să instaleze un scurtcircuit în caz că se întâmpla din nou.
— Iisuse, şuieră Brinkerhoff. Habar n-aveam. Ochii i se îngustară. Şi unde vrei să ajungi cu asta?
— Cred că astăzi Strathmore s-a folosit de comutator... pentru a procesa un fişier respins de Mănuşă.
— Şi ce? Doar pentru aşa ceva e comutatorul ăla, nu? Midge clătină din cap:
— Nu şi dacă fişierul în cauză e un virus. Brinkerhoff sări ca ars:
— Un virus? Cine a pomenit ceva de un virus?
— E singura explicaţie, rosti ea cu calm. Jabba a zis că un virus e singurul lucru din cauza căruia TRANSLTR ar funcţiona atât de greu, aşa că...
— Stai o clipă! ţâşni Brinkerhoff, făcându-i semn să se oprească. Strathmore a spus că totul e în regulă!
— Minte.
— Vrei să spui că Strathmore a dat intenţionat drumul unui virus în TRANSLTR?
— Nu, îl corectă ea. Nu cred că el ştia că e vorba despre un virus. Cred că a fost tras pe sfoară.
Brinkerhoff îşi rămăsese fără grai. Era clar că Midge Milken o luase razna.
— Asta explică multe, insistă ea. Mai ales, ce a căutat el aici toată noaptea.
— A vrut să planteze viruşi în propriul computer?
— Nu, replică Midge, iritată. A încercat să-şi acopere propriile greşeli! Iar acum nu mai poate opri TRANSLTR şi repune în funcţiune energia pentru că virusul a blocat toate procesoarele!
Brinkerhoff dădu ochii peste cap. Midge o mai luase pe arătură în trecut, dar niciodată în halul ăsta. Încercă să o calmeze:
— Jabba nu pare prea preocupat.
— Jabba e un netot, îi şuieră ea.
Brinkerhoff păru surprins. Nimeni nu-l mai făcuse pe Jabba netot — poate porc, dar niciodată netot.
— Ai mai multă încredere în intuiţia ta feminină decât în experienţa lui Jabba?
Ea îl privi cu asprime.
Brinkerhoff ridică palmele în semn că se predă:
— Nu contează. Îmi retrag cuvintele. Nu avea nevoie să i se reamintească de capacitatea ei neîntrecută de a presimţi dezastrele. Midge, o imploră el, ştiu că îl urăşti pe Strathmore, dar...
— Aici nu e vorba de Strathmore! ripostă ea cu duritate. Primul lucru de care avem nevoie este o confirmare că Strathmore a scurtcircuitat Mănuşa. După aceea îl sunăm pe director.
— Minunat, gemu Brinkerhoff. Îl sun pe Strathmore şi îi cer să ne trimită o declaraţie scrisă.
— Nu, i-o tăie ea, ignorând sarcasmul lui. Strathmore ne-a minţit deja o dată astăzi. Se uită în sus, cercetând privirea lui. Ai cheile de la biroul lui Fontaine?
— Bineînţeles. Doar sunt asistentul lui personal!
— Am nevoie de ele.
Brinkerhoff făcu ochii mari, nevenindu-i să creadă:
— Midge, orice ai face tu, eu n-am de gând să te las în biroul lui Fontaine.
— Trebuie! tună ea. Se răsuci şi începu să apese tastele Fratelui cel Mare. Acum cer o listă de aşteptare de la TRANSLTR. Dacă Strathmore a scurtcircuitat Mănuşa, o să se vadă pe hârtia de la imprimantă.
— Şi ce are asta de-a face cu biroul lui Fontaine? Ea se răsuci şi îl privi chiorâş:
— Lista de aşteptare apare numai pe imprimanta lui Fontaine. Doar ştii asta!
— Dar e confidenţial, Midge!
— E o urgenţă. Trebuie să văd lista aia.
Brinkerhoff îşi lăsă palmele pe umerii ei:
— Midge, te rog să te calmezi. Ştii că nu pot...
Ea pufăi cu putere şi se întoarse la tastatura ei:
— Dau comandă de tipărire la lista de aşteptare. O să intru acolo, o iau şi ies. Şi acum, dă-mi cheile.
— Midge...
Ea sfârşi de tastat şi se întoarse spre el:
— Chad, raportul se tipăreşte în treizeci de secunde. Uite cum facem. Tu îmi dai cheia. Dacă Strathmore a apăsat pe comutator, chemăm băieţii de la securitate. Dacă mă înşel, plec, şi tu poţi să te duci şi s-o mânjeşti cu marmeladă pe Carmen Huerta pe tot corpul. Îi aruncă o privire răutăcioasă şi întinse mâna după chei. Aştept.
Brinkerhoff gemu, regretând că o chemase înapoi să verifice raportul de la Crypto. Se uită la mâna ei întinsă.
— Vorbim despre informaţii confidenţiale din interiorul biroului personal al directorului. Ai vreo idee ce ni se întâmplă dacă suntem prinşi?
— Directorul e în America de Sud.
— Îmi pare rău. Pur şi simplu, nu pot.
Brinkerhoff îşi încrucişă braţele şi ieşi din încăpere.
Midge rămase cu privirea aţintită după el. În ochi îi mocnea ura:
— Ba da, ai să vezi cum poţi, şopti ea.
Se întoarse la Fratele cel Mare şi apelă arhivele video.
„Lui Midge o să-i treacă”, îşi spuse Brinkerhoff, aşezându-se la biroul lui şi începând să treacă în revistă celelalte rapoarte. Doar nimeni nu aştepta ca el să dea cheile directorului ori de câte ori Midge devenea paranoică.
Tocmai începuse să inspecteze cifrele COMSEC, când gândurile îi fură întrerupte de nişte voci din încăperea alăturată. Lăsă jos hârtiile şi porni spre uşă.
Încăperea principală era cufundată în întuneric — cu excepţia unui fir de lumină cenuşie dinspre uşa pe jumătate deschisă a lui Midge. Brinkerhoff ascultă. Vocile continuau dialogul. Păreau entuziasmate.
— Midge?
Nici un răspuns.
Porni prin întuneric spre camera lui Midge. Vocile îi erau vag cunoscute. Împinse uşa. Camera era pustie, iar locul lui Midge, gol. Sunetul venea de sus. Brinkerhoff privi spre peretele de monitoare video şi simţi brusc că i se face rău. Pe fiecare dintre cele douăsprezece ecrane rulau aceleaşi imagini — un soi de balet dirijat în mod pervers. Brinkerhoff se sprijini de spătarul scaunului şi privi îngrozit.
— Chad? se auzi în spatele lui.
Se întoarse şi miji ochii în întuneric. Midge se afla în faţa uşilor duble ale biroului directorului, dincolo de zona de secretariat. Ţinea palma întinsă:
— Cheia, Chad.
Brinkerhoff se înroşi. Se întoarse spre monitoare. Încercă să stingă imaginile de deasupra capului, însă fără folos. Era pretutindeni, gemând de plăcere şi mângâind pofticios sânii mici şi acoperiţi cu miere ai lui Carmen Huerta.


Capitolul 66

Becker traversă sala spre toalete şi descoperi că uşa pe care scria „CABALLEROS” era blocată de o bară portocalie şi de un cărucior umplut cu detergenţi şi cârpe. Se uită la cealaltă uşă. „DAMAS”. Trecu alături şi bătu în uşă cu putere.
— Hola? întreba el tare, întredeschizând uşa de la toaleta femeilor. Con permiso?
Tăcere.
Intră.
Toaleta era tipică pentru instituţiile spaniole — perfect pătrată, faianţă albă, un bec cu incandescenţă deasupra. Ca de obicei, se vedeau un separeu şi un pisoar. N-avea importanţă că pisoarele nu se foloseau în toaletele pentru femei — amplasarea lor acolo îi scutea pe constructori de cheltuiala unui al doilea separeu.
Becker se uită cu dezgust prin toaletă. Era cumplit de murdară. Chiuveta era înecată cu o apă noroioasă şi maronie. Pe jos fuseseră aruncate bucăţi de hârtie igienică murdare. Podeaua era umedă. Vechiul uscător electric de pe perete era mânjit cu amprente verzui.
Se opri în faţa oglinzii şi oftă. Ochii care de obicei îl priveau din oglindă cu o expresie limpede erau ceţoşi în noaptea asta. „Oare de câte ore mă învârt în gol pe aici?”, se întrebă el. Îi era cumplit de greu să facă un calcul. Din obişnuinţă profesorală, îşi aranjă nodul cravatei Windsor în dreptul gulerului. Apoi se întoarse spre pisoarul din spatele lui.
Stând acolo se întrebă dacă Susan ajunsese oare acasă. „Unde se putea duce? La Stone Manor fără mine?”
— Hei! rosti mânioasă o voce de femeie în spatele lui.
Becker sări ca ars.
— Eu..., îngăimă el, grăbindu-se să se închidă la şliţ. Îmi cer scuze... eu...
Se întoarse spre fata care tocmai intrase. Era o tânără sofisticată, parcă tocmai desprinsă din paginile revistei Seventeen. Purta pantaloni clasici şi o bluză albă fără mâneci. În mână ţinea un rucsăcel roşu L.L. Bean. Părul blond părea proaspăt uscat.
— Îmi cer scuze, repetă Becker, luptându-se cu catarama curelei de la pantaloni. Toaleta bărbaţilor era... În fine... eu plec.
— Obsedat nenorocit!
Înjurătura părea nepotrivită venind de pe buzele ei — ca o apă plină de mizerii curgând printr-un filtru strălucitor. Studiind-o însă, Becker văzu că filtrul nu era chiar atât de strălucitor ca la prima impresie. Ochii fetei erau încercănaţi şi injectaţi, iar braţul stâng era umflat. Sub iritaţia roşiatică, pielea era violacee.
„Iisuse”, îşi zise Becker. „Droguri intravenoase. Cine ar fi ghicit?”
— Ieşi afară! urlă ea. Ieşi afară!
Pe moment, uită totul despre inel, NSA şi toate problemele. O compătimea pe acea tânără. Probabil că părinţii ei o trimiseseră aici pentru un program pregătitor, cu un card VISA în buzunar — iar ea sfârşise singură într-o toaletă, în miezul nopţii, injectându-şi droguri.
— Ţi-e bine? întrebă Becker, trăgându-se cu spatele spre uşă.
— N-am nimic, răspunse ea cu o voce arogantă. Poţi pleca acum! Becker se întoarse să iasă. Aruncă o ultimă privire spre antebraţul ei. „Nu poţi face nimic, David. Las-o în pace.”
— Acum! se repezi ea.
Becker dădu din cap şi îi aruncă un ultim zâmbet trist:
— Ai grijă.


Capitolul 67

— Susan? gâfâi Hale, cu faţa lipită de faţa ei.
Şedea cu toată greutatea corpului peste mijlocul ei, cu picioarele de o parte şi de cealaltă. Prin materialul subţire al fustei, noada lui o apăsa dureros peste pubis. Din nasul lui se scurgea sânge care se împrăştia peste bluza ei. Îi venea să vomite. Mâinile lui erau deja la pieptul ei.
Nu simţea nimic. „Oare mă atinge?” Îi trebui o secundă întreagă ca să priceapă că Hale îi închidea nasturele desfăcut şi o aranja.
— Susan, repetă Hale, gâfâind. Trebuie să mă scoţi de aici.
Mintea ei plutea în ceaţă. Nimic nu mai avea sens.
— Susan, trebuie să mă ajuţi! Strathmore l-a ucis pe Chartrukian! Eu am văzut!
Abia după câteva clipe înţelese cuvintele lui. „Strathmore l-a ucis pe Chartrukian?” Era clar că Hale habar n-avea că ea îl zărise acolo jos.
— Strathmore ştie că l-am văzut! Mă va omorî şi pe mine!
Dacă nu i-ar fi fost atât de frică, i-ar fi râs în faţă. Recunoscu mentalitatea de Divide et impera a unui fost puşcaş marin. Inventează minciuni şi asmute-ţi vrăjmaşii unul împotriva celuilalt.
— E adevărat! urlă el. Trebuie să sunăm după ajutor! Cred că suntem amândoi în pericol!
Susan nu credea o iotă din vorbele lui.
Îl dureau deja picioarele, aşa că Hale îşi deplasă puţin greutatea corpului. Deschise din nou gura ca să vorbească, dar nu mai apucă.
În clipa în care el se ridicase, Susan simţise cum îi revine sângele în picioare. Înainte de a conştientiza ce face, îl lovi tare cu genunchiul stâng în boaşe. Simţi clar cum rotula ei sfărâmă micul sac de ţesut dintre picioarele lui.

Hale scheună agonizant de durere şi se înmuie instantaneu. Se rostogoli pe o parte, încleştându-şi mâinile pe şliţ. Susan reuşi să iasă de sub greutatea trupului lui. Se îndreptă împleticindu-se spre uşi, ştiind că nu va avea niciodată puterea să le deschidă singură.
Luând pe loc o decizie, se postă în spatele mesei lungi de conferinţe din lemn de arţar şi îşi înfipse bine piciorul în covor. Din fericire, masa era pe rotile. Porni cu toată forţa ei spre peretele de sticlă, împingând masa în faţă. Rotilele erau solide, astfel încât masa se rostogolea uşor. La jumătatea distanţei, Susan alerga deja.
Cu un metru şi jumătate înainte de a atinge peretele de sticlă, împinse mai tare şi dădu drumul mesei. Se trase apoi într-o parte şi îşi acoperi ochii. După un pârâit îngrozitor, peretele explodă în mii de aşchii de sticlă. Sunetele familiare din Crypto îşi făcură loc în Node 3 pentru prima dată de la construcţia încăperii.
Susan îşi luă mâinile de la ochi. Putea vedea masa dincolo, prin gaura creată în zid. Continua să ruleze. Făcu cercuri din ce în ce mai largi prin Crypto şi în cele din urmă dispăru în întuneric.
Susan îşi încălţă din nou pantofii ei Ferragamo, aruncă o ultimă privire spre Greg Hale, care continua să se zvârcolească, şi trecu peste marea de sticlă spartă, în Crypto.


Capitolul 68

— Nu-i aşa că a fost uşor? întrebă Midge când Brinkerhoff îi dădu cheile de la biroul lui Fontaine.
— O să şterg imaginile înainte de a pleca, promise ea. Doar dacă tu şi nevastă-ta nu vreţi caseta pentru colecţia voastră privată.
— Ia naibii lista aia, mârâi Brinkerhoff. Şi pe urmă şterge-o!
— Sí, señor, chicoti Midge cu accent portorican.
Îi făcu un semn jucăuş cu ochiul şi porni spre uşile duble ale biroului directorului.
Biroul privat al lui Leland Fontaine nu semăna cu nici o altă încăpere din aripa managerială. Nu existau tablouri, scaune sculptate, plante decorative sau orologii vechi. Spaţiul fusese amenajat pentru o maximă eficienţă. Biroul acoperit cu geam gros şi scaunul din piele neagră se găseau chiar în faţa ferestrei enorme. În colţ erau trei fişiere cu dosare, lângă o măsuţă cu o cafetieră. Peste Fort Meade răsărise Luna, iar lumina ei blândă accentua aspectul spartan al camerei.
„Ce naiba fac eu aici?”, se întrebă Brinkerhoff.
Midge se îndreptă spre imprimantă şi luă lista tipărită. Miji ochii în întuneric:
— Nu pot citi datele, se plânse ea. Aprinde lumina.
— O citeşti afară. Acum, hai de aici.
Numai că Midge părea să se simtă foarte bine, aşa că se mai jucă puţin cu Brinkerhoff, ducându-se la fereastră şi înclinând hârtia ca să citească mai bine.
— Midge...
Însă ea continuă să citească.
Brinkerhoff se agită neliniştit în cadrul uşii.
— Midge... hai de aici. Sunt camerele private ale directorului.
— E aici, pe undeva, mormăi ea, studiind lista. Strathmore a scurtcircuitat Mănuşa, o ştiu.
Se apropie şi mai mult de fereastră.
Brinkerhoff începu să asude. Midge continua să citească.
După câteva clipe, ea scoase un icnet:
— Ştiam eu! Strathmore a făcut-o! Chiar a făcut-o! Idiotul! Ridică hârtia şi o scutură. A scurtcircuitat Mănuşa! Uită-te şi tu!
Brinkerhoff se holbă prostit o clipă, apoi traversă în fugă biroul directorului. Se înghesui la fereastră lângă Midge. Ea îi indică sfârşitul listei.
Brinkerhoff citi neîncrezător:
— Ce...?
Hârtia conţinea o listă cu fişierele care intraseră în TRANSLTR în ultimele treizeci şi şase de ore. După fiecare fişier se vedea un cod de patru caractere eliberat de Mănuşă. În orice caz, ultimul fişier de pe foaie nu dispunea de un asemenea cod. În dreptul lui scria simplu: „COMUTARE MANUALĂ.”
„Iisuse”, îşi zise Brinkerhoff. „Midge a dat din nou lovitura.”
— Idiotul! Ia priveşte aici! Mănuşa a respins de două ori fişierul! Şiruri mutante! Şi el totuşi a comutat pe manual! La ce dracu’ s-a gândit?
Brinkerhoff simţi că i se înmoaie picioarele. Se întrebă de ce Midge avea întotdeauna dreptate. Nici unul dintre ei nu observă imaginea reflectată în geamul ferestrei. În deschizătura uşii se afla o siluetă masivă.
— Doamne, icni Brinkerhoff. Crezi că avem un virus?
Midge oftă:
— Nu poate fi altceva.
— S-ar putea ca asta să nu fie treaba voastră! bubui o voce profundă din spatele lor.
Midge se lovi cu capul de fereastră. Brinkerhoff se împiedică de scaunul directorului şi se răsuci în direcţia vocii. Recunoscu imediat silueta:
— Domnule director! icni el. Goni spre şeful lui şi îi întinse mâna. Bine aţi venit acasă, domnule.
Silueta masivă nu îl luă în seamă.
— C-credeam, îngăimă asistentul, retrăgându-şi mâna, credeam că sunteţi în America de Sud.
Leland Fontaine îşi privi cu asprime subalternul. Ochii lui aruncau săgeţi:
— Da... şi acum m-am întors.


Capitolul 69

— Hei, mister!
Becker traversă sala către un şir de telefoane cu plată. Se opri şi se întoarse. Spre el venea chiar fata din toaletă. Îi făcu semn s-o aştepte.
— Mister, staţi aşa!
„Ce mai e acum?”, gândi Becker. „Vrea să mă acuze de încălcarea intimităţii?”
Fata îşi căra rucsacul după ea. Când ajunse lângă el, era toată un zâmbet.
— Îmi cer scuze că am ţipat la dumneavoastră. M-aţi cam speriat.
— Nici o problemă, o asigură el, cumva nedumerit. Mă găseam într-un loc nepotrivit.
— Vi se va părea o nebunie, zise ea, clipind galeş, dar nu cumva aveţi nişte bani de împrumut?
Becker o privi surprins:
— Bani pentru ce?
„Nu-ţi plătesc eu drogurile, dacă asta îmi ceri.”
— Încerc să ajung acasă, răspunse blonda. Mă puteţi ajuta?
— Ai pierdut cursa?
Ea încuviinţă:
— Mi-am pierdut biletul. Nu m-au lăsat să urc la bord. Ăştia de la liniile aeriene pot fi nişte mari ticăloşi. N-am bani să-mi cumpăr altul.
— Unde sunt părinţii tăi?
— În State.
— Nu poţi să dai de ei?
— Nţţ. Am încercat deja. Cred că îşi fac week-end-ul pe iahtul cuiva.
Becker inspectă hainele scumpe ale fetei.
— N-ai un card de credit?
— Ba da, dar mi l-a anulat tata. Crede că iau droguri.
— Iei droguri? întrebă sec Becker, uitându-se la antebraţul ei umflat.
Fata îl privi cu indignare:
— Bineînţeles că nu!
Clipi cu inocenţă din gene, dându-i lui Becker impresia că e tras pe sfoară.
— Haideţi, se rugă ea. Păreţi un tip bogat. Nu-mi puteţi da ceva biştari să mă duc acasă? Vi-i pot trimite înapoi mai târziu.
Becker bănuia că, indiferent ce sumă i-ar fi dat, banii ar fi ajuns în labele vreunui traficant de droguri din Triana.
— În primul rând, zise el, nu sunt un tip bogat, sunt profesor. Îţi spun însă ce-am să fac... „Îţi demasc cacealmaua, asta fac.” Ce-ar fi să-ţi cumpăr eu biletul?
Blonda îl privi şocată.
— Aţi face asta? îngăimă ea, cu ochii plini de speranţă. Mi-aţi cumpăra un bilet până acasă? Oh, Doamne, îţi mulţumesc!
Becker rămăsese fără grai. Părea că judecase greşit situaţia.
Fata îşi aruncă braţele în jurul lui.
— A fost o vară de rahat, izbucni ea, aproape înecându-se în lacrimi. Oh, vă mulţumesc! Trebuie să plec de aici!
Becker îi întoarse îmbrăţişarea pe jumătate. Fata îi dădu drumul, iar el îi privi iarăşi antebraţul.
Ea îi văzu privirea:
— Oribil, nu?
Becker dădu din cap:
— Parcă ziceai că nu iei droguri.
Fata izbucni în râs:
— E un tatuaj! Mi-am râcâit jumătate din piele încercând s-o şterg. Cerneala pătează.
Becker privi mai îndeaproape. În lumina fluorescentă, zări conturul uşor al unui înscris dedesubtul umflăturii roşietice de pe antebraţ — cuvinte scrijelite în carne.
— Dar... dar ochii tăi..., zise Becker, simţindu-se un idiot. Sunt roşii!
Ea râse din nou:
— Am plâns. V-am spus că am pierdut avionul.
Becker se uită din nou la cuvintele de pe braţ.
Fata se încruntă, stingherită:
— Ah, încă se mai poate citi, nu?
Becker se aplecă mai mult. Era lizibil. Mesajul era limpede precum cristalul. Citind cele patru cuvinte, prin faţa ochilor i se perindară ultimele douăsprezece ore.
David se trezi înapoi, în camera din Hotelul Alfonso al XIII-lea. Germanul obez îşi atingea braţul şi vorbea într-o engleză stricată: „Fock off and die.”
— Vă e bine? îl întrebă fata, privindu-l.
Acesta nu-şi mai lua privirea de la braţul ei. Era ameţit. Cele patru cuvinte mânjite pe carnea fetei duceau cu ele un mesaj simplu: Fuck off and die.
Blonda se uită la braţul ei, stânjenită:
— Un prieten mi l-a scris... o tâmpenie, nu?
Becker nu putea scoate o vorbă. „Fock off und die.” Nu-i venea să creadă. Neamţul nu-l insultase, ci încercase să-l ajute. Îşi înălţă privirea spre chipul fetei. În lumina fluorescentă a sălii, se puteau zări urme de vopsea roşie şi albastră în părul ei blond.
— T-t-tu..., îngăimă el, holbându-se la urechile ei. Nu cumva porţi nişte cercei?
Fata îl privi ciudat. Pescui un obiect mic din buzunar şi i-l întinse. Becker se uită ţintă la craniul micuţ din palma ei.
— Cercei cu clipsuri? murmură el.
— Da, la naiba, răspunse fata. Mi-e o frică de moarte de ace.


Capitolul 70

David Becker stătea în sala pustie şi simţea cum îi cedează picioarele. O privi pe fata din faţa lui şi înţelese că ajunsese la capătul căutărilor. Tânăra îşi spălase părul şi îşi schimbase hainele, poate în speranţa că aşa putea vinde mai bine inelul, însă nu apucase să se îmbarce pentru New York.
Becker se forţă să-şi păstreze sângele rece. Călătoria asta absurdă era pe punctul de a se încheia. Se uită la degetele fetei. Erau goale. Privi apoi spre rucsac. „Acolo e”, îşi zise. „Trebuie să fie acolo!”
Zâmbi, abia ascunzându-şi emoţiile:
— O să ţi se pară o nebunie, zise el, dar cred că ai ceva de care am eu nevoie.
— Oh?
Megan păru brusc nesigură.
Becker întinse mâna după portofel.
— Bineînţeles că aş fi fericit să te plătesc:
Se uită în jos şi începu să răsfoiască printre bancnote.
Uitându-se cum numără banii, Megan scoase un icnet de uimire, probabil înţelegându-i greşit intenţia. Aruncă o privire înfricoşată spre uşa batantă... măsurând distanţa. Erau cam cincizeci de metri.
— Îţi dau suficienţi bani să-ţi cumperi bilet dacă...
— N-o spuneţi, îl întrerupse Megan, oferindu-i un zâmbet forţat. Cred că ştiu exact ce vreţi.
Se aplecă şi începu să scotocească prin rucsac.
Becker simţi o undă de speranţă. „Îl are cu ea!” „Are inelul!” Habar n-avea cum îşi dăduse ea seama ce voia el, dar era prea obosit ca să-i mai pese. Muşchii i se relaxară. Se imagină înmânând inelul directorului adjunct al NSA. După aceea el şi Susan aveau să se întindă pe patul cu baldachin de la Stone Manor şi să recupereze timpul pierdut.
Fata găsi în sfârşit ce căuta. Spray-ul PepperGuard reprezenta alternativa ecologică la spray-ul paralizant Mace, fiind alcătuit dintr-un amestec puternic de praf de ardei iute mexican şi praf de chili. Cu o mişcare îndemânatică, se roti şi trase un jet de amestec drept în ochii lui Becker. După aceea înşfăcă rucsacul şi o luă la fugă spre uşă. Când privi înapoi, David Becker zăcea pe podea, zvârcolindu-se de durere şi ţinându-şi mâinile la faţă.


Capitolul 71

Tokugen Numataka îşi aprinse al patrulea trabuc şi continuă să se plimbe ca un leu în cuşcă. Apucă telefonul şi apelă operatoarea de la centrală.
— Vreo veste cu numărul ăla? se repezi el înainte ca femeia să scoată vreo vorbă.
— Nimic încă, domnule. Durează mai mult decât ne aşteptam — apelul a venit de pe un celular.
„Un celular”, se amuză Numataka în sinea lui. „Se potriveşte.” Din fericire pentru economia japoneză, americanii aveau un apetit insaţiabil pentru gadget-uri electronice.
— Staţia de emisie, adăugă operatoarea, e în zona de cod 202. Însă deocamdată nu avem numărul.
— 202? Unde vine asta?
„Oare unde se ascunde misteriosul North Dakota în vasta întindere americană?”
— Undeva în apropiere de Washington, D.C., domnule.
Numataka îşi arcui sprâncenele:
— Sună-mă imediat ce obţii numărul.


Capitolul 72

Susan se împletici de-a lungul podelei întunecate din Crypto, către pasarela care ducea la biroul lui Strathmore: locul cel mai îndepărtat de Hale în interiorul complexului blocat.
Când ajunse în capătul pasarelei de acces, descoperi că uşa de la biroul comandantului e deschisă. Pana de curent scosese din uz broasca electronică. Năvăli înăuntru.
— Comandante? Singura lumină dinăuntru provenea de la ecranele computerului lui Strathmore. Comandante! strigă ea mai tare. Comandante!
Brusc, îşi aminti că el se afla în laboratorul Sys-Sec. Începu să rătăcească aiurea în biroul gol, cu gândul la clipele de groază prin care trecuse. Trebuia să iasă din Crypto. Sosise clipa să treacă la acţiune, cu sau fără Fortăreaţa Digitală. Era momentul să închidă TRANSLTR şi să evadeze de acolo. Se uită la ecranele luminate, apoi se îndreptă spre biroul şefului. Se aşeză în faţa tastaturii. Opreşte TRANSLTR! Acum, că se găsea la terminalul autorizat, sarcina părea simplă. Apelă fereastra de comandă potrivită şi tastă:

„ANULEAZĂ RULAREA”

Degetul i se opri o clipă deasupra tastei ENTER.
— Susan! răcni o voce dinspre uşă.
Se întoarse înspăimântată, crezând că e Hale. Nu era el, ci Strathmore. Comandantul respira anevoie, era palid şi avea un aer ciudat în lumina emisă de ecrane.
— Ce dracu’ se întâmplă?
— Co-co-com... mandante! icni Susan. Hale este în Node 3! Tocmai m-a atacat!
— Ce? Imposibil! Hale e închis în...
— Nu, nu e! E liber! Trebuie să chemăm securitatea aici şi acum! Opresc TRANSLTR!
Şi dădu să se întoarcă spre tastatură.
— Nu atinge nimic!
Strathmore se repezi la terminal şi îi dădu mâna la o parte.
Susan se făcu mică, uluită. Se holbă la comandant; era pentru a doua oară în acea zi că nu-l recunoştea. Se simţi brusc singură.
Strathmore văzu sângele de pe cămaşa lui Susan şi îşi regretă imediat ieşirea:
— Iisuse, Susan! Ţi-e bine?
Ea nu îi răspunse.
Comandantul îşi dori să nu fi sărit pentru atâta lucru la ea. Avea nervii întinşi la maximum. Mersese prea departe. Avea anumite probleme pe suflet, despre care Susan Fletcher nu ştia nimic, probleme pe care el nu i le dezvăluise şi se ruga să nu fie niciodată nevoit să o facă.
— Îmi cer scuze, zise el cu o voce moale. Spune-mi ce s-a întâmplat.
Ea îşi întoarse faţa:
— Nu contează. Nu e sângele meu. Doar scoateţi-mă de aici.
— Eşti rănită?
Strathmore îşi lăsă o mână pe umărul ei. Susan se ghemui. El îşi luă braţul şi întoarse privirea. Când se uită din nou la chipul ei, văzu că avea ochii aţintiţi peste umărul lui, la ceva de pe perete.
Acolo, în întuneric, licărea puternic o tastatură mică. Strathmore urmări direcţia privirii ei şi se încruntă. Sperase ca Susan să nu observe panoul de control sclipitor. Tastatura iluminată controla accesul în liftul lui personal. Strathmore şi oaspeţii lui din sferele înalte ale puterii îl foloseau ca să vină şi să plece din Crypto fără ca restul personalului să ştie. Liftul cobora la cincisprezece metri sub domul Crypto, după care se deplasa lateral o sută şi ceva de metri printr-un tunel subteran blindat, până la nivelul subsolurilor din complexul principal NSA. Liftul era alimentat cu energie din complexul principal. Ca atare, era perfect funcţional, în ciuda penei de curent din Crypto.
Strathmore ştiuse tot timpul că liftul e operaţional, însă nu scosese o vorbuliţă despre el, nici chiar atunci când Susan încercase disperată să folosească ieşirea principală. Nu-şi putea permite s-o lase să scape — cel puţin, nu încă. Strathmore se întrebă acum cât de multe trebuia să-i povestească pentru a o convinge să rămână.
Susan îl împinse şi se repezi la perete. Apăsă furioasă pe butoanele luminate.
— Vă rog, îl imploră ea.
Însă uşa rămase închisă.
— Susan, rosti Strathmore cu calm, uşa are nevoie de o parolă.
— O parolă? repetă ea furioasă.
Privi mânioasă butoanele de control. Sub tastatura principală se găsea o a doua tastatură — una mai mică, cu butoane minuscule. Pe fiecare buton era inscripţionată o literă a alfabetului. Susan se întoarse spre comandant.
— Care e parola?
Strathmore se gândi o clipă, apoi oftă din rărunchi:
— Stai jos, Susan.
Ea îl privi neîncrezătoare.
— Stai jos, repetă comandantul cu voce fermă.
— Daţi-mi drumul! ţipă Susan, privind temătoare spre uşa deschisă a biroului.
Strathmore o cântări din priviri şi îi evaluă starea de panică. Cu calm, se apropie de uşă. Păşi afară pe platformă şi miji ochii în întuneric. Hale nu se zărea pe nicăieri. Se întoarse în birou şi închise uşa după el. După aceea propti un scaun de ea, ca s-o menţină cât de cât închisă, se duse la birou şi scoase ceva dintr-un sertar. În lumina palidă a ecranelor, Susan zări ce ţinea el în mână şi se albi într-o fracţiune de secundă. Era o armă.
Strathmore trase două scaune în mijlocul încăperii. Le roti astfel încât să fíe cu faţa spre uşa închisă. După aceea se aşeză pe unul din ele. Ridică pistolul Beretta semiautomat şi ţinti cu mână sigură spre uşa uşor întredeschisă. După o clipă, lăsă la loc pistolul în poală. Vorbi solemn:
— Susan, aici suntem în siguranţă. Trebuie să discutăm. Dacă Greg Hale apare pe acea uşă...
Lăsă cuvintele să atârne în aer.
Susan rămăsese fără grai.
Strathmore o privi în lumina difuză din birou. Îi indică scaunul de lângă el:
— Stai jos. Trebuie să îţi spun ceva. Ea nu se mişcă. După ce termin, continuă el, îţi dau parola de acces la lift. Vei putea decide dacă pleci sau rămâi.
Se lăsă o lungă tăcere. Ca într-un vis, Susan traversă biroul şi se aşeză alături de Strathmore.
— Susan, începu el, n-am fost complet sincer cu tine.


Capitolul 73

David Becker avea senzaţia că faţa îi fusese înmuiată în terebentină şi i se dăduse foc. Se rostogoli pe podea şi scânci de durere, zărind ca prin ceaţă cum fata se îndreaptă spre uşile batante. Alerga cu salturi mici şi îngrozite, trăgându-şi rucsacul după ea, pe pardoseală. Încercă să se ridice în picioare, dar îi era imposibil. Parcă fusese orbit de o ceaţă roşie de foc. „Fata n-are voie să dispară!”
Încercă să o strige, dar în plămâni nu îi mai rămăsese pic de aer, ci doar o durere sfâşietoare:
— Nu!
Strigătul lui semăna cu o tuse. Abia reuşise să treacă de buze.
Becker ştia că în secunda în care fata ieşea pe uşă, n-avea s-o mai vadă niciodată. Încercă să strige din nou, însă gâtul îl ardea ca un rug.
Fata aproape că ajunsese la uşile batante. Becker se ridică în picioare clătinându-se, căutând cu disperare aerul. Porni după ea împleticindu-se. Fata intră în despărţitura uşilor batante, continuând să tragă rucsacul după ea. Cu douăzeci de metri în spate, Becker se poticnea orbit către aceeaşi uşă.
— Stai! horcăi el. Stai!
Fata împinse cu furie în uşă. Aceasta începu să se rotească, după care se opri. Blonda se răsuci îngrozită şi văzu rucsacul blocat în deschizătură. Îngenunche şi trase furioasă de el, ca să-l elibereze.
Profesorul încercă să se concentreze asupra materialului care ieşea prin deschizătură. Nu putea zări altceva decât peticul roşu de nailon. Zbură către el, cu braţele întinse în faţă.
Căzând spre uşă, cu mâinile la doar câţiva centimetri de ea, Becker văzu cum bucata de material alunecă în deschizătură şi dispare. Degetele lui prinseră doar aer când uşa se puse în mişcare. Fata şi rucsacul ei se rostogoliră pe pardoseală.
— Megan! scânci Becker, atingând podeaua.
Orbitele îi erau săgetate de ace albe şi fierbinţi. Vederea i se stinse şi un nou val de greaţă îl cuprinse. În bezna din faţa ochilor răsuna doar propria sa voce. Megan!
Habar n-avea cât zăcuse aşa înainte de a conştientiza zumzetul uşor al lămpilor fluorescente de deasupra capului. Orice altceva în jurul lui era nemişcat. De undeva, din mijlocul nemişcării, se auzea o voce. Cineva îl striga. Încercă să-şi ridice capul de pe podea. Universul din jur era plin de ape. „Din nou acea voce.” Miji ochii şi zări o siluetă la douăzeci de metri distanţă.
— Mister?
Becker recunoscu vocea. Era fata. Stătea în picioare în dreptul altei intrări şi strângea rucsacul la piept. Părea mai înspăimântată acum, decât înainte.
— Mister? întrebă ea, cu voce tremurândă. Nu v-am spus niciodată cum mă cheamă. De unde mi-aţi ştiut numele?


Capitolul 74

Directorul Leland Fontaine era un munte de om. La şaizeci şi trei de ani avea o tunsoare de-a dreptul militărească şi o ţinută extrem de rigidă. Când era nervos, adică mai tot timpul, ochii i se făceau negri ca smoala. Avansase în carieră prin muncă, planificare şi respectul pe care şi-l câştigase în faţa predecesorilor. Era primul director afro-american al Agenţiei Naţionale de Securitate, dar nimeni nu îndrăznea să menţioneze acest aspect. Politica impusă de Fontaine nu ţinea cont de culoarea pielii, iar personalul Agenţiei o respecta cu stricteţe.
Fontaine îi ţinu pe Midge şi pe Brinkerhoff în picioare cât parcurse ritualul tăcut al preparării unei căni de cafea guatemaleză. După aceea se aşeză la birou, continuând să-i ţină în picioare, şi începu să-i interogheze ca pe nişte şcolari prinşi în cancelaria profesorilor.
Midge fu cea care îi răspunse la întrebări — explicând seria de evenimente neobişnuite ce condusese la decizia lor de a intra în biroul lui Fontaine.
— Un virus? întrebă directorul cu răceală. Voi doi credeţi că avem un virus?
Brinkerhoff se strâmbă:
— Da, domnule, răspunse ferm Midge.
— Pentru că Strathmore a trecut peste Mănuşă?
Fontaine măsură cu privirea hârtia de imprimantă din faţa lui.
— Da, răspunse ea. Şi pentru că e un fişier care n-a fost spart de mai bine de douăzeci de ore!
Fontaine pufni:
— Aşa spun datele tale.
Midge vru să protesteze, dar îşi înghiţi vorbele. În loc de asta, decise să atace altfel:
— Crypto e în beznă.
Fontaine ridică privirea, aparent surprins.
Midge îşi întări afirmaţia, dând scurt din cap.
— A căzut curentul. Jabba credea că poate...
— L-ai sunat pe Jabba?
— Da, domnule, am...
— Jabba? exclamă furios Fontaine, ridicându-se. De ce dracu’ nu l-ai sunat pe Strathmore?
— Am făcut-o! se apără Midge. A zis că totul e în regulă.
Directorul rămase în picioare, respirând zgomotos:
— Atunci n-avem motive să ne îndoim de el. Vocea lui suna a sentinţă. Fontaine luă o gură de cafea. Şi acum vă rog să mă scuzaţi, dar am de lucru.
Midge căscă gura mare:
— Poftim?
Brinkerhoff se îndrepta deja spre uşă, însă Midge părea zidită în acel loc.
— Ţi-am urat noapte bună, domnişoară Milken, repetă Fontaine. Eşti liberă.
— Dar... dar, domnule, îngăimă ea, eu... eu trebuie să protestez. Cred că...
— Protestezi? tună directorul. Îşi lăsă cafeaua jos. Eu protestez! Protestez împotriva prezenţei tale în biroul meu. Protestez împotriva insinuărilor tale că directorul adjunct al acestei agenţii minte. Protestez...
— Avem un virus, domnule! Instinctul meu spune că...
— Ei bine, instinctul tău greşeşte, domnişoară Milken! Se înşală pentru prima dată!
Midge se repezi:
— Dar, domnule! Comandantul Strathmore a scurtcircuitat Mănuşa! Fontaine porni spre ea, abia stăpânindu-şi furia:
— Asta cade în sarcina lui! Pe tine te plătesc să urmăreşti analiştii şi angajaţii de serviciu — nu să-l spionezi pe directorul adjunct! Dacă n-ar fi fost el, spărgeam şi astăzi coduri cu creionul şi hârtia! Acum pleacă! Se întoarse spre Brinkerhoff, care tremura ca varga în uşă, alb la faţă. Plecaţi amândoi!
— Cu tot respectul, domnule, presă Midge, aş vrea să recomand trimiterea unei echipe Sys-Sec în Crypto doar pentru a ne asigura...
— Nu vom face aşa ceva!
După o clipă de tăcere încordată, Midge dădu din cap:
— Foarte bine. Noapte bună.
Se răsuci pe călcâie şi plecă. Trecând pe lângă Brinkerhoff, acesta văzu în ochii ei că femeia n-avea de gând să se resemneze — cel puţin nu înainte ca bănuielile ei să capete un răspuns adecvat.
Brinkerhoff se uită la impozantul lui şef, care pufnea în spatele biroului. Nu mai era omul pe care îl cunoştea el. Cel pe care îl ştia era un maniac al detaliilor şi al pachetelor ambalate elegant. Încuraja întotdeauna personalul să examineze şi să clarifice orice neclarităţi din procedurile zilnice, indiferent cât de urgente erau ele. Şi totuşi, iată-l acum, un om care le cerea să întoarcă spatele unei serii foarte ciudate de coincidenţe.
Era clar că directorul ascunde ceva, dar Brinkerhoff era plătit să asiste, nu să investigheze. Fontaine dovedise în nenumărate rânduri că se gândea la binele tuturor; dacă a-i fi asistent însemna acum să pretindă că nu vede nimic, atunci asta era. Din nefericire, Midge era plătită să pună întrebări, iar Brinkerhoff se temea că ea se îndrepta acum spre Crypto ca să-şi câştige salariul.
„E timpul s-o şterg”, îşi zise el, întorcându-se spre uşă.
— Chad! tună Fontaine din spatele lui. Zărise şi el privirea din ochii lui Midge. Să n-o laşi să iasă din această aripă!
Brinkerhoff dădu din cap şi porni în fugă după Midge.

Fontaine oftă şi îşi sprijini capul în palme. Îşi simţea ochii grei. Călătoria spre casă fusese lungă şi neaşteptată. Ultima lună fusese una plină de speranţe pentru Leland Fontaine. În NSA se petreceau chiar acum lucruri care aveau să schimbe istoria. Ca o ironie, directorul Fontaine aflase despre ele doar din întâmplare.
Cu trei luni înainte, Fontaine auzise că soţia comandantului Strathmore avea de gând să divorţeze. Totodată, la urechi îi ajunseseră tot felul de rapoarte conform cărora Strathmore muncea peste măsură de mult şi era pe punctul de a ceda sub presiune. În ciuda divergenţelor, Fontaine nutrise întotdeauna un respect profund pentru directorul adjunct. Strathmore era o minte strălucită, poate cea mai bună din NSA. În acelaşi timp, de la eşecul Skipjack, omul lucrase sub un stres enorm. Iar asta îl neliniştea pe Fontaine. Comandantul deţinea o mulţime de chei secrete în NSA, iar el avea o Agenţie de protejat.
Fontaine avea nevoie de cineva care să-l supravegheze pe Strathmore şi care să se asigure că omul era sută la sută sigur, însă sarcina nu era deloc uşoară. Comandantul era un om puternic şi mândru. Fontaine trebuia să găsească o modalitate de a-l verifica fără să-i submineze acestuia autoritatea sau încrederea de sine.
Din respect pentru Strathmore, directorul decisese să se ocupe personal de problemă. Instalase un dispozitiv aproape invizibil în contul din Crypto al comandantului, prin care îi verifica acestuia mesajele electronice, corespondenţa, totul. Dacă Strathmore ajungea pe punctul de a ceda nervos, Fontaine ar fi aflat asta din modul lui de lucru. În loc să găsească semnale ale unei căderi nervoase, Fontaine descoperise că omul lucra la una dintre cele mai incredibile strategii de spionaj din lume. Nu era de mirare că Strathmore muncea pe rupte; dacă îşi punea planul în aplicare, s-ar fi revanşat de o sută de ori pentru eşecul Skipjack.
Fontaine trăsese concluzia că Strathmore n-avea nimic, chiar dacă muncea la 110% capacitate. Era la fel de modest, de inteligent şi de patriot ca întotdeauna. Cel mai bun lucru pe care directorul îl avea de făcut era să stea deoparte şi să-l urmărească pe comandant ducându-şi ideea până la capăt. Strathmore întocmise un plan... un plan pe care Fontaine n-avea nici cea mai mică intenţie să-l întrerupă.


Capitolul 75

Strathmore atinse pistolul din poală. Se străduia să gândească limpede, chiar dacă sângele îi fierbea în vine. Îl îmbolnăvea faptul că Greg Hale îşi pusese labele pe Susan Fletcher, dar şi mai tare îl irita adevărul că totul era din vina lui. El o trimisese pe Susan în Node 3. Strathmore avea prea multă experienţă ca să nu-şi alunge emoţiile, astfel încât să nu piardă nici o clipă controlul asupra Fortăreţei Digitale. Era directorul adjunct al Agenţiei Naţionale de Securitate, iar misiunea lui de azi era mai importantă decât oricare alta din trecut.
Încercă să se relaxeze.
— Susan, rosti el cu voce limpede şi hotărâtă. Ai şters mesajele lui Hale?
— Nu, răspunse ea, confuză.
— Ai cheia de acces?
Ea clătină din cap.
Strathmore se încruntă şi îşi muşcă buza. Mintea îi lucra cu febrilitate. Avea însă o dilemă. Putea introduce cu uşurinţă parola liftului, şi atunci Susan ar fi plecat. Însă avea nevoie de ea aici. Avea nevoie de ajutorul ei ca să găsească cheia de acces a lui Hale. Strathmore nu-i spusese încă, dar găsirea acelei chei însemna cu mult mai mult decât o simplă chestiune academică — era o necesitate absolută. Strathmore bănuia că ar fi putut rula el însuşi programul de căutare nonconformă, dar întâmpinase deja probleme cu programul ei spion. N-avea de gând să rişte din nou.
— Susan! oftă el cu putere. Aş vrea să mă ajuţi cu cheia de acces a lui Hale.
— Ce?? sări Susan, aruncând flăcări din ochi.
Strathmore se luptă cu impulsul de a sări şi el în picioare o dată cu ea. Cunoştea multe despre negocieri — şi poziţia de forţă era întotdeauna cea şezând. Spera ca ea să îi urmeze exemplul. Nu se întâmplă aşa.
— Susan, stai jos.
Ea îl ignoră.
— Stai jos.
Era un ordin.
Susan rămase în picioare.
— Comandante, dacă vă mai arde de verificarea algoritmului lui Tankado, vă puteţi descurca singur. Eu unul vreau să plec.
Strathmore trase aer adânc în piept. Era clar că femeia avea nevoie de o explicaţie. „Chiar merită una”, îşi zise el, şi se hotărî. Susan Fletcher avea să afle totul. Se rugă să nu fi luat o decizie greşită.
— Susan, începu el, nu trebuia să se ajungă aici. Îşi trecu mâna prin păr. Sunt unele lucruri pe care nu ţi le-am spus. Uneori, un om în poziţia mea... Comandantul ezită, ca şi cum avea o confesiune dureroasă de făcut. Uneori, un om în poziţia mea este forţat să mintă oamenii pe care îi iubeşte. Astăzi a fost o astfel de situaţie. O privi trist. N-am plănuit niciodată să ajung la momentul în care să îţi dezvălui... ţie... sau oricui, ceea ce am să-ţi spun acum.
Susan simţi un fior de frig cuprinzând-o. Comandantul avea o expresie a naibii de serioasă pe chip. În mod evident, existau amănunte din agenda lui de care ea habar n-avea. Se aşeză.
Urmă o lungă pauză, cât timp Strathmore se uită fix la tavan, adunându-şi gândurile.
— Susan, zise el într-un târziu, cu voce tremurândă, eu n-am familie. Îşi întoarse privirea spre ea. Nu am o căsnicie despre care să pot vorbi. Viaţa mea a însemnat dragostea pentru această ţară. Viaţa mea a însemnat munca mea de aici, din NSA.
Susan ascultă în tăcere.
— Aşa cum poate ai ghicit, continuă el, plănuiam să mă retrag în curând. Vreau să mă retrag însă cu capul sus. Vreau să mă retrag ştiind că las ceva în urma mea.
— Dar aţi lăsat ceva, spuse ea. Aţi construit TRANSLTR.
Strathmore nu dădu semne că ar fi auzit-o.
— În ultimii ani, munca noastră de aici, din NSA, a devenit tot mai grea. Ne-am confruntat cu inamici despre care nu mi-am imaginat niciodată că ne vor provoca. Mă refer aici la propriii noştri cetăţeni. La avocaţi, la fanaticii drepturilor civile, la EFF — cu toţii au jucat un rol, dar lucrurile sunt mult mai dramatice. E vorba de popor. Poporul şi-a pierdut încrederea. A devenit paranoic. A văzut brusc inamicul în noi. Oamenii ca tine şi ca mine, oamenii care slujesc cu tot sufletul interesele naţiunii, noi toţi ne trezim că trebuie să luptăm pentru dreptul nostru de a ne sluji patria. Nu mai Suntem, pentru ei, păstrători ai păcii. Brusc, ne place doar să tragem cu ochiul, să ascultăm pe la uşi, să violăm drepturile sfinte ale omului. Strathmore oftă din rărunchi. Din nefericire, există mulţi naivi în lume, oameni care nu-şi pot imagina ororile cărora ar trebui să le facă faţă dacă n-am interveni noi. Cred cu adevărat că depinde de noi să-i salvăm de propria ignoranţă.
Susan aştepta concluzia.
Comandantul se uită îngândurat la podea, apoi îşi ridică privirea.
— Susan, ascultă-mă bine, zise el, zâmbindu-i cu căldură. O sa încerci să mă opreşti, dar vreau să mă asculţi bine înainte. Am descifrat mesajele lui Tankado de circa două luni. Aşa cum îţi poţi imagina, am fost şocat când am citit primele lui misive către North Dakota, despre un algoritm impenetrabil botezat Fortăreaţa Digitală. N-am crezut că aşa ceva e posibil. Însă de fiecare dată când Tankado trimitea un nou mesaj, acesta părea din ce în ce mai convingător. Când am citit că a folosit şiruri mutante pentru a scrie o cheie de acces rotativă, mi-am dat seama că el se afla cu ani-lumină înaintea noastră; era o abordare pe care nimeni de aici n-o încercase.
— Şi de ce s-o fi încercat? îl întrebă Susan. Nu prea ar fi avut sens.
Strathmore se ridică şi începu să se plimbe, aruncând câte o privire asupra uşii.
— Acum câteva săptămâni, când am auzit de licitaţia pentru Fortăreaţa Digitală, am acceptat în sfârşit faptul că Tankado vorbea serios. Ştiam că, dacă vinde algoritmul unei companii japoneze, noi suntem terminaţi, aşa că m-am gândit la diverse căi de a-l opri. Am luat în calcul asasinarea lui, dar am fi fost primii arătaţi cu degetul, ca urmare a publicităţii din jurul algoritmului şi a pretenţiilor lui legate de TRANSLTR. Atunci mi-a venit ideea. Se întoarse spre Susan. Mi-am dat seama că Fortăreaţa Digitală nu trebuie oprită.
Susan îl privi pierdută.
— Brusc am văzut în Fortăreaţa Digitală şansa pe care o ai doar o dată în viaţă. Cu câteva schimbări, Fortăreaţa Digitală putea lucra în favoarea noastră, în loc să lucreze împotriva noastră.
Susan nu mai auzise o asemenea absurditate. Fortăreaţa Digitală era un algoritm impenetrabil; avea să-i distrugă.
— Dacă, reluă Strathmore, dacă aş putea efectua doar câteva mici modificări în algoritm... Înainte ca el să devină public...
Îi făcu şmechereşte cu ochiul.
Nu avu nevoie decât de o fracţiune de secundă.
Strathmore zări uimirea în privirea subalternei lui. Continuă, emoţionat, să-şi explice planul:
— Dacă aş pune mâna pe cheia de acces, aş intra în copia Fortăreţei şi aş insera o modificare.
— O poartă ascunsă, zise Susan, uitând că şeful ei o minţise. Simţea un val de adrenalină în tot corpul. Exact ca şi cu Skipjack. Strathmore încuviinţă.
— Atunci am putea înlocui fişierul gratuit al lui Tankado de pe Internet cu versiunea noastră modificată. Pentru că Fortăreaţa Digitală e un algoritm japonez, nimeni nu va bănui că NSA are vreun amestec. Nu trebuie decât să efectuăm schimbarea.
Susan înţelese că planul era mai mult decât ingenios. Era pur şi simplu... Strathmore. El plănuia să intermedieze eliberarea unui algoritm pe care NSA să-l poată sparge.
— Acces complet, zise Strathmore. Fortăreaţa Digitală va deveni peste noapte standardul de criptare.
— Peste noapte? se miră Susan. Cum realizaţi asta? Chiar dacă Fortăreaţa Digitală ar deveni disponibilă pretutindeni gratuit, cei mai mulţi utilizatori de computere vor rămâne la vechile lor algoritmuri din comoditate. De ce ar trece la Fortăreaţa Digitală?
Strathmore zâmbi:
— Simplu. Vom avea o scurgere de informaţii. Toată lumea va afla despre TRANSLTR.
Susan căscă gura de uimire.
— E foarte simplu, Susan, lăsăm adevărul să iasă la lumină. Spunem întregii lumi că NSA dispune de un computer care poate descifra orice algoritm, cu excepţia Fortăreţei Digitale.
Susan era uluită:
— Aşa că toată lumea va sări să ia Fortăreaţa Digitală... dar nimeni nu va şti că noi o putem sparge!
Strathmore dădu din cap:
— Exact. Urmă o lungă pauză. Îmi cer scuze că te-am minţit. Încercarea de a rescrie Fortăreaţa Digitală e o chestie cam riscantă, şi n-am vrut să te implic şi pe tine.
— Eu... înţeleg, replică ea încet, încă uluită de strălucita idee. Vă pricepeţi să minţiţi.
Strathmore chicoti:
— Anii de practică. Minciuna era singura cale de a te ţine în afara buclei.
Susan dădu din cap:
— Şi cât de mare e bucla asta?
— Te uiţi la ea.
Susan zâmbi pentru prima dată în ultima oră:
— Mă temeam că o să spuneţi asta.
El înălţă din umeri:
— De îndată ce Fortăreaţa Digitală va fi la locul ei, o să-l informez pe director.
Susan era impresionată. Planul lui Strathmore era o lovitură de spionaj global de o anvergură nemaiîntâlnită până atunci. Iar el încerca toate astea de unul singur. Părea chiar că are şanse de succes. Cheia de acces era jos, Tankado murise, iar partenerul acestuia fusese localizat.
Susan se opri.
„Tankado murise.” Ce convenabil suna. Se gândi la toate minciunile pe care i le turnase Strathmore şi simţi un fior de gheaţă. Privi neliniştită spre comandant:
— L-aţi ucis pe Ensei Tankado?
Strathmore păru surprins. Clătină din cap.
— Bineînţeles că nu. Nu era nevoie să-l omor. De fapt, aş fi preferat să fie viu. Moartea lui poate arunca suspiciuni asupra Fortăreţei Digitale. Voiam ca această schimbare să se petreacă pe cât posibil paşnic şi fără bănuieli. Planul original era să efectuez schimbarea şi să-l las pe Tankado să-şi vândă cheia.
Susan trebuia să recunoască faptul că avea logică. Tankado n-ar fi avut nici un motiv să suspecteze că algoritmul de pe Internet nu era originalul. Nimeni nu avea acces la el, cu excepţia lui şi a lui North Dakota. N-ar fi aflat niciodată despre poarta secretă dacă nu s-ar fi apucat să studieze programul după eliberarea lui în spaţiu. Probabil că muncise atât de mult la Fortăreaţă, încât n-ar mai fi avut chef să-l studieze din nou.
Susan se lăsă absorbită de cele aflate. Înţelegea brusc nevoia comandantului de intimitate în Crypto. Sarcina lui îi consuma tot timpul şi era delicată — scrierea unei porţi ascunse de acces într-un algoritm complex şi efectuarea unei schimbări nedetectabile pe Internet. Secretul era de o importanţă covârşitoare. O simplă sugestie că Fortăreaţa Digitală fusese modificată ar fi dus la ruina planului lui Strathmore.
De-abia acum pricepu ea de ce el decisese să lase TRANSLTR să ruleze. „Dacă Fortăreaţa Digitală devenea noul copilaş al NSA, atunci Strathmore voia să se asigure că e impenetrabil!”
— Încă mai vrei să pleci? o întrebă el.
Susan ridică privirea. Cumva, stând acolo în întuneric alături de Trevor Strathmore, teama ei se evaporase. Rescrierea Fortăreţei Digitale însemna o şansă de a face istorie, o şansă de a face incredibil de mult bine, iar Strathmore avea nevoie de ajutorul ei. Susan se chinui să schiţeze un zâmbet:
— Care-i următoarea noastră mutare?
Strathmore radia de bucurie. Se întinse şi îşi puse o mână pe umărul ei.
— Mulţumesc. Zâmbi şi apoi trecu la treabă. Mergem jos împreună. Îşi apucă pistolul. Tu cauţi în computerul lui Hale. Eu te acopăr.
Susan simţi că i se face pielea de găină la gândul de a coborî.
— Nu putem aştepta ca David să sune când are copia lui Tankado?
Strathmore clătină din cap:
— Cu cât facem schimbarea mai repede, cu atât mai bine. Nu avem nici o garanţie că David va găsi vreodată cealaltă copie. Dacă, din cine ştie ce cauză, inelul cade în mâini nepotrivite acolo, prefer să se întâmple când noi vom fi efectuat deja schimbarea. Aşa, cel care ar căpăta cheia va descărca varianta noastră de algoritm. Strathmore atinse pistolul şi se ridică. Trebuie să mergem după cheia lui Hale.
Comandantul nu se înşela. Aveau nevoie de cheia de acces a lui Hale. Şi aveau nevoie de ea acum.
Când se ridică, Susan îşi simţi picioarele de parcă ar fi fost de gelatină. Îşi dori să-l fi lovit mai tare pe Hale. Se uită la arma lui Strathmore şi i se făcu brusc rău.
— Chiar l-aţi împuşca pe Greg Hale?
— Nu, răspunse Strathmore încruntându-se şi pornind spre uşă. Dar să sperăm că el nu ştie asta.


Capitolul 76

În faţa aeroportului din Sevilla, un taxi aştepta cu aparatul de taxat mergând. Pasagerul cu ochelari cu ramă de metal privea atent prin geamurile sălii de aşteptare prost luminate. Ştia că ajunsese la ţanc.
Vedea o blondă. Îl ajuta pe David Becker să se aşeze pe un scaun. Becker părea că suferă. „Încă nu ştie ce e suferinţa”, îşi zise omul cu ochelari. Fata scoase un obiect mic din buzunar şi i-l întinse. Becker îl luă şi îl studie în lumina chioară, după care şi-l strecură pe deget. Scoase un teanc de bancnote din buzunar şi i-l dădu fetei. Cei doi mai discutară câteva minute, după care fata îl îmbrăţişă, îi făcu semn de adio, îşi puse rucsacul pe umăr şi porni să traverseze sala.
„În sfârşit”, îşi zise omul din taxi. „În sfârşit.”


Capitolul 77

Strathmore ieşi din birou pe platformă, cu arma înainte. Susan îl urmă la mică distanţă, întrebându-se dacă Hale mai era în Node 3.
Lumina din spate, emisă de monitoarele lui Strathmore, făcea ca trupurile lor să arunce umbre bizare pe platforma cu grătar. Susan se apropie şi mai mult de comandant.
Pe măsură ce se depărtară de uşă, lumina se diminuă tot mai mult, până ce se treziră în întuneric. Singura lumină din Crypto provenea de la stelele de deasupra domului şi de la licărul uşor albăstriu din spatele ferestrei sparte din Node 3.
Strathmore înaintă încet, căutând locul unde începea scara îngustă. Transferă arma în mâna stingă, cu dreapta căutând balustrada. Avea nevoie de mâna dreaptă mai degrabă pentru sprijin, decât pentru folosirea pistolului, domeniu în care era suficient de amator ca să nu mai conteze cu ce mână trage. O cădere abruptă pe scări putea însemna invaliditate pe viaţă, iar visele lui Strathmore legate de pensionare nu includeau şi un scaun de handicapat.
Orbită de bezna din Crypto, Susan începu să coboare cu o mână pe umărul lui Strathmore. Abia dacă zărea silueta comandantului, chiar şi de la câteva zeci de centimetri. La fiecare treaptă coborâtă, îşi târşâia călcâiele căutând marginea treptei.
Susan începu să aibă îndoieli cu privire la oportunitatea unei vizite în Node 3 pentru a lua cheia de acces a lui Hale. Comandantul insistase că Hale nu va avea curajul să se atingă de ei, însă ea nu era atât de convinsă. Hale era disperat, căci avea la dispoziţie doar două opţiuni: să evadeze din Crypto sau să ajungă la închisoare.
O voce interioară o tot avertiza că ar fi trebuit să aştepte apelul lui David şi să utilizeze cheia lui de acces, însă ştia prea bine că nu exista nici o garanţie că el avea să o găsească vreodată. Se întrebă de ce lui David îi lua atât de mult timp. Se strădui să nu-şi mai facă atâtea probleme şi merse mai departe.
Strathmore coborî în tăcere. N-avea nici un rost să-l atenţioneze pe Hale că sosesc şi ei doi. Apropiindu-se de capăt, încetini şi mai mult, bâjbâind în jur pentru ultimul pas. Tocul pantofului atinse placa de ceramică neagră. Susan îl simţi încordându-se şi mai tare. Intraseră în zona periculoasă. Hale putea fi oriunde.
Undeva la distanţă, ascunsă în spatele TRANSLTR, se găsea destinaţia lor — Node 3. Susan se rugă ca Hale să fie tot acolo, rostogolindu-se de durere pe podea ca un câine ce era.
Strathmore dădu drumul balustradei şi trecu arma în mâna dreaptă. Se avântă în beznă fără a scoate vreo vorbă. Susan se ţinea strâns de umărul lui. Dacă l-ar fi pierdut, singurul mod de a-l regăsi ar fi fost să-i vorbească, iar atunci Hale i-ar fi putut auzi. Îndepărtându-se de scară, Susan îşi aminti de joaca de-a v-aţi ascunselea seara târziu, în copilărie — cum părăsea ascunzişul, cum era în pericol să piardă. Se simţea vulnerabilă.
TRANSLTR era singura insulă vizibilă într-o mare de întuneric. La fiecare câţiva paşi, Strathmore se oprea, cu arma întinsă înainte, şi asculta. Unicul sunet era zumzăitul generatoarelor de dedesubt. Susan vru să-l tragă pe Strathmore înapoi, înapoi la siguranţă, înapoi în ascunziş. Pretutindeni în jurul ei i se părea că vede chipuri.
Tăcerea fu spartă la jumătatea drumului către TRANSLTR. Un sunet ascuţit sparse noaptea undeva, în întuneric, părând a veni chiar de deasupra lor. Strathmore se smulse, iar Susan îl pierdu. Înfricoşată, întinse braţul căutându-l, dar comandantul dispăruse. În locul unde fusese umărul lui nu dădu decât peste un gol de aer. Porni înainte, împleticindu-se.
Sunetul continua să se facă auzit. Venea din apropiere. Susan bâjbâi în întuneric. Se auzi un foşnet de haine, apoi sunetul încetă brusc. Susan încremeni. O clipă mai târziu se ivi o vedenie, ieşită parcă din cele mai negre coşmaruri din copilărie. Un chip se materializă chiar în faţa ei. Un chip verzui şi fantomatic. Era chipul unui demon, cu umbre ascuţite prelungindu-se în sus, peste trăsăturile deformate. Susan sări înapoi. Se întoarse s-o ia la fugă, dar demonul o apucă de braţ.
— Nu te mişca! îi ordonă vedenia.
Pentru o fracţiune de secundă avu senzaţia că îl recunoaşte pe Hale în ochii aceia arzători. Dar vocea nu era a lui Hale. Iar atingerea era prea moale. Era Strathmore. Chipul îi era luminat de jos în sus de un obiect pe care el tocmai îl scosese din buzunar. Susan avu un sentiment imens de uşurare. Obiectul din mâna lui Strathmore era înzestrat cu un soi de LED verzui, care îi dădea acel aspect fantomatic.
— La naiba, înjură Strathmore printre dinţi. E noul meu pager.
Se uită dezgustat la SkyPager-ul din palma lui. Uitase să activeze modul silenţios de apel. Ca o ironie, cumpărase dispozitivul de la un magazin local de produse electronice. Plătise cu bani gheaţă ca să-şi păstreze anonimatul. Nimeni nu ştia mai bine decât Strathmore cât de îndeaproape îşi supraveghea NSA angajaţii — iar mesajele digitale trimise sau primite făceau parte dintre lucrurile pe care el voia în mod categoric să le păstreze confidenţiale.
Susan privi neliniştită în jur. Dacă Hale nu ştiuse înainte că ei veneau spre el, acum aflase, cu siguranţă.
Strathmore apăsă câteva butoane şi citi mesajul recepţionat. Gemu încetişor. Primise alte veşti proaste din Spania — nu de la David Becker, ci de la cealaltă persoană pe care o trimisese în Sevilla.

La cinci mii de kilometri depărtare, o dubă de supraveghere mobilă se deplasa cu repeziciune pe străzile întunecate ale Sevillei. Fusese activată de NSA cu codul de confidenţialitate „Umbra”, de la o bază militară din Rota. Cei doi bărbaţi dinăuntru erau extrem de încordaţi. Nu era pentru prima dată că primeau ordine urgente de la Fort Meade, dar niciodată până acum ordinele nu veniseră de atât de sus.
Agentul de la volan rosti peste umăr:
— Vreun semn despre omul nostru?
— Nu. Mergi mai departe, îi răspunse colegul lui, cu privirea înfiptă în monitorul legat la antena de urmărire de pe acoperişul dubei.


Capitolul 78

Jabba asuda din greu sub măţăraia de cabluri. Stătea tot întins pe spate cu lanterna prinsă în dinţi. Se obişnuise să lucreze târziu în week-end-uri; în orele mai puţin aglomerate de la NSA îşi putea face şi el datoria de întreţinere a echipamentelor. Manevrarea ciocanului de lipit printre firele de deasupra trebuia executată cu maximă precauţie. Orice atingere a vreunei izolaţii ar fi însemnat un dezastru.
„Doar câţiva centimetri încă”, îşi zise el. Treaba îi lua mult mai mult timp decât îşi imaginase.
Telefonul celular sună exact când el ajunse cu vârful ciocanului la ultimul fir. Jabba tresări, braţul i se mişcă şi pe mână îi căzu, sfârâind, o picătură mare de cositor lichid.
— Rahat! Lăsă ciocanul să cadă şi fu cât p-aci să înghită lanterna. Rahat! Rahat! Rahat!
Frecă furios porţiunea de braţ atinsă de cositorul fierbinte. Picătura se rostogoli, lăsând în urma ei o arsură impresionantă. Procesorul pe care încerca să-l fixeze căzu şi el şi îl lovi drept în moalele capului.
— Fir-ar al dracului!
Telefonul îl chemă din nou. Jabba nu-l luă în seamă.
— Midge, o blestemă el printre dinţi. „Să te ia naiba! Crypto n-a păţit nimic!” Telefonul continua să sune. Jabba reveni la lucru, reaşezând microprocesorul la locul lui. Un minut mai târziu, cipul era bine fixat, dar telefonul continua să ţârâie. „Pentru numele lui Dumnezeu, Midge! Las-o baltă!”
Telefonul mai sună un sfert de minut, apoi amuţi. Jabba scoase un oftat de uşurare.
Şaizeci de secunde mai târziu, pârâi interfonul de deasupra capului:
— Şeful Sys-Sec este rugat să contacteze centrala pentru un mesaj.
Jabba dădu ochii peste cap. „Nu vrea să renunţe, nu-i aşa?”
Decise să ignore apelul.


Capitolul 79

Strathmore îşi puse pagerul la loc în buzunar şi se zgâi prin beznă în direcţia Node 3.
Întinse mâna după mâna lui Susan.
— Haide.
Însă degetele lor nu apucară să se atingă.
Din beznă se făcu auzit un urlet lung şi gutural. Apăru o siluetă ameninţătoare — ca un camion gonind fără faruri. O clipă mai târziu se produse ciocnirea şi Strathmore se trezi aruncat la podea.
Era Hale. Pagerul le trădase poziţia.
Susan auzi pistolul Beretta căzând pe podea. Pentru o secundă, rămase încremenită locului, neştiind unde să fugă şi ce să facă. Instinctul îi spunea să plece de acolo, dar nu avea codul de acces la lift. Inima îi spunea să-l ajute pe Strathmore, dar cum? În nehotărârea ei, se aşteptă să audă zgomotul unei bătălii pe viaţă şi pe moarte dinspre podea, dar nu auzi nimic. Totul tăcuse brusc — ca şi cum Hale l-ar fi lovit pe comandant şi apoi ar fi dispărut în noapte.
Susan aşteptă, mijind ochii în întuneric şi sperând că Strathmore nu fusese rănit. După câteva clipe cât o veşnicie, şopti:
— Comandante?
Îşi dădu seama de greşeală chiar în fracţiunea de secundă cât rosti acele sunete. O clipă mai târziu simţi în spate parfumul lui Hale. Se întoarse prea târziu. Fără nici un avertisment, se trezi că se zbate în căutarea aerului. Se simţi strivită într-un mod pe care îl mai cunoscuse, cu faţa lipită de pieptul lui Hale.
— Mă dor ouăle de mor, icni Hale în urechea ei.
Genunchii lui Susan cedară. Deasupra ei începură să se învârtească stelele de pe bolta domului.


Capitolul 80

Hale o prinse de gât pe Susan şi ţipă în întuneric:
— Comandante, ţi-am prins iubita! Vreau să plec de aici!
Îi răspunse doar tăcerea.
Hale întări strânsoarea.
— O să-i rup gâtul!
Sunetul unui cocoş de armă se auzi chiar în spatele lor.
— Dă-i drumul, zise Strathmore cu voce calmă şi măsurată.
Susan se strâmbă de durere.
— Comandante!
Hale răsuci trupul lui Susan în direcţia sunetului.
— Trage şi o s-o împuşti pe iubita ta, Susan. Eşti gata să-ţi asumi riscul?
Vocea lui Strathmore se auzi mai aproape:
— Dă-i drumul!
— Nici gând. O să mă omori.
— Nu voi omorî pe nimeni.
— Nu zău? Spune-i asta lui Chartrukian!
Strathmore se apropie şi mai mult:
— Chartrukian e mort.
— I-auzi! L-ai ucis, am văzut eu!
— Renunţă, Greg, rosti Strathmore cu calm.
Hale o înghionti pe Susan şi îi şopti în ureche:
— Strathmore l-a împins pe Chartrukian — jur!
— N-o să pice în plasa tehnicii tale de tip dezbină şi cucereşte, zise Strathmore, apropiindu-se şi mai mult. Dă-i drumul!
Hale şuieră în întuneric:
— Chartrukian era doar un puşti, pentru numele lui Dumnezeu! De ce ai făcut-o? Ca să-ţi protejezi micul tău secret?
Strathmore rămase calm:
— Şi care ar fi acest mic secret?
— Ştii prea bine care e secretul! Fortăreaţa Digitală!
— Măi, măi, făcu Strathmore cu dispreţ. Avea o voce de gheaţă. Deci ştii de Fortăreaţa Digitală. Începusem să cred că o să negi şi asta.
— Du-te dracului!
— Isteaţă apărare.
— Eşti nebun, replică Hale. Pentru informarea ta, TRANSLTR se încinge peste măsură.
— Zău? chicoti Strathmore. Dă-mi voie să ghicesc — ar trebui să deschid uşile şi să chem băieţii de la securitate?
— Exact, ripostă Hale. Ai fi un dobitoc dacă n-ai face-o.
De această dată Strathmore izbucni în râs:
— Asta e planul tău măreţ? TRANSLTR se încinge, aşa că deschide uşile şi dă-ne dramul de aici?
— Dar e adevărat, la naiba! Am fost la subsol! Energia auxiliară nu trage suficient freon!
— Mersi pentru sfat, zise Strathmore. Dar TRANSLTR are oprire automată; dacă se încinge, va renunţa de la sine la Fortăreaţa Digitală.
Hale pufni:
— Nu eşti zdravăn. De ce naiba mi-ar păsa mie dacă TRANSLTR explodează? Maşina asta blestemată ar trebui oricum scoasă în afara legii.
Strathmore oftă:
— Terapiile mentale pentru copii funcţionează numai asupra acestora, Greg. Dă-i drumul.
— Ca să mă împuşti?
— Nu te voi împuşca. Vreau doar cheia de acces.
— Ce cheie de acces?
Strathmore oftă din nou:
— Cea pe care ţi-a trimis-o Tankado.
— Habar n-am despre ce vorbeşti.
— Mincinosule! se amestecă Susan. Am văzut mesajele de la Tankado în contul tău!
Hale înţepeni. O roti pe Susan cu faţa spre el:
— Mi-ai spionat contul?
— Şi tu mi-ai oprit programul-spion.
Hale simţi că ia foc. Crezuse că îşi acoperise urmele; habar n-avea că Susan îl urmărise. Nu era de mirare că nu credea o iotă din ce-i spunea el. Totul se prăbuşea în jurul lui. Ştia că nu mai putea găsi o cale de ieşire — nu în timp util. Şopti disperat:
— Susan... Strathmore l-a ucis pe Chartrukian!
— Dă-i drumul, interveni comandantul cu voce fermă. Nu te crede.
— Şi de ce m-ar crede? ripostă Hale. Mincinos nenorocit! I-ai spălat creierul! Îi spui numai ce-ţi convine! Ştie ea ce vrei tu cu adevărat să faci cu Fortăreaţa Digitală?
— Şi ce vreau eu să fac cu ea? îl provoca Strathmore.
Hale îşi dădu seama că era pe punctul de a dezvălui ceea ce putea însemna diferenţa dintre un bilet spre libertate sau o sentinţă la moarte. Inspiră adânc şi trecu peste toate riscurile:
— Vrei să plantezi o poartă secretă în Fortăreaţa Digitală.
Doar o tăcere uluită întâmpină cuvintele lui. Hale ştia că lovise drept la ţintă.
Calmul proverbial al comandantului părea serios zdruncinat:
— Cine ţi-a spus? ceru el să afle cu voce scăpărândă.
— Am citit, ripostă sec Hale, încercând să-şi creeze avantaje din acel moment. Într-una dintre strategiile tale.
— Imposibil. Eu nu-mi tipăresc niciodată strategiile.
— Ştiu. Am citit direct din contul tău.
Strathmore păru a avea dubii:
— Ai intrat în biroul meu?
— Nu. Te-am spionat din Node 3.
Hale scoase un chicotit forţat. Ştia că avea nevoie de toate talentele de negociator învăţate în armată pentru a ieşi viu din Crypto.
Strathmore veni şi mai aproape, cu pistolul drept înaintea lui:
— De unde ai aflat despre poarta secretă?
— Ţi-am mai zis, ţi-am spionat contul.
— Imposibil.
Hale pufni cu superioritate:
— Comandante, una dintre problemele pe care le ai când angajezi cei mai buni oameni este aceea că uneori ei sunt mai buni decât tine.
— Tinere, şuieră Strathmore, nu ştiu de unde ai informaţia asta, dar te-ai vârât în rahat până peste cap. O să-i dai chiar acum drumul domnişoarei Fletcher sau o să chem securitatea şi o să putrezeşti în puşcărie.
— N-o vei face, zise Hale pe ton de cunoscător. Dacă apelezi la securitate, planurile tale se duc naibii. O să le povestesc eu tot. Făcu o pauză. Lasă-mă să plec însă nevătămat şi nu suflu nimănui o vorbă despre Fortăreaţa Digitală.
— Nu ţine, răspunse Strathmore. Vreau cheia de acces.
— N-am nici o nenorocită de cheie de acces!
— Gata cu minciuna! anunţă Strathmore. Unde e?
Hale o strânse mai tare de gât pe Susan:
— Dă-mi drumul sau ea moare!
Trevor Strathmore avusese parte în viaţa lui de destule negocieri pe muchie de cuţit ca să ştie că Hale intrase într-o stare mentală periculoasă. Tânărul criptograf se retrăsese într-un colţ, iar un adversar pus la colţ era întotdeauna cel mai periculos — disperat şi impredictibil. Strathmore ştia că următoarea mutare era critică. De ea depindea viaţa lui Susan — ca şi viitorul Fortăreţei Digitale.
Primul lucru pe care îl avea de făcut era să detensioneze situaţia. După câteva clipe lungi, oftă:
— Bine, Greg. Ai câştigat. Ce vrei să fac?
Tăcere. Pe moment Hale păru că nu ştie cum să controleze schimbarea de situaţie. Îşi înmuie puţin strânsoarea.
— Ei bine, îngăimă el, cu voce brusc tremurândă. Mai întâi îmi dai arma. Pe urmă veniţi amândoi cu mine.
— Vrei ostatici? râse glacial Strathmore. Va trebui să adopţi o soluţie mai bună, Greg. De aici şi până în parcare sunt peste zece paznici înarmaţi.
— Nu sunt prost, izbucni Hale. Luăm liftul tău. Susan vine cu mine! Tu rămâi!
— Îmi pare rău să te informez că liftul nu are curent.
— Pe naiba! ricana Hale. Liftul primeşte curent din clădirea principală! Am văzut planurile!
— Am încercat deja, sări Susan în ajutor, înecându-se. E mort.
— E incredibil cât de nemernici sunteţi amândoi! Hale îşi întări strânsoarea. Dacă liftul e mort, opresc TRANSLTR şi refac energia.
— Liftul are nevoie de o parolă, încercă Susan altceva.
— Mare scofală, râse Hale. Sunt convins că domnul comandant ne-o va împărtăşi. Nu-i aşa, comandante?
— Cu nici un chip, şuieră Strathmore.
Hale răbufni:
— Ascultă, bătrâne, îţi spun eu cum facem! Ne laşi pe mine şi pe Susan să plecăm cu liftul tău, mergem cu maşina câteva ore, apoi îi dau drumul.
Strathmore simţea că miza creşte. El o băgase pe Susan în porcăria asta, el trebuia s-o scoată. Rosti, cu voce perfect controlată:
— Cum rămâne cu planurile mele legate de Fortăreaţa Digitală?
Hale râse:
— Poţi sa-ţi scrii poarta ta secretă, nu voi scoate o vorba. Vocea îi deveni ameninţătoare. Dar în ziua în care voi simţi ca mă urmăreşti, voi dezvălui totul presei. Le spun ca Fortăreaţă Digitală a fost modificată şi distrug toată organizaţia asta blestemata!
Strathmore medita la oferta lui Hale. Era simplă şi limpede. Susan trăia, iar Fortăreaţa Digitală primea poarta ei secretă. Câtă vreme Strathmore nu îl vâna pe Hale, poarta rămânea secretă. Ştia însă că Hale nu-şi poate ţine gura închisă multă vreme. Şi totuşi... faptul că ştia despre Fortăreaţa Digitală reprezenta singura lui asigurare, aşa că poate tipul avea să fie deştept. În orice caz, individul putea fi eliminat mai târziu, dacă ar fi fost nevoie.
— Hotărăşte-te odată, bătrâne! îl provocă Hale. Plecăm de aici sau nu?
Braţele lui o înconjurau pe Susan că nişte tentacule.
Strathmore îşi dădea seama că Susan ar fi trăit dacă el ar fi pus chiar acum mâna pe telefon pentru a chema securitatea. Putea paria pe viaţa lui. Vedea deja în minte ce urma să se întâmple. Apelul l-ar lua pe Hale complet prin surprindere. Ar intra în panică, dar, confruntat cu o mică armată, ar fi incapabil de vreo acţiune. „Dar dacă chem securitatea”, îşi zise Strathmore, „planul meu se duce de râpă. “
Se gândi la alte variante. Dacă îl lăsa pe Hale să o scoată pe Susan din Crypto, nu avea nici o garanţie. Hale ar fi mers cu maşina o vreme, apoi ar fi tras pe dreapta în pădure. Cu o armă la el... I se întoarse stomacul pe dos închipuindu-şi scena. Nu putea prevedea ce s-ar fi întâmplat înainte de a o elibera pe Susan... dacă ar fi eliberat-o. „Trebuie să chem securitatea”, decise Strathmore. „Ce altceva aş putea face?” Şi-l imagină pe Hale în tribunal, scuipând tot ce ştia despre Fortăreaţa Digitală. „Planul meu se duce de râpă. Trebuie să existe o altă cale.”
— Hotărăşte-te! ţipă Hale, trăgând-o pe Susan spre scări.
Strathmore nu-l asculta. Dacă salvarea lui Susan însemna ruinarea planurilor lui, atunci asta îi era soarta — nimic nu contrabalansa pierderea ei. Susan Fletcher era un preţ pe care Trevor Strathmore refuza să îl plătească.
Hale ţinea braţul lui Susan răsucit la spate şi gâtul ei înclinat într-o parte.
— E ultima ta şansă, bătrâne! Dă-mi arma!
Strathmore continua să gândească cu febrilitate, căutând variante, „Întotdeauna există şi alte soluţii!” Într-un târziu vorbi, încet şi cu tristeţe:
— Nu, Greg, îmi pare rău. Nu pot să-ţi dau drumul.
Hale pufni şocat:
— Ce?
— Chem securitatea.
Susan icni:
— Comandante! Nu!
Hale îşi întări strânsoarea:
— Cheamă securitatea şi ea moare!
Strathmore scoase telefonul celular de la curea şi îl porni.
— Joci la cacealma, Greg.
— N-o s-o faci niciodată! urlă Hale. Voi vorbi! Îţi distrug planul! Eşti la câteva ore depărtare de visul tău! Să controlezi toate informaţiile din lume! Fără TRANSLTR. Fără limite — doar informaţii libere. E o şansă unică în viaţă! N-o s-o laşi să îţi scape!
Vocea lui Strathmore era dură ca oţelul:
— Priveşte-mă.
— Dar... dar cum rămâne cu Susan? îngăimă Hale. Dacă suni, ea moare!
Strathmore se ţinu tare pe poziţie:
— E un risc pe care sunt gata să mi-l asum.
— Rahat! Eşti mai amorezat de ea decât de Fortăreaţa Digitală! Te cunosc eu! Nu vei risca!
Susan vru să intervină furioasă, dar Strathmore i-o luă înainte:
— Tinere! Nu mă cunoşti! Întreaga mea viaţă e un risc! Dacă vrei să joci dur, atunci să jucăm! Începu să apese tastele de pe telefon. M-ai judecat greşit, fiule! Nimeni nu ameninţă viaţa angajaţilor mei fără să plătească pentru asta! Ridică telefonul şi urlă în receptor:
— Centrala! Dă-mi securitatea!
Hale începu să răsucească gâtul lui Susan:
— O... o omor. Jur!
— N-o s-o faci! declară Strathmore. Dacă o omori, nu faci decât să înrăutăţeşti... Se opri şi îşi lipi telefonul de gură. Securitatea! Aici e comandantul Trevor Strathmore! În Crypto avem o luare de ostatici! Trimiteţi oameni aici! Da, acum, fir-ar să fie! Mai avem şi o cădere de curent. Vreau să comutaţi energie din toate sursele externe posibile. În cinci minute vreau ca toate sistemele să funcţioneze! Greg Hale l-a omorât pe unul dintre tehnicienii mei de la Sys-Sec. O ţine ostatică pe criptografa mea şefă. Aveţi liber să folosiţi gaz lacrimogen asupra noastră a tuturor, dacă e nevoie! Dacă domnul Hale nu cooperează, puneţi lunetiştii să-l doboare! Îmi asum eu întreaga responsabilitate. Executaţi ordinul acum!
Hale rămase nemişcat. Nu-i venea să creadă ce întorsătură luase situaţia. Slăbi strânsoarea asupra lui Susan.
Strathmore închise telefonul şi îl puse la loc, la curea.
— E rândul tău, Greg.


Capitolul 81

Becker stătea, cu ochii pierduţi în gol, lângă cabina telefonică din sala de aşteptare. Starea lui psihică se îmbunătăţise radical, chiar dacă faţa continua să-i ardă şi îl încerca o vagă senzaţie de rău. Se terminase. Cu adevărat. Pleca acasă. Inelul de pe deget era potirul de aur pe care îl căutase. Îşi ridică mâna în lumină şi se zgâi la cercul de aur. Nu se putea concentra suficient de bine cât să citească inscripţia, dar aceasta nu părea să fie în engleză. Primul simbol era un Q, un O sau chiar un zero. Ochii îl dureau prea tare ca să descifreze exact. Studie primele caractere. N-aveau nici un sens. „Asta e o chestiune de securitate naţională?”
Intră în cabina telefonică şi formă numărul lui Strathmore. Înainte de a termina prefixul internaţional, în receptor se auzi un mesaj. „Todos Jos circuitos están ocupados”, zise vocea. „Vă rugăm închideţi şi încercaţi mai târziu.” Becker se încruntă şi închise.
Uitase că a obţine o conexiune internaţională din Spania era ca jocul de ruletă, o chestiune de oportunitate şi noroc. Trebuia să mai încerce peste câteva minute.
Se strădui să ignore arsura de piper din ochi. Megan îl avertizase că, frecându-se la ochi, n-ar fi făcut decât să înrăutăţească situaţia. Becker nici măcar nu voia să-şi imagineze ce ar fi însemnat „mai rău”. Nerăbdător, încercă din nou linia telefonică. Nici un circuit liber. Nu mai putea rezista — ochii continuau să-l ardă. Trebuia să-i spele cu apă. Strathmore putea să mai aştepte un minut sau două. Becker îşi croi drum către toalete, pe jumătate orb.
În faţa încăperii pentru bărbaţi, îl întâmpină aceeaşi imagine ceţoasă a căruciorului cu detergenţi şi cârpe, aşa că se văzu nevoit să apeleze din nou la toaleta pe care scria DAMAS. Crezu că aude zgomote înăuntru. Ciocăni în uşă:
— Hola?
Tăcere.
„Probabil că e Megan”, îşi zise el. Fata mai avea cinci ore de pierdut înainte de cursa ei şi spusese că se duce să îşi cureţe tatuajul de pe braţ.
— Megan? întrebă el cu voce tare.
Ciocăni din nou. Nu se auzi nici un răspuns, aşa că deschise uşa şi intră. Toaleta părea pustie. Înălţă din umeri şi se duse la chiuvetă.
Lavoarul era la fel de murdar, dar apa se răcise. Becker îşi simţi porii de pe faţă strângându-se când îşi dădu cu apă rece peste ochi. Durerea începu să se mai înmoaie, iar ceaţa de pe ochi se limpezi încetul cu încetul. Se privi în oglindă. Arăta ca şi cum plânsese zile în şir.
Îşi şterse faţa cu mâneca hainei. În acea clipă îl lumină o idee. În toată tevatura întâmplărilor prin care trecuse, uitase unde se află. Era la aeroport! Undeva, afară, îl aştepta un Learjet 60 ca să-l ducă acasă. Pilotul afirmase foarte clar: „Am ordin să rămân aici până vă întoarceţi.”
Greu de crezut, dar după toate peripeţiile prin care trecuse, se afla chiar acolo de unde începuse totul. „Ce mai aştept?”, râse el în sinea lui. „Sunt convins că pilotul îi va putea trimite lui Strathmore o radiogramă!”
Chicotind, se uită în oglindă şi îşi îndreptă cravata. Tocmai voia să plece, când zări reflexia unui obiect care îi atrase atenţia. Se întoarse. Părea a fi un capăt al rucsacului lui Megan, ivindu-se din uşa parţial deschisă a separeului.
— Megan? întrebă el cu voce tare. Nici un răspuns. Megan?
Se apropie şi ciocăni tare în peretele lateral al separeului. Nici un răspuns. Împinse uşa cu blândeţe. Aceasta se deschise larg.
Becker îşi înăbuşi un ţipăt de groază. Megan şedea pe scaunul de toaletă, cu ochii îndreptaţi spre cer. Din chiar centrul frunţii, o gaură de glonţ lăsa să i se scurgă pe chip un lichid sângeriu.
— Iisuse! urlă Becker, şocat.
— Está muerta, cârâi o voce aproape inumană în spatele lui. E moartă.
Era un adevărat coşmar. Becker se răsuci pe călcâie.
— Señor Becker? întrebă vocea.
Ameţit, Becker îl studie pe bărbatul care intra în toaletă. Părea cunoscut de undeva.
— Soy Hulohot, rosti asasinul. Sunt Hulohot. Cuvintele guturale păreau că îi ies din fundul stomacului. Întinse mâna spre el. El anillo. Inelul.
Becker se holbă, încremenit.
Omul băgă mâna în buzunar şi scoase un pistol. Ridică arma şi o aţinti asupra lui:
— El anillo.
într-o clipă de luciditate, Becker fu inundat de o senzaţie pe care n-o mai încercase niciodată. Toţi muşchii din corp i se încordară simultan, ca şi cum ar fi fost brusc acţionaţi de un instinct de supravieţuire. Se catapultă în aer, exact în clipa în care arma se descărcă. Ateriză peste Megan. Pe zidul din spatele lui înflori gaura unui glonţ.
— Mierda! şuieră Hulohot.
David Becker reuşise cumva să fugă din calea glonţului în ultima fracţiune de secundă. Asasinul înaintă.
Becker se ridică de pe cadavrul adolescentei. Se auzeau paşi apropiindu-se. O respiraţie şuierând. Ţeava unei arme.
— Adiós, şopti individul repezindu-se ca o panteră şi intrând cu arma în separeu.
Pistolul se descărca din nou. Licări o sclipire roşie. Nu era sânge. Era altceva. Un obiect prinsese formă ca din senin, zburând din separeu şi lovindu-l pe asasin în piept, astfel determinându-l să apese pe trăgaci cu o clipă mai devreme. Era rucsacul lui Megan.
Becker ţâşni din separeu. Îşi înfipse umărul în pieptul bărbatului şi îl împinse cu putere spre chiuvetă. Se auzi un trosnet de oase rupte. Oglinda se sparse în mii de cioburi. Arma căzu din mâna asasinului. Cei doi bărbaţi se prăbuşiră pe podeaua toaletei. Becker se smulse şi goni spre ieşire. Hulohot bâjbâi după armă, o prinse şi trase. Glonţul muşcă din lemnul uşii.
Sala de aşteptare pustie se întindea ameninţătoare în faţa lui Becker, ca un deşert inospitalier. O luă la goană de-a lungul ei cu o viteză de care nu se crezuse niciodată capabil.
Trecând prin uşile batante, din spatele lui se auzi o împuşcătură. Panoul de sticlă din faţă explodă într-o cascadă de fărâme. Becker îşi înfipse umărul în cadrul uşii şi aceasta se roti înainte. O clipă mai târziu, se rostogolea pe pavajul străzii.
Un taxi aştepta.
— Déjame entrar! ţipă Becker, izbind în portiera zăvorită. Lasă-mă să intru!
Şoferul refuză. Clientul cu ochelari cu ramă de metal îi ceruse să aştepte. Becker se întoarse şi îl zări pe Hulohot traversând sala cu arma în mână. Văzu motoreta Vespa pe trotuar. „Sunt un om mort.”
Hulohot se năpusti prin uşile batante la ţanc pentru a-l vedea pe Becker încercând în zadar să pornească motoreta. Zâmbi şi ridică arma.
„Şocul!” Becker se chinui cu manetele de sub rezervorul de benzină. Apăsă din nou pe pedala de pornire. Motorul se înecă şi sucombă.
— El anillo. Inelul.
Vocea era aproape.
Becker înălţă privirea. Zări ţeava armei. Butoiaşul cu gloanţe se rotea. Apăsă din nou pedala de pornire.
Focul tras de Hulohot îl rată cu câţiva milimetri; motoreta se trezise la viaţă şi ţâşnise. Becker porni ca un nebun în cursa vieţii lui, cu motoreta alunecând pe un tăpşan cu iarbă şi apoi făcându-se nevăzută dincolo de colţul clădirii, direct pe pista de decolare.
Înfuriat, Hulohot porni în fugă spre taxiul care aştepta. Câteva secunde mai târziu, şoferul privea şocat de pe trotuar cum maşina lui se face nevăzută într-un nor de praf.


Capitolul 82

Pe măsură ce implicaţiile apelului către echipa de securitate începeau să pătrundă în mintea lui înceţoşată, Greg Hale se simţea tot mai slăbit de un val de panică. „Vine securitatea!” Susan începu să-şi caute scăparea alunecând încet din strânsoarea lui. Hale îşi reveni şi o trase înapoi, apucând-o mai bine de mijloc.
— Dă-mi drumul! ţipă ea.
Vocea ei răsună în imensitatea domului.
Mintea lui Hale lucra cu încetinitorul. Apelul comandantului îl luase cu totul prin surprindere. „Strathmore a sunat la securitate! Îşi sacrifică planurile pentru Fortăreaţa Digitală!”
Hale nu şi-ar fi imaginat nici într-un milion de ani că Strathmore ar fi renunţat la Fortăreaţă. Acea poartă secretă reprezenta o ocazie unică în viaţă.
Pe măsură ce panica se instala tot mai tare, mintea părea că-i joacă feste. Vedea ţeava pistolului lui Strathmore oriunde se întorcea. Începu să se rotească, ţinând-o strâns de mijloc pe Susan, încercând să nu-i ofere comandantului câmp de tragere. Condus de frică, Hale o trase orbeşte către scări. În mai puţin de cinci minute, luminile aveau să se aprindă, uşile să se deschidă şi o echipă de intervenţie să-şi facă apariţia.
— Mă răneşti! zise Susan, înecându-se.
Căuta cu disperare aerul în vreme ce se împiedica în piruetele executate de Hale.
Acesta se gândi să-i dea drumul şi să o ia la goană spre liftul lui Strathmore, dar ar fi fost curată sinucidere. N-avea parola. În plus, o dată ce ar fi ajuns în afara NSA fără un ostatic, s-ar fi putut considera foarte bine mort. Nici măcar Lotus-ul lui nu se putea lua la întrecere cu o flotă de elicoptere NSA. „Susan e singura care îl poate împiedica pe Strathmore să mă zboare de pe şosea!”
— Susan, izbucni Hale, trăgând-o spre scări. Vino cu mine! Jur că nu-ţi fac nimic!
În vreme ce femeia se lupta cu el, Hale îşi dădu seama că au mai apărut şi alte probleme. Chiar dacă ar fi reuşit să intre în liftul lui Strathmore şi să o ia pe Susan cu el, aceasta mai mult ca sigur că s-ar fi zbătut tot drumul. Hale ştia prea bine că liftul avea o singură oprire: „Autostrada Subterană”, un labirint cu acces restricţionat de tuneluri subterane, prin care se deplasau mărimile NSA în secret. Hale n-avea nici o intenţie de a se rătăci în subsolurile NSA cu un ostatic după el. Ar fi fost o capcană mortală. Şi chiar dacă ar fi ieşit de acolo, n-avea nici o armă. Cum putea s-o târască pe Susan până la parcare? Cum avea să conducă?
Răspunsul veni prin vocea unuia dintre foştii lui profesori de strategie militară din vremea puşcaşilor marini:
„Forţează mâna cuiva”, îl avertiză vocea, „şi acesta se va lupta cu tine. Însă convinge o minte să gândească aşa cum vrei tu şi vei avea un aliat.”
— Susan, spuse el cu voce tare, Strathmore e un ucigaş! Aici eşti în pericol!
Ea nu dădu semne că ar fi auzit. Hale ştia că oricum fusese un unghi de abordare absurd. Strathmore nu i-ar fi făcut niciodată rău lui Susan, iar ea cunoştea asta prea bine.
Îşi miji ochii în beznă, întrebându-se unde se ascundea comandantul. Strathmore tăcuse dintr-o dată, fapt care avea darul de a-l înspăimânta şi mai tare. Îşi dădu seama că timpul aflat la dispoziţia lui se apropia cu repeziciune de sfârşit. Băieţii de la securitate puteau apărea în orice moment.
Cu un nou impuls de energie, îşi înlănţui braţele în jurul lui Susan şi o trase cu putere pe scări. Ea îşi înfipse călcâiele pe prima treaptă şi se trase înapoi. N-avea nici un sens; individul era mai puternic ca ea.
Hale începu să urce cu grijă scările, cu Susan după el. Poate că ar fi fost mai uşor să o împingă, dar platforma din capul treptelor era luminată de monitoarele lui Strathmore. Acesta ar fi avut câmp perfect de tragere dacă Susan intra prima. Aşa, trăgând-o după el, ea acţiona ca un scut uman între Hale şi Crypto.
Cam la o treime din urcuş, Hale sesiză mişcare la capătul de jos al scărilor. „Strathmore trece la acţiune!”
— Nu încerca nimic, comandante, şuieră el. O s-o omori.
Hale aşteptă. Nu-i răspunse decât tăcerea. Ascultă cu mai mare atenţie. Nimic. În josul scărilor era linişte. Oare ajunsese să aibă vedenii? Oricum, nu conta. Strathmore n-ar fi riscat să tragă, având-o pe Susan în calea glonţului.
Dar în vreme ce urcuşul continua, ceva neaşteptat se petrecu. Pe platforma din spate se auzi un zgomot vag. Hale se opri, cu venele inundate de adrenalină. Oare Strathmore se strecurase sus? Instinctul îi spunea că Strathmore era la baza scărilor. Însă brusc se auzi din nou — de această dată ceva mai tare. Un pas clar pe platforma de sus!
Îngrozit, Hale îşi dădu seama de greşeala comisă. „Strathmore e pe platformă în spatele meu! Mă poate împuşca fără probleme!” Disperat, o răsuci pe Susan în partea cealaltă şi începu să se retragă în jos.
Atingând ultima treaptă, Hale se holbă înnebunit înspre Crypto şi urlă:
— Înapoi, comandante! Înapoi sau o să-i rup...
Din beznă se ivi patul unui pistol Beretta, care sfâşie aerul şi izbi craniul lui Hale.
Eliberându-se din strânsoarea lui, Susan se răsuci zăpăcită pe călcâie. Strathmore o prinse şi o echilibra, apoi îi îmbrăţişă trupul tremurând:
— Şşş, o linişti el. Eu sunt. Gata, s-a terminat.
Susan continua să tremure:
— Co-mandante, icni ea, dezorientată. Credeam... credeam că sunteţi sus... am auzit...
— Gata, gata, şopti el. Ce-ai auzit erau pantofii mei, pe care i-am aruncat pe platformă.
Lui Susan îi veni să râdă şi să plângă în acelaşi timp. Comandantul tocmai îi salvase viaţa. Stând acolo în întuneric, simţi un val imens de relaxare. Nu fără un sentiment de vinovăţie, însă; veneau băieţii de la securitate. Îl lăsase prosteşte pe Hale să o înşface, iar acesta o folosise împotriva lui Strathmore. Iar ea ştia că omul plătise un preţ enorm ca s-o salveze.
— Îmi pare rău, zise ea.
— Pentru ce?
— Planurile dumneavoastră pentru Fortăreaţa Digitală... sunt distruse.
Strathmore clătină din cap:
— Nici pe departe.
— Dar... dar cum rămâne cu securitatea? Va fi aici în câteva clipe. Nu vom avea timp să...
— Securitatea nu vine, Susan. Avem tot timpul din lume.
„Nu vine?”
— Dar aţi sunat...
Strathmore chicoti:
— Cel mai vechi truc din lume. Am simulat apelul.


Capitolul 83

Fără îndoială că Vespa era cel mai mic vehicul care rulase vreodată pe pista aeroportului din Sevilla. La viteza maximă, abia de 80 de kilometri la oră, motoreta suna mai degrabă a drujbă decât a motocicletă şi, din nefericire, era mult prea departe de un minim necesar pentru a şi zbura.
Becker zări în oglinda laterală taxiul cotind pe pista întunecată, la circa patru sute de metri în spate. Acesta începu imediat să prindă viteză. Privi înainte. Silueta hangarelor de avioane se decupa pe cerul nopţii undeva, la circa opt sute de metri distanţă. Becker se întrebă dacă pe o asemenea distanţă taxiul îl va ajunge din urmă. Ştia că Susan ar fi fost în stare să efectueze calculele în două secunde şi să-i spună şansele. Dintr-o dată i se făcu frică, aşa cum nu-i mai fusese niciodată.
Îşi lăsă capul în jos şi roti maneta de acceleraţie cât de tare putu. Vespa era în mod clar defavorizată. Becker bănuia că taxiul din urma lui gonea cu 130 de kilometri la oră, aproape dublul vitezei lui. Îşi fixă privirea pe cele trei structuri care se măreau în faţă. „Cel din mijloc. Acolo e Learjet-ul.” Se auzi o împuşcătură.
Glonţul se înfipse în pistă, în spatele lui. Becker privi în urmă. Asasinul ieşise pe fereastră, ţintindu-l. Schiţă o fentă cu motoreta şi oglinda laterală se frânse în mii de cioburi. Simţi impactul glonţului în toată jumătatea de sus a trupului. Se aplecă cu întreg corpul pe cadrul motoretei. „Doamne, ajută-mă, căci n-am să reuşesc!”
Asfaltul din faţa motoretei începuse să se mai lumineze. Taxiul se apropia tot mai tare, iar farurile acestuia aruncau umbre fantomatice pe pistă. Un nou foc de armă. Glonţul ricoşa de caroseria motoretei.
Becker se strădui să menţină linia dreaptă. „Trebuie să ajung la hangar!” Se întrebă dacă pilotul avionului îi vedea. „Oare are o armă? Va deschide uşile cabinei la timp?” Însă apropiindu-se de porţile deschise ale hangarului, văzu că întrebările pe care şi le punea erau inutile. Learjet-ul nu se zărea nicăieri. Miji ochii, care continuau să vadă ca prin ceaţă, şi se rugă să aibă halucinaţii. Nu avea. Hangarul era pustiu. „Oh, Doamne! Unde-i avionul?”
Ambele vehicule se năpustiră în hangar. Becker căută cu disperare o portiţă de scăpare. Nu exista nici una. Peretele din spate al hangarului, o foaie groasă de tablă ondulată, nu avea uşi sau ferestre. Taxiul huruia aproape de el; privind în stânga, îl zări pe Hulohot ridicând arma.
În acea clipă, intră în funcţiune instinctul. Becker apăsă frânele cu putere. Abia dacă încetini puţin. Podeaua hangarului era plină de pete de ulei. Vespa intră într-un lung derapaj.
Lângă el se auzi un scârţâit asurzitor, când asasinul acţionă la rândul lui frânele maşinii, iar cauciucurile începură să patineze pe suprafaţa alunecoasă. Maşina se răsuci într-un nor de fum şi cauciuc arzând, la câţiva centimetri stânga de motoreta lui Becker.
Aflate acum unul lângă celălalt, vehiculele intrară, scăpate de sub control, pe un curs de coliziune cu spatele hangarului. Becker apăsă disperat pe frâne, dar fără nici un rezultat. Ca şi cum ar fi condus pe gheată. În faţa lui se înălţa, ameninţător, peretele de metal. Cu taxiul rotindu-se lângă el, Becker se postă cu faţa spre zid şi se pregăti de impact.
Se auzi un zgomot înfiorător de metale lovite între ele şi tablă sfâşiată. Însă fără nici un fel de durere. Becker se trezi brusc în spaţiu deschis, continuând să călărească motoreta peste un tăpşan alunecos de iarbă. Ca şi cum peretele hangarului s-ar fi evaporat. Taxiul continua să-l urmărească, derapând pe tăpşan. De pe capotă zbură o foaie imensă de tablă ondulată şi trecu la câţiva metri peste capul lui.
Cu sufletul la gură, Becker roti din nou maneta de acceleraţie şi goni mai departe în noapte.


Capitolul 84

Jabba scoase un oftat de mulţumire când termină de lipit ultimul fir. Opri ciocanul electric, lăsă jos lanterna şi rămase o clipă în întuneric, la adăpostul carcasei metalice. Era frânt de oboseală. Îl durea gâtul. Lucrul în măruntaiele unui computer era întotdeauna chinuitor, mai ales pentru un om cu dimensiunile lui.
„Şi ăştia le fac tot mai mici”, îşi zise el, cu ironie.
Cineva începu să tragă de cizmele lui exact când el închise ochii pentru un binemeritat moment de odihnă.
— Jabba! Ieşi de acolo! ţipă o voce de femeie.
,,M-a găsit Midge.”
— Jabba! Ieşi de acolo!
Ezitând, grăsanul se strecură afară.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Midge! Ţi-am spus...
Însă nu era Midge. Jabba privi surprins în sus:
— Soshi?
Soshi Kuta era o femeiuşcă de patruzeci şi cinci de kilograme, aprigă. Absolventă a Massachussets Institute of Technology, tehniciană Sys-Sec era mâna dreaptă a lui Jabba. Lucra adesea până târziu împreună cu acesta şi era singurul membru al echipei care nu părea câtuşi de puţin intimidat de el. Femeia îl privi şi izbucni:
— De ce dracu’ nu răspunzi la telefon? Sau la apel?
— Al tău era apelul, îngăimă Jabba. Credeam că e...
— Nu contează. Se întâmplă ceva ciudat în banca principală de date.
Jabba îşi verifică ceasul:
— Ciudat? Era dintr-o dată îngrijorat. Poţi să fii mai exactă?
Două minute mai târziu, Jabba alerga spre banca de date.


Capitolul 85

Greg Hale zăcea încovrigat pe podeaua Node 3. Strathmore şi Susan îl târâseră de-a lungul Crypto şi îi legaseră mâinile şi picioarele cu cablul gros al imprimantelor laser.
Susan încă se mai minuna de manevra măiastră a comandantului. „Se prefăcuse că dă telefon!” Una peste alta, Strathmore îl prinsese pe Hale, o salvase pe ea şi îşi asigurase timpul necesar pentru a rescrie Fortăreaţa Digitală.
Susan îl privi neliniştită pe criptograful legat de mâini şi de picioare. Hale răsufla cu greutate. Strathmore se aşezase pe canapea, cu pistolul în poală. Susan se întoarse spre computerul lui Hale şi îşi continuă cercetarea aleatorie.
Cel de-al patrulea şir de căutare îşi termină misiunea şi reveni fără nici un rezultat.
— Încă n-am avut noroc, oftă ea. S-ar putea să fim nevoiţi să-l aşteptăm pe David cu copia lui Tankado.
Strathmore o privi dezaprobator.
— Dacă David eşuează şi cheia cade în mâini nepotrivite...
Strathmore n-avu nevoie să încheie fraza. Susan înţelegea. Cheia de acces a lui Tankado continua să fie periculoasă până la înlocuirea Fortăreţei Digitale de pe Internet cu versiunea modificată a lui Strathmore.
— După ce efectuăm schimbarea, adăugă el, nu-mi va păsa câte chei de acces plutesc libere în Univers; cu cât mai multe, cu atât mai bine. Îi făcu semn să continue cercetarea. Până atunci, însă, suntem contra cronometru.
Susan deschise gura să spună ceva, dar în aceeaşi fracţiune de secundă se auzi un ţignal asurzitor. Liniştea din Crypto fu sfâşiată de un claxon de avertizare din subsoluri. Susan şi Strathmore se uitară uluiţi unul la celălalt.
— Ce mai e şi asta? strigă ea, punând întrebarea între două ţiuituri.
— TRANSLTR! îi răspunse Strathmore, părând tulburat. S-a încins prea tare! Poate că Hale avea dreptate când spunea că sursa de energie auxiliară nu trage destul freon.
— Şi nu se opreşte singur?
Strathmore se gândi o clipă, apoi răspunse urlând:
— Probabil că ceva a blocat oprirea automată.
Pe podeaua Crypto începu să se prelingă o lumină gălbuie de avertizare, făcând chipul lui Strathmore să pulseze.
— Mai bine anulaţi totul! ţipă Susan.
Strathmore încuviinţă. Nu se putea şti ce se va întâmpla dacă trei milioane de procesoare se încălzeau prea tare şi se autoaprindeau. Trebuia să se ducă sus şi să oprească rularea Fortăreţei Digitale — înainte ca vreo persoană din afara Crypto să observe problema şi să decidă să trimită acolo cavaleria grea.
Strathmore aruncă o privire spre Hale, care continua să zacă inconştient. Lăsă pistolul pe o masă lângă Susan şi urlă, peste nivelul sirenei:
— Mă întorc imediat!
Dispărând prin gaura din peretele Node 3, mai apucă să arunce peste umăr:
— Găseşte-mi cheia aia de acces!
Susan privi ecranul pe care rezultatele se încăpăţânau să nu apară, sperând că Strathmore va reuşi repede să urce şi să oprească totul. Zgomotul şi luminile din Crypto creau o atmosferă care semăna cu lansarea unei rachete.
Hale începu să se agite pe podea. Se strâmba de durere cu fiecare vuiet al sirenei. Susan înşfăcă pistolul Beretta. Hale deschise ochii când ea ajunse lângă el, cu pistolul aţintit spre scrotul lui.
— Unde e cheia de acces?
Lui Hale îi era extrem de greu să îşi vină în fire.
— Ce s-a întâmplat?
— Ai dat-o în bară, asta s-a întâmplat. Şi acum, unde e cheia de acces?
Hale încercă să-şi mişte braţele, dar pricepu imediat că e legat. Pe chip i se citi panica.
— Dă-mi drumul!
— Am nevoie de cheia de acces, insistă Susan.
— N-o am! Dă-mi drumul!
Hale încercă să se ridice. Reuşi doar să se rostogolească.
Printre sunetele alarmei, Susan reuşi să-i vorbească, urlând:
— Eşti North Dakota, iar Ensei Tankado ţi-a dat o copie a acestei chei. Am nevoie de ea acum!
— Eşti nebună! icni Hale. Nu sunt North Dakota!
Încercă fără succes să se elibereze.
Susan îl atacă furioasă:
— Nu mă minţi! De ce sunt toate mesajele lui North Dakota în contul tău?
— Ţi-am mai spus! ripostă Hale printre vuiete. L-am spionat pe Strathmore! Mesajele din contul meu sunt mesaje pe care le-am copiat din contul lui Strathmore — mesaje COMINT furate de la Tankado!
— Prostii! N-aveai cum să spionezi contul comandantului!
— Nu pricepi! urlă el. Contul lui Strathmore era deja spionat!
Hale continuă, în rafale scurte, printre sunetele sirenei:
— Altcineva a plantat spionul acolo. Cred că a fost directorul Fontaine! Eu doar am tras cu ochiul! Trebuie să mă crezi! Aşa am aflat despre planul lui de a rescrie Fortăreaţa Digitală! Am citit schemele de strategie ale lui Strathmore!
Strategie? Susan se opri. Fără îndoială că Strathmore îşi generase planurile pentru Fortăreaţa Digitală utilizând BrainStorm, aplicaţia lui specială pentru jocuri strategice. Dacă cineva fusese capabil să spioneze conturile comandantului, atunci toate informaţiile ar fi fost disponibile...
— A rescrie Fortăreaţa Digitală e nebunie curată! ţipă Hale. Ştii foarte bine ce înseamnă asta — acces total al NSA! Sirenele urlau, acoperindu-i vorbele, dar Hale era pornit rău: Crezi că suntem pregătiţi pentru o asemenea responsabilitate? Crezi că e cineva pregătit? Asta e lipsă clară de judecată! Zici că guvernul pune mai presus de orice interesele cetăţenilor? Minunat! Dar ce se va întâmpla dacă un guvern viitor nu va pune interesele cetăţenilor mai presus de orice? Tehnologia asta este pentru totdeauna!
Susan abia dacă îl auzea. Zgomotul din Crypto era asurzitor.
Hale încercă să se elibereze. O privi drept în ochi şi continuă să ţipe:
— Cum naiba se pot apăra civilii împotriva unui stat poliţienesc, când indivizii de la vârf au acces la toate mijloacele lor de comunicaţie? Cum să mai pună la cale o revoltă?
Susan auzise de multe ori acest argument. Argumentul guvernelor viitoare aparţinea EFF.
— Strathmore trebuia oprit! urlă şi mai tare Hale. Eu am jurat că o voi face. Asta am făcut aici toată ziua — i-am urmărit contul şi am aşteptat mutarea lui, astfel încât să înregistrez schimbarea pe care o plănuia. Aveam nevoie de dovezi — dovezi că scrisese o poartă secretă. De-asta i-am copiat toate mesajele în contul meu. Erau dovezi că el urmărea Fortăreaţa Digitală. Intenţionam să dezvălui presei toate informaţiile.
Susan se înfiora. Auzise bine? Brusc, ceea ce aflase semăna cu Greg Hale. „Să fi fost posibil?” Dacă Hale ştiuse de planul lui Strathmore de a elibera o versiune modificată a Fortăreţei Digitale, atunci putea aştepta până ce întreaga lume ar fi folosit-o ca să-şi arunce apoi bomba — însoţită şi de dovezi clare!
Susan îşi imagină titlurile din ziare: „CRIPTOGRAFUL GREG HALE DEZVĂLUIE UN PLAN SECRET AMERICAN DE A CONTROLA INFORMAŢIILE GLOBALE!”
Să fi fost un nou Skipjack? Dezvăluirea, pentru a doua oară, a unei şmecherii NSA l-ar fi transformat peste noapte pe Hale într-un erou cum el nu visase niciodată. Totodată, ar fi scufundat NSA pentru veşnicie. Susan se pomeni întrebându-se dacă nu cumva individul spunea adevărul. „Nu!”, îşi zise ea. „Bineînţeles că nu!”
Hale continuă să-şi pledeze cauza:
— Ţi-am anulat programul-spion pentru că am crezut că mă urmăreşti pe mine! Credeam că bănuieşti că Strathmore e spionat! Nu voiam să afli sursa scurgerii şi să dai peste mine!
„Plauzibil, dar improbabil.”
— Şi-atunci, de ce l-ai omorât pe Chartrukian? ripostă Susan.
— N-am făcut-o! urlă Hale pe deasupra zgomotelor. Strathmore a fost cel care l-a împins! Am văzut totul de jos! Chartrukian era pe punctul de a chema securitatea şi de a ruina planurile lui Strathmore de a crea o poartă secretă!
„Hale e bun”, îşi zise ea. „Are o explicaţie pentru orice.”
— Dă-mi drumul! o imploră Hale. N-am făcut nimic!
— N-ai făcut nimic? ţipă Susan, întrebându-se de ce îi lua lui Strathmore atât de mult timp să revină. Tu şi Tankado ţineaţi NSA ostatică. Cel puţin până în momentul în care l-ai trădat. Spune-mi, îl presă ea, Tankado chiar a murit de atac de cord sau ţi-ai pus vreun amic să-l elimine?
— Eşti atât de oarbă! urlă Hale. Nu vezi că n-am nici un amestec? Dezleagă-mă! Înainte ca securitatea să ajungă aici!
— Securitatea nu vine, răspunse ea sec.
Hale se albi:
— Ce?
— Strathmore s-a prefăcut că îi sună.
Hale căscă ochii mari. Părea pe moment paralizat. După aceea începu să se zbată cu disperare:
— Strathmore mă va ucide! Ştiu că o va face! Cunosc prea multe!
— Fii calm, Greg.
Hale ţipă exact când sirena vui:
— Dar sunt nevinovat!
— Minţi! Şi am dovezi! Susan porni să înconjoare inelul de terminale. Îţi aminteşti programul-spion pe care l-ai oprit? întrebă ea, ajungând la propriul computer. L-am trimis din nou! Vrei să vedem dacă s-a întors?
Pe ecranul computerului, un icon care clipea o avertiza că programul se înapoiase. Susan deschise mesajul. „Datele astea vor pecetlui soarta lui Hale”, îşi zise ea. „Hale este North Dakota.” Fereastra cu date se deschise. „Hale este...”
Susan se opri. Copoiul se materializase, lăsând-o fără grai. Trebuia să fie o greşeală. Copoiul dăduse peste altcineva — o persoană neverosimilă.
Se aşeză mai bine şi reciti datele de pe ecran. Erau aceleaşi informaţii pe care Strathmore spusese că le primise când trimisese el programul! Susan îşi imaginase că Strathmore comisese o greşeală, dar la ea însăşi nu mai avea ce să zică, pentru că îşi configurase perfect copoiul.
Şi totuşi, informaţia de pe ecran era de neconceput:

„NDAKOTA= ET@DOSHISHA.EDU”

— ET? rosti Susan cu voce tare, nevenindu-i să creadă ochilor. Ensei Tankado este North Dakota?
Era de necrezut. Dacă datele erau corecte, atunci Tankado şi partenerul lui erau una şi aceeaşi persoană. Brusc, Susan nu mai putu gândi. Şi-ar fi dorit ca sirenele să înceteze alarma. „De ce dracu’ nu opreşte Strathmore blestemăţia asta?”
Hale se zvârcoli pe podea, chinuindu-se să o zărească pe Susan.
— Ce zice? Spune-mi!
Susan îl ignoră şi pe el, şi haosul din jurul ei. „Ensei Tankado este North Dakota...”
Rearanjă piesele din puzzle, încercând să le potrivească. Dacă Tankado era North Dakota, atunci îşi trimitea sieşi mesaje... ceea ce însemna că North Dakota nu exista. Partenerul lui Tankado era o farsă.
„North Dakota e o fantomă”, îşi zise ea. „Doar fum şi oglinzi.”
Complotul era genial. În aparenţă, Strathmore urmărise doar o jumătate din terenul de tenis. Deoarece mingea continua să se întoarcă, el presupusese că există cineva de cealaltă parte a fileului. Însă Tankado jucase tenis cu peretele. Proclamase virtuţile Fortăreţei Digitale în mesaje pe care şi le trimisese lui însuşi. Scrisese scrisori, le expediase unui intermediar anonim, iar câteva ore mai târziu intermediarul i le trimisese mai departe tot lui.
Acum totul devenise limpede. Tankado dorise ca Strathmore să îl spioneze... dorise ca el să-i citească mesajele. Ensei Tankado crease o poliţă de asigurare imaginară fără a fi nevoit să se încreadă în altcineva pentru cheia lui de acces. Bineînţeles că, pentru a autentifica farsa, folosise un cont secret... suficient de secret cât să îndepărteze orice suspiciuni că întreaga poveste era un bluf. Tankado era propriul lui partener. North Dakota nu exista. Ensei Tankado era regizorul unui spectacol cu un singur protagonist.
„Un spectacol cu un singur protagonist.”
Un gând îngrozitor îi veni în minte. „Tankado şi-ar fi putut folosi corespondenţa falsă pentru a-l convinge pe Strathmore de aproape orice.”
Îşi aminti prima ei reacţie când comandantul îi povestise despre algoritmul impenetrabil. Atunci jurase că aşa ceva era imposibil. Potenţialul extrem de periculos al întregii situaţii îi dădu fiori de groază. Ce dovezi aveau ei că Tankado crease cu adevărat Fortăreaţa Digitală? Doar o mulţime de presupuneri din mesajele lui electronice. Şi, bineînţeles... TRANSLTR. Computerul era blocat într-o buclă nesfârşită de aproape douăzeci de ore. Iar Susan ştia prea bine că existau şi alte programe care puteau ţine computerul ocupat atâta vreme, programe mult mai uşor de creat decât un algoritm impenetrabil.
Viruşi.
Un fior de gheaţă îi cuprinse trupul.
„Dar cum putea pătrunde un virus în TRANSLTR?”
Phil Chartrukian îi oferi răspunsul cu o voce din mormânt: „Strathmore a scurtcircuitat Mănuşa!”
Susan înţelese adevărul ca într-o revelaţie maladivă. Strathmore descărcase fişierul cu Fortăreaţa Digitală şi încercase să îl introducă în TRANSLTR pentru a-l sparge. Numai că Mănuşa rejectase fişierul, pentru că acesta conţinea şiruri mutante periculoase. În mod normal, Strathmore ar fi trebuit să fie îngrijorat, numai că el văzuse mesajele lui Tankado — „Şirurile mutante sunt cheia!” Convins că Fortăreaţa Digitală nu era periculoasă, Strathmore şuntase filtrele de protecţie şi trimisese fişierul în TRANSLTR.
Susan abia dacă mai putea scoate vreo vorbă:
— Nu există nici o Fortăreaţă Digitală, îngăimă ea în vuietul sirenelor.
Se sprijini încet, sfârşită, de computerul ei. Tankado ieşise la pescuit de fraieri... şi NSA muşcase momeala.
În acea clipă, de undeva, de sus, se auzi un urlet prelung de mânie. Era Strathmore.


Capitolul 86

Când Susan ajunse gâfâind la uşă, îl văzu pe Trevor Strathmore stând prăbuşit la birou, cu capul plecat. Ţeasta îi lucea de sudoare în lumina emisă de ecran. Vuietele sirenelor se auzeau cu aceeaşi intensitate.
Susan se repezi la birou:
— Comandante?
Strathmore nu se mişcă.
— Comandante! Trebuie să închidem TRANSLTR! Avem un...
— El ne are pe noi, rosti Strathmore, fără a-şi înălţa privirea. Tankado ne-a prostit pe toţi...
Susan înţelese, după tonul vocii, că aflase deja vestea. Toate bălmăjelile lui Tankado despre algoritmul impenetrabil... licitarea cheii de acces — totul fusese o farsă, o şaradă. Tankado păcălise NSA să-i spioneze contul de e-mail, îi făcuse să creadă că are un partener şi îi păcălise să descarce un fişier extrem de periculos.
— Şirurile mutante..., îngăimă Strathmore.
— Ştiu.
Comandantul înălţa încet privirea.
— Fişierul pe care l-am descărcat de pe Internet... era un...
Susan încercă să rămână calmă. Jocul luase o întorsătură cu totul nouă. Nu existase niciodată un algoritm impenetrabil — niciodată nu existase o Fortăreaţă Digitală. Fişierul postat de Tankado pe Internet era un virus criptat, probabil sigilat cu un algoritm generic, de masă, suficient de puternic ca să nu distrugă pe nimeni — cu excepţia NSA. TRANSLTR spărsese sigiliul protector şi eliberase virusul.
— Şirurile mutante, cârâi comandantul. Tankado zicea că erau parte din algoritm.
Şi se prăbuşi la loc pe birou.
Susan înţelegea durerea comandantului. Fusese complet absorbit de poveste. Tankado nu intenţionase niciodată să lase vreo companie producătoare de computere să-i cumpere algoritmul. Nu exista nici un algoritm. Întreaga poveste era o şaradă. Fortăreaţa Digitală era o fantomă, o farsă, o momeală creată pentru a ademeni NSA. În spatele fiecărei mişcări efectuate de Strathmore se găsise Tankado, manevrând sforile ca un păpuşar.
— Am şuntat Mănuşa, gemu comandantul.
— Nu ştiaţi.
Strathmore bătu cu pumnul în birou.
— Ar fi trebuit să ştiu! Numele lui de cod, la naiba! NDAKOTA! Uită-te la el!
— Ce vreţi să spuneţi?
— Râde de noi! E o anagramă nenorocită!
Susan chibzui o clipă. „NDAKOTA e o anagramă?” Luă literele şi le rearanjă în minte. „Ndakota... Kado-tan... Oktadan... Tandoka...” Genunchii i se înmuiară. Strathmore avea dreptate. Era limpede ca lumina zilei. Cum de nu văzuseră? North Dakota nu era deloc o referire la statul nord-american — era blestematul de Tankado care punea sare pe rană! El trimisese NSA chiar şi un avertisment, un indiciu zdrobitor că el era NDAKOTA. Literele formau numele lui, TANKADO. Numai că, exact aşa cum plănuise el, cei mai buni spărgători de coduri din lume nu văzuseră.
— Tankado şi-a bătut joc de noi, zise Strathmore.
— Trebuie să închideţi TRANSLTR, declară Susan.
Strathmore se holbă prosteşte la perete.
— Comandante! Opriţi-l! Dumnezeu ştie ce se petrece acolo înăuntru!
— Am încercat, şopti el cu cea mai moale voce pe care o auzise ea vreodată.
— Cum adică aţi încercat?
Strathmore îşi întoarse monitorul spre ea. Acesta îşi diminuase luminozitatea până la o nuanţă ciudată, maronie. În josul lui, căsuţa de dialog arăta tentative numeroase de închidere a TRANSLTR. Toate erau urmate de acelaşi răspuns:

SORRY. UNABLE TO ABORT.
SORRY. UNABLE TO ABORT.
SORRY. UNABLE TO ABORT.
(„SCUZE. OPRIRE IMPOSIBILĂ.”)

Pe Susan o trecură fiorii. „Oprire imposibilă? Dar de ce?” Se temea că ştia deja răspunsul. „Deci asta este răzbunarea lui Tankado? Distrugerea TRANSLTR!” Ensei Tankado îşi dorise ani de zile ca lumea să afle de TRANSLTR, dar nimeni nu îl crezuse. Aşa că se hotărâse să distrugă el însuşi bestia. Luptase până la moarte pentru ceea ce crezuse — dreptul individului la intimitate.
Jos, sirenele continuau să se vaite.
— Trebuie să închidem toate sursele de energie, rosti Susan cu hotărâre. Acum!
Ştia că, dacă se grăbeau, puteau salva imensa maşinărie. Toate computerele din lume — de la PC-urile pentru jocuri, la sistemele NASA de control al sateliţilor — dispuneau de un dispozitiv de siguranţă pentru situaţii ca acestea. Nu era o soluţie extraordinară, dar funcţiona întotdeauna. Acţiunea era cunoscută sub numele de „tragerea ştecherului”.
Închizând sursele de curent din Crypto, puteau forţa TRANSLTR să se oprească singur. Puteau înlătura virusul mai târziu. Era o chestiune simplă de reformatare a discurilor TRANSLTR. Reformatarea avea să şteargă complet memoria computerului — datele, programele, virusul, totul. În cele mai multe cazuri, reformatarea ducea la pierderea a mii de fişiere, uneori a ani întregi de muncă. Însă TRANSLTR era diferit — putea fi reformatat practic fără pierderi. Maşinile de procesare paralelă erau proiectate să gândească, nu să ţină minte. În TRANSLTR nu se stoca de fapt nimic. După ce spărgea un cod, computerul trimitea rezultatele în baza principală de date NSA pentru a...
Susan încremeni. Într-o fracţiune de secundă înţelese şi îşi duse băbeşte mâna la gură, înăbuşindu-şi un ţipăt.
— Banca de date!
Strathmore privea pierdut în întuneric. Părea că-şi dăduse şi el seama de asta:
— Da, Susan. Banca de date...
Susan clătină absentă din cap. „Tankado a folosit TRANSLTR ca să planteze un virus în baza noastră principală de date.”
Strathmore abia reuşi să îi facă semn spre monitor. Susan îşi întoarse privirea spre ecranul din faţa ei şi se uită sub căsuţa de dialog. De-a latul ecranului, la marginea lui de jos, se putea citi:

„POVESTIŢI LUMII DESPRE TRANSLTR
DOAR ADEVĂRUL VĂ MAI POATE MÂNTUI ACUM...”

Brusc, i se făcu frig. NSA deţinea cele mai secrete date şi informaţii ale întregii naţiuni: protocoale militare de comunicaţii, coduri de confirmare SIGINT, identităţile spionilor străini, planuri de arme sofisticate, documente digitizate, acorduri comerciale — şi lista continua.
— Tankado n-ar fi îndrăznit! declară Susan. Distrugerea informaţiilor secrete ale unei ţări!...
Nu-i venea să creadă că Ensei Tankado îndrăznise să atace banca de date NSA. Se holbă la mesaj.

„DOAR ADEVĂRUL VĂ MAI POATE MÂNTUI ACUM...”

— Adevărul? se miră ea. Adevărul despre ce?
Strathmore respira cu greutate:
— TRANSLTR, răspunse el cu voce spartă. Adevărul despre TRANSLTR.
Susan dădu din cap. Era logic. Tankado forţa NSA să dezvăluie lumii adevărul despre TRANSLTR. Deci era vorba de şantaj. Lăsa NSA să aleagă — povestea lumii despre TRANSLTR sau pierdea propria bază de date. Privi uluită textul din faţa ochilor. Pe marginea de jos a ecranului clipea ameninţător o singură linie:

„INTRODUCEŢI CHEIA DE ACCES”

Privind literele care pulsau, Susan înţelese — virusul, cheia de acces, inelul lui Tankado, ingeniosul complot şantajist. Cheia de acces n-avea nimic de a face cu descifrarea unui algoritm; era un antidot. Cheia de acces oprea virusul. Susan citise multe despre astfel de viruşi — programe software letale, care includeau şi tratamentul, o cheie secretă ce putea fi folosita la dezactivarea lor. „Tankado n-a intenţionat niciodată să distrugă baza de date NSA — el a vrut doar să ieşim în public cu TRANSLTR! După aceea ne-ar fi dat cheia de acces, astfel încât să oprim virusul!”
Acum era limpede că planul lui Tankado dăduse greş pe toată linia. Nu plănuise să moară. Intenţionase să stea într-un bar spaniol şi să asculte pe CNN conferinţa de presă în care se vorbea despre cel mai secret computer spărgător de coduri al Americii. După aceea, probabil, urma să-l sune pe Strathmore, să-i citească parola de acces de pe inel şi să salveze baza de date în ultima clipă. După un hohot imens de râs, ar fi dispărut în neant, un erou EFF.
Susan bătu cu pumnul în birou:
— Avem nevoie de acel inel! Este singura cheie de acces!
Acum înţelegea — nu exista nici un North Dakota, nici o a doua cheie de acces. Şi chiar dacă NSA dezvăluia adevărul despre TRANSLTR, Tankado nu se mai găsea prin preajmă ca să salveze situaţia.
Strathmore tăcea.
Situaţia era mai gravă decât îşi imaginase ea vreodată. Iar lucrul cel mai şocant era acela că Tankado permisese să se ajungă până aici. Evident, ştiuse ce urma să se întâmple dacă NSA nu punea mâna pe inel — şi totuşi, în ultimele lui clipe de viaţă, dăruise inelul. Încercase în mod deliberat să ţină acel inel departe de ei. Dacă însă privea lucrurile din altă perspectivă, Susan înţelegea că nu se putea aştepta la altceva de la Tankado — ce să fi făcut, să salveze inelul pentru ei, când era convins că NSA îl omorâse?
Cu toate astea, nu putea crede că Tankado ar fi permis să se întâmple aşa ceva. Era un pacifist. Nu intenţionase să susţină haosul şi distrugerea. Nu voise decât să echilibreze balanţa. El avea ce avea cu TRANSLTR. Avea ce avea cu dreptul fiecăruia la secrete personale. Voia ca întreaga lume să afle că NSA ascultă pe oricine. Ştergerea bazei de date NSA reprezenta un act de agresiune pe care, în mintea lui Susan cel puţin, Ensei Tankado nu l-ar fi putut comite.
Sirenele o aduseră înapoi, la realitate. Îl privi pe comandantul brusc îmbătrânit şi îşi dădu seama la ce se gândeşte el. Nu numai că planurile de a planta o poartă secretă în Fortăreaţa Digitală se duseseră naibii, dar neglijenţa lui adusese NSA foarte aproape de ceea ce putea deveni cel mai mare dezastru de securitate din istoria SUA.
— Comandante, nu e vina dumneavoastră! insistă ea pe deasupra vuietului sirenelor. Dacă Tankado n-ar fi murit, am fi avut o poziţie de negociere — am fi avut o alternativă!
Însă comandantul Strathmore nu auzea nimic. Viaţa lui se terminase. Îşi petrecuse treizeci de ani slujindu-şi ţara. Acesta ar fi trebuit să fie momentul lui de glorie, o adevărată pièce de résistance — o poartă secretă într-un standard mondial de criptare. În loc de asta, trimisese un virus în baza de date a Agenţiei Naţionale de Securitate. Nu exista cale de a-l opri — nu fără întreruperea întregii energii de alimentare şi, prin asta, fără ştergerea tuturor miliardelor de biţi de informaţie stocate acolo. Doar inelul îi mai putea salva, iar dacă David nu găsise inelul până acum...
— Trebuie să închid TRANSLTR! rosti Susan, preluând controlul. Mă duc în subsol să închid manual întrerupătorul.
Strathmore se întoarse încet cu faţa spre ea. Era un om terminat.
— O s-o fac eu, anunţă el cu aceeaşi voce spartă.
Se ridică şi se împiedică atunci când încercă să se depărteze de birou.
Susan îl aşeză la loc în scaun.
— Nu, îl opri ea. Eu mă duc.
Tonul ei nu lăsa loc de împotrivire.
Strathmore îşi duse palmele la faţă.
— Bine. Etajul cel mai de jos. Lângă pompele de freon.
Susan se răsuci pe călcâie şi porni spre uşă. La jumătatea distanţei se întoarse şi privi înapoi.
— Comandante, strigă ea. Povestea asta nu s-a terminat. Încă nu suntem învinşi. Putem salva banca de date dacă David găseşte inelul la timp!
Strathmore nu scoase o vorbă.
— Sunaţi-i pe cei de la baza de date! comandă Susan. Avertizaţi-i despre virus! Sunteţi directorul adjunct al NSA. Sunteţi un supravieţuitor!
Ca într-un film derulat cu încetinitorul, Strathmore îşi ridică privirea. Dădu în mod tragic din cap, ca un om care lua decizia supremă a vieţii lui.
Hotărâtă, Susan se făcu nevăzută în beznă.


Capitolul 87

Motoreta Vespa intră pe banda de viteză mică a autostrăzii De Huelva. Chiar dacă zorii abia stăteau să mijească, traficul era intens, datorită tinerilor care se întorceau de la petrecerile nocturne. O dubiţă cu adolescenţi zbură pe lângă Becker, claxonând cu putere. Aici, pe autostradă, Vespa părea o jucărie.
La o jumătate de kilometru în spate, un taxi şifonat ca vai de el se năpusti pe autostradă într-o jerbă de scântei. Accelerând, taxiul lovi un Peugeot 504, pe care îl expedie pe spaţiul cu iarbă din mijloc.
Becker trecu de un marcaj pe care scria „SEVILLA CENTRO — 2 KM.” Ştia că avea o şansă, dacă putea ajunge în centru. Vitezometrul arăta 60 de kilometri la oră. „Două minute până la ieşire.” Ştia că n-are atâta timp la dispoziţie. Taxiul prindea viteză undeva în spatele lui. Privi luminile destul de apropiate ale centrului Sevillei şi se rugă să ajungă viu la ele.
La jumătatea distanţei spre artera de ieşire, se auzi ameninţător un zgomot de metal scrâşnind chiar în spatele lui. Becker se aruncă pe motoretă, rotind maneta de acceleraţie cât de tare putu. Se auzi un zgomot amortizat de foc de armă, dar glonţul trecu zburând pe lângă el. Becker o tăie la stânga, strecurându-se printre benzi în speranţa că aşa va mai câştiga ceva timp. Nici un rezultat. Rampa de ieşire continua să se afle la trei sute de metri distanţă, în schimb taxiul scrâşnea la doar câteva lungimi de maşină în spate. Becker înţelese că în câteva secunde avea să fie împuşcat sau călcat de roţi. Se uită înainte pentru o posibilă scăpare, dar autostrada era mărginită pe ambele părţi de pante abrupte cu pietriş. Se auzi un nou foc de armă. Becker luă o decizie.
Se aplecă brusc spre dreapta, într-un scrâşnet de cauciuc şi scântei, şi ieşi derapând de pe drum. Cauciucurile motoretei atinseră baza peretelui de piatră. Becker se aşeză mai bine ca să nu-şi piardă echilibrul, în vreme ce Vespa aruncă în spate un nor de pietriş şi începu urcuşul spre capătul pantei. Roţile se învârteau ca nebunele, înfigându-se în solul înşelător. Motorul gemea patetic încercând să ducă sarcina la bun sfârşit. Becker apăsă maneta şi mai tare, sperând ca aceasta să nu crape. Nu îndrăznea să privească în spate, convins că în orice moment taxiul s-ar fi putut opri şi dinspre el ar fi putut ţâşni o ploaie de gloanţe.
Gloanţele nu se auziră.
Motoreta ţâşni peste creasta dealului. Becker văzu limanul izbăvirii — centrul oraşului. Luminile se întindeau înaintea lui ca un cer plin de stele. Becker îşi croi drum printre nişte arbuşti şi peste bordură. Motoreta prinse dintr-o dată viteză. Avenue Luis Montoto părea că goneşte sub cauciucuri. Stadionul de fotbal dispăru în viteză în stânga. Scăpase.
În acea clipă Becker auzi scrâşnetul familiar al metalului pe asfalt. Privi drept înainte. Taxiul gonea pe rampa de ieşire la o sută de metri în faţa lui. Maşina coti pe Luis Montoto şi acceleră drept spre el.
Probabil că ar fi trebuit să simtă panica, dar nu simţea nimic. Ştia exact încotro se îndreaptă. Coti la stânga pe Menendez Pelayo şi apăsă maneta de acceleraţie. Motoreta trecu în goană pe lângă un parc mic şi apucă pe Mateus Gago — strada îngustă cu sens unic care ducea către poarta Barrio Santa Cruz.
„Încă puţin”, îşi zise el.
Taxiul îl urma, vuind din ce în ce mai aproape. Luă urma lui Becker prin poarta Santa Cruz, zdrobindu-şi oglinda laterală de pereţii înguşti ai porţii. Becker ştia că învinsese. Santa Cruz era cea mai veche parte a Sevillei. Între clădiri nu existau străzi, ci doar labirinturi de alei pietonale construite în vremea romanilor. Aleile erau atât de înguste, încât pe ele circulau doar pietoni şi din când în când motociclişti. Becker rătăcise o dată ore întregi pe acele străduţe.
Accelerând pe ultima porţiune a străzii Mateus Gago, zări catedrala gotică, clădire construită în secolul al unsprezecelea, înălţându-se ca un munte chiar în faţa lui. Chiar lângă ea, turnul Giralda se înălţa la 140 de metri deasupra oraşului. Acesta era cartierul Santa Cruz, căminul celei de-a doua catedrale din lume ca mărime şi al celor mai vechi şi pioase familii catolice din Sevilla.
Becker traversă în goană piaţeta din piatră. Se auzi un singur foc de armă, dar acesta veni prea târziu. Becker şi motoreta lui dispărură printr-un pasaj minuscul — Callita de la Virgen.


Capitolul 88

Farul motoretei arunca umbre ascuţite pe zidurile aleilor înguste. Manevrele lui Becker de a schimba vitezele scoteau adevărate vuiete printre clădirile spoite în alb, trezind locuitorii din Santa Cruz foarte devreme în această dimineaţă de duminică.
Trecuseră mai puţin de treizeci de minute de la evadarea lui din spaţiul aeroportului. De atunci o ţinuse într-o goană, cu mintea bântuită de nenumărate întrebări: „Cine încearcă să mă ucidă? Ce e aşa de nemaipomenit la inelul ăsta? Unde e avionul NSA?” Prin minte îi trecu imaginea lui Megan moartă în separeul toaletei şi simţi că i se face iarăşi rău.
Becker sperase s-o taie drept peste barrio şi să iasă de cealaltă parte, însă Santa Cruz era un hăţiş uluitor de potecuţe. Era plin de alei înfundate şi intrânduri moarte. Becker se dezorientă rapid. Se uită după turnul Giraldei pentru a se orienta, dar zidurile înconjurătoare erau atât de înalte, încât era incapabil să vadă ceva cu excepţia unui petec de cer chiar deasupra capului.
Oare unde era bărbatul cu ochelari? Ştia prea bine că asasinul nu se dăduse bătut. Probabil că îl urmărea pe jos. Becker se lupta să manevreze motoreta pe lângă colţurile înguste ale străduţei. Zgomotul motorului se auzea ca un ecou de-a lungul acesteia. În liniştea din Santa Cruz, îşi dădu seama că devenise o ţintă uşoară. În acest moment nu îl ajuta decât viteza. „Trebuie să ies de cealaltă parte!”
După o lungă serie de coturi şi pasaje drepte, ajunse la o intersecţie triplă botezată Esquina de los Reyes. Ştia că avea necazuri — fusese deja pe acolo. Brusc, în vreme ce stătea în loc şi încerca să se hotărască pe care alee să o ia, motorul se opri. Pe indicatorul de benzină se putea citi „VACIO”. Ca şi cum ar fi prins de veste, de pe aleea din stânga lui apăru o siluetă.
Mintea umană este cel mai rapid computer cu putinţă. În următoarea fracţiune de secundă, mintea lui Becker înregistra forma ochelarilor individului, căută în memorie după o identitate, găsi una, o înregistră ca periculoasă şi ceru o decizie urgentă. O obţinu rapid. Părăsi motoreta devenită inutilă şi o luă la goană pe jos.
Din nefericire pentru Becker, Hulohot se găsea acum pe teren solid şi nu într-un taxi care îl hurduca. Asasinul ridică arma cu calm şi trase.
Glonţul îl atinse pe Becker într-o parte exact în momentul în care cotea spre a se face nevăzut. Abia după cinci sau şase paşi simţi ceva. Mai întâi avu sentimentul unei întinderi musculare, chiar deasupra şoldului. Aceasta se transformă într-o gâdilătură fierbinte. Când zări sânge, înţelese. Nu era vorba de durere nicăieri, ci doar de o cursă pe viaţă şi pe moarte prin labirintul ameţitor din Santa Cruz.

Hulohot se repezi după pradă. Fusese tentat să ţintească în cap, dar era un profesionist. Îi plăceau jocurile de noroc. Becker era o ţintă în mişcare, iar ţintirea părţii de mijloc a trupului furniza cea mai mare margine de eroare, atât pe verticală, cât şi pe orizontală. Norocul îşi spusese cuvântul. Becker cotise în ultima clipă, astfel încât, în loc să-i rateze capul, Hulohot prinsese o bucată laterală. Deşi glonţul abia îl zgâriase pe Becker şi nu provocase daune majore, el slujise bine scopului. Aşa se realizase contactul. Prada fusese atinsă de aripa morţii. Era un joc complet nou.

Becker alergă orbeşte înainte. Cotind. Ferindu-se. Evitând porţiunile drepte. Paşii din spate îl urmau neobosiţi. Mintea lui nu mai judeca — nici unde se găsea şi nici cine îl vâna. Rămăsese doar instinctul, autoconservarea, fără durere, doar cu o imensă frică însoţită de energie brută.
Un glonţ explodă pe zidul din spatele lui. Becker simţi pe ceafă zeci de ciobuleţe de sticlă. Coti, împiedicându-se, spre stânga, către o nouă alee. Încercă să strige după ajutor, dar în afara sunetului de paşi şi a respiraţiei lui gâfâite, aerul rămase încremenit.
Acum şoldul îl ardea. Se temea că va lăsa o dâră sângerie pe pavajul alb. Căută cu privirea o uşă deschisă, o poartă, o ieşire din labirintul sufocant. Nimic. Aleea se îngusta.
— Socorro! rosti el cu o voce care abia se auzea. Ajutor!
Zidurile se apropiau din lateral. Aleea coti. Becker căută o intersecţie, o bifurcaţie, orice. Aleea se transformă în potecă. Uşi închise. Poteca se îngusta. Porţi ferecate. Paşii se apropiau. Ajunsese pe o porţiune dreaptă. Brusc, poteca o luă în sus. Din ce în ce mai abrupt. Îi încetinea fuga.
Ajunse la capăt.
Ca o autostradă care rămăsese fără fonduri, poteca se oprea brusc. Un zid înalt, o bancă de lemn şi nimic altceva. Nici o scăpare. Becker privi în sus, peste cele trei etaje ale clădirii, apoi se răsuci pe călcâie şi începu să coboare poteca. Făcu doar câţiva paşi înainte de a se opri.
O siluetă apăru la baza pantei. Individul se deplasa spre el cu paşi măsuraţi şi hotărâţi. O armă sclipea în mâna lui, de la primele raze de soare ale dimineţii.
Becker se simţi dintr-o dată cumplit de lucid. Se întoarse spre zid. Dintr-o dată, durerea din corp îl săgetă. Atinse locul dureros şi se uită la el. Degetele şi inelul lui Ensei Tankado se mânjiseră de sânge. Ameţi. Se uită nedumerit la panglica de aur. Uitase că poartă acel inel pe deget. Uitase de ce venise în Sevilla. Privi spre silueta care se apropia. Se uită la inel. Pentru asta murise Megan? De aceea avea să moară şi el?
Silueta întunecată înainta pe drumul înclinat. Becker văzu ziduri pretutindeni. În spate, îl aştepta o fundătură. Între ei se găseau câteva intrânduri, dar era prea târziu ca să mai ceară ajutor.
Îşi lipi spatele de zid. Simţi brusc fiecare pietricică de sub tălpile pantofilor, fiecare ieşitură din zidul din spate. Mintea i se întoarse în timp, către copilărie, către părinţii lui... Susan.
„Oh, Doamne... Susan!”
Începu să se roage, aşa cum nu o mai făcuse din copilărie. Nu se rugă să scape de moarte, căci nu credea în miracole. Se rugă ca femeia pe care o lăsa în urmă să găsească putere şi să fie profund încredinţată că fusese iubită. Închise ochii. Amintirile curgeau şuvoi. Nu amintiri despre întâlniri de catedră, ore la universitate sau alte lucruri care însemnau 90 la sută din viaţa lui; erau amintiri despre ea. Amintiri simple: cum o învăţa să folosească beţigaşele de mâncat, cum navigau ei împreună spre Cape Cod. „Te iubesc”, îi zise el în gând. „Să ştii asta... pentru totdeauna.”
În acel moment căzuseră toate barierele defensive, toate faţadele, toate exagerările din viaţa lui. Era gol, în carne şi oase, în faţa lui Dumnezeu. „Sunt un om”, îşi spuse. Într-un moment de ironie, adăugă: „Un om fără ceară.” Rămase acolo, cu ochii închişi, în vreme ce asasinul cu ochelari se apropia tot mai mult. Un clopot începu să bată undeva, în apropiere. Becker aştepta, încă în întuneric, sunetul care avea să-i pună capăt vieţii.


Capitolul 89

Soarele de dimineaţă îşi arunca primele raze peste acoperişurile din Sevilla şi începea să se strecoare în adâncimile dintre alei. Clopotele din turnul Giralda chemau oamenii la slujba de dimineaţă. Sosise momentul pe care îl aşteptaseră toţi locuitorii. Pretutindeni în vechiul cartier porţile se deschideau şi familiile ieşeau pe străzi. Ca un râu de sânge curgând prin venele vechiului Santa Cruz, oamenii se îndreptau spre inima aşezării lor, spre esenţa istoriei lor, spre Dumnezeul lor, spre racla lor sfântă, catedrala.
Undeva în creierul lui Becker răsuna un clopot. „Am murit deja?” Ezitând, deschise ochii şi îi miji în primele raze ale soarelui. Ştia foarte bine unde se află. Îşi coborî privirea şi inspectă aleea în căutarea asasinului. Omul cu ochelari nu era acolo. Erau însă alţii. Spanioli îmbrăcaţi cu cele mai bune haine ale lor, ieşind din case pe străduţe, vorbind şi râzând.

La celălalt capăt al aleii, ascuns de privirea lui Becker, Hulohot înjura şi blestema. La început apăruse un singur cuplu care îl separa de pradă. Hulohot fusese sigur că acel cuplu va dispărea repede. Numai că dangătul clopotelor continua să se reverbereze pe alei, scoţând alţi oameni din case. Un al doilea cuplu, cu copii. Se salutară unii pe alţii. Discutând, râzând, sărutându-se de trei ori pe obraz. Un alt grup se ivi şi Hulohot nu îşi mai putu vedea prada. Fierbând de mânie, o luă la fugă printre oameni. Trebuia să ajungă la David Becker!
Ucigaşul îşi croi drum către capătul aleii. Pe moment se trezi pierdut într-o mare de trupuri — haine şi cravate, rochii negre, voaluri de mătase peste chipuri de femei gârbovite. Cu toţii păreau insensibili la prezenţa lui; se plimbau liniştiţi, îmbrăcaţi în negru, ca un singur trup imens, blocând drumul lui. Hulohot reuşi să treacă de mulţime şi ajunse la capătul înfundat, cu arma ridicată. Atunci scoase un urlet mut, inuman. David Becker dispăruse.

Becker mergea poticnindu-se pe lângă mulţime. „Mergi cu turma”, îşi zise el. „Ei ştiu calea spre ieşire.” Coti la dreapta în intersecţie şi aleea se lăţi. Pretutindeni se deschideau porţi, din spatele cărora ieşeau oameni. Dangătele clopotelor creşteau în intensitate.
Rana continua să-l ardă, dar sângerarea se oprise. Becker merse mai departe, cât de repede putea. Undeva în, spatele lui se afla un om cu o armă, care pornise iarăşi în urmărire.
Se amestecă printre oamenii care mergeau la slujbă, încercând să-şi ţină capul plecat. Probabil că nu mai era mult de mers. Simţea asta. Mulţimea se îndesise, iar aleea se lărgise. Nu se mai aflau pe un afluent, intraseră deja pe cursul principal al râului. Ocolind un colţ, Becker le văzu — înălţându-se drept în faţa lui — catedrala şi turnul Giralda.
Clopotele băteau asurzitor, iar dangătul lor se reverbera în spaţiul semiînchis al piaţetei înconjurate de ziduri înalte. Râurile de oameni îmbrăcaţi în negru se uneau în piaţetă, împingând spre uşile imense ale catedralei. Becker încercă să scape spre Mateus Gago, dar era prins în cursă. Era lipit de alte trupuri şi împins fără voie spre locaşul Domnului. Spaniolii avuseseră dintotdeauna o idee specială despre apropiere, diferită de cea a restului lumii. Becker era strâns bine între două femei solide, care se lăsau purtate de mulţime cu ochii închişi. Murmurau pentru sine rugi şi între degete învârteau mătănii.
Când gloata se apropie de imensa structură de piatră, Becker încercă iarăşi să o cotească la stânga, dar curentul uman era şi mai puternic acum. Îngrămădeală, rugi murmurate orbeşte. Încercă să se întoarcă şi să-şi croiască drum înapoi, prin mulţime. Imposibil. Parcă ar fi înotat contra curentului într-un râu rapid de munte. Se răsuci la loc. În faţa lui se înălţau uşile catedralei — ca o gură imensă care absorbea participanţii în negru la un carnaval la care el nu dorea să ia parte. În acea clipă, Becker îşi dădu seama că intra în biserică.


Capitolul 90

Sirenele continuau să urle în Crypto. Strathmore habar n-avea de cât timp plecase Susan. Stătea singur în umbră; huruitul TRANSLTR îl chema. „Eşti un supravieţuitor... eşti un supravieţuitor...”
„Da”, îşi zise el. „Sunt un supravieţuitor, dar supravieţuirea nu înseamnă nimic fără glorie. Mai degrabă aş muri decât să trăiesc în umbra dizgraţiei.”
Căci asta îl aştepta. Ascunsese informaţii directorului. Trimisese un virus în cel mai sigur computer al naţiunii. Fără îndoială că avea să fie expus oprobriului public. Avusese intenţii patriotice, dar nimic nu ieşise conform planului. Trecerea de la teorie la practică însemnase moarte şi trădare. Aveau să urmeze procese, acuzări, blam public. Îşi servise ţara cu cinste şi integritate atâţia ani, încât acum pur şi simplu nu putea îngădui un asemenea sfârşit.
„Sunt un supravieţuitor”, îşi zise el din nou.
„Eşti un mincinos”, îi răspunseră propriile gânduri.
Adevărat. Chiar era un mincinos. Existau oameni pe care îi minţise. Susan Fletcher se număra printre ei. Nu-i spusese atât de multe lucruri — lucruri de care el se ruşina cumplit acum. Ani de zile ea fusese iluzia şi fantasma vie a lui. O visa noaptea; ţipa după ea în somn. Pur şi simplu nu se putea abţine. Era mai strălucită şi mai frumoasă decât orice altă femeie din imaginaţia lui. Soţia lui se arătase răbdătoare, dar când o cunoscuse în sfârşit pe Susan, îşi pierduse imediat orice speranţă. Bev Strathmore nu-şi blamase niciodată soţul pentru sentimentele lui. Încercase să îndure durerea cât putuse de mult, dar aceasta devenise cu timpul prea mare. Îi spusese că mariajul lor se terminase; nu-şi putea petrece restul vieţii în umbra altei femei.
Sirenele îl scoaseră treptat pe Strathmore din starea de reverie. Puterea lui de analiză preluă controlul, căutând căi de ieşire din dezastru. Mintea îi confirma ceea ce inima doar bănuia. Exista cu adevărat o singură scăpare, o singură ieşire.
Strathmore se uită la tastatură şi începu să scrie. Nu se deranjă să întoarcă monitorul ca să vadă literele. Degetele apăsau tastele încet şi cu hotărâre.
„Dragii mei prieteni, astăzi îmi iau viaţa...”
Aşa nu s-ar mai fi mirat nimeni, niciodată. N-ar fi existat întrebări. N-ar fi existat acuzaţii. Va dezvălui lumii ce se întâmplase. Mulţi muriseră... însă mai exista o viaţă de luat.


Capitolul 91

Într-o catedrală e noapte întotdeauna. Căldura zilei se transformă în răcoare umedă. Mişcarea este redusă lă tăcere în spatele zidurilor groase de granit. Oricâte candelabre s-ar monta, penumbra imensă nu poate fi niciodată izgonită. Pretutindeni se văd umbre. Există doar ferestrele cu vitralii, sus de tot, cele care filtrează urâţenia de afară în raze palide de albastru şi roşu.
La fel ca toate marile catedrale ale Europei, cea din Sevilla are forma unei cruci. Sanctuarul şi altarul sunt situate exact deasupra centrului şi se deschid în jos către sanctuarul principal. Axa verticală e marcată de bănci din lemn pe o uluitoare distanţă de 100 de metri, de la altar la baza crucii. La stânga şi la dreapta altarului, latura scurtă a crucii găzduieşte confesionale, morminte şi strane.
Becker se trezi înghesuit pe mijlocul unei bănci lungi de lemn, cam la jumătatea distanţei spre ieşire. În spaţiul ameţitor de deasupra lui, o cădelniţă de argint de mărimea unui frigider se legăna în arcuri extrem de largi, la capătul unei frânghii tensionate, răspândind în urmă aromă de tămâie. Clopotele Giraldei continuau să bată, trimiţând uşoare unde de şoc prin piaţă catedralei. Becker îşi coborî privirea spre peretele aurit din spatele altarului. Avea pentru ce să mulţumească. Respiră. Trăia. Era un miracol.
În vreme ce preotul se pregătea să rostească rugăciunea de început, Becker îşi cercetă rana. Pe cămaşă se vedea o pată roşie, dar sângerarea se oprise. Rana era mică, semănând mai degrabă a zgârietură. Îşi îndesă cămaşa în pantalon şi întinse gâtul să vadă mai bine. Uşile imense ale catedralei se închideau în spatele lui. Ştia că era prins acum în capcană, dacă îl urmărise cineva. Catedrala din Sevilla dispunea de o singură intrare funcţională, un model frecvent folosit pe vremea în care bisericile funcţionau şi ca fortăreţe contra invaziei maure. Cu o singură intrare, exista o singură poartă de baricadat. Acum intrarea unică avea un alt rol — acela de a veghea ca toţi turiştii care intrau în catedrală să-şi cumpere bilet.
Uşile aurite, înalte de şapte metri, se trântiră cu un zgomot de lespede funerară. Becker era închis în Casa Domnului. Închise ochii şi se făcu mic pe bancă. Era singurul din clădire îmbrăcat în altceva decât negru. De undeva, se auziră voci care începeau să cânte.

Către spatele bisericii, o siluetă se deplasa încet în susul unei nave laterale, având grijă să rămână în umbră. Silueta se strecurase înăuntru exact înainte de închiderea uşilor. Omul zâmbi. Vânătoarea devenea tot mai interesantă. „Becker e aici... o simt.” Silueta se deplasa metodic, inspectând un rând o dată. Cădelniţa imensă de deasupra tămâia în arcuri lungi şi leneşe. „Un loc superb ca să mori”, îşi zise Hulohot. „Sper să am şi eu parte de aşa ceva.”

Becker îngenunche pe podeaua rece a catedralei şi îşi feri capul de privirile altora. Omul aşezat alături se uită urât la el — era un comportament total nepotrivit în Casa Domnului.
— Enfermo, se scuză Becker. Bolnav.
Trebuia să stea ferit. Zărise o siluetă cunoscută avansând pe rândul lateral. „El e! E aici!”
Chiar dacă se afla în mijlocul unei imense congregaţii, Becker se temea să nu fie o ţintă uşoară. Haina lui kaki contrasta izbitor cu marea de negru. Se gândi s-o dea jos, dar cămaşa de dedesubt era albă. Aşa că preferă să se ghemuiască şi mai mult.
Individul de lângă el pufni:
— Turista. Se încruntă, apoi şopti, pe jumătate sarcastic: Llamo un médico? Să chem un doctor?
Becker se uită în sus la faţa plină de pistrui a bătrânului.
— No, gracias. Estoy bien.
Bărbatul îi aruncă o privire mânioasă.
— Pues siéntate! Atunci stai jos!
În jurul lor se auziră îndemnuri la tăcere, aşa că bătrânul îşi muşcă limba şi îşi întoarse privirea.
Becker închise ochii şi se ghemui mai mult, întrebându-se cât avea să dureze slujba. Crescut ca un protestant, avusese întotdeauna impresia că romano-catolicii stăteau prea mult la slujbă. Acum se ruga să fie adevărat — de îndată ce slujba avea să se termine, el trebuia să se ridice şi să-i lase pe ceilalţi să iasă. Aşa cum era îmbrăcat, în kaki, era un om mort.
Becker ştia că nu dispunea de alte opţiuni pe moment. Stătea pur şi simplu îngenuncheat acolo pe pardoseala rece a imensei catedrale. În cele din urmă, bătrânul îşi pierdu interesul pentru el. Congregaţia se ridica acum în picioare şi intona un imn. Becker rămase ghemuit. Picioarele începeau să-l doară. N-avea loc să le întindă. „Răbdare”, îşi spuse el. „Răbdare.” Închise ochii şi inspiră adânc.
Avu sentimentul că trecuseră doar câteva minute când cineva îl izbi cu piciorul. Se uită în sus. Bărbatul cu pistrui stătea în dreapta, aşteptând nerăbdător să iasă de pe şirul de bănci.
Becker intră în panică. „Deja vrea să plece? Trebuie să mă ridic!” Îi făcu semn omului să păşească peste el. Bătrânul abia îşi controla furia. Apucă poalele hainei lui negre, le trase în jos şi se lăsă pe spate, dezvăluind o întreagă coloană de oameni aşteptând să plece. Becker privi în stânga şi constată că femeia care stătuse lângă el dispăruse. Banca era pustie pe toată lungimea, până la coridorul din mijloc.
„Nu se poate ca slujba să se fi încheiat! E imposibil! Abia am ajuns aici!”
Îşi dădu însă seama ce se petrece abia atunci când văzu băiatul de altar şi cele două şiruri distincte de oameni îndreptându-se de-a lungul coridorului central, spre altar.
„Comuniunea.” Gemu el. „Cu asta încep blestemaţii ăştia de spanioli!”


Capitolul 92

Susan coborî scara către nivelurile inferioare. Carcasa TRANSLTR era învăluită de şuvoaie groase de abur. Pasarelele erau ude de la condens. Susan fu cât p-aci să cadă; pantofii nu o ajutau prea mult. Se întrebă cât timp mai avea să reziste TRANSLTR. Sirenele îşi continuau plânsetul lor intermitent. Luminile de urgenţă clipeau la intervale de două secunde. Generatoarele de rezervă tremurau cu trei etaje mai jos. Susan ştia că undeva, în acel adânc, ascuns în penumbra ceţoasă, se găsea un întrerupător. Simţea că timpul nu mai avea răbdare.

Sus, Strathmore ţinea pistolul în mână. Îşi reciti mesajul tipărit şi îl puse pe podea. Era pe punctul de a comite un act de laşitate, iar în privinţa asta nu existau dubii. „Sunt un supravieţuitor”, îşi zise el. Se gândi la virusul din baza de date NSA, se gândi la David Becker, se gândi la planul lui de a crea o poartă secretă. Spusese atâtea minciuni! Era atât de vinovat! Ştia că asta era singura cale de a evita să dea socoteală... singura cale de a evita ruşinea. Potrivi cu grijă arma. Apoi închise ochii şi apăsă pe trăgaci.

Susan abia coborâse şase rânduri de scări când auzi împuşcătura. Fusese undeva, departe, abia sesizabilă pe fondul sonor al generatoarelor. Până atunci nu auzise împuşcături decât pe micul ecran, însă sunetul nu lăsa loc îndoielilor.
Se opri scurt, cu sunetul continuând să-i reverbereze în urechi. Se temu, îngrozită, că se întâmplase ce era mai rău. Îşi imagină visele comandantului — poarta secretă din Fortăreaţa Digitală şi ce lovitură senzaţională ar fi însemnat ea. Îşi imagină virusul din baza de date, căsătoria lui Strathmore care se ducea de râpă, încuviinţarea lui bizară de la plecarea ei. Simţi că i se înmoaie picioarele. Se roti pe platformă şi apucă balustrada. „Comandante! Nu!”
Pe moment, Susan se simţi paralizată, cu mintea golită de orice gând. Ecoul împuşcăturii părea să limpezească haosul din jurul ei. Creierul îi spuse că trebuie să meargă mai departe, dar picioarele refuzară să se supună îndemnului. „Comandante!” O clipă mai târziu se trezi împleticindu-se înapoi pe scări, în sus, uitând cu totul de pericolul din jurul ei.
Alergă orbeşte, alunecând pe metalul umed. Deasupra ei, picăturile de condens cădeau ca ploaia. Când ajunse la ultima scară şi începu să urce, se simţi împinsă de jos de un val imens de abur, care o azvârli practic prin trapa de intrare. Se rostogoli pe podeaua Crypto şi simţi aerul răcoros cum o inundă. Bluza albă i se lipise, udă, de trup.
Era întuneric. Susan se opri, încercând să se orienteze. În minte îi răsuna, ca o buclă nesfârşită, zgomotul împuşcăturii. Prin trapă năvălea aburul fierbinte precum gazele unui vulcan pe punctul de a erupe.
Susan se blestemă că lăsase pistolul pe mâna lui Strathmore. l-l lăsase, nu? Sau se găsea în Node 3? În vreme ce ochii i se obişnuiau cu întunericul, privi spre gaura căscată în peretele Node 3. Licărul monitoarelor se zărea vag, iar în depărtare îl putea vedea pe Hale stând nemişcat pe podea, acolo unde îl lăsase. Nu se vedea nici urmă de Strathmore. Îngrozită de ce putea descoperi, Susan porni spre biroul comandantului.
Însă ceva i se păru ciudat. Se dădu înapoi câţiva paşi şi se zgâi din nou în Node 3. Putea zări braţul lui Hale în lumina albăstruie. Braţul nu stătea lipit de trup. Hale nu mai eră legat ca o mumie. Braţul îi stătea deasupra capului. Iar Hale era întins pe spate pe podea. Oare reuşise să se elibereze? Nu se întrezărea nici o mişcare. Hale părea încremenit în moarte.
Susan privi spre postul de lucru al lui Strathmore.
— Comandante?
Tăcere.
Ezitând, pomi spre Node 3. În mâna lui Hale se vedea un obiect. Lucea în lumina ecranelor. Susan se apropie... şi mai mult. Dintr-o dată văzu clar ce avea Hale în mână. Era pistolul Beretta.
Susan icni. Urmând conturul braţului lui Hale, privirea i se opri pe chipul lui. Ceea ce zări era o mască grotească. Jumătate din capul lui Greg Hale era îmbibat de sânge. Pe covor se răspândea o pată întunecată.
„Oh, Doamne!” Se trase înapoi, împleticindu-se. Nu auzise împuşcătura comandantului, ci pe cea a lui Hale!
Se apropie de cadavru ca în transă. Hale părea să fi reuşit să se elibereze. Cablurile de imprimantă erau îngrămădite pe podea, lângă el. „Probabil că am lăsat arma pe canapea”, îşi zise ea. În lumina albăstruie, sângele care se scurgea prin gaura din craniu părea negru.
Lângă Hale, pe podea, se vedea o foaie de hârtie. Susan se duse într-acolo şi o ridică. Era o scrisoare.

„Dragii mei prieteni, îmi iau viaţa astăzi, ca ispăşire a următoarelor păcate...”

Susan se holbă la biletul de rămas-bun, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Îl citi încet. Era ireal — atât de deosebit de Hale — o listă de crime ca o notă de la spălătorie. Individul recunoştea totul — că descifrase farsa cu NDAKOTA, că angajase un mercenar pentru a-l ucide pe Ensei Tankado şi a lua inelul, că îl împinsese pe Phil Chartrukian, că plănuise să vândă Fortăreaţa Digitală.
Susan ajunse la ultimul rând. Nu era pregătită pentru aşa ceva. Ultimele cuvinte ale scrisorii dădeau lovitura de graţie:

„Mai presus de orice, îmi pare cu adevărat rău de David Becker. Iertaţi-mă, am fost orbit de ambiţie.”

Stând şi tremurând deasupra trupului lui Hale, Susan auzi zgomot de paşi apropiindu-se din spate. Se răsuci pe călcâie, cu mişcări încete.
În cadrul spart al peretelui de sticlă se ivi Strathmore. Era palid şi gâfâia. Se uită la cadavrul lui Hale, părând şocat. — Oh, Doamne! izbucni el. Ce s-a întâmplat?


Capitolul 93

„Comuniunea.”
Hulohot îl zări imediat pe Becker. Haina kaki nu putea trece neobservată, mai ales că avea pe ea pata de sânge. Haina se deplasa pe coridorul din mijloc, în miezul unei maree negre. „Nu trebuie să ştie că sunt aici.” Hulohot zâmbi. „E un om mort.”
Mângâie contactele mici de metal de pe buricele degetelor, nerăbdător să-i dea vestea cea bună legăturii sale din America. „În curând”, îşi zise el. „Foarte curând.”
Hulohot se deplasă către spatele bisericii ca un animal de pradă adulmecându-şi victima. După aceea începu să se apropie — chiar pe coridorul central. N-avea chef să-l urmărească pe Becker în mulţimea care pleca de la biserică. Printr-o răsturnare fericită a situaţiei, prada sa era prinsă în capcană. Hulohot avea nevoie doar de o cale de a o elimina discret. Amortizorul de la pistol, cel mai bun posibil de pe piaţă, abia dacă scotea un sunet de tuse seacă. Iar asta era foarte bine.
Apropiindu-se de haina kaki, Hulohot nu luă în seamă murmurele celor pe lângă care trecea. Congregaţia înţelegea nerăbdarea acestui om de a primi binecuvântarea lui Dumnezeu, însă existau nişte reguli stricte de protocol — două linii, o singură procesiune.
Hulohot îşi continuă mersul. Se apropia cu repeziciune. Ascunse revolverul în buzunarul hainei. Clipa aşteptată sosise. David Becker fusese extrem de norocos până acum; norocul nu trebuia provocat mai departe.
Haina kaki se găsea la o depărtare de numai zece oameni în faţă. Omul care o purta mergea cu capul plecat. Hulohot exersă omorul în minte. Imaginea era clară — strecurarea în spatele lui Becker, menţinerea armei coborâtă şi ferită de priviri indiscrete, două focuri în spatele victimei, Becker împiedicându-se, Hulohot prinzându-l şi ajutându-l să se aşeze pe o bancă, exact ca un prieten grijuliu. După care Hulohot avea să fugă repede în spatele bisericii, ca şi cum s-ar fi dus să caute ajutor. În confuzia creată, ar fi dispărut fără să îşi fi dat seama cineva ce s-a întâmplat.
Cinci oameni. Patru. Trei.
Hulohot atinse arma din buzunar, păstrând-o ascunsă. Avea să tragă de la nivelul şoldului în sus, drept în coloana lui Becker. Aşa glonţul avea să lovească fie coloana vertebrală, fie plămânul, înainte de a atinge inima. Becker avea să moară chiar dacă glonţul ar fi ratat inima. Un plămân perforat era fatal, poate că nu în alte părţi ale lumii, mai avansate din punct de vedere medical, dar cu siguranţă că da în Spania.
„Doi oameni... unul.” Hulohot ajunse la liman. Se răsuci spre dreapta ca un dansator care interpreta o mişcare bine exersată. Îşi puse mâna pe umărul hainei kaki, ţinti şi... trase. Două focuri amortizate.
Trupul înţepeni instantaneu. După aceea începu să se prăbuşească. Hulohot îşi prinse victima de sub braţe. Cu o singură mişcare roti şi aşeză trupul pe o bancă înainte ca spatele victimei să se umple de pete de sânge. Oamenii din apropiere se întoarseră. Hulohot nu le acordă nici o atenţie — peste o clipă avea să dispară.
Pipăi degetele lipsite de viaţă ale omului în căutarea inelului. Nimic. Pipăi din nou. Degetele erau goale. Hulohot răsuci nervos omul cu faţa spre el. Îl apucă brusc groaza. Chipul nu era al lui David Becker.
Rafael de la Maza, un bancher din suburbiile Sevillei, murise aproape instantaneu. În mână continua să strângă cele 50 000 de pesete pe care americanul ăla ciudat i le plătise în schimbul unei haine ieftine de culoare neagră.


Capitolul 94

Midge Milken stătea înfuriată lângă răcitorul de apă din apropierea intrării în sala de conferinţe. „Ce naiba face Fontaine?” Strânse în pumn paharul de hârtie şi îl aruncă în coşul de gunoi. „În Crypto se petrece ceva! O simt!” Midge ştia că exista o singură cale de a demonstra că avea dreptate. Trebuia să se ducă ea însăşi în Crypto şi să verifice — să-l târască pe Jabba până acolo dacă ar fi fost nevoie. Se răsuci pe călcâie şi porni spre uşă.
Ca din senin, în faţa ei apăru Brinkerhoff, blocându-i drumul.
— Unde te duci?
— Acasă! minţi Midge.
Brinkerhoff refuză să se dea la o parte.
Midge îl privi mânioasă.
— Ţi-a spus Fontaine să nu-mi dai drumul, nu-i aşa?
Brinkerhoff se uită în altă parte.
— Chad, îţi spun eu că se întâmplă ceva în Crypto — ceva important. Nu ştiu de ce Fontaine face pe prostul, dar TRANSLTR are probleme. În seara asta ceva nu merge cum trebuie acolo!
— Midge, încercă el s-o calmeze, trecând pe lângă ea spre ferestrele acoperite cu draperii ale sălii de conferinţe, hai să-l lăsăm pe director să se ocupe de asta.
Privirea din ochii ei deveni scăpărătoare.
— Ai idee ce se întâmplă cu TRANSLTR dacă pică sistemul de răcire?
Brinkerhoff înălţă din umeri şi se apropie de fereastră.
— Probabil că, oricum, curentul a revenit până acum.
Trase draperiile şi privi afară.
— Încă întuneric? întrebă Midge.
Brinkerhoff nu îi răspunse. Părea încremenit locului. Scena din domul Crypto era inimaginabilă. Întreaga cupolă de sticlă se umpluse de lumini rotitoare, sclipiri stroboscopice şi abur dens. Brinkerhoff privea transfigurat, cu faţa lipită de geam. Cuprins de panică, se întoarse şi o luă la goană.
— Directore! Directore!


Capitolul 95

— Sângele lui Hristos... potirul mântuirii...
Oamenii se adunară în jurul trupului prăbuşit în strană. Cădelniţa continua să se legene deasupra cu mişcări ample. Hulohot se repezi înnebunit pe coridorul central şi inspecta nava cu privirea. „Trebuie să fie aici!” Se întoarse spre altar.
Cu treizeci de rânduri mai în faţă, comuniunea continua fără întrerupere. Padre Gustaphes Herrera, purtătorul principal de potir, se uită curios spre agitaţia discretă dintr-una din băncile centrale. Nu era îngrijorat. Câteodată unii dintre fraţii mai în vârstă erau copleşiţi de Sfântul Duh şi leşinau. De obicei problema se rezolva cu puţin aer curat.
Între timp, Hulohot cerceta cu disperare. Becker nu se vedea nicăieri. Aproape o sută de oameni stăteau îngenuncheaţi în faţa altarului, aşteptând cuminecătura. Hulohot se întrebă dacă Becker făcea parte dintre ei. Se uită la spinările lor. Era pregătit să tragă de la cincizeci de metri distanţă.

— El cuerpo de Jesus, el pan del cielo...
Tânărul preot care îi oferea cuminecătura lui Becker se uită dezaprobator la el. Putea înţelege nerăbdarea străinului de a primi împărtăşania, dar asta nu era o scuză pentru a sări rândul.
Becker înclină capul şi mestecă pişcotul cât de lent putu. Sesiză că în spatele lui se petrecea ceva, un soi de tulburare. Se gândi la omul de la care cumpărase haina, sperând că acesta îi ascultase avertismentul şi nu luase sacoul lui la schimb. Vru să se întoarcă şi să privească, dar se temea să nu fie zărit de perechea de ochelari cu ramă de metal. Se ghemui, în speranţa că haina neagră reuşea să-i acopere spatele pantalonilor kaki. Deşartă speranţă.
Potirul venea repede spre el dinspre dreapta. Oamenii înghiţeau deja vinul sfânt, îşi făceau cruce şi se ridicau să plece. „Mai încet!” Becker nu se grăbea să părăsească altarul. Însă a întârzia ca să deguşti o gură de vin însemna prea mult pentru o coadă de două mii de oameni şi doar opt preoţi.

Când Hulohot zări perechea de pantaloni kaki, potirul se găsea chiar în dreapta lui Becker.
— Estás ya muerto, şopti el încet. Eşti deja mort.
Hulohot urcă pe coridorul central. Trecuse vremea fineţurilor. Două focuri în spate, înşfăcarea inelului şi fuga. Cea mai mare staţie de taxiuri din Sevilla se găsea la câteva zeci de metri depărtare, pe Mateus Gago. Întinse degetele după armă.
— Adiós, Señor Becker...

— La sangre de Cristo, la copa de la salvación...
Aroma grea de vin roşu umplu nările lui Becker în clipa în care Padre Herrera coborî potirul de argint, şlefuit manual. „Cam devreme pentru o băutură”, îşi zise el, aplecându-se în faţă. Când cupa de argint îi ajunse în dreptul ochilor, Becker sesiză mişcare în reflexia luminii pe metal. O siluetă, apropiindu-se cu repeziciune.
Văzu o sclipire de metal, o armă scoasă din buzunar. Instantaneu şi inconştient, ca un sprinter care ţâşneşte la auzul pocnetului de pistol, Becker se repezi înainte. Preotul căzu îngrozit pe spate, dând drumul potirului din mână. Cupa zbură prin aer; vinul din ea se împrăştie ca o ploaie roşie peste marmura albă. Becker o luă la goană de-a lungul şirului de oameni care aşteptau comuniunea, împrăştiind în calea lui preoţi şi copii de altar. Pistolul cu amortizor trase un singur foc. Becker se aruncă la pământ, iar glonţul se izbi de podeaua de marmură de lângă el. O clipă mai târziu se rostogolea peste trei trepte de granit în valle, coridorul îngust prin care intrau preoţii, permiţându-le să se ridice pe scena altarului ca şi cum ar fi apărut acolo prin graţia divină.
Ajuns la capătul scărilor, se împiedică şi căzu. Simţi că alunecă şi îşi pierde controlul pe piatra şlefuită. Îl încercă un junghi cumplit în vintre, când ateriza pe partea lovită de glonţ. O clipă mai târziu trecea împleticindu-se printr-o poartă acoperită de draperii şi cobora un şir de trepte din lemn.
Durere. Becker alerga, traversând o cabină de schimb a preoţilor. Era întuneric. Dinspre altar se auzeau ţipete. Zgomote tari de paşi care-l urmăreau. Dădu buzna printr-un set de uşi duble şi intră împiedicându-se într-un soi de cameră de studiu. Era o încăpere întunecoasă, decorată cu covoare orientale şi cu mobilier din mahon şlefuit. Pe peretele din faţă se vedea un crucifix imens. Fundătură.
Becker ajunsese la capătul bisericii în formă de cruce. Îl auzea pe Hulohot apropiindu-se cu repeziciune. Se uită fix la crucifix şi îşi blestemă ghinionul.
— La naiba! înjură el.
În stânga se auzi brusc un zgomot de sticlă spartă. Se răsuci pe călcâie. Un bărbat îmbrăcat cu o robă roşie icni şi se întoarse îngrozit spre Becker. Ca o pisică prinsă cu canarul în bot, omul în sutană se şterse la gură şi încercă să ascundă rămăşiţele sticlei cu vin de cuminecare de la picioarele lui.
— Salida! imploră Becker. Salida! Daţi-mi drumul!
Cardinalul Guerra reacţionă instinctiv. Un demon intrase în camerele sacre ţipând după eliberarea din Casa Domnului. Guerra avea să-i îndeplinească dorinţa — imediat. Demonul intrase acolo în cel mai nepotrivit moment cu putinţă.
Palid la faţă, cardinalul arătă spre o draperie pe peretele din stânga lui. Ascunsă în spatele draperiei se găsea o uşă. El însuşi o montase acolo cu trei ani înainte. Uşa dădea în curtea de afară. Cardinalul se plictisise să tot iasă din biserică prin uşile principale, ca un păcătos de rând.


Capitolul 96

Udă şi tremurând din tot trupul, Susan stătea ghemuită pe canapeaua din Node 3. Strathmore îşi pusese haina de la costum peste umerii ei. Cadavrul lui Hale zăcea la câţiva metri mai departe. Sirenele vuiau. Se auzi un trosnet ascuţit dinspre carcasa TRANSLTR, ca zgomotul gheţii topindu-se pe suprafaţa unui iaz îngheţat.
— O să închid curentul, zise Strathmore, punând mâna în chip de liniştire pe umărul ei. Mă întorc imediat.
Susan privi absentă cum comandantul dispare în Crypto. Nu mai era individul terminat pe care îl văzuse cu zece minute mai devreme. Comandantul Trevor Strathmore revenise — era logic, controlat şi lua toate măsurile necesare pentru a rezolva problemele.
Prin mintea ei se învârteau ca un tren scăpat de sub control ultimele cuvinte din biletul de rămas-bun al lui Hale: „Mai presus de orice, îmi pare cu adevărat rău de David Becker. Iertaţi-mă, am fost orbit de ambiţie.”
Coşmarul lui Susan Fletcher se confirma. David era în pericol... sau chiar mai rău de atât. Poate că era deja prea târziu. „Îmi pare cu adevărat rău de David Becker.”
Se uită la bilet. Hale nici măcar nu-l semnase — doar îşi tipărise numele la final: „Greg Hale.” Îşi mărturisise oful, apăsase tasta PRINT şi apoi se împuşcase — pur şi simplu. Hale jurase că nu se va întoarce la închisoare; îşi ţinuse promisiunea — alesese moartea în locul puşcăriei.
— David..., murmură ea. David!
*
În acel moment, comandantul Strathmore păşea de pe scară pe prima platformă, la trei metri sub podeaua Crypto. Fusese o zi de coşmar. Ceea ce începuse ca o misiune patriotică se termina într-un haos scăpat complet de sub control. Comandantul fusese obligat să ia decizii imposibile şi să comită acte oribile — acte de care el nu se imaginase niciodată capabil.
„Era o soluţie! Era singura soluţie!”
Trebuia să se gândească la datoriile lui: la ţară şi la onoare. Strathmore ştia că timpul nu expirase încă. Putea opri TRANSLTR. Putea folosi inelul ca să salveze cea mai preţioasă bază de date din ţară. „Da”, îşi spuse el. „Mai este timp încă.”
Privi dezastrul din jurul lui. Deasupra porniseră stingătoarele automate de incendiu. TRANSLTR gemea din rărunchi. Sirenele vuiau. Luminile rotitoare semănau cu nişte elicoptere de luptă apropiindu-se printr-o ceaţă densă. La fiecare pas făcut, îl zărea pe Greg Hale — tânărul criptograf privea în sus, implorându-l din ochi şi apoi... Împuşcătura. Moartea lui Hale slujise ţării... onoarei. NSA nu-şi putea permite un alt scandal. Strathmore avusese nevoie de un ţap ispăşitor. În plus, Greg Hale era o bombă cu ceas, care putea exploda oricând.
Soneria telefonului mobil îi întrerupse gândurile. Sunetul abia se auzea pe fundalul sonor al sirenelor şi al aburului care şuiera. Strathmore îl smulse de la curea fără a-şi încetini pasul.
— Zi.
— Unde e cheia mea de acces? ceru să afle o voce cunoscută.
— Cine e? urlă Strathmore ca să acopere zgomotul de fond.
— Numataka! urlă furioasă, la rândul ei, vocea din receptor. Mi-ai promis o cheie de acces!
Strathmore continuă să meargă.
— Vreau Fortăreaţa Digitală! şuieră Numataka.
— Nu există nici o Fortăreaţă Digitală! — Ce?
— Nu există nici un algoritm impenetrabil!
— Ba există! L-am văzut pe Internet! Oamenii mei încearcă de zile întregi să-l descifreze!
— E un virus criptat, idiotule — iar tu eşti un norocos că nu-l poţi deschide!
— Dar...
— Afacerea a căzut! îl anunţă Strathmore. Nu sunt North Dakota. Nu există un North Dakota! Uită că am spus ceva despre el!
Strathmore închise, trecu soneria pe mut şi îşi puse telefonul la brâu. N-avea să mai fie deranjat de întreruperi.

La optsprezece mii de kilometri depărtare, Tokugen Numataka stătea uluit în faţa ferestrei. Trabucul Umami îi atârna inert în colţul gurii. Afacerea vieţii lui se dezintegrase în câteva secunde.

Strathmore continuă să coboare. „Afacerea a căzut.” Corporaţia Numatech n-avea să pună niciodată mâna pe algoritmul impenetrabil... iar NSA n-avea să obţină niciodată poarta ei secretă de intrare.
Visul lui Strathmore fusese îndelung plănuit — alesese corporaţia Numatech cu mare atenţie: o firmă sănătoasă, probabil o câştigătoare a licitaţiei pentru cheia de acces. Nimeni n-ar fi avut dubii dacă ea s-ar fi ales cu cheia. Nu exista nici o companie mai puţin susceptibilă de a intra în consorţiu cu guvernul american. Tokugen Numataka însemna Japonia veche — moartea înaintea dezonoarei. Ura americanii. Le ura mâncarea, obiceiurile şi, mai presus de toate, le ura supremaţia asupra pieţei mondiale de software.

Viziunea lui Strathmore fusese îndrăzneaţă — un standard mondial de criptare cu o poartă ascunsă, aparţinând NSA. Dorise să împărtăşească această viziune cu Susan, să o transpună în realitate alături de ea, însă ştia că aşa ceva nu era posibil. Susan nu ar fi fost niciodată de acord cu moartea lui Ensei Tankado, chiar dacă această moarte ar fi salvat mii de vieţi în viitor. Era o pacifistă. „Şi eu sunt un pacifist”, îşi zise el. „Doar că nu-mi permit luxul de a acţiona ca atare.”
În sinea lui, comandantul nu se îndoise niciodată cine îl va ucide pe Tankado. Tankado se afla în Spania — iar Spania însemna Hulohot. Mercenarul portughez în vârstă de patruzeci şi doi de ani era unul dintre favoriţii comandantului în materie de treburi murdare. Lucra de ani de zile pentru NSA. Născut şi crescut în Lisabona, Hulohot îndeplinise misiuni pentru NSA pe întreg teritoriul Europei. Nimeni nu putuse vreodată să stabilească o legătură între crimele lui şi Fort Meade. Singura problemă o constituia faptul că Hulohot era surd. Ca atare, comunicaţiile prin telefon nu erau posibile. Strathmore aranjase cu ceva timp în urmă ca Hulohot să primească ultima jucărie inventată de NSA, computerul Monocle. Strathmore îşi cumpărase pentru el un SkyPager şi îl programase pe aceeaşi frecvenţă de lucru cu Hulohot. Din acel moment, comunicaţiile lui cu portughezul deveniseră nu numai instantanee, ci şi de nedepistat.
Primul mesaj pe care Strathmore i-l trimisese nu lăsa loc vreunei îndoieli. Chestiunea fusese deja discutată între ei. „Ucide-l pe Ensei Tankado. Găseşte cheia de acces.”
Strathmore nu întreba niciodată cum îşi îndeplinea Hulohot sarcinile. Important era că omul lui reuşise din nou. Ensei Tankado murise, iar autorităţile erau convinse că moartea lui fusese provocată de un atac de cord. O crimă ca la carte — cu excepţia unui singur lucru. Hulohot alesese greşit locaţia. În aparenţă, moartea lui Tankado într-un loc public fusese o necesitate pentru a elimina orice suspiciuni. Însă publicul îşi făcuse simţită prezenţa mult prea devreme. Hulohot fusese obligat să se ascundă înainte de a putea cerceta trupul în căutarea cheii de acces. Când lucrurile se liniştiseră, cadavrul lui Tankado ajunsese deja pe mâna medicului legist.
Strathmore fusese extrem de furios. Pentru prima dată Hulohot ratase o misiune — şi alesese un moment prost ca s-o rateze. Obţinerea cheii de acces însemna o misiune crucială, însă Strathmore ştia prea bine că a trimite un asasin surd în morga din Sevilla însemna sinucidere curată. Atunci îşi cântărise alternativele. Un al doilea plan de acţiune începuse să i se contureze în minte. Strathmore întrezărise brusc şansa de a câştiga pe două fronturi — şansa de a materializa două visuri în loc de unul singur. La ora şase şi jumătate în acea dimineaţă îl sunase pe David Becker.


Capitolul 97

Fontaine dădu năvală în sala de conferinţe. Brinkerhoff şi Midge îl urmau îndeaproape.
— Priviţi! izbucni Midge, ducându-se în grabă spre fereastră.
Fontaine se uită la luminile din domul Crypto. Ochii i se măriră. Chestia asta nu făcea în mod clar parte din plan.
Brinkerhoff îngăimă:
— Acolo jos parcă ar fi o nenorocită de discotecă!
Fontaine privi fix, încercând să priceapă. Niciodată nu se întâmplase aşa ceva în cei câţiva ani de când TRANSLTR devenise operaţional. „Se supraîncălzeşte”, îşi zise el. Se întrebă de ce naiba Strathmore nu îl oprise. Dar nu avu nevoie decât de o secundă ca să ia o decizie.
Înşfăcă un telefon de apel general de pe masa de conferinţe şi apăsă codul de extensie pentru Crypto. Receptorul începu să sune sacadat, ca şi cum extensia ar fi fost scoasă din uz.
Fontaine trânti telefonul:
— La naiba!
Îl ridică însă imediat şi formă numărul personal de mobil al lui Strathmore. De această dată, începu să sune.
Şase apeluri.
Brinkerhoff şi Midge urmăreau cum Fontaine se plimba de colo-colo ca un tigru în cuşcă. După un minut de sunat în gol, Fontaine se făcu stacojiu de mânie.
Trânti din nou telefonul pe masă:
— De necrezut! tună el. Crypto e pe punctul de a exploda, iar Strathmore nu răspunde la telefonul lui blestemat!


Capitolul 98

Hulohot dădu buzna din camerele cardinalului Guerra în soarele orbitor de dimineaţă. Îşi protejă ochii şi înjură. Se găsea în afara catedralei, într-o curte mică mărginită de un zid înalt de piatră, de latura de vest a turnului Giralda şi de două garduri de fier forjat. Poarta era deschisă. Dincolo de ea se afla piaţa. Era pustie. La distanţă se vedeau zidurile cartierului Santa Cruz. Becker nu avusese cum să ajungă atât de repede, atât de departe. Hulohot se întoarse şi cercetă curtea cu privirea. „E aici! Trebuie să fie!”
Curticica, pe numele ei Jardin de los Naranjos, era celebră în Sevilla pentru cei douăzeci de portocali înfloriţi. Pomii erau renumiţi în oraş ca locul de naştere a marmeladei englezeşti. Un negustor englez din secolul al optsprezecelea cumpărase trei duzini de lădiţe cu portocale de la catedrala din Sevilla şi le dusese înapoi în Londra, unde descoperise că fructele aveau un gust amărui. Încercase să prepare gem din coajă şi sfârşise prin a adăuga kilograme întregi de zahăr pentru a face gemul comestibil. Aşa se născuse marmelada de portocale.
Hulohot trecu prin hăţişul de copaci, cu arma întinsă. Pomii erau bătrâni, iar frunzişul creştea la înălţime. Nu se putea ajunge nici măcar la cele mai coborâte ramuri, iar baza tulpinilor nu putea oferi un ascunziş. Hulohot îşi dădu repede seama că acea curte era pustie. Atunci privi drept în sus: Turnul Giralda.
Intrarea către scara în spirală a Giraldei era semnalizată de o frânghie şi un mic semn din lemn. Frânghia atârna nemişcată. Hulohot ridică privirea pe toată înălţimea de 130 de metri a turnului şi îşi dădu imediat seama că ideea era ridicolă. Nu se putea ca Becker să fie atât de idiot. Unica scară de acces se înălţa către un cub de piatră. În ziduri existau ferestruici minuscule, dar nici o altă cale de ieşire.
David Becker urcă ultimul şir abrupt de scări şi se rostogoli abia răsuflând într-o mică încăpere de piatră. De jur împrejurul lui se înălţau pereţi înalţi, iar perimetrul încăperii era străpuns din loc în loc de fante. Nici o ieşire.
Soarta nu îl favorizase în această dimineaţă. Când ieşise din catedrală în curte, haina i se prinsese în uşă. Ţesătura îl oprise în mijlocul goanei şi îl răsucise cu putere înainte de a se rupe. Becker se trezise dintr-o dată împleticindu-se în soarele orbitor. Când ridicase privirea, văzuse că se îndrepta drept către scară. Sărise peste frânghie şi o luase repede în sus. Când înţelesese încotro se îndreaptă, era prea târziu.
Acum şedea în celula mică din piatră şi încerca să-şi recapete răsuflarea. Îl ardea locul unde fusese împuşcat. Prin fantele din ziduri pătrundeau raze înguste de soare. Se uită afară. Omul cu ochelari era jos, la mare depărtare, cu spatele la el, cercetând piaţa cu privirea. Becker îşi mută trupul în faţa fantei, ca să vadă mai bine. „Traversează piaţa”, îl rugă el în gând pe asasin.

Umbra turnului adăsta peste piaţă ca un arbore uriaş. Hulohot o măsură din priviri. La capătul ei, trei fante de lumină despicau lungimea în dreptunghiuri perfecte pe pavajul pieţei. Unul dintre acestea tocmai fusese şters de pe pavaj de umbra unui om. Hulohot se răsuci pe călcâie şi porni în goană spre scările Giraldei, fără a arunca măcar o privire asupra vârfului turnului.


Capitolul 99

Fontaine izbi cu pumnul în palmă. Măsura sala de conferinţe cu pasul şi privea spre luminile rotitoare din Crypto.
— Anulează! La naiba! Anulează!
Midge se ivi în uşă cu o foaie proaspăt sosită de la imprimantă.
— Directore! Strathmore nu poate anula!
— Ce?? izbucniră la unison Fontaine şi Brinkerhoff.
— A încercat, domnule! Midge îi întinse raportul. Deja de patru ori! TRANSLTR e blocat într-un soi de buclă infinită.
Fontaine se răsuci şi privi pe fereastră.
— Iisuse Hristoase!
În acea clipă sună telefonul din sala de conferinţe. Directorul înălţă braţele.
— Trebuie să fie Strathmore! Era şi timpul!
Brinkerhoff ridică receptorul:
— Biroul directorului.
Fontaine întinse mâna după receptor.
Brinkerhoff păru stânjenit şi se întoarse spre Midge.
— E Jabba. Pe tine te vrea.
Directorul îşi întoarse privirea spre Midge, care deja traversa încăperea. Femeia activă difuzorul telefonului.
— Dă-i drumul, Jabba.
Vocea metalică a grăsanului bubui în cameră:
— Midge, sunt la baza principală de date. Se întâmplă nişte chestii ciudate pe aici. Mă întrebam dacă...
— La dracu’, Jabba! izbucni Midge, incapabilă să se mai controleze. Asta încercam să îţi spun şi eu!
— Poate că nu e nimic, o întoarse el imediat, dar...
— Termină cu prostiile! Ceva este în mod clar! Orice s-ar întâmpla acolo jos, priveşte totul cu seriozitate, cu foarte multă seriozitate. Datele mele nu sunt eronate... n-au fost şi nu vor fi niciodată. Vru să închidă, dar se grăbi să adauge: Oh, şi... Jabba? Doar ca să nu mai existe alte surprize... Strathmore a scurtcircuitat Mănuşa.


Capitolul 100

Hulohot urcă scările Giraldei câte trei trepte o dată. Singura lumină pe scara în spirală provenea de la micile ferestruici de aerisire tăiate în piatră la fiecare rotire cu 180 de grade. „L-am prins! David Becker va muri!” Hulohot continuă să urce în cerc, cu arma pregătită. Se ţinea lipit de zidul exterior, în caz că Becker s-ar fi decis să atace de sus. Trepiedele de fier ale luminărilor de la fiecare palier ar fi fost arme bune în caz că Becker ar fi optat să le folosească. Însă urcând spirala pe arcul larg, Hulohot îl putea vedea la timp. Arma lui avea o rază de acţiune semnificativ mai mare decât un trepied de un metru şi jumătate lungime.
Asasinul urca repede, dar cu prudenţă. Scările erau extrem de abrupte; mulţi turişti îşi frânseseră gâtul acolo. Aici nu erau în SUA — cu avertismentele de siguranţă, cu balustradele de sprijin, cu poliţele ei de asigurare. Erau în Spania. Dacă erai destul de prost ca să cazi, atunci totul se întâmpla din pricina neghiobiei tale idioate, indiferent cine ar fi construit acele scări.
Hulohot se opri în dreptul unei deschizături şi privi afară. Se găsea pe latura de nord şi, după cum arăta peisajul, cam la jumătatea distanţei până sus.
După colţ se vedea deschiderea platformei de pe care se putea admira peisajul. Treptele către vârf erau pustii. David Becker nu îl provocase la luptă. Hulohot îşi dădu seama că, poate, Becker nu îl zărise intrând în turn. Asta însemna că şi elementul-surpriză se găsea de partea lui — nu că ar fi avut nevoie de aşa ceva. Hulohot deţinea toţi aşii. Chiar şi dispunerea turnului lucra în favoarea lui; scările se întâlneau cu platforma în colţul de sud-vest — de unde Hulohot avea linie clară de ochire către orice zonă a încăperii, fără ca Becker să aibă şansa de a-i cădea în spate. Iar ca situaţia să fie completă, Hulohot urma să iasă din întuneric la lumină. „O cuşcă ucigaşă”, se amuză el.
Hulohot măsură din ochi distanţa până la arcada de acces pe platformă. Şapte paşi. Pregăti în gând omorul. Dacă stătea pe dreapta în timp ce se apropia de deschizătură, putea vedea colţul din stânga al platformei înainte de a ajunge la el. Dacă Becker s-ar fi găsit acolo, ar fi tras. Dacă nu, s-ar fi mutat pe arcul interior şi ar fi intrat dinspre est, cu faţa spre colţul din dreapta, singurul loc unde Becker s-ar mai fi putut adăposti. Hulohot zâmbi.

„SUBIECT: DAVID BECKER — TERMINAT”

Sosise clipa. Îşi verifică arma.
Cu un salt brusc, Hulohot se repezi în sus. În faţa ochilor îi apăru platforma. Colţul din stânga era pustiu. Aşa cum se pregăti trecu pe arcul interior şi intră pe platformă, cu faţa spre dreapta. Trase într-acolo. Glonţul ricoşă de zidul de piatră şi fu cât p-aci să-l nimerească. Hulohot se răsuci înnebunit şi îi veni să urle. Nu era nimeni acolo. David Becker se făcuse nevăzut.

Cu trei rânduri de scări mai jos, suspendat la 100 de metri deasupra Grădinii cu Portocali, David Becker atârna în afara Giraldei ca un om care făcea genuflexiuni sprijinindu-se de pervazul unei ferestre. În vreme ce Hulohot se grăbea să urce, Becker coborâse trei etaje şi se strecurase afară printr-una dintre fante. Se lăsase în jos la ţanc. Asasinul tocmai trecea pe lângă el. Se grăbea prea tare ca să observe încheieturile albe ale mâinilor prinse de marginea fantei.
Atârnând în afara fantei, Becker mulţumi Domnului pentru faptul că antrenamentele zilnice pentru meciurile de squash însemnau şi douăzeci de minute de lucru la o maşină Nautilus pentru dezvoltarea bicepşilor. Din nefericire, în ciuda braţelor puternice, Becker avea acum probleme cu revenirea în spaţiul scărilor. Îl ardeau umerii. Zona lovită de glonţ părea că vrea să se rupă de restul trupului. Peste toate astea, pervazul din piatră neşlefuită oferea puţine puncte de sprijin şi îi sfredelea carnea degetelor ca sticla pisată.
Becker ştia că în scurt timp asasinul avea să coboare în fugă. Venind de sus, avea să zărească fără îndoială degetele lui Becker pe pervaz.
Închise ochii şi trase de braţe. Avea nevoie de un miracol ca să înşele moartea. Degetele începeau să nu-l mai ajute. Se uită în jos, printre picioarele care i se bălăngăneau. Până la portocalii de dedesubt, distanţa măsura cât lungimea unui teren de fotbal. Nu putea să supravieţuiască unei asemenea căderi. Durerea din corp se înrăutăţea. Deasupra lui se auzeau acum paşi zgomotoşi alergând pe scări, în jos. Becker închise din nou ochii. Acum ori niciodată. Strânse din dinţi şi trase.
Piatra îi sfâşie pielea încheieturilor. Se căţără cu greu. Paşii coborau cu repeziciune. Becker apucă de partea din interior a fantei, încercând să-şi asigure echilibrul. Dădu cu furie din picioare. Îşi simţea corpul ca de plumb, ca şi cum cineva îi legase picioarele cu o frânghie şi trăgea în jos. Se luptă cu propriul trup. Reuşi să se ridice pe coate. Acum era o ţintă perfectă, cu capul iţindu-se pe jumătate prin fantă, ca un condamnat prin fereastra ghilotinei. Dădu şi mai tare din picioare, împingându-se în fantă. Era pe jumătate înăuntru. Pieptul îi atârna acum deasupra treptelor. Paşii se auzeau şi mai aproape. Becker apucă marginile fantei şi se lansă înăuntru cu o singură mişcare. Ateriză dur pe trepte.

Hulohot auzi trupul lui Becker izbind piatra chiar sub el. Se repezi înainte cu arma pregătită. În raza lui vizuală apăru o fantă. „Asta e!” Trecu pe lângă peretele exterior şi ţinti în josul scărilor. Picioarele lui Becker tocmai dispăreau pe interiorul curbei. De frustrare, Hulohot trase un foc. Glonţul ricoşă aiurea în josul scării.
Gonind după pradă, asasinul se menţinu lipit de peretele exterior, pentru cea mai largă rază vizuală cu putinţă. Aşa cum se răsucea scara în faţa lui, Becker părea a fi mereu cu 180 de grade înainte, la marginea câmpului vizual. Ţinta lui o luase pe lângă peretele interior, tăind astfel curbele şi sărind patru sau cinci trepte o dată.
Hulohot rămase în apropierea lui. Avea nevoie de un singur foc. Chiar dacă Becker ar fi ajuns jos, n-avea unde să fugă mai departe. Hulohot îl putea împuşca în spate în vreme ce ar fi traversat curtea. Cursa disperată îşi continuă coborârea.
Hulohot trecu pe partea interioară a spiralei. Simţi cum câştigă teren. Putea zări umbra lui Becker de fiecare dată când depăşea o fantă. În jos. Tot mai jos. În spirală. Becker părea întotdeauna a fi chiar după colţ. Hulohot se uita cu un ochi la umbra acestuia şi cu un ochi la trepte.
Brusc, i se păru că umbra lui Becker se împiedicase. Umbra se arcui haotic în stânga şi apoi păru că se răsuceşte în aer şi revine în zbor pe mijlocul treptelor. Hulohot iuţi pasul. „L-am prins!”
Ceva luci ca oţelul pe treptele din faţa lui. Obiectul vâjâi prin aer, venind de după colţ. Se avântă înainte ca o lance la nivelul gleznelor. Hulohot încercă să cotească spre stânga, dar era prea târziu. Obiectul ajunsese între gleznele lui. Piciorul din spate lovi tare, cu tibia de metalul obiectului. Hulohot ridică braţele în căutarea unui punct de sprijin, dar nu găsi decât aer. Se trezi dintr-o dată catapultat în plin aer, răsucit pe o parte. Zburând în jos, Hulohot trecu pe lângă David Becker, care stătea întins pe burtă, cu braţele întinse. Trepiedul pentru luminări din mâinile lui se prinsese acum între picioarele lui Hulohot, în vreme ce acesta se rostogolea în jos.
Asasinul se izbi de peretele exterior înainte de a cădea pe trepte. După ce atinse piatra, începu să se rostogolească. Arma îi scăpă cu zgomot din mâini. Hulohot continuă să se dea de-a berbeleacul, ca o morişcă. Efectuă cinci rotaţii complete de 360 de grade înainte de a se opri. Încă vreo doisprezece paşi şi s-ar fi prăbuşit în curte.


Capitolul 101

David Becker nu ţinuse niciodată o armă în mână; acum ţinea una. În întunericul de pe scările Giraldei se vedea trupul contorsionat al lui Hulohot. Becker lipi ţeava armei de tâmpla asasinului şi îngenunche cu atenţie. O singură tresărire şi ar fi tras. Nu era cazul. Hulohot murise.
Becker lăsă arma din mână şi se prăbuşi pe trepte. Simţea, pentru prima dată după multă vreme, că îi dau lacrimile. Se luptă cu ele. Avea timp pentru emoţii mai târziu. Acum venise clipa să plece acasă. Încercă să se ridice în picioare, dar era prea obosit ca să se mişte. Rămase pe treptele de piatră vreme îndelungată, epuizat.
Începu, absent, să cerceteze trupul contorsionat de lângă el. Ochii asasinului începeau să-şi piardă lucirea, privind în neant. Ochelarii îi rămăseseră, prin cine ştie ce minune, intacţi. Erau nişte ochelari ciudaţi, cu un fir metalic ieşind din spatele braţului de sprijin peste ureche şi întinzându-se până la un fel de cutiuţă prinsă de curea. Becker era prea obosit ca să mai fie şi curios.
Stând singur pe trepte şi încercând să-şi pună gândurile în ordine, îşi plimbă privirea peste inelul de pe deget. Vederea i se limpezise, astfel că acum era în stare să citească inscripţia. Aşa cum bănuise, nu era în engleză. Se uită lung la inscripţie şi apoi pufni: „Merită să ucizi pentru aşa ceva?”
*
Când Becker ieşi în sfârşit din turn şi păşi în curte, soarele strălucea sus, pe cer. Durerea din zona laterală se diminuase, iar vederea îi revenise la normal. Becker stătu aşa o clipă, bucurându-se de aroma florilor de portocali. Apoi traversă încet curtea.
În vreme ce se îndepărta de turn, o dubă se opri în scrâşnet de frâne, în apropiere. Din ea săriră doi bărbaţi. Erau tineri şi purtau haine militare. Se îndreptară spre Becker cu precizia matematică a unor maşinării fin reglate.
— David Becker? întrebă unul dintre ei.
Becker încremeni locului, uluit că tipii îi cunoşteau numele.
— Cine... cine sunteţi?
— Veniţi cu noi, vă rugăm. Chiar acum.
Întâlnirea avea ceva ireal — ceva care întinse iarăşi nervii lui Becker. Se trezi că se trage înapoi din faţa lor.
Individul mai scund îi aruncă lui Becker o privire de gheaţă:
— Pe aici, domnule Becker. Chiar acum.
Becker se întoarse să fugă. Reuşi să facă un singur pas. Unul dintre indivizi scoase o armă. Se auzi o împuşcătură.
Pieptul lui Becker fu sfârtecat de o lance dureroasă. Durerea i se întinse instantaneu până în craniu. Degetele îi paralizară şi se prăbuşi. O clipă mai târziu, în jurul lui era doar beznă.


Capitolul 102

Strathmore ajunse la baza TRANSLTR şi păşi de pe pasarelă în apă adâncă de trei centimetri. Uriaşul computer tremura lângă el. Picături imense de apă cădeau ca o ploaie prin ceaţa învăluitoare. Sirenele de avertizare sunau ca nişte tunete.
Comandantul privi spre generatoarele principale scoase din funcţiune. Rămăşiţele lui Phil Chartrukian se vedeau împrăştiate peste nişte aripi de răcire. Scena părea desprinsă dintr-un soi de peisaj pervers de Halloween.
Deşi regreta moartea omului, Strathmore o socotea drept o „victimă a nevoii de asigurare”. Phil Chartrukian nu îi dăduse de ales. Când tehnicianul Sys-Sec venise în fugă din subsol urlând despre un virus, Strathmore îl întâlnise pe platformă şi încercase să-i bage minţile în cap. Însă Chartrukian trecuse de mult de orice logică. „Avem un virus! Îl sun pe Jabba!” Când încercase să treacă, Strathmore îi blocase drumul. Platforma era îngustă. Cei doi se luptaseră. Grătarul de fier fusese extrem de alunecos. Cea mai mare ironie, se gândi el acum, era aceea că Chartrukian avusese permanent dreptate în legătură cu virusul.
Plonjonul amantului fusese înfiorător — un urlet scurt de groază, apoi tăcere. Însă nu fusese la fel de înfiorător precum următorul lucru pe care îl văzuse Strathmore. Din umbrele de dedesubt, Greg Hale se holba la el, cu o expresie cumplită de groază pe chip. În acel moment, Strathmore ştiuse că Greg Hale trebuia să moară.
TRANSLTR pârâi, iar comandantul îşi îndreptă atenţia spre sarcina pe care o avea de îndeplinit. Să taie curentul. Întrerupătorul se găsea de cealaltă parte a pompelor de freon, la stânga cadavrului. Strathmore îl vedea clar. Nu trebuia decât să tragă de mâner şi energia din Crypto s-ar fi stins. După aceea trebuia să aştepte câteva secunde şi apoi să repornească generatoarele principale. Toate uşile şi funcţiunile normale aveau să revină la viaţă. Freonul avea să curgă din nou, salvând imensul computer de la moarte.
Însă, în vreme ce îşi croia drum către întrerupător, Strathmore îşi dădu seama că în cale îi stătea un ultim obstacol: corpul lui Chartrukian, care zăcea pe aripile de răcire. Închiderea şi apoi repornirea principalului generator ar fi cauzat o nouă pană de curent. Cadavrul trebuia deplasat de acolo.
Strathmore se uită la rămăşiţele groteşti şi îşi croi drum până la ele. Ajungând, apucă o încheietură. Carnea fusese complet arsă. Întreg trupul fusese golit de lichid. Comandantul închise ochii, întări strânsoarea în jurul încheieturii şi trase. Cadavrul alunecă doi-trei centimetri. Trase mai tare. Cadavrul alunecă din nou. Comandantul se încordă şi trase cu toată puterea. Se trezi brusc că se dă înapoi, împiedicându-se. Se lovi cu spatele de o cutie metalică şi căzu. Luptându-se ca să se ridice în capul oaselor în apa care creştea, Strathmore văzu cu groază obiectul pe care îl ţinea în mână. Era antebraţul lui Chartrukian. Acesta se rupsese din cot.

Sus, Susan continua să aştepte. Şedea paralizată pe canapeaua din Node 3. La picioarele ei zăcea Hale. Nu-şi putea închipui de ce Strathmore întârzia atât. Minutele treceau în zbor. Încercă să-l alunge pe David din gânduri, dar fără folos. Cuvintele scrise de Hale răsunau în capul ei la fiecare nouă izbucnire a sirenelor: „Îmi pare cu adevărat rău de David Becker.” Susan crezu că avea să-şi piardă minţile.
Era pe punctul de a sări în picioare şi de a se repezi în încăperea Crypto, când în sfârşit se întâmplă. Strathmore trase de mâner, oprind complet curentul.
Crypto fu instantaneu cuprinsă de linişte. Sirenele amuţiră în mijloc de vuiet, iar ecranele din Node 3 se înnegriră. Cadavrul lui Greg Hale dispăru în beznă; din instinct, Susan îşi ridică picioarele sus pe canapea. Îşi puse în jurul ei haina de la costumul lui Strathmore.
Întuneric.
Tăcere.
Niciodată nu fusese atâta linişte în Crypto. Întotdeauna se auzea bâzâitul slab al generatoarelor. Acum însă, nu se auzea nimic în afara imensei bestii care ofta şi susura de uşurare. Pârâind, şuierând, răcindu-se încetul cu încetul.
Susan închise ochii şi se rugă pentru David. Rugăciunea era simplă — ca Dumnezeu să-l protejeze pe omul pe care îl iubea.
Nefiind o femeie religioasă, nu se aşteptase niciodată să primească un răspuns la rugăciunile ei. Când simţi însă vibraţiile în dreptul pieptului, sări drept în sus. Îşi strânse mâinile la sân. O clipă mai târziu, înţelese. Vibraţiile simţite nu erau mâna lui Dumnezeu — ci proveneau din buzunarul hainei. Strathmore activase apelarea prin vibraţii la pagerul său. Cineva îi trimitea comandantului un mesaj.

Şase etaje mai jos, Strathmore stătea lingă întrerupător. Subsolul Crypto era acum la fel de întunecat ca o noapte adâncă. Strathmore rămase aşa o clipă, bucurându-se de beznă. De sus cădeau picături de apă. Ca o furtună tropicală de noapte. Îşi dădu capul pe spate şi lăsă picăturile calde să-i spele păcatele. „Sunt un supravieţuitor.” Îngenunche şi se descotorosi de ultimele rămăşiţe din carnea lui Chartrukian.
Visul lui despre Fortăreaţa Digitală eşuase. Putea accepta asta. Acum nu mai conta decât Susan. Pentru prima dată după zeci de ani, înţelegea cu adevărat acum că în viaţă exista şi altceva în afară de ţară şi onoare. „Mi-am sacrificat cei mai buni ani din viaţa mea pentru patrie şi onoare. Dar cum rămâne cu dragostea?” Se privase singur de aşa ceva de prea multă vreme. „Şi pentru ce?” Ca să vadă cum un profesoraş tânăr îi fură visul? Strathmore o crescuse pe Susan. O protejase. O câştigase. Iar acum, în sfârşit, urma s-o aibă. Susan avea să-şi caute adăpostul în braţele sale când nu va mai şti încotro să se îndrepte. Va veni la el neajutorată, rănită îngrozitor de pierderea suferită; cu timpul, avea să-i arate el că iubirea vindecă totul.
Onoare. Patrie. Dragoste. David Becker urma să moară pentru toate trei.


Capitolul 103

Comandantul se ivi prin trapă ca Lazăr cel înviat din morţi. Avea pasul uşor, în ciuda hainelor îmbibate de apă. Porni către Node 3 — către Susan. Către propriul viitor.
Crypto era din nou scăldat în lumină. Freonul curgea în jos prin giganticul computer, ca sângele oxigenat. Strathmore ştia că avea să mai dureze câteva minute până ce agentul de răcire va ajunge la baza carcasei TRANSLTR şi va împiedica autoaprinderea procesoarelor, dar era convins că acţionase la timp. Scoase un imens oftat de uşurare. Învinsese, fără a bănui însă care era adevărul — acela că era deja prea târziu.
„Sunt un supravieţuitor”, îşi zise el. Ignorând gaura din peretele Node 3, porni către uşile electronice. Acestea şuierară şi se deschiseră. Strathmore păşi înăuntru.
Susan stătea în faţa lui, udă şi îmbrăcată neglijent cu haina lui. Arăta ca o şcolăriţă. El se simţi ca un senior care îi împrumutase puloverul său de lux. Se simţea tânăr, pentru prima dată după mulţi ani. Visul lui se transforma în realitate.
Însă pe măsură ce se apropia, Strathmore avea tot mai mult impresia că se uită în ochii unei femei pe care nu o recunoaşte. Privirea ei era de gheaţă. Blândeţea dispăruse. Susan Fletcher stătea rigidă în picioare, ca o statuie. Singurele care se mişcau erau lacrimile formate la coada ochilor.
— Susan?
O lacrimă începu să i se rostogolească în jos, pe obraz.
— Ce s-a întâmplat? o întrebă Strathmore.
Balta de sânge de sub cadavrul lui Hale se răspândise pe covor ca o pată de ulei. Comandantul privi stânjenit cadavrul, apoi se uită la Susan. „Oare să fi aflat?” N-avea cum. Doar îşi acoperise toate urmele!
— Susan? întrebă el iarăşi, apropiindu-se. Ce s-a întâmplat?
Ea rămase nemişcată.
— Te îngrijorează David?
Buza ei superioară începu să tremure uşor.
Strathmore păşi mai aproape. Vru să o atingă, dar ezită. Sunetul numelui lui David părea să fi spart barierele tristeţii. La început, cu timiditate — un tresărit, un tremur. Apoi un val nestăvilit de durere sfâşietoare păru să-i năpădească venele. Cu greu capabilă să-şi controleze buzele tremurânde, deschise gura să vorbească. Nu reuşi să scoată însă nici un sunet.
Fără a-şi înmuia privirea de gheaţă cu care îl fixase, Susan scoase mâna din buzunarul hainei lui. În ea ţinea un obiect. Îl întinse, tremurând.
Strathmore se aşteptase mai degrabă să se uite în jos şi să vadă pistolul Beretta aţintit asupra vintrelor lui. Însă arma continua să se afle pe podea, prinsă bine între degetele lui Hale. Obiectul din mâna lui Susan era mai mic. Strathmore se uită la el şi, o clipă mai târziu, înţelese.
În vreme ce el privea încremenit, realitatea din jur îl cuprinse în ghearele ei şi timpul îşi încetini cursul până aproape de oprire. Putea să-şi audă bătăile inimii. Omul care triumfase în bătălii gigantice de-a lungul atâtor ani fusese înfrânt într-o secundă. Distrus de iubire — şi de propria prostie. Într-un moment stupid de cavalerism, îi dăduse haina lui. Iar în haină se găsea SkyPager-ul.
Era rândul lui Strathmore să încremenească. Mâna lui Susan tremura. Pagerul căzu la picioarele lui Hale. Cu o expresie de uimire şi trădare pe care Strathmore n-avea s-o uite niciodată, Susan Fletcher trecu pe lângă el şi ieşi din Node 3.
Comandantul o lăsă să plece. Cu mişcări încete, se aplecă şi ridică pagerul. Nu existau mesaje noi — Susan le citise pe toate. Strathmore parcurse disperat lista.

„SUBIECT: ENSEI TANKADO — TERMINAT”
„SUBIECT: PIERRE CLOUCHARDE — TERMINAT”
„SUBIECT: HANS HUBER — TERMINAT”
„SUBIECT: ROCÍO EVA GRANADA — TERMINAT...”

Lista continua. Strathmore simţi groaza inundându-l. „Pot să explic! Ea va înţelege! Onoare! Patrie!” Mai era însă un mesaj pe care el nu-l văzuse încă — un mesaj pe care nu l-ar fi putut explica. Tremurând, parcurse lista până la ultima transmisie.

„SUBIECT: DAVID BECKER — TERMINAT”

Capul îi căzu în piept. Visul luase sfârşit.


Capitolul 104

Susan ieşi împleticindu-se din Node 3.

„SUBIECT: DAVID BECKER — TERMINAT”

Se îndreptă ca printr-un vis spre ieşirea principală din Crypto. În mintea ei răsuna vocea lui Greg Hale: „Susan, Strathmore mă va ucide! Susan, comandantul e îndrăgostit de tine!”
Ajunse la imensul portal circular şi începu să apese cu disperare tastele. Poarta nu se mişcă din loc. Încercă din nou, dar imensul perete de oţel refuză să se rotească. Susan aproape că scoase un urlet de frustrare — pana de curent probabil că ştersese codurile de ieşire. Continua să fie prinsă în capcană.
Două braţe o înhăţară fără avertisment din spate, cuprinzându-i trupul pe jumătate amorţit. Atingerea părea cunoscută, şi totuşi respingătoare. Îi lipsea forţa brută a lui Greg Hale, dar avea o anumită brutalitate disperată, o fermitate internă ca de oţel.
Susan se întoarse. Omul care o strângea era disperat şi înspăimântat. Era un chip pe care ea nu-l mai văzuse niciodată.
— Susan, o imploră Strathmore, ţinând-o strâns. Pot să-ţi explic. Ea încercă să se elibereze.
Comandantul o strânse şi mai tare.
Susan vru să ţipe, dar rămăsese fără grai. Încercă să fugă, dar mâini puternice o împiedicau, trăgând-o înapoi.
— Te iubesc, şoptea vocea. Te-am iubit dintotdeauna.
Susan simţi că i se întoarce stomacul pe dos.
— Rămâi cu mine.
Mintea ei se umplu de imagini oribile — ochii verzi, strălucitori ai lui David închizându-se încet pentru ultima dată; cadavrul lui Greg Hale lăsând sângele să se scurgă pe covor; corpul rupt şi ars al lui Phil Chartrukian pe fierul generatorului.
— Durerea va trece, zise vocea. Vei iubi din nou.
Susan nu mai auzea nimic.
— Rămâi cu mine, imploră vocea. Îţi voi vindeca eu rănile.
Ea se zbătu, neajutorată.
— Am făcut-o pentru noi. Suntem destinaţi unul altuia, Susan! Te iubesc. Cuvintele curgeau ca şi cum Strathmore ar fi aşteptat un deceniu ca să le rostească. Te iubesc! Te iubesc!
În aceeaşi clipă, la treizeci de metri mai departe, ca şi cum ar fi dezaprobat mărturisirea păcătoasă a lui Strathmore, TRANSLTR scoase un şuierat sălbatic şi năvalnic. Sunetul era cu totul nou — un sfârâit distant şi ameninţător, care părea să crească în intensitate ca un şarpe din adâncimile computerului. Ca şi cum freonul nu atinsese temperatura optimă la timp.
Comandantul îi dădu drumul lui Susan şi se întoarse spre maşinăria de două miliarde de dolari. Ochii i se măriră de groază.
— Nu! Îşi prinse capul în mâini. Nu!
Eşafodajul întins pe şase etaje începu să tremure. Strathmore făcu un pas împleticit către carcasa care se zguduia. După aceea căzu în genunchi, ca un păcătos în faţa unui zeu mânios. În zadar. La baza imensei construcţii, procesoarele din amestec de titaniu şi stronţiu tocmai luaseră foc.


Capitolul 105

O minge de foc care urcă printre trei milioane de cipuri de siliciu scoate un sunet unic. Pârâiturile unui incendiu de pădure, urletul unei tornade, şuieratul unui gheizer... toate acestea combinate în interiorul unei caroserii reverberante. Respiraţia diavolului căutând scăparea dintr-o peşteră închisă ermetic. Strathmore îngenunche transfigurat de zgomotul oribil care se revărsa spre ei. Cel mai scump computer al omenirii era pe cale să devină un infern înalt de opt etaje.

Strathmore se întoarse cu mişcări încete spre Susan. Ea rămăsese ca paralizată lângă uşa Crypto. Strathmore se uită la chipul brăzdat de lacrimi. În lumina fluorescentă, ochii ei licăreau. „E un înger”, îşi zise el. Îi cercetă privirea în căutarea raiului, dar nu zări decât moartea în ei. Moartea încrederii. Dragostea şi onoarea dispăruseră. Viziunea care îl făcuse să meargă mai departe în toţi aceşti ani murise. N-avea s-o aibă niciodată pe Susan Fletcher. Niciodată. Îl copleşi brusc pustietatea.
Susan privea vag spre TRANSLTR. Ştia că, închisă undeva în interiorul carcasei ceramice, o minge de foc gonea spre ei. O simţea urcând tot mai repede, hrănindu-se cu oxigenul eliberat de procesoarele în flăcări. În câteva clipe, domul Crypto avea să devină un infern arzând.
Logica îi cerea să fugă, însă gândul la David îi turna plumb în picioare. Crezu că aude vocea lui strigând-o, îndemnând-o să fugă, dar nu se putea mişca. Crypto se transformase într-un mormânt sigilat. Nu mai conta; gândul morţii nu o înfricoşa. Moartea avea să oprească durerea. Aşa avea să fie lângă David.
Podeaua Crypto începu să tremure, ca şi cum dedesubt un monstru se ridica din adâncuri. Vocea lui David părea s-o cheme: „Fugi, Susan! Fugi!”
Strathmore se îndrepta acum spre ea; un chip ca o amintire îndepărtată. Ochii lui cenuşii erau lipsiţi de viaţă. Patriotul care trăise în mintea ei ca un erou murise — un ucigaş. Braţele lui o înconjurară din nou, agăţându-se cu disperare de ea. O sărută pe obraji.
— Iartă-mă, o imploră el.
Susan încercă să se smulgă, dar Strathmore continua să o ţină bine. TRANSLTR vibra ca o rachetă gata de lansare. Podeaua Crypto începu să se zguduie. Strathmore o strânse şi mai tare.
— Ţine-mă, Susan. Am nevoie de tine.
Susan se simţi cuprinsă de un acces violent de furie. Vocea lui David o chemă din nou: „Te iubesc! Evadează!” Cu un impuls brusc de energie, se smulse şi se eliberă. Vuietul TRANSLTR devenise asurzitor. Focul ajunsese în vârful silozului. TRANSLTR gemu şi păru că se umflă.
Vocea lui David îi dădu puteri, îndrumând-o. O luă la goană prin Crypto şi începu să urce scările către biroul lui Strathmore. În spatele ei, TRANSLTR scoase un geamăt asurzitor.
În vreme ce ultimul dintre procesoare se dezintegra, un val imens de căldură se izbi de plafonul silozului, trimiţând bucăţi de ceramică la zece metri înălţime. Aerul bogat în oxigen din Crypto umplu instantaneu imensul vid creat.
Susan ajunse pe platforma de sus şi tocmai se agăţa de balustradă, când valul imens de aer cald îi învălui trupul. Forţa lui o răsuci la timp ca Susan să îl zărească pe directorul de operaţiuni privind-o fix de undeva de jos, de lângă TRANSLTR. În jurul lui se pornise o furtună devastatoare şi totuşi în ochii lui se putea citi liniştea. Buzele i se depărtară şi Strathmore dădu glas ultimului său cuvânt:
— Susan!
Aerul care invada TRANSLTR se aprinse la contact. Comandantul Trevor Strathmore trecu, în mijlocul unei mingi strălucitoare de lumină, de la fiinţă umană la legendă.
Când ajunse la Susan, explozia o aruncă la aproape cinci metri, în biroul lui Strathmore. Singurul lucru pe care îl simţi fu o năucitoare căldură dureroasă.


Capitolul 106

Trei chipuri uluite apărură în fereastra sălii de conferinţe a directorului, aflată undeva sus faţă de domul Crypto. Explozia zguduise întregul complex NSA. Leland Fontaine, Chad Brinkerhoff şi Midge Milken priviră împreună grozăvia cu o teroare mută întipărită pe chipuri.
La circa douăzeci de metri sub ei, domul Crypto ardea. Acoperişul din policarbonaţi era încă intact, însă dedesubtul carcasei transparente incendiul se declanşase cu violenţă. Înăuntrul domului, fumul negru se rotea precum un val imens de ceaţă.
Cei trei se holbară în jos fără a scoate vreo vorbă. Spectacolul avea darul de a fi ciudat de grandios.
Fontaine rămase aşa o lungă bucată de timp. În cele din urmă vorbi, cu voce slabă, dar fermă:
— Midge, trimite o echipă acolo jos... acum.
În partea cealaltă a sălii începu să sune un telefon.
Era Jabba.


Capitolul 107

Susan nu-şi putea da seama câtă vreme trecuse. Arsura din gât o trezi la realitate. Dezorientată, cercetă împrejurimile. Era întinsă pe un covor în spatele biroului. Singura lumină din încăpere provenea de la un ciudat licăr portocaliu. Aerul mirosea a plastic ars.
Încăperea în care se afla nici măcar nu semăna cu o cameră; părea mai degrabă o carcasă devastată. Draperiile luaseră foc, iar pereţii din plexiglas se topeau.
Atunci îşi aminti totul.
„David.”
Cuprinsă de panică, se ridică în picioare. Simţea cum o arde aerul în nări. Se îndreptă împleticindu-se către uşă, căutând o ieşire. Când traversă pragul, se trezi cu piciorul spânzurând deasupra unui abis; reuşi să se prindă în ultima clipă de minerul uşii. Pasarela metalică dispăruse. La cincizeci de metri dedesubt se vedea o masă informă de metal încins. Susan privi îngrozită podeaua Crypto. O mare de foc. Rămăşiţele topite ale celor trei milioane de procesoare din siliciu erupseseră din măruntaiele TRANSLTR ca o lavă. Şuvoaie groase de fum acru se ridicau în aer. Susan recunoştea miasma. Fum de siliciu. O otravă mortală.
Retrăgându-se în ceea ce mai rămăsese din biroul lui Strathmore, simţi că i se face rău. Gâtul o ardea. Locul era plin de o lumină metalică. Crypto stătea să moară. „La fel şi eu”, îşi zise ea.
Se gândi pentru câteva clipe la singura cale de ieşire posibilă — ascensorul lui Strathmore. Numai că nu putea fi folosită; dispozitivele electronice n-aveau cum să fi supravieţuit exploziei.
Croindu-şi drum prin fumul înecăcios, îşi aminti însă cuvintele lui Hale: „Liftul primeşte energie de la clădirea principală! Am văzut planurile!” Susan ştia că era adevărat. Totodată, mai ştia că puţul liftului era îngropat pe toată lungimea lui în beton armat.
Fumul se rotea în fuioare de jur-împrejurul ei. Merse împleticindu-se printre vălătuci, către ascensor. Când ajunse acolo însă, văzu că butonul de apelare a liftului era negru. Susan apăsă fără rezultat pe panoul înnegrit, apoi căzu în genunchi şi începu să bată în uşă.
Se opri însă imediat. Ceva scotea zgomote în spatele uşilor. Privi în sus uluită. Părea că ascensorul era încă acolo! Susan apăsă din nou pe buton. Din nou un zgomot în spatele uşii.
Brusc, văzu.
Butonul de apelare nu era mort — fusese doar acoperit de cenuşă neagră. Acum sclipea vag sub urmele lăsate de buricele degetelor ei.
„Există energie!”
Cuprinsă de speranţă, Susan apăsă din nou cu frenezie pe buton. Cu fiecare apăsare, primea un zgomot din spatele uşii drept răspuns. Putea auzi ventilatorul din cuşca liftului. „Cuşca e aici! De ce nu se deschid blestematele astea de uşi?”
Zări prin fum cea de-a doua tastatură minusculă — cea cu litere de la A la Z. Disperarea o ajută să-şi amintească. Parola.

Fumul începea să năvălească prin ferestrele topite. Susan bătu din nou în uşile ascensorului. Acestea refuzară să se deschidă. „Parola!”, îşi zise ea. „Strathmore nu mi-a spus-o niciodată!” Miasma de siliciu ars umplea acum biroul. Înecându-se, Susan se prăbuşi lângă ascensor. Ventilatorul funcţiona la doar câţiva centimetri depărtare. Rămase acolo, ameţită, căutând aerul cu disperare.
Închise ochii, dar vocea lui David o trezi din nou. „Evadează, Susan! Deschide uşa! Evadează!” Deschise ochii, aşteptându-se să zărească chipul lui, ochii aceia de un verde sălbatic, zâmbetul jucăuş. Privirea îi căzu însă pe literele de la A la Z. „Parola...”
Se uită ţintă la literele de pe tastatură. Abia putea să se concentreze asupra lor. Dedesubt, cinci diode luminiscente aşteptau secvenţa corectă pentru a deveni verzi şi a permite accesul. „O parolă din cinci caractere”, îşi zise ea. Ştia care îi sunt şansele: douăzeci şi şase la puterea a cincea. 11 881 376 variante posibile. Ghicind una pe secundă, i-ar fi trebuit nouăsprezece săptămâni...

În vreme ce Susan Fletcher zăcea sufocându-se pe podea sub tastatura salvatoare, în minte îi răsună vocea patetică a comandantului. O chema din nou: „Te iubesc, Susan! Te-am iubit dintotdeauna! Susan! Susan! Susan...”
Ştia că murise, şi totuşi vocea lui părea neobosită, strigându-i numele fără încetare.
„Susan... Susan...”
Într-un moment de limpezime, îşi dădu seama.
Tremurând uşor, se întinse către tastatură şi introduse parola.
S... U... S... A... N
O clipă mai târziu, uşile se deschiseră.


Capitolul 108

Ascensorul lui Strathmore cobora cu repeziciune. În cuşca lui, Susan inspira aerul proaspăt cât putea de adânc. Ameţită, se sprijini de perete când cuşca încetini, până la oprire. O clipă mai târziu, se auziră nişte rotiţe mişcându-se şi liftul porni din nou, de această dată pe orizontală. Susan simţi cuşca accelerând pe măsură ce se apropia de complexul principal al NSA. Într-un târziu, ascensorul se opri cu zgomot şi uşile se deschiseră.
Tuşind, ieşi împleticindu-se pe coridorul întunecat, din ciment. Descoperi că se găsea într-un tunel îngust, cu tavanul jos. În faţa ei se întindea o linie galbenă dublă. Linia dispărea într-o gaură pustie şi întunecată.
„Autostrada subterană...”
Porni spre tunel, ţinându-se de zid pentru ghidare. În spatele ei, uşile ascensorului se închiseră cu zgomot. Susan Fletcher trebuia să lupte din nou cu bezna.
Tăcere.
Nimic în afara unui bâzâit uşor în pereţi.
Un bâzâit care crescu în intensitate.
Susan avu brusc senzaţia că se ivesc zorii. Bezna se subţie către o ceaţă cenuşie. Pereţii tunelului începură să prindă contur. Ca din senin, un vehicul mic se ivi de după un colţ, orbind-o cu farurile. Se lipi cu spatele de perete şi îşi acoperi ochii. O izbi o rafală de aer când mijlocul de transport trecu pe lângă ea.
O clipă mai târziu se auzi un scrâşnet asurzitor de cauciuc frecat de ciment. Vehiculul se apropie din nou, de această dată în marşarier. După câteva secunde, se opri lângă ea.
— Domnişoară Fletcher! exclamă o voce uluită.
Susan zări o siluetă vag cunoscută la volanul unei maşinuţe de golf cu tracţiune electrică.
— Iisuse, continuă omul. Aţi păţit ceva? Am crezut că aţi murit! Susan se uită prosteşte la el.
— Chad Brinkerhoff, se recomandă bărbatul, cercetând-o cu privirea. Asistentul directorului.
Susan nu reuşi decât să scoată un scâncet:
— TRANSLTR...
Brinkerhoff dădu din cap:
— Lăsaţi-l baltă. Urcaţi!

Fasciculul emis de farurile maşinuţei mătura pereţii tunelului.
— Avem un virus în banca principală de date, izbucni Brinkerhoff.
— Ştiu, se auzi Susan şoptind.
— Avem nevoie de ajutorul dumneavoastră.
Ea încerca să-şi reţină lacrimile:
— Strathmore... el...
— Ştim, replică Brinkerhoff. A scurtcircuitat Mănuşa.
— Da... şi...
Cuvintele i se opriră în gât. „Şi l-a ucis pe David!”
Brinkerhoff îşi lăsă o mână pe umărul ei.
— Aproape că am ajuns, domnişoară Fletcher. Ţineţi-vă bine.
Maşinuţa de golf ocoli un colţ şi încetini până la oprire. Lângă ei, ca o ramură perpendiculară pe tunel, se vedea un hol, slab luminat de un şir de lumini roşii în podea.
— Veniţi, o îndemnă Brinkerhoff, ajutând-o să iasă.
O ghidă pe coridor. Susan mergea în urma lui ca prin ceaţă. Tunelul pavat cobora destul de abrupt. Susan apucă balustrada şi îl urmă pe Brinkerhoff. Aerul devenea tot mai rece.
Pe măsură ce coborau, tunelul se îngusta. De undeva din spatele lor se auzi brusc ecoul unor paşi — puternic şi ferm. Paşii se apropiau zgomotos. Brinkerhoff şi Susan se opriră şi se întoarseră.
Spre ei venea un negru imens. Susan nu îl mai văzuse până atunci. Apropiindu-se, omul o fixă cu o privire pătrunzătoare.
— Cine e acolo? tună el.
— Susan Fletcher, răspunse Brinkerhoff.
Uriaşul ridică din sprâncene. Chiar aşa, udă şi murdară cum era, Susan Fletcher era o fiinţă mult mai atrăgătoare decât îşi imaginase el.
— Şi comandantul?
Brinkerhoff clătină din cap.
Bărbatul nu mai zise nimic. Îşi îndreptă privirea în altă parte preţ de câteva clipe. După aceea, se întoarse spre Susan.
— Leland Fontaine, se recomandă el, întinzând mâna. Mă bucur că sunteţi bine.
Susan făcu ochii mari. Ştiuse mereu că într-o zi îl va întâlni pe director, dar nu crezuse niciodată că prima lor întâlnire va avea loc în astfel de circumstanţe.
— Haideţi, domnişoară Fletcher, rosti Fontaine, pornind înainte. O să avem nevoie de orice ajutor posibil.

Înălţându-se în ceaţa roşiatică la capătul tunelului, un zid de oţel le bloca drumul. Fontaine se apropie de el şi introduse codul de acces într-o cutie cu cifru ascunsă vederii. Apoi îşi puse palma dreaptă pe un mic panou de sticlă. O lumină sclipi. O clipă mai târziu, zidul masiv se deplasă cu zgomot în stânga.
În NSA, exista o singură încăpere mai sacră decât Crypto, iar Susan Fletcher avu clar sentimentul că era pe punctul de a intra în ea.


Capitolul 109

Sediul de comandă pentru baza principală de date a NSA arăta ca un centru de control al misiunilor NASA, la scară mai mică. O duzină de staţii de lucru computerizate stăteau cu faţa spre peretele de ecrane video din capătul îndepărtat al încăperii. Numere şi diverse diagrame apăreau în succesiune rapidă pe peretele de monitoare, ca şi cum cineva naviga printre canalele de televiziune. Câţiva tehnicieni alergau frenetic de la o staţie de lucru la alta, cărând după ei liste lungi de imprimantă şi ţipând diferite comenzi. Era un haos total.
Susan se holbă la încăperea ameţitoare. Îşi amintea vag că pentru crearea ei fuseseră excavaţi 250 de metri cubi de pământ. Camera era situată la o adâncime de optzeci de metri sub nivelul solului, fiind ferită de efectele loviturilor nucleare şi ale exploziilor cu flux controlat.
La o staţie de lucru din centrul încăperii se găsea Jabba. Acesta lătra tot felul de ordine de pe platforma lui, ca un rege care îşi muştruluia supuşii. Pe ecranul din spatele lui se vedea, clar luminat, un mesaj. Un mesaj extrem de familiar pentru Susan. Textul cu litere de o şchioapă atârna ameninţător deasupra lui Jabba:

„DOAR ADEVĂRUL VĂ MAI POATE MÂNTUI ACUM”
„INTRODU CHEIA DE ACCES ______”

Ca şi cum ar fi fost prinsă în capcana unui coşmar suprarealist, Susan îl urmă pe Fontaine către podium. Pentru ea, universul nu mai însemna acum decât o ceaţă în care mişcările se făceau lent.
Jabba îi văzu venind şi se roti cu scaunul, ca un taur înfuriat.
— Am construit Mănuşa cu un scop anume!
— Mănuşa nu mai e, replică Fontaine cu o voce inexpresivă.
— Nimic nou, directore, scuipă Jabba vorbele. Unda de şoc mi-a zgâlţâit fundul! Unde e Strathmore?
— Comandantul Strathmore e mort.
— Ce justiţie blestemat de poetică!
— Las-o mai moale, Jabba, îi ordonă directorul. Mai bine pune-ne şi pe noi la curent. Cât de rău e virusul ăsta?
Jabba se uită lung la director, apoi, fără nici un fel de avertisment, izbucni în râs:
— Un virus? Hohotele lui obraznice răsunau în camera subterană. Asta credeţi că e?
Fontaine îşi păstră sângele rece. Insolenţa lui Jabba era complet deplasată, dar Fontaine ştia că nu era nici locul şi nici momentul pentru a se ocupa de ea. Aici, jos, Jabba îl depăşea în puteri pe Dumnezeu. Problemele computerelor aveau modul lor de a nu lua în seamă lanţul firesc de comandă.
— Nu e un virus? exclamă Brinkerhoff plin de speranţă.
Jabba pufni dezgustat:
— Viruşii dispun de tipare de replicare, frumuşelule! Ăsta n-are!
Susan se apropie, incapabilă să se concentreze.
— Şi atunci, ce se întâmplă? ceru Fontaine să afle. Credeam că avem un virus.
Jabba inspiră adânc şi îşi coborî vocea:
— Viruşii... rosti el, ştergându-şi transpiraţia de pe faţă. Viruşii se reproduc. Generează clone. Sunt aroganţi şi proşti — egomaniaci binari. Fată puradei mai repede ca iepurii. Asta e slăbiciunea lor — îi poţi încrucişa până când îi lichidezi, dacă ştii ce faci. Din nefericire, programul ăsta n-are ego şi nici dorinţă de a se reproduce. Are mintea limpede şi e concentrat pe misiune. De fapt, probabil că se va sinucide după ce-şi va fi atins obiectivul aici. Jabba îşi întinse braţele reverenţios către imensul panou de ecrane. Doamnelor şi domnilor! Iată-l pe domnul kamikaze al invadatorilor de computere... viermele.
— Vierme? gemu Brinkerhoff.
Părea un termen sordid pentru a descrie insolitul intrus.
— Vierme, întări Jabba. Fără structuri complexe, doar instinct — papa, caca, înainte-târâş. Asta-i tot. Simplitate. Simplitate mortală. Execută ce e programat să execute şi apoi dispare.
Fontaine se uită fix la Jabba.
— Şi ce e programat să facă viermele ăsta?
— Habar n-am. Acum se extinde şi se ataşează de toate datele noastre secrete. După aceea ar putea face orice. S-ar putea hotărî să şteargă toate fişierele sau s-ar putea hotărî doar să tipărească feţe zâmbăreţe pe anumite documente de la Casa Albă.
Fontaine îşi păstră vocea calmă şi măsurată.
— Îl poţi opri?
Jabba scoase un lung oftat şi se întoarse cu faţa spre ecran.
— N-am nici cea mai vagă idee. Totul depinde de cât de ofticat e autorul. Arătă spre mesajul de pe perete. Poate cineva să-mi spună ce naiba înseamnă aia?

„DOAR ADEVĂRUL VĂ MAI POATE MÂNTUI ACUM”
„INTRODU CHEIA DE ACCES ______”

Jabba aştepta un răspuns şi nu primi nici unul.
— Pare ca şi cum cineva se ia la trântă cu noi, directore. Şantaj. Asta seamănă clar cu o cerere de răscumpărare.
Susan interveni cu vocea ca o şoaptă pierită:
— Este... Ensei Tankado.
Jabba se întoarse spre ea. O privi o clipă cu ochii măriţi.
— Tankado?
Susan dădu încet din cap.
— Voia mărturisirea noastră... despre TRANSLTR... dar asta l-a costat...
— Mărturisirea? o întrerupse Brinkerhoff, părând şocat. Tankado vrea ca noi să mărturisim că dispunem de TRANSLTR? Aş zice că e un pic prea târziu pentru asta!
Susan deschise gura să vorbească, dar Jabba i-o luă înainte.
— Se pare că Tankado dispune de un cod ucigaş, zise el, privind mesajul de pe ecran.
Toată lumea se întoarse spre el.
— Cod ucigaş? se miră Brinkerhoff.
Jabba încuviinţă:
— Da. O cheie de acces care opreşte viermele. Cu alte cuvinte, dacă noi recunoaştem că dispunem de TRANSLTR, Tankado ne livrează un cod ucigaş. Îl tastăm şi salvăm baza de date. Bine aţi venit în era şantajului digital!
Fontaine rămase calm ca o stâncă:
— Cât timp avem?
— Cam o oră, îi răspunse Jabba. Exact cât să convocăm o conferinţă de presă şi să povestim totul.
— Recomandări, ceru Fontaine. Ce propuneţi să facem?
— Recomandări? izbucni Jabba. Vreţi o recomandare? Vă dau eu o recomandare! Încetaţi cu vrăjeala, asta să faceţi!
— Uşurel, îl avertiză Fontaine.
— Directore, continuă imperturbabil Jabba, acum Ensei Tankado e proprietarul acestei baze de date! Daţi-i orice vrea. Dacă vrea ca lumea să afle de TRANSLTR, chemaţi CNN-ul şi daţi-vă chiloţii jos. Oricum, TRANSLTR nu mai e decât o gaură în pământ — ce naiba vă mai pasă?
Se lăsă tăcerea. Fontaine părea că meditează la cele auzite. Susan vru să vorbească, dar Jabba era pornit rău:
— Ce mai aşteptaţi, directore? Aduceţi-l pe Tankado la telefon! Spuneţi-i că-i faceţi jocul! Avem nevoie de codul ucigaş, altfel tot locul ăsta se duce de râpă.
Nu se mişcă nimeni.
— Aţi înnebunit cu toţii? urlă Jabba. Sunaţi-l pe Tankado! Spuneţi-i că ne predăm! Daţi-mi blestematul ăla de cod ucigaş! ACUM! Jabba îşi smulse telefonul mobil şi îl porni. Lăsaţi-o baltă! Daţi-mi numărul lui! Îl sun chiar eu pe scârnăvie ăsta!
— Nu te mai deranja, zise, în sfârşit, Susan. Tankado e mort. După o clipă de confuzie şi uluială, implicaţiile cuvintelor ei îl atinseră pe Jabba ca o rafală de gloanţe în vintre. Uriaşul părea gata să se prăbuşească.
— Mort? Dar atunci... asta înseamnă... noi nu putem...
— Asta înseamnă că avem nevoie de un alt plan, interveni Fontaine, cu stăpânire de sine.
Privirea grăsanului continua să exprime şocul în clipa în care cineva din spatele camerei începu să urle:
— Jabba! Jabba!
Era Soshi Kuta, mâna lui dreaptă. Femeia veni alergând spre podium, trăgând după ea o listă lungă de imprimantă. Părea îngrozită.
— Jabba! icni ea. Viermele... Tocmai am aflat ce e programat să facă! Soshi depuse hârtia în mâinile lui Jabba. Am extras asta din sonda de testare a activităţii sistemului! Am izolat comenzile de execuţie ale viermelui — uită-te la program! Uite ce vrea să facă!
Ameţit, şeful echipei de tehnicieni Sys-Sec citi hârtia. După aceea, se prinse de balustrada pentru a se sprijini.
— Iisuse, gemu el. Tankado... ticălosule!


Capitolul 110

Jabba se holbă prostit la lista de imprimantă pe care Soshi tocmai i-o dăduse. Îşi şterse, palid, fruntea cu mâneca hainei.
— N-avem de ales, directore. Trebuie să închidem curentul la baza de date.
— Inacceptabil, replică Fontaine. Rezultatele ar fi devastatoare.
Jabba ştia că directorul avea dreptate. Baza de date era conectată cu întreaga lume prin mai mult de trei mii de conexiuni ISDN. În fiecare zi comandanţii militari accesau fotografii din satelit în timp real pentru a supraveghea mişcările inamicilor. Inginerii de aviaţie descărcau în permanenţă schiţe de armamente noi. Agenţii de teren accesau actualizări ale misiunilor. Baza de date NSA reprezenta coloana vertebrală pentru mii de operaţiuni ale guvernului american. Închiderea ei fără nici un fel de avertisment ar fi provocat sincope cu efect poate letal în tot ceea ce însemna activitate cu caracter secret de pe întreg mapamondul.
— Sunt conştient de implicaţii, domnule, dar n-avem de ales.
— Explică-te, îi ceru Fontaine.
Directorul aruncă o privire scurtă spre Susan, care stătea lângă el, pe podium. Femeia părea plecată cu gândul la mii de kilometri depărtare.
Jabba inspiră adânc şi îşi şterse din nou fruntea. Din expresia de pe chipul lui, grupului de pe podium îi era limpede că lucrurile care urmau să fie dezvăluite n-aveau cum să producă satisfacţie.
— Viermele ăsta, începu Jabba. Viermele ăsta nu are un ciclu degenerativ obişnuit. Are un ciclu selectiv. Cu alte cuvinte, este un vierme cu gust.
Brinkerhoff deschise gura să vorbească, dar Fontaine îi făcu semn să tacă.
— Aplicaţiile cele mai distructive şterg complet baza de date, continuă Jabba, dar ăsta e mai complex. Şterge doar acele fişiere care se încadrează în anumiţi parametri.
— Vrei să spui că nu va ataca întreaga bancă de date? îl întrebă Brinkerhoff, plin de speranţă. Asta-i bine, nu?
— Nu! explodă Jabba. E rău! E al naibii de rău!
— Las-o mai moale! ordonă Fontaine. Ce parametri caută viermele ăsta? Militari? Operaţiuni sub acoperire?
Jabba clătină din cap. O privi pe Susan, care părea încă distantă, apoi se uită în ochii directorului.
— Aşa cum ştiţi, domnule, oricine vrea să intre în această bază de date trebuie să treacă printr-o serie de porţi de securitate, înainte de a fi admis.
Fontaine încuviinţă. Ierarhiile de acces în banca de date fuseseră concepute în mod strălucit; personalul autorizat putea accesa baza prin Internet sau prin portal Web. Depinzând de secvenţa de autorizare, personalului îi era permis accesul doar în zonele compartimentalizate proprii.
— Deoarece suntem legaţi la reţeaua globală Internet, explică Jabba, banca asta de date este supravegheată 24 de ore din 24 de hackeri, guverne străine şi de rechinii de la EFF. Toţi încearcă să o spargă.
— Mda, comentă flegmatic directorul, şi timp de douăzeci şi patru de ore filtrele noastre de securitate îi ţin la respect. Unde vrei să ajungi?
Jabba se uită la lista de imprimantă.
— Ce vreau să spun e că viermele lui Tankado nu ţinteşte datele noastre. Îşi drese glasul. El ţinteşte filtrele noastre de securitate.
Fontaine încremeni. Începea să înţeleagă implicaţiile — viermele viza filtrele care menţineau secretă banca de date a NSA. Fără aceste filtre, toate informaţiile din baza de date deveneau accesibile oricui din afară.
— Trebuie să închidem, repetă Jabba. Peste circa o oră, orice mucos de clasa a treia cu un modem va putea accesa cele mai secrete dosare americane.
Fontaine rămase locului o vreme, fără a scoate o vorbă.
Jabba aşteptă nerăbdător, după care se întoarse spre Soshi.
— Soshi! RV! ACUM!
Soshi se făcu nevăzută.
Jabba se baza adesea pe RV. În cele mai multe cercuri, RV semnifica „realitate virtuală”. În NSA însă, RV însemna rep-viz — adică reprezentare vizuală. Într-o lume plină de tehnicieni şi politicieni, fiecare dintre aceştia dispunând de un nivel propriu de cunoştinţe tehnice, o reprezentare vizuală era adesea singura cale de a demonstra ceva; un singur grafic plonjând spre abis genera de obicei o reacţie de zece ori mai puternică decât un şir de tabele. Jabba ştia că o astfel de reprezentare a crizei din acel moment i-ar fi demonstrat instantaneu punctul de vedere.
— RV! urlă Soshi de la un terminal din spatele încăperii.
Pe peretele din faţa lor apăru o diagramă generată de computer. Susan o privi absentă, detaşată de nebunia din jurul ei. Ceilalţi îl imitară pe Jabba şi se uitară la ecran.
Diagrama semăna cu o ţintă de tir. În centru se vedea un cerc roşu marcat DATE. În jurul centrului se înşirau cinci cercuri concentrice de grosimi şi culori diferite. Al cincilea cerc, cel aflat la exterior, era şters ca nuanţă, aproape transparent.
— Dispunem de un sistem de apărare pe cinci niveluri, explică Jabba. Mai întâi, o gazdă primară Bastion, apoi două seturi de pachete de filtrare pentru FTP şi X-unsprezece, apoi un filtru tunel şi în cele din urmă o fereastră de autorizare bazată pe PEM, chiar lângă proiectul Truffle. Scutul exterior care dispare reprezintă gazda expusă. Practic a dispărut. În mai puţin de o oră, o vor urma toate cele cinci scuturi de protecţie. După aceea, oricine va putea intra în voie în baza de date. Fiecare bit de informaţie NSA va deveni de domeniu public.
Fontaine studie diagrama cu ochii îngustaţi.
Brinkerhoff scoase un scâncet slab:
— Viermele ăsta poate deschide baza noastră de date pentru oricine?
— A fost o joacă de copil pentru Tankado, plesni Jabba. Mănuşa a fost soluţia noastră de salvare. Strathmore a aruncat-o în aer.
— E un act de război, pronunţă Fontaine cu voce gâtuită.
Jabba clătină din cap.
— Mă îndoiesc că Tankado a intenţionat vreo clipă ca lucrurile să ajungă atât de departe. Bănuiesc că a vrut să fie prin preajmă, ca să aibă timp să oprească totul.
Fontaine îşi ridică privirea spre ecran şi observă primul nivel de protecţie cum dispare.
— Gazda Bastion s-a dus! strigă un tehnician din spatele încăperii. Al doilea scut e expus!
— Trebuie să începem operaţiunile de închidere, presă Jabba. După cum arată diagrama, mai avem circa patruzeci şi cinci de minute. Închiderea e un proces complex.
Era adevărat. Banca de date NSA fusese construită într-o asemenea manieră, încât oprirea completă a alimentării electrice să nu fie niciodată posibilă — din accident sau în caz de atac. Undeva la mare adâncime în pământ se găseau îngropate cutii din oţel armat ce conţineau soluţii de salvare pentru sistemele telefonice şi cele de alimentare cu energie electrică; în plus faţă de dispozitivele de sub complexul NSA, mai existau o mulţime de stocări de rezervă în cadrul principalelor reţele publice. Închiderea presupunea o serie extrem de complexă de confirmări şi protocoale — semnificativ mai complicată decât cea necesară la lansarea unei rachete nucleare de pe un submarin.
— Dacă ne grăbim, zise Jabba, mai avem timp. Închiderea manuală ar trebui să dureze circa treizeci de minute.
Fontaine continua să privească diagrama, meditând la celelalte opţiuni.
— Directore! exploda Jabba. După ce aceste ecrane de protecţie vor cădea, orice utilizator de computer cu o conexiune la Internet va putea intra în voie aici! Va putea vedea date la cel mai înalt nivel! Înregistrări ale operaţiunilor sub acoperire! Agenţi din străinătate! Numele şi localizarea tuturor celor înscrişi în programul federal de protecţie a martorilor! Coduri de confirmare a lansărilor nucleare! Trebuie să închidem! Acum!
Directorul părea impasibil.
— Trebuie să existe o altă cale.
— Da, ţâşni Jabba, există! Codul ucigaş! Dar unicul individ care îl ştie este un pic cam mort!
— Ce ziceţi de forţa brută? interveni Brinkerhoff. Nu putem ghici codul ucigaş?
Jabba ridică mâinile în semn de exasperare.
— Pentru numele lui Dumnezeu! Codurile ucigaşe sunt precum cheile de criptare — aleatorii! Imposibil de ghicit! Dacă tu crezi că poţi să tastezi 600 de trilioane de coduri posibile în următoarele patruzeci şi cinci de minute, eşti oaspetele meu!
— Codul ucigaş e în Spania, rosti Susan cu voce slabă.
Toată lumea de pe podium se întoarse spre ea. Era primul lucru pe care îl spunea după multă vreme.
Susan ridică privirea, cu ochii înlăcrimaţi.
— Tankado a dat-o când era pe moarte.
Ceilalţi o priviră pierduţi.
— Cheia de acces... Susan tremura când vorbea. Comandantul Strathmore a trimis pe cineva să o găsească.
— Şi? izbucni Jabba. A găsit-o omul lui Strathmore?
Susan se forţă să rămână calmă, dar lacrimile începură să i se rostogolească pe obraji.
— Da, rosti ea înecându-se, cred că da.


Capitolul 111

Un strigăt pătrunzător străbătu camera de control:
— Rechini!
Era Soshi.
Jabba se răsuci spre diagramă. În afara cercurilor concentrice apăruseră două linii subţiri. Arătau ca doi spermatozoizi încercând să pătrundă un ovul care nu se lăsa prins.
— Băieţi, a început meciul! îi anunţă Jabba, întorcându-se către director. Am nevoie de o decizie. Ori începem închiderea, ori nu vom reuşi niciodată. Imediat ce intruşii ăştia doi văd că gazda Bastion s-a dus naibii, o să dea de ştire tuturor.
Fontaine nu răspunse. Era adâncit în gânduri. Veştile lui Susan Fletcher despre cheia de acces din Spania păreau promiţătoare. Aruncă o privire spre ea, în celălalt capăt al încăperii. Susan se prăbuşise pe un scaun şi părea pierdută în lumea ei, cu capul îngropat în palme. Directorul nu ştia ce declanşase o asemenea reacţie, dar n-avea timp de asta acum.
— Am nevoie de o decizie! ceru Jabba. Acum!
Fontaine se uită la el. Cu calm, rosti:
— Bine, uite o decizie. Nu închidem. O să aşteptăm.
Jabba făcu ochii mari:
— Ce? Dar asta-i...
— Un pariu, îl întrerupse Fontaine. Un pariu că s-ar putea să câştigăm. Luă telefonul mobil al lui Jabba şi apăsă câteva taste. Midge, zise el. Leland Fontaine aici. Ascultă cu atenţie...


Capitolul 112

— Ar fi bine să ştii ce naiba faci, directore, şuieră Jabba. Suntem pe punctul de a pierde posibilitatea de a închide manual.
Fontaine nu-i răspunse.
Uşa din spatele camerei de control se deschise ca la comandă, lăsând-o să intre pe Midge. Femeia alergă spre podium.
— Centrala face legătura chiar acum!
Fontaine se întoarse plin de speranţă spre ecranul de pe peretele frontal. Cincisprezece secunde mai târziu, ecranul prinse viaţă.
La început, imaginea era ceţoasă şi mişcată, însă se limpezi treptat. Era o transmisie digitală în QuickTime, cu o viteză de doar cinci cadre pe secundă. Imaginea lăsa să se vadă doi bărbaţi. Unul era un individ spelb, cu o pieptănătură militară, celălalt părea un american blond tipic. Şedeau cu faţa către camera video, ca doi prezentatori de ştiri aşteptând să intre în emisie.
— Ce naiba mai e şi asta? se repezi Jabba.
— Ai răbdare, comandă Fontaine.
Indivizii păreau a sta într-un fel de dubă. De jur-împrejurul lor atârnau cabluri electrice. Conexiunea audio se trezi şi ea la viaţă. Brusc, camera de control se umplu de zgomote de fond.
— Vine şi sunetul, anunţă un tehnician din spatele lor. Cinci secunde până la comunicare directă.
— Cine sunt? întrebă, neliniştit, Brinkerhoff.
— Ochiul protector de sus, replică Fontaine, uitându-se la cei doi oameni pe care îi trimisese în Spania.
Fusese o măsură de precauţie necesară. Fontaine crezuse în aproape toate aspectele planului lui Strathmore. Lichidarea regretabilă, dar necesară, a lui Ensei Tankado, rescrierea Fortăreţei Digitale, toate acestea fuseseră argumente solide. Un singur lucru îl neliniştise: folosirea lui Hulohot. Omul avea talent, dar era un mercenar. Putea fi el de încredere? Nu cumva avea să folosească în interes propriu cheia de acces? Fontaine dorise ca Hulohot să aibă o dublură, pentru orice eventualitate, şi luase măsurile de precauţie necesare.


Capitolul 113

— În nici un caz! ţipă omul cu tunsoare militară în camera video. Avem ordinele noastre! Raportăm numai directorului Leland Fontaine şi numai lui!
Fontaine păru uşor amuzat:
— Nu ştiţi cine sunt, nu?
— Nu contează, nu-i aşa? ripostă blondul cu aprindere.
— Daţi-mi voie să vă explic, interveni Fontaine. Să vă explic ceva chiar acum.
Câteva secunde mai târziu, cei doi bărbaţi se înroşiseră la faţă şi făceau temenele în faţa directorului Agenţiei Naţionale de Securitate.
— Directore, murmură blondul, sunt agentul Coliander. El e agentul Smith.
— Perfect, zise Fontaine. Acum daţi raportul.

În spatele încăperii, Susan se lupta cu singurătatea sufocantă care o apăsa din toate părţile. Plângea cu ochii închişi, năucită. Corpul îi amorţise complet. Nebunia din camera de control se transformase pentru ea într-un murmur îndepărtat.
Cei de pe podium ascultau, neliniştiţi, raportul pe care îl dădea agentul Smith.
— La ordinele dumneavoastră, domnule director, începu Smith, suntem aici în Sevilla de două zile, pe urmele lui Ensei Tankado.
— Povesteşte-mi despre asasinat, îi ceru Fontaine nerăbdător. Smith dădu din cap.
— Stăteam la pândă din interiorul dubei, cam la cincizeci de metri depărtare. A fost o crimă curată. În mod clar, Hulohot era un profesionist. După aceea însă, lucrurile au luat-o razna. Au apărut oameni. Hulohot n-a pus mâna pe obiect.
Fontaine încuviinţă. Agenţii îl contactaseră în America de Sud cu vestea că lucrurile merseseră prost, astfel încât fusese nevoit să îşi urgenteze plecarea.
Coliander preluă de la colegul său:
— Am rămas cu Hulohot, aşa cum aţi ordonat. Însă el nu s-a dus la morgă. În loc de asta, a luat urma unui alt tip. Părea o chestie particulară. Un tip cu haină şi cravată.
— Particulară? se întrebă Fontaine.
Părea un joc tipic pentru Strathmore. Înţelept din partea lui că păstrase NSA în afara jocului.
— Cad filtrele FTP! anunţă un tehnician.
— Avem nevoie de obiect, presă Fontaine. Unde e Hulohot acum?
Smith se uită în spate.
— Păi... e cu noi, domnule.
Fontaine expiră cu zgomot:
— Unde?
Era cea mai bună veste primită în acea zi.
Smith se aplecă asupra lentilelor camerei video pentru a le ajusta. Camera se roti în interiorul dubei şi dezvălui două corpuri inerte, proptite de uşa din spate a dubei. Unul era un individ solid, cu ochelari cu ramă metalică. Celălalt era un tânăr cu părul negru, ciufulit şi cu cămaşa pătată de sânge.
— Hulohot e cel din stânga, zise Smith.
— Hulohot e mort?
— Da, domnule.
Fontaine ştia că mai târziu avea să existe şi timp pentru explicaţii. Se uită la ecranele de protecţie, care se îngustau pe diagramă.
— Agent Smith, rosti el încet şi clar. Obiectul. Am nevoie de el. Smith se uită sfios.
— Domnule, încă nu ştim ce este acel obiect. Ne trebuie informaţii.


Capitolul 114

— Mai caută o dată! ceru Fontaine.
Directorul privi dezgustat la imaginea fragmentată a celor doi agenţi cercetând cele două trupuri inerte din dubă, în căutarea unei liste de numere şi litere aleatorii.
Jabba era palid.
— Oh, Doamne, n-o găsesc. Suntem terminaţi!
— Pierdem filtrele FTP! ţipă o voce. Al treilea scut este expus! Anunţul provocă o nouă agitaţie în încăpere.
Pe ecran, agentul cu tunsoare militărească ridică braţele în semn de neputinţă.
— Cheia de acces nu e aici, domnule. I-am cercetat pe amândoi. Buzunarele. Hainele. Portofelele. Nimic. Hulohot avea la el un computer Monocle. L-am cercetat şi pe ăsta. Nu pare a fi transmis ceva care să semene cu vreo listă de caractere aleatorii — doar o listă de asasinate.
— Fir-ar să fie! înjură Fontaine, pierzându-şi brusc calmul. Trebuie să fie acolo! Mai cercetaţi!
Jabba arăta ca şi cum i-ar fi fost de ajuns. Fontaine pariase şi pierduse. Aşa că preluă el controlul situaţiei... Uriaşul tehnician coborî de la pupitrul lui, ca o avalanşă pe valea unui munte. Se strecură prin armata de programatori, dând comenzi:
— Accesaţi întrerupătoarele auxiliare! Începeţi închiderea sistemului! Treceţi la treabă acum!
— N-o să reuşim! strigă Soshi. Avem nevoie de o jumătate de oră! Când vom finaliza manevrele, va fi prea târziu!
Jabba deschise gura să replice, dar fu întrerupt de un strigăt pătrunzător, venit din celălalt capăt al încăperii.
Toată lumea se întoarse. Ca o fantomă, Susan Fletcher se ridică de pe scaunul pe care stătea ghemuită. Avea chipul alb precum ceara şi privirea fixată pe imaginea lui David Becker, un trup inert şi plin de sânge, proptit de peretele dubei.
— L-aţi ucis! urlă ea. L-aţi ucis! Se împletici până la imaginea de pe ecran şi întinse mâna. David...
Toţi cei de faţă priviră nedumeriţi. Susan înaintă, continuând să şoptească numele lui şi nedezlipindu-şi ochii de pe imaginea bărbatului iubit.
— David, icni ea din nou. Oh, David... cum au putut...
Fontaine părea pierdut.
— Îl cunoşti pe acest bărbat?
Susan urcă pe podium clătinându-se pe picioare. Se opri la câţiva paşi în faţa ecranului uriaş şi privi ţintă, uluită şi amorţită, chemând la nesfârşit numele bărbatului iubit.


Capitolul 115

În mintea lui David Becker era un gol absolut. „Am murit.” Şi totuşi, auzea un sunet. O voce îndepărtată.
— David!
Ceva îl ardea îngrozitor sub braţ. Sângele îi era plin de săgeţi de foc. „Corpul ăsta nu-mi aparţine.” Şi totuşi, o voce îl chema.
O voce depărtată, subţire. Dar făcea parte din el. Mai existau şi alte voci — necunoscute, lipsite de importanţă. Strigau. Se strădui să nu le permită accesul în mintea lui. O singură voce conta. Apărea şi dispărea.
— David... Îmi pare rău...
O lumină vagă. Slabă la început, ca un punct gri. Care creştea. Creştea. Becker încercă să se mişte. Durere. Încercă să vorbească. Tăcere. Vocea continua să-l strige.
Cineva era lângă el şi încerca să-l ridice. Becker se deplasă spre voce. Sau era deplasat de cineva? Chemarea. Privi absent la imaginea luminată. O vedea pe un ecran mic. O femeie, holbându-se la el din altă lume. „Se uită la mine ca să vadă cum mor?”
— David...
Vocea era cunoscută. Era un înger. Venise pentru el. Îngerul vorbi:
— David, te iubesc.
Brusc, îşi dădu seama.
Susan se întinse spre ecran, plângând, râzând, pierdută într-un val imens de emoţie. Îşi şterse cu furie lacrimile.
— David, am... am crezut...
Agentul Smith îi făcu loc lui Becker pe scaunul din faţa monitorului.
— E cam ameţit, doamnă. Lăsaţi-l o clipă.
— D-dar, îngăimă Susan. Am văzut un mesaj. Spunea...
Smith dădu din cap.
— Şi noi l-am văzut. Hulohot şi-a făcut socotelile un pic cam devreme.
— Dar sângele...
— O rană superficială, replică Smith. I-am pus un pansament.
De undeva, de lângă camera video se auzi şi agentul Coliander:
— L-am lovit cu noua J23 — o armă paralizantă cu acţiune de lungă durată. Probabil că a durut ca naiba, dar l-am imobilizat.
— Nu vă faceţi griji, doamnă, o asigură Smith. Îşi revine.
David Becker se holbă la monitorul din faţa lui. Era dezorientat şi ameţit. Imaginea de pe ecran arăta o încăpere — o încăpere în care domnea haosul. Susan era acolo. Stătea în picioare, privindu-l fix.
Râdea şi plângea:
— David! Slavă Domnului! Credeam că te-am pierdut!
David îşi frecă tâmpla. Se mută în faţa ecranului şi îşi trase microfonul minuscul mai aproape de gură.
— Susan?
Ea îl privi copleşită. Trăsăturile marcate de încercările prin care trecuse umpleau întreg peretele din faţa ei. Vocea lui tuna.
— Susan, trebuie să te întreb ceva.
Rezonanţa şi volumul vocii lui părură să oprească pe moment orice activitate în baza de date. Toată lumea se întoarse spre el.
— Susan Fletcher, bubui vocea, vrei să te măriţi cu mine?
Şoaptele inundară camera de control. O mapă căzu cu zgomot, împreună cu o cană plină de creioane. Nimeni nu se aplecă să le adune. Se auzea doar bâzâitul slab al ventilatoarelor din computere şi sunetul respiraţiei lui David Becker în microfon.
— David, îngăimă Susan, fără a fi conştientă de cei treizeci şi şapte de oameni care stăteau cu sufletul la gură în spatele ei. M-ai cerut deja, nu-ţi aminteşti? Cu cinci luni în urmă. Am spus da.
— Ştiu, zâmbi el. Dar de această dată...
Întinse mâna stingă spre cameră şi dezvălui privirilor o panglică aurie pe cel de-al patrulea deget.
—... De această dată am un inel.


Capitolul 116

— Citeşte, domnule Becker! ceru Fontaine.
Jabba aştepta scăldat în sudoare, cu mâinile deasupra tastaturii.
— Da, zise el, citiţi inscripţia aia binecuvântată!
Susan Fletcher stătea lângă ei. Îi tremurau genunchii, în schimb faţa îi radia. Toţi cei din încăpere încetaseră lucrul şi se uitau la proiecţia enormă a chipului lui David Becker pe ecran. Profesorul răsuci inelul pe deget şi cercetă inscripţia.
— Şi citiţi cu grijă! ceru Jabba. O singură greşeală şi ne-a luat gaia! Fontaine se uită cu asprime la el. Directorul NSA cunoştea prea bine cât de periculoase erau situaţiile tensionate; niciodată în astfel de situaţii nu trebuia adăugată o presiune suplimentară.
— Relaxaţi-vă, domnule Becker. Dacă facem o greşeală, o să reintroducem codul până ce va fi bine.
— Prost sfat, domnule Becker, ricană Jabba. Citiţi bine de prima dată. Codurile ucigaşe au de obicei o clauză de penalizare — pentru a preveni ghicirea lor la întâmplare. O singură intrare incorectă şi ciclul probabil că se va accelera. Două intrări incorecte şi se va bloca pe vecie. Sfârşitul jocului.
Directorul se încruntă şi se întoarse spre ecran.
— Domnule Becker? Îmi cer scuze. Citiţi cu atenţie — citiţi cu maximă atenţie.
Becker dădu din cap şi studie inelul. Apoi începu să recite inscripţia cu glas tare:
— Q... U... I... S... spaţiu... C...
Jabba şi Susan îl întrerupseră la unison:
— Spaţiu?
— E un spaţiu?
Becker ridică din umeri şi verifică inelul.
— Mda. Sunt mai multe.
— Îmi scapă ceva? se interpuse Fontaine. Ce mai aşteptăm?
— Domnule, răspunse Susan, părând nedumerită. E... doar că...
— De acord, o susţinu Jabba. E ciudat. Parolele nu au niciodată spaţii libere.
Brinkerhoff înghiţi în sec.
— Deci, care-i poanta?
— Poanta e, interveni Susan, că acesta s-ar putea să nu fie un cod ucigaş.
Brinkerhoff răbufni:
— Bineînţeles că e codul ucigaş! Ce altceva ar putea fi? De ce altfel să-l fi dat Tankado de pe deget? Cine naiba inscripţionează litere aleatorii pe un inel?
Fontaine îl reduse pe Brinkerhoff la tăcere printr-o căutătură urâtă în direcţia lui.
— Ah... oameni buni? se auzi Becker. Tot vorbiţi acolo despre litere aleatorii. Cred că ar trebui să vă informez... literele de pe acest inel nu sunt aleatorii.
Toţi cei de pe podium izbucniră la unison:
— Ce???
Becker părea stingherit.
— Îmi pare rău, dar aici sunt înscrise clar nişte cuvinte. Recunosc că sunt scrise al naibii de apropiat; la prima vedere, literele par aleatorii, dar dacă mă uit mai bine, văd că inscripţia este în... ei bine... În latină.
Jabba căscă gura:
— Vă bateţi joc de mine!
Becker clătină din cap.
— Nu. Fraza sună aşa: Quis custodiet ipsos custodes. În traducere aproximativă ar suna...
— „Cine îi va păzi pe paznici?” îl întrerupse Susan, terminând propoziţia în locul lui.
Becker făcu ochii mari.
— Susan, nu ştiam că poţi...
— E din Satirele lui Iuvenal, exclamă ea. Cine îi va păzi pe paznici? Cine va păzi NSA în vreme ce noi păzim întreaga lume? Era maxima favorită a lui Tankado!
— Aşadar, interveni Midge, este asta cheia de acces sau nu?
— Trebuie să fie cheia de acces, declară Brinkerhoff.
Fontaine tăcea, părând a procesa informaţiile primite:
— Nu ştiu dacă e cheia, zise Jabba. Mi se pare impropriu ca Tankado să fi folosit o construcţie logică.
— Omiteţi spaţiile, strigă Brinkerhoff, şi tastaţi blestematul ăla de cod!
Fontaine se întoarse spre Susan:
— Dumneata ce zici, domnişoară Fletcher?
Susan se gândi o clipă. Nu putea rosti un diagnostic precis, dar ceva nu era în regulă. Îl cunoscuse pe Tankado suficient de bine ca să ştie că lui îi plăcea enorm simplitatea. Programele scrise de el fuseseră întotdeauna extrem de logice şi de limpezi. Părea ciudat faptul că existau spaţii. Era un detaliu minor, dar constituia o scăpare, ceva necurat — în mod clar, nu ceea ce ar fi aşteptat Susan de la lovitura măiastră a lui Ensei Tankado.
— Nu pare a fi în regulă, zise ea într-un târziu. Nu cred că e cheia. Fontaine trase aer cu zgomot printre dinţi şi o privi fix cu ochii lui negri.
— Domnişoară Fletcher, dumneata ce crezi, dacă aceasta nu e cheia, de ce ar fi dat-o Ensei Tankado din mână? Dacă ştia că l-am omorât — nu crezi că ar fi vrut mai degrabă să ne pedepsească făcând inelul să dispară?
O voce nouă întrerupse dialogul:
— Ah... domnule director?
Toate privirile se îndreptară spre ecran. Era agentul Coliander. Omul se sprijinea de umărul lui Becker şi vorbea în microfon:
— Trebuie să vă spun că nu sunt sigur că Tankado a ştiut că e omorât.
— Ce spui acolo? se miră Fontaine.
— Hulohot a fost un profesionist, domnule. Noi am văzut crima — eram la doar cincizeci de metri depărtare. Toate dovezile sugerează că Tankado n-a fost conştient de omor.
— Dovezile? interveni Brinkerhoff. Ce dovezi? Tankado a dăruit inelul. După mine, asta e o dovadă suficientă!
— Agent Smith, îl întrerupse Fontaine. Ce te face să crezi că Ensei Tankado nu era conştient că este omorât?
Smith îşi drese glasul:
— Hulohot l-a lichidat cu un GTN — un glonţ traumatizant noninvaziv. Este un fel de miniobuz din cauciuc, care loveşte pieptul şi se împrăştie. Discret. Foarte curat. Probabil că domnul Tankado nu a simţit decât o înţepătură dureroasă înainte de a intra în stop cardiac.
— Un glonţ traumatizant, rosti Becker, mai mult pentru sine. Asta explică vânătăile.
— Mă îndoiesc, adăugă Smith, că Tankado a asociat senzaţia cu lovitura unui asasin.
— Şi totuşi, a dăruit inelul, afirmă Fontaine.
— Adevărat, domnule. Dar nu şi-a căutat nici o clipă asasinul cu privirea. O victimă se uită întotdeauna după atacator, atunci când e împuşcată. E vorba de instinct.
Fontaine era nedumerit:
— Şi tu zici că Tankado nu s-a uitat după Hulohot?
— Nu, domnule. Avem totul filmat, dacă vreţi...
— Cade filtrul X-unsprezece! ţipă un tehnician. Viermele a străbătut jumătate de drum!
— Lăsaţi filmul, zise Brinkerhoff. Tastaţi blestematul de cod ucigaş şi să terminăm o dată!
Jabba oftă. Dintr-o dată, devenise prudent.
— Directore, dacă introducem codul greşit...
— Da, îl întrerupse Susan, dacă Tankado n-a bănuit că îl omorâm, atunci trebuie să răspundem la nişte întrebări.
— Cum stăm cu timpul? se interesă Fontaine.
Jabba privi diagrama:
— Mai avem cam douăzeci de minute. Aş sugera să folosim timpul rămas cu înţelepciune.
Fontaine tăcu câteva clipe. Apoi oftă din rărunchi:
— În regulă. Daţi drumul la film!


Capitolul 117

— Transmisie video în zece secunde, se auzi vocea agentului Smith. Reducem toate celelalte transmisii video şi audio, ca să rulăm cât mai aproape de realitate.
Toată lumea de pe podium rămase tăcută, privind ecranul şi aşteptând. Jabba apăsă câteva taste şi rearanjă peretele de ecrane video. Pe colţul din stânga apăru mesajul lui Tankado:

„DOAR ADEVĂRUL VĂ MAI POATE MÂNTUI ACUM.”

Pe partea dreaptă a peretelui se vedea imaginea statică a dubei, Becker şi cei doi agenţi înghesuiţi în jurul camerei. În centru apăru o imagine neclară. Treptat se acoperi de paraziţi şi apoi lăsă loc unei imagini în alb şi negru a unui parc.
— Transmitem, anunţă agentul Smith.
Imaginea părea desprinsă dintr-un film vechi. Era mişcată şi instabilă — un produs secundar al scăderii numărului de cadre pe secundă, la rândul lui un procedeu care înjumătăţea cantitatea de informaţie transmisă, în beneficiul unei transmisii mai rapide.
Imaginea prezenta un imens spaţiu liber mărginit la un capăt de o faţadă semicirculară — clădirea Ayuntamiento din Sevilla. În fundal se vedeau copaci. Parcul era pustiu.
— X-unsprezece a căzut! strigă un tehnician. Băieţelul ăsta e tare flămând!
*
Smith începu să relateze, cu detaşarea unui spectator neimplicat:
— Aici s-a filmat din dubă de la o distanţă de circa cincizeci de metri de zona omorului. Tankado se apropie din dreapta. Hulohot se ascunde printre copacii din stânga.
— Pierdem timpul aici, presă Fontaine. Să trecem la scena cu pricina.
Agentul Coliander apăsă pe câteva butoane şi viteza de derulare crescu.
Toţi cei de pe podium urmăriră cum apare în cadru fostul lor asociat, Ensei Tankado. Derularea accelerată transforma imaginile în ceva comic. Tankado se mişca nepăsător pe asfalt, părând că admiră peisajul. La un moment dat, îşi umbri ochii şi privi spiralele uriaşei faţade.
— Aici se întâmplă, avertiză Smith. Hulohot e un profesionist. Acum trage prima dată.
Smith avea dreptate. Din spatele copacilor se zări un licăr de lumină. O clipă mai târziu, Tankado se prinse cu mâinile de piept. Începu să se clatine pe picioare. Camera fixă şi mări imaginea pe el, urmărindu-l cum se clătina nesigur, înăuntrul şi în afara razei de acţiune a obiectivului.
În vreme ce imaginile continuau să se deruleze cu viteză mărită, Smith îşi continuă povestirea:
— După cum puteţi vedea, Tankado intră în stop cardiac.
Văzând imaginile, lui Susan aproape că i se făcu rău. Tankado îşi înfipsese degetele deformate în piept, cu o expresie de confuzie întipărită pe chip.
— Puteţi observa, adăugă Smith, că ochii lui sunt îndreptaţi în jos, asupra lui însuşi. Nu priveşte nici măcar o dată în jur.
— Şi asta e relevant?! zise Jabba, pe jumătate interogativ, pe jumătate afirmativ.
— Foarte relevant, răspunse Smith. Dacă Tankado ar fi bănuit vreo murdărie din partea noastră, ar fi inspectat zona din instinct. După cum vedeţi însă, n-o face.
Pe perete, Tankado se prăbuşi în genunchi, continuând să se ţină strâns de piept. Nu privi nici măcar o clipă în sus. Ensei Tankado era un om singur, care se stingea din cauze naturale.
— E ciudat, zise Smith nedumerit. Miniobuzele traumatice de obicei nu omoară atât de repede. Uneori, dacă ţinta e suficient de mare, nu omoară deloc.
— Avea inima slabă, replică sec Fontaine.
Smith arcui impresionat din sprâncene:
— Atunci, arma a fost excelent aleasă.
Susan privi cum Tankado cade şi se rostogoleşte pe o parte, după care se întoarce, în sfârşit, cu faţa în sus. Zăcea acolo, privind spre cer şi ţinându-se strâns de piept. Brusc, camera se roti către pilcul de copaci. Se ivi un bărbat. Purta ochelari cu rame metalice şi ducea cu el o geantă diplomat imensă. Apropiindu-se de locul în care zăcea Tankado, omul începu să îşi mişte degetele într-un bizar dans mut, pe un mecanism prins de mână.
— Lucrează la computerul Monocle, anunţă Smith. Trimite mesajul că Tankado e terminat. Smith se întoarse spre Becker şi chicoti. Se pare că Hulohot avea prostul obicei de a transmite încheierea misiunii înainte ca victima lui să îşi dea duhul.
Coliander mări şi mai mult viteza. Camera îl urmări pe Hulohot cum se îndreaptă spre victimă. Pe neaşteptate, dintr-o curte învecinată se ivi un bărbat în vârstă, care porni în fugă spre Tankado, ajunse la locul tragediei şi îngenunche lângă muribund. Hulohot îşi încetini mersul. O clipă mai târziu, din curte se iviră alţi doi oameni — un bărbat obez şi o femeie roşcată. Şi aceştia se apropiară de Tankado.
— Nefericită alegere a locului, zise Smith. Hulohot credea probabil că victima lui va fi izolată.
Pe ecran, Hulohot urmări scena câteva clipe, apoi se ascunse între copaci, probabil hotărât să aştepte.
— Aici are loc schimbul, anunţă Smith. Noi nu l-am observat de prima dată.
Susan se uită la imaginea de coşmar de pe ecran. Tankado căuta aerul cu disperare, în aparenţă încercând să comunice un mesaj bunilor samariteni care îngenuncheaseră lângă el. După aceea, disperat, ridică mâna stingă, aproape lovindu-l pe bătrân în faţă. Întinse ciotul diform chiar înaintea ochilor bătrânului. Camera se fixă asupra celor trei degete ale lui Tankado. Pe unul dintre ele, sclipind clar în soarele spaniol, se vedea inelul de aur. Tankado îl împinse iarăşi în faţă. Bătrânul se dădu înapoi. Tankado se întoarse spre femeie. Îşi duse cele trei degete drept în faţa ochilor ei, ca şi cum ar fi implorat-o să înţeleagă. Inelul sclipea în soare. Femeia întoarse privirea. Incapabil să scoată un sunet şi înecându-se, Tankado se întoarse către obez şi încercă pentru ultima oară.
Bătrânul se ridică brusc şi o luă la fugă, probabil ca să ceară ajutor. Tankado părea din ce în ce mai slăbit, dar continua să ţină inelul întins în faţa grăsanului. Acesta întinse mâna şi prinse încheietura muribundului, sprijinind-o. Tankado păru să se uite la propriile degete, la propriul inel, apoi drept în ochii bărbatului. Ca o ultimă rugăminte înaintea morţii, Ensei Tankado încuviinţă aproape imperceptibil în direcţia grăsanului, ca şi cum ar fi spus da.
Apoi Tankado încremeni.
— Iisuse, gemu Jabba.
Brusc, camera se răsuci spre locul în care se ascunsese Hulohot. Asasinul dispăruse. Dinspre Avenida Firelli se ivi o motocicletă a poliţiei. Obiectivul se răsuci la loc spre zona în care zăcea Tankado. Femeia care îngenunchease lângă el părea a fi auzit sirena poliţiei; se uita nervoasă în jur şi trăgea de tovarăşul ei obez, implorându-l să plece de acolo. Cei doi se grăbiră să se facă nevăzuţi.
Camera se fixă asupra lui Tankado, care zăcea cu mâinile lipsite de viaţă pe piept. Inelul de pe deget dispăruse.


Capitolul 118

— Iată dovada, rosti Fontaine decis. Tankado s-a descotorosit de inel. Îl voia cât mai departe de el, astfel ca noi să nu îl găsim niciodată.
— Dar, domnule director, n-are sens, contraatacă Susan. Dacă Tankado nu era conştient că era omorât, de ce să fi dat altcuiva codul ucigaş?
— De acord, interveni Jabba. Puştiul era un rebel, dar un rebel cu conştiinţă. A ne face să recunoaştem că deţinem TRANSLTR e una; a dezvălui banca noastră de date lumii întregi este cu totul altceva.
Fontaine se uita, nevenindu-i să creadă.
— Voi credeţi că Tankado a vrut să oprească acest vierme? Credeţi că ultimele lui gânduri s-au îndreptat asupra bietei NSA?
— Tunelul se corodează! ţipă un tehnician. Cădere totală în maximum cincisprezece minute!
— Să vă spun eu ceva, zise directorul, preluând controlul. În cincisprezece minute toate ţările Lumii a Treia vor afla cum se construieşte o rachetă intercontinentală. Dacă cineva din această încăpere crede că are un candidat mai bun la poziţia de cod ucigaş decât acest inel, ascult cu atenţie. Directorul aşteptă. Nimeni nu scoase o vorbă. Îşi întoarse privirea şi o fixă asupra lui Jabba. Tankado a dat inelul cu un motiv, Jabba. Că încerca să îl facă dispărut sau că se gândea că grăsanul va alerga către un telefon ca să ne sune, n-are importanţă şi nici nu îmi pasă. Am luat însă o decizie. O să tastăm maxima aia. Acum.
Jabba inspiră adânc. Ştia că Fontaine avea dreptate — o opţiune mai bună nu exista. Timpul se apropia de sfârşit. Se aşeză pe scaun.
— Bine... să-i dăm drumul. Se apropie de tastatură. Domnule Becker? Inscripţia, vă rog. Frumos şi lent.
David Becker citi inscripţia, iar Jabba apăsă tastele. După ce termină, verificară amândoi pe litere şi scoaseră spaţiile libere. Pe panoul central al peretelui de ecrane apărură mai multe litere, aproape de marginea de sus:

„QUISCUSTODIETIPSOSCUSTODES”

— Nu-mi place, murmură încet Susan. Nu e curat.
Jabba ezită, adăstând cu degetul asupra tastei ENTER.
— Fă-o, porunci Fontaine.
Jabba apăsă tastă. Câteva secunde mai târziu, întreaga asistenţă constată că fusese o greşeală.


Capitolul 119

— Accelerează! ţipă Soshi din spatele camerei. Nu e codul bun! Toată lumea urmări ecranul într-o tăcere îngrozită.
Pe monitor apăru mesajul de eroare:

„INTRARE NEPERMISĂ. DOAR CÂMP NUMERIC”

— La naiba! răbufni Jabba. Doar numeric! Deci trebuie să căutăm un blestemat de număr! S-a zis cu noi! Inelul ăsta e de rahat!
— Viermele înaintează cu viteză dublă! ţipă Soshi. Runda de penalizare!
Pe ecranul central, chiar sub mesajul de eroare, diagrama RV ilustra o imagine terifiantă. Pe măsură ce al treilea scut de protecţie ceda, cele câteva linii negre reprezentând hackeri flămânzi se avântau tot mai tare, înaintând necontenit către miez. O nouă linie apărea cu fiecare clipă care trecea.
— Se înmulţesc! ţipă Soshi.
— Confirmăm conexiuni de peste hotare! urlă un alt tehnician. S-a dus vestea!
Susan îşi luă privirea de la imaginea scuturilor care cedau şi se întoarse spre ecranul lateral. Scena asasinării lui Ensei Tankado intrase într-o buclă de derulare. La fel de fiecare dată — Tankado apucându-se de piept, căzând, apoi, cu o privire de panică disperată pe chip, împingând inelul către ochii unui grup de turişti surprinşi. „N-are sens”, gândi ea. „Dacă nu ştia că noi l-am omorât...” Dar renunţa. Era prea târziu. „Ne-a scăpat ceva.”
Numărul de hackeri de pe diagramă se dublase în doar câteva minute. De acum înainte, avea să crească exponenţial. Ca nişte hiene, hackerii erau o singura mare familie, întotdeauna gata de a răspândi vestea unei noi crime.
Leland Fontaine părea că ajunsese la capătul răbdării.
— Închideţi totul, declară el. Opriţi blestemăţia asta.
Jabba privea drept înainte, precum un căpitan pe o navă care se duce la fund.
— E prea târziu, domnule. Ne scufundăm.


Capitolul 120

Tehnicianul Sys-Sec, greu de 200 de kilograme, rămase nemişcat, cu mâinile deasupra creştetului, ca o statuie a neîncrederii. Ar fi ordonat tăierea energiei, dar era deja cu douăzeci de minute prea târziu. În acest interval de timp, rechinii cu modemuri de mare viteză ar fi reuşit să descarce cantităţi impresionante de informaţii secrete.
Jabba se trezi din coşmar auzind-o pe Soshi cum alerga către podium cu o nouă listă de imprimantă.
— Am descoperit ceva, domnule! izbucni ea, emoţionată. Există orfani în sursă! Grupări alfanumerice. Peste tot!
Jabba rămase nemişcat.
— Noi căutăm un număr, la naiba! Nu o secvenţă alfanumerică! Codul ucigaş este un număr!
— Dar există orfani! Tankado era prea bun ca să lase orfani în urmă — mai ales atât de mulţi!
Termenul „orfani” se referea la linii suplimentare de cod de program care nu serveau în nici un fel obiectivului vizat. Aceste linii nu furnizau nimic, nu se refereau la nimic, nu conduceau nicăieri şi erau de obicei date la o parte în cadrul procesului final de compilare şi deparazitare a unui program.
Jabba luă lista şi o studie.
Fontaine rămase tăcut.
Susan se zgâi la listă, peste umărul lui Jabba.
— Suntem atacaţi de o versiune brută a viermelui lui Tankado?
— Brută sau şlefuită, i-o întoarse Jabba, viermele ăsta ne trage un şut în fund.
— Nu sunt de acord, argumentă Susan. Tankado era un perfecţionist. Ştii şi tu asta. N-avea cum să lase paraziţi în program.
— Sunt mulţi! ţipă Soshi. Înşfăca lista de la Jabba şi o puse în faţa lui Susan. Priviţi!
Susan dădu din cap. Lucrurile erau clare. La fiecare aproximativ douăzeci de linii de program, apăreau patru caractere separate.

PFEE
SESN
RETM

— Grupări alfanumerice de patru biţi, rosti ea nedumerită. E limpede că nu fac parte din program.
— Las-o moartă, mârâi Jabba. Te ţii de fleacuri.
— Poate că nu, zise Susan. Multe criptări folosesc grupe de patru biţi. Ăsta ar putea fi un cod.
— Mda, gemu Jabba. Un cod care spune: Ha, ha, v-am tras-o. Se uită la diagrama RV. Peste circa nouă minute.
Susan îl ignoră şi o privi pe Soshi:
— Câţi orfani sunt?
Femeia ridică din umeri. Se aşeză la terminalul lui Jabba şi tastă toate grupurile. Când sfârşi, se trase într-o parte. Întreaga asistenţă se uită la ecran.

PFEE SESN RETM MFHA IRWE OOIG
MEEN NRMA
ENET SHAS DCNS IIAA IEER BRNK
FBLE LODI

Susan era singura care zâmbea.
— Pare cunoscut, zise ea. Blocuri de patru — exact ca Enigma.
Directorul dădu din cap. Enigma fusese cea mai faimoasă maşină de scris coduri din istorie — bestia de criptare cu douăsprezece tonuri a naziştilor. Cripta în blocuri de patru.
— Minunat, gemu el. Nu cumva aveţi pe aici o maşină care zace nefolosită?
— Nu asta e ideea! ripostă Susan, trezindu-se brusc la viaţă. Intrase pe teritoriul ei. Ideea este că ăsta e un cod. Tankado ne-a lăsat un indiciu! Ne tachinează, provocându-ne să ne dăm seama la timp de cheia de acces. A pus indicii chiar în faţa ochilor noştri!
— Absurd! ricană Jabba. Tankado ne-a dat un singur îndemn — să spunem lumii despre TRANSLTR. Asta-i tot. Asta a fost şansa noastră. Am ratat-o.
— Trebuie să fiu de acord cu tine, zise Fontaine. Mă îndoiesc că Tankado ar fi riscat să ne dea drumul din cârlig oferindu-ne indicii despre codul ucigaş.
Susan dădu absentă din cap, amintindu-şi de NDAKOTA. Studie literele, întrebându-se dacă Tankado nu lansase iarăşi unul dintre jocurile lui favorite.
— Tunelul s-a dus pe jumătate! strigă un tehnician.
Pe diagrama RV mulţimea de linii reprezentând conexiuni avansa cu repeziciune către ultimele două scuturi.
David păstrase tăcerea, urmărind desfăşurarea dramei pe monitorul din faţa lui.
— Susan? interveni el. Am o idee. Textul ăla este în şaisprezece grupe de câte patru?
— Oh, pentru numele lui Dumnezeu! rosti Jabba printre dinţi. Acum toată lumea vrea să se joace?
Susan îl ignoră şi numără grupele:
— Da. Şaisprezece.
— Scoate spaţiile, o îndemnă Becker cu fermitate.
— David, replică Susan, uşor stânjenită. Nu cred că pricepi. Grupele de patru sunt...
— Scoate spaţiile, repetă el.
Susan ezită o clipă, apoi îi făcu semn lui Soshi. Aceasta elimină repede spaţiile. Rezultatul era la fel de confuz.

PFEESESNRETMMFHAIRWEOOIGMEENNRMA
ENETSHASDCNSIIAAIEERBRNKFBLELODI

Jabba explodă:
— AJUNGE! S-a terminat cu joaca! Chestia asta înaintează cu viteză dublă! Mai avem circa opt minute! Căutăm un număr, nu o grămadă de litere fără sens!
— Patru ori şaisprezece, rosti David calm. Fă calculul, Susan. Susan privi imaginea lui David de pe ecran. „Fă calculul? El e groaznic la matematică!” Ştia că David putea memora conjugări de verbe şi dicţionare întregi ca o maşină Xerox, dar la matematică...
— Tabla înmulţirii, insistă Becker.
„Tabla înmulţirii”, se minună Susan în gând. „La ce se referă?”
— Patru ori şaisprezece, insistă profesorul. Eu a trebuit să memorez tabla înmulţirii în clasa a patra.
Susan îşi imagină tabla înmulţirii din şcoala generală. „Patru ori şaisprezece.”
— Şaizeci şi patru, rosti ea pe ton neutru. Şi ce-i cu asta?
David se aplecă spre cameră. Chipul lui umplu întreg cadrul.
— Şaizeci şi patru de litere...
Susan dădu din cap:
— Da, dar sunt...
Încremeni.
— Şaizeci şi patru de litere, repetă el.
Susan căscă gura de uimire.
— Oh, Doamne! David, eşti un geniu!


Capitolul 121

— Şapte minute! strigă un tehnician.
— Opt rânduri de câte opt! exclamă Susan emoţionată.
Soshi se conformă şi apăsă tastele. Fontaine se uită în tăcere. Penultimul scut se subţia vizibil.
— Şaizeci şi patru de litere! Susan controla situaţia. E un pătrat perfect!
Zece secunde mai târziu, Soshi rearanjase literele care păruseră aleatorii pe ecran. Acum se găseau în opt rânduri de câte opt. Jabba studie literele şi îşi aruncă braţele în sus, în semn de disperare. Noul aranjament nu părea mai elocvent decât cel anterior.

P F E E S E S N

R E T M P F H A

I R W E O O I G

M E E N N R M A

E N E T S H A S

D C N S I I A A

I E E R B R N K

F B L E L O D I

— Limpede ca noaptea, gemu Jabba.
— Domnişoară Fletcher, ceru Fontaine, te rog să te explici.
Toţi ochii se întoarseră spre Susan.
Susan privea la blocul de text. Treptat începu să dea din cap, apoi zâmbi larg.
— David, să fiu a naibii!
Toţi cei de pe podium schimbară priviri nedumerite.
David îi zâmbi lui Susan Fletcher prin intermediul ecranului.
— Şaizeci şi patru de litere. Iulius Cezar dă din nou lovitura.
Midge părea pierdută:
— Despre ce vorbiţi?
— Caseta lui Cezar. Susan radia. Citeşte de sus în jos. Tankado ne trimite un mesaj.


Capitolul 122

— Şase minute! strigă un tehnician.
Susan începu să dea ordine:
— Retastează de sus în jos! Citeşte în jos, nu la dreapta!
Soshi mută furioasă coloanele în jos, retastând textul.
— Iulius Cezar îşi trimitea astfel mesajele codate! răbufni Susan. Numărul de litere era întotdeauna un pătrat perfect!
— Gata! anunţă Soshi.
Toată lumea privi spre rândul de text ordonat de pe ecran.
— E tot un gunoi, rosti cu ţâfnă Jabba. Uitaţi-vă. Sunt înşiruiri complet aleatorii de... Cuvintele i se opriră în gât. Ochii i se făcură cât două cepe. Oh... oh, Doamne...
Fontaine văzuse şi el. Ridică din sprâncene, evident impresionat. Midge şi Brinkerhoff izbucniră la unison:
— Sfinte... Sisoe.
Cele şaizeci şi patru de litere acum formau:

PRIMEDIFFERENCEBETWEENELEMENTSRESPONSIBLE
FORHIROSHIMAANDNAGASAKI

— Introdu spaţii, ordonă Susan. Avem de rezolvat un puzzle.


Capitolul 123

Un tehnician pământiu la faţă se apropie de podium.
— Tunelul e pe cale să cadă!
Jabba se întoarse spre diagrama RV. Atacatorii îşi continuau voioşi asaltul şi se aflau doar la o mustaţă depărtare de cel de-al cincilea şi ultimul scut. Banca de date intrase în criză de timp.
Susan ecrană cu forţa minţii haosul din jur. Citea şi repeta mesajul lui Tankado.

PRIME DIFFERENCE BETWEEN ELEMENTS
RESPONSIBLE FOR HIROSHIMA AND NAGASAKI

(„DIFERENŢA PRIMARĂ DINTRE ELEMENTELE
RESPONSABILE PENTRU HIROSHIMA ŞI NAGASAKI”)

— Nici măcar nu e o întrebare! izbucni Brinkerhoff pe ton plângăreţ. Cum poate avea un răspuns?
— Avem nevoie de un număr, îi reaminti Jabba. Codul ucigaş este numeric.
— Tăcere, ordonă Fontaine pe ton de gheaţă, după care se întoarse spre Susan: Domnişoară Fletcher, ne-ai adus până aici. Am nevoie de cel mai bun răspuns din partea dumitale.
Susan trase aer adânc în piept.
— Câmpul de intrare al codului ucigaş acceptă doar numere. Bănuiala mea este că textul e un fel de indiciu asupra numărului corect. Se menţionează Hiroshima şi Nagasaki — cele două oraşe lovite de bombele atomice. Poate că acest cod ucigaş are legătură cu numărul de victime, cu pagubele estimate în dolari... Se opri o clipă şi reciti indiciul: Cuvântul „diferenţă” pare important. Diferenţa primară dintre Hiroshima şi Nagasaki. Tankado era probabil de părere că între cele două evenimente a existat o deosebire.
Expresia de pe chipul lui Fontaine rămase neschimbată. Cu toate astea, se vedea că speranţa i se diminua rapid. Se părea că împrejurările politice din vremea celor mai devastatoare atacuri cu bombe din istorie trebuiau analizate, comparate şi traduse într-un fel de număr magic... şi toate astea în mai puţin de cinci minute.


Capitolul 124

— Ultimul scut sub atac!
Pe diagramă, intruşii avansaseră în zona filtrului PEM. Linii negre şi extrem de agile învăluiau ultimul scut protector şi îşi începeau asaltul final către miez.
Hackeri pofticioşi apăreau acum din întreaga lume. Numărul se dubla aproape la fiecare minut. Nu peste mult timp, oricine cu un computer şi un telefon — spioni străini, radicali, terorişti — avea să poată ăccesa cele mai secrete informaţii ale guvernului Statelor Unite.
În vreme ce tehnicienii se străduiau în zadar să taie alimentarea, mulţimea de pe podium studia mesajul. Chiar şi David şi cei doi agenţi încercau să spargă codul, din dubă lor din Spania.

PRIME DIFFERENCE BETWEEN ELEMENTS
RESPONSIBLE FOR HIROSHIMA AND NAGASAKI

Soshi gândi cu voce tare:
— Elementele responsabile pentru Hiroshima şi Nagasaki... Pearl Harbor? Refuzul lui Hirohito de a...?
— Ne trebuie un număr, repetă Jabba, nu teorii politice. Vorbim despre matematică — nu despre istorie!
Soshi tăcu.
— Ce ziceţi de efecte? propuse Brinkerhoff. Număr de victime? Pagube în dolari?
— Căutăm o cifră exactă, îi reaminti Susan. Estimările legate de pagube diferă. Se uită fix la mesaj. Elementele responsabile...
La trei mii de kilometri depărtare, David făcu ochii mari.
— Elemente! izbucni el. Vorbim despre matematică, nu despre istorie!
Toate capetele se întoarseră spre ecran.
— Tankado face jocuri de cuvinte! continuă Becker. Cuvântul „elemente” are mai multe înţelesuri!
— La obiect, domnule Becker, ceru Fontaine.
— Vorbeşte despre elemente chimice — nu socio-politice!
Afirmaţia lui Becker fu întâmpinată de priviri goale.
— Elemente! insistă el. Tabelul periodic! Elemente chimice! N-a văzut nimeni dintre dumneavoastră filmul Fat Man and Little Boy — despre Proiectul Manhattan? Cele două bombe atomice erau diferite. Au folosit genuri diferite de încărcătură nucleară — elemente diferite!
Soshi bătu din palme:
— Da! Are dreptate! Am citit şi eu! Cele două bombe au folosit încărcături diferite! Una a folosit uraniu, cealaltă plutoniu! Două elemente diferite!
Camera se umplu de şuşoteli.
— Uraniu şi plutoniu! exclamă Jabba, cuprins brusc de speranţă. Indiciul cere diferenţa dintre cele două elemente! Se întoarse către armata lui de subordonaţi. Diferenţa dintre uraniu şi plutoniu! Cine ştie care e?
Toţi se holbară la el cu priviri tâmpe.
— Haideţi! îi îndemnă Jabba. Nu v-aţi dus, măi copii, la colegiu? Cineva! Oricine! Am nevoie de diferenţa dintre plutoniu şi uraniu!
Nici un răspuns.
Susan se întoarse spre Soshi:
— Am nevoie de acces la Internet. Există vreun browser aici?
Soshi dădu din cap:
— Netscape e cel mai bun.
Susan o prinse de mână:
— Hai cu mine. Mergem să navigam.


Capitolul 125

— Cât timp avem? se interesă Jabba de pe podium.
Nu primi nici un răspuns de la tehnicienii din spate. Aceştia păreau vrăjiţi de diagrama RV. Ultimul scut se subţia periculos de mult.
Lângă ei, Susan şi Soshi studiau rezultatele căutării.
— Outlaw Labs? întrebă Susan. Cine sunt?
Soshi dădu din umeri.
— Vreţi să îl deschid?
— Te cred, zise Susan. Are şase sute patruzeci şi şapte de referinţe de text la uraniu, plutoniu şi bombe atomice. Pare a fi cea mai bună alegere.
Soshi activă legătura. Imediat, pe ecran apăru o notă de avertisment:

„Informaţiile din acest fişier sunt strict pentru uz academic.
Toţi cei care încearcă să construiască oricare din dispozitivele
descrise îşi asumă riscul de iradiere şi/sau explozie.”

— Explozie? zise Soshi. Iisuse!
— Caută, îi comandă Fontaine peste umăr. Să vedem ce găsim. Femeia deschise documentul. Trecu peste o reţetă de fabricare a nitratului de uree, un explozibil de zece ori mai puternic decât dinamita. Informaţiile erau scrise ca şi cum ar fi fost nişte reţete de prăjituri de casă.
— Plutoniu şi uraniu, repetă Jabba. Să ne concentrăm.
— Du-te înapoi, ceru Susan. Documentul e prea mare. Găseşte cuprinsul.
Soshi se întoarse, până când găsi ce căuta.
„I. Mecanismul unei bombe atomice
A) Altimetru
B) Detonator de presiune a aerului
C) Capete detonante
D) Încărcături explozive
E) Deflector de neutroni
F) Uraniu & Plutoniu
G) Ecran de plumb
H) Fitile
II. Fisiune nucleară / fuziune nucleară
A) Fisiune (Bomba A) & Fuziune (Bomba H)
B) U-235, U-238 şi Plutoniu
III. Istoria armelor atomice
A) Dezvoltare (Proiectul Manhattan)
B) Detonare
1) Hiroshima
2) Nagasaki
3) Produse secundare ale detonărilor atomice
4) Zone de explozie”

— Secţiunea doi! strigă Susan. Uraniu şi plutoniu! Dă-i drumul! Toată lumea aşteptă ca Soshi să găsească secţiunea bună.
— Asta e, zise ea. Staţi aşa. Cercetă repede datele. Sunt multe informaţii aici. Un grafic întreg. Cum ştim ce diferenţă căutăm? Unul e existent în natură, celălalt e fabricat de om. Plutoniul a fost descoperit de...
— Un număr, reaminti Jabba. Avem nevoie de un număr.
Susan reciti mesajul lui Tankado: „Diferenţa primară dintre elementele... diferenţa dintre... avem nevoie de un număr...”
— Staţi! izbucni ea. Cuvântul diferenţă are înţelesuri multiple. Noi avem nevoie de un număr — deci vorbim despre matematică. E un alt joc de cuvinte al lui Tankado — „diferenţă” înseamnă scădere.
— Da! o susţinu Becker de pe ecran. Poate că elementele au numere diferite de protoni sau ceva asemănător? Dacă scazi...
— Are dreptate! rosti Jabba, întorcându-se spre Soshi. Pe graficul ăla sunt ceva numere? Numărători de protoni? Timpi de înjumătăţire? Ceva ce se poate scădea?
— Trei minute! strigă un tehnician.
— Ce ziceţi de masa supercritică? se aventură Soshi. Aici spune că masa supercritică pentru plutoniu este de 17,5 de kilograme.
— Da! izbucni Jabba. Verifică uraniul! Care e masa supercritică pentru uraniu?
Soshi cercetă.
— Îmm... 55 de kilograme.
— O sută zece? zise Jabba, prinzând brusc speranţe. Cât face 110 minus 35,2?
— Şaptezeci şi patru virgulă opt, replică Susan. Dar nu cred...
— La o parte din calea mea! tună Jabba, plonjând spre tastatură. Trebuie să fie codul ucigaş! Diferenţa dintre masele critice! Şaptezeci şi patru virgulă opt!
— Stai aşa, interveni Susan, privind peste umărul lui Soshi. Aici mai scrie ceva. Greutăţi atomice. Număr de neutroni. Tehnici de extragere. Uraniul se descompune în bariu şi kripton; plutoniul face altceva. Uraniul are 92 de protoni şi 146 de neutroni, dar...
— Avem nevoie de cea mai evidentă diferenţă, interveni Midge. Indiciul spune „diferenţa primară dintre elemente”.
— Iisuse Hristoase! răbufni Jabba. De unde să ştim ce a considerat Tankado ca diferenţă primară?
David îl întrerupse:
— De fapt, indiciul vorbeşte de prima diferenţă, nu de cea primară. Cuvântul o izbi pe Susan drept în moalele capului.
— Primă! exclamă ea. Primă! Se întoarse spre Jabba. Codul ucigaş e un număr prim! Gândeşte-te! Are o logică perfectă!
Jabba ştiu instinctiv că Susan are dreptate. Ensei Tankado îşi construise întreaga carieră pe baza numerelor prime. Numerele prime reprezentau cărămizile fundamentale de construire a oricărui algoritm de criptare — valori unice, care nu se divizau decât prin unu şi prin ele însele. Numerele prime erau ideale pentru scrierea de coduri, deoarece computerele nu le puteau ghici folosind metoda tipică a arborilor de numere.
Soshi interveni:
— Da! E perfect! Numerele prime sunt esenţiale în cultura japoneză! Haiku-ul foloseşte numerele prime. Trei versuri şi număr de silabe după regula cinci, şapte, cinci. Toate numere prime. Templele din Kyoto au...
— Destul! izbucni Jabba. Chiar dacă codul ucigaş este un număr prim, asta nu înseamnă nimic! Posibilităţile sunt nenumărate!
Susan ştia că grăsanul are dreptate. Deoarece şirul de numere era infinit, variantele erau şi ele nesfârşite. Între zero şi un milion, de pildă, existau nu mai puţin de 70 000 de numere prime. Totul depindea de cât de mare era numărul prim pe care Tankado hotărâse să îl folosească. Cu cât era mai mare, cu atât era mai greu de ghicit.
— Va fi uriaş, gemu Jabba. Orice număr prim va fi ales Tankado, cu siguranţă că e un monstru.
Din spatele încăperii se auzi o voce:
— Două minute!
Jabba privi înfrânt diagrama RV. Ultimul scut începea să se fărâmiţeze. Tehnicienii alergau ca bezmeticii.
Ceva îi spunea lui Susan că se găseau aproape de soluţie.
— O putem scoate la capăt! rosti ea ca o sentinţă, preluând controlul. Dintre toate diferenţele existente între uraniu şi plutoniu, pun pariu că doar una este număr prim! Ăsta este indiciul nostru final. Numărul pe care îl căutăm este prim!
Jabba privi graficul uraniu/plutoniu de pe ecran şi ridică braţele.
— Probabil că sunt o sută de diferenţe aici! N-avem cum să le scădem pe toate şi să verificăm numerele prime.
— Multe din intrări nu sunt numerice, îl încurajă Susan. Pe astea le putem ignora. Uraniul e natural, plutoniul e sintetizat. Uraniul foloseşte un detonator, plutoniul foloseşte implozia. Nu sunt numere, deci sunt irelevante!
— Dă-i drumul, ordonă Fontaine.
Zidul de protecţie de pe diagrama RV ajunsese subţire cât o coajă de ou.
Jabba îşi şterse fruntea.
— În regulă, de aici nu iese nimic. Începeţi scăderile. Eu iau primul pătrar de sus. Susan, tu ai mijlocul. Ceilalţi vă împărţiţi restul. Căutăm o diferenţă număr prim.
Peste câteva secunde, le era clar că n-au să reuşească. Numerele erau enorme, iar în multe cazuri unităţile de măsură nu se potriveau.
— E ca şi cum am scădea mere din pere, răbufni Jabba. Avem raze gamma contra pulsuri electromagnetice. Fisionabil contra nefisionabil. Unele sunt cifre. Altele sunt procente. E o nebunie!
— Trebuie să fie aici, rosti Susan cu fermitate. Trebuie să ne gândim. Există între uraniu şi plutoniu o diferenţă care ne scapă! Ceva simplu!
— Ah... oameni buni? interveni Soshi.
Crease o a doua fereastră de documente şi tocmai trecea în revistă restul informaţiilor de pe site-ul Web.
— Ce e? se repezi Fontaine. Ai găsit ceva?
— Ăa, cam aşa ceva. Soshi părea nesigură. Mai ştiţi că v-am spus că bomba de la Nagasaki a fost cu plutoniu?
— Da, răspunseră cu toţii la unison.
— Ei bine... Soshi inspiră adânc. Se pare că am făcut o greşeală.
— Ce??? se năpusti Jabba. Am căutat ce nu trebuie?
Soshi arătă spre ecran. Se adunară cu toţii în jurul lui şi citiră:

„...Părerea greşită că bomba de la Nagasaki a folosit plutoniu.
De fapt, dispozitivul a folosit uraniu, ca şi cel de la Hiroshima.”

— Dar..., începu Susan. Dacă ambele elemente au fost uraniu, de unde să găsim noi diferenţa dintre ele?
— Poate că Tankado a comis o eroare, presupuse Fontaine. Poate că n-a ştiut că bombele au fost la fel.
— Nu, oftă Susan. A devenit invalid din cauza acelor bombe. Ştia adevărul cu precizie de milimetru.


Capitolul 126

— Un minut!
Jabba aruncă o privire spre diagrama RV.
— Scutul PEM se duce rapid. Ultima linie de apărare. Iar la uşă aşteaptă un întreg popor.
— Concentraţi-vă! ordonă Fontaine.
Soshi începu să citească cu voce tare de pe pagina Web:
— ...Bomba de la Nagasaki n-a folosit plutoniu, ci un izotop, uraniu 238, fabricat artificial şi saturat în neutroni.
— La naiba! înjură Brinkerhoff. Ambele bombe au folosit uraniu. Elementele responsabile pentru Hiroshima şi Nagasaki au fost în ambele cazuri de uraniu. Nu există nici o diferenţă!
— Suntem terminaţi, gemu Midge.
— Staţi, interveni Susan. Citeşte din nou ultima parte!
Soshi repetă textul:
—... Izotop, uraniu 238, fabricat artificial şi saturat în neutroni.
— 238? exclamă Susan. Dar nu tocmai văzusem ceva care spunea că bomba de la Hiroshima a folosit un alt izotop al uraniului?
Cei din sală se uitară unul la altul cu priviri nedumerite. Soshi derulă textul înapoi şi găsi fragmentul cu pricina.
— Da! Aici spune că bomba de la Hiroshima a folosit un izotop diferit al uraniului!
Midge căscă gura, uluită.
— Ambele sunt uraniu — dar de tipuri diferite!
— Ambele uraniu? interveni Jabba, privindu-şi computerul. Mere şi mere! Perfect!
— Cum pot fi doi izotopi diferiţi? ceru Fontaine să afle. Trebuie să fie ceva simplu.
Soshi cercetă documentul de pe pagina Web.
— Staţi aşa... parcă... bine...
— Patruzeci şi cinci de secunde! strigă o voce.
Susan privi diagrama. Ultimul scut devenise aproape invizibil.
— Am găsit! exclamă Soshi.
— Citeşte! îi porunci Jabba, năduşit tot. Care e diferenţa? Trebuie să fie o diferenţă între cele două!
— Da! Soshi arătă spre monitorul ei. Priviţi!
Citiră cu toţii următorul text:

„... Cele două bombe au avut încărcaturi diferite... cu caracteristici chimice identice. Nici un proces obişnuit de extracţie chimica nu poate separa cei doi izotopi. Cu excepţia unor diferenţe minuscule în greutate, ei sunt perfect identici.

— Greutatea atomică! zise Jabba. Asta e! Singura diferenţă constă în greutăţile lor! Asta e cheia! Daţi-mi greutăţile lor! Le scădem una din cealaltă!
— Staţi aşa, interveni Soshi, continuând să scaneze textul. Aproape am ajuns! Da!
Toată lumea privi textul:

„... Diferenţe foarte mici în greutate...
... difuzia gazoasă le separă...
... 10,032498X10’ 134 comparat cu 19,39484X10’ 23.**”

— Iată-le! ţipă Jabba. Asta e! Astea sunt greutăţile!
— Treizeci de secunde!
— Dă-i drumul, şopti Fontaine. Scade-le. Repede.
Jabba puse mâna pe calculator şi începu să introducă numerele.
— Ce înseamnă asteriscurile? se interesă Susan. După cifre se văd două asteriscuri!
Jabba n-o luă în seamă. Apăsa deja cu furie tastele calculatorului.
— Atenţie! avertiză Soshi. Avem nevoie de o cifră exactă!
— Asteriscurile, insistă Susan. E o notă de subsol acolo.
Soshi se duse repede la capătul paragrafului.
Susan citi nota marcată cu asterisc. Se albi la faţă.
— Oh... Doamne!
Jabba se uită la ea.
— Cee?
Se aplecară cu toţii să vadă şi scoaseră la unison un oftat. În dreptul minusculei note se putea citi:

„**Marjă de eroare — 12%. Cifrele publicate diferă de la laborator la laborator.”


Capitolul 127

Peste grupul de pe podium se lăsă tăcerea. Erau parcă martorii unei eclipse sau ai unei erupţii vulcanice, adică ai unui lanţ incredibil de evenimente asupra cărora nu aveau nici un control. Timpul păru brusc să stea în loc.
— Pierdem scutul! strigă un tehnician. Conexiuni! Peste tot!
Pe ecranul din stânga se vedeau David şi agenţii Coliander şi Smith cum privesc gol în camera video. Pe diagrama RV, ultimul scut era cât un fir de păr. În jurul lui se vedea o masă neagră, mii de linii care aşteptau să se conecteze la baza de date. La dreapta se vedea imaginea lui Tankado. Ultimele lui clipe de viaţă se derulau neîncetat, într-o buclă fără sfârşit. Imaginea disperării — degetele întinse în afară, inelul sclipind în lumina soarelui.
Susan urmări acele imagini. Se uită cu atenţie la ochii lui Tankado — păreau plini de regrete. „N-a vrut niciodată să se ajungă atât de departe”, îşi zise ea. „A vrut să ne salveze.” Cu toate astea, Tankado continua să îşi ţină degetele în afară, împingând inelul în faţa oamenilor din jur. Îşi întindea pur şi simplu degetele în ochii lor.
În Sevilla, mintea lui Becker lucra cu febrilitate.
— Care ziceau că sunt izotopii ăia? U238 şi U...? murmură el pentru sine.
Oftă din rărunchi — nu mai conta. Era doar profesor de lingvistică, nu fizician.
— Liniile se pregătesc să intre!
— Iisuse! tună Jabba, plin de frustrare. Cum dracu’ diferă cei doi izotopi? Nimeni nu ştie prin ce naiba sunt diferiţi?! Nu primi nici un răspuns. Mulţimea de tehnicieni privea neajutorată diagrama RV. Jabba se întoarse spre monitor şi ridică braţele. Unde mama dracului e un fizician când ai nevoie de el!

Susan se uită la imaginile video de pe peretele de ecrane şi îşi dădu seama că totul se sfârşise. Îl privi pe Tankado cum moare în mod repetat. Omul încerca să vorbească, înecându-se în cuvinte, ţinând în faţă mâna deformată... Încercând să comunice ceva. „Încerca să salveze banca de date”, îşi spuse Susan. „Dar noi nu vom şti niciodată cum.”
— Avem musafiri la uşă!
Jabba se holbă la ecran.
— Începe!
Sudoarea îi şiroia pe chip.
Pe ecranul central se vedea cum ultimul scut era pe cale de dispariţie. Masa neagră de linii care îl înconjurau era opacă şi pulsa. Midge îşi întoarse privirea. Fontaine stătea înţepenit, privind ţintă înainte. Brinkerhoff arăta ca şi cum abia se abţinea să nu vomite.
— Zece secunde!
Susan continua să se uite la imaginea lui Tankado. Disperarea. Regretele. Mâna lui întinsă, cu inelul sclipind, degetele deformate împinse în ochii străinilor din jur. „Le spune ceva. Oare ce?”
Pe ecranul de deasupra, David părea cufundat în gânduri.
— Diferenţa, murmură el. Diferenţa dintre U238 şi U235. Trebuie să fie ceva simplu.
Un tehnician începu numărătoarea inversă:
— Cinci! Patru! Trei!
Cuvântul magic ajunse până în Spania într-o fracţiune de secundă. „Trei... trei.”
Ca şi cum David Becker ar fi fost lovit iarăşi cu o armă paralizantă. Universul din jurul lui se opri brusc. „Trei... trei... trei. 238 minus 235! Diferenţa este trei!” Cu mişcări lente, se întinse după microfon...
În aceeaşi fracţiune de secundă, Susan se uita fix la mâna întinsă a lui Tankado. Brusc, Susan văzu dincolo de inel... dincolo de aurul inscripţionat... degetele lui. Trei degete. Nu fusese nici o clipă vorba despre inel. Mesajul era transmis de carne. Tankado nu le spunea ceva, le arăta ceva. Le dezvăluia secretul, le dezvăluia codul ucigaş — implora pe cineva să înţeleagă... se ruga ca secretul lui să ajungă la NSA la timp.
— Trei, şopti Susan, paralizată.
— Trei!!! urlă David din Spania.
În acel haos, nimeni nu păru însă să audă.
— Am căzut! urlă un tehnician.
Diagrama RV începu să licăre sălbatic, în vreme ce miezul se preda unui adevărat carnagiu. Deasupra capului izbucniră sirenele de alarmă.
— Export de date!
— Conexiuni de mare viteza pe tot frontul!
Susan ţâşni ca într-un vis. Se năpusti asupra tastaturii lui Jabba. Întorcându-se, se uită la logodnicul ei, David Becker. Vocea lui explodă din nou pe deasupra tuturor:
— Trei! Diferenţa dintre 238 şi 235 este trei!
Toţi cei din încăpere îşi ridicară privirile.
— Trei! urlă Susan peste zgomotul asurzitor făcut de sirene şi strigăte.
Arătă spre ecran. Toţi ochii o urmară, spre imaginea mâinii lui Tankado, întinsă în faţă, cu cele trei degete semnalizând disperate în soarele din Sevilla.
Jabba încremeni:
— Oh, Dumnezeule!
Îşi dădu brusc seama că geniul invalid le arătase răspunsul în tot acest timp.
— Trei este prim! izbucni Soshi. Trei este un număr prim!
Fontaine părea ameţit.
— Să fie atât de simplu?
— Export de date! strigă un tehnician. Cu repeziciune!
Toată lumea de pe podium se năpusti în aceeaşi clipă asupra terminalului — o masă de mâini întinse. Din mijlocul acelei mulţimi însă, ca un atlet rupând panglica de pe linia de sosire, Susan reuşi să atingă prima ţinta. Tastă cifra 3. Toţi se întoarseră spre peretele de ecrane. Deasupra haosului, se putea citi:

„INTRODUCEŢI CHEIA DE ACCES? 3”

— Da! ordonă Fontaine. Fă-o acum!
Susan îşi ţinu răsuflarea şi apăsă tasta ENTER. Computerul scoase un sunet scurt.
Nimeni nu se clinti din locul lui.
După alte trei secunde agonizante, încă nu se întâmplase nimic.
Sirenele continuau să urle. Cinci secunde. Şase secunde.
— Export de date!
— Nici o schimbare!
Brusc, Midge începu să arate frenetic spre ecranul de deasupra.
— Priviţi!
Pe ecran se materializase un mesaj:

„COD UCIGAŞ CONFIRMAT”

— Încărcaţi scuturile! porunci Jabba.
Dar Soshi i-o luase cu un pas înainte. Trimisese deja comanda.
— Export de date întrerupt! strigă un tehnician.
— Conexiunile retezate!
Pe diagrama RV începu să reapară primul scut. Liniile negre care atacau miezul fuseseră brusc tăiate.
— Reinstalăm! urlă Jabba. Blestemăţia asta se reinstalează!
Urmă un moment de neîncredere, ca şi cum în orice clipă ceva rău putea să se întâmple. Se ivi însă al doilea scut... apoi al treilea. Câteva secunde mai târziu, apărură toate scuturile. Banca de date redevenise sigură.
În încăpere, erupse un vulcan. Pandemoniu. Tehnicienii se îmbrăţişară şi aruncară hârtiile în sus, de bucurie. Sirenele se calmară. Brinkerhoff o înşfăcă pe Midge şi o ţinu strâns lipită de pieptul lui. Soshi izbucni în plâns.
— Jabba, rosti Fontaine cu voce tare. Câte date au furat?
— Foarte puţine, răspunse el, studiindu-şi monitorul. Foarte puţine. Şi nici acelea complete.
Fontaine dădu încet din cap. În colţul gurii începea să-i înflorească un zâmbet timid. Privi în jurul lui după Susan Fletcher, dar aceasta gonea deja către partea anterioară a încăperii. Pe peretele din faţa ei, chipul lui David Becker umplea ecranul.
— David?
— Hei, grozavo, zise el, zâmbind.
— Vino acasă, rosti ea. Vino acasă, chiar acum.
— Ne vedem la Stone Manor? întrebă el.
Ea încuviinţă, cu chipul plin de lacrimi.
— S-a făcut.
— Agent Smith? interveni Fontaine.
Smith apăru pe ecran, în spatele lui Becker.
— Da, domnule?
— Se pare că domnul Becker are o întâlnire. Te poţi ocupa dumneata să ajungă imediat acasă?
Smith dădu din cap.
— Avionul nostru e în Malaga. Îl bătu prieteneşte pe Becker pe spate. Te-ai scos de o trataţie, profesore. Ai zburat vreodată cu un Learjet 60?
Becker chicoti.
— De ieri încoace, nu!


Capitolul 128

Când Susan se trezi, soarele strălucea pe cer. Razele blânde se strecurau prin draperii şi cădeau, filtrate, de-a latul patului. Se întinse spre David. „Oare visez?” Corpul îi rămase nemişcat, consumat, încă amorţit după noaptea dinainte.
— David? gemu ea.
Nu primi nici un răspuns. Deschise ochii. Pielea încă îi vibra. Salteaua de pe cealaltă parte a patului era rece. David dispăruse.
„Visez”, decise Susan în gând. Se ridică în capul oaselor. Camera avea o înfăţişare victoriană, împodobită toată cu dantelării şi antichităţi — cel mai bun apartament din Stone Manor. Gentuţa ei de noapte se găsea pe mijlocul podelei din lemn de esenţă tare... iar lenjeria spânzura pe un fotoliu Queen Anne, chiar lângă pat.
Oare chiar reuşise David să ajungă? Avea nişte amintiri — corpul lui lipit de al ei, faptul că o trezise cu sărutări moi. Oare visase totul? Se întoarse spre noptiera de lângă pat. Văzu o sticlă goală de şampanie, două pahare... şi un bilet.
Frecându-se la ochi ca să alunge somnul, Susan îşi trase învelitoarea în jurul corpului gol şi citi mesajul:

„Draga mea Susan,
Te iubesc.
Fără ceară, David.”

Susan zâmbi cu toată gura şi îşi lipi biletul de piept. Era bine, David fusese acolo. „Fără ceară”... era singurul pe care nu-l descifrase încă.
Ceva se mişcă în colţ, şi Susan ridică privirea. De pe o canapea de pluş, scăldându-se în lumina soarelui, îmbrăcat cu un halat gros de baie, David Becker o privea în tăcere. Susan îşi întinse braţele, ademenindu-l să vină la ea.
— Fără ceară? gânguri ea, luându-l în braţe.
— Fără ceară, rosti el, zâmbind.
Susan îl sărută cu pasiune.
— Spune-mi ce înseamnă.
— Nici o şansă. David râse. Un cuplu are nevoie de secrete — ca lucrurile să rămână interesante.
Susan zâmbi feciorelnic.
— Încă un lucru interesant ca noaptea trecută şi n-o să mai pot merge niciodată.
David o luă în braţe. Se simţea uşor ca păsărea cerului. Cu o zi în urmă, aproape că murise, şi totuşi era acolo, mai viu ca niciodată.
Susan îşi puse capul pe pieptul lui, ascultându-i bătăile inimii. Nu-i venea să creadă că fusese convinsă de moartea lui.
— David, oftă ea, privind biletul de pe noptieră. Spune-mi ce înseamnă „fără ceară”. Ştii că urăsc codurile pe care nu le pot sparge.
El tăcu.
— Spune-mi, se bosumflă Susan. Sau n-o să mă mai ai niciodată.
— Mincinoaso!
Susan îl lovi cu o pernă.
— Spune-mi! Acum!
Însă David ştia că n-avea să-i spună niciodată. Secretul din spatele cuvintelor „fără ceară” era prea dulce. Originile expresiei se pierdeau în vremuri de mult trecute. În epoca Renaşterii, sculptorii spanioli care făceau greşeli când sculptau marmură scumpă îşi peticeau adesea greşelile cu cera — „ceară”. O statuie care nu avea greşeli şi deci nu cerea peticire era denumită o „sculptură sin cera” sau o „sculptură fără ceară”. Mai târziu, expresia a ajuns să însemne tot ce era adevărat sau onest. Cuvântul „sincer” evoluase din spaniolul sin cera — „fără ceară”. Ca atare, codul secret al lui David nu însemna cine ştie ce mare mister — pur şi simplu el îşi semna bileţelele cu cuvintele: „Cu sinceritate”. Cumva bănuia că Susan nu s-ar fi amuzat de asemenea încheieri.
— O să fii încântată să afli, zise David, încercând să schimbe subiectul, că în timpul zborului spre casă l-am sunat pe rectorul universităţii.
Susan îl privi plină de speranţă:
— Spune-mi că ţi-ai dat demisia din postul de titular de catedră.
David dădu din cap:
— Mă întorc la clasă din semestrul următor.
Ea oftă uşurată:
— Acolo unde ţi-era locul de la bun început.
David schiţă un zâmbet:
— Da, cred că Spania mi-a reamintit ceea ce e cu adevărat important.
— Adică treci înapoi la furat inimile admiratoarelor? Susan îl sărută pe obraz. Ei bine, cel puţin vei avea timp să mă ajuţi la revizuirea manuscrisului meu.
— Manuscrisul?
— Da. Am hotărât să public o carte.
— Să publici o carte? se miră David. O carte despre ce?
— Despre unele idei de-ale mele legate de protocoale cu filtre variate şi reziduuri rectangulare.
David gemu:
— Pare un adevărat best-seller.
Susan râse:
— Ai fi surprins să afli câţi oameni ar fi interesaţi.
David pescui ceva din buzunarul halatului.
— Închide ochii. Am ceva pentru tine.
Susan se conformă:
— Dă-mi voie să ghicesc — un inel masiv de aur cu inscripţii în latină?
— Nu, chicoti David. L-am rugat pe Fontaine să înapoieze inelul celor care se ocupă de averea lui Ensei Tankado.
Îi luă mâna şi îi strecură ceva pe deget.
— Mincinosule, râse Susan, deschizând ochii. Ştiam eu...
Dar se opri scurt. Pe degetul ei nu se afla inelul lui Tankado. Era un inel din platină, în mijlocul căruia trona maiestuos un diamant sclipitor.
David o privi drept în ochi:
— Te măriţi cu mine?
Susan simţi un nod în gât. Se uită la el, apoi la inel. Privirea i se adumbri brusc:
— Oh, David... nu ştiu ce să spun.
— Spune da.
Ea se întoarse şi nu scoase o vorbă.
David aştepta.
— Te iubesc, Susan Fletcher. Mărită-te cu mine.
Susan îşi înălţă capul. Ochii îi erau plini de lacrimi.
— Îmi pare rău, David, şopti ea. Nu... nu pot.
David se uită şocat la ea. Îi privi cu atenţie ochii, în căutarea licărului jucăuş pe care îl aştepta de la ea. Nu se vedea nimic.
— S-Susan, îngăimă el. N-nu înţeleg.
— Nu pot, repetă ea. Nu mă pot mărita cu tine.
Se întoarse. Umerii începură să îi tremure. Îşi acoperi faţa cu palmele.
David era uluit.
— Dar, Susan... credeam...
Îi apucă umerii tremurânzi şi îi întoarse corpul spre el. Abia atunci înţelese. Susan Fletcher nu plângea deloc; râdea în hohote.
— Nu mă mărit cu tine! izbucni ea râzând şi atacându-l din nou cu perna. Nu până ce nu îmi vei explica „fără ceară”! Mă înnebuneşti!


EPILOG

Se spune că, o dată cu moartea, toate lucrurile devin clare. Tokugen Numataka ştia acum că era adevărat. Stând aplecat peste coşciugul depus în biroul vamal din Osaka, simţea un soi de limpezime amară, cum nu mai simţise în întreaga lui viaţă. Religia lui vorbea despre cercuri, despre interconexiunile vieţii, dar Numataka nu avusese niciodată timp de religie.
Vameşii îi dăduseră un plic cu acte de adopţie şi certificate de naştere.
— Sunteţi singura rudă în viaţă a acestui băiat, îi spuseseră ei. Ne-a fost extrem de greu să vă găsim.
Gândul lui Numataka se întoarse cu treizeci şi doi de ani în urmă, în acea noapte îmbibată de ploaie, la spitalul în care îşi abandonase copilul diform şi soţia muribundă. O făcuse în numele menboku — al onoarei — acum doar un cuvânt fără rost.
Alături de hârtii se găsea un inel de aur. Era gravat cu cuvinte pe care Numataka nu le înţelegea. Oricum, nu mai conta; cuvintele nu mai aveau nici un înţeles pentru el. Îşi abandonase unicul fiu. Iar acum, soarta crudă îi reunise.

SFÂRŞIT