Aseara m-am umflat de plans, pentru a nu mai stiu cata oara. Dar rau de tot. In seara aceasta au dat pe Acasa filmul meu de suflet, Jurnalul (The Notebook). L-am vazut de nu stiu cate ori si de fiecare data cand il revad sunt convinsa ca de data aceasta nu am sa mai plang, fiindca deja stiu fiecare scena si replica in parte, practic nu mai e nimic nou, nu mai are cum sa fie ceva care sa ma ia prin surprindere. Cu toate acestea, de fiecare data fac exact la fel, plang in nestire, fara sa ma pot controla. Nu cateva lacrimi, acolo, plans cu sughituri cu tot sufletul meu pe tava.
De felul meu nu imi plac filmele romantice, as spune de fapt exact contrariul, insa filmul acesta face exceptie de la regula, probabil tocmai ca sa o confirme. Pana acum nu a existat niciun film care sa imi atinga atatea corzi sensibile deodata, care sa ma faca sa vibrez atat de profund si care sa ma marcheze atat de mult prin tot ceea ce inseamna pentru mine si prin felul in care se pliaza pe absolut tot ceea ce inseamna EU. Nu pot explica in cuvinte.
Multi l-ar putea considera o banala poveste de dragoste, cum sunt atatea, poate (sigur) unele mult mai reusite. Insa ceea ce se ascunde in spatele acesteia - sau mai bine spus ceea ce gasesc EU ascuns in spatele acesteia - ma copleseste de fiecare data.
Sa nu va repeziti sa il vedeti crezand ca e un film profund, cu sensuri ascunse, filosofice, s-ar putea sa fiti grozav de dezamagiti si sa va indoiti serios de gusturile mele. Cel mai probabil veti zambi ingaduitor si vi se va parea un siropel de capsunele bine realizat, un mod placut de a petrece o seara. Probabil persoanele mai emotive vor varsa o lacrima, dupa care nici nu se vor mai gandi sa-l revada.
Eu sunt singura care reactioneaza asa. Si tocmai de aceea am scris, fiindca inca sunt sub impactul revederii lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu