La raul Piedra am şezut şi am plans - Paolo Coelho

O, Marie cea zămislită fără de prihană, roagă‑te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine. Amin

Dar înţelepciunea a fost găsita dreaptă de către toţi fiii ei.

Luca, 7: 35

Pentru I.C. şi S.B., a căror comuniune iubitoare m‑a

făcut să văd chipul feminin al lui Dumnezeu;

Monica Antunes, tovarăşa mea din primul ceas,

care cu dragostea şi entuziasmul ei,

incendiază lumea întreagă;

Paulo Rocca, pentru bucuria bătăliilor

pe care le‑am dat împreună şi pentru

demnitatea luptelor

pe care le‑am purtat între noi;

Matthew Lore, pentru că nu a uitat

un citat înţelept din I Ching:

„Perseverenţa e favorabilă."

NOTA AUTORULUI

Pe cînd vizita o insulă, un misionar spaniol se întîlni cu trei preoţi azteci.

— Cum vă rugaţi? – întrebă părintele.

— Avem o singură rugăciune – răspunse unul dintre azteci –. Zicem: „Doamne, Tu eşti trei, noi sîntem trei. Miluieşte‑ne pe noi."

— Frumoasă rugăciune – zise misionarul –. Dar ea nu este chiar ruga pe care o ascultă Dum­nezeu. Am să vă învăţ una mult mai bună.

Părintele îi învăţă o rugăciune catolică şi‑şi văzu mai departe de drumul său de evangheli­zare. După ani, aflat pe corabia care se întorcea în Spania, îi fu dat să treacă din nou prin insula aceea. De pe punte, îi zări pe cei trei preoţi pe mal şi le făcu semn cu mîna.

În aceeaşi clipă, cei trei începură să meargă pe apă către el.

— Părinte! Părinte! – strigă unul din ei, apropiindu‑se de corabie –. Mai învaţă‑ne o dată ru­găciunea pe care o ascultă Dumnezeu, fiindcă nu ne‑o mai putem aduce aminte!

— Nu contează – zise misionarul, văzînd mi­nunea. Şi‑i ceru iertare lui Dumnezeu pentru că nu reuşise să priceapă mai devreme că El vorbea toate limbile.

Istoria asta ilustrează foarte bine ceea ce încerc să povestesc în La rîul Piedra am şezut şi‑am plîns.

Rareori ne dăm seama că sîntem împresuraţi de Extraordinar. Miracolele se întîmplă în jurul nos­tru, semnele lui Dumnezeu ne arată drumul, în­gerii insistă să fie auziţi, dar noi, fiindcă sîntem învăţaţi că există formule şi reguli pentru a ajunge pînă la Dumnezeu, nu luăm seama la nimic din toate acestea. Nu pricepem că El se află oriunde îl lăsăm să intre.

Practicile religioase tradiţionale sînt impor­tante: ele ne fac să împărtăşim cu ceilalţi expe­rienţa comunitară de proslăvire şi rugăciune. Dar să nu uităm niciodată că experienţa spirituală e în primul rînd o experienţă practică a Iubirii. Şi în Iubire nu există reguli. Putem încerca să ne ţi­nem de manuale, să ne controlăm inima, să avem o strategie de comportament – dar toate acestea sînt fleacuri. Inima este cea care hotărăşte şi doar ce hotărăşte ea este important.

Noi toţi am avut parte de o asemenea experien­ţă în viaţă. Noi toţi, la un moment dat, ne‑am spus printre lacrimi: „Sufăr din cauza unei iubiri care nu merită." Suferim deoarece ne imaginăm că dăm mai mult decît primim. Suferim deoarece dragostea noastră nu este recunoscută. Suferim pentru că nu ne putem impune propriile noastre reguli.

Suferim fără rost: pentru că în dragoste se află sămînţa creşterii noastre. Cu cît iubim mai mult, cu atît sîntem mai aproape de experienţa spiri­tuală. Adevăraţii iluminaţi, cu sufletele lor in­cendiate de Iubire, învingeau toate prejudecăţile vremii. Cîntau, rîdeau, se rugau cu voce tare, dansau, participau la ceea ce Sfîntul Pavel numea „nebunia sfîntă". Erau veseli – pentru că cine iu­beşte învinge lumea, nu‑i e teamă că pierde ceva. Adevărata iubire este un act de total abandon.

La nul Piedra am şezut şi‑am plîns e o carte de­spre însemnătatea acestui abandon. Pilar şi tova­răşul ei sînt personaje fictive, dar ei simbolizează numeroasele conflicte ce ne însoţesc în căutarea noastră a unui Dincolo. Mai devreme sau mai tîr‑ziu, trebuie să ne învingem temerile, de vreme ce drumul spiritual se parcurge prin experienţa zil­nică a iubirii.

Călugărul Thomas Merton spunea: „Viaţa spi­rituală se reduce la dragoste. Nu iubeşti pentru că vrei să faci binele sau să ajuţi şi să aperi pe ci­neva. Dacă acţionăm aşa, îl vedem pe aproapele ca pe un simplu obiect, iar pe noi ne vedem ca pe nişte persoane generoase şi înţelepte. Asta nu are nimic de a face cu iubirea. A iubi înseamnă a fi în comuniune cu celălalt şi a descoperi în el scînteia lui Dumnezeu."

Fie ca plînsul lui Pilar la rîul Piedra să ne că­lăuzească pe drumul acestei comuniuni.

Paulo Coelho

LA RÎUL PIEDRA

... am şezut şi‑am plîns. Legenda povesteşte că tot ce cade în apele acestui rîu – frunzele, insectele, penele păsărilor – se preschimbă în pietrele din albia lui. Ah, ce n‑aş da să‑mi pot smulge inima din piept şi să dau cu ea de‑a azvîrlita pe firul apei, şi atunci nu m‑ar mai încerca nici durere, nici dor, nici amintiri.

La rîul Piedra am şezut şi‑am plîns. Gerul iernii mă face să‑mi simt lacrimile pe obraji, şi ele cad, amestecîndu‑se cu apele îngheţate ce curg prin faţa mea. Undeva rîul acesta se împreună cu altul, apoi cu altul, pînă cînd – departe de ochii şi de inima mea – toate apele astea dispar în mare.

Fie ca lacrimile să‑mi curgă atît de mult, încît iubitul meu să nu ştie niciodată că într‑o zi am plîns de dorul lui. Fie ca lacrimile să‑mi curgă atît de mult, încît să pot da uitării rîul Piedra, mînăstirea, biserica din Pirinei, ceaţa, potecile pe care le‑am bătut împreună.

Voi uita drumurile, munţii şi cîmpiile din vise­le mele – visele care‑mi aparţineau şi pe care to­tuşi nu le cunoşteam.

Îmi amintesc de clipa mea magică, de clipa aceea cînd un „da" sau un „nu" ne poate schimba viaţa. S‑ar părea că a trecut atît de mult timp de atunci şi totuşi e doar o săptămînă de cînd l‑am întîlnit din nou pe iubitul meu şi l‑am pier­dut.

Povestea asta am scris‑o la malul rîului Piedra. Îmi simţeam mîinile îngheţate, picioarele înţe­penite din pricina poziţiei în care stăteam şi clipă de clipă aş fi vrut să mă opresc.

— Caută să trăieşti. Amintirile sînt pentru cei mai bătrîni – spunea el.

Iubirea ne face poate să îmbătrînim înainte de vreme şi ne reîntinereşte cînd tinereţea s‑a dus. Cum să nu‑ţi aminteşti însă momentele acelea? Tocmai de‑aceea scriam, ca să‑mi prefac tristeţea în nostalgie, singurătatea în amintiri. Pentru ca atunci cînd îmi voi fi terminat de povestit mie însămi povestea asta, să mi‑o pot azvîrli în Piedra – aşa mi‑a spus femeia care mă găzdu‑ise. Numai atunci – cum spusese o sfîntă – ar putea stinge apele ceea ce a scris focul.

Toate poveştile de dragoste sînt la fel.

Ne petrecusem copilăria şi adolescenţa împre­ună. Apoi, el a plecat, aşa cum pleacă toţi băieţii din oraşele mici. A spus că avea să cunoască lu­mea, că visele lui se înfiripau dincolo de cîmpiile din Soria.

Cîţiva ani n‑am mai avut veşti de la el. Din cînd în cînd primeam cîte o scrisoare, dar nimic mai mult – pentru că el nu s‑a mai întors niciodată în pădurile şi pe străzile copilăriei noastre.

Cînd mi‑am isprăvit studiile, m‑am mutat la Zaragoza – şi am descoperit că el avusese drep­tate. Soria era un oraş mic şi singurul ei poet fai­mos spusese că drumul e făcut ca să umbli pe el. M‑am înscris la o facultate şi mi‑am găsit un iu­bit. Am început să învăţ ca să obţin o bursă, care nu mai venea. Am muncit ca vînzătoare, mi‑am plătit studiile, am fost respinsă la concursul pu­blic, m‑am despărţit de prietenul meu.

Între timp, scrisorile de la el începuseră să‑mi vină mai des – şi mă simţeam invidioasă pe timbrele din atîtea ţări străine. El era prietenul mai în vîrstă, care ştia tot, străbătea lumea, prin­dea aripi – pe cînd eu mă străduiam să prind rădăcini.

De la o vreme, scrisorile lui începuseră să vor­bească despre Dumnezeu şi‑mi veneau dintr‑un acelaşi loc din Franţa. Într‑una din ele, îşi mărtu­risea dorinţa de a intra într‑un seminar şi de a‑şi închina viaţa rugăciunii. I‑am scris şi eu şi l‑am rugat să mai aştepte un pic, să‑şi trăiască niţel mai mult libertatea înainte de a se angaja în ceva atît de serios.

Cînd mi‑am recitit scrisoarea, m‑am decis să o rup: ce drept aveam eu să vorbesc despre liber­tate sau angajare? El ştia ce înseamnă lucrurile astea, nu eu.

Într‑o bună zi am aflat că ţinea conferinţe. Am rămas surprinsă, fiindcă era prea tînăr ca să poa­tă da lecţii altora. Dar acum două săptămîni mi‑a trimis o carte poştală în care‑mi spunea că avea să vorbească pentru un mic grup de la Madrid şi mă ruga să particip şi eu.

Am călătorit patru ore, de la Zaragoza la Ma­drid, deoarece voiam să‑l revăd. Voiam să‑l aud. Voiam să stau cu el într‑un bar, să ne amintim de vremurile cînd ne ţineam împreună de şotii şi credeam că lumea e prea mare ca să poată fi stră­bătută.

Sîmbătă, 4 decembrie 1993

Conferinţa se ţinea într‑un loc mai oficial decît îmi închipuisem şi era mai multă lume decît mă aşteptam. N‑am înţeles cum de era posibil aşa ceva.

„Se vede că a devenit celebru", m‑am gîndit. Nu‑mi spusese nimic în scrisorile lui. Am vrut să stau de vorbă cu persoanele prezente, să întreb ce făceau acolo, dar n‑am avut curaj.

Am rămas surprinsă cînd l‑am văzut intrînd. Părea diferit de ştrengarul pe care‑l cunoscusem –, dar, evident, în unsprezece ani oamenii se schim­bă. Era mai frumos şi ochii îi străluceau.

— Ne restituie ceea ce ne aparţine – zise o fe­meie de lîngă mine.

Fraza suna ciudat.

— Ce ne restituie?

— Ceea ce ne‑a fost furat. Religia.

— Nu, nu ne restituie nimic – zise o femeie mai tînără, aşezată la dreapta mea –. Ei nu ne pot restitui ceva ce ne aparţine de mult.

— Şi atunci ce căutaţi aici? – întrebă, iritată, prima femeie.

— Vreau să‑l ascult. Vreau să văd cum gîndesc, pentru că ne‑au ars cîndva pe rug şi o mai pot face încă o dată.

— El nu e decît o voce izolată – zise femeia –. Face şi el ce poate.

Tînăra afişă un zîmbet ironic şi puse capăt con­versaţiei.

— Pentru un seminarist, e o atitudine curajoa­să – continuă femeia, privindu‑mă de astă dată pe mine şi căutîndu‑mi sprijinul.

Eu nu înţelegeam nimic, am rămas tăcută şi fe­meia a renunţat. Tînăra de lîngă mine îmi făcu semn cu ochiul – ca şi cum i‑aş fi fost aliată.

Eu însă tăceam din alt motiv. Mă gîndeam la cele spuse de doamna aceea.

„Seminarist?"

Imposibil. Mi‑ar fi spus‑o.

Începu să vorbească, dar eu nu mă puteam concentra. „Ar fi trebuit să mă îmbrac mai fru­mos", gîndeam eu, fără să pricep de ce eram atît de preocupată. Mă observase în rîndurile asis­tenţei, iar eu încercam să‑i descifrez gîndurile: oare cum arătam? Ce deosebire este între o fată de şaptesprezece şi o femeie de douăzeci şi nouă de ani?

Vocea îi era la fel. Felul de a vorbi însă i se schimbase mult.

Trebuie să riscăm. Vom înţelege pe deplin minunea vieţii doar cînd vom lăsa să se întîmple imprevizi­bilul.

În fiecare zi Dumnezeu ne dă – o dată cu soarele – o clipă în care ar fi cu putinţă să schimbăm tot ce ne face nefericiţi. În fiecare zi încercăm să ne prefacem că nu întrevedem momentul acesta, că el nu există, că ziua de azi esta la fel cu cea de ieri şi va fi la fel cu cea de mîine. Dar cine îşi examinează cu atenţie ziua des­coperă şi momentul magic. Acesta poate fi ascuns la ceasul în care vîrîm cheia în uşă, dimineaţa, în clipa de tăcere de după masa de prînz, într‑unul din cele o mie şi unul de lucruri care ni se par aidoma. Acest moment există – un moment în care toată puterea stelelor trece prin noi şi ne îngăduie să facem minuni.

Fericirea e uneori o binecuvîntare – dar de obicei e o cucerire. Momentul magic dintr‑o zi ne ajută să ne schimbăm, ne face să plecăm în căutarea viselor noas­tre. Avem să suferim, avem să cunoaştem momente dificile, avem să înfruntăm multe deziluzii – totul însă e trecător şi nu lasă urme. Iar în viitor, vom pu­tea privi înapoi cu mîndrie şi credinţă.

Vai de cine se teme să‑şi asume riscurile. Acesta poate că nu va avea niciodată parte de decepţii, nu va avea deziluzii şi nici nu va suferi precum aceia care au un vis de urmărit. Dar cînd va privi în urmă – pentru că totdeauna privim în urmă – îşi va auzi inima spunîndu‑i: „Ce ai făcut cu minunile pe care Dumnezeu le‑a semănat în zilele tale? Ce‑ai făcut cu talanţii pe careţi i‑a încredinţat Stăpînul tău? I‑ai în­gropat adînc într‑o pivniţă pentru că ţi‑a fost frica să nu‑i pierzi. Atunci asta ţi‑e moştenirea: certitudinea că ţi‑ai irosit viaţa."

Vai de cel căruia îi e dat să audă vorbele astea. Căci atunci va crede în minuni, dar momentele magice din viaţa lui vor fi trecut de mult.

Asistenţa l‑a înconjurat de îndată ce a terminat de vorbit. Am aşteptat, întrebîndu‑mă ce impre­sie îşi va face despre mine după atîţia ani. Mă simţeam parcă un copil – nesigură, încordată, pentru că nu‑i cunoşteam pe noii lui prieteni, ge­loasă, pentru că le acorda mai multă atenţie ce­lorlalţi decît mie.

Şi, în fine, s‑a apropiat. S‑a înroşit şi, dintr‑o dată, n‑a mai fost bărbatul care spunea lucruri importante; redevenise ştrengarul care se ascun­dea cu mine prin schitul de la San Saturio şi vor­bea despre visele lui de a străbate lumea – în timp ce părinţii noştri cereau ajutorul poliţiei, crezînd că ne înecasem în rîu.

— Bună, Pilar – zise el.

L‑am sărutat. Aş fi putut să‑i spun cîteva cu­vinte de apreciere. Aş fi putut spune că mă sim­ţeam obosită în mijlocul atîtor oameni. Aş fi putut face vreun comentariu glumeţ despre copilăria noastră şi despre mîndria pe care o simţeam văzîndu‑l acolo, admirat de ceilalţi.

Aş fi putut să‑i explic că trebuia să alerg ca să prind ultimul autobuz de noapte către Zaragoza.

Aş fi putut. Nu vom ajunge niciodată să înţele­gem semnificaţia acestor vorbe. Căci în toate mo­mentele vieţii noastre există lucruri care s‑ar fi putut întîmpla, dar pînă la urmă nu s‑au întîmplat. Există clipe magice care trec neobservate şi – brusc – mîna destinului ne schimbă universul.

Aşa ceva s‑a întîmplat în clipa aceea. În locul tuturor lucrurilor pe care le‑aş fi putut face, am spus cîteva cuvinte care, o săptămînă mai tîrziu, m‑au adus aici, pe malul acestui rîu, şi m‑au de­terminat să scriu rîndurile acestea.

— N‑am putea să bem o cafea? – am zis eu.

Iar el, întorcîndu‑se către mine, a acceptat mî­na pe care i‑o întindea destinul.

— Am mare nevoie să stau de vorbă cu tine. Mîi‑ne am o conferinţă la Bilbao. Hai, sînt cu maşina.

— Trebuie să mă întorc la Zaragoza – am răs­puns eu, fără a şti că era ultima mea şansă.

Dar, într‑o fracţiune de secundă, poate fiindcă redevenisem copil, poate fiindcă nu noi sîntem cei care ne scriem cele mai bune momente din via­ţă, i‑am spus:

— E sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri. Pot să te însoţesc pînă la Bilbao şi să mă întorc de acolo acasă.

Întrebarea despre „seminarist" îmi stătea pe vîrful limbii.

— Vrei să mă întrebi ceva – zise el, observîndu‑mi expresia.

— Da – am încercat eu să mă prefac –. Îna­inte de conferinţă, o femeie a spus că îi înapoiezi ceea ce îi aparţinea.

— Nimic important.

— Pentru mine e important. Nu ştiu nimic de­spre viaţa ta, sînt surprinsă cînd văd atîta lume aici.

El rîse şi se întoarse din nou ca să le dea aten­ţie şi celorlalţi.

— Stai – am zis eu, prinzîndu‑l de braţ –. Nu mi‑ai răspuns la întrebare.

— Nimic prea interesant pentru tine, Pilar.

— Oricum, vreau să ştiu.

Respiră adînc şi mă conduse într‑un colţ al în­căperii.

— Toate cele trei mari religii monoteiste – iu­daismul, catolicismul, islamismul – sînt mascu­line. Preoţii sînt bărbaţi. Bărbaţii păzesc dogmele şi fac legile.

— Asta a vrut să spună doamna aceea?

El şovăi o clipă. Dar răspunse:

— Că am o viziune diferită despre lucruri. Că eu cred în chipul feminin al lui Dumnezeu.

Am răsuflat uşurată; femeia se înşelase. El nu putea fi seminarist, deoarece seminariştii nu au o viziune diferită asupra lucrurilor.

— Mi‑ai explicat foarte bine – i‑am răspuns.

Tînăra care‑mi făcuse cu ochiul mă aştepta la uşă.

— Ştiu că aparţinem aceleiaşi tradiţii – zise ea –. Mă cheamă Brida.

— Nu ştiu despre ce vorbeşti – am răspuns eu.

— Ba ştii, nici vorbă – rîse ea.

M‑a luat de braţ şi am ieşit împreună înainte ca eu să fi apucat a‑i da vreo explicaţie. Noaptea era foarte rece şi nu prea ştiam ce să fac pînă a doua zi de dimineaţă.

— Unde mergem? – am întrebat‑o.

— La statuia Zeiţei – a fost răspunsul.

— Trebuie să găsesc un hotel ieftin pentru la noapte.

— Îţi arăt unul după aceea.

Preferam să ne aşezăm într‑o cafenea, să mai stăm puţin de vorbă, să aflu tot ce se putea despre el. Dar nu voiam să mai discut cu ea; am lăsat‑o să mă conducă pe Paseo de Castellana, profitînd ca să mai văd Madridul după atîţia ani. La mijlocul bulevardului, ea se opri şi arătă spre cer.

— Uite‑o acolo – zise ea.

Luna plină strălucea printre crengile desfrun­zite ale copacilor.

— E frumoasă – am zis.

Ea însă nu mă asculta. Şi‑a desfăcut braţele în formă de cruce, cu palmele întoarse în sus, şi a ră­mas aşa, contemplînd luna.

„În ce m‑am băgat", am gîndit în sinea mea.

„Am venit să asist la o conferinţă, m‑am pomenit pe Paseo de Castellana cu nebuna asta şi mîine mă duc la Bilbao."

— O, tu, oglindă a Zeiţei Pămîntului – zise tînăra, ţinîndu‑şi ochii închişi –. Învaţă‑ne pe noi puterea noastră şi fă ca bărbaţii să ne înţeleagă. Născîndu‑te, strălucind, murind şi înviind în cer, tu ne‑ai arătat ciclul nostru de la sămînţă la fruct.

Tînăra îşi întinse braţele către cer şi rămase o bună bucată de vreme în poziţia asta. Trecătorii priveau şi rîdeau, dar ea nu‑şi dădea seama; de ru­şine muream însă eu, pentru că stăteam lîngă ea.

— Trebuia să fac asta – zise ea, după o plecă­ciune adîncă în faţa lunii –. Ca să ne apere Zeiţa.

— Ce vrei să spui, în definitiv?

— Exact ce a spus şi prietenul tău, numai că în cuvinte adevărate.

Mi‑a părut rău că nu dădusem atenţie confe­rinţei. Eram incapabilă la drept vorbind să spun despre ce vorbise.

— Noi cunoaştem chipul feminin al lui Dum­nezeu – zise tînăra cînd ne‑am reluat plimba­rea –. Noi, femeile, cele care o înţelegem şi o iubim pe Marea Mamă. Ne‑am plătit ştiinţa cu persecuţiile şi rugurile, dar am supravieţuit. Şi acum îi înţelegem misterele.

Rugurile. Vrăjitoarele.

Am privit‑o cu mai multă atenţie pe femeia de lîngă mine. Era frumoasă, părul blond îi ajungea pînă la talie.

— În timp ce bărbaţii plecau la vînătoare, noi rămîneam în peşteri, în pîntecele Mamei, îngrijindu‑ne copiii – continuă ea –. Acolo am pri­mit toată învăţătura Marii Mame.

Bărbatul trăia în plină mişcare, în timp ce noi rămîneam în pîntecele Mamei. Asta ne‑a permis să observăm că seminţele se transformau în plan­te şi le‑am spus‑o şi bărbaţilor noştri. Noi am fă­cut prima pîine şi i‑am hrănit. Am modelat primul vas pentru ca ei să bea din el. Şi tot noi am înţe­les ciclul creaţiei, pentru că trupul nostru repeta ritmul lunii.

Brusc, s‑a oprit:

— Uite‑o.

Am privit. În mijlocul unei pieţe înconjurate de trafic din toate părţile, se înălţa o fîntînă. În centrul fîntînii, o sculptură reprezenta o femeie într‑un car tras de lei.

— Este Piaţa Cibeles – am spus eu, vrînd să arăt că cunoşteam Madridul. Mai văzusem sta­tuia aceea în duzini de cărţi poştale ilustrate.

Ea însă nu mă asculta. Era în mijlocul arterei de circulaţie, încercînd să se strecoare prin trafic.

— Hai pînă acolo! – striga ea, făcîndu‑mi sem­ne dintre maşini.

M‑am hotărît să ajung pînă la ea ca să o întreb de adresa unui hotel. Nebunia ei începea să mă obosească şi simţeam nevoia să dorm.

Am ajuns la fîntînă aproape în acelaşi timp, eu cu inima gata să‑mi sară din piept, iar ea cu un surîs pe buze.

— Apa! – zicea ea –. Apa este manifestarea ei!

— Te rog, îmi trebuie adresa unui hotel ieftin.

Ea îşi cufundă mîinile în fîntînă.

— Fă şi tu la fel – îmi spuse ea –. Atinge apa cu mîinile.

— N‑are nici un rost. Dar nu vreu să te deran­jez. Mă duc să caut un hotel.

— Doar o clipă.

Fata scoase din geantă un mic fluier şi începu să cînte. Muzica avu parcă un efect hipnotic: zgo­motul traficului se îndepărtă şi inima mi se li­nişti. M‑am aşezat pe ghizdul fîntînii, ascultînd sunetele apei şi ale flautului, cu ochii ţintă la lu­na plină de deasupra capetelor noastre. Ceva îmi spunea – deşi nu înţelegeam prea bine – că acolo era ceva din natura mea de femeie.

Nu ştiu cît timp a cîntat. Cînd a terminat, s‑a întors cu faţa către fîntînă.

— Cibele – spuse ea –. Una din manifes­tările Marii Mame. Ea guvernează recoltele, hră­neşte oraşele, îi redă femeii rolul de preoteasă.

— Cine eşti? – am întrebat‑o –. De ce mi‑ai cerut să te însoţesc?

Ea se întoarse către mine.

— Sînt ce vezi că sînt. Fac parte din religia Terrei.

— Ce vrei de la mine? – am insistat.

— Pot să‑ţi citesc în ochi. Pot să‑ţi citesc în ini­mă. Eşti pe punctul de a te îndrăgosti. Şi de a suferi.

— Eu?

— Ştii ce vreau să spun. L‑am văzut cum se ui­ta la tine. Te iubeşte.

Femeia aia era nebună.

— De‑asta ţi‑am cerut să vii cu mine – con­tinuă ea –. Fiindcă el e important. Deşi spune prostii, cel puţin o recunoaşte pe Marea Mamă. Nu‑l lăsa să se piardă. Ajută‑l.

— Nu ştii ce spui. Ai luat‑o razna cu fanteziile dumitale – i‑am spus eu, croindu‑mi iarăşi drum printre maşini şi jurînd să nu mă mai gîndesc nici­odată la vorbele acelei femei.

Duminică, 5 decembrie 1993

Ne‑am oprit ca să luăm o cafea.

— Viaţa te‑a învăţat multe lucruri – am spus eu, încercînd să leg conversaţia.

— M‑a învăţat că putem învăţa, m‑a învăţat că ne putem schimba – a răspuns el –. Chiar dacă pare imposibil.

Închidea discuţia. Nici nu prea discutasem de fapt în timpul celor două ore de drum pînă la barul acela de lîngă şosea.

La început, încercasem să evoc amintiri din co­pilăria noastră, dar el nu manifestase altceva decît un interes politicos. Nici măcar nu mă as­culta, îmi punea întrebări despre lucruri pe care i le spusesem deja.

Ceva nu mergea. Poate că timpul şi distanţa îl îndepărtaseră pentru totdeauna de lumea mea. „El vorbeşte despre clipe magice", am gîndit eu. „Ce‑i pasă lui de cariera pe care şi‑o făcuseră Carmen, Santiago sau Maria?" Universul lui era altul, Soria rămînea doar o amintire îndepărta­tă – încremenită în timp, cu prietenii din copi­lărie tot copii, şi cu bătrînii tot vii şi toţi făcînd exact ce făceau şi acum douăzeci şi nouă de ani.

Am început să regret drumul cu maşina lui. Cînd a schimbat iar subiectul, în timp ce ne beam cafeaua, m‑am hotărît să nu mai insist.

Ultimele două ore pînă la Bilbao fuseseră un chin. El se uita înainte, la drum, eu mă uitam pe geam, şi nici unul dintre noi nu putea ascunde in­dispoziţia care se instalase. Maşina de închiriat nu avea radio şi, în lipsa lui, nu ne‑a rămas decît să ne suportăm tăcerea.

— Să întrebăm unde e autogara – am zis eu, de îndată ce am ieşit de pe autostradă.

— E o linie regulată pînă la Zaragoza.

Era ora siestei, pe străzi era puţină lume. Am trecut pe lîngă un domn, pe lîngă o pereche de tineri, dar el n‑a oprit ca să se intereseze.

— Ştii unde este? – l‑am întrebat după un timp.

— Ce să fie?

Continua să nu asculte ce‑i spuneam.

Brusc, am auzit tăcerea. Ce să vorbească el cu o femeie care nu se aventurase niciodată în lu­mea largă? Ce haz avea să stea alături de o fiinţă căreia îi e frică de necunoscut, care preferă o sluj­bă sigură şi un mariaj convenţional? Eu – biata de mine – vorbeam despre aceiaşi prieteni din copilărie, despre amintirile prăfuite dintr‑o localitate neînsemnată. Era singurul meu su­biect.

— Poţi să mă laşi chiar aici – am zis eu cînd am ajuns într‑un loc ce părea a fi centrul ora­şului. Încercam să fiu naturală, dar mă simţeam idioată, infantilă şi tristă.

N‑a oprit maşina.

— Trebuie să iau autobuzul ca să mă‑ntorc la Zaragoza – am insistat.

— N‑am fost niciodată aici. Nu ştiu unde îmi e hotelul. Nu ştiu unde se ţine conferinţa. Nu ştiu unde o fi autogara.

— Nu‑i nimic, nu‑ţi face griji.

A redus viteza, dar a continuat să conducă.

— Mi‑ar face plăcere... – zise el.

De două ori n‑a reuşit să‑şi termine fraza. Îmi închipuiam ce i‑ar fi făcut plăcere: să‑mi mul­ţumească pentru companie, să trimită salutări vechilor prieteni şi, în felul acesta, să atenueze senzaţia aceea dezagreabilă.

— Mi‑ar face plăcere să mă însoţeşti la confe­rinţa de astă‑seară – spuse el în sfîrşit.

Am încremenit. Încerca poate să cîştige timp ca să compenseze tăcerea jenantă din timpul că­lătoriei.

— Mi‑ar face mare plăcere să fii cu mine – re­petă el.

Poate că sînt o provincială, fără o viaţă plină de evenimente mari pe care să le povestesc, fără strălucirea şi prestanţa femeilor de la oraş. Dar viaţa de provincie, chiar dacă nu te face o femeie elegantă sau de lume, te învaţă cum să asculţi o inimă – şi să‑i pricepi instinctele.

Spre surprinderea mea, instinctul îmi spunea că el era sincer.

Am răsuflat uşurată. Evident că n‑aveam să rămîn la conferinţă, dar cel puţin prietenul meu drag părea să se fi întors, lăsîndu‑mă părtaşă la aventurile lui, împărtăşindu‑mi temerile şi biru­inţele sale.

— Mulţumesc pentru invitaţie – am răs­puns –. Dar n‑am bani de hotel şi trebuie să mă întorc la învăţătura mea.

— Am eu ceva bani. Poţi sta cu mine în came­ră. Cerem două paturi separate.

Am observat că începuse să transpire, cu tot frigul. Inima mea a început să dea semnale de alarmă pe care nu le puteam identifica. Senzaţia de bucurie de adineauri a fost înlocuită de o imen­să confuzie.

A oprit deodată maşina şi m‑a privit drept în ochi.

Nimeni nu reuşeşte să mintă, nimeni nu reu­şeşte să ascundă ceva cînd priveşte drept în ochi.

Şi orice femeie cu un minimum de sensibili­tate izbuteşte să citească în ochii unui bărbat în­drăgostit. Mi‑am adus numaidecît aminte de cuvintele femeii blonde de la fîntînă.

Nu era posibil. Dar era adevărat.

În viaţa mea nu mă gîndisem niciodată, dar niciodată, că, după atîta timp ar mai fi putut ţine minte. Eram copii, trăiam unul lîngă altul şi des­copeream lumea mînă‑n mînă. Eu l‑am iubit – dacă un copil poate înţelege ce înseamnă dra­gostea. Dar toate astea se întîmplaseră demult – în altă existenţă, cînd inocenţa lasă inima deschi­să la tot ce e mai bun în viaţă.

Acum eram adulţi şi responsabili. Lucrurile din copilăriei nu erau decît lucruri din copilărie.

M‑am întors ca să‑l privesc în ochi. Nu‑mi ve­nea sau nu reuşeam să cred.

— Mai am doar conferinţa asta şi apoi urmea­ză vacanţa de Neprihănita Zămislire. Trebuie să merg la munte – continuă el –. Trebuie să‑ţi arăt ceva.

Bărbatul strălucit, care vorbea de clipele magi­ce, stătea acolo în faţa mea – purtîndu‑se cum nu se poate mai anapoda. Avansa prea repede, era nesigur, făcea propuneri confuze.

Am deschis portiera, am ieşit şi m‑am rezemat de maşină. Priveam bulevardul aproape pustiu. Mi‑am aprins o ţigară şi‑am căutat să nu mă mai gîndesc la nimic. Puteam să‑mi ascund intenţiile, să mă fac că nu înţeleg – puteam încerca să mă conving că nu era vorba decît de o propunere fă­cută de un prieten unei prietene din copilărie. Călătorise pesemne prea mult şi începuse să con­funde lucrurile.

Pesemne exageram eu însămi.

A coborît din maşină şi a venit lîngă mine.

— Mi‑ar plăcea să rămîi la conferinţa de astă‑seară – spuse el încă o dată –. Dar dacă nu poţi, te înţeleg.

Aşa deci. Lumea făcuse o rotaţie completă şi a‑cum se întorcea la locul ei. Nu era nimic din ce credeam – iată că el nu mai insista, era gata să mă lase să plec. Bărbaţii îndrăgostiţi nu se com­portă niciodată în felul ăsta.

M‑am simţit stupidă şi uşurată în acelaşi timp. Da, mai puteam să rămîn, cel puţin încă o zi. Am putea cina împreună şi ne‑am ameţi niţel – lucru pe care nu‑l făcusem niciodată în copilărie. Era o bună ocazie să uit prostiile la care mă gîn‑disem cu cîteva clipe mai devreme, un bun prilej ca să spargem gheaţa care ne însoţise încă de la Madrid.

O zi n‑avea nici o importanţă. Cel puţin voi avea ceva de povestit prietenelor mele.

— Paturi separate – am zis în glumă –. Şi plăteşti tu cina, fiindcă eu tot mai sînt studentă şi la vîrsta asta. N‑am bani.

Ne‑am dus bagajele în camera de la hotel şi am coborît ca să mergem pe jos pînă la sala unde se ţinea conferinţa. Am ajuns repede şi am intrat într‑o cafenea.

— Vreau să‑ţi dau ceva – zise el, întinzîndu‑mi un săculeţ roşu.

L‑am deschis imediat. Înăuntru, un medalion vechi şi ruginit – cu Maica Domnului a Milos­tivirilor pe o parte şi Sfînta Inimă a lui Isus pe cealaltă.

— Era al tău – spuse el, văzîndu‑mi figura surprinsă.

Inima mea începu din nou să dea semnale de alarmă.

— Într‑o zi – era o toamnă ca acum şi noi să tot fi avut vreo zece ani – şedeam cu tine în piaţa cu stejarul cel mare.

— Urma să‑ţi spun un lucru pe care‑l repeta­sem săptămîni de‑a rîndul. Nici nu începusem bine şi tu mi‑ai spus că‑ţi pierduseşi medalionul în sihăstria de la San Saturio şi m‑ai rugat să mă duc acolo şi să‑l caut.

Îmi aminteam. O, Doamne, îmi aminteam.

— L‑am găsit. Dar cînd m‑am întors în piaţă, îmi pierise curajul de a‑ţi spune ceea ce repe­tasem – continuă el.

Mi‑am făgăduit atunci că‑ţi voi înapoia meda­lionul doar cînd voi putea să‑ţi spun toată pro­poziţia pe care începusem să o rostesc atunci, acum aproape douăzeci de ani. Mult timp am încercat să uit, dar propoziţia era mereu prezen­tă. Nu mai pot trăi cu ea.

Îşi puse cafeaua pe masă, îşi aprinse o ţigară şi rămase mult timp cu privirile în tavan. Apoi se întoarse către mine.

— Propoziţia e foarte simplă – zise el.

Te iubesc.

Uneori sîntem stăpîniţi de un simţămînt de tristeţe pe care nu izbutim să ni‑l controlăm, spunea el. Ne dăm seama că momentul magic al zilei a trecut şi noi nu am făcut nimic. Viaţa îşi ascunde atunci magia şi arta.

Trebuie să‑l ascultăm pe copilul care am fost cîndva şi care încă există în noi. Copilul acesta înţelege momentele magice. Putem să‑i înăbuşim plînsul, dar glasul nu i‑l putem reduce la tăcere.

Copilul acesta care am fost cîndva continuă să fie prezent. Fericiţi fie copiii, căci a lor este Împărăţia Ce­rurilor.

Dacă nu ne naştem încă o dată, dacă nu reîncepem să privim viaţa cu inocenţa şi entuziasmul copilăriei, nu mai are nici un sens să trăim mai departe.

Există multe feluri de a te sinucide. Cei care încear­că să ucidă trupul încalcă legea lui Dumnezeu. Cei care încearcă să ucidă sufletul încalcă şi ei legea lui Dumnezeu, chiar dacă crima lor sare mai puţin în ochii oamenilor.

Să dăm atenţie celor spuse de copilul pe care îl mai adăpostim în inimă. Să nu ne ruşinăm de el. Să nu‑l lăsăm pradă fricii, deoarece copilul acesta e singur şi nu este aproape niciodată auzit.

Trebuie să‑i îngăduim ca uneori să ne ţină el hăţu­rile existenţei. Copilul acesta ştie că fiecare zi e dife­rită de celelalte.

Să facem astfel încît el să se simtă din nou iubit. Trebuie să‑l facem să se simtă bine – chiar dacă ar în­semna să acţionăm altfel de cum sîntem obişnuiţi, chiar dacă asta ar apărea ca o sminteală în ochii celor­lalţi.

Amintiţi‑vă că înţelepciunea oamenilor este nebu­nie în faţa lui Dumnezeu. Dacă‑i vom da ascultare copilului pe care‑l purtăm în suflet, ochii noştri vor reîncepe să strălucească. Dacă nu vom pierde contac­tul cu acest copil, nu vom pierde contactul cu viaţa.

Culorile din jurul meu au început să fie mai vii; am simţit că vorbeam mai tare şi făceam mai mult zgomot cînd îmi puneam paharul la loc pe masă.

Un grup de vreo zece persoane merseseră ime­diat după conferinţă să cineze. Vorbeam toţi în acelaşi timp şi eu surîdeam – surîdeam pentru că era o noapte deosebită. Prima noapte de mulţi ani pe care nu o planificasem.

Ce bucurie!

Cînd m‑am hotărît să mă duc la Madrid, îmi ţineam sentimentele şi acţiunile sub control. Din‑tr‑o dată, totul se schimbase. Eram acolo – în­tr‑un oraş unde nu mai păşisem niciodată, deşi era situat la mai puţin de trei ore de oraşul meu natal. Şedeam la masa aceea unde cunoşteam o singură persoană – şi toţi vorbeau cu mine ca şi cum m‑ar fi cunoscut de mult. Eram uimită şi că puteam să conversez, să beau şi să mă distrez cu ei.

Mă aflam acolo fiindcă – dintr‑o dată – viaţa m‑a abandonat Vieţii. Nu eram încercată de vino­văţie, teamă sau ruşine. Pe măsură ce stăteam mai mult timp aproape de el – şi‑l ascultam vor­bind – mă încredinţam că avea dreptate: există momente în care e nevoie să‑ţi asumi şi riscuri, să faci paşi nebuneşti.

„Stau zile‑n şir în faţa cărţilor şi caietelor, făcînd un efort supraomenesc ca să‑mi cumpăr pro­pria‑mi sclavie", gîndeam eu. „De ce vreau postul acela? Cum oare mă va îmbogăţi el ca fiinţă uma­nă sau ca femeie?"

Nimic. Nu mă născusem ca să‑mi petrec restul vieţii în spatele unei mese, ajutîndu‑i pe judecă­tori să‑şi rezolve procesele.

„Nu pot gîndi astfel despre viaţa mea. Va tre­bui să mă întorc la ea săptămîna asta."

Trebuie să fi fost efectul vinului. La urma ur­melor, cine nu munceşte nu mănîncă.

„E un vis. O să se termine."

Cît timp însă pot prelungi visul acesta? Pentru prima dată atunci mi‑a încolţit gîndul să‑l în­soţesc în următoarele zile la munte. La urma urme­lor, începea o săptămîna de sărbătoare.

— Cine eşti? – m‑a întrebat o femeie frumoa­să care stătea cu noi la masă.

— O prietenă din copilărie – am răspuns eu.

— Făcea aşa ceva şi pe cînd era copil? – spuse ea mai departe.

— Ce anume?

Conversaţia de la masă păru să lîncezească şi să se termine.

— Ştii – insistă femeia –. Minunile.

— Ştia şi pe atunci să vorbească bine – am răspuns eu, fără să înţeleg ce voia să spună ea.

Au rîs toţi, inclusiv el – şi n‑am priceput mo­tivul hohotului lor de rîs. Dar vinul mă eliberase, nu trebuia să ţin sub control tot ce se petrecea acolo.

M‑am oprit, am privit şi eu în jur, am făcut un comentariu oarecare despre un subiect ce mi‑a şi ieşit din minte o clipă mai tîrziu. Şi m‑am gîndit iar la zilele de sărbătoare.

Mă simţeam bine acolo, cunoşteam oameni noi. Se discutau lucruri serioase în mijlocul unor comentarii nostime, aveam senzaţia că iau parte la ceea ce se întîmpla în lume. Cel puţin în seara aceea nu mai eram femeia care asistă la viaţă prin intermediul televiziunii sau al ziarelor.

După întoarcerea la Zaragoza, ştiam că o să am multe de povestit. Dacă aş accepta invitaţia pentru zilele Neprihănitei Zămisliri – atunci aş putea petrece un an întreg trăind de pe urma unor amintiri proaspete.

„Avea perfectă dreptate să nu dea atenţie con­versaţiei mele despre Soria", am reflectat eu. Şi mi s‑a făcut milă de mine: de ani de zile sertarul memoriei mele păstra aceleaşi şi aceleaşi istorii.

— Mai bea puţin vin – mi‑a spus un bărbat cu părul alb, umplîndu‑mi paharul.

L‑am băut pe tot. M‑am gîndit ce puţine lu­cruri aş avea să le povestesc copiilor şi nepoţilor mei.

— Contez pe tine – zise el, aşa încît să nu poată fi auzit decît de mine –. Mergem în Franţa.

Vinul îmi dădea mai mare libertate să spun ce gîndeam.

— Doar dacă lămurim perfect un lucru – am răspuns.

— Care anume?

— Acela despre care ai vorbit înainte de confe­rinţă. La bar.

— Medalionul?

— Nu – i‑am răspuns eu, privind u‑l în ochi şi făcînd tot posibilul să par gravă –. Ceea ce ai spus atunci.

— Discutăm mai tîrziu – zise el, schimbînd vorba.

Declaraţia de dragoste. Nu avusesem timp să discutăm despre asta, dar ştiam că aş fi putut să‑l conving că nu era nimic real.

— Dacă vrei să plec cu tine în călătorie, trebuie să mă asculţi – am spus eu.

— Nu vreau să vorbim aici. Ne distrăm.

— Ai plecat foarte de timpuriu din Soria – am insistat –. Eu sînt doar o legătură cu locul tău de obîrşie. Te‑am adus aproape de rădăcinile tale şi asta‑ţi dă putere să mergi mai departe.

Dar asta e tot. Nu poate fi vorba de nici o dra­goste.

M‑a ascultat fără a spune nimic. Cineva i‑a ce­rut părerea despre ceva şi nu am reuşit să ne continuăm conversaţia.

„Cel puţin i‑am spus limpede ce cred", mi‑am spus eu în sinea mea. O asemenea dragoste nu există decît în basme.

Căci, în viaţa reală, dragostea trebuie să fie posibilă. Chiar dacă nu‑şi află o răsplată imedi­ată, dragostea reuşeşte să supravieţuiască doar cînd există speranţa – oricît ar fi ea de îndepăr­tată – că o vom cuceri pe fiinţa iubită.

Restul e fantezie.

Ca şi cum mi‑ar fi ghicit gîndul, el şi‑a ridicat paharul ca să ţină un toast:

— Pentru dragoste! – zise el.

Era şi el un pic ameţit. M‑am gîndit să profit de prilej.

— Pentru cei înţelepţi, capabili să înţeleagă că unele iubiri sînt nebunii ale copilăriei – am zis eu.

— Cine e înţelept este înţelept doar pentru că iubeşte. Şi cine e nebun e nebun deoarece crede că poate înţelege iubirea – a răspuns el.

Ceilalţi din jurul mesei auziseră schimbul de vorbe şi în clipa următoare s‑a stîrnit o discuţie foarte însufleţită despre iubire. Toţi aveau opinie gata formată, îşi apărau punctele de vedere cu unghiile şi cu dinţii şi a fost nevoie de multe sti­cle de vin pentru ca atmosfera să se calmeze. În cele din urmă, cineva a spus că se făcuse tîrziu şi că patronul restaurantului voia să închidă.

— O să avem cinci zile de sărbătoare – strigă cineva de la altă masă –. Dacă patronul vrea să închidă restaurantul, explicaţia este că voi vor­biţi despre lucruri prea serioase!

Toţi izbucniră în rîs, mai puţin el.

— Unde ar trebui să discutăm despre lucruri serioase? îl întrebă pe beţivul de la cealaltă masă.

— La biserică! – zise beţivul. Şi de data asta tot restaurantul izbucni într‑un hohot de rîs.

El se ridică în picioare. M‑am gîndit că avea să înceapă o încăierare, pentru că toţi ne întorse‑serăm la adolescenţă, cînd încăierările fac parte integrantă din nopţile de chef – împreună cu săruturile, îmbrăţişările în locuri interzise, muzi­ca asurzitoare şi precipitarea.

Dar n‑a făcut altceva decît să mă ia de mînă şi să se îndrepte spre uşă.

— E mai bine să plecăm – zise el –. S‑a făcut tîrziu.

Plouă în Bilbao, şi plouă peste lume. Cine iu­beşte trebuie să ştie să se piardă şi să se regă­sească. El reuşeşte să echilibreze bine aceste două laturi. E vesel, şi cîntă, pe cînd ne întoarcem la hotel.

Doar nebunii‑au inventat iubirea.

Deşi mai simt în mine vinul şi culorile vii, mă echilibrez încetul cu încetul. Trebuie neapărat să ţin situaţia sub control, pentru că vreau să călă­torim zilele astea.

Va fi uşor să fiu stăpînă pe situaţie de vreme ce nu sînt îndrăgostită. Cine e capabil să‑şi ţină ini­ma în frîu e capabil să cucerească lumea.

Cu un trombon şi‑o poezie

inima‑ţifie străvezie,

zice textul unui cîntec.

„Tare mi‑ar plăcea să nu‑mi controlez inima", gîndesc eu. Dacă mi‑aş putea‑o abandona fie şi doar la un sfîrşit de săptămînă, ploaia asta care‑mi curge pe faţă ar avea alt înţeles. Dacă ar fi uşor să iubeşti, l‑aş strînge în braţe şi cuvintele cîn‑tecului ar povesti o întîmplare care ar fi întîmpla‑rea noastră. Dacă n‑ar mai exista Zaragoza după zilele de sărbătoare, aş vrea ca ameţeala băuturii să nu mai treacă niciodată, atunci aş fi liberă să‑l sărut, să‑l mîngîi, să spun şi să ascult tot ce‑şi spun îndrăgostiţii unul altuia.

Dar nu. Nu pot.

Nu vreau.

Hai să zburăm, iubita mea, sună cîntecul. Da, să plecăm şi să zburăm. Dar în condiţiile puse de mine.

El încă nu ştie că răspunsul meu la invitaţia lui e „da". Fiindcă acum sînt beată, şi sînt obosită de zilele mele identice una cu cealaltă.

Oboseala va trece însă. Şi eu voi vrea să mă în­torc la Zaragoza, oraşul unde m‑am hotărît să tră­iesc. Mă aşteaptă studiile mele, mă aşteaptă un concurs public. Mă aşteaptă un soţ pe care tre­buie să‑l găsesc şi nu‑mi va fi greu să‑l găsesc.

Mă aşteaptă o viaţă liniştită, cu copii şi nepoţi, cu buget echilibrat şi vacanţe anuale. Nu cunosc neliniştile lui, dar le cunosc pe‑ale mele. Nu am nevoie de noi nelinişti – îmi ajung cele pe care le am acum.

N‑aş putea – niciodată – să mă îndrăgostesc de unul ca el. Îl cunosc prea bine, am trăit prea mult timp împreună, îi ştiu slăbiciunile şi spaime­le. Nu îl pot admira cum fac ceilalţi.

Ştiu că dragostea şi barajele sînt totuna: dacă laşi o fisură pe unde să se poată strecura un firi­cel de apă, în scurt timp acesta va face să se pră­buşească întreaga construcţie – şi vine o clipă cînd nimeni nu va mai putea stăpîni forţa viiturii.

Dacă zidurile se prăbuşesc, dragostea le ia lo­cul; nu mai contează ce este posibil sau imposi­bil, nu mai are importanţă nici dacă o mai putem păstra lîngă noi pe fiinţa iubită – a iubi înseam­nă a pierde controlul.

Nu, nu pot lăsa nici o fisură. Fie ea cît de mică.

— Staţi puţin!

A încetat imediat să mai cînte. Paşii repezi ră­sunau pe pavajul ud.

— Să mergem – zise el, luîndu‑mă de braţ.

— Aşteptaţi! – striga un bărbat –. Trebuie să vă vorbesc!

El însă mergea tot mai repede.

— Nu e pentru noi – zise el –. Să mergem la hotel. Era totuşi pentru noi: nu mai era nimeni pe strada aceea. Inima îmi bătea cu putere şi efectul băuturii mi‑a dispărut brusc. Mi‑am adus aminte că Bilbao era în Ţara Bascilor şi că aten­tatele teroriste erau frecvente. Paşii se apropiară.

— Să mergem – zise el, grăbindu‑se şi mai mult.

Era însă prea tîrziu. Figura unui bărbat, ud din cap pînă‑n picioare, s‑a interpus între noi.

— Vă rog, opriţi‑vă! – zise bărbatul –. Pen­tru numele lui Dumnezeu.

Eram înspăimîntată, căutam un loc pe unde să fugim, mă uitam să văd dacă nu apare ca prin minune o maşină a poliţiei. Instinctiv m‑am agă­ţat de braţul lui – dar el mă îndepărtă.

— Vă rog! – zise bărbatul –. Am auzit că sînteţi în oraş. Am nevoie de ajutorul dumneavoas­tră. E vorba de fiul meu!

Bărbatul începu să plîngă şi căzu în genunchi pe caldarîm.

— Vă rog! – zicea el –. Vă rog!

El trase adînc aer în piept, îşi plecă fruntea şi închise ochii. Cîteva secunde rămase tăcut şi nu se mai auzeau decît zgomotul ploii şi suspinele bărbatului îngenuncheat pe trotuar.

— Du‑te la hotel, Pilar – zise el în cele din ur­mă –. Şi culcă‑te. Am să mă‑ntorc abia în zori.

Luni, 6 decembrie 1993

Dragostea este plină de capcane. Cînd se ma­nifestă, îşi arată numai lumina – şi nu îngăduie să i se zărească umbrele produse de lumina ei.

— Priveşte pămîntul din jurul nostru – zise el –. Să ne întindem pe jos, să simţim bătînd inima planetei.

— Stai puţin – am răspuns eu –. Nu pot să‑mi murdăresc singura haină pe care mi‑am adus‑o.

Treceam printre dealuri plantate cu măslini. După ploaia de ieri din Bilbao, soarele de astăzi mă făcea somnoroasă. Nu aveam ochelari de soa­re – nu adusesem nimica, deoarece urma să mă întorc la Zaragoza în aceeaşi zi. A trebui să dorm într‑o cămaşă împrumutată de el şi mi‑am cum­părat un tricou de lîngă hotel, ca măcar să îl pot spăla pe cel purtat.

— Cred că te‑ai săturat să mă vezi cu aceleaşi haine – am zis în glumă, ca să văd dacă un su­biect banal mă putea readuce la realitate.

— Sînt fericit că eşti aici.

N‑a mai vorbit despre iubire după ce mi‑a dat medalionul, dar era bine dispus şi parcă avea ia­răşi doisprezece ani. Mergea alături de mine, scăldîndu‑se şi el în limpezimea dimineţii.

— Ce trebuie să faci acolo? – l‑am întrebat eu, arătînd către crestele Pirineilor, la orizont.

— Dincolo de munţii aceia este Franţa – răs­punse el, zîmbind.

— Am făcut şi eu geografie. Vreau doar să ştiu de ce trebuie să mergem acolo.

El nu mai spuse nimica o vreme, ci doar zîmbi.

— Ca să vezi o casă. Cine ştie, te‑ar putea inte­resa.

— Dacă ai de gînd să te faci agent imobiliar, las‑o baltă. N‑am bani.

Îmi era totuna dacă vizitam un sat din Na‑varra sau mergeam în Franţa. Ştiu doar că nu vo­iam să petrec zilele acelea libere la Zaragoza.

„Vezi?", mi‑am auzit creierul spunîndu‑i ini­mii mele. „Eşti bucuroasă că ai acceptat invitaţia. Te‑ai schimbat, încă nu ţi‑ai dat seama."

Nu, nu m‑am schimbat deloc. Doar m‑am des­tins niţel.

— Uită‑te la pietrele de pe jos.

Sînt rotunde, fără muchii. Par pietricele de prund, ca la mare. Şi totuşi, n‑a fost niciodată mare aici, pe cîmpiile Navarrei.

— Picioarele ţăranilor, picioarele pelerinilor, picioarele aventurierilor au netezit pietrele astea – spuse el –. S‑au schimbat şi ele, şi călătorii.

— Călătoriile te‑au învăţat tot ce ştii?

— Nu. Minunile revelaţiei.

N‑am înţeles, dar n‑am mai stăruit. Mă afun­dam în soare, în cîmp, în munţii din zare.

— Unde mergem acum? – l‑am întrebat.

— Nicăieri. Ne bucurăm de dimineaţă, de soa­re şi de priveliştea minunată. Ne aşteaptă un drum lung cu maşina.

Ezită o clipă şi întrebă:

— Ai păstrat medalionul?

— L‑am păstrat – zic eu, începînd să păşesc mai repede. Nu vreau să revină la subiectul ăsta – ne‑ar putea strica bucuria şi libertatea dimineţii.

Apare un sat. La fel ca şi cetăţile medievale, e aşezat în vîrful unui deal şi pot vedea – la distanţă – turla bisericii şi ruinele unui castel.

— Să mergem acolo – îl rog.

Stă pe gînduri, dar pînă la urmă e de acord. Pe drum e o capelă şi vreau să intru în ea. Nu mai ştiu să mă rog, liniştea din biserici îmi face însă totdeauna bine.

„Nu te simţi vinovată", îmi zic în sinea mea. „Dacă e îndrăgostit, îl priveşte doar pe el."

Mă întrebase despre medalion. Înţeleg că spe­ra să revin la conversaţia noastră din cafenea. În acelaşi timp, mi‑e teamă să nu‑mi fie dat să aud ceva ce nu vreau să aud – din pricina asta nu‑i dau curs, nu redeschid subiectul.

Poate că într‑adevăr mă iubeşte. Vom reuşi poa­te să transformăm dragostea asta în altceva, în ceva mai profund.

„Ridicol", îmi zic în sinea mea. „Nu există ni­mic mai profund decît dragostea. În basme, prin­ţesele sărută broaştele rîioase şi acestea se prefac în prinţi. În viaţa reală, prinţesele îi sărută pe prinţi şi aceştia se prefac în broaşte rîioase."

După aproape o jumătate de oră de mers ajun­gem la capelă. Pe treptele ei şade un bătrîn. E primul ins pe care‑l vedem de cînd am plecat la drum – sînt ultimele zile de toamnă şi ogoarele sînt iarăşi lăsate în voia Domnului, care rodni‑ceşte pămîntul cu binecuvîntarea sa şi‑i îngăduie omului să‑şi scoată din ele hrana cu sudoarea frunţii.

— Bună ziua – îi spune el omului.

— Bună ziua.

— Cum se cheamă satul acela?

— San Martin de Unx.

— Unx? – zic eu –. Parcă e nume de gnom!

Bătrînul nu înţelege gluma. Cam dezamăgită, mă îndrept către poarta capelei.

— Nu puteţi intra – spuse bătrînul –. E în­chisă la amiază. Dacă vreţi, puteţi să vă întoar­ceţi după patru.

Poarta era deschisă. Zăresc interiorul – nedes­luşit, din cauza luminozităţii de afară.

— Doar un minut. Aş vrea să mă rog.

— Îmi pare rău. S‑a închis.

El îmi ascultă conversaţia cu bătrînul. Nu spu­ne nimic.

— Bine, să mergem atunci – zic eu –. N‑are rost să mai insist.

El continuă să mă privească; privirea îi este goală, distantă.

— Nu vrei să vezi capela? – mă întreabă.

Ştiu că nu‑i place atitudinea mea. Mă conside­ră pesemne slabă, laşă, incapabilă să lupt pentru ceea ce vreau. Fără a fi nevoie de un sărut, prin­ţesa se preface într‑o broască rîioasă.

— Aminteşte‑ţi cum a fost ieri – zic eu –. Ai pus capăt conversaţiei din bar pentru că nu voiai să discuţi. Acum, cînd fac şi eu acelaşi lucru, mă cerţi.

Bătrînul, impasibil, asistă la discuţia noastră. Trebuie să fie mulţumit că se întîmplă ceva, în faţa lui – într‑un loc unde toate dimineţile, toate după‑amiezele şi toate nopţile sînt identice.

— Poarta bisericii e deschisă – spune el, adresîndu‑i‑se bătrînului –, dacă vreţi bani, vă pu­tem da ceva. Dar ea vrea să vadă biserica.

— A trecut ora de vizită.

— Bine atunci. Intrăm totuşi.

Mă ia de braţ şi intră cu mine.

Inima începe să‑mi bată. Bătrînul poate deveni agresiv, poate să cheme poliţia, să ne strice călă­toria.

— De ce faci asta?

— Pentru că vrei să intri în capelă – sună răs­punsul lui.

Eu însă nici nu mai am chef să văd ce e înăun­tru; discuţia aceea – şi atitudinea mea – au rupt vraja unei dimineţi aproape perfecte.

Stau cu urechile ciulite la ceea ce se întîmplă afară – îmi închipui la tot pasul că bătrînul se duce să anunţe poliţia din sat şi aceasta vine la faţa locului. Intruşi în capelă. Hoţi. Fac un lucru interzis, încalcă legea. Bătrînul doar spusese că era închisă, că nu erau orele de vizită. E un biet bătrîn, incapabil să ne oprească – şi poliţia va fi mai aspră din cauză că nu am arătat respectul cuvenit unui vîrstnic.

Rămîn înăuntru doar atîta cît trebuie ca să arăt că am vrut să o vizitez. Inima continuă să‑mi ba­tă atît de tare, încît mi‑e teamă să nu mi‑o audă.

— Gata, să plecăm – zic eu după ce apreciez că a trecut timpul necesar ca să rostesc un Ave Maria.

— Nu‑ţi fie frică, Pilar. Nu poţi să joci un rol impus.

Nu doream ca problema cu bătrînul să se trans­forme într‑o problemă cu el. Trebuia să rămîn calmă.

— Cum adică „să joc un rol impus"? – am făcut eu.

— Unii sînt mereu în conflict cu alţii, în con­flict cu ei înşişi. Încep atunci să‑şi monteze în cap un soi de piesă de teatru şi scriu scenariul în funcţie de propriile frustrări.

— Ştiu mulţi oameni care fac asta. Înţeleg ce vrei să spui.

— Partea rea e că nu‑şi pot reprezenta piesa asta de unii singuri – zice el mai departe. Atunci încep să angajeze alţi actori.

Exact asta a făcut tipul de afară. Voia să se răz­bune pentru ceva şi ne‑a ales pe noi în acest scop. Dacă i‑am fi acceptat interdicţia, acum am fi regretat şi ne‑am fi simţit mizerabil. Am fi accep­tat să facem parte din viaţa lui meschină şi din frustrările lui.

Agresivitatea acestui domn era vizibilă, a fost uşor să contracarăm rolul impus. Alţii însă ne „angajează" atunci cînd încep să se comporte ca victime, cînd se plîng de nedreptăţile vieţii, cerîndu‑ţi să fii de acord cu ei, să le dai sfaturi, să par­ticipi.

Mă privi drept în ochi.

— Fii atentă – zise el –. Cînd intri într‑un asemenea joc, ieşi totdeauna pierzător.

Avea dreptate. Totuşi nici aşa nu mă simţeam în largul meu în capelă.

— Gata, mi‑am făcut rugăciunea. Putem pleca acum.

Am ieşit. Contrastul dintre întunericul din ca­pelă şi soarele puternic de afară aproape mă or­beşte. Pe măsură ce ochii mi se obişnuiesc cu lumina, observ că bătrînul nu mai e acolo.

— Hai să mîncăm – spuse el, pornind‑o în di­recţia satului.

Beau două pahare de vin la masa de prînz. În viaţa mea n‑am băut atîta. Devin de‑a dreptul alcoolică.

„Întrec măsura."

El stă de vorbă cu chelnerul. Află că în împre­jurimi sînt mai multe ruine romane. Încerc să iau parte la conversaţie, dar nu reuşesc să‑mi ascund proasta dispoziţie.

Prinţesa a devenit broască rîioasă. Şi ce dacă? Cui trebuie să‑i dovedesc şi ce anume, de vreme ce nu caut nimic – nici bărbat, nici dragoste?

„Ştiam", gîndesc eu. „Ştiam că are să‑mi dea peste cap lumea. Creierul m‑a înştiinţat – şi ini­ma n‑a vrut să‑i urmeze sfatul."

A trebuit să plătesc scump ca să realizez pu­ţinul pe care‑l am. A trebuit să renunţ la atîtea lu­cruri pe care mi le doream, să întorc spatele atîtor drumuri ce mi se deschideau înaintea ochi­lor. Mi‑am sacrificat visele în numele unui vis mai mare. Pacea sufletească. Nu vreau să renunţ la această pace.

— Eşti încordată – îmi spuse el, întrerupîndu‑şi conversaţia cu chelnerul.

— Da, sînt. Cred că bătrînul s‑a dus să cheme poliţia. Cred că tîrguşorul ăsta e mic şi ei ştiu unde sîntem. Cred că încăpăţînarea ta de a lua prînzul aici poate să ne ducă de rîpă mica noas­tră vacanţă.

El îşi învîrteşte paharul de apă minerală. Ştie cu siguranţă că nu e nimic din toate astea – că în realitate îmi e ruşine. De ce ne jucăm aşa cu vieţile noastre? De ce vedem firul de praf din ochi şi nu vedem munţii, cîmpurile, livezile de măslini?

— Ascultă: n‑o să fie nimic din toate astea – zise el –. Bătrînul s‑a dus acasă la el şi nici nu‑şi mai aminteşte de cele întîmplate. Crede‑mă.

„Nu de‑asta sînt încordată, e idiot", gîndesc eu.

— Ascultă‑ţi mai mult inima – spune el mai departe.

— Tocmai asta e: mi‑o ascult – răspund eu –. Şi prefer să plecăm de‑aici. Nu‑mi place locul ăsta.

— Nu mai bea în timpul zilei. Nu ajută la ni­mic.

Pînă atunci, mă controlasem. Acum e mai bine să spun ce am pe suflet.

— Tu crezi că ştii totul – spun eu –. Că te pri­cepi la momente magice, la copilul lăuntric. Nu ştiu ce faci aici lîngă mine.

El rîde.

— Te admir – zice el –. Şi admir lupta pe care o dai cu inima ta.

— Ce luptă?

— Nimic – răspunde el.

Ştiu însă ce vrea să spună.

— Nu te amăgi – îi răspund –. Dacă vrei, pu­tem vorbi şi despre asta. Îmi înţelegi greşit senti­mentele.

El încetează să‑şi tot învîrtească paharul şi mă priveşte în faţă:

— Nu mă înşel. Ştiu că tu nu mă iubeşti.

Asta mă derutează şi mai mult.

— Dar voi lupta pentru asta – continuă el –. Sînt în viaţă lucruri pentru care merită să lupţi pînă la capăt.

Vorbele lui mă lasă fără replică.

— Tu meriţi să lupt – zice el.

Îmi întorc privirea şi mă prefac interesată de decoraţia restaurantului. Mă simţeam broască rîioasă şi redevin prinţesă.

„Aş vrea să cred în vorbele tale", îmi spun, în timp ce mă uit la un tablou cu pescari şi bărci. „Nu o să se schimbe nimic, dar cel puţin n‑am să mă mai simt atît de slabă, atît de incapabilă."

— Scuză‑mi agresivitatea – îi spun.

El zîmbeşte. Îl cheamă pe chelner şi achită nota.

Pe drumul de întoarcere sînt şi mai confuză. Poate e soarele de vină – dar nu, e toamnă, şi soarele nu e deloc puternic. Poate bătrînul – dar bătrînul a dispărut din viaţa mea acum cîteva ceasuri.

Poate de vină e noutatea. Pantofii noi te strîng. Viaţa e tot aşa: ne ia prin surprindere şi ne obligă să mergem în necunoscut – cînd nu vrem, cînd nu avem nevoie.

Încerc să mă concentrez asupra peisajului, dar nu mai izbutesc să văd livezile de măslini, satul de pe deal, capela cu un bătrîn la poartă. Nimic din toate astea nu‑mi e familiar.

Îmi amintesc beţia de ieri şi cîntecul pe care‑l cînta el:

Las tardecitas de Buenos Aires tienen este no sé .

¿qué sé yo?

Viste, salí de tu casa, por Arenales ...

De ce Buenos Aires, dacă eram în Bilbao? Ce‑i cu strada asta, Arenales? Ce voia să spună?

— Ce era cîntecul pe care l‑ai cîntat ieri? – îl întreb.

— Baladă pentru un nebun – spune el –. De ce mă‑ntrebi tocmai azi?

— Habar n‑am.

Ba da, ştiu de ce. Ştiu că a cîntat cîntecul ăsta fiindcă este o capcană. M‑a făcut să‑nvăţ pe de rost cuvintele – şi eu am de învăţat materia pen­tru examen. Putea să fi cîntat un cîntec cunoscut, pe care‑l să‑l mai fi auzit de mii de ori – dar a preferat ceva ce nu mai ascultasem niciodată.

E o capcană. Astfel, cînd aveam să aud melo­dia asta la radio sau pe un disc, aveam să‑mi aduc aminte de el, de Bilbao, de vremea cînd toamna vieţii mele s‑a transformat din nou în primăvară. Şi aveam să‑mi aduc aminte de surescitarea, şi de aventura, şi de copilul care a renăscut Dumne­zeu ştie de unde.

El s‑a gîndit la toate astea. E înţelept, experi­mentat, trecut prin viaţă, ştie cum să o cuce­rească pe femeia dorită.

„Îmi pierd minţile", îmi zic în sinea mea. Ajung să cred că sînt alcoolică fiindcă am băut două zile la rînd. Ajung să cred că el ştie toate trucurile. Ajung să cred că mă controlează şi mă conduce cu blîndeţea lui.

„Admir lupta pe care o dai cu inima ta", a spus el în restaurant.

Dar se înşela. Pentru că de mult am luptat cu inima mea şi mi‑am învins‑o. Nu‑mi voi pierde minţile după ceva imposibil.

Îmi cunosc limitele şi capacitatea de a suferi.

— Spune ceva – îl rog, în timp ce ne întoar­cem la maşină.

— Ce?

— Orice. Stai de vorbă cu mine.

Începe să‑mi povestească ceva despre apariţi­ile Fecioarei Maria la Fátima. Nu ştiu cum de‑a ajuns la subiectul ăsta – dar cu istoria celor trei păstori care stau de vorbă cu Ea reuşesc să‑mi po­tolesc gîndurile.

În scurt timp inima mi se linişteşte. Da, îmi cu­nosc bine limitele şi ştiu cum să mă controlez.

Am ajuns noaptea, pe o ceaţă atît de deasă, că abia ne dădeam seama unde ne aflam. Distin­geam doar o mică piaţă, un felinar, cîteva case prost luminate de lumina gălbuie şi o fîntînă.

— Ceaţa! – a exclamat el, surescitat.

N‑am înţeles de ce.

— Sîntem la Saint‑Savin – adăugă el.

Numele nu‑mi spunea nimic. Eram însă în Fran­ţa, şi faptul acesta mă surprindea plăcut.

— De ce aici?

— Din cauza casei pe care vreau să ţi‑o vînd – răspunse el, rîzînd –. Pe lîngă asta, fiindcă am promis că mă voi întoarce de ziua Neprihănitei Zămisliri.

— Aici?

— Pe‑aproape.

A oprit maşina. Cînd am coborît, m‑a luat de mînă şi am început să mergem prin ceaţă.

— Locul acesta a ajuns să facă parte din viaţa mea pe neaşteptate – zise el.

„Şi tu, deci", mi‑am spus.

— Aici, într‑o bună zi, am crezut că‑mi pier­dusem drumul. N‑a fost însă aşa: la drept vor­bind mi‑l regăsisem.

— Vorbeşti enigmatic – i‑am spus.

— Aici am înţeles cît de mult îmi lipseai în viaţă.

Am privit în altă parte. Nu puteam înţelege de ce.

— Ce‑are de‑a face asta cu drumul tău?

— Hai să găsim o cameră, fiindcă singurele do­uă hoteluri din tîrguşorul ăsta sînt deschise doar vara. Apoi vom cina într‑un restaurant bun – fără tensiuni, fără teamă de poliţie, fără a trebui să ne întoarcem în grabă la maşină.

Şi cînd vinul ne va dezlega limba, vom sta de vorbă pe îndelete.

Am rîs amîndoi. Mă şi simţeam mai relaxată. Pe drum, trecusem în revistă nebuniile la care mă gîndisem. În timp ce traversam lanţul mun­tos ce separă Franţa de Spania, l‑am rugat pe Dumnezeu să‑mi purifice sufletul de încordare şi frică.

Mă săturasem să mai fac pe copilul aşa cum făceau multe dintre prietenele mele ‑ cărora le era frică de iubirea imposibilă, fără a şti la drept vorbind ce este „iubirea imposibilă". Dacă aş fi continuat aşa, aveam să ratez tot binele pe care mi‑l puteau oferi cele cîteva zile.

„Atenţie", mi‑am spus în gînd. „Atenţie la fi­sura din baraj. Dacă apare, nimic de pe lume nu o va mai putea astupa."

— Fecioara să ne ocrotească de‑acum înainte – zise el.

N‑am răspuns.

— De ce n‑ai spus „amin"? – m‑a întrebat el.

— Fiindcă nu cred că are vreo importanţă. A fost o vreme cînd religia făcea parte din viaţa mea, dar vremea asta a trecut.

El s‑a întors din drum şi ne‑am îndreptat din nou către maşină.

— Încă mă mai rog – am continuat eu –. Am făcut‑o în timp ce treceam Pirineii. Dar e ceva au­tomat şi nu prea mai cred în asta.

— De ce?

— Fiindcă am suferit şi Dumnezeu nu m‑a as­cultat. Fiindcă de multe ori în viaţă am încercat să iubesc din toată inima, dar dragostea mi s‑a terminat călcată în picioare, trădată. Dacă Dum­nezeu este iubire, trebuie să aibă mai multă grijă de sentimentele mele.

— Dumnezeu este iubire. Dar cel mai bine o înţelege Fecioara.

Am izbucnit în rîs. Privindu‑l din nou, am vă­zut că era serios – nu fusese o glumă.

— Fecioara înţelege taina abandonului total – continuă el –. Şi, întrucît a iubit şi a suferit, ne‑a eliberat de durere. La fel cum Isus ne‑a eliberat de păcat.

— Isus era fiul lui Dumnezeu. Fecioara n‑a fost decît o femeie căreia i s‑a dat harul să‑l primeas­că în pîntece – i‑am răspuns. Voiam să‑mi com­pensez rîsul nelalocul lui, voiam să ştie că‑i respectam credinţa. Dar credinţa şi dragostea nu se discută, cu atît mai puţin într‑o mică aşezare atît de frumoasă ca asta.

Deschise portiera maşinii şi luă cele două genţi. Cînd am încercat să‑mi iau bagajul din mîna lui, el a zîmbit.

— Lasă‑mă pe mine să‑ţi duc geanta.

„Nimeni nu s‑a mai purtat de mult aşa cu mi­ne", am gîndit în sinea mea.

Am bătut la prima uşă; femeia ne‑a spus că nu închiriază camere. La a doua uşă n‑a răspuns ni­meni. La a treia, un bătrînel amabil ne‑a primit bine – dar cînd am vizitat camera, am văzut că nu era decît un pat de două persoane. Am re­fuzat.

— Poate ar fi mai bine să mergem într‑un oraş mai mare – am sugerat eu, cînd am plecat de‑a‑colo.

— O să găsim o cameră – mi‑a răspuns el –. Cunoşti exerciţiul Celuilalt? Face parte dintr‑o istorie scrisă acum o sută de ani, al cărei autor...

— Lasă autorul şi povesteşte‑mi istoria – îl rog eu, în timp ce mergem prin singura piaţă din Saint‑Savin.

— Un om se întîlneşte cu un vechi prieten – care tot încercase să facă ceva în viaţă, fără nici un rezul­tat. „Va trebui să‑i dau ceva bani", îşi spune el. În acea noapte, descoperă însă că vechiul lui prieten se îmbogăţise şi căuta să‑şi plătească datoriile pe care le făcuse de‑a lungul anilor.

Se duc la un bar pe care obişnuiau să‑l frecventeze odinioară şi el dă de băut la toată lumea. Cînd îl în­treabă cum se explică succesul lui, el le răspunde că, pînă cu cîteva zile în urmă, trăise în pielea Celuilalt.

— Ce este Celălalt? – îl întreabă ei.

— Celălalt este acela care m‑a învăţat cum să fiu, dar nu cum sînt eu. Celălalt crede că obligaţia omului este să‑şi petreacă toată viaţa cu gîndul de‑a strînge cît mai mulţi bani, ca să nu moară de foame la bă‑trîneţe. Şi‑atît de mult gîndeşte şi‑atîtea planuri îşi face omul, încît descoperă că este viu abia cînd zilele lui pe pămîntul acesta aproape i se isprăvesc. Adică atunci cînd e prea tîrziu.

— Şi tu, tu cine eşti?

— Eu sînt ceea ce ar trebui să fie oricare dintre noi, dacă şi‑ar asculta inima. Adică cineva care se lasă vrăjit de misterele vieţii, care este deschis faţă de mira­cole, care simte bucurie şi entuziasm pentru ceea ce face. Numai că Celălalt, temîndu‑se să nu se păcălească, nu mă lăsa să acţionez.

— Dar există şi suferinţa – spun unii dintre cei din bar.

— Există înfrîngeri. Nimeni însă nu e scutit de ele. Tocmai de aceea, e mai bine să pierzi unele bătălii în lupta pentru visele tale decît să fii înfrînt fără a şti nici măcar pentru ce lupţi.

— Asta‑i tot? – îl întreabă cei din bar.

— Da. Cînd am descoperit asta, m‑am decis să fiu ceea ce dorisem cu adevărat dintotdeauna. Celălalt a rămas acolo, în odaia mea, privindu‑mă, dar nu l‑am mai lăsat niciodată să intre în mine – deşi uneori a încercat să mă mai sperie, avertizîndu‑mă asupra ris­curilor de a nu mă mai gîndi la viitor.

Din clipa în care l‑am alungat pe Celălalt din viaţa mea, energia divină a început să facă minuni.

„Cred că el însuşi a născocit povestea asta. O fi ea frumoasă, dar nu este adevărată", m‑am gîndit eu, în vreme ce continuam să căutăm o gazdă. Saint‑Savin nu avea decît treizeci de case, aşa că, în scurt timp, a trebuit să facem ceea ce propusesem eu – să mergem într‑o localitate mai mare.

Deşi era entuziast, deşi îl îndepărtase de mult pe Celălalt din viaţa lui, locuitorii din Saint‑Savin nu ştiau că visul lui era să doarmă acolo noaptea aceea şi nu‑i erau de nici un ajutor. Înţe­lesesem însă, în timp ce‑mi povestea istoria aceea, că ea mi se potrivea mai degrabă mie; te­merile, nesiguranţa, refuzul de a mă lăsa cucerită de miraculos – pentru că mîine totul ar fi putut lua sfîrşit, urmînd apoi suferinţa.

Zeii dau cu zarurile şi nu ne întreabă dacă vrem să luăm parte la joc. Nu vor să ştie dacă ai părăsit un bărbat, o casă, o profesie, un vis. Zeii nu sînt preocupaţi să ai o viaţă în care fiecare lucru să fie la locul lui, în care fiecare dorinţă să poată fi rea­lizată prin muncă şi stăruinţă. Zeii nu ţin seama de planurile şi de speranţele noastre; undeva în univers, ei joacă zaruri – şi se poate întîmpla ca tu să fii alesul. Din acel moment, cîştigul şi pier­derea e o chestiune de şansă.

Zeii joacă zaruri şi eliberează Dragostea din cuşca ei. Această forţă care poate crea sau poate distruge – după direcţia în care bătea vîntul în clipa cînd a ieşit din închisoare.

Deocamdată forţa aceasta bătea în favoarea lui. Vînturile sînt însă la fel de capricioase ca şi zeii – şi, în adîncul meu, începeam să simt cîte o rafală.

Ca şi cum soarta ar fi vrut să‑mi arate că po­vestea cu Celălalt este adevărată – şi că univer­sul conspiră totdeauna în favoarea visătorilor –, am găsit o casă unde să fim găzduiţi şi care avea o cameră cu două paturi separate. Prima mea grijă a fost să fac o baie, să‑mi spăl hainele şi să‑mi pun tricoul pe care mi‑l cumpărasem. M‑am simţit împrospătată – şi asta m‑a făcut mai si­gură pe mine.

„Cine ştie dacă Celeilalte nu‑i place tricoul meu nou", am rîs în sinea mea.

După ce am cinat cu stăpînii casei – restau­rantele erau şi ele închise toamna şi iarna –, el a cerut o sticlă de vin, făgăduind să mai cumpere încă una a doua zi.

Ne‑am pus canadienele, am împrumutat două pahare şi am ieşit.

— Hai să şedem pe marginea fîntînii – am zis eu.

Ne‑am aşezat acolo, sorbind din vin ca să alun­găm frigul şi tensiunea.

— S‑ar zice că Celălalt s‑a reîntrupat în tine – am glumit eu –. Eşti într‑o dispoziţie mai proastă.

El rîse.

— Ţi‑am spus că o să găsim o cameră şi am gă­sit. Universul ne ajută întotdeauna să luptăm pentru visele noastre, oricît ar părea ele de nebu­neşti, pentru că sînt visele noastre şi doar noi ştim cu ce preţ le visăm.

Ceaţa, gălbuie la lumina felinarului stradal, nu ne lăsa să ajungem cu privirea de cealaltă latură a pieţei.

Am respirat adînc. Subiectul nu mai putea fi amînat.

— Rămîne să vorbim despre dragoste – am mai spus eu –. Nu mai puteam evita. Ştii cum au trecut pentru mine zilele astea.

Dacă ar fi fost după mine, subiectul ăsta nici nu s‑ar fi ivit. Dar, o dată ce‑a apărut, nu mai pot să mi‑l scot din minte.

— E periculos să iubeşti.

— Ştiu că‑i aşa – am răspuns –. Am mai iubit înainte. Iubirea e ca un drog. La început ai senzaţia de euforie, de abandon total. Apoi, a doua zi, vrei mai mult. Încă nu e un viciu, dar îţi place senzaţia şi îţi închipui că o poţi ţine sub control. Te gîndeşti la fiinţa iubită vreme de do­uă minute şi uiţi de ea timp de trei ore.

În scurt timp însă te obişnuieşti cu acea per­soană şi începi să fii complet dependent de ea. Acum te gîndeşti la ea trei ore şi‑o uiţi două mi­nute. Dacă ea nu e lîngă tine, încerci aceleaşi sen­zaţii ca şi drogaţii cînd nu‑şi obţin drogul. În acest moment, aşa cum drogaţii fură şi se înjo­sesc ca să facă rost de ceea ce le trebuie, şi tu eşti dispus să faci orice pentru dragoste.

— Ce comparaţie oribilă – zise el.

Era într‑adevăr o comparaţie oribilă, care nu se potrivea cu vinul, cu fîntîna, cu casele medie­vale din jurul micii pieţe. Era însă adevărată. Dacă era să înainteze atît de mult pe drumul dra­gostei, trebuia să‑i cunoască riscurile.

— Aşa că nu trebuie să iubim decît pe cineva care poate fi mereu lîngă noi – am încheiat eu.

El rămase mult timp cu privirea pierdută în ceaţă. Se părea că nu avea să‑mi mai ceară să na­vigăm pe apele periculoase ale unei conversaţii despre dragoste. Fusesem dură, dar nu putusem proceda altfel.

„Subiectul s‑a închis", mi‑am zis în gînd. O convieţuire de trei zile – şi încă văzîndu‑mă tot timpul în aceleaşi haine – a fost suficientă ca să‑l facă să se răzgîndească. Mîndria mea de fe­meie se simţea rănită, dar inima îmi bătea mai uşurată.

„Oare chiar asta oi fi vrînd?"

Căci începeam să şi simt furtunile pe care le aduc cu sine primele adieri ale iubirii. Începeam să şi observ o gaură în peretele barajului.

O bună bucată de timp am băut, fără să vor­bim despre nimic serios. Am vorbit despre stă‑pînii casei şi despre sfîntul care întemeiase satul acela. El mi‑a povestit cîteva legende despre bise­rica de pe latura opusă a pieţişoarei – şi pe care abia o puteam distinge, din cauza ceţii.

— Eşti cu gîndurile duse – zise el la un mo­ment dat.

Da, mintea mea o lua razna. Mi‑ar fi plăcut să fiu acolo cu cineva care să‑mi fi lăsat inima în pace, cu cineva împreună cu care să fi putut trăi momentele acelea fără teama de a‑l pierde a doua zi. Astfel, timpul ar fi trecut mai încet, am fi pu­tut rămîne alături în tăcere – de vreme ce am fi avut tot restul vieţii la dispoziţie ca să stăm de vorbă. N‑aş fi avut nevoie să mă frămînt cu tre­buri serioase, hotărîri dificile, cuvinte aspre.

Stăm în tăcere – şi asta e un semn. Pentru prima dată stăm în tăcere, deşi observasem asta abia acum, cînd el se ridică să mai caute o sticlă de vin.

Stăm în tăcere. Îi aud zgomotul paşilor întor‑cîndu‑se la fîntîna unde stăm de peste un ceas, bînd şi uitîndu‑ne la ceaţă.

Pentru prima oară tăcem cu adevărat împre­ună. Nu e tăcerea stânjenitoare din maşină, din timpul călătoriei de la Madrid la Bilbao. Nu e tă­cerea inimii mele înfricoşate din capela de lîngă San Martin de Unx.

E o tăcere care vorbeşte. O tăcere care‑mi spu­ne că nu mai avem nevoie să ne dăm explicaţii unul altuia despre tot felul de lucruri.

Paşii lui încetaseră. Mă priveşte – şi ceea ce vede trebuie să fie ceva frumos: o femeie şezînd pe ghizdul unei fîntîni, într‑o noapte cu ceaţă, sub lumina unui felinar.

Casele medievale, biserica din secolul al Xl‑lea, tăcerea.

Cea de‑a doua sticlă de vin este pe jumătate goală cînd mă decid să vorbesc.

— Azi dimineaţă m‑am convins că sînt alco­olică. Am băut toată ziua. În ultimele trei zile am băut mai mult ca‑n toată viaţa mea.

El mă mîngîie pe cap fără să spună nimic. Îi simt atingerea şi nu fac nimic ca să‑i îndepărtez mîna.

— Povesteşte‑mi ceva despre viaţa ta – îl rog.

— Nu ascunde mari mistere. Îmi am drumul meu şi fac tot posibilul să mi‑l parcurg cu dem­nitate.

— Care e drumul tău?

— Drumul aceluia care caută dragostea.

Rămîne o vreme jucîndu‑se cu sticla aproape goală.

— Şi dragostea e un drum complicat – sfîrşi el.

— Fiindcă, pe drumul acesta, lucrurile fie te înalţă la cer, fie te atrag în iad – zic eu, fără a fi sigură că se referă la mine.

Nu zice nimic. Pesemne încă e scufundat în oceanul tăcerii, dar vinul îmi dezlegă iarăşi lim­ba şi simt nevoia să vorbesc.

— Ai spus că ceva, aici, în oraşul acesta, ţi‑a schimbat orientarea.

— Da, cred că mi‑a schimbat‑o. Încă nu sînt si­gur, tocmai de‑aceea am ţinut să te aduc aici.

— E un test?

— Nu. E un abandon. Pentru ca ea să mă ajute să iau cea mai bună hotărîre.

— Care ea?

— Fecioara.

Fecioara! Trebuia să‑mi fi dat seama. Sînt im­presionată văzînd că atîţia ani de călătorii, de descoperiri, de noi orizonturi nu‑l eliberaseră de catolicismul din copilărie. Cel puţin în această privinţă, eu şi prietenii noştri evoluaserăm mult – nu mai trăiam sub povara vinei şi a păcatelor.

— E impresionant că, după toate cele prin care ai trecut, ţi‑ai păstrat aceeaşi credinţă.

— Nu mi‑am păstrat‑o. Mi‑am pierdut‑o şi mi‑am recîştigat‑o.

— Dar în Fecioare? În lucruri imposibile şi fan­tasmagorice? N‑ai avut o viaţă sexuală activă?

— Normal. Am fost îndrăgostit de multe femei.

Simt o înţepătură de gelozie şi sînt surprinsă de reacţia mea. Lupta mea interioară pare însă a se fi liniştit şi nu vreau să o stîrnesc din nou.

— De ce este ea „Fecioara"? De ce nu ne este prezentată Maica Domnului ca o femeie norma­lă, la fel cu toate celelalte?

Termină puţinul ce mai rămăsese în sticlă. Mă întreabă dacă vreau să mai aducă încă una şi îi spun că nu.

— Ce vreau e să‑mi dai un răspuns. Ori de cîte ori începem să vorbim despre anumite subiecte, tu începi să vorbeşti despre altceva.

— A fost o femeie normală. A avut şi alţi copii. Biblia ne povesteşte că Isus a mai avut doi fraţi.

Virginitatea în conceperea lui Isus se datoreşte altui fapt: Maria face începutul unei noi ere a harului. Atunci a început o nouă etapă. Ea este mi­reasa cosmică, Terra – care i se deschide cerului şi se lasă fertilizată.

Atunci, graţie curajului de a‑şi accepta propriul destin, ea face cu putinţă ca Dumnezeu să vină pe Pămînt. Şi se transformă în Marea Mamă.

Nu izbutesc să‑i urmăresc vorbele. Şi el îşi dă seama.

— Ea este chipul feminin al lui Dumnezeu. Ea îşi are propria divinitate.

Cuvintele lui sînt rostite cu încordare, aproape forţat, ca şi cum ar fi săvîrşit un păcat.

— O Zeiţă? – întreb.

Aştept un pic să‑mi explice mai bine, dar el nu mai spune nimic. Acum cîteva clipe mă gîndeam cu ironie la catolicismul lui. Acum, vorbele lui mi se par o blasfemie.

— Cine este Fecioara? Ce e Zeiţa? – reiau eu discuţia.

— E greu de explicat – zice el, tot mai în­curcat –. Am ceva scris la mine. Dacă vrei, poţi să citeşti.

— Nu vreau să citesc nimic acum, vreau să‑mi explici.

Caută sticla de vin, dar e goală. Nici unul din­tre noi nu‑şi mai aminteşte ce ne‑a adus la fîn‑tînă. Se simte o prezenţă importantă – ca şi cum vorbele lui ar opera un miracol.

— Hai, continuă – insist eu.

— Simbolul ei este apa, ceaţa din jurul tău. Zeiţa foloseşte apa ca să se manifeste.

Negura pare a prinde viaţă şi a se preface în ceva sacru – chiar dacă eu tot nu înţeleg ce spu­ne el.

— Nu vreau să vorbesc despre istorie. Dacă vrei să afli ceva în privinţa asta, poţi să citeşti tex­tul pe care l‑am adus cu mine. Trebuie să ştii însă că această femeie – Zeiţa, Fecioara Maria, Shehina iudaică, Marea Mamă, Isis, Sofia, roabă şi stăpînă – e prezentă în toate religiile de pe faţa pămîntului. A fost uitată, interzisă, deghizată, dar cultul ei a continuat de la un mileniu la altul şi a ajuns pînă în zilele noastre.

Unul din chipurile lui Dumnezeu este chipul unei femei.

M‑am uitat la faţa lui. Ochii îi străluceau şi scru­tau ceaţa din faţa noastră. Am constatat că nu mai trebuia să insist ca să continue.

— Ea este prezentă în primul capitol al Bibli­ei – cînd duhul lui Dumnezeu pluteşte deasu­pra apelor şi El le aşază sub stele şi deasupra lor. E nunta mistică a Terrei cu Cerul.

Ea e prezentă şi în ultimul capitol al Bibliei, cînd

Duhul şi mireasa zic: Vino.

Şi cel care aude să zică: Vino.

Şi cel însetat să vină

şi cel care voieşte să ia în dar apa vieţii.

— De ce simbolul chipului feminin al lui Dum­nezeu este apa?

— Nu ştiu. Fapt este că ea îşi alege în genere mijlocul acesta pentru a se manifesta. Poate fiind­că este izvorul vieţii. Sîntem zămisliţi în apă, vre­me de nouă luni rămînem în ea.

Apa e simbolul Puterii femeii, puterea la care nici un bărbat – oricît ar fi el de iluminat sau de desăvîrşit – nu poate rîvni.

El se opreşte o clipă, apoi reia.

— În fiecare religie şi în fiecare tradiţie, Ea se manifestă într‑un fel sau altul – dar se mani­festă întotdeauna. De vreme ce sînt catolic, o per­cep cînd mă aflu înaintea Fecioarei Maria.

Mă ia de mînă şi, în mai puţin de cinci minute, ieşim din Saint‑Savin. Trecem pe lîngă o coloană din marginea drumului – cu ceva ciudat în vîrf: o cruce şi imaginea Fecioarei în locul unde tre­buia să fie Isus Cristos. Îmi amintesc vorbele lui şi rămîn surprinsă de coincidenţă.

Acum sîntem total împresuraţi de întuneric şi de ceaţă. Încep să‑mi imaginez că mă aflu în apă, în pîntecul matern – unde timpul şi gîndirea nu există. Tot ce spune el pare a începe să aibă înţe­les, un înţeles teribil. Îmi aduc aminte de tînăra care m‑a condus în piaţă. Şi ea spusese că apa e simbolul Zeiţei.

— La douăzeci de kilometri de aici există o peş­teră – continuă el –. La 11 februarie 1858, o fetiţă strîngea uscături lîngă peşteră, împreună cu alţi doi copii. Era o copilă slăbuţă, astmatică, a cărei sărăcie ajungea la limita mizeriei. În acea zi de iarnă i‑a fost frică să treacă un pîrîu înghe­ţat; putea să se ude, să se îmbolnăvească, şi pă­rinţii ei aveau nevoie de cei cîţiva bănuţi pe care‑i cîştiga ca păstoriţă.

Atunci i se arătă o femeie înveşmîntată în alb, cu doi trandafiri de aur la picioare. Se purtă cu copila de parcă ar fi fost o prinţesă, rugînd‑o să se întoarcă în acelaşi loc de atîtea ori cîte îi spu­sese, şi se făcu nevăzută. Celelalte două fete, care o văzuseră în transă, divulgară numaidecît în‑tîmplarea.

Din acel moment, pentru fată începu un lung calvar. A fost azvîrlită în închisoare şi i s‑a cerut să retracteze totul. A fost ispitită cu bani ca să ceară favoruri speciale Apariţiei. În primele zile, familia ei era insultată în piaţa publică – lumea zicea că fata făcuse totul ca să atragă atenţia asupra ei.

Copila – pe care o chema Bernadette – nu avea nici cea mai mică idee ce anume văzuse. Pe doamna care i se arătase o numea „Aia", iar pă­rinţii ei, îndureraţi, i se adresară pentru ajutor preotului din sat. Preotul îi îndemnă ca, la urmă­toarea apariţie, copila să o întrebe pe acea femeie cum o cheamă.

Bernadette făcu ceea ce îi ceruse tatăl ei, dar răspunsul fu doar un surîs. „Aia" i se arătă în total de optsprezece ori, cel mai adesea fără a spu­ne nimic. În cursul uneia dintre apariţii, o rugă pe fetiţă să sărute pămîntul. Fără a înţelege de ce, Bernadette făcu ceea ce îi ceruse „Aia". Altă dată, o roagă pe copilă să sape o groapă în solul peşterii. Bernadette ascultă şi numaidecît ţîşneşte puţină apă mîloasă – fiindcă acolo erau ţinuţi porci.

„Bea din apa asta", îi spuse doamna.

Apa era atît de murdară, încît Bernadette o ia în căuşul palmelor şi o aruncă de trei ori, fără a cuteza să o ducă la gură. Ascultă însă pînă la urmă, în ciuda silei. În locul unde săpase începe să ţîşnească şi mai multă apă. Un om orb de un ochi îşi pune cîteva picături pe faţă şi‑şi recapă­tă vederea. O femeie, disperată că pruncul ei nou‑născut trăgea să moară, îl cufundă în izvor, într‑o zi cînd temperatura scăzuse sub zero gra­de. Pruncul se face bine.

Încetul cu încetul, vestea se răspîndeşte şi mii de oameni încep să vină la faţa locului. Copila insistă să afle numele doamnei, dar aceasta se mulţumeşte să‑i surîdă.

Pînă cînd, într‑o bună zi, „Aia" se întoarce că­tre Bernadette şi spune:

„Eu sînt Neprihănita Zămislire."

Mulţumită, copila dă fuga să‑i povestească pa­rohului.

„Nu se poate", zice el. Nimeni nu poate fi şi pom, şi fruct în acelaşi timp, fata mea. Du‑te aco­lo şi stropeşte‑o cu agheasmă.

După preot, doar Dumnezeu poate exista de la începutul vremurilor – şi Dumnezeu, după cum totul o atestă, este om.

El face o lungă pauză.

— Bernadette o stropeşte pe „Aia" cu apă sfin­ţită. Apariţia surîde duios, nimic mai mult.

În ziua de 16 iulie, femeia apare pentru ultima dată. La scurt timp după aceea, Bernadette intră într‑o mînăstire, fără a şti că schimbase cu desă‑vîrşire destinul micului sat din apropierea peş­terii. Izvorul continuă să ţîşnească şi minunile încep să se producă, una după alta.

Istoria se răspîndeşte mai întîi în Franţa, apoi în întreaga lume. Satul se dezvoltă şi se transfor­mă. Negustorii sosesc şi se stabilesc acolo. Se deschid hoteluri. Bernadette moare şi e îngro­pată departe de acolo, fără a şti nimic despre cele ce se întîmplă.

Unii, doar ca să pună Biserica în dificultate – întrucît la acea dată Vaticanul recunoaşte apari­ţiile –, încep să inventeze false minuni care mai apoi sînt demascate. Biserica reacţionează cu fer­mitate: începînd de la un moment dat, nu mai acceptă ca minuni decît fenomenele care sînt su­puse unei serii de examinări riguroase efectuate de comisii medicale şi ştiinţifice.

Apa continuă să izvorască însă şi vindecările îşi urmează cursul.

Mi se pare că aud un zgomot în apropierea noas­tră. Mi se face frică, dar el nu reacţionează. Ceaţa are acum propria ei viaţă şi istorie. Mă tot gîn‑desc la cele spuse de el şi la întrebarea al cărei răspuns nu l‑am auzit: cum de ştie toate acestea?

Mă tot gîndesc la chipul feminin al lui Dum­nezeu. Bărbatul de lîngă mine are sufletul plin de conflicte. Cu puţină vreme în urmă îmi scria ca să‑mi spună că vrea să intre într‑un seminar ca­tolic, dar observă apoi că Dumnezeu are un chip feminin.

El e liniştit. Eu mă simt în continuare în pîntecele Mamei Terra, dincolo de timp şi spaţiu. Isto­ria Bernadettei pare a se derula sub ochii mei, în ceaţa care ne învăluie.

Între timp, el reîncepe să vorbească:

— Bernadette nu ştia două lucruri extrem de importante – spune el –. Primul era că, înainte de sosirea religiei creştine în aceste locuri, mun­ţii de aici erau locuiţi de celţi – şi Zeiţa consti­tuia principala lor devoţiune. Generaţii după generaţii înţeleseseră chipul feminin al lui Dum­nezeu şi se împărtăşiseră din iubirea şi slava Ei.

— Şi al doilea?

— Al doilea era că autorităţile de la Vatican se reuniseră în secret cu puţin timp înainte ca Ber­nadette să‑şi fi avut viziunile.

Practic nimeni nu ştia ce se petrecuse în acele reuniuni – şi, cu siguranţă, preotul din satul Lourdes nu avea nici cea mai mică idee. Înaltul consiliu al Bisericii Catolice hotăra dacă era ca­zul să declare dogma Neprihănitei Zămisliri.

Dogma a fost declarată în cele din urmă prin bula papală Ineffabilis Deus. Fără însă ca marelui public să i se explice cu exactitate ce anume în­semna asta.

— Şi ce te privesc toate astea pe tine? – întreb eu.

— Eu sînt discipolul Ei. Am învăţat cu ajuto­rul Ei – spune el, zicînd fără să vrea că Ea e tot­odată izvorul tuturor cunoştinţelor lui.

— Tu O vezi?

— Da.

Ne întoarcem în piaţă şi parcurgem mica dis­tanţă care ne desparte de biserică. Văd fîntîna, lumina felinarului şi sticla de vin cu cele două pahare pe ghizdul ei. „Se vede că acolo au şezut doi îndrăgostiţi", gîndesc eu. „Tăcuţi, în vreme ce inimile lor îşi vorbeau. Şi după ce inimile şi‑au spus tot ce aveau de spus, au început să‑şi îm­părtăşească marile mistere."

Nici de astă dată n‑a fost dusă la bun sfîrşit nici o discuţie despre iubire. Nu contează. Simt că mă confrunt cu ceva foarte serios şi că trebuie să profit de tot ce mi se oferă ca să înţeleg tot ce‑mi stă în putinţă. Îmi amintesc o clipă de stu­diile mele, de Zaragoza, de bărbatul vieţii mele pe care speram să‑l întîlnesc – dar toate astea mi se par acum depărtate, învăluite în aceeaşi ceaţă care cuprinde satul Saint‑Savin.

— De ce mi‑ai povestit toată istoria Bernadettei? – îl întreb.

— Nu ştiu exact de ce am făcut‑o – răspunde el, fără a mă privi în ochi –. Poate pentru că sîn‑tem lîngă Lourdes. Poate pentru că poimîine e ziua Neprihănitei Zămisliri. Poate pentru că am vrut să‑ţi arăt că lumea mea nu e atît de solitară şi de nebună cum ţi s‑a putut părea.

Sînt şi alţii care fac parte din ea. Şi ei cred în ce spun.

— N‑am spus niciodată că lumea ta e nebună. Nebună este poate a mea: îmi pierd timpul cel mai preţios al vieţii printre caiete şi cursuri care nu mă vor ajuta să evadez dintr‑un loc pe care‑l ştiu deja prea bine.

Am simţit că răsufla uşurat: îl înţelesesem.

Mă aşteptam să vorbească mai departe despre Zeiţă, dar s‑a întors către mine:

— Hai la culcare – zise el –. Am băut cam mult.

Marţi, 7 decembrie 1993

A adormit imediat. Eu am rămas mult timp trează, gîndindu‑mă la negură, la piaţa de afară, la vin şi la discuţia noastră. Am citit manuscrisul pe care mi‑l dăduse şi m‑am simţit fericită; Dum­nezeu – dacă exista cu adevărat – era Tată şi Mamă.

Apoi am stins lumina şi m‑am lăsat în con­tinuare dusă de gînduri ca şi cum aş fi fost lîngă fîntînă. Mi‑am dat seama cît de apropiată eram de el în acele clipe cînd nu scosesem nici o vorbă.

Nici unul dintre noi nu spusese nimic. E inutil să discuţi despre dragoste, fiindcă dragostea îşi are propriu‑i glas şi vorbeşte de la sine. În noaptea aceea, pe ghizdul fîntînii, tăcerea a îngă­duit ca inimile noastre să se apropie şi să se cu­noască mai bine. Inima mea a auzit atunci ce spunea inima lui şi s‑a simţit fericită.

Înainte de‑a adormi, m‑am hotărît să fac ceea ce el numea „exerciţiul Celuilalt".

„Stau aici, în camera asta", am gîndit. „De­parte de toate obişnuinţele mele, discutînd de­spre lucruri care nu m‑au interesat niciodată şi dormind într‑un oraş unde nu mai călcasem nicicînd. Pot să‑mi închipui – pentru cîteva cli­pe – că sînt alta."

Am început să‑mi imaginez cum mi‑ar plăcea să trăiesc chiar în momentele acelea. Mi‑ar plă­cea să fiu veselă, curioasă, fericită. Trăind intens fiecare clipă, bînd cu sete din apa vieţii. Dînd iar crezare viselor. Capabilă să lupt pentru ceea ce vreau.

Iubindu‑l pe bărbatul care mă iubea.

Da, aşa era femeia care mi‑ar fi plăcut să fiu – şi care îmi apărea dintr‑o dată şi se transforma în mine.

Am simţit că sufletul îmi era scăldat de lumi­na unui Dumnezeu – sau a unei Zeiţe – în care nu mai credeam. Şi am simţit că, în clipa aceea, Cealaltă îmi părăsea trupul şi stătea în colţul odăiţei.

O priveam pe femeia care fusesem pînă atunci: slabă, dar străduindu‑se să lase impresia că e pu­ternică. Înfricoşată de orice, dar zicîndu‑şi în si­nea ei că nu‑i era teamă – era înţelepciunea celui care ştie ce este viaţa. Oblonind ferestrele prin care pătrundea bucuria soarelui – pentru ca mobilele ei vechi să nu se decoloreze.

Am văzut‑o pe Cealaltă stînd în colţul came­rei – fragilă, obosită, deziluzionată. Controlîndu‑şi şi înrobindu‑şi ceea ce ar fi trebuit să se afle în libertate: sentimentele ei. Încercînd să‑şi ju­dece iubirea viitoare în funcţie de suferinţele din trecut.

Dragostea e totdeauna nouă. Indiferent dacă am iubit o dată, de două, de zece ori în viaţă – sîntem mereu în faţa unei situaţii pe care nu o cunoaştem. Iubirea ne poate duce în iad sau în rai, dar undeva ne duce totdeauna. Trebuie să o acceptăm, fiindcă ea este hrana existenţei noas­tre. Dacă o refuzăm, vom muri de foame văzînd ramurile pomului vieţii încărcate de roade, fără a cuteza să întindem mîna şi să culegem fructele.

Trebuie să căutăm dragostea acolo unde sîntem, chiar dacă asta ne‑ar costa ceasuri, zile, săptămîni de decepţii şi tristeţe.

Căci în clipa în care pornim în căutarea iubirii, şi ea porneşte în întîmpinarea noastră.

Şi ne salvează.

Cînd Cealaltă se îndepărtă de mine, inima în­cepu din nou să‑mi vorbească. Îmi spuse că fi­sura din zidul barajului lăsa să se strecoare un firicel de apă, vînturile băteau în toate direcţiile şi ea era fericită că o ascultam din nou.

Inima îmi spunea că mă îndrăgostisem. Şi am adormit mulţumită, cu un zîmbet pe buze.

Cînd m‑am trezit, fereastra era deschisă şi el privea munţii din zare. Cîteva clipe n‑am spus nimic, gata fiind să închid ochii dacă el ar fi în­tors capul.

Ca şi cum ar fi ştiut ce gîndeam, s‑a răsucit către mine şi m‑a privit în ochi.

— Bună dimineaţa – zise el.

— Bună dimineaţa. Închide geamurile, e foar­te frig.

Cealaltă îşi făcuse pe negîndite apariţia. Tot mai încerca să schimbe direcţia vîntului, să des­copere defecte, să zică nu, nu e posibil. Ştia însă că era prea tîrziu.

— Trebuie să mă îmbrac – am spus.

— Te aştept jos – răspunse el.

Şi m‑am dat jos din pat, am izgonit‑o pe Cea­laltă din minte, am deschis iar fereastra şi am lă­sat să intre soarele. Soarele care scălda totul – munţii acoperiţi de zăpadă, pămîntul acoperit de frunze uscate, rîul pe care nu‑l vedeam, dar îl au­zeam.

Soarele îmi lovi sînii, îmi lumină trupul gol, dar nu simţeam frigul, căci eram mistuită de o căldură – căldura unei scîntei care se preface în flacără, flacără care se transformă în văpaie, văpaia care se transformă într‑un incendiu imposi­bil de stăpînit. Ştiam.

Şi voiam.

Ştiam că începînd din acea clipă aveam să cu­nosc cerurile şi iadurile, bucuria şi durerea, visul şi deznădejdea şi că nu mai puteam ţine în frîu vijeliile care se dezlănţuiseră din ungherele as­cunse ale sufletului meu. Ştiam că începînd din acea dimineaţă avea să mă călăuzească iubirea – iubire care era prezentă încă din copilărie, de cînd îl văzusem pentru prima oară. Căci nici­odată nu‑l uitasem – deşi mă socotisem nevred­nică să lupt pentru el. Era o iubire dificilă, cu frontiere peste care nu voisem sa trec.

Mi‑am amintit piaţa din Soria, clipa cînd l‑am rugat să‑mi găsească medalionul pe care‑l pier­dusem. Ştiam – da, ştiam ce avea să‑mi spună, dar nu voiam să aud, pentru că şi el era ca băieţii care într‑o bună zi pleacă în căutarea banilor, a aventurilor sau viselor. Eu aveam nevoie de o dragoste posibilă, inima şi corpul meu erau încă feciorelnice şi avea să mă găsească un prinţ din basm.

Pe atunci nu prea ştiam ce este iubirea. Cînd am venit la conferinţa lui şi i‑am acceptat invita­ţia, am considerat că femeia matură era în stare să stăpînească inima fetiţei care se luptase atît de mult ca să‑şi găsească prinţul din basme. Apoi el vorbise despre copilul mereu prezent în noi – şi eu am reînceput să aud glasul fetiţei care fuse­sem, al prinţesei căreia îi era frică să iubească şi să piardă.

Timp de patru zile am încercat să‑mi ignor vo­cea inimii, dar ea a devenit tot mai tare, lăsînd‑o pe Cealaltă deznădăjduită. În ungherul cel mai ascuns al sufletului meu, eu încă mai existam şi mai credeam în vise. Înainte de‑a apuca să spună ceva Cealaltă, am acceptat invitaţia în maşină, călătoria cu el, m‑am decis să‑mi asum riscurile. Şi tocmai din cauza asta – din cauza puţinu­lui din mine care se mai păstrase – m‑a regăsit dragostea, după ce mă căutase în cele patru col­ţuri ale lumii. Dragostea m‑a regăsit, deşi Cealal­tă ridicase o barieră de prejudecăţi, certitudini şi manuale universitare pe o stradă liniştită din Za‑ragoza.

Am deschis fereastra şi, o dată cu ea, inima. Soarele a inundat încăperea, şi iubirea mi‑a inun­dat inima.

Am colindat ore de‑a rîndul, fără să mîncăm, prin zăpadă şi pe drumuri, ne‑am luat cafeaua de dimineaţă într‑un tîrguşor al cărui nume nu l‑am aflat niciodată – dar care avea o fîntînă, iar pe fîntînă o sculptură cu un şarpe şi un porumbel împletiţi sub forma unui animal unic.

El zîmbi văzîndu‑l:

— E un semn. Masculinul şi femininul uniţi în­tr‑o singură figură.

— Nu mă gîndisem niciodată la ce mi‑ai spus ieri – am spus eu –, totuşi e logic.

— „A făcut Dumnezeu bărbat şi femeie" – zise el, citînd o frază din Facerea –. Căci asta era după chipul şi asemănarea sa: bărbat şi femeie.

Am văzut că avea în ochi altă strălucire. Era fe­ricit şi rîdea de orice fleac. Intra în vorbă cu rarii oameni pe care‑i întîlneam pe drum – muncitori în haine cenuşii ducîndu‑se la muncă, alpinişti în haine viu colorate, care se pregăteau să escala­deze cine ştie ce pisc.

Eu tăceam, fiindcă franceza mea era mizera­bilă, dar sufletul mi se bucura văzîndu‑l pe el aşa.

Fericirea îi era atît de vizibilă, încît toţi zîm‑beau cînd stăteau de vorbă cu el. Inima îi spuse­se pesemne ceva şi acum ştia că şi eu îl iubeam – chiar dacă pînă atunci mă comportasem doar ca o veche prietenă din copilărie.

— Pari mai bucuros – i‑am spus eu la un mo­ment dat.

— Fiindcă mereu am visat să fiu aici cu tine, umblînd prin munţii aceştia şi culegînd fructele de aur ale soarelui.

„Fructele de aur ale soarelui." Un vers pe care‑l scrisese cineva cu mult timp în urmă şi‑l repeta acum el – la momentul cel mai potrivit.

— Bucuria ta mai are o explicaţie – am co­mentat eu, pe cînd părăseam tîrguşorul cu fîntîna aceea ciudată.

— Care?

— Ştii că sînt mulţumită. Datorită ţie sînt azi aici, urcînd pe munţi adevăraţi, departe de mun­ţii de caiete şi cărţi. Şi fericirea e ceva ce se mul­tiplică atunci cînd se împarte.

— Ai făcut exerciţiul Celuilalt?

— Da. Cum de ştii?

— Pentru că şi tu te‑ai schimbat. Şi pentru că totdeauna învăţăm exerciţiul exact cînd trebuie.

Cealaltă m‑a urmărit toată dimineaţa. Încerca să se apropie iarăşi de mine. Vocea însă îi deve­nea tot mai slabă şi imaginea începea să i se di­zolve. Îmi aduceam aminte de finalul filmelor cu vampiri, cînd monstrul se preface în pulbere.

Am trecut pe lîngă altă coloană cu imaginea Fecioarei pe cruce.

— La ce te gîndeşti? – l‑am întrebat.

— La vampiri. La făpturile nopţii, zăvorîte în sine, căutîndu‑şi cu disperare soţii. Dar incapa­bili să iubească.

De‑asta spune legenda că doar un ţăruş înfipt în inimă îi poate ucide; cînd se întîmplă aşa ceva, inima se trezeşte, eliberează energia iubirii şi dis­truge răul.

— Nu mă gîndisem niciodată la asta. Dar e lo­gic.

Izbutisem să‑mi înfig ţăruşul. Inima, eliberată de blesteme, lua seama la tot. Cealaltă nu mai avea nici un loc pe care să şi‑l revendice.

De mii de ori am simţit imboldul de a‑l lua de mînă, dar n‑o făceam. Eram încă oarecum tulbu­rată – voiam să‑i spun că‑l iubesc şi nu ştiam cum să‑ncep.

Am vorbit despre munţi şi despre rîuri. Ne‑am rătăcit prin pădure preţ de un ceas, dar am re­găsit poteca. Am mîncat sandvişuri şi am băut zăpadă topită. Spre apusul soarelui, ne‑am ho‑tărît să ne întoarcem la Saint‑Savin.

Sunetul paşilor noştri răsuna de pereţii de pia­tră. Mi‑am ridicat instinctiv mîna la agheasmatar şi m‑am închinat. Mi‑am amintit ce‑mi spusese – apa e simbolul Zeiţei.

— Să mergem acolo – zise.

Am păşit prin biserica goală şi întunecoasă, unde, sub altarul principal, era îngropat un sfînt – Sfîntul Savin, un pustnic care a trăit la în­ceputul primului mileniu. Pereţii din locul acela fuseseră dărîmaţi şi refăcuţi de mai multe ori.

Aşa sînt unele locuri – pot fi ruinate de răz­boaie, persecuţii şi nepăsare. Rămîn sacre însă. În cele din urmă cineva trece pe acolo, simte că ceva lipseşte şi le înalţă din nou.

Am observat o imagine al lui Cristos pe cruce care‑mi producea o senzaţie curioasă – aveam impresia clară că mişca din cap, urmărindu‑mă.

— Să ne oprim puţin aici.

Ne găseam în faţa unui altar al Maicii Domnu­lui.

— Priveşte imaginea.

Măria cu pruncul în braţe. Pruncul Isus arătînd către ceruri.

Am discutat cu el ceea ce văzusem.

— Priveşte mai atent – insistă el.

M‑am străduit să văd toate detaliile sculpturii în lemn: pictura aurită, piedestalul, perfecţiunea cu care artistul modelase faldurile mantiei. Dar abia cînd m‑am concentrat asupra degetului Prun­cului Isus am priceput ce voise să‑mi spună.

Într‑adevăr, deşi II ţinea în braţe Maria, Isus O susţinea pe Ea. Braţul copilului, ridicat către cer, părea a O ridica şi pe Fecioară în înalturi. Înapoi, la locuinţa Mirelui Său.

— Artistul care a făcut‑o, acum mai bine de şase sute de ani, ştia ce vrea să spună – comen­tă el.

Răsunau paşi pe duşumeaua de lemn. Intră o femeie şi aprinse o lumînare în faţa altarului principal.

Am păstrat tăcerea o vreme, în semn de res­pect faţă de liniştea acelei rugăciuni.

„Iubirea nu vine niciodată treptat", gîndeam eu în timp ce‑l vedeam absorbit în contemplarea Fecioarei. Ieri lumea avea înţeles fără ca el să fie prezent. Acum aveam nevoie să fie lîngă mine el ca să pot vedea adevărata strălucire a lucrurilor.

După ce femeia plecă, el vorbi din nou.

— Artistul o cunoştea pe Marea Mamă, pe Zeiţă, chipul milostiv al lui Dumnezeu. Mi‑ai pus o întrebare la care pînă acum nu ţi‑am răspuns de fapt.

M‑ai întrebat: „Unde ai învăţat toate astea?"

Da, îl întrebasem şi el nu‑mi răspunsese. Dar am tăcut.

— Ei bine, am învăţat ca artistul acesta – con­tinuă el –. Am acceptat iubirea de sus. M‑am lăsat călăuzit.

Îţi aminteşti pesemne scrisoarea în care‑ţi spu­neam că voiam să intru într‑o mînăstire. Nu ţi‑am povestit niciodată, dar adevărul este că pînă la urmă am intrat.

Mi‑am amintit imediat discuţia de dinaintea con­ferinţei. Inima a început să‑mi bată mai repede şi am încercat să‑mi concentrez privirea asupra Fe­cioarei. Ea surîdea.

„Nu se poate", am gîndit eu. „Ai intrat, dar ai plecat. Te rog, spune‑mi că ai plecat de la semi­nar."

— Apucasem să‑mi trăiesc intens tinereţea – continuă el, fără ca de astă dată să‑mi prindă gîndul –. Voiam să cunosc alte popoare şi alte ţări. Îl căutasem pe Dumnezeu în cele patru col­ţuri ale pămîntului. Mă îndrăgostisem de alte fe­mei şi muncisem pentru mulţi bărbaţi, în diverse slujbe.

Altă înţepătură. „Trebuie să am grijă să nu se întoarcă Cealaltă", mi‑am zis în sinea mea, fixînd în continuare cu privirea surîsul Fecioarei.

— Misterul vieţii mă fascina şi voiam să‑l înţe­leg mai bine. Am căutat răspunsul în locuri unde auzisem că sînt înţelepţi care ştiu ceva. Am fost în India şi în Egipt. Am cunoscut maeştri în magie şi meditaţie. Am trăit alături de alchimişti şi preoţi.

Şi am descoperit pînă la urmă ceea ce aveam nevoie să descopăr: şi anume că Adevărul există totdeauna acolo unde există Credinţa.

Adevărul există totdeauna acolo unde există credinţă. Am privit din nou biserica din jurul meu – pietrele tocite, prăbuşite de atîtea ori şi puse iar la locul lor. Ce‑l făcea oare pe om să fie atît de stăruitor, să muncească atît de mult ca să reconstruiască lăcaşul acela umil de închinăci­une – într‑un loc atît de pierdut, izolat în creierii unor munţi atît de înalţi?

Credinţa.

— Buddhiştii aveau dreptate, hinduiştii aveau dreptate, indienii aveau dreptate, musulmanii aveau dreptate, evreii aveau dreptate. Ori de cîte ori omul va urma – cu sinceritate – drumul credinţei, el va fi capabil să se unească cu Dum­nezeu şi să facă minuni.

Nu era însă de ajuns să ştiu asta: trebuia să fac o alegere. Am ales Biserica catolică fiindcă am fost crescut în sînul ei şi copilăria îmi era impreg­nată de misterele sale. Dacă m‑aş fi născut evreu, aş fi ales iudaismul. Dumnezeu e acelaşi, chiar dacă poartă o mie de nume; nu‑ţi rămîne decît să alegi unul pe care să‑L chemi.

Din nou se auziră paşi în biserică.

Se apropie un bărbat şi ne privi. Apoi se duse la altarul central şi luă cele două candelabre. Tre­buie să fi fost cineva însărcinat cu paza bisericii.

Mi‑am adus aminte de gardianul celeilalte ca­pele, care nu voia să ne lase înăuntru. De data asta însă omul nu ne spuse nimic.

— La noapte am o întîlnire – îmi spuse el după ce ieşi bărbatul.

— Te rog, spune mai departe ce începuseşi. Nu schimba vorba.

— Am intrat într‑un seminar din apropiere. Vreme de patru ani am studiat tot ce s‑a putut. În această perioadă am luat contact cu Iluminaţii şi Harismaticii, cu acele curente care încercau să deschidă porţi de mult închise. Am descoperit că Dumnezeu nu era căpcăunul care mă speria în copilărie. Era o mişcare de întoarcere la inocenţa originară a creştinismului.

— Cu alte cuvinte, după două mii de ani înţe‑leseseră că trebuia să‑L lase pe Isus să facă parte din Biserică – am spus eu, cu oarecare ironie.

— Crezi că glumeşti, dar chiar despre asta e vorba. Am început să mă pregătesc cu unul din superiorii de la mînăstire. El m‑a învăţat că tre­buie să acceptăm focul revelaţiei, Duhul Sfînt.

Inima mi se deschidea pe măsură ce‑i auzeam cuvintele. Fecioara continua să surîdă şi pruncul Isus avea o expresie bucuroasă. Crezusem şi eu în aşa ceva odinioară – dar timpul, vîrsta şi sen­zaţia că eram o persoană mai logică şi mai prac­tică mă îndepărtaseră de religie. Mi‑am dat seama cît de mult mi‑ar plăcea să‑mi redobîndesc cre­dinţa din copilărie, care mă însoţise vreme de atîţia ani şi mă făcuse să cred în minuni. Era însă cu neputinţă să mi‑o recapăt numai printr‑un act de voinţă.

— Superiorul îmi spunea că, dacă aş crede că ştiu, aş sfîrşi prin a şti – urmă el –. Am început să vorbesc cu mine însumi, cînd eram la mine în chilie. M‑am rugat ca Duhul Sfînt să se arate şi să mă înveţe tot ce aveam nevoie să ştiu. Treptat am descoperit că, pe măsură ce stăteam de vorbă cu mine însumi, îmi dădea învăţături un glas mai înţelept.

— La fel mi se întîmplă şi mie – am zis eu, întrerupîndu‑l.

A aşteptat să‑mi continuu gîndul. Dar n‑am mai izbutit să spun nimic.

— Te ascult – zise el.

Ceva îmi legase parcă limba. El vorbea atît de frumos, nu mă puteam exprima ca el.

— Cealaltă vrea să se întoarcă – zise el, ca şi cum mi‑ar fi ghicit gîndul –. Celeilalte îi e frică să nu spună prostii.

— Da – am răspuns eu, făcînd tot posibilul să‑mi înving frica –. De multe ori, cînd stau de vorbă cu cineva şi mă înflăcărez pe anumite teme, sfîrşesc prin a spune lucruri la care nu mă mai gîndisem niciodată. S‑ar părea că dau glas unei inteligenţe care nu‑mi aparţine şi care înţelege viaţa mult mai mult decît mine.

Dar asta se întîmplă rareori. În general, în ori­ce conversaţie, prefer să ascult. Cred că învăţ ce­va nou, dar pînă la urmă uit tot.

— Ne sîntem propria noastră mare surpriză – zise el –. Credinţa de dimensiunile unui bob de muştar ne‑ar permite să mutăm din loc munţii aceştia. Asta e ceea ce am învăţat. Şi azi văd că‑mi ascult cu surprindere propriile cuvinte.

Apostolii erau pescari, analfabeţi, ignoranţi. Dar acceptaseră flacăra coborîtă din cer. Nu le era ru­şine de propria ignoranţă: erau plini de credinţă în Duhul Sfînt. Darul acesta e la dispoziţia oricui vrea să‑l primească. E de ajuns să crezi, să accepţi şi să nu‑ţi fie teamă de greşeli.

Fecioara surîdea în faţa mea. Avea toate moti­vele să plîngă – şi totuşi surîdea.

— Spune mai departe ce începuseşi – am zis eu.

— Asta e tot – răspunse el –. Să accepţi da­rul. Atunci darul se manifestă.

— Lucrurile nu merg chiar aşa.

— Nu înţelegi?

— Înţeleg. Dar sînt ca toţi ceilalţi: mi‑e frică. Merge în cazul tău sau în cazul vecinului meu, dar în al meu, niciodată.

— O să fie altfel într‑o bună zi. Cînd vei înţe­lege că sîntem asemeni copilului acestuia din faţa noastră, care ne priveşte.

— Pînă atunci însă vom continua să vedem că ne‑am apropiat de lumină, dar nu reuşim să ne aprindem propria noastră flacără.

Nu mi‑a răspuns.

— Nu ţi‑ai terminat istoria cu seminarul – am zis eu după un răstimp.

— Sînt tot acolo.

Şi înainte ca eu să am vreo reacţie, se ridică şi se duse în centrul bisericii.

Am rămas nemişcată. Capul mi se învîrtea, nu pricepeam încă ce se întîmpla. Încă în seminar!

Era mai bine să nu mă gîndesc la asta. Barajul se rupsese, iubirea îmi inunda sufletul şi o mai puteam ţine în frîu. Mai era o ultimă soluţie, Cea­laltă – cea cu care eram dură fiindcă eram slabă, cea cu care eram rece fiindcă îmi era frică – dar nu mai voiam să ştiu de ea. Nu mai puteam vedea viaţa decît prin ochii lui.

Un sunet mi‑a întrerupt gîndurile – un sunet ascuţit, prelung, ca şi cum ar fi fost un flaut uriaş. Inima dădu să‑mi sară din piept.

Aud alt sunet. Şi încă unul. Privesc înapoi: era o scară de lemn ce ducea la o platformă impro­vizată, ce nu părea că se potriveşte cu armonia şi frumuseţea îngheţată a zidirii de piatră. Pe plat­formă se putea vedea o orgă veche.

Şi acolo era el. Nu‑i puteam vedea faţa locul era întunecos – dar ştiam că el era acolo.

M‑am ridicat, iar el m‑a întrerupt:

— Pilar! – spuse el, cu vocea pătrunsă de emoţie –. Rămîi unde eşti.

L‑am ascultat.

— Fie ca Marea Mamă să mă inspire – conti­nuă el –. Muzica să‑mi fie rugăciunea de astăzi.

Şi începu să cînte Ave Maria. Trebuie să fi fost ora şase seara, ora Angelus‑ului, ora la care se amestecă lumina şi întunericul. Sunetul orgii răsuna în biserica goală, se contopea cu pietrele şi imaginile pline de istorii şi credinţă. Mi‑am în­chis ochii şi am lăsat muzica să se contopească şi cu mine, să‑mi spele sufletul de temeri şi păcate, să‑mi aducă aminte că sînt mai bună decît cred, mai puternică decît socotesc.

Am simţit o imensă dorinţă de a mă ruga, pen­tru prima oară de cînd mă îndepărtasem de la drumul credinţei. Deşi şedeam pe o bancă, sufle­tul îmi îngenunchease la picioarele Doamnei din faţa mea, femeia care spusese

„da"

cînd ar fi putut prea bine să spună nu, şi în­gerul ar fi căutat‑o pe alta, şi n‑ar fi avut nici un păcat în ochii Domnului, fiindcă Dumnezeu cu­noaşte pe deplin slăbiciunea copiilor săi. Dar ea a spus

„facă‑se voia ta"

chiar dacă simţise că primea, o dată cu cuvin­tele îngerului, toată durerea şi suferinţa destinu­lui ei; chiar dacă ochii inimii ei îl puteau vedea pe fiul ei iubit plecînd de acasă, pe cei care aveau să‑l urmeze şi‑apoi să se lepede, de el, ci

„facă‑se voia ta"

chiar dacă, în clipa cea mai sfîntă din viaţa unei femei ea a fost nevoită să stea laolaltă cu ani­malele dintr‑un staul ca să dea naştere, pentru că aşa cereau Scripturile,

„facă‑se voia ta"

chiar dacă, îndurerată, avea să‑şi caute copilul pe străzi şi să‑l găsească în templu. Şi el avea să‑i ceară să nu se tulbure, căci el avea alte îndatoriri şi alte misiuni de îndeplinit,

„facă‑se voia ta"

chiar dacă ştia că avea să‑l caute tot restul zi­lelor ei, cu inima străpunsă de pumnalul durerii, temîndu‑se în fiecare clipă pentru viaţa lui, ştiind că avea să fie persecutat şi ameninţat,

„facă‑se voia ta"

chiar dacă, atunci cînd avea să‑l găsească în mij­locul mulţimii, nu avea să se poată apropia de el,

„facă‑se voia ta"

chiar dacă, atunci cînd avea să roage pe cine­va să‑l înştiinţeze că ea este acolo, fiul ei avea să‑i trimită răspunsul că „mama şi fraţii mei sînt aceş­tia care sînt cu mine",

„facă‑se voia ta"

chiar dacă toţi aveau să fugă la sfîrşit şi numai ea, altă femeie şi unul dintre ei aveau să rămînă la picioarele crucii, îndurînd rîsul duşmanilor şi laşitatea prietenilor lui,

„facă‑se voia ta".

Facă‑se voia ta, Doamne. Căci tu cunoşti slăbi­ciunea inimii fiilor tăi şi dai fiecăruia doar po­vara pe care o poate duce. Căci Tu îmi înţelegi iubirea – întrucît ea e singurul lucru cu ade­vărat al meu, singurul lucru pe care‑l voi putea duce cu mine în viaţa viitoare. Fă ca ea să rămînă curajoasă şi pură, capabilă să trăiască mai depar­te, în ciuda prăpăstiilor şi capcanelor lumii.

Orga tăcu şi soarele se ascunse după munţi – ca şi cum amîndoi ar fi fost conduşi de aceeaşi Mînă. Rugăciunea îi fusese auzită, rugăciunea lui fusese muzica. Am deschis ochii şi biserica era complet întunecată – cu excepţia lumînării sin­guratice, care lumina imaginea Fecioarei.

I‑am auzit din nou paşii, în timp ce se întorcea unde eram eu. Lumina acelei unice lumînări îmi lumină lacrimile şi surîsul – care, deşi nu era la fel de frumos ca acela al Fecioarei, dovedea că ini­ma îmi era vie.

El mă privi, îl priveam şi eu. Mîna mea i‑o cău­tă pe‑a lui şi i‑o găsi. Am simţit că de astă dată inima lui bătea cel mai repede – aproape i‑o pu­team auzi, fiindcă eram din nou cufundaţi în tăcere.

Dar sufletul îmi era liniştit şi inima împăcată.

L‑am luat de mînă şi el m‑a îmbrăţişat. Am stat acolo, la picioarele Fecioarei, nu ştiu cît timp, pentru că timpul se oprise.

Ea ne privea. Ţăranca adolescentă care‑i spu­sese „da" destinului ei. Femeia care acceptase să‑l poarte în pîntece pe fiul lui Dumnezeu, iar în inimă dragostea Zeiţei. Ea era în stare să înţe­leagă.

Nu voiam să întreb nimic. Erau suficiente cli­pele petrecute în biserică, în seara aceea, ca să justifice toată călătoria noastră. Erau suficiente patru zile împreună cu el ca să justifice tot anul acela în care nimic deosebit nu se întîmplase.

De aceea nu voiam să întreb nimic. Am ieşit din biserică ţinîndu‑ne de mînă şi ne‑am întors în ca­mera noastră. Capul mi se învîrtea – seminarul, Marea Mamă şi întîlnirea pe care urma să o aibă la noapte.

Mi‑am dat seama atunci că, atît eu cît şi el, do­ream să ne unim sufletele în acelaşi destin; exista însă un seminar în Franţa, exista Zaragoza. Am simţit o strîngere de inimă. Am privit casele me­dievale, fîntîna din noaptea trecută. Mi‑am amin­tit tăcerea şi aerul trist ale celeilalte femei care fusesem cîndva.

„Doamne, încerc să‑mi redobîndesc credinţa. Nu mă părăsi în mijlocul unei asemenea întîm‑plări", m‑am rugat eu, îndepărtînd de la mine frica.

El a dormit puţin, eu am rămas iar trează, pri­vind conturul întunecat al ferestrei. Ne‑am deştep­tat, am cinat cu familia care nu vorbea niciodată la masă, iar el ceru cheia casei.

— Azi o să ne întoarcem tîrziu – îi spuse el femeii.

— Tinerii trebuie să se distreze – răspunse ea –. Şi să profite de zilele libere cît mai bine cu putinţă.

— Trebuie să te întreb ceva – am spus eu, de îndată ce ne‑am suit în maşină –. Am încercat să evit, dar nu mai pot.

— Seminarul – zise el.

— Aşa e. Nu înţeleg.

„Deşi nu mai contează dacă înţeleg ceva sau nu", am gîndit.

— Eu te‑am iubit mereu – începu el –. Am avut alte femei, dar mereu te‑am iubit. Purtam cu mine medalionul, gîndind ca într‑o bună zi să ţi‑l înapoiez şi să am curajul să‑ţi spun „te iubesc".

Toate drumurile lumii mă aduceau înapoi la tine. Îţi scriam şi deschideam cu teamă fiecare răspuns al tău – pentru că, într‑unui din ele, îmi puteai spune că ţi‑ai găsit pe cineva.

Atunci am simţit chemarea la viaţa spirituală. Sau, mai bine zis, am acceptat să fiu chemat, de­oarece – ca şi în cazul tău – chemarea fusese prezentă în mine încă din copilărie. Am desco­perit că Dumnezeu era prea important în viaţa mea şi că n‑aş fi putut fi fericit dacă nu mi‑aş fi urmat vocaţia. Faţa lui Cristos era în fiecare din­tre săracii pe care i‑am întîlnit în lumea largă, şi îmi era cu neputinţă să nu o mai văd.

Făcu o pauză, şi m‑am hotărît să nu insist.

Douăzeci de minute mai tîrziu, a oprit maşina şi am coborît.

— Sîntem la Lourdes – zise el –. Ar fi trebuit să‑l vezi vara.

Vedeam doar străzi pustii, magazine închise, hoteluri cu bare de oţel la intrarea principală.

— Şase milioane de persoane vin aici vara – continuă el, entuziasmat.

— Pentru mine arată ca un oraş‑fantomă.

Am trecut peste un pod. În faţa noastră, un imens portal de fier – străjuit de îngeri – avea unul din canaturi deschis. Şi am intrat.

— Spune mai departe ce începuseşi – l‑am ru­gat, chiar dacă mă hotărîsem cu puţin timp îna­inte să nu insist –. Spune‑mi despre faţa lui Cristos în oameni.

Am înţeles că nu dorea să continue conver­saţia. Poate nici nu erau momentul şi locul să o facă. Dar o dată ce începuse, trebuia să termine.

Am apucat‑o pe un bulevard larg, mărginit pe ambele părţi de cîmpuri acoperite de zăpadă. Ob­servam în fund silueta unei catedrale.

— Spune mai departe – am repetat eu.

— Ştii doar. Am intrat în seminar. În primul an, m‑am rugat ca Dumnezeu să‑mi transforme iubirea pentru tine într‑o iubire pentru toţi seme­nii. În al doilea an, am simţit că Dumnezeu mă auzise. În al treilea an, deşi dorul de tine era încă foarte mare, aveam deja certitudinea că iubirea mea se transforma în milostenie, rugăciune şi ajutorare a nevoiaşilor.

— Atunci de ce m‑ai căutat? De ce‑ai aprins iar în mine focul acesta? De ce mi‑ai spus despre exerciţiul Celeilalte şi m‑ai făcut să văd cît de mes­chină îmi era viaţa?

Cuvintele îmi sunau confuze, şovăielnice. Cu fiecare clipă care trecea, îl vedeam tot mai aproa­pe de seminar şi tot mai departe de mine.

— De ce te‑ai întors? De ce îmi spui toate astea abia azi, cînd vezi că am început să te iubesc?

El nu mi‑a răspuns imediat.

— Ai să crezi că‑i o prostie – zise el.

— N‑am să cred. Nu‑mi mai e teamă de ridi­col. Chiar tu m‑ai învăţat asta.

— Acum două luni superiorul meu m‑a rugat să‑l însoţesc la casa unei femei care murise şi‑şi lăsase întreaga avere seminarului nostru. Ea lo­cuise la Saint‑Savin şi superiorul meu trebuia sa‑i facă inventarul tuturor bunurilor.

Catedrala, în fund, se apropia cu fiecare pas. Intuiţia îmi spunea că, de îndată ce vom fi ajuns acolo, orice conversaţie va trebui întreruptă.

— Nu te opri – am spus –. Merit o explicaţie.

— Îmi amintesc momentul cînd am intrat în acea casă. Ferestrele dădeau către munţii Pirinei şi luminozitatea soarelui, intensificată de strălu­cirea zăpezii, se răspîndea pretutindeni. Am în­ceput să fac o listă a obiectelor, dar după cîteva minute a trebuit să mă opresc.

Descoperisem că gustul acelei femei coincidea întru totul cu al meu. Avea discuri pe care le‑aş fi cumpărat şi eu, aceeaşi muzică pe care şi mie mi‑ar fi plăcut să o ascult în timp ce aş fi contem­plat peisajul de afară. Rafturile era pline de mul­te cărţi – unele pe care le citisem, altele pe care mi‑ar fi plăcut cu siguranţă să le citesc. M‑am uitat la mobile, la tablouri, la micile obiecte din jur; parcă le‑aş fi ales eu însumi.

Începînd din ziua aceea, n‑am izbutit să‑mi mai desprind gîndul de la casa ei. De fiecare dată cînd intram în capelă ca să mă rog, îmi aminteam că renunţarea mea nu fusese totală. Îmi închi­puiam că aş fi acolo cu tine, locuind în acea casă, ascultînd discurile, privind zăpada de pe munte şi focul din cămin. Mi‑i imaginam pe copiii noştri alergînd prin casă şi jucîndu‑se pe poienile de lîngă Saint‑Savin.

Deşi nu mai intrasem niciodată în casa aceea, ştiam exact cum era. Şi speram ca el să nu mai spună nimic, ca să pot visa nestînjenită.

El însă continuă:

— Acum două săptămîni nu mi‑am mai putut suporta tristeţea din suflet. L‑am căutat pe supe­riorul meu, i‑am mărturisit tot ce se întîmpla cu mine. I‑am istorisit povestea iubirii pentru tine şi ce simţisem în timp ce mă apucasem de inventar.

Începu să cadă o ploaie fină. Am plecat capul şi mi‑am închis mai bine canadiana. Mi‑era frică să mai aud restul.

— Atunci superiorul meu mi‑a spus: „Sînt mul­te feluri de a‑l sluji pe Domnul. Dacă dumneata crezi că acesta‑ţi e destinul, pleacă în căutarea lui. Doar cine e fericit poate da şi altora fericire."

„Nu ştiu dacă acesta îmi e destinul", i‑am răs­puns eu superiorului meu. Mi‑am găsit pacea inimii cînd m‑am hotărît să intru în această mî‑năstire.

„Atunci du‑te acolo şi scutură‑te de orice în­doială", mi‑a spus el. „Rămîi în lume sau în‑toarce‑te la seminar. Dar locului ales trebuie să‑i aparţii integral. Un regat divizat nu reuşeşte să facă faţă atacurilor date de adversari. O fiinţă umană divizată nu reuşeşte să facă în mod demn faţă vieţii."

Vîrî mîna în buzunar şi‑mi dădu ceva. Era o cheie.

Superiorul mi‑a împrumutat cheia casei. A spus că mai putem aştepta niţel înainte de a vin­de lucrurile. Am ştiut că voia să revin acolo cu tine.

El a aranjat conferinţa de la Madrid – ca să avem prilejul de a ne reîntîlni.

M‑am uitat la cheia din mîna lui şi m‑am mul­ţumit să zîmbesc. În piept parcă‑mi băteau clo­potele şi se deschideau cerurile. Avea să‑l slujească pe Dumnezeu în alt fel – alături de mine. Voiam să lupt pentru asta.

— Ţine tu cheia – zise el.

Am întins mîna şi‑am pus‑o în buzunar.

Bazilica se şi înălţa în faţa noastră. Înainte să pot rosti vreo vorbă, cineva l‑a văzut şi a venit să‑l salute. Ploaia fină cădea fără întrerupere şi eu nu ştiam cît timp urma să rămînem acolo; îmi aminteam mereu că aveam un singur schimb de haine şi nu puteam sta udă în ele.

Am încercat să mă concentrez în prezent. Nu voiam să mă gîndesc la casă – la lucruri suspen­date între cer şi pămînt, lăsîndu‑mă în voia desti­nului.

El mă chemă şi mă prezentă cîtorva persoane. Au întrebat unde trăsesem şi cînd el a menţionat Saint‑Savin, cineva a spus că acolo era înmormîntat un sfînt pustnic. Spuseră că acesta descope­rise fîntîna din mijlocul pieţei – şi că scopul iniţial al tîrguşorului era să constituie un refugiu pen­tru călugării care părăseau viaţa de la oraş şi se retrăgeau în munţi în căutarea lui Dumnezeu.

— Ei încă mai vieţuiesc acolo – zise altul.

Eu nu ştiam dacă istoria era adevărată şi nu ştiam nici cine erau acei „ei".

Sosiră şi alte persoane şi tot grupul se îndrep­tă către intrarea peşterii. Un bărbat mai în vîrstă încercă să‑mi spună ceva pe franţuzeşte. Văzînd că nu înţelegeam, trecu la o spaniolă stricată:

— Însoţiţi o persoană foarte deosebită – zise el –. Un om care face minuni.

N‑am răspuns nimic, dar mi‑am adus aminte de noaptea de la Bilbao, cînd a venit să‑l caute un om disperat. El nu‑mi spusese unde se dusese, şi nici nu mă interesa. Gîndul meu se concentra asupra unei case, pe care o ştiam exact cum era. Cu cărţile, cu discurile, cu peisajul şi mobilierul ei.

Undeva în lumea asta, o casă stătea cu adevă­rat în aşteptarea noastră, cîndva. O casă unde i‑aş putea aştepta în linişte sosirea. O casă unde pu­team aştepta întoarcerea de la colegiu a unei fete sau a unui băiat, care ar fi umplut‑o de veselia lor şi‑n urma cărora n‑aş fi avut nimic de strîns.

Grupul merse în tăcere, prin ploaie, pînă cînd ajunserăm în cele din urmă la locul apariţiilor. Era întocmai cum mi‑l închipuisem: peştera, ima­ginea Maicii Domnului şi un izvor – protejat sub sticlă – unde avusese loc minunea apei. Cîţiva pelerini se rugau, alţii şedeau în peşteră, tăcuţi, cu ochii închişi. Prin faţa peşterii curgea un rîu şi zgomotul apelor lui m‑a liniştit. Cînd i‑am văzut imaginea, am făcut o scurtă rugăciune; i‑am ce­rut Fecioarei să mă ajute, căci inima mea nu mai avea nevoie de suferinţă.

„Dacă e să vină durerea, să vină repede", am zis. „Căci am o viaţă în faţa mea şi trebuie să mi‑o folosesc cît mai bine cu putinţă. Dacă el va trebui să facă o alegere, s‑o facă atunci cît mai repede. Şi îl voi aştepta. Sau îl voi uita.

Aşteptarea e dureroasă. Uitarea e dureroasă. Dar a nu şti ce hotărîre să iei este cea mai cruntă dintre suferinţe."

În adîncul inimii mele, am simţit că‑mi auzise rugăciunea.

Miercuri, 8 decembrie 1993

Cînd orologiul catedralei a bătut miezul‑nopţii, grupul din jurul nostru se mărise binişor. Eram aproape o sută de inşi, printre care cîţiva preoţi şi călugări, stînd în ploaie, privind statuia.

— Mărire ţie, maică a Neprihănitei Zămisliri! – zise cineva de lîngă mine de îndată ce încetară să răsune dangătele orologiului.

— Mărire ţie! – răspunseră toţi, cu un ropot de aplauze.

Interveni numaidecît un gardian şi ne rugă să nu facem gălăgie. Îi deranjam pe ceilalţi pelerini.

— Venim de departe – zise un domn din gru­pul nostru.

— Şi ei – răspunse gardianul, arătînd către persoanele care se rugau în ploaie –. Şi se roagă în tăcere.

Am aşteptat cu nerăbdare ca gardianul să ter­mine disputa. Doream să fiu singură cu el, de­parte de‑acolo, ţinîndu‑l de mînă şi spunîndu‑i ce simţeam. Aveam nevoie să discutăm despre casă, să facem planuri, să vorbim despre dragos­te. Trebuia să‑l liniştesc, să‑i dovedesc şi mai mult sentimentele mele, să‑i spun că va putea să‑şi realizeze visul – pentru că aveam să‑i fiu ală­turi, ajutîndu‑l.

Gardianul se îndepărtă şi unul dintre preoţi începu să recite mătăniile, pe şoptite. Cînd am ajuns la Crez, care încheie seria rugăciunilor, am rămas cu toţii tăcuţi, cu ochii închişi.

— Cine sînt oamenii aceştia? – am întrebat.

— Harismatici – zise el.

Mai auzisem cuvîntul acesta, dar nu ştiam ce înseamnă de fapt. El şi‑a dat seama.

— Sînt cei care acceptă focul Duhului Sfînt – zise el –. Focul pe care Isus l‑a lăsat şi din care puţini îşi aprind lumînările. Sînt persoane aflate aproape de adevărul originar al creştinismului, cînd toţi oamenii puteau face minuni.

Sînt persoane călăuzite de către Femeia Înveşmîntată în Soare – zise el, arătînd cu privirea către Fecioară.

Grupul începu să cînte şoptit, ca şi cum s‑ar fi supus unei porunci invizibile.

— Tremuri de frig. Nu e nevoie să participi – zise el.

— Tu rămîi?

— Rămîn. Asta e viaţa mea.

— Atunci vreau să particip şi eu – i‑am răs­puns, deşi aş fi preferat să fiu departe de‑acolo –. Dacă asta e lumea ta, vreau să învăţ să fac parte şi eu din ea.

Grupul continuă să cînte. Am închis ochii şi am căutat să urmăresc muzica, chiar dacă nu vor­beam franceza. Repetam cuvintele fără a le pri­cepe înţelesul, doar după sunet. Dar asta mă ajuta să fac ca timpul să‑mi treacă mai repede.

Avea să se termine curînd. Vom putea atunci să ne întoarcem la Saint‑Savin, numai noi doi.

Am continuat să cînt mecanic. Treptat am sim­ţit că muzica punea stăpînire pe mine, ca şi cum ar fi avut o viaţă proprie şi ar fi fost capabilă să mă hipnotizeze. Frigul mi‑a trecut şi nu mă mai îngrijora ploaia şi nici faptul că nu aveam decît un singur rînd de haine. Muzica îmi făcea bine, îmi înveselea cugetul, mă transporta într‑o epocă în care Dumnezeu era mai aproape şi mă ajuta. Tocmai cînd eram gata să mă abandonez total, muzica încetă.

Am deschis ochii. De astă dată nu mai era gar­dianul, ci un preot. El i se adresa unuia dintre cei­lalţi preoţi din grup. Conversară puţin în şoaptă şi preotul se îndepărtă.

Preotul din grup se întoarse către noi:

— Trebuie să ne facem rugăciunile dincolo de rîu – zise el.

În linişte, ne‑am dus la locul indicat. Am trecut podul aflat aproape în faţa peşterii şi ne‑am mutat pe celălalt mal. Locul era foarte frumos: co­paci, un cîmp deschis şi rîul – care curgea acum între noi şi peşteră. De acolo puteam vedea bine imaginea luminată şi ne puteam înălţa mai liber vocile, fără senzaţia neplăcută că tulburăm rugă­ciunea celorlalţi. Impresia asta trebuie să fi molip­sit întregul grup: componenţii lui începuseră să cînte mai tare, îşi înălţaseră fruntea şi zîmbeau cu picurii de ploaie scurgîndu‑li‑se pe obraji. Ci­neva ridică braţele şi o clipă mai tîrziu ni le‑am ridicat şi noi toţi, legănîndu‑ne într‑o parte şi‑n alta în ritmul muzicii.

Mă străduiam să mă abandonez – şi‑n acelaşi timp voiam să iau seama la ceea ce făceau cei­lalţi. Un preot de lîngă mine cînta în spaniolă şi am încercat să repet cuvintele după el. Erau in­vocaţii către Duhul Sfînt şi Fecioară ca să‑şi facă simţită prezenţa şi să‑şi reverse binecuvîntările asupra fiecăruia dintre noi.

— Fie ca darul limbilor să se pogoare asupra noastră – zise alt preot, repetînd fraza în spani­olă, italiană şi franceză.

N‑am izbutit să înţeleg ceea ce a urmat. Fie­care dintre persoanele prezente a început să vor­bească o limbă care nu semăna cu nici unul dintre idiomurile cunoscute. Era mai degrabă o înşi­ruire de sunete decît o limbă anume, cu vorbe ce păreau să vină direct din inimă, fără sens logic. Mi‑am adus imediat aminte de conversaţia noas­tră din biserică şi în care el mi‑a vorbit despre revelaţie – despre faptul că toată înţelepciunea stă în ascultarea propriului suflet.

„Poate că asta e limba îngerilor", mi‑am spus, încercînd să imit ce făceau ei – şi simţindu‑mă ridicolă.

Toţi se uitau la statuia Fecioarei de pe celălalt mal al rîului şi toţi păreau a fi în transă. L‑am căutat cu privirea şi am văzut că se găsea la oare­care distanţă de mine. Îşi ţinea mîinile ridicate la cer şi rostea şi el cuvinte într‑un ritm precipitat, ca şi cum ar fi stat de vorbă cu Ea. Surîdea, iar uneori se arăta parcă surprins.

„Asta e lumea lui", am gîndit eu.

Totul începu să mă înfricoşeze. Bărbatul pe care mi‑l doream alături spunea că Dumnezeu era şi femeie, vorbea limbi de neînţeles, cădea în tran­să şi părea aproape de îngeri. Casa din munţi în­cepu să pară mai puţin reală, ca şi cum ar fi făcut parte dintr‑o lume pe care el ar fi şi lăsat‑o în urmă.

Toate zilele acelea – începînd cu conferinţa de la Madrid – mi se păreau ca parte dintr‑un vis, o călătorie în afara timpului şi‑a spaţiului vieţii mele. Visul avea totodată savoarea lumii, a unui roman, a unor noi aventuri. Oricît m‑aş fi opus, ştiam că iubirea putea incendia lesne ini­ma unei femei şi că era doar o chestiune de timp pentru ca eu să las vîntul să se dezlănţuiască şi apele să rupă zidurile barajului. Oricît de puţin receptivă aş fi fost la început, iubisem şi altădată şi puteam aprecia cum aveam să mă comport în­tr‑o asemenea situaţie.

Acolo era însă ceva ce‑mi rămînea de neînţe­les. Nu era catolicismul care mi se predase la şcoală. Nu aşa îl vedeam pe bărbatul vieţii mele.

„Bărbatul vieţii mele! Ce straniu!", mi‑am spus în sinea‑mi, surprinsă eu însămi de acest gînd.

Acolo, în faţa rîului şi a peşterii, m‑am simţit cuprinsă de frică şi de gelozie. Frică deoarece totul era nou pentru mine, iar tot ce este nou spe­rie. Gelozie deoarece, încetul cu încetul, înţele­geam că dragostea lui era mai mare decît aş fi crezut şi se revărsa în zone unde eu nu călcasem niciodată.

„Iartă‑mă, Maică Preacurată", am zis. „Iartă‑mă dacă sînt egoistă, măruntă şi dacă mă lupt ca bărbatul acesta să mă iubească doar pe mine." Şi dacă vocaţia lui ar fi realmente să părăsească lu­mea, să se închidă în seminar şi să vorbească doar cu îngerii?

Cît timp avea să reziste înainte de a‑şi părăsi casa, discurile şi cărţile şi a se întoarce la ade­vărata lui cale? Sau, chiar dacă nu avea să se mai întoarcă niciodată la seminar, ce preţ ar trebui oare să plătesc eu ca să‑l ţin departe de adevă­ratul lui vis?

Toţi păreau concentraţi în ceea ce făceau, mai puţin eu însămi. Îl fixam cu privirea, iar el vor­bea limba îngerilor.

Frica şi gelozia mi‑au fost înlocuite de solitu­dine. Îngerii aveau cu cine să stea de vorbă, iar eu eram singură.

Nu ştiu ce anume m‑a împins să încerc să vor­besc şi eu limba aceea stranie. Poate nevoia imen­să de a mă întîlni cu el, de a spune ce anume simţeam. Poate pentru că trebuia să‑mi las sufle­tul să stea de vorbă cu mine – inima îmi nutrea multe îndoieli şi avea nevoie de răspunsuri.

Nu ştiam exact ce să fac; senzaţia de ridicol era foarte puternică. Acolo erau însă bărbaţi şi femei de toate vîrstele, preoţi şi mireni, novici şi călu­gări, studenţi şi bătrîni. Asta mi‑a dat curaj şi m‑am rugat la Duhul Sfînt să mă ajute să înving bariera fricii.

„Încearcă", mi‑am zis eu. „N‑ai altceva de fă­cut decît să deschizi gura şi să ai curajul de‑a spune lucruri pe care nu le pricepi. Încearcă."

M‑am hotărît să‑ncerc. Mai înainte însă m‑am rugat ca noaptea aceea – după o zi atît de lungă, încît nici nu mai reuşeam de fapt să‑mi amintesc cînd începuse – să fie o epifanie, un nou început pentru mine.

Se părea că Dumnezeu mă ascultase. Vorbele au început să‑mi curgă de pe buze – şi treptat şi‑au pierdut înţelesul din limba oamenilor. Ruşi­nea mi s‑a atenuat, încrederea mi‑a sporit, limba a început să mi se dezlege liber. Deşi nu price­peam nimic din ceea ce spuneam, totul avea înţe­les pentru sufletul meu.

Simplul fapt de a fi avut destul curaj ca să spun lucruri fără sens a început să‑mi inducă o stare euforică. Eram liberă, nu eram nevoită să caut sau să dau explicaţii despre faptele mele. Liber­tatea asta mă înălţa la cer – unde m‑a învăluit o Iubire Supremă, care iartă toate şi nu se simte niciodată părăsită.

„S‑ar părea că mi se întoarce credinţa", gîndeam eu, uimită de toate minunile pe care le poa­te săvîrşi iubirea. O simţeam pe Fecioară lîngă mine, strîngîndu‑mă la piept, acoperindu‑mă şi încălzindu‑mă cu mantia ei. Cuvintele ciudate îmi ieşeau tot mai repede din gură.

Pe nesimţite, am început să plîng. Bucuria îmi invada inima, mă inunda. Era mai puternică decît temerile, decît certitudinile mele meschine, decît încercarea de a‑mi ţine sub control fiecare secun­dă a vieţii.

Ştiam că plînsul acela era un dar fiindcă la şcoala de maici mă învăţaseră că sfinţii plîngeau în extaz. Am deschis ochii, am contemplat cerul întunecos şi mi‑am simţit lacrimile amestecîndu‑mi‑se cu ploaia. Pămîntul era viu, apa care ve­nea de sus aducea cu ea minunea din înalturi. Făceam şi noi parte din această minune.

Ce bine că Dumnezeu poate fi femeie – am spus eu în şoaptă, pe cînd ceilalţi cîntau –. Dacă este aşa, chipul lui feminin ne‑a învăţat să iubim.

— Să ne rugăm în corturi de opt – spuse pre­otul în spaniolă, italiană şi franceză.

M‑am simţit din nou dezorientată, nepricepînd deloc ce anume se petrecea. Cineva s‑a apro­piat de mine şi şi‑a pus braţul pe umărul meu. Altcineva a făcut la fel de partea cealaltă.

Am alcătuit un cerc de opt persoane îmbră­ţişate. Apoi, ne‑am aplecat în faţă şi capetele ni s‑au atins.

Păream un cort omenesc. Ploaia se mai inten­sificase, dar nimeni n‑o lua în seamă. Poziţia în care stăteam ne concentra toate energiile şi căl­dura.

— Neprihănita Zămislire să‑l ajute pe copilul meu ca să‑şi găsească drumul – rosti bărbatul care mă îmbrăţişase din dreapta mea –. Vă rog, să spunem un Ave‑Maria pentru copilul meu.

— Amin – răspunseră toţi. Şi cei opt se ru­gară, rostind un Ave‑Maria.

— Lumineze‑mă Neprihănita Zămislire şi trezească‑n mine darul vindecării – se auzi glasul unei femei din „cortul" nostru –. Să rostim un Ave‑Maria.

Toţi au spus iarăşi „amin" şi s‑au rugat. Fie­care a făcut cîte o cerere şi toţi au participat cu rugăciuni. Eram de‑a dreptul uimită de mine, pentru că mă rugam ca un copil – şi, tot ca un copil, credeam că cererile noastre vor fi împlinite.

Grupul tăcu o fracţiune de secundă. Am con­statat că îmi venise mie rîndul să cer ceva. În orice altă împrejurare aş fi murit de ruşine – fără a putea scoate nici o vorbă. Era însă o Prezenţă acolo, şi această prezenţă îmi dădea încredere.

— Neprihănita Zămislire să mă înveţe să iu­besc la fel ca ea – am zis eu –. Dragostea aceas­tă să crească în mine şi‑n bărbatul căruia îi este dedicată. Să spunem un Ave‑Maria.

Ne‑am rugat împreună şi iarăşi am simţit o senzaţie de libertate. Ani de zile luptasem îm­potriva inimii mele fiindcă îmi era frică de tris­teţe, de suferinţă, de abandon. Totdeauna ştiusem că adevărata iubire era mai presus de toate aces­tea şi că era preferabil să mori decît să încetezi a mai iubi.

Şi, în clipa asta, descopeream că şi eu eram capabilă de iubire. Chiar dacă ar fi însemnat des­părţire, singurătate, tristeţe, iubirea îşi merita fie­care bănuţ din preţul ei.

„Nu se poate să mă mai gîndesc la toate astea, trebuie să mă concentrez asupra ritualului." Preo­tul care conducea grupul a cerut să fie desfăcute corturile şi să ne rugăm acum pentru bolnavi. Oamenii se rugau, cîntau, dansau în ploaie, adorîndu‑i pe Dumnezeu şi pe Fecioara Maria. Din cînd în cînd, toţi reîncepeau să vorbească în limbi stră­ine şi să‑şi legene braţele ridicate la cer.

— Cineva de aici, care are o noră bolnavă, să ştie că ea se va face bine – zise o femeie, la un moment dat.

Reîncepeau rugăciunile şi reîncepeau cîntecele şi bucuria. Din cînd în cînd, se auzea din nou glasul acelei femei.

— Cineva din grupul nostru, care şi‑a pierdut mama de curînd, trebuie să aibă credinţă şi să ştie că ea este în slava cerurilor.

Mai tîrziu el mi‑a povestit că acesta era darul profeţiei şi că unele persoane erau capabile să presimtă ce se întîmpla într‑un loc îndepărtat sau ce avea să se întîmple în scurt timp.

Dar şi dacă n‑aş fi aflat niciodată de asta, eu credeam în puterea glasului care vorbea de mi­nuni. Speram ca ea, la un moment dat, să spună şi ceva despre dragostea dintre doi inşi de faţă acolo. Trăgeam nădejdea s‑o aud proclamînd că iubirea aceasta este binecuvîntată de toţi îngerii şi sfinţii, de Dumnezeu şi de Zeiţă.

Nu ştiu cît a durat ritualul acela. Oamenii reîn­cepuseră să vorbească în limbi ciudate, cîntaseră, dansaseră cu braţele înălţate la cer, se rugaseră pentru cei de lîngă ei, ceruseră minuni, mărturi­siseră harurile ce le fuseseră acordate.

În cele din urmă, preotul care conducea cere­monia zise:

— Să ne rugăm cîntînd, pentru toţi cei care au participat pentru prima oară la această reînnoire harismatică.

Nu cred că eram singura. Constatarea m‑a li­niştit.

Toţi au cîntat o rugăciune. De astă dată m‑am mulţumit să ascult, rugîndu‑mă ca harurile să coboare asupră‑mi.

De multe aveam nevoie.

— Să primim binecuvîntarea – zise preotul.

Toţi se întoarseră către peştera luminată, de peste rîu. Preotul rosti diverse rugăciuni şi ne bine­cuvîn tă pe toţi. Apoi toţi se sărutaseră şi‑şi uraseră „la mulţi ani de neprihănita Zămislire", după care se despărţiseră, văzîndu‑şi fiecare de drumul său.

El s‑a apropiat. Avea un aer mai vesel ca de obicei.

— Eşti udă leoarcă – zise el.

— Şi tu – i‑am răspuns eu, rîzînd.

Ne‑am urcat în maşină şi ne‑am întors la Saint‑Savin. Aşteptasem cu nerăbdare clipa asta – dar acum, cînd ea sosise, nu mai ştiam ce să spun. Nu eram în stare să discut despre casa din munţi, despre ritual, despre cărţi şi discuri, despre lim­bile ciudate şi rugăciunile din corturi.

El trăia în două lumi. Undeva, în loc şi‑n timp, aceste două lumi se contopeau într‑una singură – şi eu trebuia să descopăr cum anume.

Cuvintele însă, în momentul acela, nu erau de nici un folos. Iubirea poate fi descoperită doar prin actul iubirii.

— Mai am un singur pulover – zise el după ce ne‑am întors în cameră –. Pune‑ţi‑l tu. Mîine îmi cumpăr eu altul.

Să punem hainele pe calorifer. Pînă mîine se vor usca – am răspuns eu –. Oricum, mai am bluza pe care mi‑am spălat‑o ieri.

Cîteva clipe, nimeni n‑a mai spus nimic.

Haine. Goliciune. Frig.

Pînă la urmă, el a scos din valijoară alt tricou.

— Poţi să dormi cu ăsta – zise el.

— Grozav – am răspuns.

Am stins lumina. Pe întuneric, mi‑am scos îm­brăcămintea udă, am întins‑o pe radiator şi l‑am dat la maximum.

Lumina felinarului de afară era suficientă pen­tru ca el să‑mi poată vedea silueta şi să‑şi dea seama că sînt goală. Mi‑am pus tricoul şi m‑am strecurat în patul meu, sub pături.

— Te iubesc – l‑am auzit spunîndu‑mi.

— Eu învăţ să te iubesc – i‑am răspuns.

Îşi aprinse o ţigară.

— Crezi că a venit momentul adevărului? – întrebă el.

Ştiam la ce se referă. M‑am sculat şi m‑am dus să mă aşez pe marginea patului său.

Jarul ţigării îi lumina din cînd în cînd faţa. M‑a prins de mînă şi am stat aşa cîteva clipe. L‑am mîngîiat atunci pe păr.

— Nu trebuia să întrebi – am răspuns –. Dra­gostea nu pune multe întrebări, deoarece, dacă începem să gîndim, începe să ne fie frică. E o fri­că inexplicabilă, nu poate fi exprimată în cu­vinte.

Poate e frica de a nu fi dispreţuită, de a nu fi acceptată, de a rupe vraja. Pare ridicol, dar aşa este. De aceea nu întrebi, faci. Cum mi‑ai spus chiar tu de atîtea ori, îţi asumi riscurile.

— Ştiu. N‑am mai pus niciodată întrebarea asta.

— Inima mea îţi aparţine încă de pe‑acum – am răspuns, prefăcîndu‑mă că nu‑i auzisem cu­vintele –. Mîine poţi pleca, dar ne vom aminti totdeauna miracolul acestor zile, iubirea roman­tică, posibilitatea, visul.

Cred însă că Dumnezeu, în infinita Lui înţe­lepciune, a ascuns infernul chiar în miezul para­disului. Ca să fim totdeauna atenţi. Ca nu cumva să dăm uitării stîlpul Asprimii în timp ce trăim bucuria Milostivirii.

Mîinile lui îmi strînseră cu mai multă putere tîmplele.

— Înveţi repede – zise el.

Eram şi eu surprinsă de ce spusesem. Fapt e însă că, dacă crezi că ştii ceva, pînă la urmă chiar ştii.

— Să nu crezi că sînt dificilă ‑ am spus eu –. Am fost cu mulţi bărbaţi. Am făcut dragoste şi cu unii pe care abia îi cunoşteam.

— Şi eu – răspunse el.

Încerca să fie natural, dar, după felul cum mă mîngîia pe cap, am văzut că nu‑i fusese uşor să‑mi audă vorbele.

— Dar începînd de azi dimineaţă, virginitatea mi s‑a refăcut în chip misterios. Nu încerca să în­ţelegi, fiindcă numai o femeie poate şti ce vreau să spun. Descopăr din nou dragostea. Şi pentru asta e nevoie de timp.

Îşi luă mîinile de pe părul meu şi mă mîngîie pe faţă. L‑am sărutat uşor pe buze şi m‑am întors la mine‑n pat.

Nu ştiam la drept vorbind de ce procedasem aşa. Nu ştiam dacă o făcusem ca să mi‑l apropii şi mai mult sau ca să‑i las lui toată libertatea.

Ziua fusese însă lungă. Eram mult prea obo­sită ca să mai gîndesc.

Am avut o noapte de nesfîrşită pace. La un mo­ment dat, mi se părea că m‑am trezit – deşi dor­meam. O prezenţă feminină m‑a luat la pieptul ei şi o cunoşteam parcă de mult, căci mă sim­ţeam protejată şi iubită.

M‑am trezit la şapte, într‑o căldură ucigătoare. Mi‑am amintit că dădusem încălzirea la maxi­mum, ca să usuc hainele. Era încă întuneric şi‑am încercat să mă scol fără să fac zgomot, ca să nu‑l deranjez.

Dar cînd m‑am ridicat în picioare, am văzut că el nu mai era acolo.

Am intrat în panică. Cealaltă s‑a trezit numaidecît, spunîndu‑mi: „Vezi? A fost de‑ajuns să fii de acord, şi el a şi dispărut. Ca toţi bărbaţii."

Panica îmi sporea cu fiece clipă. Nu voiam să‑mi pierd controlul. Dar Cealaltă nu înceta să vorbească:

„Sînt încă aici", zicea ea. „Ai lăsat ca vîntul să‑şi schimbe direcţia, ai deschis poarta şi dragostea ţi‑a inundat viaţa. Dacă vom acţiona prompt, vom reuşi să controlăm din nou situaţia."

Trebuia să fiu practică. Să‑mi iau măsuri de precauţie.

„El a plecat", continuă Cealaltă. „Tu trebuie să scapi din fundul ăsta de lume. Viaţa ta la Zaragoza e încă intactă: du‑te‑napoi cît mai repede. Înainte să pierzi ceea ce ai obţinut cu atîta efort."

„Trebuie să fi avut motive serioase", m‑am gîndit.

„Bărbaţii au totdeauna motivele lor", i‑am spus Celeilalte. „Fapt e însă că pînă la urmă le pără­sesc pe femei."

Atunci trebuie să văd cum să mă întorc în Spa­nia. Trebuie să rămîn cu mintea trează.

„Să începem cu aspectul practic: banii", spu­nea Cealaltă.

N‑aveam nici o para. Trebuia să cobor, să le telefonez cu taxă inversă părinţilor mei şi să aş­tept ca să‑mi trimită banii pentru întoarcere.

Dar azi e sărbătoare şi banii vor sosi abia mîine. Ce fac cu mîncarea? Cum să le explic proprie­tarilor că va fi nevoie să aştepte două zile ca să le pot plăti?

„Mai bine nu spune nimic", răspunse Cealal­tă. Aşa e, ea avea experienţă, ştia să facă faţă unor asemenea situaţii. Nu era fata înflăcărată care‑şi pierde capul, ci femeia care a ştiut mereu ce vrea de la viaţă. Trebuia să rămîn mai departe acolo, ca şi cum nimic nu s‑ar fi întîmplat, ca şi cum el ar urma să se întoarcă. Şi, după sosirea banilor, aveam să‑mi plătesc datoriile şi să plec.

„Foarte bine", zise Cealaltă. „Uite, redevii cea de dinainte. Nu fi tristă – că tot ai să‑ţi găseşti tu un bărbat. Unul pe care‑l vei putea iubi fără riscuri."

Mi‑am luat hainele de pe radiator. Se uscaseră. Trebuia să aflu care dintre satele din jur avea o bancă, să telefonez, să‑mi iau toate măsurile de prevedere. Cîtă vreme mă voi gîndi la asta, nu voi avea răgaz să plîng sau să mă las copleşită de melancolie.

Şi tocmai atunci am dat peste un bilet:

„Am plecat la seminar. Strînge‑ţi lucrurile (ha! ha! ha!), diseară plecăm în Spania. Mă întorc după‑amiază tîrziu."

Şi termina zicînd: „Te iubesc."

Am strîns biletul la piept, m‑am simţit mize­rabilă şi în acelaşi timp uşurată. Am observat că Cealaltă se retrăgea, luată prin surprindere de descoperire.

Şi eu îl iubeam. Cu fiecare minut, cu fiecare se­cundă, dragostea aceasta sporea şi mă trans­forma. Îmi redobîndeam încrederea în viitor şi redobîndeam – treptat – credinţa în Dumne­zeu.

Totul datorită iubirii.

„Nu vreau să mai stau de vorbă cu întunericul din mine", mi‑am făgăduit mie însemi, închizîndu‑i definitiv uşa Celeilalte. „O cădere de la eta­jul trei te zdrobeşte la fel ca şi una de la etajul o sută."

Dacă tot ar fi să cad, cel puţin să cad de la mare înălţime.

— Nu plecaţi iar pe nemîncate – zise femeia.

— Nu ştiam că vorbiţi spaniola – am răspuns mirată.

— Frontiera e aproape. Turiştii vin vara la Lourdes. Dacă n‑aş vorbi spaniola, n‑aş închiria ca­mere.

Mi‑a adus pîine prăjită şi cafea cu lapte. Am început să mă pregătesc sufleteşte ca să fac faţă zilei care urma; fiecare ceas avea să pară cît un an. Speram ca gustarea aceea să mă destindă pu­ţin.

— De cît timp sînteţi căsătoriţi? – m‑a între­bat ea.

— A fost prima iubire din viaţa mea – i‑am răspuns. Şi era destul.

— Vedeţi piscurile acelea de afară? – conti­nuă femeia –. Prima iubire din viaţa mea a murit pe unul din acei munţi.

— Aţi găsit însă pe altcineva.

— Da, am găsit. Şi am reuşit să fiu fericită din nou. Destinul e ciudat: aproape nici una dintre cunoştinţele mele nu s‑a căsătorit cu prima dra­goste din viaţă. Cele care au făcut‑o îmi spun mereu că au pierdut ceva important, că n‑au trăit tot ce ar fi trebuit să trăiască.

A tăcut brusc.

— Scuzaţi‑mă – zise ea –. Nu vreau să vă jig­nesc.

— Nu mă jigniţi.

— Mă uit mereu la fîntîna din piaţă. Şi mă tot gîndesc: nimeni n‑a ştiut unde e apa – pînă cînd Savin nu s‑a hotărît să sape şi a descoperit‑o. Dacă n‑ar fi făcut‑o, orăşelul ar fi fost acolo, jos, lîngă rîu.

— Şi ce‑are de‑a face asta cu dragostea? – am întrebat‑o.

— Fîntîna asta i‑a adus pe mulţi aici, cu spe­ranţele, visele şi conflictele lor. Cineva a cutezat să caute apă, apa s‑a arătat şi toţi s‑au adunat în jurul ei. Cred că, atunci cînd căutăm iubirea cu îndrăzneală, ea se dezvăluie şi ajungem să atra­gem şi mai multă iubire. Dacă ne iubeşte un om, ne iubesc toţi.

Dar dacă sîntem singuri, ne trezim şi mai sin­guri. Viaţa e ciudată.

— Aţi auzit vorbindu‑se de o carte numită I Ching? – am întrebat‑o.

— Niciodată.

— În ea se spune că poţi muta un oraş, dar nu o fîntînă. Îndrăgostiţii se întîlnesc, îşi potolesc setea, îşi construiesc casele, îşi cresc copiii în ju­rul unei fîntîni.

Dar dacă unul dintre ei se hotărăşte să plece, fîntîna nu poate să‑l urmeze. Dragostea rămîne acolo, părăsită – dar plină de aceeaşi apă curată ca mai înainte.

— Vorbeşti ca o bătrînă care a suferit mult, dra­ga mea.

— Nu. Totdeauna mi‑a fost teamă. N‑am săpat niciodată o fîntînă. Fac asta acum şi nu vreau să uit riscurile.

Am simţit în buzunar ceva neobişnuit. Cînd mi‑am dat seama ce era, a îngheţat inima în mi­ne. M‑am grăbit să‑mi termin cafeaua.

O cheie. Aveam o cheie.

— Era o femeie, aici, în oraş, care a murit şi a lăsat totul moştenire seminarului din Tarbes – am spus eu –. Ştiţi unde e casa ei?

Femeia deschise uşa şi mi‑o arătă. Era una din­tre casele medievale din piaţetă, avînd vedere spre vale şi spre munţi.

— Acum vreo două luni au fost aici doi pre­oţi – zise ea –. Şi ...

Mă privi cu un aer dubitativ.

— Şi unul din ei semăna cu soţul dumnea­voastră – zise ea, după o lungă pauză.

— El era – i‑am răspuns în timp ce ieşeam, mulţumită că‑l lăsasem pe copilul din mine să fa­că o soţie.

M‑am oprit în faţa casei, neştiind ce să fac. Ceaţa învăluia totul şi mi se părea că sînt într‑un vis cenuşiu, unde se ivesc figuri stranii care ne poartă în locuri şi mai stranii.

Nervoasă, răsuceam cheia între degete.

Din pricina negurii, ar fi cu neputinţă să văd munţii de la fereastră. Casa trebuie să fie întu­necoasă, fără soare printre perdelele trase. Casa trebuie să fie tristă fără prezenţa lui lîngă mine.

Am privit orologiul. Nouă dimineaţa.

Ceva trebuia să fac, ceva care să mă ajute să‑mi petrec timpul, să aştept.

Să aştept. A fost prima lecţie pe care am învă­ţat‑o despre dragoste. Ziua se tîrăşte, faci mii de planuri, îţi imaginezi toate subiectele de conver­saţie posibile, îţi făgăduieşti să‑ţi schimbi felul de a fi sub anumite aspecte – şi eşti din ce în ce mai neliniştită pînă cînd îţi soseşte iubitul. Şi toc­mai atunci nu ştii ce să spui. Orele de aşteptare se transformă în încordare, încordarea devine spai­mă şi spaima te face să‑ţi fie ruşine să‑ţi arăţi afecţiunea.

„Nu ştiu dacă se cade să intru." Mi‑am amintit convorbirea din ziua precedentă – casa aceea era simbolul unui vis.

Nu puteam rămîne însă încremenită acolo toa­tă ziua. Mi‑am luat inima în dinţi, am scos cheia din buzunar şi m‑am îndreptat către uşă.

— Pilar!

Vocea, cu un puternic accent franţuzesc, venea din ceaţă. Am fost mai curînd uimită decît speri­ată. Putea fi proprietarul casei unde închiriasem camera – deşi nu‑mi aminteam să‑i fi spus cum mă cheamă.

— Pilar! – repetă vocea, de astă dată mai de‑aproape.

M‑am uitat prin piaţa acoperită de ceaţă. O si­luetă se apropia, cu paşi grăbiţi. Coşmarul ceţurilor cu figurile lui stranii devenea realitate.

— Aşteaptă – zise el –. Vreau să stau de vor­bă cu dumneata.

Cînd s‑a apropiat de mine, am văzut că era un preot. Figura lui semăna cu caricaturile preoţilor de ţară: scund, cam rotofei, cu cîteva fire de păr alb pe creştetul aproape chel.

— Bună – zise el, întinzînd mîna şi afişînd un zîmbet larg.

Uimită, am răspuns la salut.

— Păcat că ceaţa acoperă totul – zise el – pri­vind către casă –. Saint‑Savin e aşezat pe un munte şi vederea din casa asta e frumoasă. De la ferestrele ei se zăresc valea, acolo jos, şi vîrfurile ninse acolo, sus. Cred că ştii.

Am dedus atunci cine era: superiorul mînăstirii.

— Ce faceţi aici? – l‑am întrebat –. Şi de unde ştiţi cum mă cheamă?

— Vrei să intri? – zise el, schimbînd vorba.

— Nu. Vreau să‑mi răspundeţi la întrebare.

Îşi frecă mîine ca să şi le încălzească un pic şi se aşeză pe bordură. M‑am aşezat şi eu lîngă el. Ceaţa era tot mai deasă, ascunsese şi biserica – deşi ea nu se afla decît la vreo douăzeci de metri de noi.

Tot ce reuşeam să vedem era fîntîna. Mi‑am amintit de vorbele femeii.

— Ea e prezentă – am zis eu.

— Cine?

— Zeiţa – i‑am răspuns –. Ea este negura.

— Deci el ţi‑a vorbit despre asta ! – rîse el –. Bine, eu prefer să o numesc Fecioara Maria. Mi‑e mai la îndemînă.

— Ce faceţi aici? De unde ştiţi cum mă cheamă? – am repetat.

— Am venit pentru că voiam să te văd. Cineva care a fost în grupul harismatic de astă‑noapte mi‑a povestit că aţi tras în gazdă la Saint‑Savin. E o aşezare foarte mică.

— El s‑a dus la seminar.

Preotul încetă să mai zîmbească şi clătină din cap.

— Ce păcat – zise el, ca şi cum şi‑ar fi vorbit sieşi.

— Păcat că s‑a dus la seminar?

— Nu, nu e acolo. De‑acolo vin eu acum.

Cîteva clipe rămase tăcut. Mi‑am adus iar amin­te de senzaţia pe care o avusesem la trezire: banii, măsurile de prevedere, telefonul în ţară, întoarcerea acolo. Făcusem însă un legămînt şi nu aveam să‑mi calc cuvîntul.

Lîngă mine era un preot. Copil fiind, fusesem obişnuită ca preoţilor să le spun tot ce‑aveam pe suflet.

— Sînt epuizată – am zis, rupînd tăcerea –. Cu mai puţin de‑o săptămînă‑n urmă, ştiam cine sînt şi ce vreau de la viaţă. Acum mi se pare că am intrat într‑o furtună care mă proiectează dintr‑o parte‑n alta, fără să pot face nimic.

— Rezistă – zise preotul –. E important.

Sfatul lui m‑a mirat.

— Nu te speria – continuă el, ca şi cum mi‑ar fi ghicit gîndul –. Ştiu că Biserica are nevoie de noi preoţi, şi el ar fi unul excelent. Dar preţul pe care ar trebui să‑l plătească e foarte mare.

— El unde este? M‑a lăsat aici şi s‑a dus în Spa­nia?

— În Spania? N‑are nici o treabă în Spania – zise părintele –. Casa lui e mînăstirea, care este la cîţiva kilometri de‑aici. Nu‑i acolo, dar ştiu unde‑l pot găsi.

Vorbele lui mi‑au redat oarecum curajul şi bucuria; cel puţin nu plecase.

Dar preotul nu mai zîmbea.

— Nu te bucura – continuă el, citindu‑mi ia­răşi gîndurile –. Ar fi fost mai bine dacă s‑ar fi întors în Spania.

Preotul se ridică şi mă rugă să‑l însoţesc. Nu puteam zări decît la cîţiva metri în faţa noastră, dar părea că ştie încotro merge. Am ieşit din Saint‑Savin pe acelaşi drum pe care, acum două nopţi – sau acum cinci ani? – ascultasem po­vestea Bernadettei.

— Unde mergem? – am întrebat.

— Mergem să‑l căutăm – răspunse părintele.

— Părinte, mă derutaţi – am zis eu, în timp ce mergeam –. Mi s‑a părut că v‑aţi întristat cînd v‑am spus că nu este aici.

— Ce ştii despre viaţa religioasă, copila mea?

— Foarte puţin. Că preoţii fac legămînt de să­răcie, castitate şi ascultare.

M‑am întrebat dacă să mai spun ceva sau nu, dar m‑am hotărît să continuu.

— Şi că judecă păcatele celorlalţi, deşi comit şi ei aceleaşi păcate. Că socotesc că ştiu totul despre căsătorie şi dragoste, deşi nu au fost niciodată că­sătoriţi. Că ne ameninţă cu flăcările iadului pentru greşeli pe care le fac şi ei.

Şi că ni‑l prezintă pe Dumnezeu ca pe o fiinţă răzbunătoare care‑l acuză pe om pentru moartea unicului Său Fiu.

Preotul rîse.

— Se vede că ai avut o excelentă educaţie cato­lică – zise el –. Eu însă nu te întreb nimic de­spre catolicism. Te întreb despre viaţa spirituală.

N‑am avut nici o reacţie.

— Nu sînt sigură – am zis, în cele din urmă –. Sînt inşi care părăsesc totul şi pleacă în căutarea lui Dumnezeu.

— Şi‑L găsesc?

— Dumneavoastră ştiţi răspunsul. Eu n‑am idee.

Preotul observă că gîfîiam şi încetini ritmul paşilor.

— V‑aţi înşelat – începu el –. Cine pleacă în căutarea lui Dumnezeu îşi pierde timpul. Poate să bată multe drumuri, să se alăture multor religii şi secte – dar, în felul acesta, nu‑L va întîlni niciodată.

Dumnezeu e aici, acum, lîngă noi. Îl putem ve­dea în ceaţa, în pămîntul, în hainele, în pantofii aceştia. Îngerii Lui veghează în timp ce noi dor­mim şi ne ajută în timp ce muncim. Ca să‑l întîlnim pe Dumnezeu, e destul să privim în jurul nostru.

Întîlnirea aceasta nu e uşoară. Pe măsură ce Dumnezeu ne face să participăm la misterul său, ne simţim şi mai dezorientaţi. Pentru că el ne cere permanent să ne urmăm visele şi inima. E greu să facem asta, fiindcă sîntem deprinşi să trăim în alt chip.

Şi descoperim, spre surprinderea noastră, că Dumnezeu vrea să ne vadă fericiţi, fiindcă El este tatăl.

— Şi mama – am zis eu.

Ceaţa începea să se ridice. Puteam zări o căsuţă de ţară, în preajma căreia o femeie aduna lemne.

— Da, şi mamă – zise el –. În cazul dumitale, ca să ai o viaţă spirituală nu e nevoie să intri în­tr‑un seminar, nici să posteşti, să practici absti­nenţa şi castitatea.

E de ajuns să ai credinţă şi să‑L accepţi pe Dumnezeu. De aici încolo, fiecare se preschimbă în drumul Lui, devenim vehiculul minunilor Lui.

— El mi‑a vorbit despre dumneavoastră – l‑am întrerupt eu –. Şi mi‑a dat aceleaşi învăţături.

— Sper să accepţi darurile lui – răspunse pă­rintele –. Căci, după cum ne învaţă istoria, nu totdeauna se întîmplă aşa. Osiris e sfîrtecat în Egipt. Zeii greci se încaieră între ei din pricina femeilor şi bărbaţilor pămînteni. Aztecii îl alun­gă pe Quetzalcoatl. Zeii vikingi asistă la incen­diul Wallhalei din cauza unei femei. Isus e răstignit.

De ce?

Nu ştiam ce să‑i răspund.

— Pentru că Dumnezeu vine pe pămînt ca să ne arate puterea noastră. Facem parte din visul Lui şi El vrea să fie un vis fericit. Astfel, dacă admitem că Dumnezeu ne‑a creat pentru feri­cire, trebuie să admitem că tot ce ne conduce spre tristeţe şi eşec reprezintă vina noastră.

Tocmai de aceea continuăm să‑l ucidem me­reu pe Dumnezeu. Fie pe cruce, în foc, în exil, fie în inima noastră.

— Dar cei care îl înţeleg...

— Ei transformă lumea. Cu preţul unor mari sacrificii.

Femeia care căra lemne îl văzu pe preot şi aler­gă în întîmpinarea noastră.

— Părinte, vă mulţumesc! – zise ea, sărutîndu‑i mîinile –. Tînărul l‑a vindecat pe bărbatul meu!

— Sfînta Fecioară l‑a vindecat – răspunse pre­otul grăbind pasul –. El nu e decît un instru­ment.

— El a făcut‑o. Intraţi, vă rog.

Mi‑am amintit atunci noaptea trecută. Pe cînd eram în biserică, un bărbat parcă îmi spusese „eşti cu un bărbat care face minuni!"

— Ne grăbim – zise preotul.

— Nu, nu ne grăbim – am răspuns eu, mu­rind de ruşine că vorbeam în franceză, o limbă străină mie –. Mi‑e frig şi mi‑ar prinde bine o cafea.

Femeia mă luă de mînă şi am intrat.

Casa era confortabilă, dar fără nici un lux; zi­duri de piatră, podea şi tavan de lemn. În faţa căminului aprins şedea un bărbat de vreo şaizeci de ani.

De îndată ce‑l zări pe preot, se ridică şi‑i să­rută mîna.

— Şezi, nu te ridica – zise preotul –. Eşti încă în convalescenţă.

— M‑am şi îngrăşat două kilograme – răs­punse el –. Dar încă nu pot s‑o ajut pe nevastă‑mea.

— Nu‑i nimic. În scurt timp vei fi mai bine ca‑nainte.

— Unde este tînărul? – întrebă bărbatul.

— L‑am văzut ducîndu‑se către locul obişnu­it –. Doar că azi era în maşină.

Preotul mă privi fără să spună nimic.

— Binecuvîntaţi, părinte – zise femeia –. Pu­terea lui...

— ... a Sfintei Fecioare – îi tăie vorba preotul.

— a Maicii Fecioare, puterea asta e şi a dumnea­voastră. Dumneavoastră, părinte, l‑aţi adus aici.

De astă dată preotul evită să mă privească.

— Rugaţi‑vă pentru bărbatul meu, părinte – insistă femeia.

Preotul respiră adînc.

— Stai aici, în faţa mea – îi spuse el bărbatu­lui.

Bătrînul îi dădu ascultare. Preotul închise ochii şi spuse un Ave‑Maria. Apoi invocă Duhul Sfînt, rugîndu‑l să fie prezent şi să‑l ajute pe bărbatul acela.

Deodată începu să vorbească repede. Părea o rugăciune de exorcizare, deşi nu puteam înţe­lege la drept vorbind ce spunea. Mîinile lui atin­geau umerii bărbatului şi‑i alunecau pe braţe în jos, pînă la degete. Repetă gestul de mai multe ori.

Focul începu să trosnească mai puternic în că­min. Era poate o coincidenţă, dar poate preotul pătrunsese în zone de care eu nu aveam cunoş­tinţă, influenţînd chiar elementele.

Eu şi femeia tresăream ori de cîte ori pocnea un lemn. Preotul nici nu lua seama la asta, era complet absorbit în acţiunea lui – ca un instru­ment al Fecioarei, după cum spusese mai înain­te. Vorbea o limbă străină. Cuvintele ieşeau cu o rapiditate surprinzătoare. Mîinile încetaseră să i se mai mişte – şi le pusese pe umerii bărbatului din faţa sa.

Şi brusc, aşa cum şi începuse, ritualul luă sfîrşit. Părintele se întoarse şi dădu o binecuvîntare convenţională, trasînd cu mîna dreaptă un semn mare al crucii.

— Dumnezeu să fie pururea în casa aceasta – spuse el.

Şi, întorcîndu‑se către mine, îmi ceru să ne continuăm drumul.

— Dar n‑aţi băut cafeaua – zise femeia, văzîndu‑ne pe picior de plecare.

— Dacă beau acum o cafea, n‑o să mai dorm – răspunse preotul.

Femeia rîse şi murmură ceva de genul „dar e încă dimineaţă". N‑am auzit‑o bine pentru că ne şi aflam pe drum.

— Părinte, femeia a vorbit despre un tînăr care l‑a vindecat pe soţul ei. El a fost?

— Da, el a fost.

Am început să mă simt prost. Îmi aduceam aminte de ziua de ieri, de Bilbao, de conferinţa de la Madrid, de persoanele care vorbiseră de­spre minuni, de prezenţa pe care o simţisem cînd mă rugasem îmbrăţişată cu ceilalţi.

Iubeam un bărbat care avea darul vindecării. Un bărbat care putea să‑l ajute pe aproapele său, să uşureze suferinţele, să redea sănătatea şi spe­ranţa celor apropiaţi. O misiune care nu‑şi avea locul într‑o casă cu perdele albe, discuri şi cărţi preferate.

— Nu te învinui, copila mea – zise el.

— Văd că‑mi citiţi gîndurile.

— Da – răspunse preotul –. Am şi eu un dar şi încerc să fiu vrednic de el. Fecioara m‑a învăţat să mă cufund în vîrtejul emoţiilor omeneşti, ca să le pot îndrepta în cel mai bun chip cu putinţă.

— Faceţi şi dumneavoastră minuni?

— Nu pot face vindecări. Am însă unul din da­rurile Duhului Sfînt.

— Îmi puteţi atunci citi inima, părinte. Şi ştiţi că îl iubesc, şi dragostea asta creşte clipă de cli­pă. Am descoperit împreună lumea şi împreună vrem să rămînem în ea. El a fost prezent în toate zilele vieţii mele – cu sau fără voia mea.

Ce‑i puteam spune acelui preot care mergea lîngă mine? N‑ar înţelege niciodată că am avut şi alţi bărbaţi, că m‑am îndrăgostit şi, dacă m‑aş căsători, aş fi fericită. Chiar de mic copil, desco­perisem dragostea şi o dădusem uitării în piaţa din Soria.

Dar, după cum se vede, nu făcusem o treabă temeinică. Fuseseră suficiente trei zile pentru ca totul să reînceapă.

— Am dreptul să fiu fericită, părinte. Am re­cuperat ceea ce pierdusem, nu vreau să pierd totul din nou. Am să mă lupt pentru fericirea mea.

Dacă aş renunţa la lupta asta, aş renunţa şi la viaţa mea spirituală. După cum aţi spus chiar dumneavoastră, ar însemna să‑l îndepărtez pe Dumnezeu, o dată cu puterea şi energia mea de femeie. Am să lupt pentru el, părinte.

Ştiam ce făcea acolo bărbatul acela scund şi gras. Venise ca să mă convingă să‑l părăsesc, de­oarece el avea o misiune mai importantă de în­deplinit.

Nu, nu puteam crede că preotului care păşea alături de mine i‑ar fi plăcut ca noi să ne căsătorim şi să trăim într‑o casă ca aceea din Saint‑Sa‑vin. Preotul spunea asta ca să mă amăgească, pentru ca eu să‑mi las jos garda şi atunci – cu un surîs – să mă convingă de contrariu.

El îmi citi gîndurile fără să zică nimic. Sau poa­te că mă înşelase, nu era în stare să ghicească ce gîndeau ceilalţi. Ceaţa se risipea cu repeziciune, puteam acuma să văd drumul, coasta muntelui, cîmpul şi copacii acoperiţi de zăpadă. Emoţiile mi se mai clarificaseră şi ele.

Fumuri! Dacă ar fi adevărat şi dacă preotul ar fi capabil să citească gîndurile, ei bine, atunci să mi le citească şi să afle tot. Să ştie că ieri el a vrut să facă dragoste cu mine, eu am refuzat – şi mi‑a părut rău.

Ieri credeam că, dacă el ar fi trebuit să plece, eu aş fi rămas măcar cu amintirea vechiului prie­ten din copilărie. Chiar dacă sexul lui nu pătrun­sese în mine, a pătruns însă ceva mai profund şi mi‑a fost atinsă inima.

— Părinte, îl iubesc.

— Şi eu. Dragostea te prosteşte mereu. În ca­zul meu, mă obligă să‑l ţin departe de destinul lui.

— Nu va fi uşor să mă‑ndepărtaţi, părinte. Ieri, în timpul rugăciunilor din faţa peşterii, am des­coperit că şi eu îmi pot trezi darurile de care vor­biţi. Şi mi le voi folosi ca să‑l păstrez alături de mine.

— Să fie cu noroc – zise părintele, cu un zîmbet fin pe faţă –. Deie Domnul să reuşeşti.

Preotul se opri şi scoase un rozariu din buzu­nar. Îl luă în mînă şi mă privi drept în ochi.

— Isus a spus că nu trebuie să jurăm, şi eu nu fac un jurămînt. Îţi spun însă în prezenţa a ceea ce mi‑e sfînt, că nu aş dori ca el să urmeze viaţa religioasă obişnuită. Nu mi‑ar plăcea să fie hiro­tonit preot.

Îl poate sluji pe Dumnezeu şi în alte feluri. Alături de dumneata.

Îmi venea greu să cred că spusese adevărul. Dar îl spusese.

— El este acolo – zise preotul.

M‑am întors. Am putut vedea o maşină oprită ceva mai departe, Aceeaşi maşină în care ve­nisem din Spania.

— Merge totdeauna pe jos – zise el, zîmbind –. De astă dată, a vrut să ne dea impresia că a făcut un drum lung.

Zăpada îmi uda tenişii. Dar preotul purta san­dale deschise cu ciorapi de lînă – şi m‑am decis să nu mă plîng.

Dacă el rezista, trebuia să rezist şi eu. Am în­ceput să urcăm spre vîrful muntelui.

— Cît avem de mers?

— O jumătate de oră, cel mult.

— Unde mergem?

— Să ne întîlnim cu el. Şi cu ceilalţi.

Am văzut că nu dorea să continuăm conver­saţia. Avea nevoie pesemne de toată energia ca să facă faţă urcuşului. Am mers în tăcere – ceaţa se împrăştiase acum aproape în întregime şi în­cepea să se arate discul galben al soarelui.

Pentru prima oară puteam avea acum o ve­dere completă asupra văii; un rîu curgea în fun­dul ei, cîteva cătune risipite şi Saint‑Savin, înfipt în coasta muntelui. Am recunoscut turla biseri­cii, un cimitir pe care nu‑l observasem pînă atunci şi casele medievale cu vedere la rîu.

Ceva mai jos de noi, printr‑un loc pe unde tre‑cuserăm, un cioban îşi conducea acum turma de oi.

— Sînt obosit – zise preotul –. Să ne oprim un pic.

Am curăţat zăpada de pe un bolovan şi ne‑am rezemat de el. Părintele era transpirat – şi pi­cioarele îi îngheţaseră.

— Să mă ţină Sfîntul Iacob în putere, pentru că mai vreau să fac drumul ăsta şi altă dată – zise preotul, întorcîndu‑se către mine.

N‑am înţeles ce voia să spună, aşa că am schimbat vorba.

— Văd urme de paşi în zăpadă – am spus.

— Unele sînt ale vînătorilor. Altele sînt ale unor bărbaţi şi femei care vor să reînvie o tra­diţie.

— Ce tradiţie?

— Tot cea a Sfîntului Savin. Să se retragă din lume, să trăiască aici, în munţi, să contemple sla­va lui Dumnezeu.

— Părinte, aş vrea să înţeleg ceva. Pînă ieri, am fost cu un bărbat a cărui datorie era să aleagă între viaţa religioasă sau căsătorie. Azi am aflat că acest bărbat face minuni.

— Toţi facem minuni – zise preotul –. Isus a spus: dacă am avea credinţă cît un bob de muş­tar, am spune muntelui acestuia: „Mută‑te!" Şi el s‑ar muta.

— N‑am nevoie de o lecţie de religie, părinte. Eu iubesc un bărbat, vreau să ştiu mai multe de­spre el, să‑l înţeleg, să‑l ajut. Nu mă interesează ce putem sau nu să facem noi toţi ceilalţi.

Părintele respiră adînc. Ezită o clipă, dar apoi începu:

— Un om de ştiinţă care studia maimuţele de pe o insulă din Indonezia a reuşit s‑o înveţe pe una dintre ele să‑şi spele batatele în rîu înainte de a le mînca. Curăţat de nisip şi murdărie, ali­mentul devenea mai gustos.

Omul acela de ştiinţă – care a făcut asta nu­mai fiindcă scria o lucrare despre capacitatea de învăţare a cimpanzeilor – nu‑şi putea închipui ce urmări avea să aibă experimentul său. A fost uimit să constate că şi celelalte maimuţe de pe insulă începuseră s‑o imite pe cea dintîi.

Şi apoi, într‑o bună zi, după ce un anumit nu­măr de maimuţe învăţaseră să‑şi spele batatele, au început să facă acelaşi lucru şi maimuţele de pe celelalte insule ale arhipelagului. Lucrul cel mai surprinzător însă este că aceste maimuţe au învăţat asta fără să aibă nici un fel de contact cu insula unde avusese loc experienţa.

Şi se opri.

— Ai înţeles?

— Nu – am răspuns eu.

— Există diverse studii ştiinţifice în această problemă. Explicaţia cea mai obişnuită este că, atunci cînd un anumit număr de indivizi evoluea­ză, evoluează pînă la urmă întreaga rasă umană. Nu ştim cîte persoane sînt necesare – dar ştim că aşa se întîmplă.

— Ca şi istoria Neprihănitei Zămisliri – am zis eu –. Le‑a apărut înţelepţilor de la Vatican şi ţărăncii ignorante.

— Lumea are un suflet şi la un moment dat sufletul acesta acţionează în tot şi în toţi deodată.

— Un suflet feminin.

El rîse, fără a‑mi da prilejul să înţeleg ce anu­me însemna rîsul lui.

— De fapt, dogma Neprihănitei Zămisliri n‑a fost doar problema Vaticanului – zise el –. Opt milioane de oameni au semnat o petiţie către papă şi i‑au cerut recunoaşterea ei. Semnăturile au venit din toate colţurile lumii. Se vede că lucrul plutea în aer.

— Acesta e primul pas, părinte?

— Încotro?

— Pe drumul care va duce către recunoaşterea faptului că Maica Domnului este întruparea feţei feminine a lui Dumnezeu. În definitiv, am şi ac­ceptat că Isus i‑a întrupat faţa masculină.

— Ce vrei să spui?

— Cît timp va mai trebui să treacă pînă cînd vom accepta o Preasfîntă Treime unde apare şi femeia? Preasfîntă Treime a Duhului Sfînt, a Ma­mei şi a Fiului?

— Hai să mergem – zise el –. E mult prea frig ca să mai zăbovim aici.

— Adineauri mi‑ai observat sandalele.

— Chiar îmi citiţi gîndurile? – l‑am întrebat.

Nu‑mi răspunse.

— Am să‑ţi povestesc ceva din istoria înteme­ierii ordinului nostru religios – zise el –. Noi sîntem carmeliţi desculţi, după regulile stabilite de Sfînta Tereza din Avila; sandalele fac parte din ele; dacă eşti capabil să‑ţi stăpîneşti trupul, eşti capabil să‑ţi controlezi spiritul.

Tereza era o femeie frumoasă, adusă de tatăl ei la o mînăstire ca să primească o educaţie mai în­grijită. Într‑o bună zi, pe cînd trecea pe un coridor, începu să vorbească cu Isus. Extazurile ei erau atît de puternice şi de profunde, încît li s‑a aban­donat total şi în scurt timp viaţa i s‑a schimbat cu desăvîrşire. Văzînd că mînăstirile carmelite se transformaseră în agenţii matrimoniale, s‑a decis să creeze un ordin care să urmeze învăţăturile originare ale lui Isus şi ale Carmelului.

Sfînta Tereza a trebuit să se biruiască mai întîi pe sine însăşi şi a trebuit să înfrunte marile pu­teri ale epocii ei – Biserica şi Statul. Chiar şi aşa, a fost mereu în frunte, încredinţată că trebuia neapărat să‑şi împlinească misiunea.

Într‑o zi – cînd simţea că sufletul îi slăbea –, la casa unde era găzduită apăru o femeie în zdren­ţe. Voia să vorbească neapărat cu maica. Stăpînul case îi oferi ceva de pomană, dar ea refuză: n‑avea să plece de‑acolo decît după ce vorbea cu Tereza.

A aşteptat afară vreme de trei zile – fără să mănînce şi să bea. Maica, înduioşată, a poftit‑o înăuntru.

— Nu – zise stăpînul casei –. E nebună.

— Dacă ar fi să dau ascultare tuturora, aş ajun­ge pînă la urmă să cred că eu sînt cea nebună – răspunse maica –. Poate că femeia asta are ace­laşi fel de nebunie ca şi mine: nebunia lui Cristos pe cruce.

— Sfînta Tereze vorbea cu Cristos – am spus eu.

— Da – răspunse preotul.

Dar să ne întoarcem la poveste. Femeia aceea a fost primită de maica Tereza. Îi spuse că o che­ma María de Jesús Yepes, din Granada. Era novi­ce carmelită, cînd îi apăruse Fecioara şi‑i ceruse să întemeieze o mînăstire în conformitate cu re­gulile originare ale ordinului.

„Ca Sfînta Tereza", am gîndit eu.

— María de Jesús plecă de la mînăstire chiar în ziua viziunii sale şi merse desculţă pînă la Roma. Pelerinajul ei dură doi ani – timp în care dor­mise sub cerul liber, îndurase frigul şi arşiţa, supravieţuise din pomeni şi din mila celorlalţi. A fost o minune că a ajuns acolo. Dar cea mai mare mi­nune este că a fost primită de papa Pius al IV‑lea.

— Pentru că papa, la fel ca Tereza şi multe alte persoane, se gîndea la acelaşi lucru –, sfîrşi el.

Aşa cum Bernadette nu ştiuse nimic despre hotărîrea Vaticanului, aşa cum maimuţele de pe ce­lelalte insule nu puteau cunoaşte experienţa ce avusese loc, aşa cum María de Jesús şi Teresa nu ştiau ce aveau de gînd fiecare dintre ele.

Începea să se contureze un înţeles.

Mergeam acum printr‑o pădure. Ramurile ce­le mai înalte, uscate şi pline de zăpadă primeau cele dintîi raze ale soarelui. Ceaţa se risipise de tot.

— Cred că ştiu unde vreţi să ajungeţi, părinte.

— Da. Lumea trăieşte un moment în care mulţi oameni primesc aceeaşi poruncă:

„Urmaţi‑vă visele, preschimbaţi‑vă vieţile în­tr‑o cale care să ducă la Dumnezeu. Săvîrşiţi‑vă minunile. Vindecaţi. Faceţi profeţii. Daţi ascultare îngerului vostru de pază. Transformaţi‑vă. Fiţi războinici şi fiţi fericiţi că vă duceţi lupta. Asu­maţi‑vă riscurile.

Soarele scălda acum totul. Zăpada începu să strălucească şi lumina prea intensă îmi rănea ochii. Dar părea – în acelaşi timp – să comple­teze cele spuse de preot.

— Şi ce‑au toate astea de‑a face cu el?

— Eu ţi‑am povestit latura eroică a istoriei. Dumneata nu ştii însă nimic despre sufletul aces­tor eroi.

Făcu o pauză lungă.

— Suferinţa – continuă el –. În momentele de transformare se ivesc martirii. Înainte ca oamenii să‑şi poată urma visele, e nevoie ca alţii să se sacrifice. Înfruntă ridicolul, persecuţiile, încer­carea de a li se discredita lucrarea.

— Biserica a ars vrăjitoarele, părinte.

— Da. Şi Roma i‑a aruncat pe creştini leilor. Cine a murit pe rug sau în arenă s‑a înălţat repede la slava eternă – i‑a fost mai bine aşa. Azi însă, răz­boinicii Luminii înfruntă ceva mai rău decît moar­tea plină de onoare a martirilor. Sînt măcinaţi încetul cu încetul de ruşine şi umilinţă. Aşa s‑a întîmplat cu Sfînta Tereza – care a avut de su­ferit tot restul zilelor ei. Aşa s‑a întîmplat cu Ma­ría de Jesús. Aşa s‑a întîmplat cu copiii fericiţi de la Fátima: Jacinta şi Francisco au murit cîteva luni mai tîrziu; Lucia a intrat într‑o mînăstire, de unde n‑a mai ieşit niciodată.

— Dar nu şi cu Bernadette.

— Ba da. A trebuie să îndure închisoarea, umi­lirea, dizgraţia. Cred că el ţi‑a povestit toate astea. Trebuie să‑ţi fi spus cuvintele Apariţiei.

— Unele dintre ele – i‑am răspuns.

— În apariţiile de la Lourdes, frazele Maicii Domnului nu ar putea umple nici o jumătate de pagină de caiet; oricum, Fecioara a ţinut să‑i spu­nă un lucru păstoriţei: „Nu‑ţi făgăduiesc fericirea pe lumea aceasta." De ce oare una din puţinele ei fraze a fost menită s‑o prevină şi s‑o consoleze pe Bernadette? Pentru că ştia durerea care avea să o aştepte dacă‑şi accepta misiunea.

Priveam soarele, zăpada şi arborii desfrunziţi.

— El e un revoluţionar – continuă preotul, iar tonul vocii lui era umil –. Are putere, stă de vorbă cu Maica Domnului. Izbuteşte să‑şi con­centreze bine energia, poate fi în avangardă, poate fi unul din liderii transformării spirituale a ra­sei umane. Lumea trăieşte un moment foarte im­portant.

Dacă asta îi va fi însă alegerea, va avea mult de suferit. Revelaţiile i‑au venit înainte de vre­me. Cunosc suficient de bine sufletul omenesc ca să ştiu ce‑l aşteaptă de‑aici înainte.

Preotul se întoarse către mine şi mă prinse de umeri.

— Te rog – zise el –. Fereşte‑l de suferinţa şi tragedia care‑l aşteaptă. Nu le va putea face faţă.

— Vă înţeleg dragostea pentru el, părinte.

El dădu din cap.

— Nu, dumneata nu înţelegi nimic. Eşti mult prea tînără ca să cunoşti răutăţile lumii. În mo­mentul acesta, şi dumneata te consideri o revo­luţionară. Vrei să schimbi lumea împreună cu el, să deschizi noi drumuri, să faci ca istoria dragos­tei voastre să se prefacă în ceva legendar, care să fie povestit din generaţie în generaţie. Încă mai crezi că dragostea poate birui orice.

— Şi nu‑i aşa?

— Ba da, poate. Dar va învinge la ceasul hotărît. După ce se vor fi sfîrşit bătăliile cereşti.

— Îl iubesc. N‑am nevoie să aştept sfîrşitul bă­tăliilor cereşti ca să‑mi văd dragostea învingă­toare.

Privirea i se pierdu în zare.

— „La rîul Babilonului, acolo am şezut şi am plîns – zise el, ca şi cum ar fi vorbit de unul singur –. În sălcii, în mijlocul lor, am atîrnat harpele noastre."

— Ce trist – am răspuns eu.

— Sînt primele versuri ale unui psalm. Vorbeş­te de exil, de exilul celor ce vor să se întoarcă în ţara făgăduinţei şi nu pot. Iar exilul acesta va mai dura mult timp. Ce pot face pentru a încer­ca să împiedic suferinţa cuiva care vrea să se întoarcă în Paradis înainte de vreme?

— Nimic, părinte. Absolut nimic.

— Iată‑l – zise preotul.

L‑am văzut. Era la vreo două sute de metri de mine, îngenuncheat în zăpadă. N‑avea cămaşa pe el şi – chiar de la distanţa aceea – i‑am văzut pielea înroşită de frig.

Capul şi‑l ţinea aplecat şi mîinile împreunate în rugăciune. Nu ştiu dacă sub influenţa ritualu­lui la care asistasem noaptea trecută sau a femeii care aduna lemne pe lîngă cabană, simţeam că văd pe cineva cu o forţă spirituală uriaşă. Cineva care nu mai aparţinea lumii noastre – ci trăia în comuniune cu Dumnezeu şi cu spiritele ilumi­nate din Înalturi. Strălucirea zăpezii din jurul lui părea să‑mi intensifice impresia.

— Aici pe munte sînt şi alţii la fel – vorbi preotul –. În adoraţie permanentă, în comuni­une cu Dumnezeu şi cu Fecioara. Auzindu‑i pe îngeri, profeţiile, cuvintele de înţelepciune şi transmiţînd toate acestea unui mic grup de credin­cioşi. Cît timp vor continua astfel, nu va fi nici o problemă.

El însă nu va rămîne aici. Va străbate lumea, predicînd ideea Marii Mame. Biserica nu vrea acum asta. Şi lumea are pietre în mîini ca să arun­ce cu ele în cei ce vor aduce în discuţie subiectul.

— Şi are flori în mîini ca să le arunce asupra celor care vor veni mai apoi.

— Da. Dar nu e cazul lui.

Preotul o porni în direcţia lui.

— Unde vă duceţi?

— Să‑l trezesc din transă. Să‑i spun că‑mi placi. Şi că vă binecuvîntez unirea. Vreau să fac asta aici, în locul acesta care pentru el e sacru.

Am simţit că mi se face rău, parcă eram cu­prinsă de o frică inexplicabilă.

— Trebuie să mai reflectez, părinte. Nu ştiu dacă e bine.

— Nu e bine – răspunse el –. Mulţi părinţi greşesc faţă de copiii lor deoarece cred că ştiu ce e mai bine pentru ei. Nu sînt tatăl lui şi ştiu că greşesc. Dar trebuie să‑mi împlinesc destinul.

Eram tot mai neliniştită.

— Să nu‑l întrerupem – ziceam –. Lăsaţi‑l să‑şi termine contemplaţia.

— Nu trebuia să fie aici. Trebuia să fie cu dum­neata.

— Poate stă de vorbă cu Fecioara.

— Poate, dar tot trebuie să mergem la el. Văzîndu‑mă cu dumneata, va şti că ţi‑am spus totul. El ştie ce cred.

— Azi e ziua Neprihănitei Zămisliri – am in­sistat –. O zi foarte specială pentru el. Am văzut cît era de fericit noaptea trecută, la peşteră.

— Neprihănita Zămislire e importantă pentru noi toţi –. Acum însă e rîndul meu să refuz să discutăm despre religie: să mergem la el.

— De ce acum, părinte? De ce chiar în clipa asta?

— Fiindcă ştiu că‑şi hotărăşte viitorul. Şi s‑ar putea să aleagă drumul greşit.

M‑am întors în direcţia opusă şi am început să cobor pe acelaşi drum pe care urcasem. Preotul venea după mine.

— Ce faci? Nu vezi că dumneata eşti singura fiinţă care‑l poate salva? Nu vezi că el te iubeşte şi ar lăsa totul pentru dumneata?

Păşeam tot mai repede şi‑t venea greu să se ţină după mine. Şi totuşi continuă să păşească alături de mine.

— Chiar în clipa asta alege! Poate alege să te părăsească! – zicea preotul –. Luptă pentru cel pe care‑l iubeşti!

Dar eu nu m‑am oprit. Am mers cît puteam mai repede, lăsînd în urmă muntele, pe preot, opţiu­nile. Ştiam că bărbatul care alerga în spatele meu îmi citea gîndurile şi era conştient că ar fi fost inutilă orice încercare de‑a mă determina să mă întorc. Touşi insista, argumenta, lupta pînă la sfîrşit.

În fine, am ajuns la piatra unde ne odihnisem acum o jumătate de oră. Epuizată, m‑am aruncat la pămînt.

Nu mă gîndeam la nimic. Voiam să fug de‑acolo, să rămîn singură, să am un răgaz de reflecţie.

Preotul ajunse şi el după cîteva minute, la fel de epuizat ca şi mine.

— Vezi munţii ăştia din jur? – mă întrebă el –. Ei nu se roagă; ei sînt deja o rugăciune a lui Dumnezeu. Sînt astfel deoarece şi‑au găsit locul în lume şi rămîn în locul acesta. Se aflau aici înainte ca omul să privească spre cer, să audă tunetul şi să se întrebe cine a creat toate acestea. Ne naştem, suferim, murim, şi munţii sînt tot aici. Vine un moment în care trebuie să ne gîndim dacă merită atîta efort. De ce să nu încercăm să fim ca munţii aceştia – înţelepţi, străvechi şi la locul potrivit? De ce să riscăm totul ca să trans­formăm o jumătate de duzină de inşi, care după aceea vor uita tot ce i‑ai învăţat şi vor pleca într‑o nouă aventură? De ce să nu aştepţi ca un anumit număr de maimuţe‑oameni să înveţe şi apoi cu­noaşterea să se răspîndească fără suferinţă peste toate celelalte insule?

— Chiar credeţi asta, părinte?

Tăcu cîteva clipe.

— Citeşti şi dumneata gîndurile?

— Nu. Dar dacă dumneavoastră aţi crede aşa ceva, n‑ar fi trebuit să alegeţi viaţa religioasă.

— Am încercat de multe ori să‑mi înţeleg des­tinul – zise el –. Şi nu am reuşit. Am acceptat să fac parte din oştirea lui Dumnezeu şi tot ce am făcut a fost să încerc a le explica oamenilor de ce există mizerie, durere, nedreptate. Mă rog ca ei să fie buni creştini, iar ei mă întreabă: „Cum pot crede în Dumnezeu cînd există atîta suferinţă pe lume?"

Şi încerc să explic ceea ce n‑are nici o expli­caţie. Încerc să spun că există un plan, o bătălie între îngeri, şi că sîntem cu toţii implicaţi în lupta asta. Încerc să spun că, atunci cînd un anumit număr de persoane vor avea destulă credinţă pen­tru a modifica scenariul acesta, toate celelalte – în toate colţurile planetei – vor beneficia de această modificare. Dar nu‑mi dau crezare. Nu fac nimic.

— Sînt ca munţii aceştia – am zis eu –. Sînt frumoşi. Cine ajunge în faţa lor nu poate să nu se gîndească la măreţia Creaţiei. Sînt dovezi vii ale iubirii pe care o simte Dumnezeu pentru noi, dar destinul acestor munţi este doar să stea măr­turie.

Nu sînt ca rîurile, care se mişcă şi schimbă pei­sajul.

— Da. Dar de ce să nu fim ca munţii?

— Poate pentru că destinul munţilor trebuie să fie teribil – i‑am răspuns –. Ei sînt obligaţi să contemple veşnic acelaşi peisaj.

Preotul nu zise nimic.

— Eu mă străduiam să devin munte – am continuat –. Fiecare lucru al meu îşi avea locul sigur. Urma să intru într‑un post public, să mă că­sătoresc, să‑i învăţ pe copiii mei religia părinţilor mei, deşi eu nu mai credeam în ea.

Astăzi sînt hotărîtă să părăsesc toate astea şi să‑l urmez pe bărbatul pe care‑l iubesc. Din feri­cire am renunţat să fiu munte – n‑aş mai fi su­portat mult timp.

— Spui lucruri înţelepte.

— Mă mir şi eu de mine. Înainte nu izbuteam să vorbesc decît despre copilăria mea.

M‑am ridicat şi am continuat să cobor. Preotul îmi respectă tăcerea şi nu mai încercă să stea de vorbă cu mine pînă ce am ajuns la şosea.

I‑am luat mîinile şi i le‑am sărutat.

— Am să‑mi iau rămas‑bun de la dumnea­voastră. Dar vreau să vă spun că vă înţeleg şi vă înţeleg iubirea pentru el.

El zîmbi şi mă binecuvîntă.

— Şi eu îţi înţeleg dragostea pentru el – zise preotul.

Mi‑am petrecut restul zilei plimbîndu‑mă prin vale. M‑am zbenguit prin zăpadă, am fost în­tr‑un sat de lîngă Saint‑Savin, am mîncat un sand­viş, m‑am uitat la nişte băieţi care jucau fotbal.

În biserica din alt sat, am aprins o luminare şi am repetat invocaţiile pe care le învăţasem noap­tea trecută. Apoi am început să rostesc vorbe fără noimă, concentrîndu‑mă asupra unui cruci­fix din spatele altarului. Treptat, darul limbilor a pus stăpînire pe mine. Era mai uşor decît cre­zusem.

Poate părea o prostie – să murmuri tot felul de lucruri, să rosteşti cuvinte necunoscute şi fără nici un înţeles pentru raţiunea noastră. Dar Du­hul Sfînt stătea de vorbă cu sufletul meu, spunînd lucruri pe care sufletul avea nevoie să le‑audă.

Cînd m‑am simţit destul de purificată, am în­chis ochii şi m‑am rugat:

„Maică a noastră, dă‑mi înapoi credinţa. Să fiu şi eu o unealtă a lucrării tale. Dă‑mi prilejul să învăţ prin dragostea mea. Căci dragostea n‑a în­depărtat niciodată pe nimeni de visele sale.

Fă să fiu tovarăşa şi aliata bărbatului pe care‑l iubesc. Să facă alături de mine tot ce‑i va fi dat să facă."

Cînd m‑am întors în Saint‑Savin, aproape se lăsase noaptea. Maşina era oprită în faţa casei unde închiriasem o cameră.

— Unde ai fost? – m‑a întrebat el, de îndată ce m‑a văzut.

— M‑am plimbat şi m‑am rugat – i‑am răs­puns.

M‑a îmbrăţişat strîns.

— La început mi‑a fost teamă că ai plecat. Eşti tot ce am mai de preţ pe pămînt.

— Şi tu pentru mine – i‑am răspuns.

Ne‑am oprit într‑un sat aflat lîngă San Martin de Unx. Trecerea Pirineilor ne luase mai mult timp decît ne aşteptasem – din cauza ploii şi a zăpe­zii din ajun.

— Trebuie să găsim ceva deschis – zise el – coborînd din maşină.

Nu m‑am mişcat.

— Vino – insistă el, deschizîndu‑mi portiera.

— Aş vrea să‑ţi pun o întrebare. O întrebare pe care nu ţi‑am pus‑o de cînd ne‑am reîntîlnit.

Deveni grav. Am rîs de preocuparea lui.

— E o întrebare foarte importantă?

— Foarte importantă – i‑am răspuns, făcînd eforturi ca să par serioasă –. Iată întrebarea: unde mergem?

Am izbucnit amîndoi în rîs.

— La Zaragoza – răspunse el, uşurat.

Am sărit din maşină şi am început să căutăm un restaurant deschis. Un lucru aproape imposi­bil la ora aceea din noapte.

„Nu, nu e imposibil. Cealaltă nu mai e cu mine. Minunile se întîmplă", mi‑am zis în sinea mea.

— Cînd trebuie să ajungi la Barcelona? – l‑am întrebat.

N‑a răspuns, expresia îi deveni gravă. „Tre­buie să evit întrebările astea ", m‑am gîndit. Poa­te crede că vreau să‑i controlez viaţa."

Am mers un timp fără să mai vorbim. În piaţa satului era o firmă luminoasă : Mesón El Sol.

— Acolo e deschis. Hai să mîncăm – a fost singurul lui comentariu. Ardeii roşii cu hamsii erau aranjaţi în formă de stea. Lîngă ei, brînză manchego, în felii aproape transparente.

În mijlocul mesei, o lumînare aprinsă şi o sti­clă de vin de Rioja pe jumătate plină.

— Aici e o cramă medievală – comentă chel­nerul care servea.

Nu era aproape nimeni la bar la ora aceea din noapte. El se ridică, se duse la telefon şi se în­toarse la masă. Am simţit impulsul să‑l întreb pe cine sunase – dar de astă dată am reuşit să mă stăpînesc.

— Avem deschis pînă la două jumătate în zori – continuă chelnerul. Dar dacă vreţi, vă mai aducem nişte şuncă, brînză şi vin, şi puteţi rămîne în piaţă. Vinul o să vă ţină de cald.

— Nu rămînem atît de mult timp – răspunse el –. Trebuie să ajungem la Zaragoza pînă nu se luminează de ziuă.

Chelnerul se întoarse la tejghea. Trăiam iar sen­zaţia de plutire pe care o încercasem la Bilbao – ameţeala delicată a vinului de Rioja, care ne aju­tă să spunem şi să auzim lucruri dificile.

— Ai obosit de atîta condus, şi acum mai şi bem – i‑am spus după mai multe înghiţituri –. Ar fi mai bine să rămînem undeva, pe‑aici. Am văzut un parador pe drum.

Dădu din cap afirmativ.

— Priveşte masa din faţa noastră – l‑am auzit zicînd –. Japonezii numesc asta shimbumi: ade­vărata sofisticare a lucrurilor simple. Oamenii se umplu de bani, se duc în locuri scumpe doar ca să se simtă sofisticaţi.

Am mai băut niţel vin.

Paradorul. Încă o noapte lîngă el.

Virginitatea care se refăcuse în chip misterios.

— E curios să auzi un seminarist vorbind de sofisticare – am spus, încercînd să‑mi concen­trez gîndurile în altă direcţie.

— Păi în seminar am învăţat asta. Cu cît ne apropiem mai mult de Dumnezeu prin credinţă, El devine şi mai simplu. Şi cu cît devine mai sim­plu, cu atît mai covîrşitoare îi e prezenţa.

Mîna îi lunecă pe tăblia mesei.

— Cristos şi‑a deprins misiunea tăind lemne, făcînd scaune, paturi şi dulapuri. A venit ca tîmplar, ca să ne arate că – indiferent ce facem – totul ne poate duce la trăirea iubirii lui Dum­nezeu.

Tăcu brusc.

— Nu vreau să vorbesc despre asta – zise el –. Vreau să vorbesc despre alt fel de dragoste.

Mîinile lui îmi atinseră faţa.

Vinul făcea ca totul să‑i fie mai uşor. La fel şi mie.

— De ce ai tăcut brusc? De ce nu vrei să vor­beşti despre Dumnezeu, despre Fecioară, despre lumea spirituală?

— Vreau să vorbesc despre alt fel de dragos­te – insistă el –. Cea pe care şi‑o împărtăşesc bărbatul şi femeia şi în care se manifestă la fel de bine minunile.

I‑am luat mîinile într‑ale mele. Putea cunoaşte marile mistere ale Zeiţei – dar despre dragoste ştia tot atîta cît ştiam şi eu. Deşi călătorise atît de mult.

Şi trebuia să plătească un preţ: iniţiativa. Căci femeia plăteşte un preţ mai mare: abandonul.

Am rămas aşa, ţinîndu‑ne de mîini, vreme în­delungată. Îi citeam în ochi temerile ancestrale pe care dragostea adevărată ţi le pune în cale ca încercări peste care trebuie să treci. I‑am citit amin­tirea respingerii din noaptea trecută, timpul în­delungat cît fusesem despărţiţi, anii din mînăstire în căutarea unei lumi unde nu se întîmplau ase­menea lucruri.

Îi citeam în ochi miile de dăţi în care‑şi ima­ginase momentul acesta, scenele pe care le con­struise în jurul nostru, pieptănătura pe care trebuia s‑o am şi culoarea rochiei. Doream să spun „da", să‑i spun că era bine venit, că inima mea ieşise învingătoare în bătălie. Doream să‑i spun cît îl iubeam, cît îl doream în clipa aceea.

Am păstrat însă tăcerea. Am asistat, ca într‑un un vis, la zbuciumul lui lăuntric. Am văzut că avea în vedere refuzul meu, teama de a nu mă pierde, vorbele dure de care avusese parte în mo­mente asemănătoare – căci toţi trecem prin aşa ceva, şi acumulăm cicatrice peste cicatrice.

Ochii începură să‑i strălucească. Ştia că trecea învingător de toate acele bariere.

Atunci mi‑am eliberat o mînă, am luat un pa­har şi l‑am pus chiar la marginea mesei.

— O să cadă – zise el.

— Exact. Vreau să‑l împingi jos.

— Să sparg un pahar?

Da, să spargă un pahar. Un gest aparent sim­plu, dar antrenînd spaime pe care niciodată nu le‑am putea înţelege cu adevărat. Ce‑i rău să spargi un pahar ieftin – cînd toţi am mai făcut‑o fără să vrem la un moment dat în viaţă?

— Să sparg un pahar? – repetă el –. De ce?

— Ţi‑aş putea da unele explicaţii – i‑am răs­puns –. Dar, la drept vorbind, pur şi simplu ca să‑l spargi.

— Pentru tine?

— Evident că nu.

Privea paharul de sticlă de la marginea me­sei – îngrijorat să nu cadă.

„E un rit de trecere, cum spui chiar tu", îmi ve­nea să‑i spun. E lucrul interzis. Paharele nu le spargi intenţionat. Într‑un restaurant sau la noi acasă, avem grijă ca paharele să nu stea la mar­ginea mesei. Universul nostru pretinde să fim atenţi ca paharele să nu cadă pe podea.

Cînd le spargem fără să vream, mă gîndeam eu, vedem că nu e atît de grav. Chelnerul zice „nu‑i nimic", şi niciodată n‑am văzut un pahar spart trecut în nota de plată la un restaurant. Spar­tul paharelor face parte din viaţă şi nu ne dău­nează nouă, restaurantului sau semenilor noştri.

Am dat un brînci mesei. Paharul s‑a clătinat, dar n‑a căzut.

— Fii atentă! – zise el, instinctiv.

— Sparge paharul – am stăruit eu.

Sparge paharul, gîndeam eu, fiindcă e un gest simbolic. Încearcă să‑nţelegi că eu am spart în mine lucruri mult mai importante decît un pahar şi sînt fericită că am făcut‑o. Uită‑te la propria ta luptă lăuntrică şi sparge paharul ăsta.

Părinţii noştri ne‑au învăţat cu paharele şi cu corpurile noastre. Ne‑au învăţat că pasiunile din copilărie sînt imposibile, că nu trebuie să ne ferim de preoţi, că oamenii nu fac minuni şi nimeni nu pleacă într‑o călătorie fără a şti unde se duce. Sparge paharul ăsta, te rog – şi eliberează‑ne de toate ideile astea blestemate, de mania de a găsi o explicaţie pentru orice şi de a face numai lucruri cu care sînt de acord ceilalţi.

— Sparge paharul ăsta – l‑am mai rugat o dată.

El mă privi fix în ochi. Apoi, încet, îşi lăsă mîna să alunece pe faţa de masă pînă ce‑l atinse. Cu o mişcare rapidă, îl împinse jos.

Zgomotul de sticlă spartă atrase atenţia tutu­rora, în loc să facă un gest de scuze, el mă privea zîmbind – şi eu îi răspundeam tot cu un zîmbet.

— Nu contează – strigă chelnerul de serviciu.

El însă nici nu auzi. Se ridicase în picioare, prinzîndu‑mi părul în mîini, şi mă săruta.

Mi‑am vîrît şi eu mîinile în părul lui, l‑am îm­brăţişat cu toată forţa, l‑am muşcat de buze, i‑am simţit limba mişcîndu‑i‑se în gura mea. Era un sărut pe care‑l aşteptasem mult – care se năs­cuse lîngă rîurile copilăriei noastre, cînd încă nu înţelegeam semnificaţia dragostei. Un sărut care rămăsese suspendat în văzduh pe măsură ce creşteam, care a călătorit prin amintirea unui meda­lion, care a rămas ascuns îndărătul unor teancuri de manuale pentru o funcţie publică. Un sărut care se rătăcise de atîtea ori şi acum fusese găsit. În acel minut al sărutării erau ani de căutări, de deziluzii, de vise imposibile.

L‑am sărutat apăsat. Puţinele persoane din bar credeau pesemne că nu văd decît un sărut. Nu ştiau că în minutul acela al sărutului era rezu­mată viaţa mea, viaţa lui, viaţa oricărui ins care aşteaptă, visează şi‑şi caută drumul sub soare.

În acel minut al sărutului erau toate momen­tele de fericire pe care le‑am trăit.

M‑a dezbrăcat şi m‑a pătruns cu putere, cu teamă, cu dorinţă. M‑a durut puţin, dar nu avea nici o importanţă. După cum în clipa aceea nici plăcerea mea nu avea nici o importanţă. Îl mîngîiam pe cap, îi ascultam gemetele şi‑i mulţu­meam lui Dumnezeu că el era acolo, în mine, făcîndu‑mă să mă simt ca şi cum ar fi fost pentru prima oară.

Ne‑am iubit toată noaptea – şi dragostea se amesteca cu somnul şi cu visele. Îl simţeam în mine şi‑l îmbrăţişam ca să mă asigur că totul se întîmpla cu adevărat, că n‑avea să dispară dintr‑o da­tă – asemeni cavalerilor rătăcitori care trăiseră odinioară în castelul transformat în hotel. Zidu­rile tăcute de piatră păreau să povestească istorii cu prinţese în necurmată aşteptare, cu potop de lacrimi şi cu zile nesfîrşite la fereastră, privind în zare, în căutarea unui semn sau a unei nădejdi.

Eu însă n‑aveam să trec niciodată prin aşa ceva. N‑aveam să‑l pierd niciodată. El avea să fie me­reu cu mine – pentru că eu, privind un crucifix din spatele unui altar, am auzit limbile Duhului Sfînt, şi ele îmi spuseseră că nu săvîrşeam un păcat.

Aveam să‑i fiu tovarăşă şi aveam să domes­ticim o lume ca să fie creată din nou. Aveam să vorbim despre Marea Mamă, aveam să luptăm alături de Arhanghelul Mihail, aveam să trăim împreună agonia şi extazul a doi pionieri. Asta‑mi spuseseră limbile – şi eu îmi recîştigasem credinţa, ştiam că spuneau adevărul.

Joi, 9 decembrie 1993

M‑am trezit cu braţele lui peste sînii mei. Era plină zi şi băteau clopotele unei biserici din apro­piere.

Mă sărută. Mîinile lui mă mîngîiară încă o dată pe trup.

— Trebuie să plecăm – zise el –. Azi se ter­mină zilele de sărbătoare, şoselele trebuie să fie aglomerate.

— Nu vreau să mă întorc la Zaragoza – i‑am răspuns –. Vreau să merg direct unde mergi tu. Băncile se deschid în scurt timp, pot să scot bani cu cârdul şi să‑mi cumpăr haine.

— Mi‑ai spus că n‑ai mulţi bani.

— Nu‑mi pasă. Trebuie să rup fără milă cu tre­cutul. Dacă ne‑am întoarce la Zaragoza, s‑ar pu­tea să‑mi dea prin gînd că fac o nebunie, că nu mai e mult pînă la sesiune, că putem sta separaţi două luni, pînă cînd mi‑aş termina eu exame­nele.

Şi, dacă le‑aş lua, n‑aş mai vrea să plec din Za­ragoza. Nu, nu mă pot întoarce. Trebuie să rup punţile de legătură cu femeia care am fost.

— Barcelona – îşi spuse el şoptit.

— Ce?

— Nimic. Ne continuăm călătoria.

— Dar ai o conferinţă.

— Mai sînt două zile pînă‑atunci – răspunse el –. Vocea îi suna ciudat –. Ne ducem în altă parte. Nu vreau să mergem direct la Barcelona.

M‑am ridicat.

M‑am dat jos din pat. Nu voiam să mă gîndesc la nici un fel de probleme – mă trezisem poate aşa cum te trezeşti totdeauna după prima noapte de dragoste cu cineva: cu o anumită ceremoniozitate şi jenă.

M‑am dus la fereastră, am tras pe jumătate perdeaua şi am privit străduţa din faţa noastră. Balcoanele caselor erau pline de rufe puse la us­cat. Afară băteau clopotele.

— Mi‑a venit o idee – am zis eu –. Să mer­gem într‑un loc unde am fost în copilărie. N‑am mai trecut niciodată pe‑acolo.

— Unde?

— Să mergem la mînăstirea de la Piedra.

Cînd am plecat de la hotel, clopotele continu­au să bată şi el a propus să intrăm puţin în bise­rică.

— Altceva n‑am făcut – am răspuns eu –. Biserici, rugăciuni, ritualuri.

— Am făcut dragoste – spuse el –. Ne‑am îmbătat de trei ori. Am umblat prin munţi. Am echilibrat bine rigoarea şi mila.

Spusesem o prostie. Trebuia să mă deprind cu o nouă viaţă.

— Iartă‑mă – am zis.

— Să intrăm cîteva minute. Clopotele astea sînt un semn.

Avea totală dreptate, dar eu aveam să‑mi dau seama de asta abia a doua zi. Fără a înţelege cu adevărat semnul ascuns, ne‑am urcat în maşină şi am călătorit vreme de patru ceasuri pînă la mînăstirea de la Piedra.

Acoperişul se prăbuşise şi puţinele statui care încă mai existau erau decapitate – cu excepţia uneia singure.

Am privit în jur. În trecut, locul acela trebuie să fi adăpostit oameni cu voinţă puternică, oa­meni care se îngrijiseră ca fiecare piatră să fie cu­rată şi ca fiecare bancă să fie ocupată de către unul din mai‑marii vremii.

Tot ce aveam însă acum în faţa ochilor era o ruină. Ruinele care, în copilărie, se prefăceau în castele prin care ne jucam împreună şi unde‑l cău­tam pe prinţul meu fermecat.

Veacuri de‑a rîndul, călugării din mînăstirea de la Piedra îşi păstraseră numai pentru ei colţul acela de rai. Situat în fundul unei depresiuni geo­grafice, aveau din belşug ceea ce satele din ve­cinătate trebuiau să cerşească pentru a o căpăta: apa. Acolo, rîul Piedra se risipea în duzini de cas­cade, gîrle, lacuri, întreţinînd în jur o vegetaţie luxuriantă.

Era destul să mergi însă cîteva sute de metri şi să ieşi din canion: totul în jur devenea ariditate şi dezolare. Însuşi rîul, cînd sfîrşea de străbătut de­presiunea geografică, se preschimba din nou în­tr‑un firicel de apă – ca şi cum în locul acela şi‑ar fi cheltuit toată tinereţea şi energia.

Călugării ştiau asta, iar apa pe care le‑o fur­nizau vecinilor costa scump. Un şir nesfîrşit de lupte între monahi şi săteni a marcat istoria mînăstirii.

În cele din urmă, în timpul unuia din nume­roasele războaie ce zguduiau Spania, mînăstirea de la Piedra a fost prefăcută în cazarmă. Prin na­va centrală a bisericii treceau cai, printre băncile ei îşi făcuseră tabăra soldaţi, povestind istorii deocheate şi făcînd dragoste cu femei de prin satele din preajmă.

Răzbunarea – deşi tîrzie – venise. Mînăsti­rea a fost jefuită şi distrusă.

Călugării n‑au mai izbutit niciodată să‑şi recu­pereze paradisul. Într‑una din multele bătălii ju­ridice care au urmat, cineva a spus că locuitorii satelor învecinate duseseră la îndeplinire o sen­tinţă a lui Dumnezeu. Cristos spusese: „Daţi de băut celor însetaţi", iar monahii rămăseseră surzi la vorbele lui. Din acest motiv, Dumnezeu i‑a alungat pe cei care se socoteau stăpîni ai naturii. Şi poate tocmai de‑aceea, deşi mare parte din mînăstire fusese reconstruită şi transformată în hotel, biserica principală rămăsese în ruine. Des­cendenţii sătenilor locali continuau să‑şi amin­tească de preţul mare pe care trebuiseră să‑l plătească părinţii lor – pentru un lucru pe care natura îl oferă pe gratis.

— A cui e singura statuie cu cap? – l‑am în­trebat.

— A Sfintei Tereza din Âvila – răspunse el –. Are mare putere. Şi, în ciuda setei de răzbunare pe care au adus‑o cu ele războaiele, nimeni n‑a îndrăznit să se atingă de ea.

M‑a luat de mînă şi am plecat. Ne‑am plimbat pe coridoarele uriaşe ale mînăstirii, am urcat pe largile scări de lemn şi am văzut fluturii din gră­dinile interioare ale claustrului. Îmi aminteam fiecare amănunt al acelei mînăstiri, deoarece fu­sesem acolo în copilărie, iar amintirile vechi par mai vii decît cele recente.

Amintiri. Luna precedentă şi zilele precedente acelei săptămîni păreau a face parte dintr‑o altă încarnare a mea. O epocă la care nu voiam să mă întorc niciodată fiindcă ceasurile ei nu fuseseră atinse de mîna iubirii. Mă simţeam de parcă aş fi trăit aceeaşi zi ani de‑a rîndul, trezindu‑mă la fel, repetînd aceleaşi lucruri şi avînd mereu aceleaşi vise.

Mi‑am amintit de părinţii mei, de părinţii pă­rinţilor mei şi de numeroşii mei prieteni. Mi‑am amintit cît timp luptasem ca să obţin ceva ce nu doream.

De ce făcusem asta? Nu puteam găsi o expli­caţie. Poate pentru că îmi fusese lene să mă gîn‑desc la alte drumuri. Poate pentru că mă temusem de ce aveau să creadă ceilalţi. Poate pentru că m‑ar fi costat prea multă trudă ca să fiu altfel. Poate pentru că fiinţa omenească e osîndită să repete paşii generaţiei anterioare pînă cînd – şi mi‑am amintit de părintele superior – un anumit număr de oameni încep să se comporte diferit.

Atunci, lumea se schimbă şi noi ne schimbăm o dată cu ea.

Nu voiam să mai fiu însă aşa. Destinul îmi res‑tituise ceea ce‑mi aparţinea, iar acum îmi dădea posibilitatea să mă schimb pe mine însămi şi să pun umărul la transformarea lumii.

M‑am gîndit iarăşi la munţi şi la alpiniştii pe care i‑am întîlnit în plimbarea noastră. Erau tineri, aveau haine în culori vii, ca să atragă aten­ţia dacă se rătăceau în zăpadă, şi cunoşteau pote­ca sigură către vîrfuri.

Traseele erau deja prevăzute cu pitoane de alu­miniu: tot ce aveau de făcut era să utilizeze cîr‑lige ca să‑şi treacă prin ele corzile şi să urce în siguranţă. Se aflau acolo pentru o aventură din zilele libere, iar luni aveau să se întoarcă la mun­cile lor cu senzaţia de a fi sfidat natura şi a fi învins‑o.

Nu era însă vorba de asta. Aventurierii au fost cei dintîi, cei care se hotărîseră să descopere tra­seele. Unii, la nici jumătate de drum, s‑au pră­buşit şi s‑au zdrobit de stînci. Alţii şi‑au pierdut degetele, cangrenate de ger. Mulţi n‑au mai fost văzuţi niciodată. Dar într‑o zi cineva a ajuns în vîrful uneia din crestele acelea.

Şi ochii lui au fost primii care au văzut pei­sajul de‑acolo, şi inima lui a bătut fericită. El îşi asumase riscurile şi acum îi onora – prin cuce­rirea lui – pe toţi cei care muriseră încercînd.

E posibil ca oamenii rămaşi jos să fi gîndit: „Nu e nimic acolo sus, doar peisajul; ce mulţumire au?"

Dar primul alpinist ştia care era mulţumirea: acceptarea sfidărilor şi mersul înainte. Con­ştiinţa că nici o zi nu era la fel cu alta şi că fiecare dimineaţă îşi avea miracolul ei aparte, momentul ei magic, în care vechi universuri erau distruse şi se creau noi stele.

Primul om ajuns pe acei munţi trebuie să‑şi fi pus aceeaşi întrebare la vederea căsuţelor din vale cu hornurile lor fumegînde: „Zilele lor par mereu la fel; ce mulţumire au?"

Acum munţii erau gata cuceriţi, astronauţii umblaseră prin spaţiu, nu mai era nici o insulă pe Terra – oricît de neînsemnată – care să nu fi fost descoperită. Rămîneau însă marile aventuri ale spiritului – şi una dintre ele mi se oferea acum.

Era o binecuvîntare. Părintele superior nu în­ţelegea nimic. Asemenea dureri nu dor.

Fericiţi sînt cei ce pot face primii paşi. Într‑o zi oamenii vor şti că omul era capabil să vorbească limba îngerilor, că toţi sîntem în posesia daru­rilor Duhului Sfînt, şi că puteam face minuni, vindeca, profeţi, înţelege.

Ne‑am petrecut după‑amiaza plimbîndu‑ne prin canion, amintindu‑ne de vremurile copilări­ei. El făcea asta pentru prima dată; în călătoria noastră pînă la Bilbao părea că nu mai manifestă nici un interes pentru Soria.

Acum însă mă întreba amănunţit despre fie­care dintre prietenii noştri, voia să ştie dacă erau fericiţi sau ce făceau în viaţă.

Am ajuns în cele din urmă la cea mai mare cascadă a rîului Piedra – care adună apele unor pîraie risipite peste tot şi le precipită de la o înăl­ţime de aproape treizeci de metri. Ne‑am oprit pe malul ei, ascultînd zgomotul asurzitor, contemplînd un curcubeu în ceaţa alcătuită de mari­le căderi de apă.

— Coada‑Calului – am zis eu, mirîndu‑mă că încă‑mi aminteam un nume auzit cu atît de mult timp în urmă.

— Îmi amintesc... – începu el.

— Da! Ştiu ce‑o să spui!

Sigur că ştiam! Căderea de apă ascundea o peşteră uriaşă. Copii încă, la întoarcerea din pri­ma noastră plimbare la mînăstirea de la Piedra, am tot vorbit zile‑ntregi despre subiectul acesta.

— Caverna – adăugă el –. Să mergem acolo!

Era imposibil să treci pe sub torentul de apă care se prăbuşea. Vechii călugări construiseră un tunel care începe în punctul cel mai înalt al cas­cadei şi coboară prin pămînt pînă în spatele grotei.

Intrarea n‑a fost greu de găsit. În timpul verii existau poate lumini ca să arate drumul, dar acum eram numai noi acolo, iar tunelul era absolut întunecos.

— Intrăm totuşi?

— Sigur. Ai încredere în mine.

Am început să coborîm prin cavitatea de lîngă cascadă. Deşi eram în plină beznă, ştiam încotro mergem – şi apoi el îmi ceruse să‑l urmez cu încredere.

„Mulţumesc, Doamne", gîndeam eu, în vreme ce pătrundeam tot mai adînc în sînul pămîntului. „Căci eu eram oaia cea pierdută, şi Tu m‑ai găsit. Pentru că viaţa mea era moartă, şi Tu ai readus‑o la viaţă. Pentru că dragostea nu‑mi mai umplea inima, şi Tu mi‑ai înapoiat harul acesta."

Mă ţineam de umărul lui. Iubitul meu îmi că­lăuzea paşii pe cărările întunecate, ştiind că aveam să regăsim lumina şi aveam să fim fericiţi cu ea. Poate că, în viitorul nostru, au să mai existe mo­mente în care situaţia să se inverseze: atunci am să‑l călăuzesc eu cu aceeaşi dragoste şi certitu­dine, pînă cînd o să ajungem la un loc sigur, unde să ne putem odihni împreună.

Mergeam tot în jos şi coborîrea părea a nu se mai sfîrşi. Era poate un nou rit de trecere – sfîrşitul unei epoci în care nici o lumină nu‑mi mai strălucea în viaţă. Pe măsură ce păşeam prin acel tunel, îmi aminteam cît timp pierdusem într‑un singur loc, încercînd să prind rădăcini într‑un sol unde nu mai creştea nimic.

Dumnezeu însă era bun şi‑mi înapoiase entu­ziasmul pierdut, aventurile la care visasem, pe bărbatul pe care – fără să vreau – îl aşteptasem toată viaţa. Nu simţeam nici o remuşcare că‑şi părăsise seminarul, fiindcă erau multe moduri de a‑l sluji pe Dumnezeu, aşa cum spusese preo­tul, iar dragostea noastră avea să sporească şi mai mult aceste moduri. De acum înainte, şi eu aveam şansa de a sluji şi ajuta – totul datorită lui.

Aveam să mergem în lume, el ajutorîndu‑i pe ceilalţi, iar eu fiindu‑i de ajutor lui.

„Mulţumesc, Doamne, că mă ajuţi să slujesc. Învaţă‑mă să fiu demnă de asta. Dă‑mi puteri să‑i împărtăşesc misiunea, să păşesc împreună cu el pe pămîntul acesta şi să‑mi dezvolt iar viaţa spi­rituală. Toate zilele noastre să fie aşa cum au fost acestea, din loc în loc, vindecîndu‑i pe bolnavi, mîngîindu‑i pe cei trişti, vorbind despre dragos­tea Marii Mame pentru noi toţi."

Brusc, s‑a auzit din nou vuietul apei, lumina ne‑a inundat drumul şi tunelul negru s‑a trans­format într‑unui din cele mai frumoase specta­cole de pe pămînt. Ne găseam într‑o imensă cavernă – de dimensiunile unei catedrale. Trei pereţi erau de piatră; cel de‑al patrulea perete era Coada‑Calului, cu apa coborînd şi căzînd în lacul verde‑smarald de la picioarele noastre.

Razele soarelui la apus străbăteau cascada şi pereţii umezi străluceau.

Ne‑am rezemat de stîncă, nemaispunînd nimic.

Pe cînd eram copii, locul acesta era ascunză­toarea piraţilor, care adăpostea comorile fantezi­ilor noastre copilăreşti. Acum, era minunea Mamei Terra; mă simţeam în pîntecele ei, ştiam că Ea era acolo, apărîndu‑ne cu pereţii ei de piatră şi spălîndu‑ne păcatele cu peretele ei de apă.

— Mulţumesc – am zis eu cu voce tare.

— Cui îi mulţumeşti?

— Ei. Şi ţie, care ai fost un instrument în regă­sirea credinţei mele.

El se apropie de malul lacului subteran. Îi con­templă apele şi zîmbi.

— Vino aici – îmi spuse el.

M‑am apropiat.

— Trebuie să‑ţi povestesc ceva ce nu ştii încă – spuse el.

Vorbele lui mă neliniştiră un pic. Dar privirea îi era liniştită şi calmul mi‑a revenit.

— Toţi oamenii de pe faţa pămîntului au un dar – începui el –. La unii, el se manifestă spontan; alţii trebuie să trudească pentru a şi‑l găsi. Eu am muncit pentru darul meu cei patru ani pe care i‑am petrecut în seminar.

Acum trebuia ca eu să „joc un rol", ca să folo­sesc un termen pe care mi‑l spusese el cînd bătrînul ne izgonise din biserică.

Trebuia să mă prefac că nu ştiam nimic.

„Nu e fals", m‑am gîndit. „Nu este vorba de o frustrare, ci de bucurie."

— Ce‑ai făcut la seminar? – l‑am întrebat, căutînd să cîştig timp şi să‑mi fac mai bine rolul.

— Nu contează – zise el –. Fapt e că mi‑am dezvoltat un dar. Sînt capabil să vindec, atunci cînd vrea Dumnezeu.

— Ce bine – i‑am răspuns eu, încercînd să par surprinsă –. Nu vom cheltui bani cu doc­torii!

Nu a rîs. Iar eu m‑am simţit de‑a dreptul idi‑oată.

— Mi‑am dezvoltat darurile prin practicile harismatice pe care le‑ai văzut – continuă el –. La început, eram surprins; mă rugam, invocam pre­zenţa Duhului Sfînt, îmi impuneam mîinile şi le redam sănătatea multor bolnavi. Faima a în­ceput să mi se răspîndească şi zilnic erau oameni care stăteau la rînd la poarta seminarului aştep‑tînd să‑i ajut. În fiecare rană infectată şi fetidă ve­deam stigmatele lui Isus.

— Sînt mîndră de tine – am spus eu.

— Mulţi din mînăstire au fost împotriva mea, dar superiorul meu mi‑a dat tot sprijinul.

— O să continuăm munca asta. O să mergem împreună prin lume. Eu voi curăţa rănile, tu le vei binecuvînta şi Dumnezeu îşi va săvîrşi minu­nile.

El îşi întoarse privirea de la mine şi şi‑o opri asupra lacului. În peştera aceea părea a fi o pre­zenţă – asemănătoare cu cea din noaptea cînd ne ameţisem lîngă fîntîna din Saint‑Savin.

— Ţi‑am mai povestit, dar o să ţi‑o mai spun o dată – urmă el –. Într‑o noapte, m‑am trezit şi camera mea era luminată ca ziua. Am văzut chipul Marii Mame şi privirea ei iubitoare. De atunci, am început să O văd din cînd în cînd. Nu reuşesc să O chem cînd vreau, dar din cînd în cînd Ea mi se arată.

La data aceea, eram deja la curent cu lucrarea adevăraţilor revoluţionari ai Bisericii. Ştiam că misiunea mea pe pămînt, pe lîngă aceea de a vin­deca, era să netezesc drumul pentru ca Dumnezeu‑Femeie să fie acceptat din nou. Principiul feminin, stîlpul Milostivirii, avea să se ridice din nou – şi Templul Înţelepciunii avea să fie reclă­dit în inima oamenilor.

Îl priveam. Expresia lui, la început încordată, îşi recăpătase liniştea.

— Toate acestea aveau un preţ – pe care eram dispus să‑l plătesc.

Se opri, neştiind cum să‑şi continue poves­tirea.

— Cum adică „eram"? – l‑am întrebat.

— Calea Zeiţei poate fi deschisă doar cu cu­vinte şi minuni. Lumea însă nu mai funcţionează aşa. Va fi mai greu – lacrimi, neînţelegere, sufe­rinţă.

„Preotul acela", am gîndit în sinea mea. „A încercat să‑i strecoare teama în inimă. Dar eu îi voi sta alături."

— Calea nu este spre durere, este spre slava slujirii – i‑am răspuns.

— Majoritatea fiinţelor umane nu mai au în­credere în iubire.

Am simţit că voia să‑mi spună ceva şi nu izbu­tea. Poate‑l ajutam eu.

— Mă gîndeam la asta – l‑am întrerupt –. Primul om care a escaladat cel mai înalt vîrf din Pirinei a înţeles că viaţa fără aventură nu avea har.

— Ce înţelegi prin har? – m‑a întrebat el şi l‑am văzut iarăşi încordat –. Una din numirile Marii Mame e Doamna Noastră a Harurilor – şi mîinile ei generoase îşi revarsă binecuvîntările asupra tuturor persoanelor care ştiu să le pri­mească.

Niciodată nu putem judeca viaţa celorlalţi, pen­tru că fiecare îşi cunoaşte propria durere şi re­nunţare. Una este să crezi că eşti pe drumul cel bun; alta e să crezi că drumul tău e unic.

Isus a zis: casa tatălui meu are multe sălaşuri. Darul e un har. Dar tot har este şi să ştii a trăi cu demnitate, în iubirea aproapelui şi în muncă. Ma­ria a avut un soţ pe pămînt care a încercat să de­monstreze valoarea muncii anonime. Chiar dacă n‑a ieşit în evidenţă, el a asigurat acoperişul şi hrana pentru ca soţia şi fiul lui să poată face tot ce au făcut. Munca lui are tot atîta însemnătate ca şi munca lor. Chiar dacă nimeni nu i‑a preţu­it‑o după cuviinţă.

N‑am zis nimic. M‑a luat de mînă.

— Iartă‑mi intoleranţa.

I‑am sărutat mîna şi i‑am dus‑o la obrazul meu.

— Asta vreau să‑ţi explic – spuse el, zîmbind din nou –. Că, din momentul în care te‑am re­găsit, am înţeles că nu te puteam face să suferi din pricina misiunii mele.

M‑am simţit uşor neliniştită.

— Ieri te‑am minţit. A fost prima şi ultima minciună pe care ţi‑am spus‑o – continuă el –. Adevărul este că, în loc să mă duc la seminar, am fost pe munte şi am stat de vorbă cu Marea Ma­mă.

I‑am spus, că, dacă aceasta îi era voia, te voi părăsi şi‑mi voi urma drumul. Mă voi întoarce la poarta asaltată de bolnavi, la vizitele din toiul nopţii, la neînţelegerea celor care vor să nege cre­dinţa, la privirea cinică a acelora care nu cred că iubirea salvează. Dacă ea mi‑ar cere‑o, aş renun­ţa la ceea ce‑mi doresc cel mai mult pe lume: la tine.

Mi‑am adus iar aminte de preot. Avea drep­tate. In acea dimineaţă avusese loc o alegere.

— Dar – continuă el –, dacă ar fi fost cu putinţă să îndepărtez paharul acesta din viaţa mea, făgăduiam să slujesc lumea prin dragostea mea pentru tine.

— Ce vrei să spui?

Păru că nu mă auzise.

— Nu e nevoie să muţi munţii din loc ca să‑ţi dovedeşti credinţa – zise el –. Eram gata să înfrunt de unul singur singurătatea şi suferinţa, dar nu să o şi împart cu altcineva. Dacă aş merge mai departe pe drumul acela, n‑am mai avea niciodată o casă cu perdele albe şi vedere spre munţi.

— Nici nu vreau s‑aud de casa asta! Nu vreau să intru în ea! – am făcut eu, încercînd să mă stăpînesc ca să nu strig –. Eu vreau să te înso­ţesc pe tine, să fiu cu tine în lupta ta, să fac parte dintre cei care se aventurează primii. Ce, nu în­ţelegi? Tu mi‑ai redat credinţa!

Soarele se deplasase între timp şi razele lui scăldau acum pereţii peşterii. Dar toată frumu­seţea aceea începea să‑şi piardă înţelesul.

Dumnezeu a ascuns iadul în mijlocul paradi­sului.

— Tu nu ştii – zise el, şi am văzut că ochii lui mă implorau să înţeleg –. Nu‑ţi dai seama de riscuri.

— Dar erai fericit să ţi le‑asumi!

— Sînt fericit să mi le‑asum. Sînt însă riscurile mele.

Am vrut să‑l întrerup, dar nu mă auzea.

— Aşa că, ieri, i‑am cerut Fecioarei o minune – urmă el –. I‑am cerut să‑mi ia darul înapoi.

Nici nu‑mi venea să‑mi cred urechilor.

— Am ceva bani şi experienţa pe care am dobîndit‑o în atîţia ani de călătorii. Ne vom cum­păra o casă, îmi voi găsi un serviciu şi‑l voi sluji pe Dumnezeu aşa cum a făcut‑o Sfîntul Iosif, cu umilinţa unui anonim. N‑am nevoie de minuni ca să‑mi păstrez credinţa vie. De tine am nevoie.

Simţeam o slăbiciune în picioare, ca şi cum aş fi stat să leşin.

— Şi, în clipa în care i‑am cerut Fecioarei să‑mi ia înapoi darul, am început să vorbesc în limbi – continuă el –. Limbile îmi ziceau următoarele: „Pune‑ţi mîinile pe pămînt. Darul va ieşi din tine şi se va întoarce în sînul mamei."

Mă cuprindea panica.

— Doar n‑ai...

— Ba da. Am făcut ceea ce‑mi poruncea in­spiraţia Duhului Sfînt. Ceaţa a început să se risi­pească şi soarele a strălucit din nou asupra munţilor. Am simţit că Fecioara mă înţelesese – pentru că şi ea a iubit mult.

— Dar ea Şi‑a urmat bărbatul! Ea a acceptat calea aleasă de Fiu!

— N‑avem puterea Ei, Pilar. Darul meu va trece la altcineva – asemenea lucruri nu se risi­pesc niciodată.

Ieri, din barul acela, am telefonat la Barcelona şi am anulat conferinţa. Mergem la Zaragoza: ai cunoştinţe acolo şi putem face acolo primii paşi. Îmi voi găsi uşor un loc de muncă.

Nici nu mai puteam gîndi.

— Pilar! – zise el. Dar o şi luasem înapoi prin tunel, fără nici un umăr prietenos ca să mă călă­uzească – urmată de o mulţime de bolnavi ce aveau să moară, de familiile care aveau să su­fere, de minunile ce nu aveau să mai fie săvîrşite, de rîsetele ce n‑aveau să mai însenineze lumea, de munţii care aveau să rămînă mereu în acelaşi loc.

Nu vedeam nimic – doar bezna aproape fizi­că ce mă înconjura.

Vineri, 10 decembrie 1993

La rîul Piedra am şezut şi‑am plîns. Amintirile din noaptea aceea sînt confuze şi vagi. Ştiu doar că am fost în pragul morţii – dar nu‑mi mai amintesc chipul lui şi nici pe unde m‑a dus.

Aş fi preferat să mi‑o amintesc – ca să mi‑o pot şi alunga din inimă, dar nu reuşesc. Totul pa­re un vis din momentul în care am ieşit din tunelul acela întunecat şi am regăsit lumea peste care coborîse tot noaptea.

Nici o stea nu strălucea pe cer. Îmi amintesc vag că am mers pînă la maşină, mi‑am luat gean­ta pe care‑o aveam cu mine şi am început să merg fără ţintă. Se vede că am ajuns la şosea şi am încercat să fac autostopul ca să mă‑ntorc la Zaragoza – dar n‑am reuşit. M‑am întors în cele din urmă în grădinile mînăstirii. Zgomotul apei era omniprezent – cascadele erau în toate părţile şi simţeam pretutindeni prezenţa Marii Mame. Da, Ea iubise lumea; iubise lumea la fel de mult ca Dumnezeu – căci şi ea şi‑a dat fiul ca să fie jertfit pentru oameni. Putea înţelege însă dragostea unei femei pentru un bărbat?

Se poate să fi suferit din dragoste, dar era un alt fel de dragoste. Marele Ei Mire cunoştea to­tul, făcea minuni. Mirele ei de pe pămînt era un muncitor umil, care credea în tot ce i se arăta în vise. Ea n‑a ştiu niciodată ce înseamnă să pă­răseşti sau să fii părăsită de un bărbat. Cînd Iosif s‑a gîndit s‑o alunge de acasă pentru că era în­sărcinată, Mirele ceresc a trimis un înger pentru a evita să se întîmple aşa ceva.

Fiul Ei a părăsit‑o. Fiii îşi părăsesc însă totdea­una părinţii. E uşor să suferi din dragoste pentru aproapele, din dragoste pentru lume sau din dra­goste pentru copil. Suferinţa îţi dă sentimentul că asta face parte din viaţă, că este o durere no­bilă şi măreaţă. E uşor să suferi din dragoste pen­tru o cauză sau pentru o misiune: asta înalţă inima celui ce suferă.

Dar cum să explici suferinţa din pricina unui bărbat? E imposibil! Atunci te simţi în infern, pentru că nu există nobleţe sau măreţie – ci doar mizerie.

În noaptea aceea m‑am întins pe pămîntul în­gheţat şi frigul m‑a anesteziat curînd. Mi‑a dat prin gînd că s‑ar putea să mor dacă nu găsesc un acoperămînt – dar unde? Tot ce era mai impor­tant în viaţa mea îmi fusese dăruit cu generozi­tate într‑o săptămînă – şi‑mi fusese luat înapoi într‑o clipă, fără să pot spune nimic.

Corpul îmi tremura de frig, dar nu‑mi dădeam seama. De la o clipă la alta avea să înţepenească – pentru că‑şi cheltuise toată energia încercînd să mă încălzească şi eram acum incapabilă să mai întreprind ceva. Atunci, corpul avea să se întoar­că la impasibilitatea sa obişnuită şi moartea avea să mă primească în braţele ei.

Am continuat să dîrdîi mai bine de un ceas. Şi apoi s‑a instalat pacea.

Înainte de‑a închide ochii, am început să aud glasul mamei mele. Ea îmi spunea o poveste pe care mi‑o mai spusese şi în copilărie, fără a‑şi da seama că era o poveste despre mine.

„Un băiat şi o fată se îndrăgostiseră nebuneşte unul de altul", spunea glasul măicuţei mele, în­tr‑un amestec de vis şi delir. Şi s‑au hotărît să se logodească. Logodnicii îşi fac mereu daruri.

Băiatul era sărac – singura lui avere era un ceas pe care‑l moştenise de la bunicul lui. Cu gîndul la părul iubitei lui, s‑a hotărît să vîndă ceasul şi să‑i cumpere o agrafă frumoasă de argint.

Nici fata nu avea bani pentru darul de logod­nă. Atunci s‑a dus la magazinul celui mai mare negustor din partea locului şi şi‑a vîndut părul. Cu banii obţinuţi, a cumpărat o brăţară de aur pentru ceasul iubitului ei.

Cînd s‑au întîlnit, de ziua solemnă a logodnei, ea i‑a dăruit brăţara pentru un ceas care fusese vîndut, iar el i‑a dăruit agrafa pentru părul care nu mai exista."

M‑am trezit scuturată de un bărbat.

— Bea! ‑ zicea el –. Bea repede!

Nu ştiam ce se întîmpla şi nici nu mai aveam putere să rezist. Mi‑a deschis gura şi m‑a silit să înghit un lichid fierbinte. Am observat că era în cămaşă şi că‑şi pusese haina pe mine.

— Mai bea! – insistă el.

Nu ştiam ce se petrecea; l‑am ascultat totuşi.

Apoi am închis ochii iarăşi.

M‑am trezit din nou în mînăstire.

— Aţi fost cît pe ce să muriţi – zise ea –. Da­că n‑ar fi fost paznicul de la mînăstire, n‑aţi mai fi fost aici.

M‑am ridicat împleticindu‑mă, fără a‑mi da seama ce fac. Parte din ziua anterioară mi‑a reve­nit în memorie şi mi‑am dorit ca paznicul să nu fi trecut niciodată pe‑acolo.

Acum însă sorocul cert al morţii trecuse. Con­tinuam să trăiesc.

Femeia m‑a dus la bucătărie şi mi‑a dat cafea, biscuiţi şi pîine cu untdelemn. Nu m‑a întrebat nimic şi nici eu nu i‑am dat vreo explicaţie. Cînd am isprăvit de mîncat, mi‑a înapoiat geanta.

— Vedeţi dacă e totul în ea.

— Cred că da. Oricum n‑am mare lucru.

— Ai viaţa, draga mea. O viaţă lungă înaintea dumitale. Fii mai atentă cu ea.

— E un oraş în apropiere, cu o biserică – am spus eu, simţind impulsul de a plînge –. Ieri, înainte de a veni aici, am intrat în biserica aceea cu...

Nu ştiam cum să explic.

— ... cu un prieten din copilărie. Mă sătu­rasem de vizitat biserici, dar băteau clopotele şi el mi‑a spus că era un semn, că trebuia să intrăm.

Femeia îmi umplu ceaşca, îşi turnă şi ea pu­ţină cafea şi se aşeză ca să‑mi asculte povestea.

— Am intrat în biserică – am spus eu mai departe –. Nu era nimeni, era întuneric. Am tot încercat să descopăr un semn, dar tot ce vedeam erau aceleaşi altare şi aceiaşi sfinţi. Deodată am auzit o mişcare în partea de sus, unde e orga.

Era un grup de băieţi, cu ghitare, care au în­ceput numaidecît să‑şi acordeze instrumentele. Ne‑am hotărît să ne aşezăm într‑o bancă şi să ascultăm puţină muzică înainte de a ne continua călătoria.

Curînd a intrat un bărbat şi s‑a aşezat lîngă noi. Era vesel şi le‑a strigat băieţilor să cînte un pasodoble."

— O muzică pentru coride! – zise femeia.

— N‑au făcut‑o. Dar au izbucnit în rîs şi au cîntat un cîntec flamenco. Eu şi prietenul meu din copilărie ne simţeam de parcă ar fi coborît cerurile pe pămînt; biserica, obscuritatea primi­toare şi bucuria bărbatului de lîngă noi – totul era un miracol.

Încetul cu încetul, biserica a început să se um­ple. Băieţii continuau să cînte muzică flamenco şi cei ce intrau zîmbeau şi se lăsau molipsiţi de veselia muzicanţilor.

Prietenul meu mă întrebă dacă voiam să asist la misa care urma să înceapă în scurt timp. Eu i‑am spus că nu – ne aştepta o călătorie lungă. Ne‑am hotărît să plecăm – dar mai înainte i‑am mulţumit lui Dumnezeu pentru încă un moment frumos în vieţile noastre.

Cînd am ajuns la poartă, am observat că mulţi oameni – chiar foarte mulţi, poate toţi locuitorii acelui orăşel – se îndreptau spre biserică. M‑am gîndit că era pesemne ultima aşezare integral ca­tolică din Spania. Poate pentru că liturghiile erau foarte însufleţite.

Cînd să ne suim în maşină, am văzut apropiindu‑se un cortegiu. Aduceau un sicriu. Murise cineva şi era slujba dinaintea înmormîntării. De îndată ce cortegiul a ajuns la poarta bisericii, mu­zicienii au terminat cu cîntecele flamenco şi au început să cînte un recviem.

— Dumnezeu să‑l odihnească – zise femeia, făcîndu‑şi cruce.

— Să‑l odihnească Dumnezeu – am zis şi eu, făcînd acelaşi gest –. Dar faptul că am intrat în acea biserică a fost un semn. Că la sfîrşitul ori­cărei poveşti ne aşteaptă tristeţea.

Femeia mă privi, dar nu zise nimic. Apoi ieşi, întorcîndu‑se cîteva clipe mai tîrziu cu hîrtie şi un pix.

— Să mergem afară – zise ea.

Am ieşit împreună. Se lumina de ziuă.

— Respiră adînc – zise ea –. Lasă ca dimi­neaţa asta nouă să‑ţi intre în plămîni şi să‑ţi curgă prin vine. După cum se vede, ieri nu te‑ai rătăcit din întîmplare.

N‑am zis nimic.

— N‑ai înţeles nici istoria pe care tocmai mi‑ai povestit‑o, cu semnul din biserică – urmă ea –. N‑ai văzut decît tristeţea de la sfîrşit. Ai uitat momentele de bucurie pe care le‑ai trăit în ea. Ai uitat senzaţia că cerurile coborîseră pe pămînt şi ce bine era să trăieşti totul împreună cu ...

Se opri şi zîmbi:

— ... prietenul dumitale din copilărie – zise ea, făcîndu‑mi cu ochiul. –. Isus a spus: „Lăsaţi morţii să‑şi îngroape morţii." Căci El ştie că moartea nu există. Viaţa exista şi înainte de naşterea noastră şi va continua să existe şi după ce nu vom mai fi pe lume.

Ochii mi s‑au umplut de lacrimi

— La fel stau lucrurile şi cu dragostea – urmă ea –. Exista înainte şi va continua mereu.

— S‑ar zice că‑mi cunoaşteţi viaţa – am spus eu.

— Toate poveştile de dragoste au multe în co­mun. Şi eu am trecut prin aşa ceva în viaţă la un moment dat. Dar nu mai ţin minte. Ţin minte doar că iubirea a revenit, sub forma altui bărbat, a unor noi speranţe, a unor noi vise.

Mi‑a întins filele de hîrtie şi pixul.

— Scrie tot ce simţi. Scoate‑ţi totul din suflet, pune totul pe hîrtie şi apoi aruncă totul. Legenda zice că rîul Piedra e atît de rece, încît tot ce cade în el – frunze, insecte, pene de păsări – se preschimbă în piatră. Cine ştie dacă n‑ar fi o bună idee să‑ţi arunci suferinţele în apa lui?

Am luat hîrtiile, ea m‑a sărutat şi mi‑a spus că puteam să mă‑ntorc la dejun, dacă doream.

— Un lucru să nu uiţi – strigă ea pe cînd mă depărtam –. Dragostea rămîne. Doar oamenii se schimbă!

Am rîs şi ea mi‑a făcut un semn cu mîna.

Am privit mult timp rîul. Am plîns pînă cînd am simţit că‑mi secaseră lacrimile.

Atunci am început să scriu.

EPILOG

Am scris o zi întreagă, şi încă una, şi încă una. În fiecare dimineaţă mă duceam pe malul rîului Piedra. Pe înserate femeia se apropia de mine, mă lua de braţ şi mă conducea în locuinţa ei din vechea mînăstire.

Îmi spăla hainele, făcea de mîncare, vorbea despre lucruri fără însemnătate şi mă trimitea la culcare.

Într‑o dimineaţă, cînd ajunsesem aproape la sfîrşitul manuscrisului, am auzit un zgomot de maşină. Inima mi‑a tresărit, dar nu voiam să cred în cele spuse de ea. Mă simţeam eliberată de toate, gata să mă întorc în lume şi să fac iarăşi parte din ea.

Ce era mai greu trecuse – deşi dorul rămînea.

Inima mea însă avea dreptate. Chiar fără să‑mi ridic ochii de pe manuscris, i‑am simţit prezenţa şi sunetul paşilor.

— Pilar – zise el, aşezîndu‑se lîngă mine.

Nu i‑am răspuns. Am scris mai departe, dar nu mai reuşeam să‑mi adun gîndurile. Inima îmi bătea nebuneşte, încercînd să‑mi evadeze din piept şi să‑i alerge în întîmpinare. Eu însă nu‑i dădeam voie.

El şedea lîngă mine, uitîndu‑se la rîu, în timp ce eu continuam să scriu. Am petrecut aşa toată dimineaţa – fără a scoate o vorbă – şi mi‑am amintit de tăcerea unei nopţi, lîngă fîntînă – cînd deodată am înţeles că‑l iubeam.

Cînd mîna mi‑a cedat de oboseală, m‑am oprit un pic. Atunci el a vorbit:

— Era întuneric cînd am ieşit din peşteră şi n‑am mai reuşit să te găsesc. M‑am dus atunci la Zaragoza – zise el –. Şi m‑am dus la Soria. Şi aş fi bătut lumea întreagă în căutarea ta. M‑am de­cis să mă întorc la mînăstirea de la Piedra ca să văd dacă nu găsesc vreo urmă şi m‑am întîlnit cu o femeie.

Ea mi‑a arătat unde erai. Şi mi‑a spus că m‑ai aşteptat toate zilele astea.

Ochii mi s‑au umplut de lacrimi.

— Şi voi continua să şed lîngă tine cît timp vei sta pe malul rîului. Şi dacă te vei duce la culcare, eu am să dorm în faţa casei tale. Şi dacă vei pleca departe de aici, eu am să merg pe urmele tale.

Pînă cînd îmi vei spune: pleacă. Şi voi pleca, dar am să te iubesc tot restul vieţii mele.

Nu mai reuşeam să‑mi ascund plînsul. Am văzut că şi el plîngea.

— Vreau să ştii un lucru ... – începu el.

— Nu spune nimic. Citeşte – i‑am răspuns, întinzîndu‑i hîrtiile pe care le ţineam în poală.

Toată după‑amiaza am privit apele rîului Piedra. Femeia ne‑a adus sandvişuri şi vin, a spus ceva despre vreme şi ne‑a lăsat din nou singuri. S‑a oprit din citit de mai multe ori şi a rămas cu ochii pierduţi în zare, căzut pe gînduri. La un moment dat, m‑am hotărît să dau o raită prin pădure, pe la micile cascade, pe povîrnişurile pline de istorii şi înţelesuri. Cînd soarele se pre­gătea să apună, m‑am întors în locul unde‑l lă­sasem.

— Mulţumesc – au fost primele lui cuvinte cînd mi‑a înapoiat hîrtiile –. Şi iartă‑mă.

La rîul Piedra am şezut şi‑am plîns.

— Dragostea ta mă salvează şi mă redă viselor mele – urmă el.

Am tăcut, n‑am făcut nici un gest.

— Cunoşti psalmul 136? m‑a întrebat el.

Am dat din cap că nu. Mi‑era teamă să vorbesc.

— La rîul Babilonului...

— Da, da, îl ştiu – am zis, simţind că reve­neam încetul cu încetul la viaţă –. Vorbeşte de­spre exil. Vorbeşte despre cei care şi‑au atîrnat harpele pentru că nu mai puteau cînta cîntece du­pă inima lor.

— Dar după ce psalmistul plînge, mistuit de dorul ţării viselor lui, el îşi făgăduieşte:

De te voi uita, Ierusalime,

uitată să fie dreapta mea!

Să se lipească limba mea de cerul gurii

de nu‑mi voi aduce aminte de tine, Ierusalime.

Am surîs din nou.

— Eu începusem să uit. Şi tu m‑ai făcut să‑mi aduc aminte.

— Crezi că ţi se va înapoia darul? – l‑am în­trebat.

— Nu ştiu. Dar Dumnezeu mi‑a dat întotdea­una o a doua şansă în viaţă. Mi‑o dă cu tine. Şi mă va ajuta să‑mi regăsesc drumul.

— Drumul nostru – l‑am întrerupt eu încă o dată.

— Da, al nostru.

M‑a luat de mîini şi m‑a ridicat.

— Du‑te să‑ţi strîngi lucrurile – zise el –. Vi­sele înseamnă muncă.

ian./94