sau
GREŞELILE AMBIŢIEI
D. şi Dna de Faxelange, cu o rentă între 30 şi 35 000 de livre, trăiau de obicei la Paris. Drept unic fruct al ii*-birii lor nu aveau decît o fată, frumoasă precum însăşi zeiţa tinereţii. D. de Faxelange fusese slujbaş, dar s-a retras încă tînăr şi, de atunci, nu mai vedea decît d« grijile casei şi educaţia fiicei sale. Era un om foarte blînd» cam sărac cu duhul şi cu un caracter deosebit. Soţia sa, aproape de-o seamă cu el, adică între patruzeci şi cinci şi cincizeci de ani era ceva mai ascuţită la minte, însă, dacă stăm să ne gîndim bine, între cei doi soţi era mai multă nevinovăţie şi bună credinţă decît viclenie şi neîncredere, Dra de Faxelange tocmai împlinise al şaisprezecelea an. Avea una dintre acele înfăţişări romantice în care fiecare trăsătură descrie o virtute : pielea foarte albă frumoşi ochi albaştri, gura un pic mare, dar bine conturată, un trup uşor mlădios şl cel mai frumos păr din lume. Cugetul îi era blînd precum firea, nu era în stare să facâ rău şi încă îşi mai închipuia că acesta nici n-ar putea II săvîrşit. într-un cuvînt, era nevinovăţia şi neprihănirea împodobite de mîna Graţiilor. Dna de Faxelange era şco-lită : nu se zgîrciseră să o educe- Vorbea foarte bine engleza şi italiana, cînta la mai multe instrumente şi picta cu mult gust miniaturi. Fiică singură la părinţi, astfel hărăzită ca într-o zi să dobîndească bunurile familiei sale, altminteri modeste, trebuia să se aştepte la o căsătorie avantajoasă, ceea ce, de un an şi jumătate încoace, era singura preocupare a părinţilor săi. Dar inima Drei de Faxelange nu aşteptase încuviinţarea ceior ce i-au dat viaţă pentru a îndrăzni să se dăruiască în întregime, plinindu-se mai bine de trei ani de cînd nu şi mai era stăpînă. D. de Goâ, care îi era un fel de rudă şi care d» aceea o căuta adesea, era drăguţul acestei fete galeşe. îl iubea cu o sinceritate... cu o blîndeţe care aminteau «cele preţioase simţăminte de odinioară, acum atît de stricate de către dezmăţul nostru.
Fără îndoială, D. de Goe merita o astfel de fericire. 'Avea douăzeci şi trei de ani, o statură frumoasă, figura tncîntâtoare şi firea de o curăţenie întru totul făcută pentru a se potrivi cu cea a frumoasei sale veri.şoare. Era efiţer de dragoni, însă nu prea bogat. Ii trebuia o fata eu zestre mare, după cum şi verişoarei sale un om înstâ-rit fiindcă, după cum am mai spus-o, deşi era moştenitoare unică, nu avea totuşi o avere nemăsurată» Astfel, •mîndoi vedeau prea bine că dorinţele lor nu se vo» împlini vreodată, iar jarul la care se perpeleau împreuna ■e va stinse în suspine.
D. de Goe nu făcuse vreodată cunoscute părinţilor Drel de Faxelange simţămintele pe care le aven faţă de fiica lor. Se temea de un refuz, iar mîndria nu-i dădea voie să se pună în împrejurarea de a-1 auzi. Ln rirţdul său, da mii de ori încă şi mai sfioasă, Dra de Potelange se ferise să scape vreo vorbă, îfîcît această biînciă .şi neprihănită poveste, ţesută de firele celei mai gingaşe iubiri, era nutrită în linişte, la umbra tăcerii. Dar orice s-ar fi înţîm-plat, cei doi îşi promiseseră să ţină piept orică'rci încercări ţi să nu fie vreodată decît unul al celuilalt.
Astfel erau îndrăgostiţii noştri, cînd un prieten al D. de Faxelange veni să ceară îngăduinţa de a i face cunoştinţă cu cineva din provincie care tocmai Ii fusese indirect recomandat.
„Nu fac degeaba această propunere, zise D. de Bel-leval. Cel de care vă vorbesc are o avere uriaşă In Franţa şi proprietăţi minunate în America. Singurul scop al călătoriei sale este să-şi caute o soţie la Paris. Poate o ▼a duce în Lumea Nouă, este singurul lucru de care mă tem, dar, chiar şi aşa, dacă împrejurările nu vă înfricoşează prea mult, cu siguranţă că, în toate privinţele, asta este ceea ce i s-ar potrivi fiicei voastre- Are treizeci ţi
Ho! de ani, nu e pre» plăcut Ia chip... ar» cera întunecat In căutătură, dar are o ţinută foarte aobilă şi o educaţi* aleasă.
— Aduceţi-ni-1", zise Ş. de Faxelange. Şi, adresîndu-se soţiei :
mGe părere aveţi, doamnă ?
— Vom vedea, răspunse aceasta. Dacă Într-adevăr est* 0 partidă mulţumitoare, mă-nclin din tot sufletul, oricîi de mult aş suferi la despărţirea de fata mea... O iubesc Lipsa ei mă va mihni, dar nu mă voi pune în calea fericirii sale"-
D. de Belleval, îneîntat de primele sale propuneri, îşt luă ziua bună de la cei doi soţi şi hotărîră ca în joi» următoare baronul de Franlo să fie prezentat Drei d*
D. baron de Franlo era la Paris de o luna, stînd î» cel mai frumos apartament al palatului din Chartres, cu un frumos grajd, doi lachei, un valet, o puzderie de bijuterii, un portofel plin cu scrisori de schimb şi cele mal frumoase haine din lume. Nu-l cunoştea de loc pe D. d« Believal, dar pretindea că îl cunoaşte pe un prieten apropiat al acestuia care, plecat din Paris pentru optsprezec* luni nu-i putea fi baronului de nici un folos. Se prezentase la'" uşa acestui om, i se spusese că era plecat, dar d ar face bine să meargă sâ-1 caute pe D. de Belleval, cel mai apropiat prieten al său. Astfel, Dlui de Belleval îl prezentă baronul scrisorile sale de recomandare, iar D. de BeUcval, pentru a- ajuta un om de treabă, nu s-a codit să le deschidă şi săi acorde baronului întreaga grijă pe care un străin ar fi primit-o de la prietenul său d.ică acesta ar fi fost de faţă.
Bellevai nu cunoştea de fel persoanele din provincia care îl recomandau pe baron şi nici nu auzise vreodată ca humele lor să fi fost rostit de către prietenul său. da» era foarte cu putinţă să nu aibe habar de tot ceea ce acesta cunoştea şi, de atunci, nici un obstacol nu se mal puse in calea preocupărilor dovedite Iui Franlo. E un prieten al prietenului meu .este nevoie de mai mult de atrt pentru a afla in sufletul unui om cinstit motivul să-1 «prrjine ?
Deci, D- de Belleval, purtînd de grijă baronului d«f Ftanlo, îl conducea peste tot : la plimbări, la spectacole, la cumpărături. Ii întîlneai tot timpul împreună. Trebuia să stabilim aceste amănunte pentru a putea îndreptăţi interesul pe care Belleval i-1 dovedea lui Franlo, sau motivele pentru care, socotindu-1 o partidă excelentă, îl prezenta familiei de Faxelange.
In ziua stabilită pentru aşteptata vizită, Dna de Fa-■elange, fără sâ-şi înştiinţeze fiica, o pune Să se gătească, • povăţuieşte să fie cea mai politicoasă şi cea mai drăguţă cu putinţă faţă de străinul pe care îl va întîlni şi, dacă i se va cere, să nu se codească să-şi folosească darurile, fiindcă acest străin e un om care le este personal recomandat şi pe care D. de Faxelange şi ea au toate ■aotivele să-1 primească bine.
Bătu de ora cinci : era momentul anunţat şi D. da Franlo apare însoţit de D. de Belleval. Era cu neputinţă să fi fost mai bine pus la punct, să fi avut .un ton mai cumsecade, o ţinută mai cinstită. Dar, am spus-o : era ceva anume în înfăţişarea acestui om care te izbea pe loc şi numai multă artă în purtare, mult joc al trăsăturilor chipului reuşeau să acopere acest defect.
Discuţia se porneşte. Se trece de la un subiect la altul, iar D- de Franlo le tratează pe toate ca omul da lume cel mai bine educat, cel mai bine instruit. Se cugetă asupra ştiinţelor. D. de Franlo le analizează pe toate. Vine şi rîndul artelor : Flanlo dovedeşte că le cunoaşte şi că nu este vreuna care să nu-1 fi bucurat vreodată... în politică, aceeaşi profunzime : omul acesta îndreaptă întreaga lume şi asta fără căutare, fără a se impune, amestecînd în tot ceea ce spune un aer de modestie care pare a cere iertare şi a atrage atenţia că s-ar putea tnşela, că este foarte departe de a fi sigur de ceea ce îndrăzneşte să propună. Se vorbeşte despre muzică. D. de Belleval o roagă pe Dra de Faxelange să cînle ceva. Ea o face înroşîndu-se, iar Franlo, la a doua arie, îi cere înfjd'nnţa să o acompanieze cu o chitară pe care o zăreşte pe un fotoliu. Ciupeşte instrumentul cu toată gingăşia şi îndemînarea posibile, lăsînd să se vadă pe degete, fără îngîmfare, inele de o valoare uluitoare. Dra de Faxelange începe o a treia bucată, foarte la modă. D. de
franlo o acompaniază Ia pian cu precizia celor mai mart maeştri. Dra de Faxelange este poftită să citească în engleză cîteva rînduri din Pope ; pe loc, Franlo înoadă o conversaţie în această limbă şi dovedeşte că o cunoaşte
la perfecţie.
Vizita luă sfîrşit fără ca baronului să-i fi scăpat ceva, ceea ce dovedi modul în care se gîndeşte la Dra de Faxelange, iar tatăl acestei tinere persoane, entuziasmat de noua sa cunoştinţă nu vru deloc să se despartă fără o făgăduială tainică a D. de Franlo că duminica următoare va pofti la cină.
Seara, gîndind mai puţin avîntat, la acest personaj, Dna de Faxelange nu se dovedi întru totul de aceeaşi părere cu soţul său. Spunea că de la prima vedere Ruseşte ia acest om ceva într-atît de revoltător, încit i se părea că dacă vreodată va ajunge să-i ceară fiica nu i-o va da decît cu mare durere. Soţul său se împotrivi acestui dezgust. Franlo, spunea el, este un om fermecător ; şi e cu neputinţă să fie cineva mai instruit, să aibe o ţinută mai frumoasă. Ce conta înfăţişarea ! La astfel de lucruri trebuie să te opreşti la un om ? în rest, Dna de Faxelange nu mai avea alte griji' Nu ar fi fost prea bucuroasă dacă Franlo ar fi dorit să se înrudească cu ea, dar, dacă din întîmplare ar fi vrut-o ar fi fost cu siguranţă o nebunie să scape o astfel de partidă. Trebuia ca fiica lor să piardă speranţa că va mai găsi cîndva vreuna la fel de importantă ? Toate acestea nu convingeau o mamă grijulie : ea pretindea că înfăţişarea este oglinda sufletului şi că dacă cel al lui Franlo era pe potriva figurii sale, cu siguranţă că nu acesta era soţul care trebuia să-i facă
fiica fericită.
Sosi şi ziua cinei : Franlo, şi mai bine gătit ca data trecută. încă şi mai profund şi drăguţ, i-a vrăjit pe toţi. După masă, l-au pus să joace cărţi cu Dna de Faxelange, Belleval şi un alt om din societate. Franlo a fost foarte ghinionist şi a făcut-o cu o demnitate deosebită : pierdu tot ceea ce se putea pierde. Acesta este adeseori un fel de a fi amabil în lume şi personajul nostru nu îl scapă din vedere. Urmă un pic de muzică şi D. de Franlo cintă la trei sau patru feluri de instrumente diferite. Ziua se încheie cu Ies Francais, la care baronul o luă de mînă pe
Dra de Faxelange de faţă* cu toţi, iar apoi se despărţiri.
O lună se scurse astfel, fără să se pomenească de vre« cerere. Fiecare, de- partea lui, se stâpînea. Familia Faxelange nu dorea să se grăbească, iar Franlo, care, în ceea ce-] privea, îşi dorea foarte mult să reuşească, se temea să nu strice toiul din prea multă nerăbdare-
în sfîrşit, D, de' IJclleval apăru, de această dată însărcinat cu o tocmeală în regulă, şi arătă hotărît Dliri şi Dnei de Faxeiange că D. baron de Franlo, de baştină din Vivarais, stăpînul unor foarte mari bunuri în America şi căutînd să se căsătorească, îşi aşezase privirea asupra Drei de Faxelange şi îi întreba pe părinţii acestei îneîntătoare făpturi dacă i se permitea să şi facă vreo speranţă.
De formă, primele răspunsuri au fost că Dra de Fa-xelanţşe era încâ prea tînără pentru a i se face o situaţie, însă peste cincisprezece zile baronul fu poftit la cină. Aici, D. de Franlo a fost pus să se explice. El zise că stăpânea trei moşii în Vivaraia cu o valoare intre 12 şi 10 000 de livre rentă fiecare, că tatăl său plecînd în America s-a căsătorit cu o creolă de la. care a dobîndit bunuri în valoare de aproape un milion, pe care, după moartea acestuia, ie-a moştenit şi că era hotărît să plece acolo împreună cu soţia sa de îndată ce se va 0 însurat.
Această condiţie nu.-i plăcu Dnej de Faxelange care îşi mărturisi temerile. La acestea, Franlo răspunse că acum se mergea în America tot aşa cum te-ai duce in Anglia, că de această călătorie nu se putea lipsi, dar că nu va dura decît doi ani şi că în acest răstimp făgăduia să îşi aducă sofia la Paris. Deci, nu mai rămînea decît aspectul despărţirii scumpei fiice de mania sa, dar că, oricum, aceasta ar fi trebuit să aibe ioc, planul său nefiind să stea tot timpul la Paris unde, fiind în rînd cu toată lumea, nu putea avea aceeaşi plăcere ca pe moşiile sale unde bogăţia sa îl făcea să joace un mare rol. S~a intrat apoi în alte cîteva amănunte şi această primă întrevedere luă sfîrşit, Franlo fiind rugat să numească el însuşi pe cineva cunoscut din provincia sa de la care ia se poată cere desluşiri după tipicul unor astfel de împrejurări. Franlo, deloc mirat de acest pian. ii îngădui, dădu sfaturi şi spuse că i se părea cel mai simplu şi cel mal grabnic să se adreseze la birourile ministrului. Mijlocul fu consimţit. Chiar a doua zi, D. de Faxelange se duse şi yorbi însuşi ministrului, care îl asigură câ D. de Franlo, aflat în momentul de faţă la Paris, era foarte sigur unul dintre oamenii din Vivarais. .cel mat valoros şi cel mai bogat. D. de Faxelange, mai înfterbîntat ca oricînd de •facere, dădu de veste soţiei sale asupra acestor noutăţi 'deosebite. Dra de Faxelange a fost chemată, şi fără să o «nai lungească mult, chiar în acea seară D. de Franlo fi fu propus drept soţ.
De cincisprezece zile această îneîntătoare fată îşi dăduse prea bine seama că se uraea ceva în îegăttirâ cu situaţia sa, însă, printr-un capriciu destul de obişnuit la. femei, mîndria impuse dragostei tăcere. Măgulită de lu-aral şi măreţia lui Franlo, ea îl preferă pe nesimţite. Dîui de God, pînă într-atît îneît încuviinţă să-şi asculte familia şi sâ facă ceea ce i se propunea.
De partea sa, D. de Go6 ar fi fost la fel de indiferent, dacă nu ar fi aflat ceva din cele ce se petreceau. Dădu fuga la iubita sa şi a fost copleşit de tristeţe din cauza răcelii pe care aceasta o dovedi. El îi vorbi cu întreaga căldură inspirată de focul ce îl mistuia, amesteca în dragostea cea mai duioasă învinuirile cele mai amare, îî spuse celei ce o iubea că vede prea bine de unde i se trage schimbarea care îl sortea pieirii, că nu ar fi bănuit-o vreodată de o necredinţă atît de ecudă ! Lacrimi vin să adauge jale şi străşnicie tînguirilor însîngerate ale acestui tînăr. Dra ţie Faxelange amuţeşte, îşî mărturiseşte slăbiciunea şi amîndoi se înţeleg că nu există altă cale de a îndrepta răul sâvîrşit decît să-i facă pe părinţii D-lui de Goe să treacă la fapte. Acestei hotărîri i se dă curs : tînârul cade la picioarele tatălui său, îl conjură sâ-i ceară mîna verişoarei sale, ameninţă că va părăsi pe vecie Franţa docă îi este respins acest hatîr şi face în aşa fel îneît D. de Goe, îmblînzit, se duce a doua zi să-1 caute pe Faxelange să-i ceară fiica. I se mulţumeşte pentru cinstea pe case o face, dar i se declară că nu mai est« timp şi că promisiunea este deja făcută. D. de Goe, care nu acţionează decît din complezenţă şi care, Ia urma urmei, nu este supărat de loc văzînd că sînt puse stavile unei căsătorii care nu-i convine prea mult, se reîntoare» să îi dea de veste cu răceală fiului său despre aceasta, în acelaşi timp rugîndu-I din suflet să se răzgîndească şi să nu se mai împotrivească fericirii verisoarei sale.
Tînărul Goe\ înfuriat, nu promite nimic. Aleargă la Dra de Faxelange care, plutind fără încetare între iubire şi îngîmfare, este cu mult mai puţin blinda de această dată şi încearcă sâ-şi împace iubitul cu alegerea în ajunul împlinirii căreia este. D. de Goe încearcă să para liniştit, se stăpâneşte, sărută mîna verisoarei sale şi pleacă într-un hal cu atît mai crunt cu cît este constrîns să-1 ascundă, nu înainte însă de a-i jura iubitei sale că nu va îndrăgi vreodată pe alta, dar că nu vrea să-i tulbur» fericirea.
în acest timp, Franlo înştiinţat de către Belleval că este timpul să înfrunte hotărît inima Drei de Faxelange, cu atît mai mult cu cît existau concurenţi de temut, pune totul la bătaie pentru a deveni şi mai binevoitor : trimit» daruri minunate viitoarei sale soţii care, la învoială cu părinţii săi, nu se codeşte de loc să primească atenţiile unui bărbat pe care trebuie să-1 privească drept soţul său. Închiriază o casă fermecătoare la două leghe de Paris şi dă timp de opt zile în şir serbări minunate pentru iubita sa. Astfel, fără a înceta să unească ademenirea cea mai dibace cu demersurile serioase care trebuie să pună totul la punct, în curînd a sucit capul scumpei noastre fete, şi şi-a îndepărtat rivalul.
Drei de Faxelange îi rămîneau, totuşi, clipe de amintire în care lacrimile curgeau fără' voie- Avea remuşcări îngrozitoare de a fi înşelat într-atît făptura primei sale iubiri, pe cel pe care încă din copilărie îl îndrăgise aşa de mult... „Oare ce a făcut ca să merite să-1 părăsesc ?, se întreba ea cu durere. Oare a încetat să mă mai iubească ?... vai, nu, iar eu îl înşel... şi cu cine. Dumnezeule mare ! cu cine?..- cu un om pe care nu-1 cunosc de loc... care mă cucereşte cu bogăţia sa... şi care poate mă va face să plătesc scump această glorie pentru care îmi jertfesc dragostea^. Ah ! deşartele floricele care mă cuceresc... fac ele cît cuvintele minunate ale Iui Goe, cît jurăminfile sfinte de a mă îndrăgi pe veci... cît lacrimile simţămintelor pe care le-nsoţeau... O, Doamne ! cîtă căinţă dacă voi fi înşelată !". Dar, în timpul tuturor acestor gînduri, zeiţa era gătită pentru o serbare, înfrumuseţată cu cadourile primite de la Franlo, iar ea îşi uita remuşcările.
într-o noapte visă că pretendentul său, transformat într-un animal fioros, o arunca într-o groapă cu sînge în care plutea o mulţime de leşuri. în van striga după ajutor din partea soţului său — el n-o asculta... Goe apare, o scoate, o părăseşte... ea leşină... Acest vis îngrozitor o îmbolnăvi pentru două zile. O nouă petrecere risipi aceste închipuiri sălbatice şi Dra de Faxelange, cucerită, era cît pe ce să se supere pe sine din cauza tulburării pe care e simţise din cauza acestui vis himeric K
Totul era în pregătiri şi Franlo, grăbit să termine odată, era pe cale să stabilească ziua, cînd eroina noastră primi de la el, într-o dimineaţă, următoarea misivă :
Un om furios şi pe care nu îl cunosc mă lipseşte de fericirea de a da o cină în această seară, după cum îmi ,propusesem, pentru Domnul şi Doamna de Faxelange ţi
1 Visele sînt mişcări tainice nu îndeajuns de bine desluşite I Jumătate dintre oameni le dispreţuiesc, cealaltă parte cred la |ele. Nu ar fi nimic împotrivă să-i ascultăm şi să ne punem chiar lin situaţia pe care o voi pomeni. Cînd aşteptăm deznodămîntul ;unei întîmplări oarecare, iar felul în care acesta trebuie să s» petreacă ne preocupă cit e ziua de lungă, îl vom visa cu siguranţă. Oi-, atunci spiritul nostru, absorbit numai de această preocupare, ne face aproape întotdeauna să vedem una dintre 'faţetele acestei întîmplări la care nu ne-am prea gîndit adeseori peste zi. în acest caz, care ar fi superstiţia, care ar fi nemulţumirea, în fine, care ar fi greşeala împotriva filosofiei să adăugăm la numărul urmărilor întîmplării aşteptate pe cea pe care visul ne-a oferit-o şi să ne comportăm ca atare. Cred că aceast» nu ar fi decît o părere de înţelepciune, iiindcă visul este cu siguranţă urmarea întîmplării despre care este vorba, un efort al spiritului care ne deschide şi ne arată o faţetă nouă a întîmplării. Că acest efort se face în somn sau cînd eşti trea2, ce contează j iată mereu una dintre combinaţiile găsite şi tot ceea ce faceţi din cauza ei nu poate nicicînd să fie o nebunie şi na trebuie nicicînd acuzată drept superstiţie. Neştiinţa strămoşilor noştri îi conducea, fără îndoială, la mari absurdităţi. Dar se poate crede că fiîosofia nu ar fi avut, la rîndul său, stavilei» sale. Tot cercetînd natura, ne asemănăm chimistului care se ruinează pentru a face un pic de aur. Să curăţim, dar să nu distrugem totul, pentru că în natură există lucruri cu totul şi cu totul deosebite pe care au le vom afla vreodată.
pentru încîntătoarea lor jiică. Acest onj. care pretinde că fi răpesc fericirea vieţii sale a dorit 'să se bată şi mi-a dat o lovitură de spadă pe care sper că i-o voi întoarce peste patru zile, însă timp de douăzeci şi patru de ore trebuie să stau nemişcat- Ce pierdere pentru mine să nu pot astă seară, aşa cum speram, să reînnoiesc Domnişoarei de Faxelaiuje jurămintele-mi de iubire.
De la baronul de FRANLO.
Scrisoarea nu conţinea vreo taină pentru Dra de Fa-acelange. Ea se grăbi să o împărtăşească familiei sate şi crezu că trebuie să o facă pentru însăşi siguranţa fostului său iubit, mîhnită cu acesta consimţise să se compromită astfel pentru ea... pentru ea care îl jignea atît de crunt. Această faptă îndrăzneaţă şi nesăbuită a unui om pe care încă îl iubea zgîlţîia cu furie drepturile lui Frnnlo. Dar, dacă unul atacase, celălalt îşi pierduse sîngelo, iar Dra de Faxelange era în situaţia nefericită de a interpreta «cum totul în favoarea lui Franlo. Deci Goe greşise, iar Franlo fu pi ins.
în timp ce D. de Faxelange zboară la tatăl lui Goe pentru a-1 înştiinţa de cele petrecute, Bellevai, Dna şi Dra de Faxelange se duc să 11 împace pe FranJo care îi primeşte pe un fotoliu îmbrăcat cu cea mai fercheşă haină de casă, cu un chip într-atît de abătut încît ceea ce uneori părea izbitor acum putea fi luat drept interesant.
D. de Belleval şi protejatul său au profitat de împrejurare pentru a o face pe Dna de Faxelange să grăbească lucrurile: această întîmplare ar fi putut avea urmări... poate chiar să-1 oblige .pe Franlo să părăsească Parisul, chiar fără. să termine... şi încă o mie de astfel de motive pe care prietenia Dlui de Belleval şi îndeminare'a Dîui de Franlo le găsiră pe dată şi le-au pus în lumină cu tărie.
Dna de Faxelange era pe de-a-ntregul învinsă ; cucerita, asemenea întregii sale familii, de către aspectul exterior al prietenului Iui Belleval, ameţită de către soţul său şi nevăzînd la fiica sa decît cea mai bună stare faţă de acest măritiş, ea se grăbea acum fără nici cea mai mică adăstare. îşi încheie deci vizita încredtnţindu-1 pe Frnnlo că prima zi în care sănătatea îi va permite să iasă va fi
ţi cea a cununiei. Abilul nostru îndrăgostit mărturisi Drel de Faxelange cîteva drăgălaşe nelinişti în legătură cu tot ceea ce suferise din partea rivalului său. Aceasta îl linişti în chipul cel mai cinstit cu putinţă pe lume, cerîn-du-i totuşi să-şi dea cuvîntu! cu sub nici o for,rnă nu-1 va Urî vreodată pe Goe în faţa judecăţii. Franîo promise şi se despărţiră.
Totul se lămuri la tatăl lui Goe. Fiul său a recunoscut că a fost minat de furia iubirii sale, dur întiucît acest sentiment ii displăcea Drei de Faxelange, dat fiind că era părăsit cu atîta cruzime, nu mai căuta să o silească. D. de Faxeîange, liniştit, nu se mai gîndea decît cum să pună capăt discuţiei. Ii trebuiau bani ; D. de Franlo, ur-mînd să plece de îndată în America, era foarte îneîntat fie saşi repare, fie să-şi mărească proprietăţile şi aici socotea să adauge zestrea soţiei sale. Se înţeleseseră la 400 000 de franci ; era o ruptură sălbatică în vederea Dlui de Faxelange, dar nu avea decît o fiică, într-o zi totul trebuia să-i rovină ei, şi era un tîrg cu care nu te mai întîlneai, trebuia deci să te sacrifici. Au vlridut, au amanetat, pe scurt, suma a fost gata a şasea zi de la păţania lui Franlo, şi la vreo trei luni după ce o văzuse pe Dra-de Faxelange pentru întîia dală. în sfîrşit apăru ca soţul sau. Prietenii, Familia se adunară cu toţii. Contractul fu semnat, au căzut ia învoială să facă cele rînduite în ziua următoare, fără zarvă, iar peste două zile Franlo să plece cu banii si cu soţia.
In scara acelei zile nenorocite, D- de Goe şi-a implorat verişoara să-i dea o înttlnire într-un loc tainic pe care ii spuse şi unde ştia bine că Dra de Faxelange putea să ajungă. Fiind respins, trimise o a doua misiva, în-credtnţîndu şi verişoara că ceea ce avea ai spune era de o prea mare însemnătate pentru ca ea să nu dorească să î asculte. Necredincioasa noastră eroină, sedusă, uluită, dar neputincioasă pentru a-şi urî fostul iubit, cedează şl se duce Ia locui stabilit.
„Nu vin, zise D. de Goe verişoarei sale de cum o rări nu vin deloc, domnişoară, să tulbur ceea ce familia voastră şi dumneavoastră numiţi fericirea vieţii voastre, «lax cinstea din care îmi fac o datorie mă «ileşta aâ vă previn că sînteţi înşelnţâ. Omul cu care vă măritaţi e«;te un escroc care, după ce vă va fi furat, vă va face, poate, cea mai nefericită dintre femei. Este un pungaş şi sunteţi trasă pe sfoară".
La aceste vorbe, Dra de Faxelange îi răspunse vărului său că; înainte de a-şi permite să defăimeze atît de nemilos pe cineva îi trebuiau dovezi limpe/i ca lumina zilei
„Nu le am încă, zice D. de G06, aşa este, dar le caut şi in curînd mă voi lămuri. In numele a tot ceea ce este mai scump, obţineţi din partea părinţilor voştri un răgaz. . — Dragă vere, zise Dra de Faxelange surîzînd, sunteţi dat în vileag, sfaturile voastre nu sunt dccît un pretext, iar răgazul pe care îl cereţi nu este decît un mijloc prin care încercaţi să mă faceţi să renunţ Ia o înţelegere care nu se mai poale desface. Mărturisiţi-vă deci, viclenia, o iert, dar nu căutaţi să mă neliniştiţi fără pricină, într-un moment în care nu maj este cu putinţă să se schimbe ceva"
D de Goe. "are într-adevăr nu avea decît bănuieli, fără nici o dovadă reală şi care, de fapt, nu căuta decît să cîştige timp. căzu la genunchii iubitei sale : „O, tu, pe care te ador, strigă el, tu, pe care te voi idolariza şi-n mormînt, s-a zis deci cu fericirea zilelor mele şi mă vei părăsi pentru totdeauna. Recunosc, ce-am spus nu este decît o. bănuială, dar nu-mi poate ieşi din cuget, mă' ameţeşte şi mai tare decît disperarea în care m-a adus despărţirea de tine... Ai încuviinţa tu, în culmea gloriei, să-ţi aduci aminte de vremurile atît de blînde ale copilăriei noastre... de acele momente minunate în care îmi jurai să nu fii decît a mea... Ah I cum au trecut acesta clipe de desfătare şi cit de lungi vor fi cele ale durerii l, Ce-am făcut eu să merit sâ mă părăseşti ? Spune, nemiloase, ce-am făcut ? şi de ce-1 sacrifici pe cel care ta adoră ? Oare monstrul care mi te răpeşte dezmierdărilor, te iubeşte la fel de mult ca mine ? Oare te iubeşte tot da atîta amar de vreme ?.-."
Lacrimi curgeau din belşug din ochii nefericitului Go<§ şi îi strîngea cu patimă mina celei pe care o adora, ducând-o cînd la buze, ciad la inimă. > Era greu ca simţitoarea Faxelange să nu se emoţioneze Uri pic într-o asemenea învălmăşeală. Lasă să-i scapă cîteya lacrimi. „Scumpul meu Goe, spuse ea vărului său, să fii sigur că-mi vei fi drag pe veci ; suit nevoită să ascult, şi vezi bine că ar fi fost cu neputinţă «iu fim vreodată unul al celuilalt.
— Am fi aşteptat.
—• Oh, Doamne ! Să-ţi întemeiezi bunăstarea pe nefericirea părinţilor tăi.
— Nu am fi vrut aşa ceva. dar eram la vîrsta la care puteam aştepta.
—■ Şi cine ar fi fost răspunzător de credinţa ta ?
— Caracterul tău... Frumuseţile tale, tot ceea ce îţi aparţine,.. Nu te poţi sătura vreodată iubind atunci cînd este vorba despre tine... Dacă ai mai vrea să fii a mea-,, să fugim la capătul lumii, îndrăzneşte să mă iubeşti pentru a mă urma.
•—i Nimic în lume nu mă va îndemna să fac aşa ceva. Du-te, Imişteşte-te, iubitule, e cel mai înţelept lucru care ţi-a mai rămas de făcut. Mii de fete frumoase te-or despăgubi.
— Nu adăuga şi jignirea lingă necredinţă. Eu să te uit, nemiloase, eu să mă consolez vreodată că te-am pierdut ! Nu, nici tu n-o crezi, niciodată nu ai bănuit că aş putea fi atît de laş pentru a îndrăzni să o crezi vreo clipă.
— Iubite prea nefericit, trebuie să ne despărţim. Toate astea nu fac decît să mă îndurereze fără de leac, nimic nu mai rămîne pentru nefericirile de care tu te plîngi--să ne despărţim, este cel mai înţelept.
— Ei bine, îţi voi da ascultare ! îmi dau scama ci este pentru ultima dată în viaţa mea cînd îţi vorbesc Nu contează, te voi asculta, vicleano. Dar îţi cer două lucruri, vei fi atît de sălbatică îneît să mi le respingi ?
-— Şi anume ?
— 6 şuviţă din părul tău şi făgăduiala că îmi vel scrie o dată în fiecare lună, pentru a-mi da de veste cel puţin dacă eşti fericită... dacă eşti o să-mi treacă... dat dacă vreodată acest monstru,.- crede-mă, iubito, da, cre-de-mă... am să te caut în fundul iadului pentru a i te smulge.
— Nu fii îngrijorat din asta, draga vere. Franjo este «•] mai cinstit dintre oameni, nu văd decit sinceritate... numai gingăşie in el... nu are decît planuri de fericire pentru mine-
— Ah, Cerule ! Unde sînt vremurile cînd spuneai rA această fericire nu va fi vreodată cu putinţă decit alături de mine... Ei bine, faci ce te-am rugat ?
— Da, răspunse Dra de Faxelange, uite şuviţa pe care o vrei şi fii sigur câ-ţi voi scrie. Trebuie să plecăm".
Zicînd acestea, îi întinde iubitului său numi, chr nefericita degeaba se credea lecuită. Cînd îşi simţi mîna înmuiată de suspinele celui pe care atît îl iubise, plînsul o îneacă şi cade pe un fotoliu, fără suflare. Această în-tîmplare se petrecea la o femeie credincioasă Drej de Faxelange care se grăbi să-i sară în ajutor, iar ochii i se deschiseră pentru a-şi vedea iubitul stropindu-i genunchii cu lacrimile disperării. îşi face curaj, îşi adună puterile, îl ridică. „Adio, îi spune ea, rămîi cu bine, s-o iubeşti mereu pe' aceea căreia îi vei fi drag pjnă în cea din urmă y.i a vieţii. Nu mă mai învinovăţi de fapta mea, nu mai este timp. Am fost cucerită... atrasă... inima mea nu mai poate sa-şfc asculte decît datoria. Dar toate simţămintele caro nu mi vor fi cerute vor fi pe veci ale tale. Nu veni după mine. Adio ?"
Co,6 plecă într-un hal fără de hal, iar Drn do Faxe-lanjge degeaba a încercat să caute, la sînul unei odihne în van implorate, un pic de linişte pentru remu.şcările de care era sfîşiată şi din care se năşteau un fel de presimţiri pe care nu le putea stăpîni. Cu toate acestea, ceremonia, serbările care trebufcu să o împodobească, toate o potoliră pe această fată prea firavă. Ea pronunţă cuvîntul fatal care o lega pe vecie. Totul o aiurea, totul o tîra după sine şi din chiar acea noapte săvîrşi jertfa Îngrozitoare care o despărţi pe vecie de singurul om care fusese demn de ea.
A doua zi, pregătirile de plecare au ţinut-o prinsă. în ziua ce a urmat, copleşită de mîngîierile părinţilor, Dna de Franlo urcă în poştalionul soţului său înzestrată ca 400 000 de franci şi plecă spre Vivarais. Franlo spunea că merge acolo pentru şase săptămîni, înainte de a se fin*
U
barca pentru America unde va ajunge pe un raa din L* Rochelle, pe- care îl arvunise.
Echipajul tinerilor noştri soţi era alcătuit din doi valeţi călare aparţinînd Dlui de Franlo şi dintr-o cameristă a doamnei, legată de aceasta încă din copilărie şi care îl fusese data pentru toată viaţa. Trebuiau să angajeze servitori noi în clipa în care urmau sa ajungă la destinaţie.
Au mers întind spre Lyon şi pînă acolo plăcerile, bucuria, blîndeţea i-au însoţit pe cei doi călători ai noştri. La Lyon totul se schimbă la faţă. în loc să descindâ la un hotel cu camere mobilate, aşa cum o fac oamenii cinstiţi, Frânţi» a mers să se găzdiască la un han neştiut, dincolo de podul de la Guillotiere. Mîncă şi, după două ore, slobo7i pe unul dintre servitori, luă o trăsură împreună cu celălalt, nevastâ-sa şi camerista, urmaţi de o căruţă în cară au urcat tot bagajul şi au mers să se culce la peste o leghe distanţă de oraş, într-o circiumă pe de-a întregul stingherită, pe malurile Rhonului.
Purtarea aceasta a îngrijorat-o pe .Dna de Franlo.
„încotro mă duceţi, domnule? îi spuse ea soţului său.
— Ei, la naiba, doamnă ! zise acesta cu aprindere... vă este frica să nu vă pierd ? Cine v-ar auzi ar crede că vă aflaţi în mîinile urmi pungaş. Mline dimineaţă trebuie să ne îmbarcăm ; îmi stă în obişnuinţă, pentru a-mi fi mai la înderaîaâ, să mîn peste noapte po malul apei. Barcagii mă aşteaptă acolo şi astfel pierdem mult mai puţin timp".
Dna de Franlo tăcu. Soliră într-un bîrlog ale cărui împrejurimi te băgau în sperieţi. Dar maro fu mirarea nefericitei Faxelange cînd o auzi pe stăpîna acestei înspăi-mîntătoare taverne, încă şi mai îngrozitoare decît locul la care trăseseră, spimîndu-i asa-zisului baron :
„Ah ! Iată-te, Spintecâ-Munte, al dracului ce te-ai mal îăsat aşteptat f Chiar atît de mult timp ţi-a trebuit ca să te duci să iei fata asta ? Hai, că sînt multe veşti de cînd ai plecat. La Roche a fost aninat de o cracă ieri, la Ter-reaux... Frînge-Mîini este încă în închisoare. Poate astăzi îi vor face felul. Dar nu te teme, nimeni nu te-a vînduî, iar acolo totul merge bine. Zilele astea au făcut o caj>-
1»
tură a dracului, au fost ucîşi şase inşi, fără ca tu să fi pierdut vreun om.
Un fior general o cuprinsese pe nefericita Faxelange... Să ne punem o clipă în locul său şi să cumpănim urmarea îngrozitoare pe care trebuia să o provoace asupra sufletului său gingaş şi blînd prăbuşirea atît de neaşteptată a închipuirilor care o cuceriseră. Observîndu-i tulburarea, bărbatul său se apropie de ea.
„Doamnă, îi spuse el cu hotărîre, nu mai este timp să leşinaţi. V-am înşelat, vedeţi bine şi cum nu.vreau ca ticăloasa asta, a continuat el privind spre cameristă, să aibe ocazia să dea de ştire, zise, scoţînd un pistol din buzunar şi zburîndu-i creierii acelei nefericite, găsiţi cu cale,: doamnă, că în acest fel o împiedic să mai deschidă vreodată gura..."
Apoi prinzîndu-şi de îndată în braţe nevasta aproape leşinată.
„în ce vă priveşte, doamnă, fiţi pe de-a întregul liniş-, tită. Cu dumneavoastră mă voi purta cu totul deosebit.^ Fiind fără încetare în posesia drepturilor pe care vi le dă] faptul că îmi sînteţi soţie, că veţi bucura oriunde de aceste < prerogative, iar tovarăşii mei, fiţi încredinţată, vor res-1 pecta mereu în dumneavoastră pe nevasta căpeteniei lor". Cum interesanta creatură a cărei poveste o scriem se« afla într-o situaţie demnă de plîns, bărbatul său i-a dat' toate îngrijirile, iar cînd aceasta îşi reveni un pic, ne I mai văzîndu-şi iubita însoţitoare al cărei leş Franlo toc- j mai îl aruncase in rîu, începu din nou să se topească de plîns. „Să nu vă neliniştească pierderea acestei femei, spuse, Franlo era cu neputinţă să v-o las, dar voi purta de grijă j ca, deşi va lipsi de lîngă dumneavoastră, să nu duceţi lipsă de nimic. Şi, văzîndu-şi nefericita soţie un pic mai puţin alar- i Biată : „Doamnă, continuă el, nu m-am născut de Ioc pentru j meseria pe care o fac, jocul este cel care m-a azvîrlit în această carieră de ghinion şi de crime. Nu m-am impus; în faţa voastră dîndu-mă drept baronul de Franlo ; acest! nume şi acest titlu mi-au aparţinut Tinereţea mi-am pe- - 20 trecut-o ca slujbaş, la douăzeci şi opt de ani risipisem tot ceea ce moştenisem în urmă cu trei ani, nu mi-a trebuit decît acest scurt răgaz pentru a scăpata. Cel pe mîna căruia încăpuseră bogăţia şi titlul meu era acum în America şi am crezut că voi putea ca timp de cîteva luni, la Paris, să înşel lumea recăpătînd ceea ce pierdusem. Şiretlicul a reuşit mai presus de dorinţele mele. Zestrea voastră mă costă cheltuieli de 100 000 de franci, cîştig, deci, «Jupă cum vedeţi, 100 000 de scuzi şi o soţie îneîntătoare, o soţie pe care o iubesc, şi de care jur să am toată viaţa mea cea mai mare erija. Să binevoiască deci, cu un pic de linişte, să asculte urmarea poveştii mele. Nenorocirile mele odată potolite am intrat într-o bandă de tîlhari care pustia ţinuturile de mijloc al Franţei (nefericita lecţie pentru tinerii care se vor lăsa duşi de către patima nebună a jocului), am dat lovituri îndrăzneţe cu această bandă şi, la doi ani după ce am intrat în ea, am fost recunoscut drept căpetenie. I-am schimbat sălaşul. Am venit să locuim o vale pustie, strimtă, între munţii din Vivarais, pe care este aproape imposibil să o poţi descoperi şi unde justiţia nu a pătruns niciodată. Acesta este locul în care stau, doamnă, acestea sînt condiţiile pe care vi le voi încredinţa. Acolo este cartierul general al trupelor mele şi de acolo pleacă pilcurile mele. Le împing în nord, pîiiă către Bourgogne, în răsărit pînă la ţărmurile mării; merg către soare răsare pînă la hotarele Piemontului, iar spre soare apune pînă dincolo de munţii din Au-vergne. Comand patru sute de oameni, toţi la fel de hotă-rîţi ca şi mine şi toţi gata să înfrunte de o mie de ori moartea, deopotrivă pentru a trăi şi pentru a ne îmbogăţi. Cînd dăm lovituri nu prea ucidem, de frică să nu ne dea de gol morţii; dăruim viaţa celor de care nu ne temem, pe alţii îi silim să ne urmeze în ascunzătoarea noastră şi nu îi gîtuim decît acolo, după ce le-am smuls toată averea şi toate desluşirile care ne sînt de folos. Felul nostru de a ne război este un pic crunt, dar siguranţa noastră depinde de aceasta. O conducere dreaptă ar trebui să aibe de suferit din cauză că greşeala pe care o face un tînăr de a-şi risipi averea atît de timpuriu este pedepsită cu chinul îngrozitor de a zace patruzeci sau cincizeci de ani în mi- . 21 zerie ? Nesăbuirea îl înjoseşte ? II necinsteşte ? Fiindcă a fost nenorocit ar trebui să nu i mai fie lăsate alte mijloace decît îmbâtrînirea sau lanţurile ? Cu astfel de principii îi ticăloşeşti. După cum vedeţi, doamnă, eu sînt dovada. Dacă legile sînt neputincioase împotriva jocului, dacă eie, din contră, îl îngăduie, măcar să nu se permită ca la joc im om să aibe dreptul de a despuia cu totul pe un aliul, sau dacă halul în caro primul îl aduce pe cel de al doilea în colţul mesei verzi, dacă, zic, această crimă nu este oprită do nici o lege. atunci nici să nu se pedepsească cu atîa cruzime, cum se face pentni vina aproape egală care se săvîrşeşte despuind în acelaşi fel drumeţul într-o pădure. Şi ce mai contează cum o faci cînd urmările sînt aceleaşi ? Credeţi că este o mare deo.sebire între un jucător care ţ;ne banca furindu-vă Ia Palais Royal şî Spinteca Mnote cerîndu-vft punişs in Bois de Boulogne ? Este acelaşi lucru, doamnă, şi sincftira distanţă adevărată care poate fi pusă între unui ş« celălalt este că bancherul vă fură ca un fricos, iar celălalt ca un om curajos. Să ne întoarcem la dumneavoastră, doamnă, veţi locui deci la mine în cea mai mare linişte. Va veţi găsi şi soţii ale tovarăşilor mei care ar putea să vă alcătuiască o mică companie... mai puţin veselă, fără îndoială. Femeile acelea sînt' foarie departe de starea voastră şi de însuşirile voastre, dar vă vor fi supuse. Vor purta grija dorinţelor voastre e.i întotdeauna vor fi un prilej de zăbavă. Iar ce veţi '.:<■<- ■■■;. :'<■ mele domenii vă voi explica atunci cînd vurc ajun&e ;i <»lo. în ■ o/vstă '-cară să nu ne gîndim decît la odihna voastră. Ar fi bine >! o faceţi pentru a fi în stare să placară mane dis de dimineaţă".
Franlo porunci stăpînei locuinţei să aibe toată grija pentru soţia sa şi o iasă împreună cu bătrîna. Aceasta, de cînd văzuse cu cine arc de-a face, seîiimbînd felul de a vorbi cu Dna de Franlo, o sili să înghită o fiertură amestecată cu vin din care nenorocita femeie înghiţi cîteva picăluri pentru a-i face pe plac gazdei şi, fiindcă înainte o rugase să o lase sinşjură restul nopţii, de îndată ce fu netulburată, sărmana fiinţă se lăsă pradă întregii amărăciuni a durerii sale.
12
„O, dragul meu de Goe, strigă ea în mijlocul suspinelor, cum mă rnai pedepseşte mîna Domnului pentru că te-am tnşclat! Sînt pierdută pe veci, un ascunziş de nepătruns mă va înghiţi din faţa ochilor lumii, îmi va fi chiar cu neputinţă să îţi dau de veste despre nenorocirile care mă Vor copleşi, iar cînd nu voi mai fi împiedicată, voi mal îndrăzni oare, după toate cîte ţi le-am făcut ? Nu voi mal merita mila ta... iar dumneavoastră, tată... iar dumneavoastră, preacinstită mamă, voi, ale căror lacrimi mi-au Udat pieptul, în timp ce beată de mândrie eram 'aproape rece la pliiisotele voastre, cum veţi afla de soarta-mi înfricoşătoare ?... La ce vîrstă. Dumnezeule mare, mă văd îngropată de vie cu asemenea monştri ? Cîţi ani mai pu-tea-voi îndura această pedeapsă îngrozitoare ? O, ticăio-sule, cum m-ai mai cucerit şi cum m-ai mai înşelat !u.
Dra de Faxeîange (căci acum ne este silă de numele frău de femeie) se găsea în haosul acestor idei întunecate, si remuşcărilor şi înţelesurilor groaznice, fără ca blîndeţea somnului să îi fi putut linişti starea, cînd Franlo a venit ■să o roage, să se scoale pentru a se putea îmbarca înainte tîe a so crăpa de ziuă. Ea ascultă şi se aruncă în luntre fcu capul acoperit cu boneta care îi acoperea trăsăturile în-durerării şi îi ascundea lacrimile de pricina crudă care le tăcea să curgă. In barcă fusese pregătit un cotlon acoperit eu frunzar unde putea merge să se odihnească în linişte • Iar Franlo, nu putem să n-o spunem, Franlo care vedea «evoia pe care trista, sa soţie o avea pentru puţină linişte, O lăsă să se odihnească fără a o tulbura. Există cîteva urma Be cinste în sufletul sceleraţilor, iar cinstea are un asemenea preţ în ochii bărbaţilor încît şi cei mai ticăloşiţi sînt siliţi să i se supună în mii de împrejurări ale vieţii
- Grija pe care această tînâră femeie o vedea că i se poartă » liniştit-o totuşi cît de cît. Ea simţea că în situaţia în care se afla nu avea altă cale de ales decît să-şi cruţe bărbatul şi îl lăsă să-i vadă recunoştinţa. or.
Barca era condusă de oameni din banda lui Franlo şi Dumnezeu ştie despre ce tot vorbeau. Eroina noastră, dă-irîmată de durere nu dădea ascultare. In aceeaşi seară «u ajuns în împrejurimile oraşului Toulon, aşezat pe ma-
Iul apusean al Rhonului, la poalele munţilor din ţinutul Vivarais. Căpetenia noastră şi tovarăşii săi au petrecut noaptea, aidoma celeilalte, într-o circiumă întunecoasă, ştiută numai de ei. A doua zi, i-au adus lui Franlo un cal pe care încalecă împreună cu soţia sa, doi catîri au căra* calabalîcul, patru bărbaţi înarmaţi îi păzeau. Trecură munţi! şi au pătruns în inima ţinutului, pe cărări necăîcate. Tîrziu de tot în ziua următoare, călătorii noştri au ajuns la o cîmpie mică, de vreo jumătate de leghe lungime, înghesuită din toate părţile de munţi neumblaţi, unde nu puteai pătrunde decît pe cărarea pe care mergea Franlo. Ln intrarea pe acea potecă era un post de pază cu zece dintre acei ticăloşi, care se schimbau de trei ori pe săptămînS şi care vegheau zi şi noapte mereu. Odată ajunşi în cîmpie dădeai peste un tîrg prăpădit, alcătuit din vreo sută de colibe aşa cum au sălbaticii, în fruntea cărora se ridica o casă destul de îngrijită, cu două etaje, împrejmuită peste tot cu ziduri înalte, care aparţinea starostelui. Acolo erasă-laşul său şi, în acelaşi timp, fortăreaţa aşezării, locul unde se aflau magaziile, armele, unde erau ţinuţi prizonierii. Două subterane adinei şi bine boltite aveau acest scop deasupra, la parter erau clădite trei încăperi mici, o bucătărie ,o cameră, o săliiă, îar peste ele un apartament destul de înlesnit pentru soţia căpitanului, terminat cu o tainiţă pentru tezaur. O slugă foarte necioplită şi o fata folosită ca bucătăreasă erau tot ajutorul casei. Insă nici la alţii nu erau mai mulţi. ■
"h prima seară, copleşită de oboseală şi de durere, Dra do Faxelange nu a văzut nimic din toate acestea.- Abia se sui în patul care i-a fost arătat că a şi aţipit de atîtea griji, iar pînă a doua zi a fost liniştită.
Atunci starostele intră în apartamentul său : „Iată-vă, acasă doamnă, îi spuse. E o deosebire faţă de cele trei moşii pe care vi le făgăduisem şi de minunatele proprietăţi din America pe care v-aţi bizuit. Da? împăcaţi-vă cu soarta, draga, mea, nu ne vom îndeletnici numai cu asta. Deşi nu o fac. de multă vreme, tezaurul pe care îl vedeţi, tăinuieşte deja, inclusiv, zestrea voastră, aproane două milioane bani gheaţă. Cînd s-or face patru, trec în Irlanda şi, împreună cu dumneavoastră, mă voi a«eza acolo de miaune.
— Ah, domnule î zise Dra de Faxelange, împrăştîîn< nn şuvoi de lacrimi, credeţi că Cerul vă va lăsa să trăiţi în linişte pînă atunci ? — Oh ! zise Franlo, lucrurile acestea, doamnă, noi nu le punem niciodată la socoteală. Cui i-e frică de întunerio nu se duce în pădure. De murit se moare peste tot. Dacă aici mă paşte descăpăţînarea, în lume mă paşte o lovitură de sabie. Nu există împrejurare care să nu-şi aibe primejdiile sale, înţeleptul este cel ce trebuie să le cumpănească şi să hotărască. Moartea care ne ameninţă este cel mai neînsemnat lucru din lume care ne dă de furcă. Cinstea, mi-aţi putea spune, dar Ia prejudecăţile omeneşti am renunţat dinainte: eram ruinat, nu mai trebuia să fiu cinstit. M-ar fi închis, aş fi trecut drept un nelegiuit. Oare nu-i mai bine chiar să. fii nelegiuit, bucurîndu-te de toata drepturile oamenilor... fiind în sfîrşit liber, decît să fii cercetat în lanţuri ? Să nu vă miraţi că omul, chiar nevinovat, devine tîlhar cînd este silit la decădere. Să nu vă miraţi că alege crima în loc de lanţuri atunci cînd şi într-o situaţie şi în cealaltă va fi dispreţuit. Legiuitori, răriţi înfierările dacă doriţi să micşoraţi numărul crimelor, un neam care a ştiut să facă din cinste un Dumnezeu, poate să-şi răstoarne de-a berbeleacul eşafoadele atunci cînd pentru .a conduce oamenii îi mai rămîn dîrlogii sfinţi al unei atît de frumoase închipuiri... — Dar, domnule, îl întrerupse aici Dra de Faxelange, la Paris aveaţi totuşi înfăţişarea unui om cinstit ! — Era nevoie pentru ca să vă pot dobîndi. Am reuşit, ■ masca a căzut". Astfel de vorbe şi astfel de fapte o îngrozeau pe această nefericită femeie, dar convinsă că nu trebuie să se îndepărteze de hotărîrile pe care le luase, nu şi-a contrazis soţul, s-a făcut chiar că-1 încuviinţează, iar acesta, văzînd-o mai liniştită, o pofti să vadă aşezarea. Ea încuviinţă şi străbătu tîrguşorul. Nu erau decît vreo patruzeci de oameni, dintre care se alcătuia garda defileului de la intrarea în vale, ceilalţi fiind plecaţi. Dra de Franlo a fost primită peste tot cu cele mal înalte semne de respect şi cinste. Văzu şapte sau opt femei destul de tinere şi frumoase dar, ale căror înfăţişare şi 2S vorbă fi arătau prea mult distanţa care o depărta de elev Insă cu toate acestea, le. mulţumi pentru primirea {acută şi, plimbarea încheiată, au pus masa. Starostele se aşeză împreună cu soaţa sa care nu a putut totuşi să se stăpî-Bească. îşi ceru iertare pentru oboseala de pe drum, ia* ceilalţi nu mai stâruiră. După masă, Franio îi spuse ne-Testei că sosise timpul să termine tot ceea ce dorea să * tnveţe, întrueîţ de a doua zi urma sâ plece. „Nu mai trebuie să vă spun, doamnă, îi zise el soţiei *ale, că aici este cu neputinţă să scrieţi cuiva. în primul rînd, mijloacele vă vor fj cu desăvîrşire oprite, nu veţi vedea vreodată nici pană, nici hîrtie. Chiar de veţi ajungă să-mi înşelaţi grija, cu siguranţă că nici unul dintre aa#; menii mei nu se va însărcina să vă ducă scrisorile, ia*. tHcereările s-ar putea să vă coste scump. Vă iubesc fârS Îndoială foarte mult, doamnă, dar simţămintele oamenilor 'Se teapa noastră sînt întotdeauna în slujba datoriei. Şi lată de ce condiţia noastră este mai presus altora ; nimic-fea lume nu poate sili. dragostea să uite. în ce ne priveşte, dimpotrivă. Nu este femeie pe pămînt care să poată sa ■e facă să nesocotim soarta ce o avem, pentru ea viaţa noastră depinde de felul neşovăiolnic în care o triiim. SLa-teţi a doua mea soţie, doamnă. ■— Cum, domnule ? ■ — Da, doamnă, sînteţi a doua mea nevastă. Cea dina-tetea voastră a vrut să scrie şi literele pe care le-a scris mt fost şterse de sîngele ei. Şi-a dat duhul chiar deasupra •crisorii..." Socotiţi în ce stare era această nenorocită, pusă în festa unor asemenea poveşti îngrozitoare, a unor asemenea ameninţări teribile. Dar ea se stăpîni din nou şi îi spusa •oţului său că nu avea nici un fel de dorinţă de ai în-. călca poruncile. „Şi asta încă nu este totul, doamnă, continuă acest monstru. Cînd nu voi fi de faţă, veţi comanda în lipsa nea. Orişicilă bună credinţă ar fi între mine şi ceilalţi, ▼ă închipuiţi prea bine că, dacă va fi vorba de interesele noastre, mă voi încrede mai degrabă în dumneavoastră, decît în tovarăşii mei. Or, atunci cînd vă voi trimite pri- •6 fonle va trebui să-i prădaţi singură şl să puneţi sS fim gituiţi in f;iţa voastră. — Eu, domnule, ţipă Dra de Faxelange, dînd îndărăt de groază, să-mi înmoi eu mîinile în sînge nevinovat ? Ah, mai bine luaţi-mi-I de o mie de ori pe al meu, decît să mă siliţi la o astfel de grozăvie ! — Vă iert prima dovadă de sălbiciune, doamnă, răs» punse Franio, dar nu pot să vă scutesc de grija aceasta { v-af place mai degrabă să ne pierdeţi pe toţi, decît s-« aveţi ? — Tovarăşii voştri o pot face prea bine. ■— O vor face şi ei doamnă. Dar fiindcă veţi fi singur» care îmi va primi scrisorile, trebuie ca la porunca voastră, care pleacă de la mine, să fie închişi sau ucişi cel prinşi : oamenii mei o vor face fără preget, însă dumneavoastră trebuie să daţi poruncile mele. — Oh 1 domnule, nu aţi putea să mă scutiţi de... — Cu neputinţă, doamnă, — Dar cel puţin nu voi fi silită să iau parte la acest* infamii ! — Nu... şi totuşi va trebui să aveţi grijă de prăzi... să le ferecaţi în magazii. Pentru început vă iert, dacă o cereţi cu tot dinadinsul. Voi lua seama ca de această dată să vă trimit prizonierii împreună cu un om de încredere; dar n-o să dureze astfel, va trebui să vă străduiţi să luaţi lucrurile asupra voastră. Obişnuinţa este totul, doamnă, nu e lucru pe care să rm-1 poţi face. Oare doamnelor romane nu le făcea plăcere sâ vadă gladiatorii prâbuşin- • du-li-se la picioare, nu împingeau cruzimea pînă într-acolo îneît pofteau să-i vadă murind în atitudini elegante ? Pentru a vă obişnui cu îndatoririle voastre, doamnă, continuă Franio. am aici şase inşi care îşi aşteaptă ceasul morţii, îi voi doborî. Acest spectacol vă va obişnui cu grovâziile şi de azi în cincisprezece zile, partea de datorie care v-o încredinţez nu vă va mai fi cu bănat," Nimic nu a putut-o scuti pe Dra de Faxelange de această scenă îngrozitoare. îşi imploră soţul să nu o silească. Dar Franio socotea că este foarte mare nevoie de aşa ceva. Avea multă trebuinţă să îmblînzească ochii nevestei sale cu ceea ce urma să-i alcătuiască o parte din însărcinări, 27 ea să nu se pună Imediat Ia treabă. Cel şase nenorociţi au fost aduşi şi nemilos gîtuiţi de mîna lui Franlo chiar sub privirile nefericitei sale soţii care leşină în timpul faptei, îndată fu dusă în pat unde, recăpătîndu-şi curajul, sfîrşi prin a înţelege că, de fapt, nefiind decît făptaşa poruncilor soţului său, conştiinţa nu i se încărca de crime şi că, din cauza înlesnirii de a putea să vadă cît mai mulţi străini, chiar şi înlănţuiţi, poate că i-ar mai fi rămas mij-., îoace să-i salveze şi să fugă împreună cu ei. A doua zi îî promise deci barbarului său soţ că va avea de ce să fie mulţumit de purtarea sa, iar acesta, petrecîndu-şi în sfîr-şit noaptea cu dînsa, ceea ce nu mai făcuse de la Paris, din pricina halului în care ea se aflase, o părăsi a doua zi încredinţînd-o că, dacă se va purta cumsecade, se va lăsa de meserie mai degrabă decît a spus, pentru a-şi petrece împreună în fericire şi odihnă cel puţin ultimii treizeci de *ni ai vieţii. Nu se văzu bine singură în mijlocul tuturor acestor tîlhari, că pe Dra de Faxelange neliniştea o cuprinse din BOU. „Vai .', Spuse ea, dacă din nefericire voi trezi în aceşti ticăloşi oarece patimi, cine îi va împiedica să şi îe^ împlinească ? Dacă vor dori să jefuiască locuinţa căpeteniei^ lor, să mă ucidă şi să fugă, nu va fi după placul lor ?... Ah !'( Fă, Doamne, continuă ea, vărsînd un şuvoi de lacrimi, să fiu smulsă cît mai degrabă unei vieţi care urmează să fie minată cu grozăvii !" Totuşi, încetul cu încetul, speranţa renăştea în sufletul să» tînăr, întărit de prea multă nefericire. Crezuse că a-ceasta partidă trebuia să fie neapărat cea mai bună. Se resemnase. Drept urmare; făcu rondul, intră singură în toate colibele, încercă să dea cîteva porunci şi întîlni peste tot respect şi ascultare. Femeile veniră să o vadă şi ea Ie primi cum se cade. Ascultă cu băgare de seamă poveştile cîtorva, seduse şi răpite ca şi ea, la început, fără îndoială, cinstite, mai apoi înjosite de singurătate şi crimă şi devenite moşfri, aidoma bărbaţilor cu care se însoţiseră. „Cerule, îşi spunea uneori această nenorocită, cum poţi să te sălbăticeşti în aşa hal ? E cu putinţă s-ajung şi eu cîndva aidoma acestor nefericiţi ?..." ÎS Apoi se închidea în sîne, plîngea, cugeta la sdarta sa .«nară, nu-şi ierta că, din prea multă trufie şi orbire se .«zvârlise singură în prăpastie. Toate i-1 aminteau pe scurn-§>ul Goe şi lacrimi de sînge îi curgeau din ochi.
Opt zile se scurseră astfel pînă cînd primi un răvaş
;(Se la soţul său împreună cu un pîlc de doisprezece oameni
«are aduceau patru prinşi. Tremura deschizînd scrisoarea
ofi, fără a-i pune la îndoială cuprinsul, se dădu pentru o
plipă pradă gînduîui să-şi facă mai bine seama singură de-
îfcît să-i piardă pe aceşti nenorociţi. Erau patru tineri pe
Chipul cărora puteai citi buna creştere şi însuşirile cele
mai deosebite.
„Pe cel mai vîrstnic îl veţi azvîrli in temniţă, îi scria
Jbărbatul său. Este un ticălos care s-a apărat şi mi-a ucis
î^ăoi oameni. Dar trebuie să i se lase iriaţa pentru că dn-
resc să lămuresc ceva cu el. Pe ceilalţi trei îi veţi ucide
,#W loc."
■- „Vedeţi poruncile bărbatului meu, îi spuse celui care f*omanda ceata, omul de încredere de care îi vorbise Franlo, ■faceţi cum vi s-a spus..."
Rostind în şoaptă aceste cuvinte, fugi în camera sa «5-şi ascundă deznădejdea şi lacrimile. Dar, din nefericire, ?* auzit ţipetele victimelor măcelărite în faţa casei. Nu re-iristă, îşi pierdu cunoştinţa, iar cînd îşi reveni, hotărîrea pe care o luă o readuse în simţiri. îşi dă seama că nu se poate bizui decît pe îndrăzneala sa şi se întrecu pe sine, încuie bunurile furate în magazie, ieşi în sat, făcu rondul, -intr-un cuvînt luă într-atît totul în mînă, încît ajutorul lui Franlo care a doua zi plecă să-şi regăsească căpetenia li dădu acestuia cele mai bune veşti în legătură cu soaţa «a... Să nu o condamnăm. Ce i-ar mai fi rămas de ales între moarte şi această purtare ?... şi nu-ţi iei viaţa atît timp cît mai speri.
Franlo stătu plecat mai multă vreme decît a socotit, *e întoarse numai după o lună, cîtă vreme trimise încă da două ori prizonieri nevestei sale, care făcu acelaşi lucru cu «. In sfîrşit, starostele apăru. Din această expediţie aducea sume uriaşe, pe care le îndreptăţea cu mii de sofisme, «spinse de cinstita sa soţie.
29
„Doamnă, îl spuse el In cele din urmă, argumente!» mele sînt cele ale lui Alexandru, ale lui Gengis Han, al» tuturor vestiţilor cuceritori ai pămîntului. Logica lor estar şi a mea, dar ei aveau sub comandă 300 000 de oameni, in timp ce eu nu am decît 400. Iată unde greşes*.
— Toate bune, domnule, zise Dna de Franlo, care socotea că acum patima trebuia preferată raţiunii, dar daci este adevărat că mă iubiţi aşa cum adeseori aţi cutezat să mi-o spunenţi, nu veţi fi îndurerat să mă vedeţi pierind pe eşafod, alăturea vouă ?
— Să nu vă fie niciodată frică de o astfel de catastrofic spuse Franlo. Ascunzătoarea noastră este de negăsit, ia», în drumurile mele nu am a mă teme de nimeni... dar, dactf* vom fi vreodată descoperiţi aici, amintiţi-vă că voi găsi răgazul să vă crap ţeasta înainte de a fi prinşi".
Starostele cercetă totul şi nu găsi decît motive să-şl laude nevasta. O copleşi cu măguliri şi drăgălăşenii, o vorbi de bine mai mult ca oricînd oamenilor săi şi plecă din nou. Aceleaşi griji pentru sărmana sa nevastă, aceiaşi putare, aceleaşi întîmplări tragice în timpul acestei a doua absenţa care dură mai bine de două luni, la capătul cărora Franlo se întoarse în bîrlog, din ce în ce mai îneîntat de nevasta sa.
Trecuseră aproape cinci luni de cînd această sărmana făptură trăia în silnicie şi groază, adăptîndu-se cu lacrimi şi hrănindu-se cu disperare, cînd Cerul." care nu părăseşta niciodată vinovăţia, găsi cu cale în sfîrsit să o uşureze d« poveri prin cea mai neaşteptată întîmplare.
Era în luna octombrie. Franlo şi soţia sa mîncau împreună la umbra unei bolţi de viţă din poarta casei cînd, deodată, s-au auzit zece sau douăsprezece focuri de armă di» direcţia posturilor de pază.
„Sîntem trădaţi, spuse căpetenia, sărind imediat de la masă şi înarmîndu-se cu iuţeală... Uite un pistol, doamnă, rămîneţi aici f Dacă nu veţi putea- să-1 ucideţi pe cel ce vă ţine calea, zburaţi-vă creierii ca să nu-! cădeţi în mîini".
Acestea spuse. îşi adună în grabă Oamenii rămaşi şi zbură el însuşi în apărarea strîmtorii. Nu mai era timp. Două sute de dragoni călări dăduseră peste cap paza şi năvăliră în cîmpie cu sabfa-n mină. Franlo şi banda sa de»-
focul* dar, neputînd să se mai pună în ordine, sfnt îndată respinşi, iar mare parte din oameni spintecaţi ţi căleaţi în picioarele cailor. El însuşi este prins, încolţit ff pus sub paza a douăzeci de dragoni, 4ar restul, în frunte ea comandantul, zboară spre Dna de Franlo. în ce bal fâri Se hal este eâsitâ aceasta nenorocită ! Cu părul despletit, cu faţa răvăşită de disperare şl teamă se rezemase de un «opac, finind pistolul îndreptat către inimă, gata mai degrabă să-şi smulgă viata decît să cadă în mîiniîe celor pe eare îi lua drept sprijinitorii dreptăţii...
..Opriţi, doamnă, opriţi, ii -strigă oiiţertii comandant, tfirind da pe cal şi aruncindu-se la picioarele sale ca sS-i *midgă arma. Opriţi, vă spun, rccunoaştefi-l pe nefericitul vostru iuhit, el este cel care vă cade-n genunchi, el este cel pe care Cerul ii ocroteşte însărcinîndii-l cu eliberarea *x>astră. Lepădaţi arma şi dali-i voie lui Goi să se arunce ta pieptul vostru".
Dra de Faxeiange crede că visează. încetul cu încetul îl recunoaşte pe cel care îi vorbeşte şl îi cade ţeapănă tn braţele desfăcute. Acest spectacol smulge lacrimile tuturor color care îl zăresc.
„Să nu pierdem timpul, doamnă, spune Goe, însufle-ţlndu-şi verişoara. Sâ ne grăbim îeşim din aceste locur! eare trebuie sâ vă fie îngrozitoare îa vedere. Dar mai îniJS •ă luăm tot ceea ce vă aparţine".
Sparge visteria Iul Franlo, 1a de acolo cri 400 000 de franci zestrea verişoarei saîe, 10 000 de scuzi pe care îl împarte dragonilor, pune sigiliul pe restul, eliberează prî-teonierii deţinuţi de ticălos, incartiruîeşte 80 de oameni în cBtun, vine să-şi ia verişoara şi pe ceilalţi si pleacă îndată.
Pe drumul din strîmtoare ea îl vede pe Franîo în fiare t
„Domnule, îi spune lui Goe, în genunchi vă cer să iertaţi pe acest nenorocit... îî sînt nevastă... ce spun eu, sînt fi aşa nefericită că port la sîn zălogul dragostei sale, ia» eu mine nu.s-a purtat întotdeauna decît cinstit.
— Doamnă, răspunde D. de Goă, nu eu hotărăsc îa loată povestea asta. Am dobîndit numai conducerea trupelor, dar sînt legat de mîini şi de picioare faţă de ordi-jţparţine, fi-*$ putea să-i salvez decît punînd totul în priitele pe care eu însttml Ie primesc Acest om nu-mi mai
31
midîe. La Ieşirea din defileu mă aşteaptă marele magistral al ţiautului. El va hotărî. Tot ceea ce pot face este să IM*4 împing spre eşafod.
Oh, domnule, făeeţi-î scăpat! strigă această ciudat! femeie, nefericita voastră verişoară înlăcrimată este ce» care v-o cere.
— O milă nedreaptă vă orbeşte, doamnă, spuse Go*. Nefericitul ăsta nu se va îndrepta vreodată şi salvarea unui om va costa viaţa altor cincizeci.
— Are dreptate, strigă Franlo, are dreptate, doamni Mâ cunoaşte la fel de bine ca eu însumi. Crima este elementul meu, nu voi trăi decît pentru a recădea în ea. Nw vreau viaţa, ci numai o moarte care să nu înjosească. Sufletul sensibil care are grijă de mine să binevoiască si ceară ca dragonii să-mi zboare creierii.
— Copii, care vrea s-o facă ? — zise Goe.
Dar nimeni nu mişcă. Gce comanda unor francezi şl nu avea cum să-şi găsească nişte călăi.
— „Daţi-mi atunci un pistol", zise tîlharul.
Goe, mişcat de rugăminţile verişoarei sale, se apropi» de Franlo şi îi dă el însuşi arma pe care acesta i-o cere. O, culme a vicleniei ! Abia dobîndeşte soţul Drei de Faxa-. lange ceea ce voise, că şi descarcă pistolul asupra lui Goe.«, dar. din fericire, fără să-1 nimerească. Fapta aceasta 3 aţlţă pe dragoni, totul devine o afacere de răzbunare, nimeni nu mai ascultă decît de patimi şi se năpustesc asupra lui Franlo. hăcuindu-1 într-o clipă. Goe îşi ia de acolo ve-rişoara : aceasta abia mai vede grozăvia spectacolului. Strîmtoarea e străbătută în galop. Un cal blînd o aşteaptă pe Dra de Faxelange dincolo de chei. D. de Goe dă seama pe loc procurorului de fapta sa. Jandarmii călări iau asupra lor paza posturilor. Dragonii se retrag, iar Dra de Fa-xelnnge, ocrotită de salvatorul său, este peste şase zii» în sînul familiei.
„Iută-vă fiica, spune acest bărbat curajos Dlui şi Dnei de Faxelange, şi iată şi banii care v-au fost luaţi. Ascul-taţi~mă, domnişoară şi veţi pricepe de ce am amînat pînl acum această clipă a limpezirilor pe care vi le datorez în legătură cu tot ceea ce vă priveşte. De abia plecaserăţi şi bănuielile pe car«, la început, vi 1« împărtăşisem pent«H.
92
a vâ opri, mi-au revenit cu îndîrjire. Nu a fost lucru pe care să nu-1 fi făcut pentru a lua urma răpitorului vostru şi pentru a-1 cunoaşte pînă la capăt. Am fost fericit că toate mi-au reuşit şi nu m-am înşelat deloc. Nu am dat de ştire părinţilor voştri decît atunci cînd am fost sigur că vă voi recăpăta. Comanda trupelor nu mi-a fost refuzată atunci cînd am cerut-o pentru a vă rupe lanţurile şi ca, în acelaşi timp, să descotorosesc Franţa de monstrul care vă înşela. Am reuşit. Am făcut-o fără nici un fel de interes, domnişoară. Greşelile şi nenorocirile voastre ridică între noi stavile veşnice... cel puţin mă veţi plînge... vă va părea rău după mine : inima vă va fi silită la sentimente pe care mi le-aţi respins iar eu voi fi răzbunat... Adio, domnişoară, mi-am răscumpărat legăturile de sînge şi cele de iubire. Nu-mi mai rămîne decît să mă despart de dumneavoastră pentru totdeauna. Da, domnişoară, plec. Războiul care se poartă acum în Germania îmi va aduce fie gloria, fie sfîrşitul. Pe vremea cînd mi s-ar fi îngăduit. să vi-i dăruiesc, numai lauri mi-aş fi dorit, acum nu voi căuta decît moartea".
Cu aceste cuvinte, Goe plecă. Oricît de mult se stărui să mai stea, pleacă pentru a nu se mai întoarce vreodată. La capătul a zece luni se află că, în solda turcilor, a fost UGLS atacînd ca disperatul o poziţie din Ungaria.
Cît despre Dra de Faxelange, la puţin timp după reîntoarcerea ei la Paris a adus pe lume fructul nefericit al căsătoriei sale, pe care părinţii l-au încredinţat în schimbul unei grele pensii unui aşezămînt de binefacere. După naştere, a cerut cu stăruinţă tatălui şi mamei sale să se călugărească la Carmelite. Părinţii au rugat-o fierbinte să nu le lipsească bătrîneţea de alinarea de a o avea alături. Ea. a cedat, însă zi de zi sănătatea îi slăbea, şubrezită de dureri, ofilită de lacrimi şi durere, zdrobită de remuşcări. Peste patru ani a murit de oftică, trist şi nefericit exemplu al zgîrceni.ei părinţilor şi al ambiţiei fetelor.
Dacă această poveste ar putea să-i facă pe unii mai drepţi şi pe alţii mai înţelepţi, atunci nu ne va părea rău pentru truda de a transmite urmaşilor o întîmplare care, aşa îngrozitoare cum este, ar putea servi binelui oamenilor.
33
FLORVILLE ŞT COURVAL
sau PREDESTL\ARE\
D. de Courval intrase în cel de al cincizeci şi cincilea an : proaspăt, ţinîndu-se, bine putea pune rămăşag pe încă douăzeci de ani de viaţă. Fiindcă nu avusese decit neînţelegeri cu o primă soţie, care de multă vteme îl părăsise pentru a se deda desfrîuhii şi bănuind, după mărturiile cel, mai puţin îndoielnice, că această făptură îşi aflase locul în vreun mormînt, socoti că sosise vremea să-şi împletească pentru a doua oară soarta cu cea a unei făpturi care, prin bunătatea caracterului, prin deprinderile ■ale deosebite să reuşească să-1 iacă să-şi uite primele necazuri.
Fără de noroc la urmaşi, ca şi la soţie, D. de Courval care nu avusese decît doi copii : o fată pe care o pierduse de mică şi un băiat care la virsta de cincisprezece ani îl părăsi» la rîndul său, din nefericire pentru aceleaşi principii ale desîrîului, încredinţat că nicicum nu se mai putea lega de acest monstru, D. de Courval plănuia, în consecinţă, să-1 dezmoştenească şi să-şi încredinţeze bunurile copiilor ce nădăjduia să îi primească de la noua nevastă pe care dorea să şi-o ia. Avea o rentă de cincisprezece mii de livre. Odinioară angajat în afaceri, aceasta era fructul muncii.sale din care se înfrupta ca un om cinstit, alături de cîţiva prieteni care îl înveseleau, îl stimau cu toţii şi îl vedeau cînd la Paris, unde ocupa un frumos apartament, pe stradaiSaint-Marc, şi încă şi mai des la un mic domeniu fermecător pe îîngă Nemours, unde D. de Courval îşi petrecea două treimi din an. v
Acest om cinstit îşi destăinui planul prietenilor săi şi, wăzîndu-1 încuviinţat de către aceştia, îi roagă foarte stă-
M
ruitor să caute printre cunoştinţele lor o pers&Rftâ !«tr« treizeci şt treizeci şi cinei de ani, văduvă sau fată marc car* să se potrivească planurilor sale.
De a doua zi, unul dintre vechii săi confraţi veni să--i spună că bănuia să-i fi găsit tocmai ceea ce işi darea. Dom-' »işoara pe care v-o propun, îi spuse acest prieten, are însă două lucruri care îi stau împotrivă. Trebuie să Încep prin » vi le spune pentru a vă consola, după aceea, povestin-du-vă despre bunele sale calităţi. Nu numai că este cu totul sk{ur că nu are nici tată şj nici mamă, dar nu se ştie de fel nici cine au fost, nici unde i-a pierdut. Ceea ce s» ştie, continuă mijlocitorul, e că ea este verişoara Ului de Saint-Prât, bărbat vestit, care o recunoaşte, care o preţuieşte şi care o va lăuda cît mai puţin suspect şi mai bine meritat. Nu are nici un fel de avere de pe urma părinţilor săi, dar are patru mii de franci pensie de la acest D. de Saint-Prât, în casa căruia a fost crescută şi în care şi~a petrecut întreaga sa tinereţe : iată un prim neajuns. Să trecem la cel de-al doilea, spuse prietenul Dlui de Courval. O intrigă la şaisprezece ani, un copil care nu mai există, şi pe al cărui tată ea nu 1-a mai revăzut vreodată : iată tot răul. Acum, şi o vorbă de bine.
Dra de Florville are treizeci şi şase de ani, dar abia arată de douăzeci şi opt. E greu să găseşti o înfăţişare mai plăcută şi mai interesantă. Trăsăturile sale sînt blînde şi delicate, pielea îi este de albeaţa crinului, iar pletele castanii îi atîrnă la pămînt. Gura sa proaspătă, îneîntător împodobită este întruchiparea trandafirului primăvara. Este foarte înaltă, dar foarte frumos clădită, are atîta graţie în mişcări îneît nu i se poate reproşa nimic .staturii care, în absente acestora, i-ar da poate un aer puţm robust. Braţele sale, gîtul, picioarele, toate sînt bine conturate şi are una dintre acele frumuseţi care nu se va veşteji prea curînd. în ceea ce priveşte corpportarea sa, simplitatea acesteia s-ar pufea să nu vă fie pe plac. Nu-i place să s« afle în mijlocul lumii, trăieşte foarte retrasă. Este fearte credincioasă, îndeplinindu-şi cu conştiinciozitate îndatoririle în mănăstirea unde locuieşte şi, dacă înveşmintează to* ceea ce o înconjoară prin calităţile sale religioase, es farmecă totul prin minu»ile minţii sale şi prin caracterul său
at
plăcut... într-un cuvînt, este un înger al acestei lumi p« care Cerul îl păstra pentru fericirea bătrîneţilor voastre.
D. de Courval încîntat de o asemenea întâlnire, se zori să îşi roage prietenul să-i arate persoana despre care era vorba.
„Naşterea sa nu mu nelinişteşte cîtuşi de puţin, zise el. Atîta timp cît viaţa îi este neprihănită, ce-mi pasă de unde se trage. Aventura sa de la vîrsta de şaisprezece ani mă Jnspăimîntă la fel de puţin ■— şi-a îndreptat această greşeală printr-un mare număr de ani de înţelepciune. O voi lua în căsătorie ca pe o văduvă. Ilotărît fiind să nu mă însoţesc decît cu o făptură de treizeci-treizeci şi cinci de ani ar fi fost greu să adaug acestei condiţii nebuna pretenţie a prospeţimii, astfel încît nimic nu-mi displace din propunerile voastre şi nu-mi f amine decît să vă grăbesc să-mi faceţi cunoştinţă cu ea".
Prietenul Dlui de Courval îi făcu în curînd pe plac. Trei zile mai târzia, dădu o cină la care a luat parte şi domnişoara despre care era vorba. Cu greu nu ai fi fost cucerit din prima clipă de către această fată minynată. Avea înfăţişarea Minervei însăşi, ascunsă sub cea a iubirii. Ştiind despre ce este -Vorba, a fost şi mai la locul său şi cuminţenia sa, reţinerea, nobleţea ţinutei sale, adăugate atîtor farmece trupeşti, unui caracter atît ttj blînd, unui spirit atît de drept şi înzestrat au sucit într-atît de bine capul sărmanului Courval, încît acesta îşi imploră prietenul să binevoiască a grăbi deznodământul.
S-au mai revăzut de vreo două-trei ori, eîrid în aceiaşi casă, cînd la D. de Courval sau la D. de Saint-Prăt şi, în sfîrşit, Dra de Ftorville, zorită fără încetare, îi spuse dlui de Courval că nimic nu o măgulea mai presus de onoarea, de cinstea pe care binevoia să i-o facă, dar că delicateţea nu-i îngăduia să accepte nimic înainte de a-i face ea însăşi cunoscute aventurile vieţii sale.
„Nu vi s-a spus totul, domnule, spuse această fată îneîntătoare, şi1 nu pot să consimt să fiu a voastră atita timp cît nu ştiţi şi mai mult. Preţuirea voastră îmi este prea scumpă pentru a mă pune în situaţia de a o pierde şi, cu siguranţă că n-aş merita-o dacă, profitînd de iluziile
voastre, aş consimţi să vă devin soţie, fără ca dumneavoastră să chibzuiţi dacă sînt demnă de aceeista".
D. de Courval o asigură că ştia totul, că numai el era cel îndreptăţit să aibă neliniştile de care ea dădea dovadă şi că, dacă avea fericirea să-i fie pe plac, nu trebuia să se mai îngrijoreze de nimic. Dra de Florville se ţinu bine. Spuse cu hotărîre că nu va consimţi la nimic pînă cînd D. de Courval nu va şti pînă la capăt totul în ceea ce o priveşte. Trebuia ca aceasta să se întîmple. Tot ceea ce a putut obţine D. de Courval a fost ca Dra de Florville să poftească la domeniul său din Nemours, unde totul va fi pus la dispoziţia sărbătoririi căsătoriei pe care şi-o dorea şi ca, odată aflată povestea Drei de Florville, a doua zi aceasta să-i devină soţie...
„Dar, domnule, spuse preabuna fată, dacă toate aceste pregătiri s-ar putea dovedi fără folos, la ce bun să mai fie făcute ?... Dacă vă conving că nu sînt făcută pentru a fi a voastră ?...
— Iată ceea ce nu-mi veţi ddvedi niciodată, domf-nişoară, răspunse cinstitul Courval, iată ceea ce vă provoc să mă convingeţi. Să mergem, vă rog, şi nu vă mai împotriviţi planurilor mele".
Nu a fost chip să cadă la înţelegere cu privire la cele din urmă. S-au dat toate poruncile şi s-a plecat la Courval. Cu toate acestea, au plecat singuri, aşa cum o ceruse Dra de Florville. Lucrurile pe care le avea de spus nu putea fi împărtăşite decît celui care dorea să se însoţească cu ea, astfel încît nimeni nu fu primit. A doua zi după sosire, această frumoasă şi interesantă persoană care îl rugase pe D. de Courval să o asculte îi povesti întîmplările vieţii sale cu aceste vorbe :
Povestea Drei de Florville
— Intenţiile pe care le aveţi în legătură cu mine, domnule, mai mult vă silesc decît vă ajută. L-aţi văzut pe D. de Sain-Prât despre care vi s-a spus că aş depinde, el însuşi a avut bunătatea să v-o întărească şi totuşi, în legătură cu aceasta, aţi fost înşelat din toate părţile. Obîrşia îmi este necunoscută, niciodată nu am avut plăcerea să ştiu cui i-o datorez. Am fost găsită, la puţine zile după
37
ce am văzut lumina zilei, într-un coşuleţ de catifea
la poarta Dlui de Saint-Prât, cu o scrisoare nesenmati
eare spunea limpede :
„De zece ani de cînd v-aţi căsătorit, nu aveţi niei un eegil^ deşi în fiecare zi vi-I doriţi. Adoptaţi-1 pe acesta, «îsîgele său este curat, este fructul celei mai curate în-seţiri- şi nu al desfrîului, naşterea sa este cinstită. Dac» fetiţa nu vă place, duceţi-o ' la Copiii Găsiţi. Nu faceţi niei o cercetare, nici una nu vă va reuşi pentru că est» ce neputinţă să aflaţi mai mult decît atît".
Oamenii cinstiţi îa care fusesem lăsată m-au primit de îndată, rn^au crescut, mi-au dat toate îngrijirile cu putinţă şi pot să spun că le datorez totul. Fiindcă nimic nu dădea seamă despre numele meu, Dnei de Saint-Prât i-a plăcut să mi-1 dea pe cel de Florville.
Tocmai împlinisem cincisprezece ani, cînd am .avut nefericirea să o văd murind pe ocrotitoarea mea. Nimic nu poate împărtăşi durei ea pe care am simţit-o la această pierdere. Ii devenisem atît de dragă, îneît în timp ce îşi dădea duhul," şi-a implorat soţul să mă înzestreze cu o pensie de patru mii de livre şi să nu mă părăsească niciodată. Cele două dorinţe au fost împlinite întocmai, iar i>. de Sait-Prât adăugă acestor două bunătăţi şi pe aceea de a" mă recunoaşte drept o verişoară a soţiei sale şi de a mă trece, sub acest titlu, în contractul pe care l-aţi văzut. Ctt toate acestea, nu mai puteam răinîne în acea casă : D. de Saint-Prât m-a făcut să o simt.
„Sînt văduv şi încă tînăr, îmi spuse acest om cinstit. Să locuim sub acelaşi acoperiş ar însemna să dăm naştere la îndoieli pe care nu le merităm. Fericirea şi cinste» dumneavoastră îmi sînt scumpe şi nu doresc să le întinez nici pe una nici pe cealaltă. Trebuie să ne despărţim, Florville. Dar cit timp voi trăi nu vă voi'lăsa de izbelişte şi nici nu doresc să ieşiţi din familia mea. Am o soră văduvă îa Nancy. Vă voi trimite acolo, de prietenia sa răspund ca dte a mea, iar acolo, tot sub ochii mei fiind, ca sa zie aşa, voi putea continua să veghez la toate cele necesare educării şi rostuirii voastre".
Nu am aflat această veste fără să vărs lacrimi. Atest nou adaos de tristeţe reînnoi amărăciunea celei pe care o
»•*■
«tmţtsem la moartea binefăcătoarei mele. Cu toate acestea, încredinţată de motivele temeinice ale D. de Saint-Prât, m-am hotărît să-i urmez sfaturile şi am plecat în Loreaa, călăuzită de o doamnă din acel ţinut, căreia îi fusesem recomandată şi care m-a încredinţat Dnei de Verquin, sora Dlui de Saint-Prât, la care trebuia să loeuiesc.
Casa Dnei de Verquin era cu totul diferită de cea a Dlui de Saint-Prât. Uacă în aceasta văzusem domnind cuminţenia, credinţa şi bunele obiceiuri, deşănţarea, gus-tul plăcerilor şi desfrîul erau în cealaltă ca la ele acasă.
Dna de Verquin mă înştiinţa încă clin primele zile ea înfăţişarea mea de mironosiţă nu i era pe plac şi că era cu totul neobişnuit să vii de la Paris cu o ţinută atit.lde stînsjace... cu o stare de cuminţenie atit de caraghioasă şi că dacă aveam de gînd să mă înţeleg bine cu ea trebuia să nu port cu totul altfel. Acest început m-a speriat. Domnule, nu încerc să apar în ochii voştri mai buna decît sânt, dar toi ceea ce se îndepărtează de obiceiuri şi credinţa mi-a fost urît toată viaţa, întotdeauna am duşmănit cit am puttut ceea ce batjocorea cinstea, iar nesocotinţa în care am fost tîrîtă împotriva dorinţei mele mi-a pricinuit atîtea remuşcări, îneît vă mărturisesc, nu-mi faceţi nici un bine readueîndu-mă în lumea pe care nu sînt făcută să o locuiesc, în care mă regăsesc sălbatică şi crincenâ. Ascunzişul cei mai întunecos este ceea ce se potriveşte cel mai bine stării mele sufleteşti şi gîndurilor mele.
Aceste cugetări încă rău întocmite, necoapte destui pentru vîrsta pe care o aveam, nu m-au apărat nici de sfaturile proaste ale Dnei de Verquin, nici de relele in care ademenirile sale trebuiau să mă azvîrle. Lumea pa care o vedeam tot timpul, plăcerile zgomotoase de care eram înconjurată, exemplul, discursurile, toate m-au tîrîi dup.! elr Toţi îmi spuneau că sînt frumoasă şi, spre nenoroci rt-a mea, îndrăzneam să o cred.
Pe atunci, regimentul din Normandia era încartiruit îa •CM locâhtate. Casa Dnei de Verquin era locul de întiinire al ofiţerilor. De asemenea, veneau toate tinerele şi ae&to se înnodau, se rupeau şi se refăceau toate mrejele oraşului-
S- j>Hre că D. de Saint Prât nu avea cunoştinţă d* o p«uis am comportarea acestei femei. Cum ar fi putut el,
m
cu asprimea obiceiurilor sale, să îngăduie să fiu trimisă acolo, dacă ar fi cunoscut-o cum trebuie. Acest gînd m-a oprit şi. împiedicat să mă plîng lui. Chiar trebuia să spun tot ? Poate chiar nici nu-mi păsa. Aerul necurat pe care îl respiram începea să-mi mînjească inima, şi, aidoma lui Telemah pe insula lui Calypso, probabil că nu mai trebuia să ascult sfaturile lui Mentor.
Neruşinata Verquin, care de multă vreme încerca să mă momească, mă întrebă într-o zi dacă este sigur că venisem în Lorena cu o inimă curată şi dacă nu cumva regretam vreun iubit lăsat la Paris.
„Vai, doamnă, i-am spus, nici măcar nu m-am gîndit vreodată la greşelile de care mă bănuiţi, iar domnul, fratele vostru, poate să vă mărturisească despre purtarea mea...
— Greşeli, mă întrerupse Dna de Verquin, dacă aţi făcut vreuna este pentru că la această vîrstă sînteţi încă prea proaspătă, o să vă îndreptaţi, sper...
■— Oh ! Doamnă ! Acestea să fie vorbele pe care ar trebui să le aud de la o fiinţă atît de respectabilă ?
— Respectabilă ?... Ah ! Nici vorbă. Vă asigur, draga mea, că, dintre toate sentimentele, respectul este cel de care mă tem cel mai puţin că îi dau naştere ; dragostea este cea pe care doresc să o insuflu..., în timp ce respectul — acest sentiment nu este încă pentru vîrsta mea. Ia pildă de la mine, draga mea, şi vei fi fericită... Şi, fiindcă veni vorba, l-ai băgat de seamă pe Senneval ? adăugă această sirenă, vorbindu-mi de un tînăr ofiţer de şaptesprezece ani ce venea foarte des la ea.
— Nu în mod deosebit, doamnă, i-am răspuns eu, pot să vă încredinţez că mă uit la toţi cu aceeaşi nepăsare.
— Tocmai asia nu trebuie, iubita mea. Doresc ca de «cum să ne împărţim cuceririle...., trebuie să-1 ai pe Senneval, este lucrarea mea, m-am trudit atît să-1 făuresc, te iubeşte, trebuie să îl ai...
■— Oh ! Doamnă, dacă aţi vrea să mă scutiţi, pentru că într-adevăr nu-mi pasă de nimeni.
— Trebuie, aşa m-am înţeles cu-al său colonel, iubitul meu de zi, după cum vezi.
40
-— Vă rog din suflet să mă lăsaţi în pace cu povestea asta. Nici una dintre înclinaţiile mele nu mă îndrumă către plăcerile care vă bucură atît.
— Oh ! Astea se vor schimba, într-o bună zi îl vei iubi ca şi mine, este simplu să nu te bucuri do ceea ce încă nu cunoşti. Dar nu este îngăduit să nu doreşti să cunoşti ceea ce este făcut pentru a fi îndrăgit. într-un cu-vînt, planul este făcut. Domnişoară, în această seară Senneval vă va face cunoscută patima sa şi veţi binevoi să nu-1 faceţi să tînjească sau mă supăr pe dumneavoastră...
dar rău de tot".
La ora cinci s-au adunat cu toţii. Fiind foarte cald, perechile de joc s-au răspîndit prin tufişuri, iar totul fu atît de bine lucrat îneît D. de Senneval şi cu mine am fost singurii care nu jucam de fel şi astfel am fost siliţi să
stăm de vorbă.
Degeaba v-aş aseunde-o, domnule, acest tînăr drăguţ şi plin de isteţime nu şi-a mărturisit înflăcărarea pe de-a-ntregul, că m-am şi simţit atrasă către el de o mişcare de neoprit, iar cînd, apoi am vrut să-mi dau seama de a-ceaştă slăbiciune a mea pentru el, nu am găsit, nimic de neînţeles, mi se părea că această înclinaţie nu era deloc urmarea unui sentiment obişnuit. Un văl ascundea ochilor mei ceea ce îl caracteriza. Pe de altă parte, în aceiaşi clipă în care inima mqa îşi lua zborul către el, o putere de neînfrînt părea să-1 ţintuiască şi, în acest vîrtej... în acest flux şi reflux al gîndurilor de neînţeles, nu puteam să mă dezmeticesc dacă făceam bine iubindu-1 pe Senneval sau dacă trebuia să fug de el pentru totdeauna.
Ia fost lăsat tot timpul pentru a-mi mărturisi dragostea sa... vai ! i-a fost lăsat prea mult. De aceea i-am apărut simţitoare în faţa privirilor sale, s-a folosit de tulburarea mea, îmi ceru o mărturie a sentimentelor mele, am fost atît de slabă incit i-am spus că este departe de a nu-mi place, iar trei zile mai tîrziu destul de vinovată pentru a-1 lăsa să se bucure de victorie.
Este un lucru cu lotul şi cu totul nepereche bucuria aceasva răutăcioasă a viciului în triumfurni» sale asupra virtuţii. Nimic nu a fost pe măsura bucuriei dezlănţuite a Dnei de Verquin de îndată ce m-a ştiut în capcana pe
41
care mi-o pregătise. M-a luat în zeflemea, s-a veselit şl a sfirşit prin a mă încredinţa că ceea ce făcusem era lucru! cel mai simplu din lume, cel mai înţelept şi că pu--Umm să-mi primesc fără frică iubitul în fiecare seară ■acasă la ea... că ea nu va băga de scamă că, prea ocupată In ceea.ce o priveşte, nu putea să bar;e de seama la acesta nimicuri, fără, a admira mai puţin virtutea mea, pentru cv'.;r" P'u'ca c^ mîl voi ţ'm- numai de .'.cela, în timp ce, ea, oblicată să facă faţă la trei, că so :;ă ea cu siguranţă departe de sfiala şi simplitatea mea. C'md am vrut să-mi •iau libertatea să-i spun că acest defrîu era IÎU*robitor, ca mi presupunea nici blfp.d'-!>.' si nici .suflet şi că înjosea
siitpect noastră aii artramle, Dna rie V
„Eroina gala, t spuse ea. Ştiu prei ţjrca sini zeii că te lucru M- irUîrupJâ
în privinţa unor 3 puţină inipoi'larită f-n'u.sli iîur cure
uri do cea a cck-i mai role speţe de
•(juir. a ixbii'-îiii in rîs. acimir si nu te condamn deloc, îmi Line că la vitsta ta blindetea şl sim-i !t- ele jertfită piâee.n-a Xu nc(:!aşi
i Vir:!;i n;ea cu totul lipsită de iluzii
■vel fi-1 stafii cărora le acor/i eît rnaî D^:s! ir.'a'iie aciovărate smt preferata
însufleţesc. Si la ce bun
fii credin-
cioasă unor oameni care niciodată nu vor fi la fel eu noi? Nu-i do ajuns că o' ti cea mai slabă pentru ca, pe deasupra, să elevii şi cea ma; înşelată ? ESţe eu totul nebună femeia care pune run«ăsk> în astfel de fapte... Crede-mâ, !j.'.i:fii mea. şporeşte-ţi plăcerile cît timp virsta şi farme-eelt ţi-o îngăduie ^i părâseşte-ţi statornicia himerică, virtutea tristă şi sălbatică care nu-li aduc împlinire şi care niciodată nu insuflă celorlalţi respect".
A'-t.',ţe vorbe m au făcut să tremur, dar mi-am dat {!(•■•-1 b»ne scama câ nu mai aveam fineptufl să mă Im-fiotri vesc întM-ijii i!e criminale ale acestei femei imorale *;:;; vie verii-ei ă necesare şi trebuia să o ot~rotc.se. Impas
pacăinţă. Toţi aceşti
flic
ipo.sioîi ai crimei- nu sini drvit nişte
rar, nişte disperaţi. N-ai putea găsi măcar unul sincer, măcar unul care să nu mărturisească, dacă ar putea fi cinstit, că discursurile sale ciumate sau scrierile sale primejdioase nu s-au călăuzit decit după patimile salo. Şl csre om ar putea. ini."-adevăr să spună cu sîn^o rece c&- bazele moralei pot- fi zdruncinate fără primejdie ? Ce fiinţă ar îndrăzni să susţină că a face binele, a dori bin<-!e nu trebuie să fie in mod necesar adevăratul ţol al omului. Şi cum, cel care face mimai rău poate el să se aştepte sa fi se plictisească în preajmă. înţeleaptă... luminată ca un moralist.:, profundă ca un teolog, ea îl inspira pe romancier ş\-\ suridea poetului, îl uimea pe legiuitor sau pe politician şi îndruma joaca unui copal. Avlnd toate felurile de cunoştinţe, cea caro sclipea cel mai rrtult Ia ea se.recunoştea în primul rînd în grija deosebită... in atenţia' fermecătoare de care dădea dovadă fia pentru a Ie fiice să strălucească ne cele ale altora fie pentru a.'fe primi cum se cuvine. Trăind de bunăvoie departe de lume, îngrijind prietenii do dragul lor, Dna de Lormco. pildă ]>ţ-riiri! ambele sexe, tăcea să se bucure tot ceea
Nu vă voi mai plictis!, 'domnule, cu amănunte monotone ale vieţii mele pe care timp de şaptesprezece ani am avut fericirea să <; trăio-x- împreună cu aceasta mult ■ iubită făptură! Prelegferi despre morală si pioşenie, tît svini multe fapte de binefacere —- acestea ne erau îndatoririle care ne umpleau vilele. „Draga mea FlorvilleJ îmi spunea Dna de Lerince, oatncnii nu se înfricoşează do religie decît fiindcă nişte călăuze neîndemânatice îi fac să simtă doar lanţurile acesteia, fără a le dărui blînde.ţea sa. E cu putinţă să ''xfete un am care, doschkdnd ochii asupra universului, ■să fie atît de absurd incit să îndrăznească a nu încuviinţa că atîtea minuni un pot fi decît lucrarea lui. Dumnezeu Atotputernicul ? Acest prim adevăr odată simţit..., oare mai ai nevoie Şi de altceva decît de inimă pentru a te convinge?... Ce, ar putea fi, deci, acel individ crunt şi. sălbatic care atunci ar refuza să-1 slăvească pe Dura-n
,,Vai. mi-am spus, dîndu-mă pradă durerii... i.;tă care erau vorbele lui Sennevaî... cu aceleaşi cuvinte dădea si el glas sentimentelor sale înflăcărate... şi tot in ir-o grădină... într-o grădină ca asta... şi nu-ani spunea el că mă va iubi. veşnic... şi nu m-a înşelat el alît do crunt î? Gferulo drept! Avea aceeaşi vîrstă... Ah, Senneval... Senneval, tu să fii cel care încearcă să-mi fure încă o dată tihna! Oare nu cumva apari sub această înfăţişare atrăgătoare doar pentru a mă tîrî pentru a doua oară în. abis ?... „Fugi, laşule... fugi..., acum îţi urăsc chiar şi amintirea !"
Mi-am şters lacrimile şi am alergat să mă închid în camera mea pînă la ora mesei de seară. Atunci am ■ obo-rit,... dar Saint-Ange nu a apărut., a trimis vorbă că era bolnav, iar a doua zi a fost îndeajuns de îndemînatic pentru a nu mă lăsa să-i citesc pe chip decît liniştea... Msam înşelat. Crezusem de-a binelea că îşi dăduse toată osteneala pentru a-şi birui patima. Mă înşelasem. Vicleanul!... Vai! Dar ce spun, domnule, n-ar trebui să-1 ponegresc atît... nu mai are dreptul doeit la lacrimile şi, deopotrivă, la remuscările mele.
Saint-Ange părea atît de liniştit numai fiindcă planurile sale erau întocmite.. Două zile s-au scurs astfel, iar către seara celei de a treia îşi anunţă public plecarea, împreună cu doamna de Dulfort, protectoarea sn. au îuat tnăsuri cu privire-la treburile pe care le aveau împreună Ia Paris;
■—HT-am culcat... lertaţl-mf, domnule, tulburarea «**• mă cupriado de pe acum în povestea acestei îngrossîtaar* eatastrofe care nu-mi apare niciodată în minte fără să mă facă să tremur -do groază.
Fiind o căldură cumplită, mă aruncasem în pat ••-proape ^goală. Camerista mea era dincolo şi toctna! -su-flasem în luminare... Un sac cu lucru de mînă rămftses» «din nenorocire deschis pe pat, deoarece tăiasem nişte văluri do care aveam nevoie a doua ai. Abia începuselâ ochii să mi se închidă cînd am au/Jt zgomot... mă rîdia repede în caisul oaselor... simt cum o mînă mă apucă... „N-ai să-mi mai scapi, Florville, mi-a spus Saint-Ango... el era... Iartă prea multul patimii mele, dar ou ;lncei-ca să te sustragi... trebuie să fii a mea.
— Nemernic ademenitor, am ţipat, fugi imediat sau teme-le de furia mea.
—- Nu mă tem decît că nu te pot avea, fată sălbatică*, «puse acest tînăr înflăcărat, aruneîndu-se asupra mea cu atîta îndomînare şi într-un asemenea hal de furie că i*am căzut victimă înainte de a-1 putea împiedica... Mîniată de atîta îndrăzneală, gata mai bine de orice decît să sttfăv urmările, descotorosindu-mă do el. mă arunc pe foarfeeel« care-mi stăteau la picioare. Pătrunzîndu-mă în ciuda furiei melc, caut să-i lovesc braţul şi mai degrabă să-1 înfricoşez eu îndîrjirea mea decît să-1 pedepsesc după eu-rn o merita. Din cauza mişcărilor pe eare mă simte că le fac, îşi sporeşte silnicia mişcărilor.
„Fugi, iuda ! a;n ţipat, crezînd că l-am lovit în mînă, fugi acum şi ruşinează-te ele crima ta..."
O, domnule f O mină fatală îmi îndrumase loviturile... nefericitul tînăr scoate un ţipăt şi cade pe podea... Aprind pe loc luminarea, mă apropii. Cerule drept.' L-am lovi* în inimă..., îşi dă duhul!... Mă arunc asupra leşului în-sîngerat... îl string înnebunită la pieptu-mi zbuciumat.™ gura mea apăsată peste a sa vrea să recheme un suflet care se risipieşte, îi spăi rana cu lacrimile melc. O, tu, a cărui singură crimă a fost că mă iubeai prea mult, spuneam cu rătăcirea pe care ţi-o dă disperarea, meritai tu. oare un astfel tle chin ? Trebuia tu să-ţi pierzi viaţa «te mina celei pentru car« ţkai fi jertfit-o ? O, tînăr n«-
fericit..., chip al celui pe care îl îndrăgeam, daca nu trebuie decît să te iubesc pentru a te învia, află în acest ceas cumplit în care, din nefericire, nu mă mai poţi auzi..., află, dacă încă îţi mai pîlpîie sufletul, că aş vrea să te iubesc pentru a te învia, că aş vrea să te înviu cu preţul zilelor mele..., află că niciodată nu mi-ai fost indiferent..., că niciodată nu te-am văzut fără să mă tulburi şi că simţămintele pe care le aveam pentru tine erau mult mai presupus celor de plăpîndă iubire ce ardeau în inima ta.
Cu aceste cuvinte m-am prăbuşit leşinată peste trupul nenorocitului tînăr. Camerista mea intră — auzise rgomot — mă îngrijeşte, ne împreunăm eforturile pentru a-1 readuce pe Saint-Ange la viaţă... Vai, totul este degeaba ! Ieşim din această cameră a morţii, încuiem uşa cu grijă, luăm cheia şi zburăm pe loc la Paris, la D. de Saint-Prât... Pun să fie trezit, îi dau cheia acelei camere funeste, îi povestesc îngrozitoarea mea ispravă. mă plînge, mă împacă şi', aşa bolnav cum este, pleacă de îndată către D-na de Lerince. Intrucît acest domeniu era foarte aproape de Paris, noaptea a, fost de ajuns tuturor acestor demersuri. Protectorul meu soseşte îa ruda sa în clipa în care se sculau şi cînd încă nimic nu zvonise. Niciodată prietenii, niciodată rudele nu s-au purtat mai bine ca în acea împrejurare departe de a se asemui fiinţelor proaste sau sălbatice care îşi pierd cumpătul în astfel de împrejurări, zvonind orice îi poate veşteji sau neferici atît pe ei cît şi pe cei din jurul lor. Abia slugile dacă s-au îndoit de cele întîmplate.
„Ei bine, domnule, spuse aici Dra de Florville, aprin-rîndu-se din cauza lacrimilor care o înecau, vă veţi căsători acum cu o fală capabilă de o asemenea crimă ? Veţi' îngădui în braţele voastre o făptură care merită asprimea legilor ? O nenorocită, ce mai, pe care crima sa o răvăşeşte fără încetare şi care nu are o noapte liniştită fncepînd din acea clipă sălbatică. Nu, domnule, nu există noapte în care nefericita mea victimă să nu mă bin-tui« acoperită de sîngele pe care i l-am smuls din inimă.
SO
— Liniştiţi-vă, domnişoară, liniştiţi-vă, vă ro<*, zise D de Courval amesteeîndu-şi lacrimile cu cele ale acestei curioase fiinţe. Cu sufletul sensibil cu care v-a înzestrat natura, vă înţeleg remuşcările. Dar nici măcar imaginea unei crime nu o poţi afla în această întîmplare fatală care este, fără îndoială, o nenorocire îngrozitoare, însă numai atît : nimic plănuit dinainte, nimic groaznic, ci doar dorinţa de a scăpa celui mai nemernic atentat... într-un cuvînt, un omor săvîrşit din întîmplare, încereînd să te aperi... PotoKţi-vă, domnişoară, potoliţi-vă odată, vă rog. Cel mai aspru tribunal nu va face decît să vă şteargă lacrimile. Oh, cît de mult v-aţi înşelat dacă v-aţi temut că o astfel de întîmplare v-ar fi putut spulbera din inima mea toate drepturile la care calităţile voastre vă îndreptăţesc. Nu, nu, frumoasă Florville, această împrejurare, departe de a vă necinsti îmi înfăţişează strălucirea virtuţilor voastre şi nu vă face decît încă şi mai demnă de a găsi o mînă alinătoare care să vă aducă uitarea tristeţilor. ■— Ceea ce aţi avut bunătatea să-mi spuneţi, continuă Dra. de Florville, mi-a spus şi D. de Saint-Prât rfnsă prea multa bunătate şi a unuia şi a celuilalt nu îmi Înăbuşă remuşcările sufletului pe care niciodată nimic nu le -ya potoli. Nu contează, să continuăm, veţi fi fiind neliniştit aspura deznodământului. Dna de Dulfort a fost fără îndoială foarte îndurerată i acest tînăr, în el însuşi foarte interesant, îi fusese recomandat în chip mult prea ieşit din comun pentru a nu-i depîînge dispariţia. Dar a simţit motivele tăcerii, a înţeles că scandalul, dîndu-mă în vileag, nu-i va readuce la viaţă protejatul şi, atunci, tăcu. Dna de Lerince, în ciuda asprimii principiilor şi a severităţii mult prea Riari a obiceiurilor sale, s-a purtat încă şi mai bine, dacă se poate aşa ceva, fiindcă paza bună şi omenia sînt trăsăturile distinctive ale adevăratei pietăţi. Mai întîi, ea dădu sfoară că avusesem nesăbuinţa să doresc a mă reîntoarce la Paris în timpul nopţii pentru a mă bucura de răcoarea acesteia şi că îmi cunoştea prea bine această ciudăţenie. De ajtfel bine făcusem, pentru că şi ea însăşi urma să plece acolo pentru a cina în acea seară. Sub acest pretext, lumea fu trimisă să-şi vadă de treburi. Rămase sin- 61 £ eu D. de Saint Efiât şl prietena sa, a. fost chemat f»reotul. Trebuia ea pastorul Duet de Leriftee să fie •ma*tmaa la fel de înţelept şi cie .luminat ca dânsa, Fără greutate îi dădu Dnei Dulfort o liîrlie în regulă .şi_ împreună cu doi oameni ai KU, a îngropat el însuşi, în taină, victima nefericită a Curiei melc. Acestea ^săvîrsite, toară lumea se spăşi, taina fu jurată şi de o parte şi de cealaltă, iar D. de Suint-Prât a venit să mă liniştească, împărtăşindu-mi tot ceea ce se fnfăptuise. pentru a îngropa lupta mea în cea mai ailmeă uitare. Părea că doreşte să-mi reiau. locul la masa Etofei de Lerince,.., ea era .Rata să ma primească..., insa asiu n-o mai puteam face, Atunci mă sfătui să mă distrez. Dna de Vercjuin, cu care, după cum v-am spus, domnule, nu încetasem niciodată schimbul de scrisori, nu mi dădea pace să mă duc să-mi petrec eîteva luni împreună cu ea. Itam vorbit de acest pian fratelui ci, 1-a încuviinţat şi, opt zile mai tîrziu, eram în drum spre Lorena. Dar amintirea omorului sâvîrşit mă urmărea oriunde si nimic nu reuşea să mă liniştească. Mă deşteptam în mijlocul somnului cre/.înd că încă mai aud gemetele şi ţipetele acelui nefericit Saint-Ange, văzîndu-l însîogerat la picioarele melc,. învinuindu-mă de sălbăticie, încredinţîndu-mă că amintirea acestei fapte înfiorătoare mă va urmări pîaă în ultimile clipe şi că voi cunoaşte inima pe care am sfîşiat-o. într-una dintre nopţi, Sonncval, acest sărman iubit, pe care încă nu-l uitasem peilti'u că el era cel care mă ■tîra din nou la Nancy... Seimcyal îmi arăta două cadavre la .un loc-, f ■' al lui Saint-Ange şi cel al vmei femei care îmi era rw; -lao-scută', le uda. pe amîndouă cu lacrimi şi-mi arăia, nu departe de .-.colo, un coşciug acoperit de spini caro părea că se deschide pentru mine. M-anv. sculat într-un zbucium îngrozitor, mii de sentimente nelămurite mi s-au învălmăşit atunci în suflet, o voee tainică părea că spune : „da, cit timp vei mai sufla, această biată victimă îţi va smulge lacrimi de . sînge carp vor *) Să nu se uite expresia: ...o femeie care îmi -era necunoi-cuto, pentru a nu se face confuzii. Florville niai avea în fală clipe fgatle mai înainte ca v;ilul să se ridice şi ■oaseă f«;«eia pe care o vedea la vis. dev 7.i ce trece toi mai arzătoare, iar briei»! s-o lase să cu- re- mnşcărilor ţi se va aseuţi fură preget in ioc să se tocească". lată starea în care am ajuns la Nancy, domnule, mii de noi tristeţi mă „aşteptau. Dacă e să se lase mina spartei asupra noastră, loviturile sale ne zdrobesc doar cind ajung să sporească. Descind la Dna de Verquin, cum mă rugase in ultima sa scrisoare, făcîndu-i plăcere sâ mă revadă. Dar în c« situaţie, Cerule, aveam să gustăm amîndouă această bucurie ! Cînd am ajuns era pe paiul de moarte. Cine să mi-o fi spus, Dumnexeuîe mare, nu orau nici rincispre-v.e-e ziifi de cînd îmi scrisese... de cînd îmi vorbise despre desfătările sale prezente şi mi ie anunţa pe cele viitoare. .Şi iată care sînt planurile muritorilor tocmai în clipa cînd le aleătuie, tocmai în mijlocul veseliei atunci vine moartea necruţătoare să le taie firul zilelor şi, trăind fără ca vreodată să bage în seamă această dipă frttală. Întind ca şi cum ar trebui să existe veşnic, dispar îameest nor întunecos al nemuririi, nesiguri de soarta care îl aşteaptă. Daţi-mi voie, domnule, «ă curm o clipă povestea isprăvilor mele pentru a vă vorbi despre această pierdere şi pentru a vă descrie stokatemul înfricoşător care a în-sopt-o pe această feaioie pînă în rnormmt. Dna de Verquin, caro nu mai era tînără, pe atuncî avea cincizeci şi doi de ani, după o petrecere nebună pentru ■ vîrsta sa, s-a aruncat în apă pentru a se răcori, sa simţit rău, a fost dusă acasă într-o stare îngrozitoare şi cîe a doua zi a avut o aprindere de plămîm. După şş&p zile i s-a spus că mai avea doar douăzeci şl patru de ore do trăit. Vestea asta nu a speriat-o de fel. Ştia că voi veni şi a poruncit să fiu bine primită. Sosesc şi, după cele spuse de doctor aflu că în seara aceea ar fi urmat să moară. Ceruse să fie dusă într-o cameră mobilată cu gustul şi eleganţa cele mai alese. Era culcată, neglijent îmbrăcată, pe un pat uriaş, ale cărui perdele grele, liliachii erau minunat susţinute do ghirlandele din flori naturale. Buchete de garoafe, iasomie, tuberoze şi de trandafiri împodobeau toate colţurile locuinţei sal», tar «a Ie smulgea petalele într-un co.şuleţ, şi ou ele îşi acoperea camera şi patul. Îndată ce m-a văzut mi-a în tins mîna. „Apropie-te, Florville, îmi spuse, sărută-mă pe patul meu de flori..., ce mare şi frumoasă te-ai făcut..., oh, pe cinstea mea, copilă, virtutea ţi-a priit... ţi-au spus cum stau..., ţi s-ă spus, Florville..., o ştiu şi eu..., în cîtova ore nu voi mai fi. Nu credeam că o să ne vedem numai pentru atîta vreme... şi pentru că a văzut că mi se umpleau ochii cu lacrimi, mi-a spus : hai, nebuno, nu fi copil... chiar mă crezi nenorocită ? Dar cit m-am bucurat eu ca femeie pe lumea asta ? Nu pierd decît anii In care ar fi trebuit să renunţ la plăceri. Şi ce aş fi făcut fără ei ? De fapt, nu mă plîng deloc că nu am trăit mai mult. Peste cită va vreme nici un bărbat nu m-ar mai fi vrut şi niciodată n-am dorit să trăiesc decît atît cit trebuie pentru a nu trezi dezgustul. De foarte să nu se teamă decît cei care cred, copila mea. Mereu între iad şi rai, nesiguri de care dintre ele li se va deschide, frica asta îi descumpăneşte. Eu, care nu mai aştept nimic, care sînt foarte sigură că nu voi fi mai nefericită după moarte decît am fost în viaţă, mă voi culca liniştită in inima naturii, fără păreri de rău şi fără teamă. Am cerut să fiu aşezată pe patul meu de iasomie, îmi pregătesc deja locul unde mă voi duce, Florville, iar atomii emanaţi din acest corp distrus vor hrăni... vor face să încolţească floarea florilor, pe care am iubit-o mai mult dintre toate. Uite, zise mîngîmdu-mi obrajii cu un buţhet, anul viitor mirosind aceste flori vei respira în mijlocul lor sufletul fostei tale prietene. Urcând către fibrele creierului tău, ele îţi vor da idei frumoase, te vor sili să te mai gîndeşti la mine". Lacrimile mele îşi croiră din nou drum..., am stfîns mîiniîe acestei sărmane femei si am căutat să-i schimb aceste înfricoşătoare idei materialiste cu altele mai pioase Dar abia am exprimat această dorinţă că Dna de Verquin mă respinse cu spaimă... „Oh, Florville, strigă ea, te ro« nu-mi otrăvi ultimele clipe cu greşelile tale şi lasă-mă să mor liniştită. Nu le-am urît toată viaţa ca să mi le însuşesc acum, cînd mor..." 64 Am tăcut. Ce-*E. fi putut faee şovăielnica mea «îoefnf» tn. faţa. unei astfel de dîrzenii ? Aş. fi dezamăgit-o pe Dna de Verquin fără s-o convertesc, omenia se împotrivea. A sunat si de îndată am auzit un concert blînd şi melodia* •ie cărui sunete păreau că vin dintr-o încăpere învecinată». „Uite, zise această epicuriană, cum cer să mor, Florville. Oare nu-i mai bine aşa, decît înconjurată de preoţi care mi-ar umple ultimele clipe cu tulburare, panică şl disperare... Nu .' Vreau să le spun cucernicilor tăi că *e poate muri în linişte şi fără a fi aidoma lor. Vreau sâ-i conving că nu religie trebuie pentru a muri în pace, «A doar curaj şi raţiune". Timpul trecea : a venit notarul după care trimlsesaw Wuzica încetează, iar ea dictează cîteva dorinţe. Fărl copii, văduvă de mai mulţi ani şi deci stăpînă a multor lucruri, moştenirea o lasă prietenilor săi, oamenilor săi. Apoi, dintr-un sertar de lîngă pat scoase o cutie mica. „Uite ce-mi mai rămîne, zise; ceva bani gheaţă şi dtteva bijuterii. Hai să ne distrăm în seara asta. Sînteţl şase în cameră, voi face şase lozuri din ce am aici, va fi o loterie, o să le trageţi între voi şi fiecare va lua em l-a ieşit". Din cauza sîngelui rece al acestei femei, nu-mi mai ▼eneam în fire. îmi părea de necrezut să ai atîtea a-ţi reproşa şi să ajungi la ultima clipă cu atîta linişte, funest efect al necredinţei. Dacă sfîrşitul oribil al cîtorva tîlhării te face să te înfiori, cît de mult poate să te speria • împietrire atît de statornică ! Cu toate acestea, ce şi-a dorit se înfăptuieşte. Ni s# •erveşte o masă minunată şi mănîncă şi ea mai mult* feluri, bea vinuri de Spania şi lichioruri, medicul spu-nîndu-i că în starea în care se află nu mai are importanţi. Se trage loteria. Ne revine fiecăruia aproape o şuti 4e ludovici, fie în aur, fie în bijuterii. Abia se termina Jocul că este cuprinsă de o criză violentă. „Ei bine, acum ? îşi întreabă ea medicul eu «•• mai deplină linişte. — Mă tem câ da, doamnă. — Hai, vino, Florville, îmi spuse ea, Tino să ne luăm itru ultima dată rămas bun, dor ase să-mi dau sufletul la pieptul virtuţii...". Mă strînge cu putere la piept şl ochii săi frumoşi se închid pe vecie. Străină în această casă, lipsita de ceva care să mit lege de ea, am ieşit imediat... vă las să vă gîndiţi în cm stare... şi cît de mult îmi înnegrea încă imaginaţia acesl spectacol. Intre felul de a gîndi al Dnei de Venquin şi al meu era prea mare distanţa pentru ca să o pot iubi sincer. Şi apoi. oare nu era prima cauză a necinstei mele şi a tuturo» încercărilor sorţii care au urmat ? €?u toate acestea, femeia asta, soră a singurului om care cu adevărat a avut grijă de mine, întotdeauna s-a- purtat minunat cu mine, copleşindu-mă chiar şi în clipa în care şi-a dat duhul, Da «ceea, lacrimile mi-erau sincere, iar amărăciunea lor crescu La gîndul că, în ciuda minunatelor sale însuşiri, această jalnică făptură se dăduse fără voie pierzaniei şi că deja azvîrlită îa pieptul veşniciei, rupea, fâră îndoială, în chip sălbatic suferinţele datorate unei vieţi atît de desfrî-nate. Cu toate acestea, mila nemărginită a lui Dumnezeu se pogon asupra mea pentru a-mi potoli aceste gînduri pustii. Am căzut în genunchi şi am îndrăznit să rog fiinţa tuturor fiinţelor să se milostivească de această nenorocită. Eu, care aveam atîta nevoie de mila Cerului, am îndrăznit să-1 implor pentru alţii şi, pentru a-î îndupleca, atîta cât ţinea de mine, din banii ciştigaţi la loteria Dnei da Verquin, am împărţit pe loc zece ludovici săracilor din parohia sa. Apoi, dorinţele acestei nefericite au fost îndeplinita întocmai. Avusese ea însăşi grijă să facă totul pentru «sta. Am aşezat-o în tufa sa de iasomie cu o placă pe cară-• fost săpat doar un cuvînt : VIX1T. Astfel pieii sora celui mai bun prieten al meu, plinA de isteţime şi de ştiinţă, plămădită din delicateţe şi talent, Dna de Verquin, avînd un alt fel de purtare, ar fi putut dobîndi preţuirea şi dragostea oricui ar fi cunoscut-o. Da» n-a avut parte decît de dispreţ. Destrăbălarea s-a adîncit pe măsură ce îmbătrînea. Cînd nu ai deloc principii, nu eşti niciodată mai primejdios ca la vîrsta cînd ai încetat să mai roşeşti. Desfrîul îţi mănincă sufletul, îţi face uneltirile mai fine şi, pe nesimţite, ajunei la ticăloşii, închîr-puindu-ţi că eşti abia la greşeli. Insă orbirea do necrezut m a fratelui său nu contenea să mă uimească" j acesta est» semnul care deosebeşte nevinovăţia şi bunătatea. Oamenii cinstiţi nu bănuiesc niciodată răul ?de care ci înşiră nu sînt în stare şi de aceea sînt păcăliţi cu atîta Bşurinţît* de primul pungaş şi de aceea e atît de lesnicios şi puţi»» glorios să fie înşelaţi. Netrebnicul obraznic care încearcă aşa ceva n-a lucrat decît pentru a se înrăi şi, fitră o» măcar să-şi fi dovedit înzestrarea pentru viciu» nu ■ fâcat altceva decît să dea şi mai multă strălucire virtuţii Pierzînd-o pe Dna de Verquin, pierdeam orie» zperanfl de a mai afla vreo veste despre iubitul şi despre fiul meu, fiindcă vă daţi prea bine seama că nu am îndrăznit aă-i pomenesc de asta în starea îngrozitoare la care 0 văzusem. Distrusă de această grozăvie, prea obosită d« a efiS» torie făcută într-o cruntă stare sufletească, am hoâhit sâ mă odihnesc o vreme la Nancy, la hanul la care trăsesen*»-fără să văd pe nimeni, pentru că mi se păruse că D. da Saint-Prât dorea să-mi trec numele sub tăcere. De «col» i-am scris ocrotitorului meu, încredinţată să nu plec decît după ee-i voi primi răspunsul. O fată sărmană care nu vă este rudă, domnule, S spo-nteam, care nu are dreptul ăecît la mila voastră, vă tulbură veşnic viaţa. In loc să vi se alăture în durerea în car» trebuie că vă găsiţi din cauza pierderii pe care aţi «ufe-rit-o, ea îndrăzneşte să vă vorbească despre sine, să OS eeară şi să vă aştepte poruncile etc. Dar era scris că nenorocirea mă urmărea pesta tot şl eâ voi fi mereu ori martoră ori victimă a deznodâmintelo* aale îngrozitoare. Mă întorceam într-o seară destul de tîrziu de îa plimbarea pe care o făcusem însoţită de camerista mea şi da un lacheu închiriat de cum venisem la Nancy. Toată !u« ,mea se culcase?. Cînd să intru îa mine, o femele în jt» de cincizeci de ani, înaltă, încă foarte frumoasă, pe car» o ştiam din vedere de cînd locuiam sub acelaşi acoperiş* iese deodată dintr-o cameră vecină cu a mea şi se năpusteşte, înarmată cu un pumnal, într-o altă camera, da peste drum... In chip firesc, te duci să vezi™, ibor.^, al taiei mă urmează. Cit ai clipi, fâră să avem răgaz să stri- sau să dăm f^utoft», o zărim pe această mizarmbiUi •rwvdndu-s» asupra unei alte femei, împlîntîndu-1 arm» în inimă de douăzeci de ori şi intrînd rătăcită la ea, fârâ a fi putut să ne desluşească. Mai întîi am crezut că aceasta făptură şi-a pierdut capul. Nu puteam înţeiege o crimă căreia nu era chip să-i dezvălui vreo noimă. Camerista şi servitorul meu au vrut să strige. Dar o mişcare mai poruncitoare, a cărei cauză n-am putut-o ghici, mă con-strînse să-i fac să tacă, să-i apuc de mină şi să-i trag in camera mea unde m-am încuiat de îndată. In curind se auzi o larmă îngrozitoare. Femeia car* fusese înjunghiată se aruncase pe scări cum putuse, sco-ţînd urlete înspăimîntătoare. Avusese timp, înainte de a-şi da sufletul, să spună numele celei care o ucisese, iar fiindcă se ştia că noi am fost ultimii care ne-am reîntorc la han, am fost arestaţi în acelaşi timp cu vinovata. Măr-turia muribundei nelăsînd totuşi, nici o îndoială în pri-Tinţa noastră, s-au mărginit să ne pună în vedere că nm «sie oprit să părăsim hanul pînă la încheierea procesului. Ucigaşa, tîrîtă în închisoare, nu mărturisi nimic şi sm apăra cu hotărîre. Nu se aflau alţi martori decît eu şi cu oamenii mei, a trebuit să mă înfăţişez..., a trebuit să ▼orbesc, a trebuit să ascund cu grijă acea tulburare car» mă mînca în taină, tocmai eu..., care meritam moartea precum cea pe care mărturia mea silită urma s-o pună la cazne, pentru că în împrejurările date eram vinovată de o crimă asemănătoare. Aş fi dat nu ştiu ce ca să nu fac acele crunte mărturisiri. Mi se părea, în timp ce dictam, că atîtea cuvinte cîte rosteam tot atîtea picături de sînga Imi smulgeam din inimă. Totuşi, trebuia să spunem tot i am mărturisit tot ceea ce văzusem. De altfel, oricîte convingeri am fi avut asupra omorului săvîrşit de această femeie, despre care s-a spus că-şi ucisese rivala, oricît de siguri, zic, am fi fost de vină, mai apoi am ştiut în mod sigur că fără noi ar fi fost cu neputinţă să o condamne pentru că în toată această ispravă exista un om de compromis, care scăpase şi care ar fi fost uşor de bănuit. Dar mărturiile noastre şi mai ales, cea a lacheului închiriat, care se întîmpla să fie omul hanului..., un om legat de casa în <;are avusese loc crima... aceste mărturii crunt», la care era cu neputinţă să ne ita- potrivini fără a ne dezonora, au pecetluit moartea aeeîel nefericite. La ultima confuntare, în timp ce mâ cerceta cu cea mai mare uimire, această femeie însă întrebă cîţi ani arn. „Treizeci şi patru de ani, i-am răspuns. — Treizeci şi patru de ani ?... şi sînteţi din partea locului... •— Nu doamnă — Vă numiţi Florville ? — Da, i-am răspuns, aşa mă numesc. — Nu vă cunosc, mai spuse, dar în oraş se zice c* sînteţi cinstită, respectată. Din nenorocire, pentru mine, asta e deajuns..." Apoi continuă tulburată. „Domnişoară, mi-aţi apărut într-un vis în mijlocul grozăviilor în care mă aflu. Eraţi împreună cu fiul meu... căci sînt mamă şi nefericită, după cum vedeţi... aveţi aceiaşi înfăţişare... aceiaşi statură — aceiaşi rochie... şi eşafodul în faţa ochilor mei... — Un vis, am strigat... un vis, doamnă" şi al mea îrni reveni deîndată în minte, chipul acelei femei er« izbitor, l-am recunoscut ca fiind aceea care mi s-a înfăţişat împreună cu Senneval, aproape de coşciugul acoperit cu spini... M-au podidit lacrimile. Cu cît mă uitam mai bine la ea, cu atît eram mai ispitită să mă dezic— voiam să cer să mor în locul său..., voiam să fug şi nu mă puteam clinti... Cînd au văzut starea îngrozitoare în care m-a adus, fiind convinşi de nevinovăţia mea, s-au mulţumit să ne despartă. M-am întors acasă distrusă, copleşită de mii de sentimente diferite a căror cau2ă nu puteam s-o înţeleg. Iar a doua zi, această sărmană fiinţă a fost dusă la moarte. în aceeaşi zi am primit răspunsul Dlui de Saint-Prât. Mă îmbla să mă întorc. După scenele groaznice pe care *ni le provocase, Nancy nu-mi mai era deloo pe plac şi l-am părăsit pe loc, îndreptîndu mă către capitala urmărită de stafia nouă a acestei femei care părea că-mi strigă clipă de clipă : tu, nemernico, tu mă trimiţi la moarte p •u ai habar pe cine tîrăşti cu mina ta, 69 UcS Ebudumată de atftea urgii, eropsită de atîta trlst*ţlj l-am rugat pa D. de Saint-Prât să-mi caute un loc und* j să mi retrag şi să-mi pot sfîrşi zilele în singurătatea eaaj mal adîncă şl în îndatoririle cele mai stricte ale credinţa* mele. M-a îndrumat către cel în care m-aţi găsit, domnul*.! Din acea săptămână m-ain stabilit acolo, ieşind doar pe»~| tru a-ml vedea oblăduitorul şi pentru a petrece citevaj momente la Dna de Lerince. Dar Cerul, care zilnic vreai să mi bată cu lovituri dureroase, nu mi-a îngăduit si] tnă mai bucur mult timp de această ultimă piietenă şl] am avut nefericirea să o pierd anul trecut. Blîndeţea sal faţă de mina nu a îngăduit sâ se despărţim în acele mo-] menta grele, iar ea, Ia rîndul său, şi-a dat sufletul lai braţele mele. Dar, cine ar fi crezut-o, domnule ? Această moarte n«j a fost ia fel de liniştită ca a Dnei de Verquin. AceeJ fiindcă niciodată nu a sperat nimic, nu se temea delod că ar pierde ceva. Cealaltă părea să tremure văzînd dd ifiispare ţelul sigur al speranţei sale. Nu am văzut nicjj un fel de remuşcări la femeia pe care ar fi trebuit să ■ copleşească..., în schimb, a avut parte de ele cea câni niciodată nu s-a pus în situaţia de a le avea. Dnei da Verquîn, murind, îi părea râu că nu a făcut suficient râc Dna de Lerince trecea pe lumea cealaltă spăşindu-se dii cauza binelui pe care nu îl făcuse. Una se acoperea a Cori, plîngîhdu-şi pierderea plăcerilor, cealaltă îşi doi să moară pe o cruce de cenuşă, mîhnită de amintirea or" lor pe care nu le dedicase virtuţii. Aceste contradicţii m-au izbit. Un pic de odihnă pătrunsese în suflet. Şi oare, de ce, mi-am zis, tihna astfel de clipe nu ar fi o parte a înţelepciunii, cînd pa! a fi a relelor purtări ? Dar pe loc, întărită de o voce dl ceruri care părea că tună în străfundul inimii mele strigat: cuvine-mi-se oare să cercetez voinţa Celui Veşnic Ceea ce văd mă învredniceşte şi mai mult. Spaimele Di Ijerince sînt grijile virtuţii. Crunta indiferenţă a Dn< de Verquin nu-i altceva decît ultima rătăcire a crinH Ah, dacă pot să-mi aleg ultipiile clipe, să-mi dea Dumn< «eu mai degrabă harul de a mă înspăimânta ca prima tre el«, decit să mă năucească după pilda celeilalte. Aceasta este, în sfîrşit, domnule, ultima mea avei*-•ori. Sint 'doi ani de cînd trăiesc la Adormirea Maicii ©omnului unde m-a trimis binefăcătorul meu. Da, domnule, sînt doi ani de cînd locuiesc acolo, fără ca vreo •lipă de odihnă să fi licărit încă pentru mine, fără ca să fi petrecut vreo singură noapte in care chipul acelui ne-norocos de Saint-Ange şi cel al nefericitei pe care am făcut-o să fie condamnată la Nancy să nu-mi apară în faţa ochilor. Iută starea în care m-aţi găsit, iată lucruri !• tainice pe care vi le-am dezvăluit. Nu era de datoria mea să vi le fac cunoscute înainte de a ceda în faţa sentimentelor care vă încearcă ? Credeţi că acum ar mai ti cu putinţă să fiu demnă de dumneavoastră ? Credeţi că aceea al cărei suflet este rănit de durere ar putea să vi aducă bucurii asupra clipelor vieţii voastre ? Ah, crede-ţi-mă, domnule, încetaţi sâ vă mai amăgiţi. Daţi-mi voia să mă întorc în ascunzişul sever care îmi este pe plac Nu mă veţi smulge de acolo decît pentru a avea mereu In faţă spectacolul dureros al remuşcării, durerii şf ne-oorocirii". Nu-şi termină bine Dna de FJorville povestea că şi căzu într-o aprigă nelinişte. Iute, sensibilă şi delicată d« la natură, era cu neputinţă ca povestea necazurilor sala să nu o fi mfhnit foarte mult. D. de Cotirval care. în ultimele întîmplări ale acestei istorii nu vedea mai mult decît în primele motiye întemeiate care sări poată zdruncina intenţiile, puse totul la bătaie pentru a ţi linişti iubita. „Vă repet', domnişoară, îi spunea el sînt lucruri grave şi ieşite din comun în ceea ce mi-aţi povestit, dar nu vid nimic care să vă neliniştească conştiinţa şi nici să dăuneze reputaţiei voastre... o poveste de dragoste la şaisprezece ani... de acord, dar ci te vă scuză... vîrsta, ademeneiiî« Dnei de Vorquin... un băiat poate părea drăguţ... pe cară nu l-aţi mai revăzut, mii aşa, domnişoară ? continua D. de Coui val cu un pic de nelinişte...1 si pe care se pare că nici nul veţi mai revedea. — Oh, nif'iod;if;l cu ^guranţă, răspunse Florville, ghicind motivele nelin.ştii Dlui de Couival. 71 — 13 Mne, domnşoară, să încheiem, continuă acesta, ■t terminăm vă rog şi îngăduiţi-mi să vă conving cît mai •urînd eu putinţă că nu încape nimic în povestea viaţii voastre care să poată vreodată să micşoreze in inima •mii om cinstit nici stima deplină faţă de atîtea virtuţi, ■ici omagiul pretins de atîta frumuseţe". Dra de FÎorville ceru îngăduinţa să se mai Întoarcă •dată la Paris pentru a se sfătui ultima dată cu oblădui-torul său, făgăduind că, cu siguranţă, din partea sa nu M Va mai naşte nici un obstacol. D. de Courval nu a putut respinge o îndatorire atît de cinstită. Ea plecă şi, la capătul a opt zile, se întoarse împreună cu Saint-Prât, pe «are D. de Gourval îl copleşi cu amabilităţi, li mărturisi la chipul cel mai inimos cît era de onorat că se căsătorea eu. aceea pe care el binevoia să o ocrotească şi îl rugă •ă-l acorde şi în continuare titlul de rudă acestei prea-bune făpturi. La amabilităţile lui Courval, Saint-Prât tăspunsese cum se cuvenea şi continuă să-i împărtăşească aspectele cele mai prielnice din caracterul Drei de Fior-viile. In fine, sosi şi ziua mult dorită de Courval, slujba M săvîrşi, iar la citirea contractului a fost foarte nedumerit cînd a văzut că, fără a fi dat cuiva de ştire, D. de Saint-Prât a adăugat cu prilejul acestei căsătorii încă patru mii de livre rentă la pensia de aceeaşi valoare a Drei de Florville, precum şi o moştenire de o sulă de mii
— Vorbiţi, domnule, vorbiţi, spuse Dna de Courval btlbîindu-se şi aruneîndu-i tinârului priviri rătăcite, glasul nenorocirii nu-i nou pentru mine, îl cunosc fiică din copilărie44.
însă călătorul nostru, ţintind-o atunci pe Dna de Coirr-ral cu privirile, îi răspunse cu un fel de tulburare neintenţionată.
„Dumneavoastră, nenorocită..., doamnă..., o, Cerule iârept, e cu putinţă să fiţi la fol de nenorocita ca noi ?".
Se .aşeza..., starea Dnei de Courval cu .greu ar putea fî descrisă..., îşi aruncă privirile asupra acestui cavaler.... Ie pleacă în păinînt.,., suspină zbuciumat... D. de Courval plînge şi încearcă să-1 potolească, rugîndu-1 să fie atent la el. In sfîrşit, discuţia începe să SG lege.
„Domnule, am atîtea lucruri f-ă spun, îneît îmi veţi îngădui să înlătur amănuntele pentru a vă spune numai faptele. Şi cer să vă daţi cuvîniuî. împreuna cu doamna, că nu mă întrerupeţi pînă nu am terminat.
Cînd v-am părăsit Ia vîrsta de cincisprezece ani, don»-nule, întîîa mea mişcare a,fost a-mi urma mama, p« care ca un orb am preferat-o. Se despărţise de dumne*-yoastră de o bucată bună de vreme. M-am dus după «■
la Lyon, unde am fost înspăimîntat într-attt de desfrîul său încît, pentru a-mi ocroti ultimele sentimente pe car» i le datoram, m-am văzut constrîns să fug. M-am duş la Strasbourg, unde se găsea regimentul de Normandia.^ Dna de Courval amuţeşte, însă se stăpîneşte. Inspirîndu-1 colonelului oarecare încredere, urmă tînărul Courval, am făcut să mă cunoască mai bine, mi-a dat o sublocotenenţă» iar în anul care a urmat m-am mutat împreună cu trupa in garnizoană la Nancy. M-am îndrăgostit de o rudă a Dnei de Verquin... am sedus-o, am avut un fiu şi am " părăsit-o cu cruzime pe maică-sa".
La aceste vorbe, Dna de Courval <*se cutremură, un geamăt înăbuşit îi ţîşneşte din piept, dar continuă să fi» tare. „Această ispravă nenorocită a fost pricina tuturo» necazurilor mele. Am încredinţat copilul acelei domnişoare sărmane unei femei de lingă Metz care mi-a promis că va avea grijă de el şi, după o bacată de vreme, m-arn întors la trupă. Purtarea mea a fost condamnată, domnişoara nu s-a mai putut întoarce la Nancy, am fost învinuit că i-am pricinuit pieirea, mult prea drăguţă fiind pentru a nu deştepta interesul întregului i oraş s-au găsit şi din cei care să o răzbune. M-am bătut în duel, mi-am ucis duşmanul, şi am plecat la Torino împreună cu fiul meu pe care îl luasem de la Metz. Am servit doisprezece ani sub regele Sardiniei. Nu vă vorbesc de nenorocirile pe care le-am îndurat pentru că sînt nenumărate. Numai cînd părăseşti Franţa înveţi să-ţi pară rău după ea. In acest timp, fiul meu creştea şi promitea foarte mult. Fiindcă la Torino cunoscusem o franţuzoaică dintre cele care o însoţiseră pe aceea dintre prinţesele noastre care s-a măritat la această curte, şi pentru că această persoana demnă de încredere se interesase de necazurile mele, am îndrăznit să-i propun să-mi ducă fiul în Franţa pentru a-i desăvîrşi educaţia, făgăduindu-i că îmi voi aranja treburile şi mă voi întoarce peste şase ani să-1 iau din mîi-nile sale. A fost de acord, 1-a dus pe sărmanul meu băiat la Paris şi, fără a precupeţi nimic pentru a-1 creşte cum se cuvine, mi-a dat mereu de ştire asupra celor ce se petreceau. 76 M-am întors cu un an mai devreme decît promisesem. Bîă duc la această femeie plină de blîndă alinare pentru a-mi îmbrăţişa fiul, pentru a strînge în braţe acest zălog al unei iubiri trădate..., dar care mai ardea încă în inima mea... Fiul vostru nu mai este, îmi spune acea vrednică (femeie, vărsînd lacrimi, a fost victima aceleiaşi pasiuni care 1-a nenorocit şi pe tatăl său. L-am dus la ţară, s-a îndrăgostit de o fată îneîntătoare al cărei nume am jurat că nu-1 voi dezvălui. Mînat de violenţa dragostei sale, a vrut să ia cu sila ceea ce îi era refuzat de cinste, ...o lovitură menită să-1 sperie i-a pătruns pînă în inimă şi 1-a lăsat mort". Aici Dna de Courval a căzut într-un fel de prostire care i-a făcut să creadă pentru o clipă că-şi pierduse pe loc viaţa. Ochii îi erau nemişcaţi, sîngele nu-i mai curgea în vine. D. de Courval, care nu prea vedea legăturile funeste ale acestor tragice întîmplări, îşi întrerupse fiul şi Zbură către soţia sa..., ea îşi revine în simţiri şi spune cu un curaj eroic : „Să~l lăsăm pe fiul vostru să continue, domnule, zisa ea, poate că încă nu sînt la capătul nenorocirilor mele". In timpul acesta, tînărul Courval, fără a înţelege nimic din tristeţea acestei xloamne faţă de fapte care nu par să o privească decît indirect, dar desluşind ceva neînţeles pentru el în trăsăturile soţiei tatălui său, nu încetează să o privească în întregime uimit. D. 'de Courval îşi apucă fiul de mînă şi, răpindu-i atenţia de la Florville, îi porunceşte să continue, să nu se oprească decît la fapte şi să dea mai deoparte amănuntele, fiindcă povestea sa cuprinde fapte tainice de o mare importanţă. „In disperarea de la moartea fiului meu, continuă călătorul, fără să mai fie nimic care să mă oprească în Franţa... în afară de dumneavoastră, tată !... de care însă nu îndrăzneam să mă apropii, şi de a cărui furie fugeam, m-am hotărît să plec în Germania... Sărman autor al zilelor mele, şi acum iată cele mai crunte lucruri care mi-au mai rămas să le mărturisesc, spuse tînărul Courval, udînd cu lacrimi mîinile tatălui său, curaj, vă implor. Sosind la Nancy, aflu că o doamnă Desbarres, acesta era numele pe care în desfrîul său, mama şi-1 luase da rr îndată ce a vrut să vă facă sâ credeţi că ■ murit, «fiu, spun, că această doamnă Desbarres tocmai fusese întemniţată, pentru că îşi înjunghiase rivala şi că poate * dkm* si va fi executată. — Oh, domnule, strigă atunci sărmana Florville, juon-eJndu-se la pieptul soţului său cu lacrimi şi ţipete sfâşietoare... Oh, domnule, acum înţelegeţi urinarea nenorocirilor melc ? — Da, doamnă, înţeleg totul, zise D. de Courvaî, Înţeleg totul, doamnă, dur vă 'rog lăsaţi-1 pe fiul meu sâ termine". Florville se stăpîni, dar abia mai respira, nu mai avea nici un sentiment care să nu fie compromis, nici un nerv a cărui zvîcnire să nu fie cumplită. „Continuaţi fiule, zise acest biet tată. In murind vă voi lămuri totul. — Ei bine domnule, urmă tînărul Courval, caut sâ «fiu dacă nu este vreo neînţelegere asupra numelui. Dar, din nefericire era foarte adevărat : acea criminală era mama mea. Cer să o văd, mi se îngăduie, mă arunr în braţele sale... «
U
▼ă fi de folos şi că ea se va opri acolo unde veţi dori dumneavoastră".
Cecile se topeşte în dovezi de recunoştinţă şi primeşte ceea ce i se propune. Valetul se apropie şi ia copilul,' Dorgeville încalecă împreună cu mama şi se îndreaptă] către fermă. Aceasta era a unor ţărani înstăriţi care, lai cererea lui Dorgeville, îi primesc cum se cuvine pe mamă] şi pe copil. Pentru Cecile se pregăteşte un pat, iar copilul I este pus într-un leagăn din casă. Dor-geville, prea curios de urmarea acestei întîmplări- ca să renunţe să o afle, trimite vorbă să nu mai fie aşteptat pentru că are de gînd să-şi petreacă ziua şi noaptea care va urma, aşa cum va putea, în acea colibă. Fiindcă Cecile avea nevoie de linişte, o roagă să se odihnească înainte de a-1 lămuri, ia» cum, pe seară, tot nu se simţea mai bine, lăsă totul pe a doua zi, cînd urma să o întrebe pe această îneîntătoar» făptură cu ce-i putea fi de ajutor.
Povestea spusă de Cecile nu a fost lungă : ea zise ci era fiica unui gentilom pe nume Duperrier, a cărui moşie se găsea la zece leghe de acolo, că avusese ghinionul să se lase înşelată de un tînăr ofiţer din regimentul Verman-idois, pe atunci în garnizoană la Niort, de care castelul tatălui său nu era decît la cîteva leghe, că iubitul său nu apucase bine să ştie că a lăsat-o grea că s-a şi făcut nevăzut şi, adăugă Cecile, ceea ce era cel mai îngrozitor era eă acest tînăr fiind ucis după trei săptămîni într-un duel, ea îşi pierdea totodată cinstea şi speranţa de a-şi mai îndrepta vreodată greşeala. Cit timp a putut, şi-a ascuns de părinţi starea în care se găsea, dar cînd, într-un tîrziu, a văzut că nu se mai poate cu minciuna, a mărturisit totul, iar tatăl şi mama sa s-au purtat atît de rău cu ea îneît a luat hotărîrea să plece de acasă. De cîteva zile bătea împrejurimile, fără să ştie ce să facă #şi neputincioasă să se îndemne să plece din casa părintească sau domeniile care i se învecinau, cînd cuprinsă de mari dureri, s-a hotărît să-şi ucidă copilul şi poate apoi să-şi facă seama. Atunci s-a ivit Dorgeville care binevoise să-i dea atîta ajutor şi alinare.
gf
f Aceste amănunte. însoţite de un chip fermecător şl *Se aerul cel mai nevinovat şi încîntător din lume, i-au t«trăpuns de îndată lui Dorgeville sufletul sensibil,
„Domnişoară, îi spuse ci acestei prăpădite, sînt foart» viericit eă Gerul mi v-a scos în cale. Dobîndesc doua plăceri SHoarte scumpe inimii mele : şi cea de a vă fi cunoscut şl NC îneă şi mai dulce, de a fi aproape sigur că vă voi p necazurile".
Acest prea bun alinător îî dezvălui atund Ud CecH» jianul pe care şi-1 făcuse să-i întîlnească părinţii şi s-o «împace eu el.
„Veţi merge însă singur, domnule, răspunse Cecile, că-t*i, în ceea ce mă priveşte, a doua oară eu nu mă mai duo <*<:olo. — Da, domnişoară, pentru început mă voi duce singur, «dse Dorgevilie, dar sper eă nu mă voi întoarce fârâ încuviinţarea de a vă aduce acasă, — Oh, domnule, să nu vă puneţi niciodată speranţa, ■tu eunoaşteţi încrîncenarea oamenilor cu care am avut de-a face. Sălbăticia lor este atît de recunoscută, făţărnicia lor e atît de mare, îneît chiar dacă mă vor asigura că mă "Iartă şi tot nu mă voi încrede încă în ei". ■ Gu toate acestea, Cecile, a primit propunerile care H fuseseră făcute şi, văzîndu-1 pe Dorgevilie hotărît sâ meargă a doua zi la Duperrier, îl rugă să binevoiască să ducă ş\ o scrisoare unui anume Saint-Surin, unul dintre servitorii tatălui său şi cel care îi meritase întotdeauna încrederea pentru slăbiciunea deosebită pe care o dovedişi faţă de ea. Scrisoarea i-a fost Inmînatâ Iui Dorgevilîe sigilată şl Gecile, în acest timp, 1-a rugat să nu-i amăgească încrederea deplină pe care o avea în el şi să dea scrisoarea neatinsă, aşa cum îi fusese încredinţată. Dorgeville pare supărat că, după felul în care se purtas» este cu putinţă să i se tăgăduiască discreţia, i se cere iertare înmiit, îşi asumă comisionul, o lasă pe Gecile în grija ţăranilor la care se găsea şi pleacă. Inchlpuindu-şi că misiva cu care era însărcinat trebuie să-1 prevină în favoarea sa pe servitorul căreia îi era trimisă, Dorgeville socoteşte că, necunoscîndu-1 deloo pe D. 66 Duperrif»r\ tot ce are mal bun de făcut este sâ predea m«l tntî! scrisoarea, iar apoi să fie anunţat do însuşi acel servitor, pe care îl va cunoaşte astfol. "Spunîndu-j lui Cecile cum îl cheamă, nu avea nici o îndoiaîă că aceasta îi făcea cunoscut prin mesaj cine era persoana care venea să sm intereseze de soarta sa. Deci, predă scrisoarea, iar Saint-Surin nu apucă s-o citească pe toată eă şi începe să strig* cu un fel de tulburare pe care nu şi-o poate stăpîni. ,Cum, Dumneavoastră sînteţi, domnule... D. Dorgevill» este ocrotitorul nefericitei noastre stăpîne ! Mă duc sâf v3 anunţ părinţilor săi, domnule, dar băgaţi de seamă cSt »înt sălbatic de mîniaţî. Mă îndoiesc că veţi izbuti să-t împăcaţi eu fiica lor. Orice ar fi, domnule, zise Saint-» Surin care părea un băiat isteţ, eu o înfăţişare plăcută» «ceasta faptă face prea multă cinste sufletului vostru pentru ca să nu vă anunţ cît mai repede spre a vă grâbi reu- Saint-Surin urcă 1a apartamente, .îşi înştiinţează stiipl» «ii pe loc şi se întoarce după vm sfert de ceas. D. Dorgeville era primit întrucît îşi dăduse osteneai» sâ bată atîta cale pentru o asemenea afacere. Le era cu niVâ mai greu faţă de el, fiindcă nu vedea nici un mijloc pri» care să i se acorde ceea ce venise să ceară în ajutorul uneft fiice blestemate şi care îşi merita «©arta din cauza greş»»1 Hi sale uriaşe. Dorgeville nu se sperie de fel. Sste primit. Află în tt,,' fi Dna Duperrier două persoane în Jur de cincizeci de aflf? care îî întîmpină cinstit, deşi un pic încurcate, cărora Dor* geville le arată pe scurt ce I-a adus în această casă. '<\ „Soţia mea şi cu mine sîntern hotărîţi cu nestrămutara,. domnule, spuse soţul, sâ nu mai vedem vreodată o făptură' «are ne-a necinstit. Poate să facă ce vrea, o lăsăm în paza Cerului, «perind în dreptatea sa care ne va răzbuna în eu-t£nd de o asemenea fiică...* Gu tot ce ştia mal patetic şl mal elocvent, Dorgevilî» respinse aceste intenţii barbare. Bacă nu putea să convingă mintea acelor oameni, încercă »ă he atace sufletul... •ceeaşi rezistenţă. Cu toate acestea, Cecile nu a fost acu-Eată de către aceşti crunţi părinţi decît de greşeala de casa ea însăşi se recuntoscu&e vinovată şi se dovedi pe deplin ST eă tot ceea ce spusese era întru totul aidoma' acuzaţii!** ■-fudccătorilor săi. Degeaba demonstrează Dorgeville că -o sl&bicîuîi*; n» este o crimă, că, dacă nu ar fi murit cel ce a sedus-o p» Cecile, o căsătorie ar ii dres totul, nimic nu mergea. Mijlocitorul nostru se retrage prea puţin satisfăcut. Vor să-1 oprească la cină, mulţumeşte şi, plecînd, dă de înţeles că pricina refuzului său nu trebuie căutată decît în stările p« care le încearcă. Nu se mai stăruie, iar el pleacă. La ieşirea din castel, Dorgeville era aşteptat de Sainfc» Sur in. ,,El bine, domnule, îi spuse acest servitor cu un aer plia «ie interes, n-aveam dreptate să cred că osteneala voastră ■va îi fără folos ? Nu~i cunoaşteţi pe cei cu care tocmai aţi •vut de-a face, sînt nişte inimi de piatră. Niciodată nu au priceput omenia. Dacă nu ar fi fost ataşamentul plin de respect faţă de această scumpă Iiinţă căreia binevoiţi să-i fi-jţiţi prieten şi oblăduitor, de multă vreme eu însumi i-a% ti părăsit şi vă mărturisesc, domnule, continuă băiatul, că, pierzînd astăzi speranţa de a-mi pune serviciile la înde-mîna Drei Duperrier, nu mă gîndesc decît unde în altă : parte să-mi aflu de lucru". Dorgeville îl linişteşte pe acest servitor credincios şi fl sfătuieşte să nu-şi părăsească stăpînii, încredinţîndu-1 că poate îi liniştit în legătură cu soarta lui Cecile, că din moment ce ea e atît de nenorocită pentru a fi lepădată cu Incrîncenare de către propria ei familie, el înţelege să-i ţină loc de tată pentru totdeauna. Saint-Surin, plingînd, îi îmbrăţişează genunchii lui Dorgeville şi, totodată, îi cere îngăduinţa să-i dea un răspuns la scrisoarea primită de la Cecile. Dorgeville primeşte cu plăcere şi se reîntoarce lângă protejata sa pe care nu a împacă pe cit de mult ar fi vrut. „Vai, domnule ! spune Cecile cînd află de asprimea familiei sale, trebuia să mă aştept şi nu-mi pot ierta că, fiind sigură de ce vor face, nu v-am scutit de o vizită aţi* de neplăcută". Vorbele i-au fost însoţite de un şuvoi de lacrimi pe care binefăcătorul Dorgeville i le-a şters, în-credinţîad-o pt Cecil» că nu o va părăsi niciodată. . 1 £înd, după cîteva zile, Interesanta noastră »e înzdrâverâ, DorgeviUe îi propuse sâ vină «* ie tntr*» meze Iu el acasă. ,Ei, domnule, răspunse Cecile cu blîndeţe,
— Tocmai pentru că simt asta, domnule, mi-nchipui «6 tot ceea ce avem mai-bun de făcut este să ne despărţim. Puteţi li cît doriţi soţul unei tîrfe, nu avem nici un drept
■*» "t împiedicăm. Dar sa nu credeţi că dumneavoastrl <•> i puterea care ne-ar putea censtrînge să primim ■ a-t . ;->iă femeie în casa noastră, de vreme ce • îndoliat-o şi a umplut-o de amărăciune... de vreme ce a murdărit-» cu .neruşinarea sa".
Furios Dorgeville se ridică şi plecă, fără si mal scoată « vorbă.
„Ar fi trebuit să-1 strivesc pe omul ăsta feroce, !l «pus» lui Saint-Surin, pe cînd acesta îi aducea calul, daci nu nvar fi împiedicat omenia şi dacă nu m-aş însura mliiui eu fiieă-sa.
— O luaţi de nevastă, domnule ? spuse Saint-Suri» m surprindere.
— Da, vreau ca mîine şă-i îndrept onoarea... vreati ce, mîîne să alin nenorocirea.
— Da, domnule, ce faptă mărinimoasă I Veţi zdrobi cruzimea celor de aici, veţi scoate la lumină pe cea mal nefericită dintre fete, deşi cea mai cinstită. Vă veţi acoperi de o slavă nepieritoare în ochii întregului ţinut...*
Şi Dorgeville plecă în galop.
Reîntors alături de ocrotita sa, fî povesteşte In cel» mai mici amănunte primirea îngrozitoare de care a avui parte şi o încredinţează că, dacă n-ar fi fost ea, cu siguranţă l-ar fi făcut pe Duperrier să se căiască pentru purtarea sa neruşinată. Cecile îi mulţumeşte pentru prevederea sa. Dar cînd Dorgeville continuîndu-şî spus*, fi dă de veste că, orice ar fi, este hotărît să se tnsoar* a doua zi cu ea, o tulburare nestăvilită o cuprinse p» «nara fată. Vrea să spună ceva... Cuvintele îi mor p» buze... Vrea să-şi ascundă * stânjeneala- Da» aceasta 8 sporeşte...
„Eu, spune ea, într-o neorînduială de nefceserts,.. «f Bă devin soţia voastră !... Ah, domnule!.. Pîni unde iŞ\ veţi sacrifica pentru o sărmană fată... atît de puţin demaf de bunătatea voastră faţă de ea.
— Sînteţi demnă, domnişoară, zise ea însufleţiri Dorgeville. Greşeala prea crunt pedepsită atît prin felul în care aţi fost teatată cît şl, ca atît mai mult, pria remuşcările voastre, o greşeală care nu mal poate continua pejjţru că cel ce y-ft tajâtfiaBa* *tf semi^U «*
sm! «te în rlaţâ, în sfîfşit, o' greşeală care na fac» decât să v« pîrguiasoă mintea şi să vă dea *> experienţă tragică a vieţii pe care nicăieri nu o poţi
— Oh. domnule, strigă Cecile, să-mi fie cu iertare dacă din prea multă, zăpăceală nu pot spune nimic ! Cum să mă aştept la atîta bunătate din partea voastră, după felul în care s-au purtat părinţii mei ? Şi cum aţi vrea să pot să mă cred în stare de a profita ?
— Departe de îngustimea părinţilor voştri, eu im judec o faptă uşoară ca pe un omor, iar această greşeală care vă costă lacrimi, o şterg dîndu-vă mîna mea".
Dar Duperrier se aruncă la picioarele binefăcătorului •âu. Cuvintele par să le lipsească sentimentelor de care se umple sufletul său. Peste toate cele ce le datorează ea ştie să împletească iubirea cu atîta îndemînare, într-un cuvînt, îl înlănţuie atît de bine pe bărbatul pe care crede că are tot interesul să-1 răpească, încît nu mai târziu de opt zile căsătoria este încheiată, iar ea de-▼ine Dna Dorgeville.
Cu toate acestea, tînăra mireasă încă nu-şi părăseşte de fel refugiul, dîndu-i de înţeles soţului său că, nefiind împăcată cu familia sa, bunul simţ o sileşte să nu vadă decît foarte puţină lume. Sănătatea îi serveşte de mothr, iar Dorgeviîle se mărgineşte să stea în casă şi să se în-tîlnească doar cu cîţiva vecini. In acest timp, dibace» Cecile face tot ce poate pentru a-şi convinge bărbatul sâ plece din ţinutul Poitou : îi spune că în acea stare de lucruri nici unul, nici celălalt nu vor putea merge nicăieri decît cu mari neajunsuri şi că ar fi mult mal cuminte pentru amîndoi să meargă să se stabilească într-un ţinut îndepărtat de cel în care nevestei lui Dorgeville i s-au spus din atîtea părţi lucruri neplăcute şl feniri.
Acest plan e şi pe placul lui Dorgeville. Chiar H •crisese unui prieten care locuia pe lîngă .Amiens să-i eaute în acele împrejurimi o moşie unde să poată merge
să-şi sfîrşească zilele alătusi de tînăra persoană iubitoare eu care tocmai se căsătorise şi care, în vrajbă cu părinţii săi, nu afla în Poitou decît pricini de tristeţe care e constrîngeau să plece.
Tocmai aşteptau răspunsul acestor tratative, cînd la castel soseşte Saint-Surin. înainte de a îndrăzni sâ se prezinte fostei sale stăpîne, îi cere lui Dorgeville îngăduinţa de a-1 saluta. Este primit cu satisfacţie.
Saint-Surin spune că, din cauza înflăcărării cu care a ţinut partea intereselor lui Cecile, a fost dat afara, că a venit să-i implore bunătatea şi să-şi ia rămas bun de la ea înainte de a-şi afla norocul în altă parte.
„Nu ne veţi părăsi de fel", zise Dorgeville mişcat de compătimire şi văzînd în acest om o tîrguială pe care îi era cu atît mai plăcut să o facă, cu cît, cu siguranţă, urma să-i facă plăcere şi soţiei sale. „Nu, nu ne veţi părăsi de fel". Iar Dorgeville, făcînd din această întîm-plare un motiv de surpriza plăcută pentru cea pe care o adoră, intră \i Cecile şi i-1 prezintă pe Saint-Surin drept servitor al casei.
D-na Dorgeville, mişcată pînă la lacrimi, îşi îmbrăţişează soţul, îi mulţumeşte de sute de ori pentru această atenţie deosebită şi, în faţa sa, îi dovedeşte valetului cît este de impresionată de dragostea pe care întotdeauna i-a păstrat-o. Schimbă cîteva vorbe despre D. de Dna Duperrier. Saint-Surin îi zugrăveşte pe amîndoi cu aceleaşi trăsături neînduplecate care i-au caracterizat şi în ochii lui Dorgeville, iar apoi nu mai ia în seamă decît planurile unei cît mai grabnice plecări.
De la Amiens au sosit veşti. Se găsise tocmai ceea ce trebuia, iar cei doi.soţi erau chiar pe cale să meargă să preia locuinţa, cînd întâmplarea cea mai neaşteptată şi mai crudă i-a deschis ochii lui Dorgeville, i-a spulberat tihna şi în cele din urmă a demascat josnica făptură care de şase luni îl înşela.
Totul era liniştit şi nemişcat la castel. Cinaseră în tihnă, Dorgeville şi nevasta sa, în ziua aceea singuri de tot, vorbeau în salon cu o blinda pace a fericirii resimţită fără teamă şi remuşcări, fără. a fi însă, fără îndoială, suportată cu atîta puritate de soţia sa. Fericirea nu e făcută pentru crimă. Fiinţa îndeajuns de
97
decăzută pentru a-S fi urmat calea poate să simuleze liniştea fericită a unui suflet, dar rar «e bucură de ea. Deodată se aude un zgomot îngrozitor, uşile se izbesc do pereţi, Saint-Surin, în lanţuri, apare înconjurat de o trupa de jandarmi calare, ai căror ofiţer se aruncă asupra Iui Cecile care vrea să f ut*â, o împiedică şi, fără pic de menajamente nici pentru ţipete, nici pentru mustrările-lui Dorgeville, se pregăteşte szt-{ salte pe loc.
„Domnule..., domnule, strigă Dorgeville cu lacrimi în ochi, ascultaţi-mă, ce v-a făcut această femeie şi unde pretuideţi că o duceţi ? Nu ţineţi scama că ea îmi aparţine si că sînteţi în casa mea ?
— Domnule, răspunse Ofiţerul un pic mai liniştit, vă-zţndu-sc stăpîn pe cele dotu% prăzi ale sale, cea mai mare nenorocire care a putut cădea pe capul unui om atît de cinstit ca dumneavoastră a fost că v-aţi căsătorit cu această creatură. Insă titlu! pe care 1-a uzurpat cu atîta infamie nu o poate scăpa de soarta care o aşteaptă... Mă întrebaţi unde o duc ? La PoUiers, domnule, unde, in conformitate cu sentinţa pronunţată împotriva sajia Paris pe care, pînă acont, a ocolit-o cu vicleniile saîe, rnîine va fi arsa de vie alături de nevrednicul său iubit pe care îl vedeţi aici", continua ofiţerii!, arătîndu-1 pe
Saint-Surin.
Au/.ind aceste vorbe tragice, pe DorgeviUe îl părăsesc puterile. Cade leşinat. Este ajutat. Ofiţerul, sigur pe prizonierii săi, ajuta el însuşi la in^rijirilo de care are nevoie sărmanul soţ. in cele din urmă. DorgeviUe îşi revine
în simţiri...
In ce o priveşte p,. Cecile, aceasta sta pe un scaun păzită ca o ucigaşă in salonul în care, cu o oră înainte, era stăpîn'>... S:unt-Surin, in acceafi po/iţie. stătea ia doi-trei paşi de ea, ţintuit b fel do zdravăn, dar mult mai puţin liniştit decît Cocile, pe a cărei frunte nu citeai nici o schimbare. Nimic nu tulbura liniştea acestei nenorocite, iar sufletul său, făcut pentru crimă, îşi contempla pedeapsa fără spaimă.
„Mulţumiţi Cerului, domnule, îi spuse ea lui DorgeviUe. lată o întîmpiaro r\ue v-;< scăpai cu zile A doua zi' după ce am fi sosii la locjithţa unde socoteaţi să vă 98 stabiliţi, această doză, continuă pa, aruneînd din buzunar un pachet de otravă, urma să vă fie amestecată în mîn-care, iar după şase ore mureaţi. Domnule, ţi zise această oribilă făptură ofiţerului, ia-tii-vă stăpînul meu, o oră mai muit sau mai puţin nu are importanţă. V-o cer ca să-1 lămuresc pe Dorgeville asupra împrejurărilor deosebite care îl privesc. Da, domnule, continuă ea, vorbindu-i soţului său, da, în toate acestea sînteţi mai compromis decît credeţi. Faceţi în asa fel îneît să putem vorbi timp de un ceas şi veţi afla lucruri care vă vor surprinde. Numai sâ puteţi să le ascultaţi în linişte pînă la capăt şi fără ca ele sâ vă sporească groaza pe care trebuie că o aveţi pentru mme. Cel puţin, cu această poveste înfiorătoare, veţi vedea că, dacă eu sînt cea mai nenorocită şi cea mai criminală dintre femei... monstrul acesta, zise ea arătîndu-1 pe Saint-Surin, este fără îndoială cel mai ticălos dintre oameni". Era devreme, ofiţerul încuviinţă la povestea pe care o anunţa prizoniera sa. Poale că «îndea să afle el însuşi, deşi cunoştea crimele prizonierei sale, ce legături avea cu Dorgeville. în salon au mai rămas doar doi jandarmi, împreună cu ofiţerul şi coi doi vinovaţi. Ceilalţi s<* retraseră, uşile s-au închis, iar falsa Cecile Duperrier îşi începu astfel povestea : „Aveţi în mine. Dorgeville, făptura pe care Cerul a adus-o pe lume şi ca să vâ schinsjhiîascâ zilele şi ca sâ vă dezonoreze casa. în America aţi aflat că. la cîţiva ani după ce părăsiserăţi Franţa, vi s-a născut o soră. Mult timp după aceea, aţi aflat, de asemene*, că această soră, pentru a se bucura cit mai in largul său de iubirea unui bărbat pe care îl adora, a îndrăznit să ridice mîna asupra celor care î-nu dat viaţă, iar apoi, că a fugit împreună eu iubitul său.. Ei bine, Dorgevîtle, recunoaşteţi-vă această soră criminală în nefericita voastră soţie, iar pe iubitul său în Saint-Surin... Vedeţi cum crimele mă costă şi cum ştiu să le înmulţesc atunci cînd trebuie. Aflaţi acum felul în care v-am înşelat, Dorgeville... şi liniştiţ.i-vă, zise ea, văzîndu-şi nenorocitul frate dînd îndăwt de spaimă şi gata să-şi iasă pentru a doua oară din simţiri... da, re-veniţi-va, frate. Eu ar trebui să tremur... şi mă vedeţi 99 eît .sînt de liniştita. Poate că nu eram născută pentru crimă şi, fără sfaturile viclene ale lui Saint-Surin, poate că aceasta nu s-ar fi deşteptat niciodată în inima mea..-. Lui îi datoraţi moartea părinţilior noştri, el mi-a spus să o fac, el mi-a dat ce trebuia pentru a o săvîrşi. Tot din mina lui am luat şi otrava menită să vă curme zilele. De îndată ce ne-am înfăptuit primele planuri, am şi fost bănuiţi. A trebuit să plecăni, fără a putea măcar să luăm sumele pe care contam să ni le însuşim. In curînd, bănuielile s-au preschimbat în dovezi. Mi s-a deschis proces, s-au pronunţat împotriva noastră sentinţele tragice pe care trebuia s>ă le îndurăm. Ne-am depărtat... dar, din nefericire, nu suficient : am lăsat să umble vestea unei evadări în Anglia, care a fost, crezută. Ne-am închipuit nebuneşte că nu mai era nevoie să ne îndepărtăm prea mult. Saint-Surin a intrat slugă la D. Duperricr şi a fost bine primit din cauza iscusîmii sale. Ne vedeam în taină, iar în timpul acela nu am ieşit în faţa altor priviri, decît ale femeii la care locuiam.
Acest fel de a fi mă plictisea. Nu mă simţeam făcută pentru o viaţă atît de nebăgată în searnfi. Cîteodată, în sufletele criminale există ambiţie. întrebaţi pe toţi cei care au parvenit fără merite şi, veţi vedea că rar s-a în-tîmplat să nu fie. o crimă la mijloc. Saint-Surin consimţi cu dragă inimă să caute noi isprăvi. Insă eram însărcinată şi, înainte de orice trebuia să lepăd povara. Saint-Surin a vrut să mă trimită să nasc într-un sat mai îndepărtat de casa stăpînilor săi, la o femeie care era prietena gazdei mele. Tot pentru a păstra secretul, am hotărît să merg singură. Cînd v-am întîlnit într-acolo mă duceam. Apu-cîndu-mă pe drum durerile facerii, am născut singură la rădăcina unui copac... iar acolo, împinsă de disperare, văzîndu-mă părăsită, eu cea născută în belşug şi care, cu o purtare mai cumsecade aş fi putut avea pretenţia la cele mai bune partide din provincie, am vrut să ucid fructul sărman al desfrîului meu, iar apoi, să mă înjunghii şi pe rpine. Tocmai atunci treceaţi, frate, şi aţi avut aerul că soarta mea vă preocupă. Speranţa unor noi crime se respinse îndată la sînul meu. M-am hotărît să vă înşel-
100
pentru a spori interesul pe care se părea că mi-! dovedeaţi. Cecile Duperrier tocmai fugise din casa părintească, pentru a se sustrage pedepsei şi ruşinii unei greşeli făptuite cu un iubit care o punea în aceeaşi situaţie cu mine. Ştiind prea bine toate aceste împrejurări, m-am hotărît să joc rolul fetei. Eram sigură de două lucruri : şi că nu se va mai întoarce şi că părinţii ei, chiar dacă li s-ar fi aruncat la picioare, nu-i vor ierta niciodată purtarea. Toate acestea mi-au fost de ajuns pentru a-mi ţese povestea. Singur v-aţi prins să duceţi scrisoare in care ii spuneam lui Saint-Surin ce să facă şi în care îi dădeam de veste şi despre ciudata întîlnire a unui frate pe care nu l-aş fi cunoscut niciodată dacă nu mi s-ar fi prezentat şi despre speranţa îndrăzneaţă că-1 voi pune să-mi facă jocul fără să-şi dea seama, pentru a ne putea recâştiga norocul.
Saint-Surin mi-a răspuns prin dumneavoastră, iar de atunci, fără ştirea voastră, n-am încetat să ne scriem, iar uneori chiar să ne vedem în taină. Vă aduceţi aminte de rezultatele proaste de la Duperrier. Nu m-am împotrivit acestor demersuri, de care nu mă temeam şi care, făcîn-du-vă cunoştinţă cu Saint-Surin puteau să vă trezească interesul faţă de iubitul pe care aveam de gînd să-1 apropii de noi. Mi-aţi dovedit iubire... v-aţi jertfit pentru mine. Toate acestea se potriveau de minune cu dorinţa pe care o aveam să-mi cădeţi în plasă, aţi văzut cum am răspuns şi acum vă puteţi da seama, Dorgeville, cît de mult m-au împiedicat relaţiile care mă legau de dumneavoastră să închei o căsătorie care mi-ar fi întărit atît de bine toate planurile... care m-ar fi scos din decădere, dispreţ, din mizerie şi care, continuîndu-mi crimele, m-ar fi dus într-un ţinut îndepărtat de al nostru, bogată... şi în sfîrşit, soţie a iubitului meu. Cerul s-a împotrivit. Restul îl ştiţi şi vedeţi cum sînt pedepsită din cauza greşelilor mele... Vă veţi descotorosi de un monstru care trebuie că vă este dezgustător... de o ticăloasă care nu a încetat să vâ amăgească... şi care, chiar gustînd în braţele voastre plăceri incestuoase, nu înceta ca în fiecare zi să i se dea acestui monstru din clipa în care prea multa voastră milă Ua adus nesăbuit de aproape de noi.
101
Urîţi-mă, Dorgeville..., o merit..,, dispreţuiţi-mă, vă îndemn,., dar mîine, cînd veţi vedea de la castel flâeăril«j care vor arde o nenorocită... care v-a înşelat cu atîta txuzime... care în curînd v-ar fi curmat firul bilelor... cel puţin nu~mi luaţi mîngîierea de a crede că vor cădea tîteva lacrimi din această inimă simţitoare încă deschisă nefericirilor mele şi că vă veţi reaminti poate că, fiind sora voastră, înainte de a fi devenit pacostea şi frămîn-tarea vieţii voastre, nu trebuie să pierd într-o clipă drepturile pe care naşterea mi le dă la mila voastră".
Neruşinata creatură nu se înşela ; ea făcuse să tacă inima nefericitului Dorgeville care în timpul acestei poveşti, se topea de plîns.
„Nu pîîngeţi, Dorgeville, nu plîngeţi, spnse ea... Nu, greşesc cerîndu-vă lacrimi, nu le merit de fel, şi pentru că aveţi bunătatea să nu vi le stăpîniţi pe ale voastre îngăduiţi-mi, pentru a vi le seca, ca în această clipă să nu vă amintesc deeît. greşelile mele. Aruncaţi-vă ochii asupra păcătoasei care vă vorbeşte, vedeţi în ca cea mai ticăloasă înlănţuire a tuturor ciumelor şi, în loc de a o plînqe, vă veţi cutremura..."
Cu aceste vorbe, Virginie se ridică : ^Haideţi, domnule. îi spune ca hotărîtă ofiţerului, haideţi ST dăm acestui ţinut exemplul pe care îl aşteaptă de la moartea mea. Fie ca văzînd-o toate celelalte femei să afle unde duc uitarea îndatoririlor şi părăsirea Domnului".
Coborînd treptele care dădeau în curte, e:* îşi ceru fiul. Dorgeville, din pricina inimii nobile şi marinimonso a.căruia acest copil era educat cu cea mai mare grijă, n-a socotit că trebuie să-i respingă această mîngîiere. Această făptură vrednică de milă este adusă. Ea îl ia. îl strînge j la piept, îl sărută... apoi stingînd de îndată sentimentele de blîndeţe care, înmuindu-i sufletul, ar fi lăsat-o poate cuprinsă cu prea multă putere de grozăvia în circ se găsea, îşi gîtuie nenorocitul copil cu propriile salo mi ini. „Du-te, zice ea, aruncîndu-1. nu merită să vezi lumina zilei pentru a cunoaşte numai nelegiuirea, ruşinea şi nenorocul. Fie ca pe pămint să nu mai răniină nici
urmă din greşelile mele, iar tu să-mi fii ultima victimă*. Cu aceste vorbe, ticăloasa se suie in trăsura jandarmilor, iar Saint-Surin, înlănţuit, o urmează călare. A. doua zi, seara, ia cinci ceasuri, cele două mizerabile făpturi pieriră în mijlocul chinurilor groaznice ale mîniei Gerului şi dreptăţii oamenilor.
Cît îl priveşte pe Dorgeville. după o boală grea îşi împărţi averea unor case de caritate, părăsi Poitou şi se retrase la o mănăstire trapistă, unde şi muri după doi ani, fără a fi putut să distrugă în el, în ciuda unor atît de îngrozitoare pilde, nici sentimentele de binefacere şi de milă care alcătuiau frumosul său suflet, nici prea mult;* iubire de care s-a topit pînă la ultimul suspin pentru nenorocita femeie... devenită ruşinea vieţii şi singura pricină a morţii, sale. .
O, voi, cei care citiţi această poveste, fie ca ea sâ vă umple cu datoria pe care o avem de a ne respecta toate sfintele îndatoriri, de care niciodată nu te îndepărtezi fără să mergi la pierzanie. Dacă. stăpîniţi de remus-carea ce se face simţită cînd frîiele se rup, am avea puterea să ne oprim, niciodată drepturile virtuţii nu vor fi zdrobite pe dc-a-ntregul. Dar sălbiciunea noastră ne pierde, sfaturi îngrozitoare ne corup, pilde primejdioase ne strică, toate primejdiile par a se risipi şi vălul nu se rupe decât atunci ciad sabia dreptăţii vine în sfirşit sâ curme mersul greşelilor. Atunci, imboldul de a te spăşi devine cu neputinţă de indurat. Nu mai este timp, oamenilor ie trebuie o răzbunare, iar cel care nu a ştiut decît sâ io fecă râu, mai devreme sau mai tîiviu trebuie sâ sfîrşeaseă prin a-i inspăimmta.
ion
102
CONTESA DE SANCERRE I
sau RIVALA FIICEI SALE
POVESTE DE LA CURTEA BURGUNDIEI
Carol Temerarul, duce de Burgundia, duşmanul veşnic al lui Ludovic al Xl-lea, mereu ocupat cu planurile sale de răzbunare şi ambiţie, avea în suită aproape toţi cavalerii stărilor sale, iar toţi în jurul său, pe malurile rîului Somme, se îndeletniceau doar să învingă sau să omoare demni de căpetenia lor uitînd sub flamuri dorul de patrie. în Burgundia, curţile nobililor erau triste, castelele pustii. Nu-i mai vedeai strălucind, în minunatele turniruri de la Dijon şi Autun, pe acei vajnici cavaleri care odinioară le făceau vestite, iar frumoasele părăsite, în lipsa acestora, se delăsaseră chiar şi de grija de a mai place cuiva. Fremătînd de teamă pentru zilele acestor iubiţi războinici, numai griji şi nelinişti vedeai pe frunţile lor luminoase, altădată însufleţite de mîndrie, cînd, în mijlocul arenei, atîţia viteji îşi puneau la bătaie pentru doamnele lor şi îndcmînarea şi curajul.
Urmîndu-şi prinţul la oaste, mergînd să-şi dovedească rîvna şi credinţa, contele de Sancerre, unul dintre cei mai destoinici generali ai lui Carol, îşi povăţuise nevasta să nu precupeţească nimic pentru educarea fiicei lor Ameîie, precum şi să lase, fără a se nelinişti, să crească patima blîndă pe care această tînărâ o avea pentru castelanul de la Monrevel, care o adora încă din copilărie şi a căruia urma să fie într-o bună zi. Monrevel, în vîrstă de douăzeci şi patru de ani, care făcuse deja cîteva campanii sub ochii ducelui obţinuse, în vederea acestei căsătorii, permisiunea de a rămîne în Burgundia, ţinîndu-se seama de această însurătoare, iar sufletul său tînăr avea nevoie de toată dragostea care îl înflăcăra ca să nu se necăjească din pricina întîrzierilor pe care aceste învoieli le provocau
faptelor sale de arme. Dar Monrevel, cel mai frumos cavaler al secolului său, cel mai drăguţ şi viteaz, ştia să iubească tot aşa cum ştia să învingă. Răsfăţat de Grafii şi de Zeul războiului, îi răpea acestuia ceea ce atţii îi cereau şi se încorona rînd pe rînd şi cu laurii cu care îl răsfăţa Bellona şi cu mirtul cu care Amor îl încununa. Ei, şi cine merita mai mult ca Amelie clipele pe care Monrevel i le fura lui Marte ? Celui care ar dori să o descrie îi scapă din mînă pana... într-adevăr, cum să schiţezi mijlocul subţire şi uşor a cărui fiecare mlădiere este plină de îneîntare, chipul fin şi scump a cărui fiecare trăsătură este un sentiment. Dar ce de virtuţi înfrumuseţau şi mai mult această făptură cerească, aflată abia în al patrulea său lustru !... Nevinovăţia, omenia... • dragostea pentru părinţi... în sfîrşit, era cu neputinţă să spui cu ce te atrăgea Amelie, mai mult: cu- însuşirile sufletului sau cu frumuseţea chipului său ?
Dac, vai, cum era cu putinţă ca o astfel de fiică să fi văzut lumina zilei la pieptul unei mame atît de crude şi cu o fire atît de primejdioasă ? Sub un chip încă frumos, sub trăsături nobile şi măreţe, Contesa de Sancerre ascundea un suflet pizmaş, poruncitor, duşmănos şi capabil, într-un cuvînt, de toate crimele către care astfel de patimi te pot tîrî.
Mult prea vestită la curtea burgundă prin dezlănţuirea purtărilor şi prin intrigi amoroase, erau puţine motivele de tristeţe cu care să nu-şi fi copleşit bărbatul.
Nu fără invidie vedea o astfel de mamă cum, sub ochii săi, frumuseţea fiicei sale sporeşte şi nu fără un necaz ascuns îl ştia pe Monrevel îndrăgostit. Tot ce putuse face pînă aici a fost să impună tăcere sentimentelor pe care tînăra le avea faţă de Monrevel şi, în ciuda dorinţelor contelui, întotdeauna şi-a silit fiica să nu mărturisească ceea ce simţea faţă de soţul pe.caro i-1 hărăzise tatăl său. Acestei femei îi părea că, arzînd ca ea în străfundul inimii pentru iubitul fiicei sale, era pentru sine cel puţin o mîngîiere să-1 împiedice pe acest iubit să afle de dragostea care pe ea o jignea. Dar dacă îi constrîngea lui Amelie dorinţele, era nevoie să se poarte cu aceeaşi violenţă şi cu ale sale, iar ochii săi de multă
105
vreme îi spuseseră totul lui Monrevel, dacă acest răz-boinjc ar fi vrut să-i asculte.,, dacă nu ar fi crezut că o aită dragoste decît cea a lui Araclie ar fi devenit pentru ej mai degrabă o sudalmă decît o fericire.
De o lună, din porunca soţului, contesa îl primea la castelul său pe tînărul Monrevel, fără ca, în acest răstimp, să fi folosit vreo clipă la altceva decît la umbrirea sentimentelor fetei'sale şi la poleirea alor sale. Dar, deşi Amelie tăcea, deşi se stapînea, Monrevcî bănuia că rîn-ciuielile contesei de Sancerre nu erau pe placul acestei frumoase fete şi îndrăznea să creadă că doar cu durere a/ ii văzut Amelie pe altcineva care să dobîndească spe-lanra că într-o bună zi va fi a sa.
..Cum vine asta, Amelie, spunea Monrevel frumoasei sale iubite, într-una dintre acele scurte clipe în care nu era urmărit de privirile geioase ale Dnei de Sancerre,
Deşi de mai multă vreme tînărul războinic bănuise; dragostea contesei, nu numai că nu i-o împărtăşise luîi Amelie, ci,■ disperat că îi dăduse naştere, căuta să şi-cfŞ ascundă lui însuşi. încolţit de întrebarea prea limpedrf•■ pentru a-i fi îngăduit să se înşele, răspunse roşind j y
114 J. .
„Doamnă, cunoaşteţi lanţurile care mă opresc şi dacă ■veţi încuviinţa să le strîngeţi in loc de a le rupe, voi fi poate, ce! mai fericit dintre oameni..."
Fie din prefăcătorie, fie din mîndrie, doamna de Sancerre luă acest răspuns ca pentru ea.
„Hiînd şi frumos prieten, îi spuse ea atunci atrăgîn-dii-1 aproape de jilţul său, aceste legături vor fi împletite cînd te veţi dori... Ah, de multă vreme mi-au furat inima, îmi vor împodobi mîinile atunci cînd îi veţi fi arătat dorinţa. Azi iată-mă dezlegată şi, dacă doresc să-mi pierd a doua oară libertatea, dumneavoastră trebuie sâ ştiţi prea bine cu cine...K
Cînd auzi asta, Monrevel se cutremură, iar contesa, care nu-1 scăpa din Ochi, se dădu pradă cu furie patimilor focului său, mustrîndu-i cu cele mai grele cuvinte nepăsarea cu care întotdeauna îi răsplătise înflăcărarea care o mist/iia din pricina lui.
„Nerecunoscâtorule, cum puteai să te faci- că nu bagi de scamă flacăra pe care- ochii tăi o aprindeau ? Cum puteai s-o nesocoteşti, • striga ea. Trecea vreo zi a vieţii tale fragede în care eu să nu fi făcut sâ izbucnească sentimentele pe care le dispreţuieşti cu atîta obrăznicie ' Se afîa oare vreun cavaler la curtea lui Caro! de care să-mi pese ca tine ? Mîndrâ de izbînzile talc, simţitoare la necazurile pe care le-ai avut. ai ales vreodată lauri care să nu fi fost împletiţi de mîna mea ? Ţi-a alcătuit vreodată mintea vreun gînd pe care eu să nu-1 împărtăşesc pe loc ? Sau inima vreun sentiment care să nu ■fie şi al rneu ? Sărbătorită oriunde, vă7,înd toată Bur-gundia la picioarele mele, înconjurată de suspinător:..., îmbătată de miresme, toate dorinţele mele se îndreptau spre Monrevel, numai el !e înlocuia, dispreţuiam orice nu era el... Iar cînd te adoram, vicleanule ?..., ochii tăi se întorceau de la mine..., nebuneşte îndrăgostită de un copil..., jertfindu-mă acestei netrebnici rivale..., m-ai făcut să-mi urăsc însăşi fiica... Iţi simţeam toate mijloacele, unul nu era care să nu-mi străpungă inima şi totuşi nu te puteam urî... Dar acum ce mai speri ?... Măcar din ciudă să mi te dăi, dacă iubirea nu a putut-o face... Duş-aianul tău e aici, mîine îl pot face să triumfe : fiica mea
115
mă zoreşte Ce speranţă ţi-a mai rămas ? Ce nădejde nebună încă te mai poate orbi ?
— Cea de a merge la moarte, doamnă, răspunse Monrevel şi cea a remuşcării că am putut să dau naştere în dumneavoastră unor sentimente pe care nu-mi stă în putere să le împărtăşesc şi cea a tristeţii de a nu fi putut face acelaşi lucru pentru singura făptură care va domni veşnic asupra inimii mele".
Dna de San< erre se stăpîni : dragostea, mîndria, viclenia, răzbunarea o stăpîneau într-atît încît a trebuit să se prefacă din nou. Un suflet proaspăt şi deschis s-ar fi lăsat dus. O femeie răzbunătoare şi prefăcută trebuia să folosească multă artă. iar contesa o puse la bătaie. „Cavalere. spuse ea. plină de o ciudă ascunsă, sîn-teţi cel care. pentru prima dată în viaţa mea, mă faceţi să cunosc refuzul, ceea re i-ar mira pe potrivnicii voştri, iar pe mine nu mai puţin : nu, îmi voi face dreptate... Voi fi mama voastră, cavalere... Cum aş putea avea neruşinarea să vă cer mîna ?... Nu vă mai stînjenesc. Monrevel, las fericitei mele rivale cinstea de a vă lega de ea. Şi neputînd să vă fiu soţie, vă voi fi totuşi prietenă. Vă veţi împotrivi ? Sălbăticiile, îmi veţi pizmui acest titlu ? ' — Oh, doamnă, ce bine regăsesc aici întreaga mărinimie a inimii voastre, răspunse castelanul, dus de aceste aparenţe înşelătoare. Ah, credeţi-mă, adăugă el, •runcîndu-se la picioarele contesei, credeţi-mă că toate Simţămintele inimii mele, cele care nu vor fi de dragoste, yae fi ale voastre pe vecie. Nu-mi voi afla pe lume prietenă mai bună, îmi veţi fi deopotrivă ocrotitoare şi mamă &vă voi încredinţa mereu toate clipele în care beţia pa-mii pentru Amelie nu mă va ţintui la picioarele sale. — Voi fi mîndră de ce-mi mai rămîne Monrevel, zise Contesa ridicîndu-1, tot ceea ce iubeşti este atît de prejos. Sentimente mai vii m-ar fi mişcat, fără îndoială, mai mult, dar dacă nu mai trebuie să năzuiesc, mă voi mulţumi cu această prietenie cinstită pe care mi-o juraţi şi Ia care vă voi răspunde cu a mea... Ascultaţi, Monrevel, vă voi da pe loc o dovadă a acestor sentimente pe ■care vi le jur : cunoaşteţi dorinţa pe care o am să fac să triumfe dragostea voastră si să vă ţin mereu aproape de mine... Rivalul vostru se află aici, nimic mai sigur : la porunca dorinţelor lui Carol, cum aş fi putut să-1 împiedio să intre în castel ? Tot ceea ce aş putea obţine pentru dumneavoastră... pentru dumneavoastră de ale cărui planuri el nu are habar, este că nu va apărea decît travestit*, aşa cum este acum, şi că se va întîlni cu fiica mea doanjj în taină. Ge hotărîre aţi vrea să luăm în aceste impre-»; jjurări ? i— Aceea pe care care mi-o dictează inima, doamn&i Singurul lucru pe care în genunchi îndrăznesc să vi-1 cewî este îngăduinţa de a merge să-mi cîştig stăpîna de la pu~. ternicuî meu, aşa cum onoarea o cere din partea unul< războinic ca mine. — Hotărîrea aceasta nu vă va reuşi deloc, domnule*^ nu cunoaşteţi omul cu care aveţi de-a face : l-aţi văzuta vreodată în rîndul mărimilor ? Pentru prima dată în viaţaj lui, Salins iese ruşinos din străfundul ţinutului său pentrii j a se însura cu fiica mea. Nu înţeleg cum de a putut Carol să-şi închipuie o asemenea alegere. O doreşte.., n-avem nîmic de spus. Dar, o spun încă o dată, Salina trădător cunoscut, cu siguranţă nu se va bate... şi dac vă ştie planurile, dacă le află din ceea ce faceţi, oh, ^ revel, mă cutremur pentru dumneavoastră... Să căutării alte căi şi să-i ascundem gîndurile noastre... Daţi-mi cIW teva zile răgaz să mă gîndesc şi apoi am să vă împărtăşesc tot ce am făcut. în acest timp rămîneţi aici şi voi răspîndi tot felul de zvonuri asupra pricinilor care vâ reţrn". Monrevel, prea bucuros de puţinul pe care îl obţinuse, neînchipuindu-şi că ar fi putut să fie înşelat, pentru câ inima sa cinstită şi sensibilă nu cunoscuse vreodată ocolişuri, îmbrăţişează încă o dată genunchii contesei şi se retrage mai uşurat. Dna de Sancerre profită de aceste clipe pentru a da poruncile trebuincioase izbînziî perfidelor sale intenţii.-Tînăra rudă a Clotildei adusă pe furiş la castel, sub haina unui copil de casă, face astfel încît Monrevel nu se poate împiedica să nu-1 vadă. în acelaşi timp, patru valeţi necunoscuţi se află în casă, trecînd drept slugîle contelui de Sancerre, reîntorşi acasă după moartea stăpînului lor. Dar contesa are erija ca Monrevel să afle că aceşti străini 117 sînt din suita Iui Salins. Din acea clipă, cavalerul abl» mai poate să schimbe cîteva vorbe cu iubita sa. Dacă se duce la odăile sale, femeile nu-! îngăduie. Dacă încearcă să i se alăture în parc, în grădină sau oriunde s-âr fl aflat, o zăreşte împreună cu rivalul său : astfel de nenorociri sînt prea violente pentru sufletul clocotitor al iui Monrevel. în pragul deznădejdii, în sfîrşit intră îa vorbă cu Arnelie, pe care falsul Salins tocmai o părăsise* „Vicleano, îi spuse el, fără a mai putea sâ se stăpî-nească, mă dispreţuiţi deci într-atît încît vreţi să întăriţi în faţa mea sinistra legătură care ne va despărţi % Şi tocmai acum cînd nu mai ţine decît de dumneavoastră* cînd sînt pe cale să o cîştig pe mama voastră pentru noi, numai de la dumneavoastră să vină, vai, lovitura cară mă zdrobeşte J8. Amelie, înştiinţată asupra lucirilor de speranţă pe caxti contesa i le dăduse lui Monrevel şi crezînd că toate acestea vor putea servi fericitului deznodământ al scenei pa care era pusă să o joace, Amelie, zic, continuă să se pre-' facă. li răspunde iubitului său că el este singurul în măsură sâ se lipsească de durerosul spectacol care se para că îl sperie şi că ea este cea dintîi care îl sfătuieşte sâi meargă să uite, alături de Bellona, toate tristeţile pe cară i le pridnuieşte dragostea : însă, orice i-ar fi spus contesa se păzeşte să arate că ar pune la îndoială vitejia iubitului său. AmeMe îl cunoaşte prea bine pe Monrevel pentru a se îndoi de ei. Ea îl iubeşte, prea mult în adîncul inimii sale pentru a îndrăzni măcar o glumă despre lucruri atît de sfinte. „Deci aşa, trebuie să vă părăsesc, strigă castelanul, stropind cu lacrimi genunchii lui Amelie, pe care cutează sâ-i mai îmbrăţişeze o dată. Aveţi tăria să mi-o porunciţi ! Ei bine, eu voi găsi în suflet pe aceea de a vă da ascultare. Numai de-ar putea cunoaşte, fericitul murito* căruia vă las, preţul a ceea ce îi cedez. Numai de v-a» face tot atît de fericită pe cît meritaţi. Amelie, să-mi împărtăşiţi norocirea voastră — este singurul lucru pe care vi-1 cer şi voi fi mai puţin amărît atunci cînd vă voi şti în sînul fericirii5*. 1» 'Amelie nu putu nuzi aceste ultime vorbe fără a se simţi «pişcată... Lacrimi o trădau fără voie şi atunci, strîngînd-o fn braţe, Monrevel strigă : „Clipă norocoasă, am putut citi o părere de râu în «ceasta inimă pe care om socotit-o a mea atîta timp ! O, âraga mea Amelie, deci nu-i adevărat că îl iubeşti pe Su-lins, dacă îl plîngeţi pe Monrevel. Spuneţî-mi ceva. Anic-lie, doar un cuvînt. Şi, oricare ar fi laşitatea anîmrriului care v-a răpit, sau îl voi sili să se bata sau îl voi pedepsi fi pentru puţinătatea curajului său şi pentru îndrăzneala 'de a fi ridicat ochii la dumneavoastră". Dar Amelie îşi revenise : ameninţată sâ piardă totul, simţea prea bine însemnătatea de a~şi jura partea sa pentru a îndrăzni să o lase vreo clipă mai moale. nNu~mi voi ascunde lacrimile pe care le-aţi văxut. ea-valere, zise ea cu tărie. Insă le-aţi aflat rău pricina : o pornire de milă pentru dumneavoastră le-a slobozit, fura. ca dragostea să aibă vreun amestec. Obişnuita de mult timp să vă văd, pot sâ fiu supărată că vă pierd, fără ca niciun alt sentiment mai adine decît cel al simplei prietenii să mă întristeze. — O, cerule drept, spuse castelanul, îmi luaţi chiar şi tnîngîierea, care pentru o clipă, îmi uşurase inima !... îftmelie! Gît sînteţi de crudă cu cel care nu a greşit cu nimic altceva faţă de dumneavoastră decît prin a vă iubi. ■;$?i deci doar milei îi datorez aceste lacrimi de care am tost atît de victorios o clipă ? Acesta este deci unicul sentiment la care trebuie să mă aştept din partea .voastră ?..." Cineva se apropia şi cei doi îndrăgostiţi ai noştri au fost siliţi să se despartă. Unul, fără îndoială, în disperare. Iar celălalt, cu sufletul copleşit de durerea unei constrîn-gefî atît de nemiloase..., însă totuşi foarte uşurat că o fntîmplare oarecare îl împiedicase să o mai ţină mult timp aşa. Din nou au mai trecut cîteva zile, iar contesa a profitat pentru a-şi aşeza ultimele baterii, cînd Monrevel, irevenind într-o seară din capătul grădinilor unde fusese minat de melancolie, a fost atacat pe neaşteptate de patru bărbaţi care păreau că îi voiau viata. Curajul nu-1 părăsi de loc într-o atît de periculoasă împrejurare, se 119 apără, îi' alungă pe inamicii care nu-i dau răgaz... striga după ajutor şi se despresoară cu sprijiaul oamenilor contesei care soseşte de cum îl aud. Doamna de Sancerre căreia i se spune primejdia prin care trecuse..., vicleana Sancerre care ştia mai bine ca oricine altul din ce mâini pleca uneltirea, îl roagă pe Monrevel să urce în odăile sale, înainte de a se retrage. „Doamnă, îi spuse castelanul apropiindu-se... Nu ştiu cine sînt cei care îmi ameninţă zilele, dar n-aş fi crezut ca în castelul vostru să îndrăznească cineva să atace un cavaler neînarmat... — Monrevel, îi răspunse contesa văzînd limpede că era încă tulburat, mi-este cu neputinţă să vă feresc de aceste primejdii, nu vă pot ajuta decît să vă apăraţi... Oamenii au zburat în ajutorul vostru, ce se putea mai-mult «iecît atît ?... Aveţi de-a face cu un trădător, v-am spus-o. Degeaba'veţi întrebuinţa cu el toate procedeele de onoare : nu va răspunde la ele, iar zilele vă vor fi tot în primejdie. Fără îndoială, îl doresc cît mai departe de mine, dar cum l-aş putea opri să stea aici pe cel pe care ducele de Burgundia vrea să-1 primesc ca pe un ginere ? Pe cel pe care, în sfîrşit, fiica mea îl iubeşte şi de care este iubită. Fiţi mai drept, cavalere, cînd şi eu sufăr la fel de mult ca dumneavoastră. Cumpăniţi preocuparea pe care mi-o dau toate acestea, cu mulţimea de fire care mă leagă de soarta voastră. Lovitura pleacă de la Salins, nu mă îndoiesc : a cercetat pricina pentru care vă aflaţi aici. pe cînd toţi cavalerii sînt în preajma căpeteniilor lor. Din nenorocire, dragostea voastră este mult prea cunoscută şi o fi găsit el cîteva mori neferecate... Salins se răzbună şi, înţelegând prea bine că îi este cu neputinţă să se descotorosească de dumneavoastră altfel decît printr-o crimă, o săvîrşeste. Văzînd că a dat greş, o va reînnoi... O. blînd cavaler, mă cutremur... mă cutremur chiar mai mult ca dumneavoastră. — Ei bine, doamnă, răspunse castelanul, porunciţi-i să lepede această deghizare fără folos şi îngăduiţi-mi să-1 atac astfel încît să-1 silesc să-mi răspundă... Ei, ce nevoie are Salins să se mascheze, de vreme ce se află aici la ordinul suveranului său, de vreme ce este însufleţit de 120 cea pentru care a venit şi ocrotit de către dumneavoastră, doamnă r — De mine, cavalere ? Nu mă aşteptam la o asemenea insultă., dar nu contează, nu-i acum timpul să ne desluşim, voi da răspuns doar celor ce le-aţi pretins ^i cînd voi termina de spus tot, veţi vedea dacă împărtăşesc comportarea fetei mele în această privinţă. Mă întrebaţi de ce se travesteşte Salins. Mai întîi eu i-am cerut-o, ca să vă ocrotesc şi, dacă îşi urmează acest şiretlic, o face din frică pentru persoana sa : se teme de dumneavoastră, vă ocoleşte, nu vă atacă decît pe ascuns... Vreţi să consimt să vă las să vă bateţi, fiţi încredinţat că nu o va dori, Monrevel, v-am mai spus-o, iar dacă v-a aflat planul, va face astfel încît nici eu nu voi mai putea răspunde de persoana voastră. Poziţia mea faţă de el este una în care mi-e cu neputinţă chior să-1 mustru în legătură cu ceea ce s-a întîmplat. Deci răzbunarea este numai în mîiniîe voastre, ea vă aparţine şi vă deplîng dacă nu veţi şti care este cea îndreptăţită după ticăloşia care a fost săvîrşită. Oare cu trădătorii trebuie respectate legile onoarei ? Şi cum aţi putea căuta alte căi decît acelea de care se serveşte şi el, cîtă vreme cu siguranţă că nu va consimţi la nici una dintre cele pe care valoarea voastră i le-ar propune. Nu cumva ar trebui să-i trimiteţi şi vorbă, cavalere ? Şi de cînd viaţa unui laş este atît de preţioasă încît nu-i poate fi luată fâră luptă. Te masori cu un om de onoare, însă pe cel care a vrut să-ţi ia viaţa îl ucizi. Exemplul stâ-pînilor să vă fie aici regulă. Cînd mîndria lui Caro! de Burgundia. care astăzi ne conduce, a avut de ce să se plîngă de ducele d'Orleans, 1-a provocat la duel sau la ucis ? Cea de a doua cale i s-a părut mai sigură, a ales-o şi, la Mohtereau, a fost apoi rîndul său, cînd Delfinul a avut de ce se plînge. Nu eşti cavaler nici mai puţin cinr.tit, nici mai puţin valoros din cauză că te descotoroseşti de un viclean care vrea să-ţi ia viaţa... Da, Monrevel, da, vreau ca fala mea să fie a voastră, vreau să o aveii oricare ar fi preţul. Nu cercetaţi sentimentul care mă face sâ doresc să vă am alături de mine . fără îndoială că voi roşi... şi inima asta rău lecuită... Nu contează. îmi veţi fi ginere, cavalere, veţi fi Vreau să vă văd feririt chiar şi pe cheltuiala nenorocii ii mele... Şi acum în i răzuiţi să-mi spu- 121 ■eţl di îl ocrotesc pe Salins, îndrăzniţi, blînd prieten şi yroi avea dreptul cel puţin să vă socotesc nedrept dacă £ănn acum v-aţi înşelat asupra bunătăţii mele". Monrevel, îmblînzit, se aruncă Ia picioarele contesei, B cere iertare pentru că a judecat-o greşit... Dar să-I asasinez pe Salins îi pare o crimă peste puterile sale... „Oh, doamnă ! strigă el printre suspine, niciodată aceste nlini nu vor îndrăzni să se împlînte în pieptul unei fiinţe care mi se aseamănă, iar omorul este cea mai înspăi-■BÎntătoare dintre crime... — Nu mai e de loc, dacă asta ne scapă zilele. Da» Mtă slăbiciune, cavalere... cît de nelalocul său este ea tntr-un erou ? Ce vă faceţi, mă rog, cînd mergeţi la luptă 7 Ibaurii aceia care vă încunună, nu sînt ei preţul crimelor 7 €redeţi că vă este îngăduit să ucideţi pe.duşmanul suveranului vostru şi tremuraţi cînd e să-1 înjunghiaţi pe al .vostru. Şi care ar fi atunci legea tiranică prin care a» putea fi hotărîtă în aceeaşi faptă o diferenţă atît de nriaşă ? Ah, Monrevel! Sau nu trebuie niciodată să atentăm ia viaţa cuiva, sau, dacă uneori această faptă ne poat» «părea legitimă, atunci înseamnă că este inspirată de răzbunarea unei insulte... Dar ce tot vorbesc, ce-mi pasă mie t JEremură, om slab şi bicisnic şi în frica absurdă a unei •rime imaginare, părăseşte-o nedemn pe cea pe care © iubeşti în braţele monstrului care ţi-a răpit-o, vezi-ţi-o §» sărmana. Amelie, sedusă, deznădăjduită, trădată, tîn-pnd în mijlocul nenorocirii, auzi-o chemîndu-te în aju* "tor, iar tu, vicleanule, iar tu preferi nevolnicia, nenorocirea veşnică a celei pe care o iubeai, în locul faptei drepte «i necesare de a smulge viaţa călăului ticălos al vostru «Bnînduroraa'^ r. Văzîndu-1 pe Monrevel şovăind, contesa sfîrşi prin a pune totul la bătaie pentru a îmblînzi grozăvia la care fi ifătuia şi pentru a-1 face ^ă simtă că, atunci cînd o astfel ,ţte faptă este atît de necesară, devine foarte primejdios să &u o săvîrşeşti, că, într-un cuvînt, dacă nu se grăbeşte, nu «umai că viaţa îi este în orice clipă în pericol, dar că tiscă chiar să-şi vadă iubita răpită de sub ochi, pentru teă Salins, băgînd de seamă că nu el este alesul, dornic •ă fie pe placul ducelui de Burgundia, oricare ar fi mijloacele pe care le va folosi pentru a o avea pe cea p« m eare © Iubeşte, o va răpi poate din prima clipă şi asta cu atât mai multă nereuşită cu cît Amelie va încuviinţa. în sfîrşit, atît de bine îi înflăcărează contesa minţile tînâ-rului cavaler. îneît acesta primeşte totul şi jură la picioarele sale că îşi va înjunghia rivaluL Pînă aici gîndurile acestei femei viclene par, fără îndoială, putrede. Urmările îngrozitoare le vor lumina din plin. Monrevel ieşi. însă hotârîrile sale se schimbaseră în curînd şi, în ciuda lui, glasul firii îi respinge din sufiet tot ceea ce îi inspira răzbunarea, astfel îneît nu mai vru să recurgă la nimic dacă nu ar fi folosit căile cinstite pe care i le poruncea onoarea. A doua zi îi trimite carte pretinsului Salins şi, în acelaşi ceas, primeşte următorul răspuns. Eu nu ştiu să mă cert pentru ceea ce-mi aparţine. Cel ce doreşte moartea este iubitul respins de a sa frumoasă. Eu iubesc viaţa şi cum să nu-mi fie dragă cînd toate clipele care o alcătuiesc sînt scumpe iubitei mele Amelie ? Dacă aveţi poftă să vă bateţi, cavalere, Carol are nevoie 'de eroi, zburaţi. Credeţi-mă, exerciţiile lui Marte vă prind mai bine decit dulceaţa iubirii. Veţi cîştiga glorie ocu-pîndu-vă de unele, celelalte — fără ca eu să risc ceva — ar putea să vă coste scump. Castelanul se cutremură de turbare citind aceste vorbe. „Trădătorul, strigă el, mă ameninţă şi nu cutează să se apere. Acum nimic nu mă mai opreşte. Să ne gîndim la siguranţa rnea, să ne ocupăm de păstrarea celei pe care o iubesc, nu trebuie să mai şovăi nici o clipă— Dar ce spun eu... Dumnezeule mare f Dacă ea îl iubeşte... daca Ameîie se topeşte după acest duşman perfid, oare luîn-du-i viaţa voi cîştiga inima iubitei mele ? Oare voi. îndrăzni să apar în faţa sa cu mîinile mînjite de sîngele celui pe care ea îl adoră ?... Astăzi îi sînt doar indiferent.-dacă merg mai departe, mă va urî*. Acestea erau gîndurile nefericitxilui Monrevel..., acesta era zbuciumul care îl sfîşia cînd, după vreo două ore de la primirea răspunsului pe care l-am văzut, contesa îi trimise vorbă să treacă pe la ea. „Ca să vă pot ocoli învinuirile, cavalere, îi spuse ea de iadată ce a intrat, am luat cele mai sigure măsuri 123 pentru a şti ce se înt-împlă. Viaţa vă este din nou în prl -mejdie, se pregătesc două crime deodată. La un ceas do la apusul soarelui veţi fi urmărit de patru oameni cârti nu vă vor mai părăsi pînă cmd nu vă vor fi înjunghiat în acelaşi timp, Salins îmi răpeşte fiica. Dacă mă ţin tare, îi dă de ştire ducelui de împotrivirea mea şi are motiv să ne zdrobească pe amîndoi. Ocoliţi primul pericol lă-sîndu-vă însoţit de şase oameni de-ai mei, vă aşteaptă ia uşă... Cînd va bate de zece ceasuri, lăsaţi-vă însoţitorii si intraţi în marea sală boltită care dă spre odăile fiicei mele Chiar la ora de care vorbesc, Salins va străbate această sală pentru a merge la Amelie. Ea îl aşteaptă, pleacă împreună înainte de miezul nopţii. Atunci..., înar-' mat cu acest pumnal..., primiţi-1, Monrevel. Vreau să vâr văd că îl luaţi din mîinile mele..., atunci, zic, vă veţi răzbuna de prima crimă şi o veţi împiedica pe cea de a doua..." Vedeţi, om nedrept, eu sînt cea care vrea să înarmeze braţul ce trebuie să pedepsească pricina urii voastre, eu sînt cea care vă dă celei pe care trebuie s-o iubiţi... Mă veţi mai copleşi cu reproşurile voastre ?... Ne-recunoscătorule, iată cum îţi răsplătesc dispreţul... Du-te* fugi şi răzbună-te, Amelie te aşteaptă în braţele mele... — Daţi-mi-1 doamnă, spune Monrevel prea aţîţat pentru a mai şovăi, daţi-mi-1, nimic nu mă mai împiedică să-mi ucid cu turbare duşmanul. I-am propus căile onoa-rei. le-a respins, este un laş, trebuie să-şi afle soarta..* Daţi-mi-1. Vă dau ascultare". Castelanul iese.. Abia a părăsit-o pe contesă că aceasta se grăbeşte să-şi cheme fiica. „Amelie, îi spune ea, acum trebuie să fim sigure de iubirea cavalerului, şi acelaşi lucru trebuie să-1 facem şi pentru cinstea sa. Orice noi încercări ar fi fără folos. în sfîrşit încuvinţez dorinţele voastre. Dar, cum din nefericire este prea adevărat că ducele de Burgundia vi 1-a hărăzit pe Salins... că peste opt zile va fi poate aici, nu vă mai rămîne decît să fugiţi, dacă vreţi să fiţi a lui Mon- ] revel. Trebuie să facă în aşa fel ca şi cum v-ar răpi împotriva voinţei mele, pentru aceasta să se întemeieze, pe ultimele dorinţe ale soţului meu, să nege că ar fi avut vreodată cunoştinţă de schimbarea voinţei prinţului nostru, să vă însuraţi în taină la Monrevel, iar apoi să zboare 124 şî sâ-şi ceară iertare ducelui. Iubitul vostru a simţit nevoîa acestor condiţii, le-a primit pe toate, însă am vrut să vă înştiinţez înainte de a apuca să vi se destăiriuie... Cum vi se par ^aceste planuri, fata mea ? Găsiţi în ele ceva oprelişti ? — Vor fi înfăptuite, doamnă, răspunse Amelie cu respect şi recunoştinţă, chiar şi dacă nu ne-aţi fi dat con-simţămîntul. însă, pentru că îl avem, vă sărut picioarele ca să vă dovedesc cît sînt de recunoscătoare pentru tot ceea ce binevoiţi să faceţi pentru mine. — Atunci, să nu pierdem nici o clipă, răspunse această femeie şireată, pentru care lacrimile fiicei sale deveneau o nouă insultă. Monrevel ştie tot ce are de făcut. însă trebuie neapărat să vă deghizaţi, ar fi nesocotit să fiţi recunoscută înainte de a ajunge la castelul iubitului vostru şi încă şi mai neplăcut să daţi ochii cu Salins pe care 11 aşteptăm de azi pe mîine. îmbrăcaţi aceste haine, continuă contesa, dînd la iveală hainele aşa-zisului Salins şi Sndreptaţi-vă către odăile voastre cînd straja din turn va suna de ora zece * : e clipa hotărîtă, aturfci vine Monrevel» caii vă aşteaptă şi veţi pleca amîndoi pe loc. — O, preabună mamă, strigă Amelie, azvîrlindu-se în braţele contesei, de-aţi putea să-mi citiţi în suflet dra-dostea pe care mi-o stîrniţi... De-aţi putea... — Nu, nu. zise D-na de Sancerre, desfăcîndu-se din îmbrăţişarea ficei sale, nu, nu este nevoie de recunoştinţă Ceasul hotărît se apropia. Amelie pune pe ea straiele ce i-au fost date. Contesa nu pierde din vedere nimic din ce ar putea să o asemene tinerei rude a lui Clotilde, luată de Monrevel drept seniorul de Salins. Cu ajutorul măiestriei, asemănarea, este înşelătoare. Ceasul blestemat sună In sfîrşit... „Plecaţi, zice contesa, zburaţi, fata mea, vă aşteaptă iubitul..." ' Această făptură neobişnuită, care se teme că nevoia unei plecări grabnice o va împiedica să-şi mai revadă mama, se aruncă plîngînd la pieptul ei. Contesa, atît âm 1 Acesta era obiceiul timpului. Straja din turnul castelului suna la fiecare oră cu trompeta. 125 lSţarnlcă lncît îşi ascunde atrocităţile la care gîndeşte, o îmbrăţişează, îşi amestecă lacrimile cu cele ale fiicei sale. Amelie se smulge, zboară către odăii? sale, intra în sala nefastă abia luminată de o strălucire plăpîndă, şi în cart* Monrevel, cu pumnalul în mînă, îşi aşteaptă rivalul pentru a-1 dobori. îndată ce a văzut cu a intrat cineva pe care totul îl face să-i ia drept duşmanul căutat, el se năpusteşte năvalnic, loveşte fără să se uite şi lasă pe pămînt, într-o baltă de sînge, făptura iubită pentru care de mii de ori şi-ar fi dat tot ce avea. „Trădătorule, strigă îndată contesa, apurînd cu făclierii, uite cum mă răzbun pentru dispreţul tău. Recunoaş-te-ţi greşeala şi pe urmă mai trăieşte dacă mai poţi". Amelie încarnai respiră. Gemînd, îi spune cîteva vorbe Iui Monrevel : „O, iubitul meu, zice sfîrşită de durere şi de sîngele pierdut din belşug... Ce-am făcut să merit moartea din mîna ta?... Asta să fie cununia pentru care mă pregătea mama mea ? Pleacă, nu-ţi reproşez nimic în aceste ultime clipe. Cerul mă face să văd totul... Monrevel, iartâ-mă că ţi-am ascuns dragostea mea. Trebuie să afli ce mă silea : cei puţin, fie ca ultimele mele cuvinte să te.convingă că niciodată nu ai avut o prietenă mai sinceră ca mine,», că te iubeam mai mult ca pe dumnezeul meu, mai mult ca viaţa mea şi că îmi dau sufletul iubindu-te". Dar Monrevel nu mai auzea nimic. Pe jos, peste trupul însîngerat aî lui Amelie, ca gura lipită de cea a iubitei sale, caută să readucă în simţiri acest suflet mult iubit scoţîndu-şi-1 pe al său ars de dragoste şi disperare.» Rînd pe rînd plînge şi se înfurie, rînd pe rînd se învi-novăţe-K' i blesteamă respingătorul făptaş al crimei pe care o s;\\ srşise... în cele din urmă, se ridică înfuriat : „Ce aştepţi de la această faptă nedemnă, vicleano, fi spune el contesei. Credeai că vei, afla desăvîrşirea dorinţelor tale îngrozitoare ? L-ai crezut deci pe Monrevel atît de slab îneît să-i supravieţuiască celei pe care o iubeşte ?.„ In lături, în lături. în halul sălbatic în care ne-au adus greşelile tale nu ştiu dacă nu ţi le voi spăla în sînge... — Loveşte, zise rătăcită contesa, loveşte, uite-mi pieptul. Crezi că mi-e dragă viaţa, atunci cînd nedejdea de a fi al meu mi-e luată pentru totdeauna. Am vrut să mă 1» răzbun, am vrut să mă descotorosesc de o rivală nu cer să supravieţuiesc mai mult crimei decî| disperării mele. Dar mîna ta să fie cea care îmi ia viata, srreau să mi se tragă de la loviturile taîe... Ei bine, ce te epreşte ?... Laşule, nu te-am jignit destul ?... Oare ce-ţi mai poate stăvili mînia ? Aprinde torţa răzbunării cu tângele scump pe care te-am făcut să-1 verşi şi nu o ierta f>e cea pe care trebuie să o urăşti fără ca ea să poată înceta să te iubească.
— Monstrule, strigă Monrevel, nu meriţi să mori..., nu aş fi răzbunat... Să trăieşti şi să fii spaima pe pămînt, ^*ă trăieşti şi să fii sfîşiată de proprile-ţi remuşcări. Tre-f?fcuie ca tot ce mişcă să-ţi afle grozăvia şi să te dispreţuiască. Trebuie ca în fiecare clipă înspăimîntată de tine ;"'însăţi, lumina zilei să-ţi fie de nesuferit. Dar cel puţin află că ticăloşiile tale nu mă vor despărţi de cea pe care © iubesc... Sufletul meu o va urma la picioarele Celui Sfeşnic. Amîndoi îl vom ruga împotriva ta".
Zicînd acestea, Monrevel se înjunghie şi, dîndu-şi ultima suflare, atît de tare o ia în braţe pe cea care i-a fost dragă, o strînge cu atîta sălbăticie, încaît nimic omenesc nu i-a mai putut despărţi... Au fost puşi împreună în acelaşi coşciug şi aşezaţi în biserica cea mare din Sancerre, unde adevăraţii îndrăgostiţi se mai duc uneori să plîngă la mormîntul lor şi cu milă să citească, săpate în marmura- care-i acoperă, următoarele versuri pe care Ludovic al XVII~Iea a găsit de cuviinţă să le alcătuiască:
Plangeţi, îndrăgostiţi, ca voi ei s-au iubit
Fără a fi ajuns 'vreodată pin' la cununie ;
Tot ce-i frumos în viaţă i-a unit
Şi răzbunarea-i franse pe vecie.!
Numai contesa a supravieţuit crimelor, însă pentru a plînge toată viaţa- A intrat în cea mai înaltă pioşenia muri după zece ani, călugăriţă la Auxerre, lăsînd lumea ămurită asupra convertirii şi cu adevărat îmblînzită
de sinceritatea remuşcărilor sale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu