Camera morţii - John Grisham

1

Hotărârea de a arunca în aer biroul avocatului radical evreu fusese luată cu destulă
uşurinţă. În povestea asta erau implicaţi doar trei oameni. Primul dintre ei era cel cu banii. Al doilea era un agent local care cunoştea împrejurimile. Iar al treilea era un tânăr patriot fanatic, foarte talentat în domeniul explozivilor şi uluitor de iscusit în a dispărea fără să lase urme. De altfel, după explozie, fugi din ţară şi se ascunse în Irlanda de Nord timp de şase ani.

Avocatul se numea Marvin Kramer şi făcea parte dintr-o familie de evrei
din Mississippi care, de patru generaţii, făcuseră avere ca negustori în delta
fluviului. Locuia într-o casă veche, dinaintea Războiului Civil, din Greenville, un
orăşel la malul apei, unde trăia o comunitate evreiască mică, dar foarte
puternică, un loc plăcut în care rasismul nu prea se făcuse simţit. Se apucase
de avocatură pentru că era plictisit de comerţ. Ca mai toţi evreii de origine
germană, membrii familiei sale se integraseră foarte frumos în cultura Sudului
şi nu se mai concepeau altfel decât ca nişte autentici oameni din Sud care
aveau întâmplător altă religie. În zona aceea antisemitismul îşi arătase rareori
faţa. Cei mai mulţi dintre ei se amestecaseră cu protipendada şi îşi vedeau de
afacerile lor.
Dar Marvin era alt fel de om. În ultimii ani ai deceniului cinci, taică-său îl
trimisese în Nord, la Brandeis. Petrecu acolo patru ani, apoi alţi trei studiind
dreptul la Universitatea Columbia şi când, în 1964, se întoarse în Greenville,
mişcarea pentru drepturi civile îşi alesese drept scenă statul Mississippi. Iar
Marvin se vârî în ea până în gât. La mai puţin de o lună de la deschiderea
micului său birou de avocatură, fusese arestat împreună cu doi dintre colegii
de la Brandeis pentru că încercaseră să înregistreze alegători de culoare.
Taică-său se înfuriase, ceilalţi membri ai familiei se simţiseră extraordinar de
jenaţi, dar lui Marvin nici că-i păsase. La vârsta de douăzeci şi cinci de ani
primise prima ameninţare cu moartea şi de atunci luase obiceiul să poarte
pistol. Ba îi cumpărase unul şi nevesti-sii, o fată din Memphis, şi îi spusese
până şi menajerei negrese să aibă mereu un pistol în geantă. Avea şi copii, doi
gemeni în vârstă de doi ani.
Prima acţiune în justiţie pentru drepturi civile, deschisă în 1965 de biroul
de avocatură „Marvin B. Kramer and Associates" (la acea dată, asociaţii nu
existau decât în titlu), aduse pe tapet o mulţime de practici de votare
discriminatorii, aplicate de oficialităţile locale. Toate ziarele din Mississippi
publicară povestea pe prima pagină, împreună cu nenumărate fotografii ale lui
Marvin. În plus, numele avocatului fu trecut pe lista acelor evrei pe care Ku
Klux Klanul îi luase la ochi. Adică un avocat radical evreu, cu barbă şi suflet
milos, educat de evreii din Nord, mărşăluia acum cot la cot cu cioroii din delta
Mississippi-ului. Aşa ceva nu se putea tolera.
Ceva mai târziu apărură zvonuri că avocatul Kramer plătea din buzunarul
propriu cauţiunea pentru Cavalerii Dreptăţii şi activiştii pentru drepturi civile.
Deschise procese în care ataca tot ceea ce era destinat în exclusivitate albilor.
Dădu banii necesari pentru reconstrucţia unei biserici dintr-un cartier negru
care fusese aruncată în aer de Klan. Fusese văzut primindu-i pe negri la el
acasă. Ţinea discursuri în faţa organizaţiilor evreieşti din Nord, cerându-le în
mod imperativ să se implice în luptă. Tri-mise nenumărate scrisori ziarelor şi
unele dintre ele fură chiar publicate. Una peste alta, domnul avocat Kramer se
îndrepta, plin de demnitate, direct spre mormânt.
Într-o noapte, prezenţa binefăcătoare a unui paznic în preajma straturilor
de flori din zonă împiedică producerea unui atac asupra reşedinţei familiei
Kramer. Marvin îl plătea de doi ani: era un fost poliţist înarmat până-n dinţi şi
Kramerii anunţaseră tot oraşul că erau apăraţi de un expert. Fireşte că, în
aceste condiţii, Klanul aflase de pază şi ştiuse că trebuia să-l lase pe om în
pace. Aşa încât bomba fu pusă la biroul lui Marvin Kramer.
Organizarea atentatului luă, de fapt, foarte puţin timp, şi asta mai ales
pentru că implica un număr foarte mic de oameni. Omul cu banii, un profet
incendiar, ros de furie, cu numele de Jeremiah Dogan, era în acelaşi timp şi
Vrăjitorul Imperial al Klanului în Mississippi. Predecesorul său fusese trimis
pachet la închisoare, iar Jerry Dogan se distra acum de minune, punând la cale
tot felul de explozii; şi nu era deloc tâmpit. De fapt, până şi FBI-ul recunoscu
mai târziu că Dogan se dovedise a fi un terorist foarte eficient deoarece punea
toată munca murdară în spinarea grupuleţelor autonome de ucigaşi plătiţi
care lucrau absolut independent unul de altul. Cum FBI-ul se specializase în
a-şi infiltra oamenii printre membrii Klanului, Dogan nu avea încredere decât
în rudele personale şi într-o mână de complici. Era proprietarul celui mai mare
cimitir de maşini din Meridian, Mississippi, şi câştigase o grămadă de bani din
tot felul de afaceri dubioase. Uneori chiar predica în bisericile de ţară.
Cel de-al doilea din echipă era un membru al Klanului, pe numele său
Sam Cayhall, de fel din Clanton, comitatul Ford, Mississippi, la trei ore distanţă
spre nord de Meridian şi la o oră spre sud de Memphis. FBI-ul îl cunoştea pe
Cayhall, dar nu ştia nimic despre legătura dintre acesta şi Dogan. După
părerea federalilor, tipul era inofensiv pentru că locuia într-o regiune unde nu
prea se semnalau activităţi ale Klanului. Este adevărat că în ultima vreme
câteva cruci în flăcări fuseseră ridicate în comitatul Ford, dar nu avuseseră loc
nici atentate cu bombe, nici asasinate. Cei de la FBI ştiau că tatăl lui Cayhall
fusese membru al Klanului, dar restul familiei părea că nu se băgase în aşa
ceva. Din această cauză, recrutarea lui Cayhall de către Dogan era o mişcare
absolut strălucită.
Aruncarea în aer a biroului lui Kramer începu cu un apel telefonic în
noaptea de 17 aprilie 1967. Bănuind, pe bună dreptate, că şi telefonul îi era
pus sub urmărire, Jeremiah Dogan aşteptă până la miezul nopţii şi apoi intră
într-o cabină telefonică aflată lângă una din staţiile de benzină de la sud de
Meridian. Bănuia, de asemenea, că este urmărit de FBI şi nu se înşela nici de
data asta. Îl urmăreau, într-adevăr, dar habar n-aveau cui îi telefona clientul
lor.
La celălalt capăt al firului, Sam Cayhall ascultă o vreme în tăcere, puse
apoi câteva întrebări şi în cele din urmă aşeză receptorul în furcă. Când se
întoarse în pat nu-i spuse nimic nevesti-sii care, de altfel, ştia foarte bine că nu
este cazul să pună vreo întrebare. Dimineaţa următoare plecă devreme de
acasă, îndreptându-se spre oraşul Clanton. Îşi luă micul dejun la „The Coffee
Shop", apoi introduse o monedă într-unul din telefoanele publice din holul
Tribunalului districtual.
Două zile mai târziu, pe 20 aprilie, la căderea nopţii, Cayhall se urcă în
maşină şi, după două ore de drum, ajunse la Cleveland, Mississippi, un orăşel
studenţesc tipic, aflat cam la o oră de Greenville. Timp de patruzeci de
minute, cât aşteptă în parcarea unui supermarket, nici un Pontiac verde nu-şi
făcu apariţia. Mâncă nişte friptură de pui într-un local ieftin, pentru ca apoi s-o
pornească spre Greenville în căutarea biroului de avocatură „Marvin B. Kramer
and Associates". Cu două săptămâni în urmă, Cayhall petrecuse o zi întreagă
în Greenville, aşa că ştia oraşul pe dinafară. După ce găsi biroul lui Kramer,
dădu o raită pe lângă impunătoarea reşedinţă a acestuia, apoi se întoarse la
sinagogă pentru că Dogan îi spusese că aceasta ar fi putut constitui
următoarea ţintă, deşi obiectivul actual era reprezentat de avocatul evreu. Pe
la unsprezece, Cayhall era din nou în Cleveland; de data asta, Pontiacul verde
se odihnea într-o parcare pentru camioane de pe autostrada 61. Găsi cheile
sub scaunul şoferului, aşa că porni într-o plimbare prin fermele atât de bogate
din deltă. La un moment dat opri maşina pe un drum puţin circulat şi deschise
portbagajul. Acolo, ascunse într-o cutie de carton, sub un teanc de ziare, se
aflau cincisprezece cartuşe de dinamită, trei capse explozive şi un fitil, pe care
Sam le verifică cu grijă; apoi se întoarse în oraş şi intră într-un bar.
Fix la ora două din noapte, cel de-al treilea membru al echipei se aşeză în
faţa lui Cayhall. Numele lui era Rollie Wedge şi n-avea decât douăzeci şi doi de
ani; în ciuda vârstei fragede însă, era un veteran al războiului pentru drepturi
civile. Zicea că era de baştină din Louisiana, dar acum locuia undeva în munţi,
într-un loc neştiut de nimeni; şi cu toate că nu era un fanfaron, îi spusese de
câteva ori lui Sam Cayhall că în adâncul sufletului ştia că avea să-şi găsească
moartea în bătălia pentru supremaţia rasei albe. Wedge-tatăl, specialist în
demolări de clădiri, era un membru al Klanului şi de la el învăţase Rollie să
folosească explozivii.
Sam nu ştia mare lucru despre Rollie Wedge şi nu prea credea în poveştile
pe care i le înşira tânărul, dar nu-l întrebase niciodată pe Dogan unde-l găsise
pe puşti.
Preţ de vreo jumătate de oră îşi văzură de cafea şi de conversaţie. Din
când în când, mâna lui Cayhall tresărea, nervoasă, făcând să se clatine
cafeaua din ceaşcă; Rollie însă îşi păstra tot calmul şi sângele rece. Nu era
prima dată când lucrau împreună, dar pe Cayhall continua să-l surprindă
stăpânirea de sine a unei persoane atât de tinere. De altfel îi şi spusese lui
Dogan că puştiul nu se înfierbânta niciodată, nici chiar atunci când se
apropiau de ţintă şi avea cartuşele de dinamită în mână.
După ce luă un săculeţ de pe bancheta din spate, Wedge îşi încuie
maşina, pe care de fapt o închinase la aeroportul din Memphis, şi o lăsă în
parcare. Pontiacul verde condus de Cayhall părăsi oraşul şi intră pe autostrada
61, îndreptându-se spre sud. Ceasul arăta aproape ora trei din noapte şi
şoseaua era pustie. Când ajunseră la câteva mile sud de satul Shaw, Cayhall o
luă pe un drumeag întunecos, aşternut cu pietriş, şi după câteva secunde opri
maşina. Rollie îi zise să rămână înăuntru cât timp verifica el explozivii şi Sam
se supuse. Rollie îşi luă sacul, apoi deschise portbagajul, începând să facă
inventarul cartuşelor de dinamită, capselor şi fitilului. Când termină
operaţiunea, îşi lăsă sacul acolo şi se întoarse în maşină, spunându-i lui Sam
să se îndrepte spre Greenville.
Trecură pentru prima oară prin dreptul biroului lui Kramer pe la ora patru
dimineaţa. Cum strada era pustie şi întunecată, Rollie fu de părere că asta
avea să fie cea mai uşoară acţiune de până acum.
— Păcat că nu putem să-i aruncăm în aer casa, zise Rollie încetişor, în
timp ce treceau prin dreptul reşedinţei familiei Kramer.
— Mda, păcat, aprobă Sam, nervos. Numa' că e păzită.
— Ştiu asta. Da' paznicul nu e o problemă.
— Sunt convins, da' mai sunt şi nişte copii acolo, în caz că nu ştii...
— Ăştia trebuie stârpiţi din faşă. Micii ticăloşi evrei cresc repede şi se
transformă în marii ticăloşi evrei, zise Rollie.
Cayhall parcă maşina pe o alee din spatele clădirii care adăpostea firma
lui Kramer. Fără să facă nici cel mai mic zgomot, cei doi bărbaţi deschiseră
portbagajul, scoaseră cutia şi sacul lui Rollie, apoi se prelinseră pe lângă tufele
de gard viu până ajunseră la uşa din spate.
Sam Cayhall meşteri puţin broasca şi, în câteva secunde, cei doi
pătrunseră în clădire. Cu două săptămâni în urmă, Sam se prezentase la
recepţie drept un posibil client şi, după ce pusese câteva întrebări, pornise să
caute toaleta. În holul principal, între toaletă şi ceea ce părea să fie biroul lui
Kramer, se afla o debara îngustă, plină cu tot felul de hârţoage şi de dosare
vechi.
— Stai lângă uşă şi fii atent la alee, şopti Wedge cu răceală, iar Sam se
supuse fără murmur.
Adevărul e că prefera să facă pe supraveghetorul decât să aibă de-a face
cu explozivii.
Rollie aşeză iute cutia pe podeaua cămăruţei, apoi fixă capsele la
cartuşele de dinamită. Era o operaţiune extrem de delicată, care făcea ca
inima lui Sam să bată de două ori mai repede. De altfel, se aşeza întotdeauna
cu spatele la bastonaşele acelea periculoase, aşa... ca să fie mai sigur, în
cazul în care ar fi apărut vreo defecţiune.
Nu rămaseră înăuntru mai mult de cinci minute, după care se îndreptară
plini de nonşalanţă spre Pontiacul verde care-i aştepta la capătul aleii. Erau pe
cale să devină invincibili. Totul fusese atât de uşor. Aruncaseră în aer o firmă
de afaceri imobiliare din Jackson pentru că vânduse o casă unui cuplu de
culoare. Puseseră o bombă în redacţia unui mic ziar local pentru că publicase
unul sau două articole, de altfel neutre, despre segregaţia rasială. Şi mai
demolaseră şi sinagoga din Jackson, cea mai mare sinagogă din tot statul.
Aprinseră farurile abia când maşina intră pe o stradă laterală.
În atentatele anterioare, Wedge folosise un fitil ce ardea cincisprezece
minute pe care-l aprinsese cu un chibrit, ca şi cum ar fi fost un foc de artificii.
Din acelaşi exerciţiu făcea parte şi plimbarea în maşină, cu geamurile lăsate,
pe la periferia oraşului chiar în clipa în care se producea explozia, în aşa fel
încât auzeau şi simţeau fiecare lovitură de la o distanţă sigură.
În noaptea asta însă, totul avea să fie diferit. La un moment dat, Sam se
înşelă în privinţa drumului şi se treziră brusc în faţa unei bariere de cale ferată
chiar în secunda în care un marfar trecea în mare viteză. Un tren cam lung
care-l obligă pe Sam să se uite de câteva ori la ceas. Iar în tot acest timp Rollie
rămase mut ca un peşte. Puţin mai târziu Sam greşi din nou şi nimeriră pe o
stradă din apropierea râului, cu silueta unui pod zărindu-se undeva în
depărtare. Sam îşi privi încă o dată ceasul. Pământul avea să se cutremure în
mai puţin de cinci minute şi el ţinea să se afle în momentul acela undeva, pe o
autostradă pustie, la adăpostul întunericului. Rollie se agită puţin, ca şi rând
prestaţia şoferului începea să-l enerveze, dar nu zise nimic.
Încă o curbă, şi în faţa lor apăru o nouă stradă. Cum Greenville nu era
cine ştie ce oraş, Sam îşi închipuise că, dacă întorcea mereu, avea să ajungă,
mai devreme sau mai târziu, pe o stradă cunoscută. Numai că următoarea
curbă se dovedi a fi şi ultima, căci Sam frână imediat ce văzu că intrase pe o
stradă cu sens unic. Când piciorul se aşeză pe pedala de frână, motorul se opri
imediat. Apăsă pe ambreiaj şi răsuci cheia în contact — nici un rezultat. Apoi îl
izbi mirosul de benzină.
— Ei, la dracu'! strivi el între dinţi. La dracu'!
Rollie se afundă în scaun, continuând să privească ţintă prin parbriz.
— Fir-ar al dracului să fie! E înecat de benzină! se înfurie Sam, nereuşind
să pornească maşina.
— Nu consuma bateria! murmură, calm, Rollie.
Sam mai avea puţin şi intra în panică. Se rătăcise, e adevărat, dar simţea
că centrul oraşului nu era departe. Aşa că trase adânc aer în piept şi se porni
să observe cu atenţie strada, aruncând totuşi o privire şi pe cadranul ceasului.
Totul era liniştit în jur şi nu se vedea nici o maşină. Decorul era perfect pentru
explozia unei bombe. Aproape că vedea fitilul arzând de-a lungul uşii de lemn;
simţea în picioare vibraţiile pământului; auzea chiar trosnetul lemnului, al
cărămizilor şi al geamurilor aruncate în aer. Of, fir-ar al dracului, îşi zise Sam în
timp ce încerca să-şi recapete sângele rece, s-ar putea să fim chiar răniţi.
— Şi eu care credeam că Dogan ne-a trimis o maşină ca lumea, mormăi
el, dar Rollie nu-i răspunse, rămânând mai departe cu privirea lipită de ceva ce
se afla dincolo de parbriz.
Trecuseră deja cincisprezece minute de când părăsiseră biroul lui Kramer,
aşa că jocul de artificii nu putea să mai întârzie. Sam îşi şterse broboanele
grele de sudoare care-i acoperiseră fruntea şi încercă din nou să pornească
maşina. Slavă Domnului, de astă dată motorul porni şi Sam nu-şi putu
împiedica un rânjet în direcţia lui Rollie, dar puştiul rămase ca de piatră.
Maşina se dădu puţin înapoi, după care ţâşni cu toată viteza înainte. Prima
stradă pe care intrară li se păru oarecum familiară, apoi se treziră din nou pe
Main Street.
— Ce fel de fitil ai folosit? întrebă Sam într-un târziu, în timp ce intrau pe
autostrada 82, la numai câteva blocuri distanţă de biroul lui Kramer.
Dar Rollie ridică din umeri de parcă ar fi vrut să spună că respectiva
chestiune îl privea în exclusivitate, iar Sam n-avea nici un drept să pună
întrebări. Încetiniră puţin când trecură pe lângă o maşină de poliţie oprită pe
marginea drumului, dar după aceea accelerară puternic şi în numai câteva
minute Greenville rămase departe, în urma lor.
— Ce fel de fitil ai folosit? întrebă din nou Sam, de data asta cu o nuanţă
de iritare în glas.
— Am încercat ceva nou, răspunse Rollie fără să-l privească.
— Ce-ai făcut?
— N-ai cum să înţelegi, zise Rollie şi Sam încercă să ghicească.
— Un ceas cumva? întrebă el după ce parcurseră câteva mile.
— Cam aşa ceva.
Până la Cleveland, nici unul dintre ei nu mai scoase o vorbă. În timp ce
luminile din Greenville dispăreau de cealaltă parte a câmpiei, Sam tot aştepta
să vadă flăcări izbucnind pe cer, ori să audă pârâitul înăbuşit al exploziei.
Numai că nu se întâmplă nimic din toate acestea, ba pe deasupra, Wedge
reuşi chiar să tragă şi un pui de somn.
Barul din parcarea pentru camioane era arhiplin când sosiră cei doi. Ca de
obicei, Rollie coborî din maşină, aruncă un „la revedere" prin fereastra
deschisă, apoi se îndreptă surâzând spre propria maşină. Sam îl urmări cu
privirea, minunându-se din nou de sângele rece de care dădea întotdeauna
dovadă Rollie Wedge.
Ceasul arăta acum puţin peste cinci şi jumătate şi la răsărit o geană
portocalie spărsese întunericul. Sam intră cu Ponticul verde pe autostrada 61
şi se îndreptă spre sud.
Pentru familia Kramer nenorocirea începu cu adevărat cam pe la ora la
care Rollie Wedge şi Sam Cayhall se despărţiră în Cleveland. Mai întâi fu
ceasul deşteptător de pe noptiera lui Ruth Kramer. Când soneria izbucni ca de
obicei la cinci treizeci, Ruth îşi dădu imediat seama că este foarte bolnavă.
Avea puţină febră, o durere rea în tâmple şi o groaznică senzaţie de vomă.
Marvin o ajută să ajungă în baie unde rămase mai bine de o jumătate de oră.
De o lună de zile Greenville era bântuit de o gripă care acum îşi făcuse drum şi
în casa familiei Kramer.
Menajera îi trezi pe gemeni (Josh şi John aveau acum cinci ani) la şase şi
jumătate, îi spălă, îi îmbrăcă şi îi hrăni în mare viteză. După părerea lui Marvin,
era mai bine să-i ducă pe copii la grădiniţă, în speranţa că aşa vor fi cât mai
departe de virusul cel periculos. Îi telefonă apoi unui prieten medic ca să-i
ceară o reţetă şi îi dădu servitoarei douăzeci de dolari ca să ridice
medicamentele de la farmacie, peste o oră. În sfârşit, îşi luă la revedere de la
Ruth, pe care o găsi întinsă pe podeaua sălii de baie, cu o pernă sub cap şi o
pungă de gheaţă pe faţă.
Activitatea avocatului nu era consacrată în întregime cauzelor din
domeniul drepturilor civile; în anul de graţie 1967, în statul Mississippi, nu se
putea trăi doar din asta. Aşa că printre dosarele lui Kramer mai apăreau şi
câteva cazuri penale, divorţuri, falimente dubioase, litigii imobiliare. Şi cu
toate că tatăl său aproape că nu-i mai vorbea, iar restul membrilor familiei
Kramer abia dacă-i mai rostea numele, Marvin îşi petrecea cam o treime din
timpul său de lucru ocupându-se de afacerile familiei. De altfel, chiar în
dimineaţa asta la ora nouă trebuia să fie la tribunal pentru un proces în care
era implicată şi proprietatea unui unchi.
Gemenilor le plăcea la nebunie să meargă cu el la birou. Programul
grădiniţei începea abia la ora opt, aşa că Marvin avea timp să lucreze puţin
înainte de a-i preda pe băieţi educatoarei şi de a merge la tribunal. Aşa ceva
se întâmpla cam o dată pe lună, dar în realitate nu trecea nici o zi fără ca
măcar unul dintre băieţi să nu-l implore pe Marvin să-i ducă mai întâi la birou
şi abia după aceea la grădiniţă.
Sosiră pe la şapte şi jumătate şi gemenii merseră aţă la biroul secretarei
pe care se odihnea un teanc gros de hârtie de scris ce nu aştepta decât să fie
tăiată, copiată, capsată, împăturită şi vârâtă în plicuri. Clădirea care
adăpostea firma crescuse cam alandala de-a lungul vremii. Uşa de la intrare
dădea într-un mic vestibul unde biroul de primire stătea aproape sub scară.
Cele patru scaune destinate clienţilor erau pur şi simplu lipite de perete, iar
birourile celor trei asociaţi pe care îi avea acum Marvin se aflau de-o parte şi
de alta a vestibulului. Un hol de vreo cinci metri traversa tot parterul, în aşa
fel încât, dacă rămâneai în dreptul intrării, puteai să vezi uşa din spate a
clădirii. Marvin ocupa cea mai spaţioasă încăpere de la parter, adică ultima
uşă pe stânga, chiar lângă debaraua supraaglomerată. Secretara, pe nume
Helen, îşi avea propriul birou în faţa debaralei; era o tânără bine făcută la care
Marvin visa de vreun an şi jumătate.
La etajul întâi se aflau birourile înecate în hârtii ale încă unui avocat şi
două secretare. Iar etajul al doilea, neîncălzit şi fără aer condiţionat, era folosit
ca depozit.
Marvin sosea de obicei la birou între şapte şi jumătate şi opt deoarece îi
plăcea să-şi vadă de treabă în linişte până se adunau şi ceilalţi, iar telefoanele
începeau să zbârnâie. Vineri, 21 aprilie, sosi, evident, primul.
Descuie uşa de la intrare, aprinse lumina şi se opri în vestibul. Aici le ţinu
gemenilor o predică despre cum trebuiau să lase biroul lui Helen, dar puştii
erau deja în hol, fără să fi auzit un cuvânt. Când Marvin îşi vârî capul prin uşa
biroului secretarei, Josh avea de lucru cu foarfeca, în timp ce John pusese
mâna pe capsator. Aşa că tatăl zâmbi înţelegător şi se retrase; câteva secunde
mai târziu, era cufundat până peste cap în hârtii.
Pe la opt fără un sfert hotărî că va telefona mai târziu la spital şi porni să
urce scările spre etajul al doilea în căutarea unui dosar vechi care, după
părerea lui, ar fi putut avea o anumită legătură cu cazul la care tocmai lucra.
De undeva, de pe hol, se auzea râsul jucăuş al băieţilor; Marvin urcă treptele
mormăind. De fapt, dosarul acela vechi îi salvă viaţa.
Explozia aruncă totul în aer pe verticală şi pe orizontală, cu o viteză
incredibilă; căci cincisprezece cartuşe de dinamită plasate în centrul unei
clădiri cu structură din lemn transformă totul în fărâme în numai câteva
secunde. Pământul se zdruncină ca de cutremur, iar rămăşiţelor clădirii le
trebui un minut întreg ca să revină pe pământ; martorii povestiră mai târziu că
cioburile cădeau peste oraş ca o ploaie fără sfârşit.
Josh şi John Kramer se aflau cam la trei metri de epicentrul exploziei, aşa
că, din fericire, nu apucară să-şi dea seama ce se întâmplă. Trupurile lor
ciopârţite fură găsite de pompieri sub un morman de ruine. Suflul exploziei îl
proiectă pe Marvin de tavanul de la etajul al doilea, apoi trupul avocatului căzu
împreună cu resturile acoperişului în craterul fumegând din centrul clădirii.
Douăzeci de minute mai târziu, Marvin era dus la spital în stare de
inconştienţă, dar încă viu. După alte trei ceasuri avea ambele picioare
amputate de la genunchi.
Explozia se produsese la ora şapte şi patruzeci şi şase de minute fix, şi
asta din fericire, dacă se poate spune aşa. Helen, secretara lui Marvin, simţi
explozia în clipa în care ieşea din oficiul poştal aflat la patru blocuri distanţă de
birou. Încă zece minute şi ar fi fost şi ea acolo, cu ceştile de cafea în mână.
David Lukland, un tânăr asociat al firmei locuia la trei blocuri mai încolo şi
tocmai încuia uşa apartamentului când toate simţurile recepţionară din plin
explozia. Încă zece minute şi s-ar fi aflat şi el acolo, în biroul de la etajul întâi,
în plină triere a curierului.
Un mic incendiu izbucni în clădirea vecină care adăpostea alte firme şi
companii, şi, cu toate că fu stins aproape imediat, el făcu să crească puternic
emoţia în cartier. La vederea fumului gros, oamenii fugiră care încotro,
mâncând pământul.
Doi trecători fură răniţi cu această ocazie. O bucată de aproximativ un
metru dintr-o bârnă ateriză pe trotuar, impactul proiectând-o apoi drept în
nasul doamnei Mildred Talton care îşi întorsese capul în direcţia exploziei. Din
fericire, rana nu era gravă.
Cel de-al doilea accident fu tot atât de lipsit de gravitate, dar în acelaşi
timp deosebit de semnificativ. Un străin pe nume Sam Cayhall se îndrepta
liniştit spre clădirea care adăpostea firma lui Kramer când pământul se
cutremură şi îi fugi de sub picioare. În timp ce se lupta să se ridice de pe jos,
străinul primi câteva cioburi în gât şi în obrazul stâng, ceea ce-l făcu să se
târască în spatele unui copac pentru a se adăposti de ploaia de sticlă
dezlănţuită de explozie. Dezastrul din faţa lui îl lăsă cu gura căscată, dar după
câteva clipe îşi reveni şi o luă la fugă.
Sângele care-i curgea din obraz îi pătă cămaşa, iar starea de şoc
provocată de cele văzute îl împiedică să-şi amintească mare lucru mai târziu.
Se îndepărtă de centrul oraşului la volanul aceluiaşi Pontiac verde şi, dacă ar fi
fost atent, ar fi reuşit pentru a doua oară să iasă liniştit din Greenville. Dar o
patrulă a poliţiei tocmai se grăbea să răspundă apelului staţiei centrale,
îndreptându-se cu toată viteza spre locul unde se produsese nenorocirea, când
drumul îi fu blocat de un Pontiac verde. Era imposibil ca o maşină a poliţiei să
treacă neobservată — sirena urla, girofarurile scânteiau, claxonul spărgea
timpanele, poliţiştii din maşină înjurau în gura mare — dar, dintr-un motiv
necunoscut, Pontiacul nu se retrase pe banda alăturată. Enervaţi, poliţiştii
reuşiră în cele din urmă să-l oprească pe inconştient, aproape că smulseră
portiera din ţâţâni şi prinseră în cătuşe mâinile tipului de la volan a cărui
cămaşă era pătată de sânge. Apoi Sam fu împins fără menajamente pe
bancheta din spate a maşinii de poliţie şi dus la secţie; Pontiacul fu pus sub
sechestru.
Bomba care îi ucisese pe gemenii familiei Kramer era cea mai puţin
experimentată din toate chestiile de genul ăsta. Cele cincisprezece cartuşe de
dinamită fuseseră legate între ele cu o bandă specială, dar fitilul lipsea. În
locul acestuia Rollie Wedge folosise un detonator, un timer care era, de fapt,
un ceas deşteptător cu arc, dintre cele mai ieftine. După ce aruncase limba
mare, făcuse un orificiu între cifrele şapte şi opt în care introdusese un ac
metalic. În clipa în care acesta avea să fie atins de limba mică, circuitul urma
să se închidă şi să detoneze bomba. Rollie voise să aibă la dispoziţie mai mult
decât cele cincisprezece minute acordate de fitilul clasic. În plus, se considera
un expert în materie de explozivi şi dorea să facă noi experienţe.
Poate că limba mică fusese puţin îndoită. Poate că ceasul nu avusese
cadranul perfect plat. Poate că, în entuziasmul său, Rollie nu strânsese arcul
cum trebuie. Poate că arcul metalic nu se potrivise cu cadranul. În fond, era
prima dată că Rollie încerca aşa ceva. Sau, cine ştie, poate că totul se
desfăşurase conform planului.
Cert este că, oricare ar fi fost motivele sau scuzele, campania de atentate
organizată de Jeremiah Dogan şi Ku Klux Klan făcuse acum să curgă sânge
evreiesc în statul Mississippi, iar acest lucru puse evident capăt respectivei
campanii.
2
După ce trupurile celor trei fură scoase de sub dărâmături, poliţia închise
zona şi îndepărtă mulţimea de gură-cască. Câteva ore mai târziu cazul era
preluat de agenţii FBI din Jackson, şi o echipă specială începu să treacă prin
sită resturile clădirii. Zeci de agenţi primiră sarcina plictisitoare de a aduna de
pe jos şi cea mai mică fărâmă, de a o studia şi de a o pune într-o pungă
transparentă, gata să servească într-o bună zi la reconstituirea ansamblului.
Tot ce fu ridicat de la locul exploziei ajunse apoi într-un depozit de la marginea
oraşului, ales să servească drept bază de date.
Timpul confirmă bănuiala iniţială a celor de la FBI. Dinamită, un detonator
şi câteva cabluri. Adică o bombă artizanală, meşterită de un cârpaci care
avusese norocul să scape nevătămat.
Un elicopter îl transportă aproape imediat pe Marvin Kramer la un spital
din Memphis; timp de trei zile, starea lui rămase critică. Ruth Kramer, în stare
de şoc, fu internată mai întâi la spitalul din Greenville, apoi în acelaşi spital din
Memphis în care se afla şi soţul său. Aici, domnul şi doamna Kramer împărţiră
nu numai camera, ci şi sedativele. Medici, rude şi prieteni fără număr făcură
de gardă la căpătâiul lor, mai ales că Ruth se născuse şi crescuse în oraş.
Pe măsură ce praful se liniştea în jurul a ceea ce mai rămăsese din firma
de avocatură a lui Marvin Kramer, vecinii-proprietari de magazine şi
funcţionari măturară cioburile de pe trotuar, şopocăind neîncetat şi urmărind
cu atenţie mişcările poliţiştilor şi ale echipei de salvare care începuse
săpăturile. Un zvon insistent alerga prin Greenville cum că poliţia reţinuse deja
un suspect. Pe la prânz, toată lumea ştia că tipul se numea Sam Cayhall, că
era din Clanton, Mississippi, că era un membru al Klanului şi că fusese rănit cu
ocazia exploziei. Un raport oficial aducea detalii înspăimântătoare despre alte
atentate cu bombe al căror autor fusese Cayhall şi care avuseseră drept
rezultat tot felul de răni îngrozitoare şi de cadavre desfigurate; dar până acum
toate victimele fuseseră de culoare. Un alt raport povestea despre
strălucitoarele fapte eroice ale poliţiştilor din Greenville care reuşiseră să pună
mâna pe nebun la numai câteva secunde după explozie. Jurnalul de prânz al
postului de televiziune local confirmă ceea ce se ştia deja, anume că cei doi
copii muriseră, că tatăl lor era grav rănit şi că Sam Cayhall fusese reţinut de
poliţie.
La început, Sam Cayhall fusese cât pe-aci să scape doar cu o amendă de
treizeci de dolari. Pe drumul către secţia de poliţie, îşi regăsise stăpânirea de
sine şi le ceruse scuze aşa cum trebuie poliţiştilor pentru că nu le lăsase cale
liberă. În registrul poliţiei fu trecută o vină absolut minoră, iar Sam fu depus în
camera de detenţie în aşteptarea completării hârtiilor oficiale şi a eliberării.
Cei doi poliţişti se grăbiră apoi să ajungă la locul atentatului, în ajutorul
colegilor lor.
Un îngrijitor care făcea şi pe infirmierul se apropie de Sam cu o trusă de
prim ajutor şi îi curăţă rana de pe obraz; sângele se oprise. Sam povesti încă o
dată că avusese o noapte grea, că se bătuse într-un bar şi că aşa se pricopsise
cu tăietura aia. Peste vreo oră, un gardian adjunct îşi iţi capul în ferestruica
uşii de la camera de detenţie: avea cu el alte hârtii şi explicaţii. Sam era
acuzat că nu acordase prioritate unui vehicul oficial aflat în misiune, amenda
maximă era de treizeci de dolari şi, dacă putea să plătească imediat cu bani
gheaţă, atunci era liber să-şi vadă de drum imediat ce documentele erau
completate, iar maşina scoasă de sub sechestru. Sam se plimba nervos prin
cameră, privindu-şi ceasul şi pipăindu-şi rana de pe obraz.
Ştia că trebuia neapărat să dispară. Arestarea asta fusese înregistrată şi
nu avea să treacă mult până când ţărănoii ăştia or să pună cap la cap numele
lui şi explozia de la biroul avocatului, şi-atunci, ei bine, atunci nu-i mai
rămânea decât să-şi ia picioarele la spinare. Trebuia să plece din Mississippi,
poate să facă iar echipă cu Rollie Wedge şi să plece amândoi în Brazilia sau
undeva tot aşa departe. Dogan o să le dea cu siguranţă bani. O să-i dea un
telefon Iui Dogan imediat ce-o să iasă din Greenville. Maşina îl aştepta
cuminte în parcarea pentru camioane din Cleveland, aşa că acolo o să
schimbe maşinile, pe urmă o să se ducă la Memphis unde o să ia un autobuz
Greyhound.
Asta o să facă. Fusese un dobitoc că se întorsese la locul faptei, dar îşi
zise că, dacă se stăpânea ca lumea, circarii ăştia or să-i dea drumul.
După încă o jumătate de oră, gardianul adjunct se întoarse cu un alt
formular, Sam îi dădu cei treizeci de dolari şi primi chitanţa. Apoi îl urmă pe
celălalt de-a lungul unui coridor îngust care ducea la biroul de la intrare; acolo
i se înmână o citaţie să se prezinte peste două săptămâni la Tribunalul
Municipal din Greenville.
— Unde-mi e maşina? întrebă el în timp ce împăturea hârtia şi o vâra în
buzunar.
— Vine imediat. Aşteaptă aici.
Sam îşi privi ceasul şi aşteptă un sfert de oră. Prin ferestruica tăiată într-o
uşă de metal, urmări un du-te-vino al maşinilor în parcarea din faţa închisorii.
Un poliţist voinic târî înăuntru doi beţivi. Sam aşteptă, foindu-se nerăbdător.
Apoi o voce necunoscută îl chemă de undeva, din spate.
— Domnule Cayhall.
Se întoarse şi dădu cu ochii de un tip scund, îmbrăcat într-un costum
teribil de uzat, care-i flutură pe la nas o insignă de poliţist.
— Sunt detectiv Ivy, de la Departamentul de Poliţie din Greenville. Trebuie
să vă pun câteva întrebări, zise bărbatul cel scund, făcând un semn cu mâna
spre uşile din lemn înşirate de-a lungul holului. Sam îl urmă fără să
crâcnească.
Încă din prima clipă când se aşeză în faţa detectivului Ivy, de cealaltă
parte a unui birou cât se poate de murdar, Sam Cayhall nu avu prea multe de
spus. Ivy avea doar vreo patruzeci şi ceva de ani, dar părul îi era deja cărunt şi
riduri adânci îi înconjurau ochii. După ce îşi aprinse o Camel fără filtru, îi oferi
şi lui Sam o ţigară, întrebându-l cum de se tăiase la obraz. Sam se jucă un
timp cu ţigara, dar nu o aprinse. Se lăsase de fumat cu câţiva ani în urmă şi,
cu toate că simţea nevoia să tragă un fum în acest moment atât de tensionat,
se mulţumi să bată uşor cu ţigara în masă. Răspunse fără să-l privească pe Ivy
că, probabil, era rezultatul unei bătăi.
Ivy zâmbi scurt, mormăind ceva, ca şi cum s-ar fi aşteptat la un
asemenea răspuns, şi în clipa aceea Sam ştiu că are de-a face cu un
profesionist de mâna întâi. Constatarea asta îl sperie şi mâinile începură să-i
tremure. Bineînţeles că Ivy observă totul. Unde se bătuse? Cu cine se bătuse?
Când anume avusese loc evenimentul? De ce se bătuse aici, în Greenville,
când locuia de fapt la vreo trei ore distanţă de oraş? De unde luase maşina?
Sam nu răspunse. Ivy îl hărţuia cu întrebări la care Sam nu putea
răspunde deoarece o minciună ar fi adus după ea alte minciuni şi Ivy l-ar fi
prins imediat cu ocaua mică.
— Aş vrea să vorbesc cu un avocat, zise Sam în cele din urmă.
— Minunat, Sam. Cred că este exact ceea ce trebuie să faci, aprobă Ivy,
aprinzând o nouă ţigară şi suflând fumul gros spre tavan. Azi-dimineaţă am
avut o mică explozie aici, în oraş. Ai auzit de chestia asta, nu? întrebă Ivy,
glasul său căpătând o uşoară nuanţă de ironie.
— Nu.
— O tragedie. Biroul unui avocat de aici, Kramer, a fost făcut praf.
Povestea s-a întâmplat acum vreo două ore şi s-ar putea să fie opera Klanului,
înţelegi cum vine treaba. Acum, noi, pe-aici, nu avem oameni din Klan, da'
domnul Kramer este evreu. Şi dacă-mi dai voie să ghicesc, tu habar n-ai de
toată tărăşenia asta, corect?
— Corect.
— O poveste tare, tare tristă, Sam. Vezi tu, domnul Kramer avea doi
băieţei, Josh şi John, şi soarta a vrut ca puştii să fie la birou, împreună cu
tăticul lor, atunci când a explodat bomba.
Respiraţia lui Sam se iuţi brusc, în timp ce ochii săi îi cereau lui Ivy să
povestească mai departe.
— Ei, şi ăştia doi băieţei, de numai cinci ani, nişte gemeni tare drăgălaşi,
au fost făcuţi fărâme, Sam. Sunt mai morţi decât toţi morţii din iad, Sam.
Sam îşi plecă încet capul până când bărbia îi ajunse la numai câţiva
milimetri de piept. Fusese învins. Crimă, avocaţi, procese, judecători, juraţi,
închisoare, totul năvăli dintr-o dată asupra Iui şi lovitura îl făcu să închidă
ochii.
— Tăticul s-ar putea să aibă noroc. În clipa asta e la spital, îl operează.
Puştii sunt însă în grija celor de la pompe funebre. O adevărată tragedie, Sam.
Bănuiesc că nu ştii nimic despre bombă, Sam, nu-i aşa?
— Nu, nu ştiu. Aş vrea să văd un avocat.
— Fireşte, răspunse Ivy, ridicându-se încet şi părăsind încăperea.
Un medic extrase un ciob de sticlă din obrazul lui Sam şi îl trimise la un
laborator al FBI-ului. Analiza nu aduse nici o surpriză — era o bucată din
geamul ferestrelor de la clădirea aruncată în aer. Apoi, Pontiacul verde fu
foarte repede pus în legătură cu numele lui Jeremiah Dogan din Meridian. Un
fitil fu găsit în portbagaj. În sfârşit, un comisionar se prezentă la poliţie şi
povesti că văzuse maşina aceea pe la patru dimineaţa în preajma biroului
domnului Kramer.
FBI-ul făcu în aşa fel încât presa să afle imediat că domnul Sam Cayhall
era de multă vreme membru al Ku Klux Klanului şi că fusese principalul
suspect în mai multe atentate cu bombe. Era un caz urât, aşa că asupra
poliţiei din Greenville complimentele curgeau gârlă; până şi J. Edgar Hoover
făcu o declaraţie publică.
La două zile după atentat, gemenii Kramer îşi găsiră odihna veşnică
într-un mic cimitir din oraş. La vremea aceea, în Greenville locuiau o sută
patruzeci şi şase de evrei şi, cu excepţia lui Marvin şi a altor şase, toţi ceilalţi
fură prezenţi la înmormântare. Numărul reporterilor şi al fotografilor care
ţinuseră să fie de faţă fu însă dublu.
În dimineaţa următoare, Sam se uită la fotografii şi citi relatările de la faţa
locului în micuţa celulă în care fusese „găzduit". Gardianul adjunct, pe nume
Larry Jack Polk, era un nătăfleţ care se împrietenise cu Sam pentru că, aşa
cum îi şoptise ceva mai devreme, nişte veri de-ai lui erau membri ai Klanului şi
ar fi vrut şi el să li se alăture, da' nevastă-sa nu era de acord nici în ruptul
capului. În fiecare dimineaţă îi aducea lui Sam cafea proaspătă şi ziare. Larry
Jack mărturisise deja admiraţia pe care o nutrea pentru talentele pirotehnice
ale lui Sam.
Sam nu scosese practic nici un cuvânt, dacă nu punem la socoteală cele
câteva vorbe menite să-l mulţumească pe Larry Jack. A doua zi după explozie i
se puseseră în spinare două omucideri de gradul întâi, aşa că mintea îi era
ocupată cu scenariul în care camera de gazare juca un rol principal. Refuzase
cu încăpăţânare să vorbească cu Ivy sau cu oricare alt poliţist şi adoptase
aceeaşi atitudine şi în privinţa FBI-ului. Ziariştii încercaseră, fireşte, să ajungă
până la el, dar nu reuşiseră să treacă de Larry Jack. Sam îi telefonă soţiei,
sfătuind-o să nu plece din Clanton şi să încuie bine uşile. În singurătatea
celulei, începu să ţină un jurnal.
Poliţiştii n-aveau decât să afle singuri că în atentat mai fusese implicat un
al doilea, pe nume Rollie Wedge. Ca membru al Klanului, Sam Cayhall
depusese un jurământ, şi pentru el jurământul era sacru. Niciodată, absolut
niciodată nu-l va da în vileag pe un alt membru al Klanului. Şi spera din tot
sufletul că Jeremiah Dogan îi împărtăşea ideile şi convingerile în legătură cu
jurământul.
La două zile după explozie, în Greenville îşi făcu apariţia un avocat
îndoielnic, cu părul vâlvoi, pe nume Clovis Brazelton. Făcea şi el parte din Klan
şi îşi câştigase o oarecare faimă în Jackson, apărând tot felul de pungaşi.
Dorea să candideze pentru postul de guvernator şi în platforma lui electorală
susţinea că rasa albă trebuia conservată, că Biroul Federal de Investigaţii era o
invenţie drăcească şi că negrii trebuiau protejaţi, dar fără a li se permite
convieţuirea cu albii, şi aşa mai departe. Brazelton fusese trimis de Jeremiah
Dogan să-l apere pe Sam Cayhall, dar mai ales să se asigure că Sam şi-a pus
lacăt la gură. FBI-ul tăbărâse pe Dogan din cauza Pontiacului verde şi lui Jerry
îi era teamă să nu fie inculpat drept complice.
Complicele, îi explică Clovis noului său client, este tot atât de vinovat ca
şi cei care apasă efectiv pe trăgaci. Sam
Îl ascultă aproape fără să scoată un cuvânt. Auzise câte ceva despre
Brazelton şi încă nu avea încredere în avocat.
— Uite ce e, Sam, insistă Clovis ca şi cum i-ar fi explicat unui copil. Eu ştiu
cine a pus bomba. Mi-a spus Dogan. Dacă nu mă înşel, suntem patru cu toţii —
eu, tu, Dogan şi Wedge. Or, în momentul ăsta, Dogan este aproape convins că
Wedge va fi de negăsit. Nu a luat legătura cu el, dar puştiul este strălucitor de
inteligent şi probabil că a fugit deja peste graniţă. Asta înseamnă că mai
rămâneţi doar tu şi Dogan. Şi sincer să fiu, eu mă aştept ca Dogan să fie
inculpat în orice clipă. Numai că sticleţilor are să le fie tare greu să-l înfunde
dacă nu pot să-i dovedească complicitatea. Şi ei nu pot să facă asta dacă tu
nu le spui nimic.
— Deci iau totul asupra mea? întrebă Sam.
— Nu. Îţi ţii gura doar în privinţa lui Dogan. Negi totul. O să inventăm
ceva în legătură cu maşina. Dar asta este problema mea. Am să fac în aşa fel
încât procesul să fie transferat într-un alt comitat, poate în zona colinelor sau
altundeva unde să nu fie evrei. Dacă o să avem un juriu numai din albi, o să
fac o pledoarie de-o să ieşim amândoi nişte eroi. Da' pentru asta lasă-mă pe
mine să mă ocup de toate.
— Nu crezi că am să fiu condamnat?
— Pe dracu'! Uite, Sam, îţi dau cuvântul meu. O să facem rost de un juriu
de patrioţi, adică de oameni ca tine, Sam. Toţi albi. Şi toţi îngrijoraţi că puştii
lor vor fi obligaţi să meargă la şcoală împreună cu puştimea cioroilor. Numai
oameni buni, Sam. O să alegem doişpe din ăştia, o să-i punem pe banca
juraţilor şi o să le explicăm că evreii ăştia împuţiţi au încurajat toată aiureala
asta cu drepturile civile. Ai încredere în mine, Sam; o să fie foarte uşor. Ai
încredere în mine, am mai făcut chestia asta, încheie Clovis, aplecându-se
peste masa şubredă şi bătând uşurel cu mâna pe braţul lui Sam.
În aceeaşi zi, Sam se trezi cu cătuşe la mâini şi câţiva poliţişti de la poliţia
municipală îl urcară într-o maşină. O mică armată de fotografi îl aştepta la
ieşirea închisorii, în timp ce un alt grup de reprezentanţi ai acestei meserii atât
de agresive era pregătit să-l întâmpine pe Sam pe treptele tribunalului.
Cayhall se prezentă în faţa judecătorului municipal însoţit de noul său
avocat, onorabilul Clovis Brazelton, care renunţă la audierea preliminară şi se
ocupă liniştit de alte câteva proceduri legale de rutină. Sam se întoarse în
celula sa la numai douăzeci de minute după ce o părăsise. Clovis îi promise că
va reveni peste câteva zile ca să pună la cale strategia pentru proces, apoi ieşi
din clădirea închisorii şi dădu un recital admirabil în beneficiul ziariştilor.
Frenezia care cuprinsese presa în Greenville avu nevoie de o lună
întreagă ca să se potolească. Sam Cayhall şi Jeremiah Dogan fură inculpaţi pe
data de 5 mai 1967 pentru omucidere de gradul întâi, iar procurorul anunţă în
gura mare că avea de gând să ceară pedeapsa capitală. Nimeni nu pomeni
numele lui Rollie Wedge. De fapt, poliţia şi FBI-ul habar n-aveau de existenţa
lui.
Clovis, care îi reprezenta acum pe ambii inculpaţi, pledă cu succes pentru
transferarea procesului în altă instanţă, astfel încât procesul începu pe 4
septembrie 1967 în Nettles County, la trei sute de kilometri distanţă de
Greenville. Şi totul se transformă într-un spectacol de circ. Pe peluza din faţa
tribunalului, Klanul instală o tabără pentru membri şi simpatizanţi, cu numere
extrem de zgomotoase prezentate aproape din oră în oră. Fuseseră aduşi chiar
membri din alte state, şi exista până şi o listă de vorbitori invitaţi. Sam Cayhall
şi Jeremiah Dogan erau văzuţi drept simboluri ale supremaţiei rasei albe, iar
admiratorii ascunşi sub glugi le scandau neîncetat numele.
Presa privea şi aştepta. Sala de tribunal era înţesată de reporteri şi
ziarişti, iar cei mai puţin norocoşi fură nevoiţi să se mulţumească cu un loc la
umbra copacilor din faţa clădirii. De acolo, asistară la spectacolul oferit de
Klan şi ascultară discursurile care se lungeau tot mai mult, pe măsură ce
blitzurile fotografilor fulgerau din ce în ce mai des.
Înăuntru, lucrurile mergeau bine pentru Cayhall şi Dogan. Brazelton îşi
folosise toată ştiinţa şi tot farmecul şi făcuse rost de doisprezece patrioţi —
cum îi plăcea lui să-i numească — pe post de juraţi, iar acum dădea găuri
importante în eşafodajul acuzării. Era extraordinar de important faptul că
dovezile erau circumstanţiale — nimeni nu-l văzuse pe Sam Cayhall plasând
efectiv bomba. Clovis predică treaba asta chiar de la început şi argumentul fu
reţinut de urechile din jur. Cayhall fusese într-adevăr angajat de Dogan să-i
facă un comision în Greenville şi întâmplarea îl adusese în preajma biroului lui
Kramer într-un moment absolut nefericit. Lui Clovis mai că-i dădură lacrimile
când îşi aduse aminte de cei doi copilaşi minunaţi.
Fitilul din portbagaj fusese lăsat acolo probabil de fostul proprietar al
maşinii, un oarecare domn Carson Jenkins din Meridian, de profesie
antreprenor de deşeuri. Şi domnul Carson Jenkins chiar depuse mărturie că
aşa se întâmplase: meseria îi cerea să mânuiască permanent materiale
explozive, iar fitilul cu pricina fără îndoială rămăsese uitat în portbagaj atunci
când vânduse Pontiacul verde domnului Dogan. Or, domnul Carson Jenkins
preda la şcoala de duminică, era un omuleţ liniştit şi muncitor, una din acele
persoane pe care nu se poate să nu le crezi. În plus, era şi membru al Ku Klux
Klanului, dar FBI-ul habar n-avea de chestia asta. Clovis organizase totul
absolut impecabil.
Poliţia şi FBI-ul nu aflară niciodată că maşina lui Cayhall rămăsese în
parcarea pentru camioane din Cleveland. Primul telefon pe care Sam avusese
voie să-l dea din închisoare fusese acasă, pentru a le spune soţiei şi fiului său,
Eddie Cayhall, să recupereze maşina. Spre norocul apărării.
Dar cel mai puternic argument prezentat de Clovis Brazelton fu acela că
nimeni nu putea să aducă nici o dovadă că cei doi clienţi ai săi conspiraseră în
vreun fel, şi-atunci cum puteţi dumneavoastră, doamnelor şi domnilor juraţi
din Nettles County, să-i trimiteţi pe aceşti doi oameni la moarte?
După patru zile de dezbateri, juriul se retrase să delibereze. Clovis le
garantă clienţilor săi că vor fi achitaţi. La rândul ei, acuzarea era aproape
sigură că acesta va fi rezultatul final. Klanul simţi în aer parfumul victoriei şi
asta spori simţitor ritmul scandărilor de pe peluza din faţa tribunalului.
Nimeni nu fu achitat, nimeni nu fu condamnat. Fapt remarcabil, doi dintre
juraţi se ridicară plini de îndrăzneală şi cerură insistent condamnarea. După o
zi şi jumătate de deliberări, juraţii îl anunţară pe judecător că intraseră într-un
impas care nu putea fi depăşit cu nici un chip. La rândul său, judecătorul
respinse cauza, iar Sam Cayhall plecă acasă pentru prima oară în ultimele
cinci luni de zile.
Procesul se rejudecă şase luni mai târziu în comitatul Wilson, o altă
regiune rurală aflată la patru ore distanţă de Greenville şi la vreo sută cincizeci
de kilometri de scena primului proces. Deoarece în timpul primului proces
fuseseră depuse plângeri cum că juraţii fuseseră literalmente hărţuiţi de Klan,
judecătorul, din motive niciodată precizate, schimbă jurisdicţia într-o altă zonă
mişunând de membru şi simpatizanţii Klanului. Din nou juraţii fură cu toţii albi
şi ne-evrei, Clovis povesti acelaşi lucru şi prezentă aceleaşi argumente, iar
domnul Carson Jenkins recită aceleaşi minciuni.
Acuzarea îşi modifică oarecum strategia; fără folos însă. Procurorul
districtual renunţă la acuzaţiile principale şi ceru pedepsirea celor doi doar
pentru omucidere.
Nu se mai punea problema pedepsei capitale, iar juriul putea, dacă dorea,
să-i găsească pe Cayhall şi Dogan vinovaţi de omucidere; o inculpare mai
uşoară, cu o pedeapsă adecvată.
Cel de-al doilea proces aduse totuşi ceva nou. Timp de trei zile, aşezat
într-un scaun cu rotile, Marvin Kramer se află în primul rând al asistenţei, cu
ochii ţintă la juraţi. Ruth încercase să asiste la primul proces, dar nu fusese în
stare să reziste şi se întorsese la Greenville unde fusese din nou internată în
spital pentru probleme psihice. În aceeaşi perioadă Marvin suferise mai multe
operaţii şi medicii nu-i dăduseră voie să urmărească în direct spectacolul din
Nettles County.
În general, juraţii nu fură în stare să-l privească, aşa că ochii lor evitară
pe cât posibil publicul, concentrându-se, într-un mod absolut neobişnuit,
asupra martorilor. Cu toate acestea, tânăra Sharon Culpepper, mamă a doi
gemeni, nu se putu abţine şi se uită în repetate rânduri la Marvin, privirile lor
întâlnindu-se de câteva ori. Avocatul o imploră să i se facă dreptate.
Sharon Culpepper fu singura dintre cei doisprezece care votă de la
început pentru condamnare. Timp de două zile, trebui să suporte hemoragia
verbală şi jignirile colegilor care nu se dădură în lături de la nici o grosolănie;
lacrimile îi scăldau obrajii, dar refuză cu încăpăţânare să cedeze.
Votul juriului fu de unsprezece la unu, aşa că judecătorul respinse cauza
şi îi trimise pe toţi la casele lor. Marvin Kramer se întoarse mai întâi la
Greenville, dar apoi plecă din nou la Memphis pentru altă operaţie. Clovis
Brazelton dădu un recital pentru presă. Procurorul districtual nu promise un
nou proces. Sam Cayhall plecă în linişte spre Clanton, jurându-şi solemn că nu
va mai avea niciodată de-a face cu Jeremiah Dogan. Iar Vrăjitorul Imperial fu
primit triumfal acasă, în Meridian, unde le împuie tuturor urechile cum că
bătălia pentru supremaţia albă abia a început, binele a învins răul, şi aşa mai
departe.
În tot acest timp, numele lui Rollie Wedge fusese pomenit o singură dată.
Pe când cel de-al doilea proces era în plină desfăşurare, Dogan îi şoptise lui
Cayhall, într-o pauză de prânz, că puştiul trimisese un mesaj printr-un străin
care vorbise cu soţia lui Dogan pe unul din coridoarele tribunalului. Mesajul
era foarte simplu şi limpede. Wedge era pe aproape şi urmărea cu atenţie
mersul procesului, iar dacă Dogan sau Cayhall îi pomeneau vreodată numele,
casele şi familiile lor aveau să fie trimise urgent în iad.
3
Ruth şi Marvin Kramer se despărţiră în 1970. În acelaşi an, el era internat
într-un ospiciu, pentru ca să se sinucidă în 1971. Ruth se întoarse la Memphis,
în casa părintească. În ciuda tuturor problemelor cărora trebuia să le facă faţă,
insistaseră din toate puterile ca să obţină un al treilea proces. Şi, de fapt,
comunitatea evreiască din Greenville arătă deschis o nervozitate crescândă în
momentul în care deveni evident pentru toată lumea că procurorul districtual
obosise să tot piardă, şi nu mai avea nici o brumă de entuziasm în privinţa
unui nou proces împotriva lui Cayhall şi Dogan.
Marvin fu înmormântat alături de fiii săi. Un nou parc fu amenajat în
memoria lui Josh şi John Kramer, burse şcolare purtând numele lor fură
acordate elevilor merituoşi. Trecerea timpului atenuă oarecum oroarea care
însoţise tragedia celor trei morţi. Apoi, de-a lungul anilor, oraşul vorbi din ce în
ce mai puţin despre explozia din 1967.
Nici măcar presiunile FBI-ului nu reuşiră să pună pe picioare un al treilea
proces. Probe nu existau, fără îndoială că judecătorul avea să schimbe din nou
jurisdicţia, o nouă inculpare părea lipsită de orice speranţă, dar Biroul Federal
nu renunţă.
Cu un Cayhall îndărătnic şi un Wedge indisponibil, campania de atentate
organizată de Dogan eşuă lamentabil. El însă continuă să-şi îmbrace roba şi să
ţină discursuri, ba începu chiar să se creadă o forţă politică majoră. Ziariştii
din Nord erau intrigaţi de zgomotosul său repertoriu rasist, iar el era mereu
gata să-şi tragă gluga pe ochi şi să le acorde interviuri absolut insultătoare.
Pentru o scurtă perioadă, căpătă deci o oarecare faimă, ceea ce-i făcu o
imensă plăcere.
Pe la sfârşitul deceniului şapte, Jeremiah Dogan nu mai era decât un
derbedeu amărât dintr-o organizaţie aflată în declin rapid. Negrii primiseră
drept de vot, în şcoli nu se mai practica segregaţia rasială, judecătorii federali
din întreg sudul Statelor Unite dărâmau rând pe rând barierele rasiale,
drepturile civile ajunseseră până şi în Mississippi, iar Klanul se dovedise
incapabil să-i ţină pe negri acolo unde le era locul. Dogan nu mai putea să
adune nici măcar un şoarece de câmp la ridicarea unei cruci în flăcări.
Anul 1979 aduse două noi elemente în cazul suspendat, dar niciodată
clasat, al atentatului împotriva avocatului Marvin Kramer. Primul fu alegerea
lui David McAllister în funcţia de procuror districtual în oraşul Greenville. La cei
douăzeci şi şapte de ani ai săi, McAllister era cel mai tânăr procuror districtual
din istoria statului Mississippi. Adolescent fiind, îi urmărise şi el din mulţime pe
agenţii FBI scurmând prin rămăşiţele biroului de avocatură al lui Marvin
Kramer. La puţin timp după alegere, îşi jură să-i aducă pe terorişti în faţa
justiţiei.
Cel de-al doilea element îl constitui inculparea lui Jeremiah Dogan pentru
evaziune fiscală. După ce ani de zile reuşise să-i fenteze pe cei de la FBI,
Dogan îşi pierdu capul şi intră în conflict cu Serviciul de Venituri Interne.
Ancheta dură opt luni şi avu drept rezultat o inculpare de treizeci de pagini.
Conform documentului cu pricina, între 1974 şi 1978, Dogan uitase să declare
fiscului peste o sută de mii de dolari; cele optzeci şi şase de capete de acuzare
cereau o pedeapsă maximă de douăzeci şi opt de ani de închisoare.
Cum Dogan era mai mult decât vinovat, avocatul lui (altul decât Clovis
Brazelton) se apucă imediat să exploreze terenul în vederea încheierii unui
târg. În acest moment intră în scenă Biroul Federal de Investigaţii.
De-a lungul unei serii de întâlniri aprinse şi furioase cu Dogan şi avocatul
acestuia, guvernul propuse un târg, şi anume ca Dogan să depună mărturie
împotriva lui Cayhall în cazul Kramer primind în schimb asigurarea că nu va
face puşcărie pentru evaziune fiscală. Adică nici o zi dincolo de gratii, doar
libertate condiţionată şi amenzi grele, dar fără închisoare. Dogan nu mai
vorbise cu Cayhall de mai bine de zece ani, şi nu mai era nici membru activ al
Klanului. Iar motivele pentru care târgul propus de federali merita să fie
studiat cu atenţie erau nenumărate, printre ele aflându-se şi alternativa
deosebit de importantă — libertatea contra cel puţin zece ani de închisoare.
SVI se strădui să-l ajute în luarea hotărârii, aşa că îi sechestră toate
bunurile, plănuind chiar o mică şi drăguţă vânzare publică. Şi tot ca să-l ajute
să se hotărască, David McAllister reuşi să convingă un mare juriu din
Greenville să admită o nouă inculpare pentru Dogan şi amicul său, Cayhall, în
cazul Kramer.
Nervii lui Dogan cedară sub această presiune şi tipul acceptă propunerea.
După doisprezece ani de viaţă liniştită în Ford County, Sam Cayhall se
trezi din nou inculpat, arestat, având în faţă certitudinea unui nou proces şi
perspectiva camerei de gazare. Ca să-şi angajeze un avocat, fu nevoit să-şi
ipotecheze casa şi o mică fermă. Clovis Brazelton se lansase în chestii mult
mai importante, iar Dogan nu se mai afla de aceeaşi parte a baricadei.
De fapt, multe lucruri se schimbaseră în Mississippi în timpul scurs de la
primele două procese. Negrii dăduseră năvală să voteze şi îi aleseseră pe ai
lor în funcţiile oficiale. Juriile formate în exclusivitate din albi erau rare. Pe
teritoriul statului existau doi judecători negri, doi şerifi negri, pe coridoarele
tribunalelor avocaţii de culoare se amestecau cu confraţii lor albi. Din punct de
vedere oficial, segregaţia dispăruse. Şi mulţi locuitori albi ai statului Mississippi
începeau să se întrebe, când priveau spre trecut, pentru ce se făcuse atâta
tevatură. Pentru ce acordarea drepturilor fundamentale tuturor cetăţenilor
întâmpinase atâta rezistenţă? Deşi mai erau încă multe de făcut, statul
Mississippi din 1980 era foarte diferit de cel din 1967. Iar Sam Cayhall
înţelegea foarte bine situaţia.
Îşi luă un avocat talentat din Memphis, pe nume Benjamin Keyes, şi prima
lor mişcare tactică fu încercarea de a anula inculparea pe motiv că nu era
corect ca Sam să fie judecat din nou după atât de multă vreme de la ultimul
proces. Argumentul se dovedi viabil şi în consecinţă fu nevoie de o decizie a
Curţii Supreme din Mississippi care să pună lucrurile la punct. Cu şase voturi
pentru şi trei împotrivă, tribunalul hotărî că procesul putea avea loc.
Şi asta se şi întâmplă. Cel de-al treilea şi ultimul proces al lui Sam Cayhall
începu în februarie 1981, într-un mic tribunal îngheţat din Lakehead County, o
regiune deluroasă din extremitatea nord-estică a statului. Despre acest proces
s-ar putea spune multe. Tânărul procuror districtual, David McAllister, avu o
prestaţie strălucită, dar făcu tot atunci dovada unui obicei cât se poate de
nesuferit, acela de a-şi petrece tot timpul liber în compania reprezentanţilor
presei. Era un bărbat chipeş, cu vorbă limpede şi simţitoare şi deveni clar
pentru toată lumea că procesul acela avea un scop bine definit. Domnul
McAllister nutrea ambiţii politice la scară mare.
Juriul era format din opt albi şi patru negri, iar probele din instanţă erau
aceleaşi din primele două procese: ciobul de sticlă, fitilul, rapoartele FBI-ului,
fotografiile şi toate celelalte.
Apoi, peste toate acestea, veni mărturia lui Jeremiah Dogan care se aşeză
în boxa martorilor îmbrăcat într-o cămaşă de lucru din doc şi începu să
explice, cu o umilinţă solemnă, cum conspiraseră el şi Sam Cayhall, cel de
colo, să pună o bombă în biroul domnului Kramer. Sam nu-l scăpă din ochi
sorbindu-i fiecare cuvânt, dar Dogan îi evită privirea. Avocatul lui Sam îl frecă
pe Dogan o jumătate de zi, făcându-l să recunoască, în cele din urmă, că
încheiase un târg cu guvernul. Dar răul fusese deja făcut.
Aducerea pe tapet a numelui lui Rollie Wedge nu-i folosea cu nimic lui Sam
Cayhall, pentru că în felul acesta ar fi recunoscut participarea lui la atentatul
din Greenville. Asta l-ar fi obligat apoi să-şi recunoască complicitatea, adică să
devină în faţa legii la fel de vinovat ca şi cel care plasase efectiv bomba în
clădire. Prezentând acest scenariu juraţilor, Sam s-ar fi văzut obligat să
depună mărturie, lucru pe care nu-l doreau nici el, nici avocatul: Sam ar fi fost
nevoit să mintă din nou ca să acopere minciunile anterioare.
Şi ajunşi aici nimeni n-ar mai fi crezut povestea neaşteptată cu un terorist
misterios despre care nu se mai vorbise înainte, care apăruse şi dispăruse fără
ca nimeni să-l fi văzut. De altfel, Sam ştia că n-avea rost să meargă pe direcţia
Rollie Wedge, aşa că nu pomenise nimic despre tânăr nici măcar propriului său
avocat.
În finalul procesului, într-o sală de şedinţe arhiplină, David McAllister veni
în faţa juraţilor şi îşi prezentă pledoaria. Le povesti despre tinereţea sa
petrecută în Greenville şi despre prietenii săi evrei. Nu observase ca ei să fi
fost diferiţi de ceilalţi. Cunoştea şi câţiva membri ai familiei Kramer, oameni
de treabă, care munceau mult şi în beneficiul oraşului în care trăiau. Le vorbi
apoi despre puştii de culoare cu care se jucase în copilărie şi care se
dovediseră a fi prieteni minunaţi. Nu înţelesese niciodată de ce trebuia să
înveţe în şcoli diferite. Le spuse o poveste captivantă despre cum a simţit el
pământul cutremurându-i-se sub picioare în dimineaţa de 21 aprilie 1967 şi
cum a fugit spre centrul oraşului, unde un fuior de fum gros se ridica spre cer.
Timp de trei ore, aşteptase cu sufletul la gură dincolo de barierele poliţiei. Îi
văzuse pe pompieri rupând-o la fugă când dăduseră de Marvin Kramer; îi
văzuse apoi îngrămădindu-se printre ruinele fumegânde când îi găsiseră pe
băieţi şi lacrimile îi scăldaseră obrajii în momentul în care cele două
trupuşoare fără viaţă, acoperite cu cearşafuri albe, fuseseră urcate încet într-o
ambulanţă. Fusese un monolog splendid, la sfârşitul căruia o tăcere adâncă
puse stăpânire pe sala de tribunal. Câţiva juraţi îşi şterseră, discret, ochii.
Pe 12 februarie 1981 Sam Cayhall fu găsit vinovat de două omucideri de
gradul întâi şi de o tentativă de omor, iar peste două zile, acelaşi juriu, în
aceeaşi sală, pronunţă verdictul: condamnarea la moarte.
Prizonierul fu dus apoi în penitenciarul de stat de la Parchman unde îşi
aşteptă programarea pentru camera de gazare. Iar pe 19 februarie 1981 făcu
primul pas pe lista condamnaţilor la moarte.
4
În oraşul Chicago, cei trei sute de avocaţi ai firmei „Kravitz & Bane"
coexistau în pace sub acelaşi acoperiş. De fapt, erau două sute optzeci şi şase,
cu toate că, în realitate, era foarte greu să ţii socoteala pentru că în fiecare
clipă vreo duzină de avocaţi părăsea firma pentru o grămadă de motive şi o
altă duzină de recruţi, proaspeţi şi strălucitori, antrenaţi, cizelaţi şi nerăbdători
să se arunce în luptă, îşi făcea apariţia pe coridoarele firmei. În ciuda
dimensiunilor sale uriaşe, firma „Kravitz & Bane" nu reuşi să joace jocul
extinderii la fel de repede ca alţii, nu apucase să pună gheara pe firmele mai
slabe din alte oraşe, se mişcase încet când fusese vorba să racoleze clienţii
firmelor concurente, astfel încât era obligată să suporte plasarea sa abia pe
locul al treilea în rândul celor mai mari firme de avocatură din Chicago. Avea
sucursale în alte şase oraşe importante, dar, spre jena partenerilor mai tineri,
registrul firmei nu conţinea nici o adresă londoneză.
Deşi trecerea timpului îi mai îndulcise oarecum maniera, „Kravitz & Bane"
îşi păstrase renumele de firmă dură în domeniul litigiilor. Bineînţeles că avea
departamente specializate în probleme imobiliare, taxe şi legi antitrust, dar
litigiile aduceau grosul banilor. Avocaţii erau recrutaţi dintre cei mai buni
studenţi din anul al trei-lea, bărbaţi tineri (câte o femeie ici şi colo) care să
poată fi antrenaţi pe loc în stilul „atacă şi înjunghie" pus la punct cu multă
vreme în urmă de specialiştii de la „Kravitz & Bane".
Firma avea o mică secţie pentru daunele mobiliare ale reclamanţilor, o
chestie foarte bună din care se alegea cu cincizeci la sută profit. Mai era apoi
o secţie de dimensiuni considerabile care reunea înalţi funcţionari specializaţi
în drept penal, dar un asemenea înalt magistrat avea nevoie şi de un preţ net
de dimensiuni considerabile ca să poată ţine pasul cu „Kravitz & Bane". Cele
mai mari două secţii erau specializate — una în litigii comerciale şi cealaltă în
asigurări. Cu excepţia secţiei pentru daunele reclamanţilor, care aducea un
procent efectiv nesemnificativ din venitul total brut, banii proveneau din
facturarea consultanţelor juridice cu ora. Două sute de verzi (şi chiar mai mult
dacă se putea) pe oră pentru orice chestiune legată de asigurări. Trei sute pe
oră pentru problemele penale. Patru sute pentru o bancă cu greutate. Şi chiar
cinci sute pentru un client bogat ai cărui avocaţi loviţi de lene făceau să îi
lâncezească afacerile.
În Chicago, „Kravitz & Bane" făcuse bani din consultanţa cu ora şi fondase
o adevărată dinastie. Birourile erau aranjate în pas cu moda, dar nu făceau
paradă de opulenţă. Erau amplasate la ultimele etaje ale, evident, celei de-a
treia clădiri — ca înălţime — din centrul oraşului.
Asemenea celor mai mari firme de avocatură, şi aceasta se simţise
datoare, dată fiind suma enormă de bani pe care o realiza, să înfiinţeze o mică
secţie pentru acţiuni de caritate, încercând în felul acesta să-şi îndeplinească
obligaţiile morale faţă de societate. Şi erau de-a dreptul mândri că aveau şi un
partener care se ocupa de secţia respectivă, un făcător de bine excentric pe
nume E. Garner Goodman care ocupa, împreună cu cele două secretare ale
sale, un birou spaţios la etajul şaizeci. Avea la dispoziţie şi un funcţionar pe
care-l împărţea cu unul din partenerii specializaţi în litigii. Cartea de onoare,
legată în aur, a firmei făcea mult caz de faptul că avocaţii erau încurajaţi să
preia cazuri care nu le aduceau nici un onorariu. De exemplu, în anul trecut,
1989, avocaţii firmei „Kravitz & Bane" donaseră pur şi simplu aproape şaizeci
de mii de ore din preţiosul lor timp clienţilor care nu aveau posibilitatea să-i
plătească. Copii orfani, condamnaţi la moarte, emigranţi ilegali, toxicomani şi,
bineînţeles, situaţia celor fără adăpost. În paginile cărţii cu pricina putea fi
admirată chiar şi o fotografie în care, pe un fundal de periferie urbană, doi
tineri avocaţi în ţinută adecvată — în cămăşi, cu mânecile suflecate, nodurile
la cravată slăbite şi pete mari de sudoare la subsuori — priveau cu ochi plini
de compasiune un grup de copii de imigranţi, îndeplinindu-şi astfel sarcina.
Avocaţii salvând societatea. Adam Hall, cu un exemplar al respectivei broşuri
între copertele unui dosar subţirel, traversă holul de la etajul şaizeci şi unu în
direcţia biroului lui E. Garner Goodman. Pe drum, se opri să-l salute şi să
schimbe două vorbe cu un alt avocat tânăr pe care nu-l mai văzuse niciodată
până atunci. În timpul petrecerii de Crăciun organizate de firmă se
distribuiseră plăcuţe cu numele fiecăruia pentru a fi fixate pe uşile birourilor,
mai ales că unii dintre parteneri abia dacă se cunoşteau între ei, iar unii dintre
asociaţi nu se vedeau decât o dată sau de două ori pe an. Când Adam intră în
mica anticameră, secretara care se afla înăuntru îşi luă ochii de la documentul
pe care-l bătea la maşină şi mai-mai că-i zâmbi. Atunci întrebă de domnul
Goodman şi ea îi arătă din priviri şirul de scaune de lângă perete, invitându-l
să aştepte. Venise cu zece minute mai devreme, iar întâlnirea era pentru ora
zece, deşi chestia asta n-avea importanţă. Căci problema făcea parte dintre
cele fără onorariu. Aşa că dă-l încolo de ceas. Dă-le încolo de ore facturate.
Dă-le încolo de prime. Spre deosebire de toţi ceilalţi şi ca să le facă-n ciudă,
Goodman nu acceptase nici un orologiu în biroul său.
Adam îşi răsfoi dosarul, se distră citind broşura, îşi reciti propriul
curriculum — colegiul la Pepperdine, facultatea de drept la Michigan, redactor
al revistei de drept, comentariu de caz asupra pedepselor aspre şi neobişnuite,
comentarii pe marginea unor recente cazuri de condamnare la moarte. Un
curriculum cam anemic, dar în fond nu avea decât douăzeci şi şase de ani şi
lucra la „Kravitz & Bane" de numai nouă luni.
Citi şi făcu adnotări pe marginea a două decizii ale Curţii Supreme a
Statelor Unite referitoare la câteva execuţii petrecute în California; apoi îşi
privi ceasul. Până la urmă secretara îi oferi şi o cafea, dar el o refuză politicos.
Biroul de altfel spaţios al lui E. Garner Goodman era uluitor prin
dezordinea care domnea înăuntru. Pereţii tapetaţi cu rafturi ce se îndoiau sub
greutatea cărţilor, podeaua pardosită cu teancuri de dosare prăfuite, biroul din
centrul încăperii ascuns sub o grămadă de hârţoage de toate felurile şi
dimensiunile. Covoraşul de sub birou nu se mai vedea de sub mormanul de
resturi, gunoaie şi scrisori mototolite. Dacă jaluzelele de lemn n-ar fi fost
lăsate, fereastra ar fi oferit o splendidă vedere spre lacul Michigan, dar aşa —
era clar că domnul Goodman nu-şi petrecea timpul privind pe fereastră.
Stăpânul biroului era un bărbat în vârstă, cu părul şi barba aproape albe.
Cămaşa albă aproape că scârţâia de atâta scrobeală. Papionul verde,
emblematic pentru personaj, era perfect înnodat sub bărbie. Când Adam intră
în încăpere, ferind cu grijă teancurile de hârtii din jur, Goodman nu se ridică
să-l întâmpine, ci se mulţumi să-i întindă mâna.
După ce îi dădu şefului dosarul, tânărul se aşeză pe singurul scaun liber
din birou, aşteptând nervos şi urmărind mâna ce mângâia uşor barba
încărunţită din faţa sa.
— De ce vrei să lucrezi fără onorariu? mormăi Goodman după o tăcere
îndelungată, fără să-şi ridice privirea de pe dosar. Difuzoarele disimulate în
plafon răspândeau o arie clasică interpretată la chitară.
— Ăă, din mai multe motive, răspunse Adam, fâţâindu-se încurcat pe
scaun.
— Lasă-mă, atunci, să ghicesc. Vrei să serveşti omenirea, să dai şi tu ceva
comunităţii din care faci parte, sau poate că te simţi vinovat pentru că-ţi
petreci prea mult timp aici, în fabrica asta de asudat, facturând dolari cu ora,
aşa că vrei să-ţi cureţi sufletul şi să-ţi murdăreşti degetele, să faci ceva cinstit
şi să-ţi ajuţi semenii, înşiră Goodman, ţintuindu-l pe Adam cu privirea sa
albastră din spatele ochelarilor cu ramă neagră, cocoţaţi pe vârful unui nas
mai degrabă ascuţit. Am dreptate?
— Nu tocmai.
— Aşadar ai fost dat în grija lui Emmitt Wycoff? întrebă Goodman, în timp
ce citea scrisoarea lui Wycoff, partenerul care se ocupa de Adam.
— Da, domnule.
— E un avocat foarte bun. Nu ţin în mod deosebit la el, dar trebuie să
recunosc că are o minte strălucită pentru penal. Aş zice chiar că face parte
dintre primii trei „intelectuali" pe care-i avem. Deşi este destul de abraziv, nu
ţi se pare?
— E un tip în regulă.
— De cât timp lucrezi cu el?
— De când sunt aici, adică de nouă luni.
— Deci eşti la noi de nouă luni?
— Da, domnule.
— Şi ce părere ai? zise Goodman, închizând dosarul şi fixându-l pe Adam
cu privirea după ce îşi scoase ochelarii de pe nas.
— Până acum, îmi place. Tot ce fac mă solicită foarte mult.
— Fireşte că te solicită. Altfel de ce ai fi ales „Kravitz & Bane"? Vreau să
spun că recomandările tale ţi-ar fi permis să alegi oricare altă firmă. Aşa că, de
ce ai venit la noi?
— Litigii penale. Asta este ceea ce vreau să fac şi firma are o mare
reputaţie în domeniu.
— Câte oferte ai avut? Hai, spune, sunt curios să ştiu.
— Mai multe.
— Unde?
— Cele mai multe în districtul Columbia. Una în Denver. N-am avut nici un
interviu cu firme din New York.
— Ce salariu ţi-am oferit noi?
Adam se agită iar pe scaun. În fond, Goodman era unul din partenerii
firmei, deci ştia cu cât erau plătiţi tinerii asociaţi.
— Vreo şaizeci. Dar pe dumneavoastră cu cât vă plătim?
Întrebarea îl amuză pe bătrân care zâmbi pentru prima oară de la
începutul conversaţiei.
— Păi, mă plătiţi cu patru sute de mii de dolari pe an ca să puteţi, pe
urmă, să ţineţi predici despre avocaţi şi responsabilitatea socială. Patru sute
de mii, îţi vine să crezi?
Adam auzise ceva zvonuri în sensul ăsta.
— Dar nu vă plângeţi, nu-i aşa?
— Nici pomeneală. Sunt cel mai norocos avocat din oraş, domnule Hall.
Primesc o căruţă de bani pentru ceva ce fac cu plăcere, n-am de-a face cu
ceasul şi n-am probleme cu facturarea. E visul oricărui avocat. Şi de-aia îmi ţin
de bunăvoie fundu' pe jar şaizeci de ore pe săptămână. Şi vreau să-ţi spun că
am aproape şaptezeci de ani.
Legenda casei zicea că, în tinereţe, Goodman nu rezistase presiunii,
făcându-şi aproape de petrecanie cu atâta băutură şi tranchilizante. Un an de
zile ieşise de pe orbită, moment în care îl părăsiseră soţia şi copiii, apoi reuşise
să-i convingă pe ceilalţi parteneri că merita să fie totuşi salvat. Era de-ajuns să
i se pună la dispoziţie un birou unde viaţa să nu fie condusă de acele
ceasornicului.
— Ce anume faci pentru Emmitt Wycoff? întrebă Goodman.
— Multă cercetare. De exemplu, acum asigură apărarea unor furnizori
civili şi chiar săptămâna trecută am prezentat o cerere în instanţă, răspunse
Adam, cu o nuanţă de mândrie în glas; în primul an de muncă, bobocii erau
legaţi cu lanţuri de propriile birouri.
— O cerere adevărată? întrebă Goodman, uimit.
— Da, domnule.
— într-o instanţă adevărată?
— Da, domnule.
— în faţa unui judecător adevărat?
— Chiar aşa.
— Şi cine a câştigat?
— Judecătorul a dat dreptate acuzării, dar cu mare greutate. Pentru că
l-am strâns tare cu uşa.
Goodman zâmbi, amuzat, dar gluma se terminase şi bătrânul îşi concentră
din nou atenţia asupra dosarului din faţa sa.
— Wycoff a pus aici o scrisoare de recomandare de-a dreptul
impresionantă, ceea ce nu prea îi stă în caracter.
— Păi, ştie să recunoască talentul atunci când îl vede, explică Adam cu un
zâmbet.
— înclin să cred că cererea dumitale are o semnificaţie specială, domnule
Hall. Spune-mi, te rog, ce intenţionezi să faci?
Adam renunţă să mai zâmbească şi îşi drese vocea. Deveni brusc nervos
şi se hotărî să se aşeze picior peste picior.
— Este, ăă, este vorba de o condamnare la moarte.
— O condamnare la moarte? repetă Goodman.
— Da, domnule.
— De ce?
— Pentru că eu sunt împotriva pedepsei cu moartea.
— Parcă nu suntem toţi împotriva ei, domnule Hall? Eu am scris chiar şi
nişte cărţi pe tema asta. Ba am avut şi vreo două duzini de cazuri din speţa
asta. Aşa că te întreb din nou: de ce vrei să te implici în afacerea asta?
— V-am citit cărţile. Pur şi simplu vreau să dau şi eu o mână de ajutor.
— Uite ce e, domnule Hall, povestea asta este altceva decât a da o mână
de ajutor la pregătirea cinei. Asta este o chestiune de viaţă şi de moarte. Asta
înseamnă o presiune enormă, fiule, fără nimic amuzant în ea.
Adam dădu aprobator din cap, dar nu scoase nici o vorbă. Ochii săi, lipiţi
de privirea lui Goodman, refuzau să clipească. Undeva, pe etaj, se auzi ţârâitul
unui telefon, dar nici unul din ei nu-l luă în seamă.
— Vreunul din cazurile noastre, sau ai adus un client nou? întrebă
Goodman.
— Cazul Cayhall, zise Adam încetişor.
Goodman clătină din cap, trăgând de marginile papionului.
— Bine, dar Sam Cayhall tocmai a renunţat la serviciile noastre, iar
săptămâna trecută cea de-a Cincea Circumscripţie Judiciară a hotărât că are
dreptul să pună capăt contractului.
— Am citit hotărârea, dar omul acela are nevoie de un avocat.
— Nu, n-are. Cu sau fără avocat, peste trei luni o să fie mort. Şi, sincer
vorbind, mă simt foarte uşurat de când a ieşit din viaţa mea.
— Are nevoie de un avocat, repetă Adam.
— Se reprezintă singur în instanţă şi, ca să fiu cinstit, o face al dracului de
bine. Îşi dactilografiază singur cererile şi prezentările, se ocupă singur de
cercetările de rigoare. Ba am auzit că le dă sfaturi şi altor condamnaţi la
moarte, albilor însă, nu şi celorlalţi.
— I-am studiat cu atenţie dosarul.
Goodman se gândi o clipă, jucându-se cu ochelarii.
— Asta înseamnă o juma' de tonă de hârţogăraie. De ce ai făcut-o?
— Cazul mă intrigă. Îl urmăresc de ani de zile, am citit tot ce s-a scris
despre omul ăsta. M-aţi întrebat mai devreme de ce am ales „Kravitz & Bane".
Ei bine, adevărul este că am vrut să lucrez la cazul Cayhall şi mi se pare că
firma se ocupă de el, fără onorariu, de opt ani parcă, nu?
— Ba şapte, da' parcă ar fi douăzeci. Pentru că trebuie să-ţi spun că
domnul Cayhall nu este o persoană cu care să lucrezi cu plăcere.
— Mi se pare că atitudinea lui este de înţeles, nu? Vreau să spun că face
carceră de aproape zece ani.
— Ia, te rog, să nu-mi ţii mie lecţii despre viaţa din închisoare, domnule
Hall. Ai văzut vreodată cum arată o închisoare pe dinăuntru?
— Nu.
— Ei bine, află că eu am văzut. Am avut de-a face cu condamnaţi la
moarte din şase state şi am fost înjurat de Sam Cayhall în clipa în care a fost
legat de scaun. Nu este deloc un om amabil. Este un rasist incorigibil care
urăşte pe toată lumea şi te-ar urî şi pe dumneata dacă te-ar întâlni.
— Nu cred.
— Eşti avocat, domnule Hall, iar el îi urăşte pe avocaţi mai rău decât pe
negri şi pe evrei. Îşi priveşte moartea în faţă de aproape zece ani şi a ajuns să
creadă că este victima unei conspiraţii avocăţeşti. Al dracului cum e, încearcă
să scape de noi de vreo doi ani, iar firma a cheltuit în plus două milioane de
dolari în timp facturat, încercând să-l ţină în viaţă. Nici nu mai ţin minte de
câte ori a refuzat să ne vadă după ce bătuserăm tot drumul ăla până la
Parchman. E nebun, domnule Hall. Ascultă-mă şi caută-ţi altceva de făcut. N-ai
vrea să te ocupi, de exemplu, de copiii maltrataţi sau de orice altceva?
— Nu, mulţumesc. Pe mine mă interesează condamnările la moarte, iar
povestea lui Sam Cayhall a devenit aproape o obsesie.
Goodman îşi reaşeză cu grijă ochelarii pe vârful nasului, apoi îşi ridică
uşor picioarele pe colţul biroului şi îşi încrucişă braţele peste cămaşa apretată.
— Şi de ce, mă rog, dacă-mi dai voie să te-ntreb, eşti aşa de obsedat de
Sam Cayhall?
— Păi, nu credeţi că este un caz fascinant? Ku Klux Klanul, mişcarea
pentru drepturi civile, atentatele, locuri devastate. Adică o perioadă atât de
bogată din istoria Americii care pare străveche, dar care a existat cu numai
douăzeci şi cinci de ani în urmă. Este o poveste captivantă.
Ventilatorul din plafon se rotea încet deasupra lor. Trecu un minut până
când Goodman să-şi aşeze din nou picioarele pe podea şi să-şi sprijine coatele
de birou, pregătindu-se să răspundă.
— Domnule Hall, să ştii că-ţi apreciez interesul pentru cazurile fără
onorariu, care te asigur că sunt numeroase. Dar trebuie să găseşti altceva de
făcut. Cazul de care discutăm nu este un exerciţiu retoric de amfiteatru
universitar.
— Nici eu nu sunt un student la drept.
— Domnule Hall, am impresia că dumneata nu înţelegi că Sam Cayhall a
renunţat la serviciile noastre.
— Vreau să mi se acorde şansa să-l întâlnesc.
— Pentru ce?
— Cred că-l pot convinge să-mi dea voie să-l reprezint.
— Nu zău.
Atunci Adam trase adânc aer în piept, se ridică de pe scaun şi, ocolind cu
îndemânare teancurile de hârtii, se apropie de fereastră. Răsuflă încă o dată
din rărunchi. Goodman îl urmărea cu privirea şi aştepta.
— Am să vă spun un secret, domnule Goodman. Nimeni nu-l ştie, în afară
de Emmitt Wycoff, şi în cazul lui am fost oarecum forţat să i-l spun. Este ceva
absolut confidenţial, înţelegeţi?
— Te ascult.
— Îmi daţi cuvântul dumneavoastră?
— Da, îţi dau cuvântul meu, zise Goodman încet, muşcând braţul
ochelarilor.
Printr-o crăpătură din jaluzele, privirea lui Adam se agăţă de o barcă ce
plutea pe lacul Michigan.
— Eu sunt rudă cu Sam Cayhall, zise el calm.
Goodman nici măcar nu clipi.
— Înţeleg. Ce fel de rudă?
— Sam a avut un fiu, Eddie Cayhall, care a plecat din Mississippi după
arestarea tatălui său. A fugit în California, şi-a schimbat numele şi a încercat
să uite trecutul. Numai că era măcinat de moştenirea familiei, aşa că s-a
sinucis la scurt timp după ce tatăl său a fost condamnat în 1981.
Goodman era acum aşezat pe marginea scaunului.
— Eddie Cayhall a fost tatăl meu.
— Deci Sam Cayhall este bunicul dumitale? continuă Goodman după o
uşoară ezitare.
— Da, şi n-am ştiut până când am împlinit şaptesprezece ani. Mătuşa mea
mi-a spus după ce l-am înmormântat pe tata.
— Măi, să fie.
— Mi-aţi promis să nu spuneţi nimănui.
— Fireşte, confirmă Goodman, aşezându-se pe marginea biroului şi
punându-şi picioarele pe scaun. Sam ştie că..., începu el întrebarea cu ochii
ţintă la fereastră.
— Nu. Eu m-am născut în districtul Ford, Mississippi, într-un oraş care se
cheamă Clanton, dar întotdeauna mi s-a spus că m-am născut în Memphis. Pe
atunci mă numeam Alan Cayhall, dar n-am aflat de asta decât mult mai târziu.
Aveam trei ani când am plecat din Mississippi şi părinţii mei n-au mai vorbit
niciodată de locurile acelea.
Mama crede chiar că Eddie şi Sam n-au mai ştiut nimic unul de altul până
în ziua în care ea i-a scris lui Sam la închisoare, ca să-l anunţe că fiul său
murise. Dar el nu i-a răspuns niciodată.
— La dracu', la dracu', la dracu', mormăi Goodman.
— Lucrurile sunt complicate, domnule Goodman. E o familie foarte
bolnavă.
— Dar nu din vina dumitale.
— Mama mi-a povestit că şi tatăl lui Sam era un membru activ al Klanului,
care a luat parte la linşaje şi tot felul de chestii de-astea. Aşa că fac parte
dintr-un neam cu probleme.
— Bine, dar tatăl dumitale a fost altfel.
— Tata s-a sinucis. Detaliile n-au importanţă, dar pot să vă spun că eu
l-am găsit mort şi am curăţat totul mai înainte ca mama şi sora mea să se
întoarcă acasă.
— Şi aveai doar şaptesprezece ani?
— Aproape. Era în 1981, adică acum nouă ani. După ce am aflat adevărul
de la mătuşa mea, sora lui Eddie, am fost fascinat de povestea atât de sordidă
a vieţii lui Sam Cayhall. Am stat ore întregi în biblioteci, căutând prin ziare şi
reviste vechi şi să ştiţi că am dat de o grămadă de articole. Am citit
stenogramele celor trei procese, am studiat hotărârile de apel şi, când am
ajuns la facultate, m-am apucat să studiez felul în care firma asta l-a
reprezentat pe Sam Cayhall în instanţă. Dumneavoastră şi Wallace Tyner aţi
făcut o muncă absolut exemplară.
— Mă bucur că eşti de acord cu noi.
— Am citit sute de cărţi şi mii de articole despre Amendamentul Opt şi
litigiile legate de pedeapsa cu moartea. Mi se pare că dumneavoastră aţi scris
patru cărţi şi vreo câteva articole. Ştiu că sunt doar un începător, dar trebuie
să recunoaşteţi că am făcut o muncă de cercetare efectiv impecabilă.
— Şi chiar crezi că Sam te va accepta ca avocat?
— Nu ştiu. Dar, că-mi place sau nu, el este bunicul meu şi trebuie să-l
văd...
— N-aţi luat niciodată legătura...
— Niciodată. Aveam trei ani când am părăsit oraşul şi nu-mi amintesc
nimic despre bunicul meu. Am încercat să-i scriu, dar n-am putut şi nu pot să
vă spun de ce.
— Cred că este de înţeles.
— Nimic nu este de înţeles, domnule Goodman. De exemplu, eu unul nu
înţeleg nici cum, nici de ce mă aflu acum în biroul ăsta. Întotdeauna am visat
să fiu pilot pe un avion, dar în loc de asta m-am dus la facultatea de drept
pentru că am simţit o chemare vagă să ajut societatea. Cineva avea nevoie de
mine şi bănuiesc că am simţit că acel cineva era bunicul meu cel smintit. Am
avut patru oferte de angajare şi am ales firma asta pentru că a avut curajul
să-l reprezinte pe gratis.
— Ar fi trebuit să spui toate astea înainte să te angajăm.
— Ştiu, dar nimeni nu m-a întrebat dacă bunicul meu era unul dintre
clienţii firmei.
— Ar fi trebuit totuşi să spui ceva.
— N-o să mă dea afară, nu-i aşa?
— Mă îndoiesc. Unde ai fost în ultimele nouă luni?
— Aici. Am muncit nouăzeci de ore pe săptămână, am dormit cu capul pe
birou, am tras pe brânci pentru examenul de barou, ştiţi, instrucţia de front pe
care aţi gândit-o pentru boboci.
— O chestie stupidă, nu?
— Sunt un tip rezistent, zise Adam, îndepărtând şi mai mult cele două
stinghiuţe din jaluzea ca să vadă mai bine lacul. Goodman nu-l scăpa din ochi.
— De ce nu ridicaţi jaluzelele? întrebă Adam. Este o privelişte minunată.
— Am mai văzut-o.
— Aş fi în stare de orice ca să am şi eu o asemenea privelişte pentru că
odăiţa mea se află la mii de mile distanţă de orice fereastră.
— Dacă-i aşa, munceşte din greu, facturează şi mai şi, şi într-o bună zi
toate astea vor fi ale dumitale.
— Nu e cazul meu.
— Vrei să ne părăseşti, domnule Hall?
— S-ar putea până la urmă, cine ştie? Da' ăsta este un alt secret. Am de
gând să trag vreo doi ani şi pe urmă am să plec. Nu ştiu, poate că o să-mi
deschid biroul meu de avocatură unde viaţa să nu ducă o trenă de douăş'patru
de ore din douăş'patru. Aş vrea să am o activitate de interes public, cam ca a
dumneavoastră, înţelegeţi?
— Aşadar, nouă luni de zile au fost de ajuns ca să-ţi pierzi toate iluziile
legate de „Kravitz & Bane"?
— Nu, dar simt că momentul se apropie. Nu vreau ca, de-a lungul întregii
mele cariere, să lucrez pentru escroci bogaţi şi corporaţii năbădăioase.
— Atunci e clar că n-ai ce căuta aici.
Adam se depărtă de fereastră şi se apropie de birou, privindu-l atent pe
Goodman.
— Ştiu că n-am ce căuta aici şi vreau să mă transfer. Wycoff are să fie de
acord să mă trimită pentru câteva luni la sucursala noastră din Memphis ca să
pot lucra în felul ăsta la cazul Cayhall. E ca o învoire, dar cu salariul plătit
integral.
— Altceva?
— Cam asta-i tot. O să meargă. Sunt doar un începător de care nu are
nimeni mare nevoie pe-aici. N-o să-mi ducă nimeni dorul. Şi apoi, ce dracu',
afară aşteaptă o sumedenie de tineri fără scrupule, gata să muncească
optsprezece ore pe zi şi să factureze douăzeci.
Trăsăturile lui Goodman se relaxară şi pe buze îi apăru un zâmbet.
— Ai plănuit totul foarte bine, nu? zise el, clătinând din cap, ca şi când ar
fi fost profund impresionat. Vreau să spun că ai ales firma asta pentru că îl
reprezenta pe Sam Cayhall şi pentru că are o sucursală în Memphis.
Adam confirmă printr-o clătinare a capului, dar nu-i împărtăşi zâmbetul.
— Până la urmă, lucrurile s-au aranjat. N-am ştiut când sau cum aveau să
se aranjeze, dar, da, am avut un oarecare plan. Să nu mă întrebaţi însă ce se
va întâmpla mai departe.
— O să fie mort în mai puţin de trei luni.
— Bine, dar trebuie să fac totuşi ceva, domnule Goodman. Şi dacă firma
nu-mi va permite să mă ocup de cazul ăsta, atunci probabil că am să
demisionez şi am să încerc pe cont propriu.
Goodman clătină din cap şi sări în picioare.
— Nici să nu te gândeşti, domnule Hall. Găsim noi ceva, dar trebuie să
vorbesc şi cu Daniel Rosen, că el e şeful, şi cred că are să fie de acord.
— Da, da' are o faimă îngrozitoare.
— Absolut meritată, de altfel. Dar eu pot să stau de vorbă cu el.
— O să fie de-acord, dacă recomandarea vine de la dumneavoastră şi
Wycoff, nu?
— Evident. Ţi-e foame? întrebă brusc Goodman, în timp ce-şi lua haina.
— Puţin.
— Hai să luăm un sandviş.
Cafeneaua din colţul străzii nu prezenta încă semnele aglomeraţiei
specifice orelor amiezii. Partenerul cel vârstnic şi tânărul începător în treburile
avocăţeşti se aşezară la o măsuţă de lângă fereastra ce dădea spre trotuar.
Automobilele mergeau la pas, în timp ce pietonii alergau care încotro.
Chelnerul aduse o friptură pentru Goodman şi un castron cu supă de pui
pentru Adam.
— Câţi condamnaţi la moarte îşi aşteaptă execuţia în Mississippi? întrebă
Goodman.
— Patruzeci şi opt. Douăzeci şi cinci de negri, douăzeci şi trei de albi.
Ultima execuţie a avut loc acum doi ani, tipul se numea Willie Parris. Probabil
că Sam Cayhall va fi următorul, dacă nu se întâmplă un mic miracol.
Goodman îşi mişcă iute fălcile şi înghiţi o bucată sănătoasă de friptură,
apoi îşi şterse buzele cu un şerveţel de hârtie.
— Ba eu aş zice că un miracol cât se poate de mare. Din punctul de
vedere al legii nu prea au mai rămas multe de făcut.
— Ar mai fi obişnuitele cereri de final.
— Hai să lăsăm subiectele strategice pe mai târziu. Bănuiesc că nu ai fost
niciodată la Parchman.
— Nu. Am fost tentat să mă întorc în Mississippi din clipa în care am aflat
adevărul, dar nu s-a putut.
— Parchman este o fermă imensă aşezată chiar în mijlocul deltei şi,
culmea ironiei, nu prea departe de Greenville. Are vreo mie şapte sute de acri
şi este, probabil, locul cel mai amarnic din lume. Apare ca un cătun, undeva
spre apus, dacă o iei pe autostrada 49. Clădirile din faţă adăpostesc
administraţia şi nu sunt înconjurate de garduri. Pe teritoriul fermei sunt
împrăştiate vreo treizeci de tabere, toate păzite şi îngrădite. Fiecare tabără
este complet separată de celelalte, iar unele dintre ele se află la mai multe
mile distanţă. Maşina te duce printre ele şi poţi să vezi că sunt toate
înconjurate de garduri de sârmă întărite cu sârmă ghimpată, iar prizonierii,
sute de oameni, se învârt de colo-colo fără să facă nimic. Hainele lor au culori
diferite, în funcţie de pedeapsa la care au fost condamnaţi. Cei mai mulţi sunt
tineri negri care rătăcesc încoace şi-ncolo, sau joacă baschet sau îşi pierd
vremea pe verandele clădirilor. Din când în când zăreşti şi câte o faţă albă.
Maşina ta singuratică trece încet pe lângă tabere şi sârmă ghimpată până
ajunge în dreptul unei mici construcţii aparent inofensive, cu acoperişul plat.
Este înconjurată de garduri înalte, gardienii urmărind orice mişcare de la
înălţimea turnurilor de pază. Este o chestie foarte modernă şi are chiar şi o
denumire oficială, dar toată lumea-i zice „lista morţii".
— Pare un loc minunat.
— Ştii, eu îmi imaginasem un donjon întunecat şi rece, cu apa şiroind pe
pereţi. Şi în loc de asta am dat de o clădire mică şi oarecare înfiptă în mijlocul
unui câmp de bumbac. În fond, este mult mai bine decât chestiile de acelaşi
soi pe care le găseşti în alte state.
— Aş vrea să văd şi eu lista asta.
— Nu eşti încă pregătit să o vezi. Este un loc îngrozitor, plin cu oameni
deprimaţi care îşi aşteaptă moartea. Eu am văzut-o abia când am avut şaizeci
de ani şi, după aia, n-am dormit o săptămână întreagă, zise Goodman, luând
apoi o înghiţitură de cafea. Nu reuşesc să-mi închipui cum ai să te simţi
dumneata după o asemenea experienţă. Lista îi face suficient de mult rău unui
avocat care nu reprezintă pe cineva apropiat.
— Bine, dar el este un străin pentru mine.
— Dar cum ai de gând să-i spui?...
— Nu ştiu. Am să găsesc eu ceva. Sunt convins că lucrurile au să meargă
de la sine.
— Toată povestea asta este ciudată, zise Goodman, clătinând din cap.
— Toată familia asta este ciudată.
— Abia acum îmi aduc aminte că Sam avea doi copii şi că unul dintre ei
era, parcă, o fată. E mult de atunci, şi-apoi Tyner a fost cel care a făcut
aproape toată munca.
— Fiica lui este mătuşa mea, Lee Cayhall Booth, iar ea încearcă să-şi uite
numele de fată. Soţul ei face parte dintr-una din familiile vechi şi pline de bani
din Memphis, are vreo două bănci sau cam aşa ceva, şi nu vorbesc niciodată
despre tatăl ei.
— Mama ta unde este?
— La Portland. S-a recăsătorit acum câţiva ani şi vorbim cam de două ori
pe an. „Disfuncţionalitate" ar fi un eufemism.
— Dar cum de ţi-ai permis să mergi la Pepperdine?
— O asigurare pe viaţă. Tata nu era în stare să păstreze o slujbă prea
multă vreme, dar a avut înţelepciunea să-şi facă o asigurare pe viaţă. Şi
perioada de aşteptare expirase cu mulţi ani înainte să se sinucidă.
— Sam nu vorbea niciodată despre familia lui.
— Iar familia lui nu vorbeşte niciodată despre el. Soţia lui, adică bunica
mea, a murit cu câţiva ani înainte ca el să fie condamnat. Eu n-am ştiut acest
lucru, evident. Cea mai mare parte a cercetărilor de genealogie pe care le-am
făcut s-au bazat pe ce mi-a spus mama care a reuşit foarte bine să-şi uite
trecutul. Nu ştiu cum se petrec lucrurile în familiile normale, domnule
Goodman, dar cei din familia mea se adună rareori laolaltă, şi atunci când ne
întâlnim ultimul lucru pe care-l discutăm este istoria noastră comună. E plină
de prea multe secrete întunecate.
Goodman asculta cu mare atenţie, jucându-se cu un cartof prăjit.
— Spuneai ceva de-o soră.
— A, da, am o soră, Carmen. Are douăzeci şi trei de ani, este deşteaptă şi
frumoasă, şi şi-a luat diploma la Berkeley. S-a născut în Los Angeles; aşa că
n-a fost obligată să-şi schimbe numele. Păstrăm legătura, ea şi cu mine.
— Ştie şi ea?
— Da, ştie. Mătuşa Lee mi-a povestit mai întâi mie totul, imediat după
înmormântarea tatei; pe urmă, mama m-a rugat să-i spun şi lui Carmen. Pe
vremea aia avea doar paisprezece ani. Nu s-a arătat niciodată interesată de
Sam Cayhall. Cinstit vorbind, ceilalţi din familie ar vrea să-l vadă pur şi simplu
dispărând.
— Păi, sunt pe cale să-şi vadă visul cu ochii.
— Da, numai că nu va fi „pur şi simplu", nu-i aşa, domnule Goodman?
— Nu. Niciodată nu este „pur şi simplu". Pentru un timp foarte scurt, dar
extrem de dureros, Sam Cayhall va fi subiectul numărul unu de-a lungul şi
de-a latul ţării. O ascultăm din nou toată istoria atentatului din Greenville şi a
celor trei procese asezonate cu prezenţa membrilor Ku Klux Klanului în faţa
tribunalelor. Şi iar va ţâşni la lumină vechea controversă despre pedeapsa cu
moartea. Ziariştii or să meargă la Parchman, pe urmă Sam o să moară şi, două
zile mai târziu, toată lumea are să-l uite.
Aşa se-ntâmplă mereu.
Adam răsuci lingura în farfuria cu supă, culese o bucăţică de carne, o
examină atent câteva secunde, apoi o puse la loc, în farfurie. Nu-i era foame.
Goodman mai luă un cartof prăjit şi îşi şterse colţurile gurii cu şerveţelul.
— Domnule Hall, sper că-ţi dai seama că nu vei putea păstra secretul.
— Mi-am zis că, poate, cine ştie.
— Să-ţi iei gândul de la asta.
— Mama m-a implorat să nu mă bag în povestea asta. Soră-mea nu vrea
să discute. Iar mătuşă-mea din Memphis se crispează toată când e vorba şi de
cea mai vagă posibilitate să se afle că suntem acei Cayhall şi să-şi piardă
averea.
— Posibilitatea de care vorbeşti nu este deloc vagă. Ai să vezi în ziare
fotografii alb-negru cu dumneata stând cuminte pe genunchii bunicului. Ia
gândeşte-te, domnule Hall. Nepotul uitat atacând în ultima clipă, făcând un
efort eroic ca să-şi salveze bunicul cel bătrân de sub ameninţarea timpului
care se scurge implacabil. Chestia asta o să facă foarte frumos în ziare.
— N-aş putea spune că îmi displace o asemenea versiune.
— Ai dreptate. Nu e chiar aşa de rea. De altfel, o să atragă atenţia şi
asupra iubitei noastre firme.
— Ei, şi-aşa ajungem la un alt subiect neplăcut.
— Nu prea cred. Avocaţii de la „Kravitz & Bane" nu sunt laşi, Adam. Nu
uita că am supravieţuit şi am prosperat în jungla avocăţească din Chicago şi
lumea ne cunoaşte ca pe cei mai afurisiţi din oraş. Avem cea mai groasă
epidermă din profesie. Nu-ţi face griji pentru firmă.
— Asta înseamnă că mă veţi susţine.
Goodman aşeză şervetul pe masă şi luă încă o înghiţitură de cafea.
— A, este o idee minunată, cu condiţia ca bunicu-tău să fie şi el de acord.
Dacă reuşeşti să-l convingi să accepte, atunci o luăm de la capăt. Dar tu ai să
primeşti lumina reflectoarelor. Noi te vom aproviziona cu tot ce doreşti, iar eu
am să stau mereu în umbra ta. Ai să vezi că o să meargă. Pe urmă însă, au să-l
omoare şi tu n-ai să-ţi mai revii din încercarea asta. Eu mi-am văzut trei clienţi
murind, domnule Hall, şi unul dintre ei era chiar în Mississippi. Când totul se va
sfârşi, n-ai să mai fii niciodată cel dinainte.
Adam dădu din cap, zâmbind, şi urmări cu privirea trecătorii de pe trotuar.
— Noi vom fi lângă tine când au să-l omoare, continuă Goodman. N-ai să
înduri totul de unul singur.
— N-am nici o şansă, nu-i aşa?
— Aproape nici una. Dar despre strategie vom vorbi ceva mai târziu.
Acum, am să-l caut pe Daniel Rosen care va avea, după aia, o lungă discuţie
cu tine. Pe urmă, va trebui să-l vezi pe Sam şi asta e partea cea mai grea. În
sfârşit, dacă el e de acord, trecem toţi la treabă.
— Mulţumesc.
— Nu-mi mulţumi, Adam. Pentru că eu mă îndoiesc că, atunci când toată
povestea asta se va sfârşi, o să ne mai adresăm vreun cuvânt unul altuia.
— Mulţumesc oricum.
5
Reuniunea de lucru fu organizată în doi timpi şi trei mişcări. E. Garner
Goodman dădu primul telefon, apoi, în mai puţin de o oră, erau convocate
toate personajele necesare desfăşurării ulterioare a evenimentelor. Patru ore
mai târziu se adunaseră cu toţii într-o mică sală de conferinţe, rareori folosită
şi amplasată în imediata apropiere a biroului lui Daniel Rosen. Prin urmare, se
aflau pe terenul acestuia, ceea ce nu îi convenea în nici un chip lui Adam.
Legenda zicea că Daniel Rosen era un monstru, cu toate că două
infarcturi îl mai potoliseră într-o oarecare măsură. Timp de treizeci de ani,
fusese cel mai dur specialist în litigii, cel mai rău, cel mai afurisit şi fără
îndoială unul din cei mai eficienţi scandalagii din sălile de tribunal ale oraşului
Chicago. Programul său de lucru dinainte de boala de inimă era renumit
pentru duritatea lui — nouăzeci de ore pe săptămână, orgii de muncă la
miezul nopţii, înconjurat de funcţionari care căutau şi cărau dosare. Fusese
părăsit de mai multe soţii. Patru secretare se străduiau din răsputeri să ţină
pasul cu şeful. Una peste alta, Daniel Rosen fusese cu adevărat sufletul firmei
„Kravitz & Bane", dar acum situaţia era alta. Medicul îl obligase să muncească
doar cincizeci de ore pe săptămână la birou şi îi interzisese orice implicare în
procese.
Acum, Rosen avea şaizeci şi cinci de ani, se îngrăşase şi fusese
selecţionat în unanimitate de iubiţii săi colegi să pască iarba de pe păşunile
mai blânde ale direcţiei firmei de avocatură. Sarcina sa era să se ocupe mai
degrabă de voluminoasa birocraţie a firmei decât să conducă „Kravitz &
Bane". La „ceremonia de învestitură", ceilalţi parteneri îi explicaseră, fără prea
multă convingere, că i se făcea de fapt o onoare.
Dar până acum onoarea se dovedise a fi un dezastru. Alungat de pe
câmpul de luptă pe care-l iubea şi de care avea nevoie cu disperare, Rosen se
apucă să conducă firma ca şi cum ar fi pregătit un proces costisitor. Îi ancheta,
pur şi simplu, pe funcţionari şi pe secretare chiar şi pentru cea mai
neînsemnată problemă. Îi confrunta pe ceilalţi parteneri între ei şi îi toca la cap
ore în şir pe chestiuni cât se poate de vagi legate de politica firmei. Deoarece
era încarcerat în închisoarea propriului birou, pretindea să fie vizitat de tinerii
asociaţi, pentru ca pe urmă să se ia la harţă cu ei, ca să le verifice tăria de
caracter în condiţii de mare presiune psihică.
Se aşeză intenţionat de cealaltă parte a mesei de conferinţe, chiar în faţa
lui Adam, ţinând în mână un dosar subţire, ca şi cum ar fi fost în posesia unui
secret mortal. E. Garner Goodman se afundă în fotoliul de lângă Adam,
pipăindu-şi papionul şi mângâindu-şi barba. Rosen reacţionase cu nesăbuinţa
obişnuită în momentul în care aflase de la Goodman nu atât cererea lui Adam
cât mai ales arborele genealogic al tânărului.
La celălalt capăt al încăperii, Emmitt Wycoff avea treabă cu un telefon
celular. Nu împlinise încă cincizeci de ani, arăta însă mult mai bătrân şi-şi
ducea zilele într-o permanentă stare de panică şi vorbind la telefon.
Rosen deschise cu grijă dosarul pe care-l avea în faţă şi se înarmă cu un
carneţel galben.
— De ce nu ne-ai spus nimic despre bunicul dumitale la interviul de anul
trecut? puse el prima întrebare pe un ton tăios, ţintuindu-l pe tânăr cu o privire
aspră.
— Pentru că nu am fost întrebat, răspunse Adam.
Goodman îl prevenise că întâlnirea avea să fie dură, dar el şi Wycoff vor fi
acolo şi vor avea câştig de cauză.
— Nu face pe deşteptul, mârâi Rosen.
— Haide, Daniel, lasă-l, interveni Goodman, întorcându-şi privirea spre
Wycoff care clătină din cap şi-şi ridică ochii spre tavan.
— Domnule Hall, nu crezi că ar fi trebuit să ne informezi că eşti rudă cu
unul din clienţii noştri? Sunt convins că eşti perfect de acord că este dreptul
nostru să ştim astfel de lucruri, am dreptate, domnule Hall? continuă Rosen pe
tonul ironic folosit de obicei în cazul martorilor prinşi cu minciuna.
— Păi, dumneavoastră mi-aţi pus întrebările şi ele erau despre orice
altceva, răspunse Adam, stăpân pe sine. Aduceţi-vă aminte de verificarea
pazei, de amprente, de poligraf.
— Aşa este, domnule Hall, dar dumneata ştiai şi lucruri de care noi
n-aveam habar. Iar bunicul dumitale era clientul firmei noastre când ai făcut
cererea de angajare şi e clar ca bună ziua că ar fi trebuit să ne spui chestia
asta, atacă Rosen, jucându-se cu inflexiunile vocii, aidoma unui mare actor, şi
fără să-l scape din ochi pe Adam.
— Nu este un bunic tipic, remarcă Adam liniştit.
— Dar el continuă să fie bunicul dumitale, iar dumneata cunoşteai faptul
că este clientul firmei noastre când ai căutat de lucru la noi.
— în cazul ăsta, vă cer scuze, zise Adam. Firma asta are mii de clienţi
înstăriţi care plătesc cu vârf şi-ndesat pentru serviciile noastre. Nu mi-am
închipuit că un caz atât de neînsemnat din cele fără onorariu o să producă
atâta tevatură şi suferinţă.
— Nu eşti sincer, domnule Hall. Dumneata ai ales dinadins firma noastră
pentru că la vremea aceea îl reprezenta pe bunicul dumitale. Iar acum, aşa,
deodată, ne implori să-ţi încredinţăm dosarul. Ştii că asta ne pune într-o
poziţie stânjenitoare.
— Care poziţie stânjenitoare? întrebă Emmitt Wycoff, vârându-şi telefonul
celular în buzunar. Uite ce e, Daniel, noi vorbim aici despre un om care
aşteaptă să fie executat. Deci are nevoie de un avocat, ce dracu'!
— Care să fie propriul lui nepot? întrebă Rosen.
— Da' cui îi pasă că este nepotu-său? Omul ăla este deja cu un picior în
groapă şi are nevoie de avocat.
— Bine, dar el e cel care a renunţat la serviciile noastre, ţi-aduci aminte,
nu se lăsă Rosen.
— Mi-aduc, şi poate foarte bine să ne angajeze din nou. Merită să
încercăm. Dă-i drumul.
— Emmitt, îţi atrag atenţia că este de datoria mea să mă preocupe
imaginea publică a acestei firme, iar ideea asta cum că să-l trimitem în
Mississippi pe unul dintre noii noştri asociaţi ca să ia acolo nişte şuturi în fund
şi să-şi vadă clientul mort nu-mi surâde deloc. Şi, ca să fiu sincer, eu cred că
firma ar trebui să renunţe la domnul Hall.
— Splendid, Daniel, exclamă Wycoff. Un răspuns tipic de „cap pătrat" la o
chestiune delicată. Poţi să-mi spui, atunci, cine o să-l reprezinte pe Cayhall? Ia
gândeşte-te şi la el o clipă. Omul ăla are neapărat nevoie de un avocat! S-ar
putea ca Adam să fie singura lui şansă.
— Dumnezeu să-l ajute, murmură Rosen.
În momentul acela, E. Garner Goodman se hotărî să intervină în discuţie,
aşa că-şi încrucişă degetele, privindu-l ţintă pe Rosen.
— Ai zis ceva de imaginea publică a firmei? Adică tu chiar crezi sincer că
în ochii lumii noi suntem doar o mână de activişti sociali prost plătiţi care-şi
dedică viaţa ajutorării semenilor lor?
— Sau, poate, o mână de călugăriţe implicate doar în activităţi caritabile?
plusă Wycoff, cu un rânjet.
— Spune-mi, cum Dumnezeu ar putea chestia asta să afecteze imaginea
publică a firmei noastre? întrebă Goodman.
Pentru Rosen, retragerea fusese întotdeauna un demers de neconceput.
— Păi, foarte simplu, Garner. Bobocii noştri nu sunt puşi să lucreze la
cazurile de genul ăsta. Putem să punem biciul pe ei, să le luăm gâtul, să le
cerem să lucreze douăzeci de ore pe zi, şi altele la fel, e adevărat, dar nu-i
punem niciodată să poarte o bătălie pentru care nu sunt pregătiţi. Ştii foarte
bine ce înseamnă litigiile legate de pedeapsa cu moartea. În condiţiile astea,
te întreb: cum de crezi că domnul Hall ar putea fi eficace într-un asemenea
caz?
— Am să supraveghez tot ce va face, răspunse Goodman.
— Să ştii că este într-adevăr foarte bun, adăugă Wycoff. Dacă vrei să ştii,
a învăţat pe dinafară tot dosarul.
— Ai să vezi c-o să meargă, zise Goodman. Crede-mă, Daniel. Eu am
trecut prin multe chestii de-astea şi o să fiu cu ochii-n patru.
— Şi o să-mi rezerv şi eu câteva ore să-i ajut, interveni iar Wycoff. Ba am
să merg chiar şi-acolo, dacă va fi nevoie.
— Tu! Să lucrezi tu fără onorariu! sări Goodman, uimit, privindu-l pe
Wycoff cu ochii cât cepele.
— De ce nu? Doar am şi eu o conştiinţă!
Adam îl privea cât se poate de atent pe Daniel Rosen, ignorând complet
zeflemeaua celorlalţi. Hai, concediază-mă, ar fi vrut el să spună. Hai, domnule
Rosen, termină odată cu mine, pentru ca apoi să-mi pot înmormânta bunicul şi
să-mi văd şi eu de viaţa mea.
— Şi dacă este executat? îl întrebă Rosen pe Goodman.
— Am mai pierdut şi altădată, Daniel, ştii foarte bine. Trei cazuri numai de
când am intrat eu în zona fără onorariu.
— Ce şanse are?
— Slabe. În momentul ăsta mai trăieşte doar în virtutea unei amânări
acordate de Circumscripţia a cincea judiciară. Iar amânarea expiră zilele astea,
aşa că va fi fixată o dată pentru execuţie. Probabil spre sfârşitul verii.
— Atunci, înseamnă că nu mai e mult.
— Exact. Timp de şapte ani de zile ne-am ocupat de apelurile bătrânului
şi lucrurile şi-au urmat cursul.
— Poţi să-mi spui şi mie cum de-am ajuns ca, dintre toţi condamnaţii la
moarte din ţară, să-l reprezentăm tocmai pe ticălosul ăsta? întrebă Rosen.
— E o poveste lungă şi absolut irelevantă în momentul ăsta.
— Sper că n-ai impresia că toată chestia asta poate fi trecută sub tăcere?
continuă Rosen, făcând însemnări aparent consistente în carneţelul cel galben.
— Poate că da.
— Poate pe dracu'. Or să facă din el o vedetă exact în timp ce se
pregătesc să-l omoare. Ziariştii or să sară pe el ca o haită de lupi. Şi-or să dea
cu siguranţă şi de dumneata, domnule Hall.
— Da. Şi?
— Şi or să dea lovitura, domnule Hall. Şi ce titluri — NEPOTUL PIERDUT SE
ÎNTOARCE SĂ-ŞI SALVEZE BUNICUL.
— Las-o baltă, Daniel, zise Goodman.
— Presa o să te mănânce de viu, domnule Hall, continuă celălalt. Au să te
dea în vileag şi au să vorbească despre cât de nebună este familia dumitale.
— Bine, dar noi îi iubim pe ziarişti, nu-i aşa, domnule Rosen? remarcă
Adam cu răceală. Suntem avocaţi practicanţi. Prin urmare, toată lumea se
aşteaptă să ne facem meseria în faţa camerelor de luat vederi. Niciodată nu
aţi...
— Are perfectă dreptate, îl întrerupse Goodman. Daniel, poate că n-ar
trebui să-l sfătuieşti pe tânărul nostru prieten să ignore presa. Am avea ocazia
să povestim câteva din isprăvile noastre.
— Da, chiar aşa, te rog, Daniel, ţine-i predici puştiului despre ce vrei tu,
da' lasă-ncolo aiureala cu presa, zise Wycoff, cu o grimasă răutăcioasă. Doar
tu eşti cel ce a scris cartea asta.
Pentru câteva secunde, Rosen păru încurcat de intervenţiile celor doi.
Adam nu-l scăpa din ochi.
— Sincer să fiu, mie îmi place scenariul ăsta, dezvoltă Goodman,
jucându-se cu papionul şi studiind cu privirea cărţile de pe rafturile aflate în
spatele lui Rosen. De fapt, argumentele pro sunt numeroase. Povestea asta
ne-ar putea face un mare serviciu nouă, amărâţilor care lucrăm fără onorariu.
Ia gândeşte-te puţin. Tânărul avocat aici de faţă se luptă ca un nebun să-i
salveze viaţa unui faimos ucigaş condamnat la moarte. Şi tânărul cu pricina
este avocatul nostru — al firmei „Kravitz & Bane". Evident că va fi un mare
tam-tam în presă, dar chiar crezi că o să ne strice aşa ceva?
— Este o idee excelentă, adăugă şi Wycoff exact în clipa în care telefonul
celular începu să-i bâzâie undeva, în adâncul buzunarelor. După ce şi-l înfipse
în ureche, întoarse spatele reuniunii de lucru.
— Şi dacă moare? N-o să ne strice imaginea? îl întrebă Rosen pe
Goodman.
— Păi, toţi se aşteaptă ca el să moară. De asta se şi află pe lista morţii,
explică Goodman.
Wycoff se opri din mormăit şi îşi vârî din nou telefonul în buzunar.
— Trebuie să plec, îi anunţă el nervos, şi se îndreptă grăbit spre uşă. Cum
rămâne?
— Mie tot nu-mi place afacerea asta, zise Rosen.
— Of, Daniel, Daniel, întotdeauna trebuie să faci tu pe catârul, spuse
Wycoff, oprindu-se la capătul mesei şi sprijinindu-se de ea cu ambele mâini.
Ştii foarte bine că ideea noastră este foarte bună, da' eşti opărit că nu ne-a
spus totul de la început.
— E adevărat. După ce ne-a înşelat vrea să se folosească de noi.
Adam trase adânc aer în piept şi clătină din cap.
— Hai, Daniel, fă un efort. Interviul lui a fost acum un an, adică a trecut.
S-a terminat, omule. Uită-l. Acum avem probleme mult mai importante de
rezolvat. Băiatul este strălucit. Munceşte pe brânci. Se mişcă bine. Este
meticulos în cercetări. Avem noroc că lucrează pentru noi. Acum apare
încurcătura asta cu familia lui. Păi, îţi dai seama că n-o să ne apucăm să
punem pe liber pe toţi avocaţii care au probleme de familie.
Ajuns în acest punct al expunerii, Wycoff îl privi pe Adam, zâmbindu-i cu
subînţeles.
— Şi, în plus, toate secretarele îl găsesc foarte drăguţ. Eu zic să-l trimitem
pentru câteva luni în Sud şi să-l aducem pe urmă înapoi cât mai repede. Eu
unul am mare nevoie de el aici. Şi-acum gata, trebuie să fug, îşi încheie el
discursul şi părăsi încăperea.
În mica sală de conferinţe nu se mai auzea decât pixul lui Rosen
alunecând pe hârtia bloc-notesului galben. După puţin timp, şeful renunţă să
mai facă însemnări şi închise dosarul. Lui Adam aproape că-i părea rău pentru
bătrân. Marele războinic, legendarul Charlie Hustle al baroului din Chicago,
celebrul avocat care, timp de treizeci de ani, îmblânzise juriile, îşi îngrozise
adversarii şi-i intimidase pe judecători, se transformase într-un amărât de
funcţionar care încerca cu disperare să întoarcă pe toate părţile întrebarea
esenţială dacă să lase sau nu un începător să lucreze la unul din cazurile
neplătite. Adam văzu tot umorul, ironia şi compătimirea cărora le dădea
naştere situaţia aceea.
— Bine, domnule Hall, sunt de acord, zise Rosen cu un accent dramatic în
vocea joasă, aproape şoptită, ce le spunea tuturor câtă teribilă frustrare
implica această hotărâre. Dar să ştii că atunci când cazul ăsta se va termina şi
te vei întoarce la Chicago, îţi promit că am să recomand concedierea dumitale
de la „Kravitz & Bane".
— Poate că nici nu va fi nevoie, replică imediat Adam.
— Ne-ai înşelat atunci când te-ai prezentat la noi, continuă Rosen.
— V-am spus că-mi pare rău. N-o să se mai repete.
— În plus, faci şi pe deşteptul.
— Ca şi dumneavoastră, domnule Rosen. De altfel, arătaţi-mi şi mie un
avocat pledant care să nu facă pe deşteptul.
— Ce drăguţ! Bucură-te cât poţi de cazul Cayhall, domnule Hall, pentru că
va fi ultima dumitale apariţie în numele firmei noastre.
— Adică vreţi să mă bucur de o execuţie?
— Calmează-te, Daniel, interveni Goodman cu blândeţe. Calmează-te.
Nimeni nu va fi concediat.
— Jur că am să recomand concedierea ăstuia, se îmbăţoşă Rosen,
împungând furios aerul cu degetul în direcţia lui Goodman.
— Foarte bine. Asta-i tot ce poţi să faci, Daniel, să recomanzi. Eu o să
înaintez recomandarea ta comitetului şi o să avem parte de o încăierare pe
cinste. E în regulă?
— Abia aştept, mârâi Rosen, sărind în picioare. Am şi început să-mi strâng
partizani. O să am toate voturile la sfârşitul săptămânii. Bună ziua!, puse el
punct şi ieşi ca o furtună din încăpere, trântind uşa.
Cei doi stăteau unul lângă altul, fără să scoată o vorbă, cu privirile
pierdute în şirurile de tomuri de legi perfect aliniate pe rafturile ce
împodobeau pereţii, ascultând ecoul pocnetului făcut de uşă.
— Mulţumesc, zise Adam într-un târziu.
— În fond, nu este un om rău, explică Goodman.
— E de-a dreptul fermecător. Un adevărat prinţ.
— îl cunosc de multă vreme. Acum suferă teribil, este frustrat şi deprimat.
Nici nu prea ştim ce să facem cu el.
— Ce-ar fi să se pensioneze?
— Ne-am gândit şi noi, dar până acum nici un partener nu a fost obligat
să se pensioneze. Şi, din motive evidente, este un precedent pe care vrem să-l
evităm.
— Era serios când vorbea de concedierea mea?
— Nu-ţi face griji, Adam. Îţi promit că aşa ceva n-are să se întâmple. Ai
greşit că nu ne-ai spus nimic despre povestea asta, dar nu e un păcat de
moarte. Şi e absolut de înţeles. Eşti tânăr, speriat, naiv şi dornic să ajuţi. Nu-ţi
face griji în privinţa lui Rosen. Sincer, mă îndoiesc că peste trei luni va mai
ocupa aceeaşi poziţie în cadrul firmei.
— Sunt convins că în adâncul sufletului mă adoră.
— E evident.
Adam răsuflă adânc şi începu să se plimbe în jurul mesei de conferinţe.
Goodman se apucă să scrie ceva pe un carneţel.
— Nu prea avem timp, Adam.
— Ştiu.
— Când poţi să pleci?
— Mâine. Îmi fac bagajele în noaptea asta. Sunt vreo zece ore de mers cu
maşina.
— Dosarul cântăreşte câteva zeci de kilograme. Acum este la copiat şi
mâine ţi-l trimit.
— Mai spuneţi-mi câte ceva despre sucursala noastră din Memphis.
— Am vorbit cu ei acum o oră. Partenerul care se ocupă de conducerea
biroului, Baker Cooley, te aşteaptă. Ţi-au rezervat un mic birou şi o secretară
şi sunt gata să te ajute, dacă ai nevoie. Nu prea e cine ştie ce de capul lor în
privinţa litigiilor.
— Câţi avocaţi sunt acolo?
— Doisprezece. Iniţial, a fost o mică firmă pe care am înghiţit-o acum
zece ani şi pot să-ţi spun că nimeni nu mai ştie foarte bine de ce. Sunt băieţi
buni şi avocaţi buni. Ei sunt ceea ce a mai rămas dintr-o veche firmă pe care
au făcut-o să prospere comercianţii de bumbac şi cereale din regiune şi cred
că asta a fost legătura lor cu Chicago. Oricum, arată foarte bine pe antetul
nostru. Ai mai fost până acum la Memphis?
— Acolo m-am născut, nu vă amintiţi?
— A, ba da.
— Am fost o singură dată, acum vreo trei ani, când mi-am vizitat mătuşa.
— E un oraş tipic de pe malul fluviului, vechi şi frumos. Are să-ţi placă, ai
să vezi.
— Puteţi să-mi spuneţi cum anume ar mai putea să-mi placă ceva în
următoarele şase luni? întrebă Adam, aşezându-se de cealaltă parte a mesei.
— Ai dreptate. Ar trebui să mergi să vezi lista morţii cât mai curând cu
putinţă.
— Am să fiu acolo poimâine.
— Bun. Atunci am să-i telefonez directorului. Oricât ar părea de ciudat, e
libanez de origine şi-l cheamă Phillip Naifeh. Mai sunt câţiva ca el prin delta
Mississippiului. Naifeh îmi este prieten şi am să-l anunţ că mergi acolo.
— Directorul închisorii vă este prieten?
— Da. Asta s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă, pe vremea când am
înregistrat prima „pierdere de război": îl chema Maynard Tole şi era un mic
ticălos. Cred că a fost executat în 1986 şi de atunci directorul şi cu mine
ne-am împrietenit. N-o să-ţi vină să crezi, dar este împotriva pedepsei cu
moartea.
— Păi, nici nu-mi vine să cred.
— Da, da. Urăşte execuţiile. Adam, e momentul să mai înveţi ceva: poate
că pedeapsa cu moartea este foarte populară în ţară, dar cei care sunt obligaţi
să o aplice nu o susţin deloc. Ai să-i cunoşti pe oamenii ăştia: gardieni care
ajung să se împrietenească cu condamnaţii; administratorii care trebuie să
organizeze o execuţie eficientă; personalul închisorii care face repetiţie cu o
lună înainte de data stabilită pentru execuţia respectivă. E un colţ de lume
straniu şi deprimant.
— Abia aştept să-l văd.
— Am să vorbesc cu directorul ca să-ţi permită să vizitezi lista. De obicei,
se acordă cam două ore, dar totul se poate termina în cinci minute, dacă Sam
refuză serviciile oferite de avocat.
— Cu mine are să vorbească, nu credeţi?
— Ba da, cred că aşa va face. Nu-mi dau seama cum va reacţiona, dar de
vorbit va vorbi. Poate că o să ai nevoie de mai multe vizite ca să-l convingi să
semneze, dar ştiu că, până la urmă, ai să reuşeşti.
— Când l-aţi văzut ultima oară?
— Acum vreo doi ani. Am mers acolo împreună cu Wallace Tyner. De
altfel, va trebui să iei şi tu legătura cu Tyner pentru că în ultimii şase ani el a
fost vioara întâi în cazul ăsta.
Adam dădu aprobator din cap şi trecu la următoarea idee pe care o avea
în minte. De nouă luni de zile îl bătea la cap pe Tyner.
— Cu ce deschidem dosarul?
— O să vorbim mai târziu despre asta. Mâine dimineaţă devreme mă
întâlnesc cu Tyner ca să trecem în revistă tot ce avem. Dar nu facem nici o
mişcare până când nu primim veşti de la tine. De fapt, atâta timp cât nu-l
reprezentăm, n-avem dreptul să facem ceva.
Adam revedea în minte fotografiile alb-negru publicate în ziare în 1967,
când Sam fusese arestat, apoi fotografiile color din reviste făcute în timpul celui
de-al treilea proces, în 1981, şi tot ce adunase despre Sam Cayhall pe o casetă
video de treizeci de minute.
— Cum arată?
— E de înălţime medie, începu Goodman, Abandonându-şi pixul pe masă
pentru a se juca iar cu papionul. Slab — dar rareori dai de câte unul gras
printre cei care-şi aşteaptă rândul acolo; din cauza nervilor şi a hranei.
Fumează ca un şarpe, ca toţi ceilalţi, de altfel, pentru că nu prea au ce altceva
să facă şi pentru că oricum se pregătesc să moară. Sunt nişte ţigări curioase,
Montclair parcă, într-un pachet albastru. Din câte-mi aduc eu aminte, are părul
cărunt destul de des şi unsuros. Oamenii ăştia nu prea au obiceiul să facă duş
în fiecare zi. Acum doi ani, avea şi chică. Barba îi era şi ea căruntă. Avea şi
riduri, dar e normal, doar se apropie de şaptezeci de ani. Plus fumatul. Ai să
vezi că albii de-acolo arată mai rău decât negrii. Cum stau în celulă douăzeci
şi trei de ore pe zi, culoarea le dispare cu totul. Devin extraordinar de palizi, au
un aspect aproape bolnăvicios. Sam are ochi albaştri şi trăsături frumoase.
Înclin chiar să cred că, la vremea lui, Sam Cayhall a fost un tip foarte chipeş.
— Când, după moartea tatei, am aflat adevărul despre Sam, i-am pus
nenumărate întrebări mamei mele la care, de altfel, nici nu prea mi-a răspuns,
dar totuşi, odată, mi-a spus că tata semăna foarte puţin cu Sam.
— Ca şi tine, dacă asta încerci să-mi spui.
— Da, cred că asta încerc.
— Adam, omul ăsta nu te-a mai văzut de pe vremea când abia învăţaseşi
să mergi. N-are să te recunoască. Aşa că n-o să-ţi fie uşor. Vei fi obligat să-i
povesteşti totul.
Adam privea masa cu ochi lipsiţi de expresie.
— Aveţi dreptate. Oare ce-o să spună?
— Habar n-am; cred că va fi mult prea şocat ca să spună prea multe. Dar
este un om foarte inteligent, fără multă carte, e adevărat, dar care a citit
destul şi are mintea limpede. O să găsească el ce să-ţi spună.
— După cum vorbiţi, s-ar zice că vă este aproape simpatic.
— Nu-i adevărat. Este un rasist îngrozitor, şi bigot pe deasupra. Şi n-a
avut niciodată remuşcări pentru ce-a făcut.
— Deci sunteţi convins că e vinovat.
Goodman mormăi ceva şi zâmbi ca pentru sine, apoi începu să caute un
răspuns la remarca lui Adam. Avuseseră loc trei procese în care se încercase
să se stabilească vinovăţia sau nevinovăţia lui Sam Cayhall. De nouă ani de
zile, cazul se învârtise prin mai multe curţi de apel, fiind revăzut de mai mulţi
judecători. Ziarişti fără număr făcuseră anchete referitoare la explozia aceea.
— Asta a fost convingerea juriului. Şi cred că ăsta e singurul lucru care
contează.
— Dar dumneavoastră ce credeţi?
— Păi, ai citit dosarul, Adam. Ai făcut cercetări consistente. Nu este nici o
îndoială că Sam a participat la atentat.
— Dar?
— Sunt multe ciudăţenii. Ele există întotdeauna.
— Nu era cunoscut ca unul care lucrează cu explozivi.
— Adevărat. Dar făcea parte dintre teroriştii Klanului, şi lucrau, nu glumă.
Când Sam a fost arestat, atentatele au dispărut.
— Dar în legătură cu o explozie anterioară cazului Kramer, unul din
martori afirmă că observase două persoane în Pontiacul cel verde.
— Aşa e. Numai că martorul acela nu a primit permisiunea să depună
mărturie în instanţă. Şi pe urmă în noaptea aceea, martorul cu pricina ieşise
dintr-un bar la ora trei.
— Da, dar un alt martor, un şofer de camion, pretinde că l-a văzut pe Sam
stând de vorbă cu un bărbat într-o cafenea din Cleveland cu câteva ore înainte
de explozie.
— Aşa e. Dar camionagiul n-a povestit nimic timp de trei ani de zile. Şi n-a
primit nici el permisiunea să depună mărturie în instanţă. Trecuse prea multă
vreme.
— Şi cine era complicele lui Sam?
— Mă îndoiesc că vom afla vreodată. Nu uita, Adam, că omul nostru a
trecut prin trei procese fără să depună efectiv mărturie. Celor de la poliţie nu
le-a spus practic nimic, a vorbit foarte puţin cu avocatul, n-a suflat nici un
cuvânt în faţa juriilor, iar nouă nu ne-a spus nici măcar o singură noutate în
ultimii şapte ani.
— Credeţi că a lucrat singur?
— Nu, a fost ajutat. Sam ascunde în sufletul lui nişte secrete urâte de tot.
N-o să vorbească niciodată. Ca membru al Klanului, a făcut un jurământ; or, în
mintea lui există o noţiune sacră şi efectiv deformată cum că un jurământ
sacru nu poate fi încălcat. Şi taică-său făcuse parte din Klan.
— Ştiu, nu-mi mai aduceţi aminte.
— Iartă-mă. În orice caz, este prea târziu acum să încerci să pescuieşti în
căutarea unor probe noi. Dacă într-adevăr ar fi avut un complice, ar fi vorbit
de mult. Măcar celor de la FBI. Măcar cu procurorul districtual ca să încerce să
ajungă la o înţelegere. Nu ştiu, mi se pare că atunci când eşti acuzat de două
omucideri de gradul întâi şi îţi priveşti moartea-n faţă, te apuci să vorbeşti.
Vorbeşti, Adam, ascultă-mă pe mine. Îţi salvezi fundul şi-ţi laşi amicul să-şi
facă griji pe chestia asta.
— Şi dacă n-a avut nici un complice?
— Ba a avut, îl contrazise Goodman, scriind un nume pe o bucată de
hârtie şi întinzându-i-o peste masă.
— Wyn Lettner, citi Adam după ce primi hârtia. Numele ăsta îmi este
cunoscut.
— Lettner a făcut parte dintre agenţii FBI care s-au ocupat de cazul
Kramer. Acum este pensionar şi trăieşte undeva în Ozarks, pe malul unui râu
frumos, plin cu păstrăvi. Şi îi place la nebunie să povestească întâmplări de
război despre Klan şi timpurile alea în Mississippi.
— Şi credeţi că-mi va povesti şi mie?
— Fireşte; tipul este un mare băutor de bere, şi când este afumat se
apucă să spună nişte chestii incredibile. N-o să-ţi divulge nimic confidenţial,
dar în cazul Kramer ştie mai mult decât oricine. Întotdeauna am fost de părere
că ştie mult mai multe decât spune.
Adam împături bucata de hârtie şi o vârî în buzunar, apoi aruncă o privire
pe cadranul ceasului: era ora şase după-amiază.
— Gata, trebuie să fug să-mi fac bagajele.
— Mâine îţi trimit dosarul. Să-mi telefonezi imediat ce vorbeşti cu Sam.
— Neapărat. Pot să vă spun ceva?
— Singur.
— în numele familiei mele, aşa cum e ea — cu mama, care refuză să
vorbească despre Sam; cu sora mea, care abia îi şopteşte numele; cu mătuşa
mea din Memphis care s-a lepădat de numele de Cayhall — şi în numele
tatălui meu mort, vreau să vă mulţumesc, dumneavoastră şi firmei, pentru tot
ce-aţi făcut. Să ştiţi că vă admir foarte mult.
— N-ai pentru ce. Să ştii că şi eu te admir. Şi acum mişcă-ţi fundul şi fugi
în Mississippi.
6
Apartamentul era, de fapt, un singur dormitor aflat deasupra celui de al
treilea cat al unui depozit, chiar lângă Loop, într-o zonă cunoscută pentru
criminalitatea ridicată, dar relativ sigură până la căderea întunericului.
Depozitul fusese achiziţionat prin anii optzeci de un tip care cheltuise ceva
bani cu modernizarea: îl împărţise în aproximativ şaizeci de apartamente
ocupate peste noapte de tineri bancheri şi agenţi de bursă la început de
carieră, şi-şi scosese banii cu vârf şi îndesat.
Adam ura pur şi simplu locul acela. Peste trei săptămâni, contractul pe
care-l încheiase pe şase luni expira, dar nu avea unde să se mute. Şi cum cei
de la „Kravitz & Bane" se aşteptau ca el să lucreze optsprezece ore pe zi, era
clar că nu avea timp să caute alt apartament.
Bineînţeles că nu avusese timp să-şi cumpere mobilă. O canapea din piele
fină şi fără braţe stătea stingheră pe podeaua pardosită cu lemn, privind spre
un perete de cărămidă. Două fotolii gen „sac de fasole", unul galben şi unul
albastru, zăceau în apropiere pentru cazul, improbabil de altfel, că încăperea
s-ar fi umplut cu oaspeţi. În stânga se afla aşa-zisa bucătărie, cu un bar şi trei
taburete înalte din răchită; în dreapta canapelei era dormitorul unde se puteau
vedea patul nefăcut şi haine împrăştiate pe jos. Vreo două sute de metri
pătraţi pentru o mie trei sute de dolari pe lună. Salariul lui Adam pornise de la
şaizeci de mii pe an şi ajunsese la şaizeci şi două. Din cei cinci mii de dolari
salariu brut pe lună, o mie cinci sute erau reţinuţi de taxele federale şi statale.
Alte şase sute intrau în fondul de pensii al firmei care îi garanta potolirea
tuturor presiunilor profesionale când va împlini cincizeci şi cinci de ani; asta în
cazul în care nu aveau să-l omoare cu mult înainte de a atinge vârsta asta.
După ce dădea la o parte chiria, banii pentru electricitate, apă şi alte
asemenea, cei patru sute de dolari pe lună pentru Saab-ul pe care-l închinase,
şi cheltuielile neprevăzute precum hrană congelată şi haine frumoase, lui
Adam îi mai rămâneau vreo şapte sute de dolari pentru sufletul lui. O parte din
ei erau cheltuiţi pe femei, dar cum cele pe care le cunoştea el erau la rândul
lor proaspete absolvente de colegiu, cu serviciu şi cărţi de credit, Adam era
scutit de cheltuieli prea mari, fiindcă în general fetele insistau să plătească
nemţeşte. Asigurarea pe viaţă a tatălui său îl scutise de grija împrumuturilor
studenţeşti. Şi chiar dacă existau şi lucruri pe care ar fi vrut să le cumpere,
persevera în a depune cinci sute de dolari pe lună într-un fond mutual. Cum
nu-l bătea încă gândul să se însoare, ţelul său era să muncească pe brânci, să
economisească la sânge şi să se retragă din afaceri la patruzeci de ani.
Televizorul era aşezat pe o măsuţă din aluminiu, lipită de perete. Îmbrăcat
doar cu un şort colorat, Adam stătea întins pe canapea, jucându-se cu
telecomanda. Trecuse de miezul nopţii; apartamentul nu era luminat decât de
ecranul televizorului pe care tocmai erau în plină desfăşurare Aventurile unui
soldat al Klanului, operă cinematografică adunată pe videocasetă de Adam
însuşi de-a lungul mai multor ani. Filmul începea cu un scurt reportaj
aparţinând unei echipe din Jackson, Mississippi, şi transmis pe data de 3
martie 1967, adică în dimineaţa în care sinagoga din oraş fusese spulberată
de explozia unei bombe. Fusese cel de-al patrulea atac lansat împotriva unor
ţinte evreieşti în ultimele patru luni, cel puţin aşa afirma reportera în timp ce
în fundal maşinile care cărau molozul făceau un zgomot asurzitor. Cei de la FBI
deţineau câteva date, afirma ea, dar erau extrem de zgârciţi cu declaraţiile
către presă. Campania de teroare iniţiată de Ku Klux Klan continuă, declară
reportera pe un ton grav şi puse punct emisiunii.
Episodul următor era chiar explozia de la firma lui Kramer şi, în primele
secvenţe, poliţiştii încercau să degajeze scena de privitorii ocazionali, totul
petrecându-se în vaietul ascuţit al sirenelor de pe ambulanţe, maşini de
pompieri şi de poliţie. Echipa televiziunii locale ajunsese suficient de repede la
locul atentatului ca să surprindă nebunia iniţială. Din toate părţile, oamenii
veneau alergând spre ceea ce mai rămăsese din biroul de avocatură al lui
Marvin Kramer. Un nor greu de praf cenuşiu înfăşura stejarii subţirei de pe
peluză: bieţii copaci îşi pierduseră toate frunzele, dar rămăseseră în picioare.
Voci speriate vorbeau despre incendiu, apoi camera de luat vederi se opri
asupra clădirii alăturate din al cărei perete atins de explozie ieşea un nor gros
de fum. Reporterul se bâlbâia incoerent şi gâfâit în faţa microfonului încercând
să descrie scena. Poliţiştii îl împingeau de colo-colo, dar el era mult prea
excitat ca să-i pese de aşa ceva. Un tărăboi infernal izbucnise, în sfârşit, şi în
adormitul orăşel numit Greenville, iar soarta voise ca el să fie cel care să-l
prezinte telespectatorilor.
O jumătate de oră mai târziu, glasul său era oarecum mai calm în timp ce
descria dintr-un alt unghi, recuperarea lui Marvin Kramer de sub dărâmături.
Poliţia îşi extinsese baricadele şi împingea mulţimea la o parte, iar echipele de
pompieri şi de salvare ridicau trupul zdrobit, scoţând apoi targa din zona
sinistrului. Camera de luat vederi urmări plecarea ambulanţei. După o oră şi
dintr-un nou unghi de filmare, reporterul lăsa să i se vadă un chip sumbru, dar
mult mai calm; pompierii cărau cu multă grijă cele două brancarde pe care
fuseseră întinse trupuşoarele gemenilor.
Scena următoare se petrecea în faţa închisorii şi pentru prima oară
apărea pe ecran şi silueta lui Sam Cayhall. Mâinile îi erau prinse în cătuşe şi
dispăru iute într-o maşină care-l aştepta.
Ca de obicei, Adam reluă scena în care putea fi observat Sam. Fusese
filmată cu douăzeci şi trei de ani în urmă, în 1967, pe vremea când Sam avea
patruzeci şi şase de ani. Purta părul negru tăiat scurt, după moda vremii. Sub
ochiul stâng putea fi observat un mic bandaj. Mergea repede, în pas cu
poliţiştii, pentru că mulţimea fotografia scena şi striga tot felul de întrebări.
Sam îşi întoarse capul o singură dată înspre direcţia din care veneau
întrebările, şi, ca de obicei, Adam apăsă pe „pauză", studiind pentru a
milioana oară faţa bunicului său. Imaginea alb-negru era neclară, dar ochii lor
se întâlneau întotdeauna.
O mie nouă sute şaizeci şi şapte. Dacă Sam avea patruzeci şi şase de ani,
Eddie avea douăzeci şi patru, iar Adam aproape trei. Pe vremea aceea toţi
ştiau că-l cheamă Alan. Alan Cayhall, cel care avea să devină, curând, rezident
într-un stat îndepărtat unde o hotărâre judecătorească avea să-i dea un nou
nume. Văzuse de multe ori caseta asta şi de fiecare dată se întrebase oare
unde se afla el în clipa în care fuseseră ucişi cei doi micuţi ai familiei Kramer:
ora 7.46, în dimineaţa zilei de 21 aprilie 1967. Pe vremea aceea, familia lui
locuia într-o căsuţă din oraşul Clanton, iar el probabil că dormea nu departe de
privirile maică-sii. Adam avea aproape trei ani, şi gemenii Kramer numai cinci.
Filmul continua cu secvenţe scurte în care Sam era condus în diverse
maşini, închisori şi tribunale, mereu cu mâinile prinse în cătuşe şi cu privirea
ţintă în pământ. Chipul îi era lipsit de orice expresie. Nu-i privea niciodată pe
ziarişti, nu dădea nici un semn că le-ar auzi întrebările, nu scotea nici o vorbă.
Trecea cu mişcări iuţi prin uşile deschise ale încăperilor şi maşinilor.
Spectacolul primelor două procese fusese amplu prezentat în jurnalele
zilnice ale canalelor de televiziune. Peste ani, Adam reuşise să facă rost de cea
mai mare parte a materialelor transmise, asamblându-le pe videocaseta
respectivă. Figura de fanfaron scandalagiu a lui Clovis Brazelton, avocatul lui
Sam, apărea foarte des, mai ales că personajul venea în întâmpinarea
ziariştilor ori de câte ori i se oferea ocazia. Adam îl dispreţuia. Erau şi imagini
frumos filmate ale peluzelor din faţa clădirilor tribunalelor, ale privitorilor
tăcuţi, ale poliţiştilor înarmaţi până-n dinţi, ale oamenilor din Klan îmbrăcaţi în
robe, cu chipurile acoperite de celebrele lor măşti sinistre. Sam apărea doar
din când în când, mereu grăbit, ascunzându-se de ochiul nemilos al camerei
de luat vederi în spatele vreunui poliţist mai solid. La sfârşitul celui de-al
doilea proces, Marvin Kramer îşi opri scaunul cu rotile pe trotuarul din faţa
Tribunalului din Wilson County şi, cu lacrimi în ochi, spuse cuvinte grele
împotriva lui Sam Cayhall şi a Klanului şi a sistemului de justiţie strâmb din
statul Mississippi. Şi atunci avu loc un incident dureros. Marvin observă brusc
în apropiere doi membri ai Klanului înfăşuraţi în robe albe şi începu să strige la
ei. Unul dintre cei doi se porni şi el să ţipe cât îl ţineau curelele, dar replica îi fu
înghiţită de vacarmul general. Adam încercase din răsputeri să înţeleagă
cuvintele tipului, dar ele erau absolut ininteligibile. Cu vreo doi ani în urmă, pe
când urma dreptul în Michigan, Adam dăduse de unul dintre reporterii care
urmărise scena aceea la faţa locului, ba chiar avusese microfonul la câţiva
centimetri de Marvin. Reporterul cu pricina îi spusese că fusese vorba de o
ameninţare directă la adresa lui Marvin, cum că or să-l lase şi fără braţe.
Probabil că reporterul avea dreptate, căci numai o replică de o asemenea
cruzime şi brutalitate putea să-l facă pe bietul fost avocat să-şi iasă
literalmente din minţi şi să strige tot felul de obscenităţi la adresa înglugaţilor,
îndreptându-şi spre ei scaunul cu rotile. Faptul că cei doi se îndepărtau,
întorcându-i spatele, nu-l împiedica să urle, să înjure şi să plângă. Soţia şi
câţiva prieteni încercară să-l potolească, dar el reuşi să scape din încercuire,
făcând eforturi disperate să învârtească roţile metalice. Parcurse în felul
acesta vreo zece metri, cu biata nevastă-sa alergând în urma lui, cu
obiectivele camerelor de luat vederi fixate asupra lui. Când iarba peluzei luă
locul asfaltului de pe trotuar, roţile se împiedicară şi Marvin se prăbuşi pe
gazon. Pătura care-i acoperea ceea ce mai rămăsese din picioare zbură într-o
parte, iar el se izbi de trunchiul celui mai apropiat copac. Soţia şi prietenii
alergară imediat să-l ajute şi preţ de câteva secunde Marvin dispăru în mijlocul
lor. Răcnetele lui continuau însă să se facă auzite. Operatorul îşi întoarse
atunci aparatul spre cei doi membri ai Klanului: unul se strâmbase de râs în
timp ce celălalt îngheţase în loc. Un vaiet ciudat izbucni din grupul adunat pe
gazon. Marvin gemea îngrozitor — era geamătul ascuţit şi dătător de fiori al
unui nebun rănit. Era un sunet bolnav care se sfârşi brusc, o dată cu trecerea
la un nou episod.
Prima oară când îl văzuse pe Marvin rostogolindu-se pe pământ, urlând şi
gemând, lui Adam îi dăduseră lacrimile; dar cu toate că imaginile şi sunetele
acelea îi urcau un nod în gât, încetase de mult să plângă. Caseta asta era
opera lui. Nimeni altcineva nu o văzuse. În schimb, el o revăzuse de atâtea ori
încât lacrimile îi secaseră.
Între 1968 şi 1981 tehnologia se îmbunătăţise atât de mult încât
imaginile filmate în timpul celui de-al treilea şi ultimul proces al lui Sam erau
incomparabil mai clare. Povestea asta se petrecuse în februarie 1981, într-un
orăşel cât se poate de drăguţ, cu o piaţă centrală foarte aglomerată şi un
tribunal pitoresc, din cărămidă roşie. Vremea foarte rece îi descurajase
probabil pe gură-cască şi pe demonstranţi să-şi facă veacul în faţa clădirii. Un
reportaj din prima zi a procesului arăta trei membri ai Klanului, cu capetele
acoperite cu glugile ţuguiate, încălzindu-se la un radiator portabil, frecându-şi
de zor mâinile îngheţate şi arătând mai degrabă a personaje de carnaval
decât a bandiţi serioşi. Oricum, erau supravegheaţi îndeaproape de vreo
duzină de soldaţi în uniforme albastre.
Deoarece la acea dată mişcarea pentru drepturi civile era privită mai
degrabă ca un eveniment istoric şi nu ca o bătălie continuă, cel de-al treilea
proces al lui Sam Cayhall atrase în mai mare măsură atenţia presei decât
primele două. Era vorba de un membru al Klanului recunoscut ca atare, un
terorist viu şi adevărat care venea direct peste timp din epoca Cavalerilor
Libertăţii şi a bisericilor aruncate în aer. O relicvă a acelor zile infamante,
descoperită de poliţie şi adusă în faţa justiţiei. Analogia cu criminalii de război
nazişti se făcu auzită de nenumărate ori.
Pe tot parcursul acestui proces Sam nu mai fu în custodia poliţiei. Era un
om liber şi această libertate îl scosese şi mai mult din calea camerelor de luat
vederi. Secvenţe scurte îl prezentau intrând şi ieşind în grabă din diferitele săli
ale tribunalului. Cei treisprezece ani scurşi de la procesul numărul doi fuseseră
blânzi cu el. Părul, la fel de scurt şi de îngrijit tuns, era doar pe jumătate
încărunţit. Deşi se îngrăşase puţin, părea foarte în formă, mişcându-se
sprinten prin faţa obiectivului aparatului de filmat. Una din imagini îl
surprinsese chiar în clipa în care intra în clădirea tribunalului printr-o uşă
laterală şi Adam opri caseta în momentul în care Sam privea direct în obiectiv.
Cea mai mare parte a filmărilor din timpul celui de-al treilea şi ultim
proces se învârteau în jurul unui tânăr şi agresiv procuror pe nume David
McAllister, bărbat chipeş care purta numai costume de culoare închisă şi
zâmbea cu toţi dinţii. Nimeni nu se îndoia că David McAllister nutrea ambiţii
politice măreţe. Avea alura, părul, bărbia, vocea adâncă, vorbele alese,
abilitatea, tot ceea ce atrăgea camerele de luat vederi.
În 1989, la opt ani de la proces, David McAllister fusese ales guvernator al
statului Mississippi. Nimeni nu fusese surprins să constate că platforma sa
electorală pedalase în primul rând pe înmulţirea numărului de închisori,
mărirea pedepselor şi o înclinaţie neabătută pentru pedeapsa cu moartea.
Adam nutrea un dispreţ adânc faţă de personajul acela, dar era perfect
conştient că numai peste câteva săptămâni, sau poate chiar peste câteva zile,
avea să se afle în biroul guvernatorului din oraşul Jackson, Mississippi,
implorându-l să acorde graţierea.
Ultima imagine înregistrată îl prezenta pe Sam cu cătuşe la mâini, ieşind
sub escortă din clădirea tribunalului după ce juriul îl condamnase la moarte.
Chipul îi era lipsit de expresie. Avocatul său însă părea să fie în stare de şoc,
drept care comentariile sale erau absolut inconsistente. Reporterul încheia cu
ştirea că peste câteva zile Sam avea să fie transferat la ceea ce se numeşte
„lista morţii".
Cu privirea lipită de ecranul alb, Adam aştepta derularea casetei. Restul
istoriei se afla în cele trei cutii de carton din spatele canapelei fără braţe:
stenogramele stufoase ale celor trei procese, pe care le achiziţionase în
perioada studiilor la Pepperdine; copiile informărilor, cererilor şi ale altor
documente din timpul bătăliei apelurilor puse în mişcare imediat după
condamnarea lui Sam; un registru perfect organizat care conţinea copiile
tuturor articolelor publicate în sute de ziare şi reviste pe marginea aventurilor
lui Sam, membru al Klanului; diverse materiale despre pedeapsa cu moartea;
însemnări din timpul facultăţii. Ştia mai multe lucruri despre bunicu-său decât
oricine pe lumea asta.
Cu toate acestea, Adam era perfect conştient că abia atinsese suprafaţa
lucrurilor. Apăsă iar pe buton şi reluă filmul de la capăt.
7
Funeraliile lui Eddie Cayhall avură loc la nici o lună de la condamnarea lui
Sam, într-o capelă din Santa Monica, în prezenţa câtorva prieteni şi membri ai
familiei. Adam, maică-sa şi sora mai mică stăteau în prima strană, ţinându-se
de mână şi privind ţintă sicriul închis aflat la câţiva centimetri de ei. Ca de
obicei, mama era de un eroism ţeapăn. Din când în când ochii i se umpleau de
lacrimi pe care era obligată să le usuce cu batista. Ea şi Eddie se despărţiseră
şi se împăcaseră de atâtea ori, încât copiii nu mai ştiau cine unde-şi avea
hainele. Cu toate că nu avuseseră o căsnicie caracterizată de violenţă, trăiseră
într-o permanentă stare de divorţ — ameninţări cu divorţul, planuri de divorţ,
discuţii solemne cu copiii pe tema divorţului, negocieri pentru divorţ,
formulare de divorţ, renunţări la divorţ, jurăminte cum că vor evita divorţul. În
timpul celui de-al treilea proces al lui Sam Cayhall, mama lui Adam îşi aduse
fără zarvă lucrurile înapoi în căsuţa lor, şi stătu cu Eddie atât cât a fost posibil.
Apoi Eddie încetă să mai meargă la slujbă şi se refugie din nou în mica sa
lume de întuneric. La întrebările băiatului, mama îi explică în puţine cuvinte că
tăticul traversa iar „o perioadă rea". Fură trase perdelele, închise obloanele,
stinse luminile, scăzute vocile, stins televizorul: familia traversă în felul acesta
încă una din perioadele rele care marcaseră viaţa lui Eddie.
La trei săptămâni de la pronunţarea verdictului, Eddie îşi găsi moartea. Se
împuşcă în camera lui Adam într-o zi în care ştiuse că băiatul avea să vină
primul acasă. Într-un bileţel lăsat pe covor îi spunea fiului să cureţe repede
mizeria, mai înainte ca fetele să-şi facă apariţia. Un al doilea bilet fu găsit în
bucătărie.
La vremea aceea, Carmen, care era mai mică cu trei ani decât Adam,
împlinise paisprezece ani. Se născuse în California, imediat după emigrarea
grăbită a părinţilor, şi după ce Eddie îşi transformase, cu acte în regulă, mica
familie din Cayhall în Hall. Alan devenise Adam. Locuiau într-un apartament de
trei camere, cu perdele murdare la ferestre, undeva în zona de est a Los
Angelesului. Avea să fie prima dintr-un şir nesfârşit de reşedinţe temporare.
Femeia misterioasă cunoscută drept mătuşa Lee era aşezată alături de
Carmen. Tocmai le fusese prezentată copiilor ca fiind sora lui Eddie. Şi cu toate
că fuseseră educaţi să nu pună întrebări despre ceilalţi membri ai familiei,
numele femeii răsărea din când în când la suprafaţă. Mătuşa locuia în
Memphis, se căsătorise cu fiul unei familii bogate din oraş, avea un copil şi
rupsese orice legătură cu Eddie din cauza unei vechi dispute. Puştii, şi mai
ales Adam, doriseră tare mult să-şi cunoască rudele, şi, cum mătuşa Lee era
singura despre care auziseră vorbindu-se, îşi lăsaseră imaginaţia să zburde în
voie. Ar fi vrut să o cunoască, dar Eddie se opusese mereu pentru că soră-sa
nu era o persoană drăguţă, zicea el. Mama lor însă le şoptea că Lee era cu
adevărat un om foarte bun şi că o să-i ducă odată la Memphis, să o cunoască.
Până la urmă însă, Lee fu cea care veni în California şi îl înmormântară pe
Eddie Hall. Apoi îşi prelungi şederea cu încă două săptămâni, începând să-şi
cunoască în acest timp cei doi nepoţi. Tinerii o iubeau pentru că era drăguţă şi
de treabă, purta blugi şi tricouri şi se plimba pe plajă în picioarele goale. De
aceea merseră împreună la cumpărături şi la cinematograf, făcură lungi
plimbări pe malul oceanului. Lee le ceru de nenumărate ori scuze pentru că nu
venise să-i vadă mai de mult; pe cuvântul ei că avusese de gând s-o facă, dar
Eddie nu fusese de acord. El nu vrusese s-o vadă din cauza disputelor lor din
trecut.
Mătuşa Lee fu cea care veni să se aşeze lângă Adam, la capătul dinspre
mare al digului; după ce admirară apusul soarelui, Lee începu să vorbească
despre tatăl ei, Sam Cayhall. Valurile se legănau ritmic la picioarele lor şi ea îi
explică lui Adam că odată de mult el fusese un bebeluş drăgălaş care locuia
împreună cu părinţii într-un orăşel din Mississippi. Mătuşa îşi ţinea nepotul de
mână şi îl bătea blând pe genunchi, dezvăluindu-i între timp povestea plină de
disperare a familiei. Toate activităţile lui Sam ca membru al Klanului, inclusiv
atentatul împotriva lui Kramer şi cele trei procese, fură relatate în cele mai
mici detalii. Evident că această istorie orală avea şi lacune imense, suficiente
să umple o întreagă bibliotecă, dar esenţa fu pusă în lumină cu foarte multă
fineţe.
Adam primi totul foarte bine, dacă e să ne gândim că nu era decât un
adolescent de şaisprezece ani, cu psihicul labil specific vârstei, care, pe
deasupra, îşi mai pierduse şi tatăl. Un vânt rece se abătu asupra lor,
obligându-i să se strângă mai aproape; băiatul puse doar câteva întrebări,
mulţumindu-se mai ales să asculte, fără mânie sau oroare: era pur şi simplu
fascinat de tot ceea ce auzea. Povestirea aceea îngrozitoare îl satisfăcea
într-un mod cât se poate de ciudat! Ea vorbea despre o familie adevărată! Şi
poate că, în fond, nu era nici el atât de anormal pe cât i se păruse. Poate că,
undeva departe, existau nişte mătuşi, nişte unchi şi nişte veri care aveau
multe de povestit şi de împărtăşit. Poate că existau şi nişte case vechi, ridicate
de strămoşi adevăraţi, câmpuri şi ferme pe care se aşezaseră. Asta însemna
că-şi ducea şi el în spate partea lui de istorie.
Dar Lee avea înţelepciunea şi iuţeala de minte care să-i permită să-şi dea
seama încotro o luaseră gândurile nepotului său, aşa că-i explică pe îndelete
că toţi din familia Cayhall erau ciudaţi şi secretoşi, că nu le plăcea să arate
lumii ce se petrecea în sufletul lor şi că-i ţineau pe ceilalţi la distanţă. Nu erau
nici pe departe prietenoşi şi plini de căldură, dornici să petreacă împreună
Crăciunul sau sărbătoarea de 4 Iulie. Uite, ea, de exemplu, a locuit la numai o
oră distanţă de Clanton, şi, cu toate acestea, nu s-a întâlnit cu nici unul din ei.
În săptămâna care urmă, discuţiile pe-nserat la malul mării deveniră un
adevărat ritual. De fiecare dată cumpărau o pungă cu struguri şi se distrau
scuipând sâmburii în apă, până la lăsarea întunericului. Iar Lee povestea
despre copilăria petrecută în Mississippi împreună cu frăţiorul ei, Eddie. Pe
vremea aceea, locuiau la o mică fermă aflată la vreun sfert de oră de Clanton;
toată ziua mergeau la pescuit sau îşi călăreau poneii. Sam era un tată normal:
nu-i copleşea cu prezenţa, dar nici nu le arăta cine ştie ce afecţiune. Mama, în
schimb, îl detesta pe Sam, dar îşi adora copii. Când Lee avea şase ani iar
Eddie aproape patru, pierduse o sarcină şi timp de un an de zile nu îşi mai
părăsise dormitorul. Sam fusese obligat atunci să angajeze o negresă ca să
aibă grijă de prichindei. Apoi, mama murise de cancer şi la înmormântarea ei
membrii familiei Cayhall se strânseseră cu toţii pentru ultima oară. Până şi
Eddie se strecurase în oraş ca să participe la funeralii, dar se străduise din
răsputeri să nu dea ochii cu nimeni. Trei ani mai târziu, Sam fusese arestat din
nou şi condamnat.
Lee nu prea avea multe de spus despre propria ei viaţă. La optsprezece
ani, părăsise în grabă casa părintească, la numai o săptămână după
ceremonia înmânării diplomelor de absolvire a liceului, şi se dusese drept la
Nashville ca să devină o cântăreaţă celebră. În acea perioadă, îl cunoscu pe
Phelps Booth, student la colegiul
Vanderbik, a cărui familie era proprietara mai multor bănci; cei doi tineri
se căsătoriră, ducând apoi o existenţă aparent amărâtă în Memphis. Singurul
lor fiu, Walt, era un rebel care locuia în momentul acela în Amsterdam. Atât.
Adam nu-şi dădea seama dacă Lee se rupsese, sufleteşte, de familia
Cayhall, dar înclina să creadă că da. Şi cine ar fi putut s-o condamne dacă ar fi
fost aşa?
Lee plecă într-o dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, fără nici un
cuvânt de bun rămas. Două zile mai târziu, le dădu telefon şi le spuse
nepoţilor să-i scrie, ceea ce ei făcură cu mare bucurie, dar răspunsurile ei
veniră din ce în ce mai rar până când încetară cu totul. Mama încercă să-şi
scuze cumnata, zicând că Lee era un om bun, dar că, în fond, era tot o
Cayhall, adică o persoană suficient de bizară şi de întortocheată. Pentru Adam,
povestea aceea fu o adevărată lovitură.
În vara care urmă absolvirii colegiului Pepperdine, Adam plecă, împreună
cu un prieten, spre Key West şi, în drum, se opriră şi la Memphis, unde
petrecură două nopţi la mătuşa Lee. Locuia singură într-un apartament spaţios
şi modern, cu vedere spre fluviu, şi stătură toţi trei ore în şir pe terasă,
mâncând pizza pregătită chiar de ea, bând bere, privind vasele care treceau
pe râu şi vorbind despre orice altceva în afară de familia Cayhall. Adam era
preocupat doar de facultatea de drept, iar Lee îi puse nenumărate întrebări
despre viitor. Era interesată de tot ce auzea, amuzată de ceea ce spunea, o
gazdă şi o mătuşă perfectă. Când se îmbrăţişară, luându-şi rămas bun, ochii ei
se umplură de lacrimi şi îl imploră să mai vină s-o vadă.
Apoi, Adam şi prietenul lui o luară spre Răsărit, traversând Tennessee şi
Smoky Mountains, până când, la un moment dat, conform calculelor lui Adam,
ajunseră la mai puţin de o sută de mile de Parchman, de lista morţii şi de Sam
Cayhall. Asta se întâmplase în urmă cu patru ani, în vara lui '86, când adunase
deja o ladă întreagă de materiale despre bunicu-său. Caseta video era
aproape completă.
Conversaţia telefonică din seara trecută fusese foarte scurtă. Adam îi
spusese că va sta în Memphis vreo câteva luni şi că ar vrea s-o vadă, iar Lee îl
invitase să stea cu ea, în acelaşi apartament de pe faleză în care avea patru
dormitoare şi o menajeră. Şi pentru că ea insistase, Adam îi spusese în cele
din urmă că venea acolo ca să se ocupe de cazul lui Sam. La celălalt capăt al
firului se lăsase tăcerea, apoi, după câteva secunde, se făcuse auzită din nou
oferta, mult mai puţin entuziastă, de a trece oricum pe la ea că vor sta de
vorbă despre asta.
Cu ochii la Saab-ul său negru decapotabil, Adam sună la uşa mătuşii Lee.
Era puţin trecut de ora nouă dimineaţa. Cele douăzeci de bungalowuri erau
identice, acoperite cu ţiglă roşie şi apărate de pericolele oraşului de un zid de
cărămidă pe care se înălţa un grilaj metalic. Un paznic înarmat punea în
funcţiune singura poartă de acces. Dacă n-ar fi fost vederea minunată spre râu
din cealaltă parte a domeniului, apartamentele n-ar fi avut practic nici o
valoare.
Lee deschise uşa şi îi spuse bun-venit, aruncând o privire spre parcarea
din faţă. După ce se sărutară pe obraji, Adam intră în casă şi ea încuie uşa în
urma lor.
— Eşti obosit?
— Nu prea. Am făcut douăsprezece ore cu maşina, în loc de zece. Nu
eram grăbit.
— Ţi-e foame?
— Nu. Am făcut o haltă acum câteva ore şi am mâncat, răspunse el,
urmând-o înăuntru.
Amândoi încercau să găsească ceva potrivit de spus. Lee avea aproape
cincizeci de ani şi îmbătrânise mult în ultimii patru ani. Părul, mult mai lung
decât atunci când o văzuse ultima oară, era un amestec egal de alb şi negru,
şi îl purta strâns în coadă de cal. Ochii albaştri şi blânzi erau înconjuraţi de o
reţea fină de riduri şi priveau îngrijoraţi. Era îmbrăcată cu o cămaşă de
bumbac foarte largă şi cu o pereche de blugi decoloraţi. Lee continua să fie o
tipă de treabă.
— Îmi pare bine că te văd, zise ea, cu un zâmbet plăcut pe buze.
— Eşti sigură?
— Fireşte că sunt. Hai să mergem pe terasă, zise ea şi, luându-l de mână,
îl conduse spre grădiniţa plină de ferigi şi de flori de bougainvillea atârnând pe
araci. La picioarele lor, râul curgea leneş. Se aşezară în balansoarele de
răchită. Ce mai face Carmen? întrebă Lee, în timp ce turna în ceşti ceaiul cu
gheaţă, dintr-un ceainic de porţelan.
— Bine. E încă la Berkeley. Vorbim la telefon o dată pe săptămână. E
prietenă cu un tip şi pare că e ceva serios între ei.
— Ce fel de studii face? Mi-e teamă că am uitat.
— Psihologie. Vrea să-şi ia doctoratul şi pe urmă să treacă la catedră,
probabil.
Ceaiul avea prea multă lămâie şi prea puţin zahăr, şi Adam îl bău cu
înghiţituri mici. Aerul era încins şi umed.
— E aproape zece, zise el. De ce e aşa de cald?
— Bun venit la Memphis, scumpule. O să ne prăjim până în luna
septembrie.
— Nu cred că am să pot suporta.
— Ba ai să te obişnuieşti. Mă rog, oarecum. Noi bem mult ceai şi nu prea
ieşim pe-afară. Ce mai face mama?
— E tot la Portland. Acum s-a măritat cu un tip care a făcut avere din
cherestea. L-am văzut şi eu o dată. Are vreo şaizeci şi cinci de ani, dar poţi
foarte bine să-i dai şaptezeci; ea are patruzeci şi şapte si arată de patruzeci.
Sunt o pereche foarte frumoasă, ce mai! Se vântură de colo-colo: St. Barts,
sudul Franţei, Milano, locurile alea unde merg bogătaşii ca să fie văzuţi. E
fericită. Copiii sunt mari. Eddie a murit. Trecutul a fost făcut pachet şi pus de-o
parte, are bani mulţi, deci viaţa îi este în bună rânduială.
— Am impresia că eşti cam aspru cu ea.
— Dimpotrivă. Şi să ştii că nu mint când spun că nu vrea să mă aibă prin
preajmă pentru că sunt o legătură dureroasă cu tata şi cu patetica lui familie.
— Mama ta te iubeşte, Adam.
— Doamne, ce grozav sună chestia asta. De unde ştii?
— Ştiu, pur şi simplu.
— Nu mi-am dat seama că tu şi mama aţi fost atât de apropiate.
— Nici n-am fost. Potoleşte-te, Adam. Ia-o mai încet.
— Iartă-mă. Sunt foarte tensionat. Asta-i tot. Simt nevoia să beau ceva
mai tare.
— Linişteşte-te. Hai să ne simţim bine cât eşti aici.
— Mă tem că nu prea e cazul, mătuşă Lee.
— Spune-mi simplu Lee, bine?
— Bine. Mâine mă duc să-l văd pe Sam.
Ea aşeză cu multă grijă paharul pe masă, apoi se ridică şi părăsi terasa.
Se întoarse după câteva clipe, aducând cu ea o sticlă de whisky din care turnă
cu generozitate în ambele pahare.
— De ce? întrebă ea, cu ochii ţintă la apele râului.
— De ce nu? Pentru că e bunicul meu. Pentru că stă să moară. Pentru că
eu sunt avocat şi el are nevoie de ajutor.
— Dar nici măcar nu te cunoaşte.
— O să mă cunoască mâine.
— Deci ai de gând să-i spui?
— Bineînţeles că am de gând să-i spun. Îţi vine să crezi aşa ceva? Chiar
să spun cu voce tare unul din secretele cele mai negre şi adânci ale familiei
Cayhall. Ce părere ai?
Lee prinse paharul în palme şi clătină încet din cap.
— Are să moară, şopti ea, fără să-l privească pe Adam.
— Nu încă. Dar să ştii că mă bucur să văd că te interesează subiectul.
— Sigur că mă interesează.
— Nu zău. Când l-ai văzut ultima oară?
— A nu începe cu chestii de-astea, Adam. Oricum n-ai să înţelegi.
— Perfect. Ai dreptate. Dar atunci, explică-mi. Te ascult, vreau să înţeleg.
— N-am putea vorbi despre altceva, scumpule? Nu sunt pregătită pentru
asta.
— Nu.
— O să vorbim mai târziu, îţi promit. Pur şi simplu nu sunt pregătită
pentru asta acum. Am crezut că o să vorbim despre una, despre alta şi că o să
ne amuzăm puţin.
— Iartă-mă, Lee. Dar mi-e greaţă de bârfe şi de secrete. Eu unul nu am
nici un trecut pentru că tatăl meu l-a şters cu totul. Or, eu vreau să-mi cunosc
trecutul, Lee. Vreau să ştiu cât de rău a fost în realitate.
— A fost îngrozitor, murmură ea ca pentru sine.
— Bine. Sunt băiat mare acum şi pot să suport orice. Tata şi-a făcut
bagajele pentru că altfel ar fi trebuit să şi-l asume. Aşa că mi-e teamă că ai
rămas singura persoană care poate să-mi povestească.
— Mai dă-mi puţin timp.
— Nu este timp. Mâine am să fiu faţă în faţă cu el, insistă Adam, bând
apoi cu sete din pahar şi ştergându-şi buzele cu mâneca. Acum douăzeci şi trei
de ani, Newsweek scria că şi tatăl lui Sam făcuse parte din Klan. Aşa e?
— Da. Bunicul meu.
— La fel şi câţiva unchi şi verişori.
— Toată familia asta nenorocită.
— Tot acolo scria că întregul Ford County ştia că, pe la începutul anilor
şaizeci, Sam îl împuşcase pe un negru, dar că nu fusese arestat pe chestia
asta. Că n-a făcut nici măcar o zi de închisoare. E adevărat?
— Ce mai contează asta, acum, Adam? Povestea asta s-a întâmplat mai
înainte ca să te naşti tu.
— Dar s-a întâmplat, nu?
— Da.
— Şi tu ai ştiut?
— Eram acolo când s-a întâmplat.
— Ai fost de faţă! exclamă Adam şi închise ochii, uluit de această
revelaţie.
Vestea îl şocase şi îi tăiase respiraţia, făcându-l să alunece uşor în
balansoarul de răchită. Atenţia îi fu atrasă de sirena unui remorcher pe care-l
urmări cu privirea până când acesta dispăru dincolo de pod. Alcoolul începea
să-şi facă efectul.
— Hai să vorbim despre altceva, propuse din nou Lee cu glas blând.
— Am iubit istoria încă din copilărie, zise el, cu ochii ţintă la apă. Eram
fascinat de viaţa oamenilor de altădată: pionierii, caravanele de căruţe, goana
după aur, cowboy-i şi indienii, popularea Vestului. Când eram într-a patra, unul
din puşti pretindea că stră-stră-străbunicul lui prădase trenuri şi-şi îngropase
banii undeva, în Mexic. El voia să încropească o bandă şi să plece în căutarea
banilor. Noi ştiam că minte, dar jocul ne plăcea la nebunie. De nenumărate ori
m-am întrebat cine erau strămoşii mei şi-mi aduc aminte că mă nedumerea
faptul că aparent nu aveam nici un fel de strămoşi.
— Eddie ce ţi-a spus?
— Mi-a spus că muriseră cu toţii; zicea că se pierde prea mult timp cu
istoria familiei. Ori de câte ori îl întrebam despre familia din care proveneam,
mama mă trăgea la o parte şi-mi spunea să termin pentru că întrebările mele
l-ar putea supăra pe tata şi l-ar putea arunca într-una din stările lui negre în
timpul cărora nu mai ieşea din dormitor chiar şi o lună întreagă. Cât am fost
copil, am mers tot timpul ca pe ouă când mă aflam în prezenţa tatei. Pe urmă
am crescut şi mi-am dat seama că era un om ciudat, extrem de nefericit, dar
nu mi-am închipuit niciodată că va ajunge să se sinucidă.
Lee clătină puţin cuburile de gheaţă din pahar, apoi sorbi ultima
înghiţitură de whisky.
— Sunt multe de spus, Adam.
— Deci când ai să mi le povesteşti?
Lee turnă din nou ceai în pahare, iar Adam adăugă şi câte un strop de
alcool. Preţ de câteva minute se mulţumiră să bea în tăcere şi să urmărească
traficul de pe Riverside Drive.
— Ai văzut vreodată lista morţii? o întrebă el într-un târziu, continuând să
privească luminile de pe malul apei.
— Nu, răspunse ea cu o voce abia auzită.
— E acolo de aproape zece ani şi n-ai fost niciodată să-l vezi?
— I-am trimis o scrisoare la puţin timp după ultimul proces. Şase luni mai
târziu am primit o scrisoare în care-mi cerea să nu mă duc să-l văd. Zicea că
nu vrea să-l văd acolo, în lista morţii. I-am mai scris pe urmă de două ori, dar
nu mi-a mai răspuns.
— îmi pare rău.
— N-ai de ce. Duc cu mine un sentiment de vinovăţie foarte puternic şi nu
mi-e uşor să vorbesc despre asta. De aceea te rog să-mi dai puţin timp să mă
obişnuiesc.
— E posibil să nu stau prea mult în Memphis.
— Vreau să stai aici, cu mine. Pentru că vom avea nevoie unul de celălalt,
zise ea, apoi continuă după o clipă de ezitare. Vreau să spun, are să moară,
nu-i aşa?
— Probabil că da.
— Când?
— Peste două-trei luni. Practic nu mai are dreptul să facă apel, aşa că nu
prea a mai rămas mare lucru de făcut.
— Bine, dar atunci de ce te implici în povestea asta?
— Nu ştiu. Poate pentru că am şansa să mă lupt. În următoarele câteva
luni, am să mă cocoşez muncind şi am să mă rog să se întâmple un miracol.
— Am să mă rog şi eu, zise ea, luând o nouă înghiţitură de ceai amestecat
cu whisky.
— Aş vrea să te-ntreb ceva, continuă el privind-o atent.
— Te rog.
— Locuieşti singură? E o întrebare cinstită pe care trebuie să ţi-o pun
dacă va fi să stau aici.
— Da, locuiesc singură. Soţul meu stă în casa noastră de la ţară.
— Şi el stă singur acolo? Sunt pur şi simplu curios.
— Uneori. Vezi, îi plac fetele tinere, abia trecute de douăzeci de ani, care
lucrează de obicei într-una din băncile lui. Dacă vreau să merg acolo, trebuie
să dau mai întâi telefon. Acelaşi lucru e valabil şi pentru el, dacă vrea să vină
aici.
— E foarte bine şi foarte convenabil aşa. Cine a negociat înţelegerea
asta?
— Am ajuns la ea de-a lungul vremii. Nu mai trăiam împreună de
cincisprezece ani.
— Ce mai căsnicie!
— Să ştii că nu e rău deloc. Eu îi iau banii şi nu-i pun nici o întrebare
despre viaţa lui intimă. Din când în când, ne achităm împreună de câte o
îndatorire mondenă, iar el este fericit.
— Dar tu?
— În cea mai mare parte a timpului.
— Bine, dar de ce nu divorţezi? Aş putea fi avocatul tău.
— Divorţul nu merge. Phelps provine dintr-o familie veche, cu principii
rigide, şi groaznic de bogată. Societatea înaltă din Memphis. Un cerc închis, cu
oameni care se căsătoreau între ei. Adevărul e că Phelps ar fi trebuit să se
căsătorească cu o verişoară de departe, numai că a sucombat în faţa
farmecului meu. Familia lui s-a opus cu ferocitate mariajului nostru, şi un
divorţ ar însemna o recunoaştere dureroasă a faptului că familia a avut dreptate.
În plus, sunt aristocraţi cu sânge albastru şi divorţul i-ar face să se simtă
umiliţi. În schimb, mie îmi place la nebunie că îi cheltuiesc banii şi îmi duc
viaţa cum vreau.
— L-ai iubit vreodată?
— Fireşte că l-am iubit. Când ne-am căsătorit ne iubeam la nebunie.
Apropo, să ştii că am fugit împreună. Asta s-a întâmplat în 1963 şi ideea unei
nunţi pompoase, în prezenţa aristocraţilor din familia lui şi a plebeilor din
familia mea, nu ne surâdea defel. Maică-sa nici nu voia să-mi vorbească, iar
taică-meu linşa negri. La vremea aceea, Phelps habar n-avea că tata făcea
parte din Klan, iar eu nu voiam cu nici un chip să afle.
— Până la urmă a aflat?
— Chiar eu i-am spus imediat după ce tata a fost arestat pentru atentatul
acela cu bombă. El, în schimb, i-a spus lui taică-său, şi aşa vestea a fost
transmisă încet şi cu grijă în familia Booth. Oamenii ăştia ştiu să ţină un
secret. E singurul lor punct comun cu cei din familia Cayhall.
— Deci foarte puţini dintre ei ştiu că eşti fiica lui Sam?
— Da, foarte puţini. Şi aşa aş vrea să rămână.
— Ţi-e ruşine?
— Ei, fir-ar al dracului, fireşte că mi-e ruşine cu tata! Cui nu i-ar fi? replică
ea, şi vorbele îi deveniră brusc amare şi tăioase. Sper că nu ai în minte cine
ştie ce imagine romantică a unui biet bătrân care suferă în celula condamnaţilor
la moarte, care e pe cale să fie crucificat pe nedrept pentru păcatele
sale.
— Cred numai că n-ar trebui să moară pentru ele.
— Acelaşi lucru cred şi eu. Dar e al dracului de sigur că el a omorât destui
oameni — pe gemenii Kramer, pe tatăl lor, pe tatăl tău, şi pe Dumnezeu ştie
câţi alţii. Ar trebui să-şi petreacă tot restul vieţii în închisoare.
— Nu simţi nici un fel de simpatie pentru el?
— Uneori. Când am o zi bună şi soarele străluceşte sus pe cer, e posibil să
mă gândesc la el şi să-mi amintesc vreo întâmplare plăcută din copilărie. Dar
momentele de felul ăsta sunt foarte rare, Adam. A adus multă nenorocire în
viaţa mea şi a celorlalţi din jurul lui. Ne-a învăţat să urâm pe toată lumea. S-a
purtat rău cu mama. Şi toată blestemata lui de familie e ticăloşită.
— Atunci hai să-l omorâm şi să scăpăm de el.
— N-am spus aşa ceva. Şi nu eşti corect. Mă gândesc la el tot timpul. Mă
rog pentru el în fiecare zi. Am întrebat de milioane de ori pereţii casei ăsteia
cum şi de ce tatăl meu a ajuns să fie o persoană atât de îngrozitoare. De ce nu
e şi el un bătrânel simpatic care să-şi petreacă vremea stând pe verandă cu
pipa, bastonul şi poate chiar şi cu un pic de whisky în pahar, ca să-şi dreagă
stomacul, evident? De ce a fost nevoie ca tatăl meu să fie un membru al
Klanului care să omoare copii nevinovaţi şi să-şi ducă la ruină propria familie?
— Poate că n-a vrut să-i omoare?
— Dar au murit, nu? Juriul a zis că el i-a omorât. Au fost sfârtecaţi în
bucăţi şi îngropaţi unul lângă altul în acelaşi mormânt micuţ. Cui îi pasă că a
vrut sau nu să-i omoare? Era acolo când s-a întâmplat, Adam.
— S-ar putea să fie un amănunt foarte important.
Lee sări în picioare şi-l prinse de mână.
— Vino aici, insistă ea, ducându-l până la marginea terasei şi arătându-i
cu mâna una din clădirile oraşului. Vezi clădirea de colo, cea care priveşte spre
râu? Aia, cea mai apropiată de noi. Acolo.
— Da, răspunse el fără grabă.
— Are cincisprezece etaje. Acum, porneşte de la dreapta şi numără şase
etaje de sus în jos. Mă urmăreşti?
— Da, zise Adam, supunându-se şi numărând etajele elegantei clădiri.
— Acum, numără patru ferestre spre stânga. E o fereastră luminată, o
vezi?
— Da.
— Ia ghiceşte cine locuieşte acolo?
— Cum vrei să ştiu aşa ceva?
— Ruth Kramer.
— Ruth Kramer! Mama gemenilor?
— Chiar ea.
— O cunoşti?
— Ne-am cunoscut, absolut din întâmplare. Pentru ea, eram Lee Booth,
soţia celebrului Phelps Booth, şi-atât. Eram la o reuniune mondenă unde se
strângeau fonduri pentru un balet sau cam aşa ceva. De atunci, am evitat-o
ori de câte ori am putut.
— Dar ăsta este totuşi un oraş mic.
— Uneori e de-a dreptul minuscul. Dacă ai întreba-o pe ea despre Sam, ce
crezi că ţi-ar spune?
— Nu ştiu, zise Adam, privind luminile din depărtare. Nu ştiu. Am citit
undeva că încă nu şi-a revenit cu totul.
— Încă nu şi-a revenit? Şi-a pierdut familia, nu s-a recăsătorit. Crezi că
pentru ea are vreo importanţă dacă tata a vrut sau nu să-i ucidă copiii?
Bineînţeles că nu. Pentru ea contează doar faptul că sunt morţi, Adam, morţi
de douăzeci şi trei de ani. Ştie că au fost ucişi de o bombă pusă de tatăl meu,
şi dacă el ar fi stat acasă cu ai lui în loc să bântuie nopţile împreună cu nişte
amici imbecili, micuţii Josh şi John ar fi rămas în viaţă. Ar fi avut acum
douăzeci şi opt de ani, bănuiesc că ar fi fost foarte bine educaţi, că ar fi fost
căsătoriţi şi poate că ar fi avut chiar şi copii, spre bucuria lui Ruth şi a lui
Marvin. Ei nu-i pasă pentru cine fusese pusă bomba aia, Adam; pentru ea
contează doar că bomba a fost pusă acolo şi că a explodat. Copiii ei sunt
morţi. Asta-i tot ce contează.
Lee se aşeză din nou în balansoar şi făcu să sune cuburile de gheaţă din
pahar.
— Să nu mă înţeleşi greşit, Adam. Şi eu sunt împotriva pedepsei cu
moartea. In clipa asta, sunt probabil singura femeie albă în vârstă de cincizeci
de ani din ţară al cărei tată aşteaptă să fie executat. Cred că este o pedeapsă
barbară, imorală, discriminatorie, crudă, necivilizată — sunt absolut de acord
cu toate astea. Dar nu uita victimele. Ele au dreptul să ceară răzbunare. E un
drept pe care şi l-au câştigat.
— Ruth Kramer, de exemplu, vrea să fie răzbunată?
— Categoric da. Nu prea mai ia poziţie în presă, dar face multe lucruri
pentru asociaţiile victimelor. Acum câţiva ani a spus că ar vrea să asiste la
execuţia lui Sam Cayhall.
— Nu prea e ce se numeşte un suflet iertător.
— Dar nu-mi amintesc nici ca tata să fi dorit iertarea. Adam se aşeză pe
marginea terasei, cu spatele la râu, studiind cu privirea când clădirile din
centrul oraşului, când propriile picioare. Lee bău din nou din pahar.
— Şi-atunci ce crezi că ar trebui să facem, mătuşă Lee?
— Te rog s-o laşi încolo de „mătuşă".
— OK, Lee. Am venit şi n-am de gând să dau bir cu fugiţii. Mâine mă duc
să-l văd pe Sam şi am de gând ca, în clipa în care ne vom despărţi, să fiu
avocatul lui oficial.
— Vrei ca povestea să nu transpire?
— Care poveste, faptul că sunt un Cayhall? N-am de gând să spun eu
însumi care e realitatea, dar m-ar mira să rămână multă vreme un secret.
Când e vorba de condamnaţi la moarte, Sam e o celebritate. Aşa că presa o să
se apuce în curând să facă săpături serioase.
Lee îşi trase picioarele sub ea şi îşi lăsă privirea să rătăcească pe apele
râului.
— Ţie o să-ţi facă vreun rău? întrebă ea blând.
— Sigur că nu. Eu sunt avocat şi avocaţii îi apără şi pe cei care
maltratează copii şi pe asasini şi pe traficanţii de droguri şi pe violatori şi pe
terorişti. Tocmai de aceea nu suntem iubiţi de societate. Dar cum ar putea
să-mi facă rău faptul că Sam este bunicul meu?
— Firma la care lucrezi ştie lucrul ăsta?
— Le-am spus ieri. Nu au fost încântaţi de veste, dar până la urmă s-au
împăcat cu gândul. Adevărul e că, atunci când m-au angajat, le-am ascuns
partea asta de biografie şi a fost o greşeală din partea mea. Dar cred că acum
lucrurile merg pe calea cea bună.
— Şi dacă Sam refuză?
— Atunci o să fim în siguranţă, nu? Nimeni n-o să afle nimic şi n-o să ţi se
întâmple nimic rău. Eu am să mă întorc la Chicago şi am să aştept ca CNN să
transmită în direct carnavalul numit execuţie. Şi sunt sigur că într-o dimineaţă
rece de toamnă am să merg să-i aşez un buchet de flori pe mormânt. Am să-i
privesc piatra de marmură şi am să mă întreb iar şi iar de ce a făcut ce-a
făcut, şi cum de şi-a ratat viaţa într-un asemenea hal, şi de ce a trebuit să mă
nasc în familia asta nenorocită, adică întrebări din cele pe care ţi le pui ani în
şir, fără să ajungi la vreun răspuns. Am să te invit să vii cu mine. O să fie o
mică reuniune de familie, ştii tu, numai noi, cei din familia Cayhall, târându-ne
paşii prin cimitir, cu un buchet de flori ieftine în mână şi cu ochelari negri de
soare pe nas, ca să nu ne recunoască cineva.
— Termină, zise ea şi Adam zări lacrimile care curgeau nestăvilite pe
obraji, până la bărbie; Lee şi le şterse cu vârful degetelor.
— Iartă-mă, spuse el şi se întoarse să privească un alt şlep care aluneca
încet spre nord, pe lângă umbrele de pe apă. Iartă-mă, Lee.
8
Aşadar, se întorcea după douăzeci şi trei de ani în statul în care se
născuse. Nu se simţea tocmai binevenit, şi cu toate că nu încerca nici un fel de
teamă, se mulţumi să conducă maşina cu multă prudenţă şi să nu depăşească
pe nimeni pe şosea. Drumul se îngustă, pierzându-se în câmpia plată a deltei
fluviului Mississippi, şi cale de o milă Adam urmări cu privirea malul apei care
şerpuia spre dreapta până când dispăru brusc. Traversă apoi Wells, primul oraş
pe care-l întâlni pe autostrada 61, şi se înscrise pe direcţia sud.
Datorită muncii minuţioase de cercetare, aflase că şoseaua aceea servise
decenii la rând drept canal de scurgere pentru sutele de mii de negri săraci
din deltă care porneau spre Nord, către Memphis, St. Louis, Chicago şi Detroit,
în căutare de locuri de muncă şi locuinţe omeneşti. Aici, în orăşelul şi fermele
acestea, în casele astea dărăpănate şi în magazinele de ţară, pline de praf, în
cârciumile înşirate de-a lungul autostrăzii 61, se născuse blues-ul. Muzica
aceasta îşi găsise o casă nouă în Memphis, unde se amestecase cu cea
country şi cu gospel-ul, dând apoi împreună naştere rock-and-roll-ului. Pe când
intra în rău famatul district Tunica, despre care se spunea că este cel mai
sărac din ţară, Adam vârî în casetofon o casetă cu melodii ale grupului Muddy
Waters.
Muzica nu prea reuşi, însă, să-l calmeze. Refuzase să ia micul dejun
împreună cu Lee, spunând că nu-i e foame, dar de fapt stomacul îi era strâns
într-un ghem care creştea cu fiecare milă.
Imediat la nord de oraşul Tunica, brusc câmpia se lărgi, întinzându-se spre
toate colţurile orizontului. Soia şi bumbacul erau înalte până la genunchi. O
mică armată de tractoare verzi şi roşii traversa încoace şi încolo şirurile
ordonate de plante. Şi cu toate că ceasul nu arăta încă ora nouă dimineaţa,
aerul era fierbinte şi lipicios. Solul era uscat şi nori de praf însoţeau plugurile
trase de tractoarele colorate. Din când în când, vreun avion utilitar cu
insecticide răsărea de nicăieri, făcea câteva acrobaţii deasupra câmpului
pentru ca apoi să dispară în albastrul cerului. Traficul greoi era uneori întrerupt
de câte un monstru agricol care se deplasa liniştit cu viteza melcului, de parcă
şoseaua ar fi fost pustie.
Adam nu-şi pierdu răbdarea. Era aşteptat la Parchman abia pe la ora zece
şi oricum nimeni nu s-ar fi supărat dacă ar fi sosit cu întârziere.
La Clarksdale, o luă spre sud pe autostrada 49, care trecea pe lângă
minusculele aşezări omeneşti numite Mattson, Dublin şi Tutwiler, precum şi
de-a lungul altor câmpuri de soia. Lăsă în urmă nenumărate maşini de egrenat
bumbacul care aşteptau noua recoltă. Trecu pe lângă pâlcuri de case
sărăcăcioase şi de rulote murdare, înşirate, din motive necunoscute, de-o
parte şi de alta a şoselei. Rareori avu ocazia să zărească undeva, departe,
câte o casă frumoasă, ridicându-se maiestuoasă printre coroanele stejarilor şi
ulmilor bătrâni; alături de zidul casei, se vedea piscina apărată de obicei de un
gard vizibil de departe. Era clar cui îi aparţineau câmpurile acelea.
Un indicator rutier afirma că penitenciarul statal se afla la o distanţă de
cinci mile şi Adam reduse instinctiv viteza. Câteva secunde mai târziu, ajunse
din urmă un tractor care se mişca alene pe şosea şi în loc să-l depăşească, se
hotărî să rămână în plasa mastodontului. Şoferul tractorului, un alb bătrân cu
capul acoperit de o şapcă murdară, îi făcu semn să treacă, dar Adam îi
întoarse fluturarea mâinii şi rămase în urma tractorului, cu o viteză de
douăzeci de mile pe oră. În rest, şoseaua era pustie. Din când în când, una din
roţile tractorului lansa în direcţia Saab-ului negru decapotabil bulgări de noroi
care, din fericire, nu reuşiră totuşi să-l atingă. Dar Adam se hotărî să
micşoreze şi mai mult viteza maşinii. Atunci şoferul celălalt se răsuci pe scaun
şi îi făcu din nou tânărului semn să-l depăşească. Buzele i se mişcau mărunt,
iar pe chip i se citea furia, ca şi cum şoseaua i-ar fi aparţinut, şi ca şi cum nu-i
plăcea ca toţi idioţii să se ia după tractorul lui. Adam zâmbi şi flutură mâna în
chip de răspuns, dar nu-şi părăsi locul.
Apoi, după alte câteva minute, privirea lui se opri asupra închisorii. De-a
lungul drumului nu se vedeau nici un fel de garduri înalte de sârmă. Nu se
vedeau nici firele strălucitoare de sârmă ghimpată care să împiedice orice
tentativă de evadare, nici turnurile de pază, nici gardienii înarmaţi, nici
grupurile de deţinuţi care să răcnească la trecător. În loc de toate acestea,
Adam observă în dreapta o intrare deasupra căreia se desfăşurau în arc de
cerc cuvintele PENITENCIARUL STATULUI MISSISSIPPI. Imediat lângă intrare se
aflau mai multe clădiri ce priveau fără excepţie spre şosea şi care păreau
nepăzite.
Adam îl salută încă o dată pe tovarăşul său de drum şi apoi părăsi
şoseaua. Răsuflă adânc şi privi cu atenţie intrarea. Din ghereta de sub arcadă
îşi făcu apariţia o femeie în uniformă care rămase cu ochii la vizitator. Adam se
apropie încet şi lăsă în jos geamul portierei.
— 'Neaţa, zise femeia; la şold îi atârna un pistol, iar în mână avea mai
multe hârtii. Un alt gardian urmărea scena dinăuntrul gheretei. Cu ce vă pot
ajuta?
— Sunt avocat şi am venit să-mi văd clientul; face parte dintre
condamnaţii la moarte, răspunse Adam, pierdut, conştient că vocea îi era
stridentă şi nervoasă. Linişteşte-te, îşi zise în sinea lui.
— N-avem pe nimeni în lista morţii, domnule.
— Poftim?
— La noi nu e nici o secţie care să aibă un astfel de nume. Avem vreo
câţiva din ăştia în Unitatea de Securitate Maximă, sau USM, da' n-o să găsiţi
nicăieri o listă a morţii.
— OK.
— Numele? continuă femeia, studiindu-şi hârtiile.
— Adam Hall.
— Şi al clientului?
— Sam Cayhall, răspunse Adam, aşteptându-se la o reacţie oarecare din
partea celei cu care vorbea, dar femeii nici că-i păsa; după ce răsfoi puţin foile
de hârtie, ea îi zise:
— Vă rog să rămâneţi pe loc.
Drumul era mărginit de copaci umbroşi şi de mici clădiri cu înfăţişare
paşnică. Asta nu era o închisoare — asta era o străduţă plăcută dintr-un orăşel
ca oricare altul, unde te aşteptai în fiecare clipă să vezi apărând grupuri de
puşti pe biciclete şi patine cu rotile. În dreapta era o construcţie pitorească,
împodobită cu verandă şi straturi de flori în faţa intrării. Pe o placă vizibilă de
la distanţă stătea scris „Centrul pentru vizitatori" ca şi cum acolo turiştii
frenetici ar fi putut să cumpere limonadă şi suveniruri. Saab-ul lui Adam fu
depăşit de o furgonetă albă pe a cărei uşă se putea vedea înscrisul
„Departamentul pentru case de Corecţie — Mississippi"; trei tineri negri erau
singurii pasageri ai furgonetei.
Femeia în uniformă scrise ceva pe una din hârtii şi se apropie de fereastra
maşinii.
— De unde din Illinois? întrebă ea.
— Din Chicago.
— Aveţi aparate de fotografiat, arme sau magnetofoane?
— Nu.
Femeia se aplecă puţin şi îi aşeză bucata de hârtie pe bord, apoi îl
anunţă:
— Am aici o notiţă care zice că trebuie să-l întâlniţi pe Lucas Mann.
— Ăsta cine mai e?
— E avocatul închisorii.
— Nu ştiam că trebuie să mă întâlnesc cu el.
Femeia aproape că-i vârî hârtia sub ochi.
— Aşa zice aici. O luaţi la stânga, acolo, şi pe urmă întoarceţi ca să
ajungeţi în spatele clădirii ăleia de cărămidă, explică ea, arătându-i traseul cu
mâna.
— Şi ce vrea tipul ăsta?
Drept răspuns, femeia pufni cu dispreţ şi ridică din umeri, apoi se întoarse
în ghereta ei, clătinând din cap. Avocaţi dobitoci.
Adam apăsă uşor pe acceleraţie şi intră pe drumul umbrit de copaci, din
faţa Centrului pentru vizitatori. De-o parte şi de alta a drumului se înşirau case
din lemn, albe şi curate, în care, află mai târziu, locuiau gardienii şi ceilalţi
funcţionari ai închisorii împreună cu familiile lor.
Urmând instrucţiunile primite, tânărul avocat opri maşina în faţa unei
clădiri mai vechi, din cărămidă. Doi lucrători, purtând pantaloni albaştri de
prizonieri cu vipuşcă albă, măturau treptele de la intrare. Adam le evită
privirile şi intră.
Nu găsi prea uşor biroul lui Lucas Mann, dar când deschise uşa fu
întâmpinat de o secretară zâmbitoare care-l conduse imediat într-o încăpere
spaţioasă; în picioare, în spatele biroului, domnul Mann vorbea la telefon.
— Luaţi loc, îi şopti secretara în timp ce închidea uşa în spatele lui.
La rândul său, Mann zâmbi şi îi făcu semn stânjenit cu mâna, continuând
să asculte vocea de la celălalt capăt al firului. Adam îşi aşeză servieta pe un
scaun şi rămase în picioare. Încăperea în care se afla era spaţioasă şi curată.
Două ferestre lungi dădeau spre drumul cu copaci, lăsând să treacă toată
lumina soarelui. Pe peretele din stânga, o fotografie de dimensiuni
respectabile le arăta tuturor portretul familiar al unui bărbat tânăr şi chipeş, cu
bărbie puternică şi zâmbet cinstit. Era David McAllister, guvernatorul statului
Mississippi, şi Adam avu o puternică bănuială că fotografii identice cu cea din
faţa lui erau atârnate în toate instituţiile guvernamentale, precum şi în toate
holurile, debaralele şi toaletele aflate pe domeniul statului.
Cu receptorul la ureche, Lucas Mann se apropie de una din ferestre,
întorcându-şi spatele spre Adam şi spre birou. Nu arăta deloc a avocat. La
cincizeci şi ceva de ani, îşi purta părul bogat, de un cenuşiu-închis, pieptănat
spre spate şi adunat cumva la ceafă. Felul său de a se îmbrăca era un model
de şic şi eleganţă — cămaşă kaki cu două buzunare, perfect călcată; cravată
în culori asortate, cu nodul puţin slăbit; nasturele de la gât era desfăcut, dând
la iveală un tricou gri din bumbac; pantaloni maro impecabili a căror manşetă
perfect tăiată lăsa să se vadă albul imaculat al şosetelor; pantofii erau atât de
bine lustruiţi încât străluceau chiar şi la umbră. În mod evident, Lucas ştia
să-şi aleagă îmbrăcămintea şi în mod tot atât de evident era angajat într-o
altfel de activitate avocăţească. Dacă ar mai fi avut şi un cercel în urechea
stângă, ar fi fost modelul perfect de hippie al cărui nonconformism începea să
fie îndulcit de vârstă.
Încăperea era mobilată corect, cu obiecte suficient de vechi aparţinând în
întregime administraţiei: un birou uzat, din lemn, perfect ordonat; trei scaune
metalice cu tapiţerie de vinil; un şir de fişiere desperecheate, lipite de perete.
În picioare, în spatele scaunului pe care îşi pusese servieta, Adam încerca să-şi
păstreze calmul. Oare toţi avocaţii care-şi vizitau clienţii trebuiau să treacă
prin biroul ăsta? Fireşte că nu. La Parchman erau cinci mii de prizonieri; şi-apoi
Garner Goodman nu pomenise nimic despre o asemenea întâlnire.
Numele celui din faţa lui i se părea oarecum cunoscut. Precis văzuse
numele lui Lucas Mann menţionat undeva, prin dosare sau articole de ziar, şi
încerca disperat să-şi amintească dacă tipul făcea parte dintre băieţii buni sau
dintre cei răi. Care era în realitate rolul lui într-un litigiu legat de pedeapsa cu
moartea? Adam ştia foarte bine că pentru el duşmanul era procurorul general;
pe Lucas nu reuşea să-l plaseze în scenariu.
Deodată Mann puse punct convorbirii telefonice şi întinse prietenos mâna
către Adam.
— Sunt încântat să vă cunosc, domnule Hall. Vă mulţumesc că aţi trecut
să mă vedeţi, zise el încet, tărăgănând cuvintele într-un mod foarte plăcut.
— Bineînţeles. Şi eu la fel, replică Adam, nervos, aşezându-se pe scaun.
Ce s-a întâmplat?
— Mai multe lucruri. Mai întâi, am vrut pur şi simplu să vă cunosc şi să vă
salut. Sunt aici de vreo doisprezece ani şi mă ocup de cea mai mare parte a
litigiilor civile, ştiţi dumneavoastră, aiurelile reclamate de oaspeţii noştri —
drepturile prizonierilor, vătămări, şi alte de-astea. Suntem daţi în judecată
aproape în fiecare zi, după cum se pare. Prin statut, joc un oarecare rol şi în
cazul condamnărilor la moarte şi înţeleg că sunteţi aici ca să-l vedeţi pe Sam.
— Corect.
— El v-a angajat?
— Nu tocmai.
— Bănuiam eu. Atunci, avem o mică problemă de rezolvat. Vedeţi,
dumneavoastră aveţi dreptul să vizitaţi un prizonier doar dacă îl reprezentaţi
efectiv. Or, eu ştiu că Sam a pus punct cu succes colaborării sale cu „Kravitz &
Bane".
— Prin urmare, nu pot să-l văd? întrebă Adam, aproape cu uşurare în glas.
— În principiu, nu. Ieri am avut o lungă convorbire cu Garner Goodman
pe care l-am cunoscut acum câţiva ani în urmă, când cu execuţia lui Maynard
Tole. Ştiţi despre ce e vorba?
— Vag.
— S-a întâmplat în 1986. A fost a doua execuţie cu care am avut de-a
face, explică Mann de parcă el fusese călăul; între timp, se aşezase pe
marginea biroului şi-şi legăna neglijent piciorul drept, şifonându-şi uşor
pantalonii până atunci fără cusur. Au fost cu totul patru, dar Sam ar putea fi al
cincilea. Mă rog, Garner îl reprezenta pe Maynard Tole şi trebuia ca el şi cu
mine să ne cunoaştem. După părerea mea, este un adevărat gentleman şi un
avocat impetuos.
— Mulţumesc, zise Adam în lipsă de altceva mai bun.
— Personal, nu-mi face deloc plăcere să asist la aşa ceva.
— Sunteţi împotriva pedepsei cu moartea?
— în cea mai mare parte a timpului. Adevărul e că depinde. Ori de câte
ori omorâm pe cineva aici, mă gândesc că lumea întreagă a înnebunit. După
aia însă îmi amintesc în mod invariabil unul sau altul din cazurile respective,
cât de brutale şi oribile au fost crimele acelea, şi.. Prima execuţie la care am
asistat a fost cea a lui Teddy Doyle Meeks, o haimana care violase, mutilase şi
omorâse un băieţel. Ei, Doamne, ştiţi, aş povesti la nesfârşit chestii de-astea.
Poate altă dată.
— Sigur, aprobă Adam, fără nici un fel de convingere, căci nu se putea
imagina în rolul publicului dornic să asculte povestiri despre asasini violenţi şi
felul în care fuseseră ei executaţi.
— Să ştiţi că i-am spus lui Garner că, după părerea mea, nu puteţi să-l
vizitaţi pe Sam. După ce m-a ascultat, mi-a explicat, oarecum neclar de altfel,
că situaţia dumneavoastră este ceva mai specială şi că ar trebui să vi se
permită să-l vedeţi măcar o dată. Nu mi-a spus însă ce înseamnă „specială",
înţelegeţi? punctă Lucas, mângâindu-şi bărbia de parcă ar fi fost pe punctul de
a rezolva enigma.
Politica noastră este absolut strictă, mai ales când este vorba de USM. Pe
de altă parte, directorul face tot ce-i cer, zise Mann, apăsând pe cuvinte care
rămăseseră parcă suspendate în aer.
— Trebuie, ăă, să-l văd, insistă Adam aproape fără glas.
— Păi, adevărul e că are nevoie de un avocat. Şi sincer vorbind, mă bucur
că aţi venit aici. Avocatul personal a fost întotdeauna prezent în momentul
execuţiei. Sunt tot felul de chichiţe legale care apar până în ultima clipă şi
sunt sigur că am să mă simt mult mai bine dacă Sam va avea un avocat, zise
Mann, ocolind biroul şi aşezându-se la celălalt capăt.
Deschise un dosar şi se apucă să studieze una din file. Adam rămase în
aşteptare, încercând să respire cât de cât normal.
— Avem multe documente despre prizonierii noştri condamnaţi la moarte,
îşi reluă Lucas discursul, pe un ton de avertisment solemn. Mai ales din
momentul în care apelurile încetează şi execuţia devine o certitudine. Aveţi
ceva date despre familia lui Sam?
Nodul din stomacul lui Adam căpătă brusc dimensiunile unei mingi de
baschet. Reuşi, însă, să se stăpânească şi să ridice din umeri, clătinând în
acelaşi timp din cap, ca şi cum n-ar fi ştiut nimic despre subiectul respectiv.
— Aveţi de gând să staţi de vorbă cu ceilalţi membri ai familiei?
Răspunsul fu identic; aceeaşi ridicare ineptă din umerii pe care parcă
apăsa o greutate imensă.
— Vreau să spun că, în mod normal, în asemenea cazuri, contactele cu
familia condamnatului se înmulţesc pe măsură ce se apropie execuţia. Dacă
vreţi să luaţi legătura cu oamenii ăştia, să ştiţi că Sam are o fată în Memphis,
doamna Lee Booth. Am şi adresa, dacă doriţi, propuse Lucas, privindu-l
bănuitor pe tânărul din faţa sa, dar Adam nu făcu nici o mişcare. Nu o
cunoaşteţi, nu-i aşa?
Adam se mulţumi să clatine din cap fără să scoată vreun cuvânt.
— Sam a mai avut şi un fiu, Eddie Cayhall, dar bietul om s-a sinucis în
1981. Trăia în California. Eddie a avut doi copii: un fiu, născut la Clanton,
Mississippi, în 12 mai 1964, adică în ziua în care v-aţi născut şi
dumneavoastră, după cum stă scris în Anuarul Martindale-Hubbell, numai că la
Memphis. Şi pe urmă o fiică, născută în California. Ei sunt nepoţii lui Sam. Pot
să încerc să iau legătura cu ei, dacă do...
— Eddie Cayhall a fost tatăl meu, izbucni Adam, lăsându-se să alunece pe
scaun, cu ochii lipiţi de blatul biroului. Inima îi bătea nebuneşte, dar putea în
sfârşit să respire din nou. Greutatea de pe umeri dispăru ca prin farmec şi
reuşi chiar să surâdă uşor.
Faţa lui Mann rămase imobilă, apoi, după un lung minut de tăcere,
avocatul închisorii remarcă, cu o undă de satisfacţie în voce:
— Mi-am închipuit eu, şi se apucă să răsfoiască iar filele dosarului, ca şi
cum ele ar fi ascuns şi alte surprize. Sam a fost mereu singur şi eu mi-am pus
mereu tot felul de întrebări despre familia lui. Primeşte ceva scrisori, dar nici
una de la cineva din familie. Nimeni nu vine să-l vadă. Nu că-şi doreşte aşa
ceva, dar e oarecum ciudat ca un astfel de prizonier să fie complet ignorat
chiar de ai lui. Mai ales un alb. Nu că-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala,
mă-nţelegeţi.
— Categoric.
— Noi trebuie să ne pregătim pentru execuţie, domnule Hall, continuă
Lucas, neluând în seamă întreruperea. De exemplu, trebuie să ştim ce facem
cu cadavrul, adică înmormântarea şi tot restul. Ei, şi-aici e nevoie de familie.
Ieri, după ce-am vorbit cu Garner, i-am rugat pe oamenii noştri din Jackson să
dea de urma familiei Cayhall şi ei v-au verificat şi pe dumneavoastră; aşa au
descoperit că nici un Adam Hall nu s-a născut în statul Tennessee în 12 mai
1964. Şi cum un lucru atrage după ei un altul, restul a venit aproape de la
sine.
— Vedeţi de altfel că nu mă mai ascund.
— Când aţi aflat adevărul despre Sam?
— Acum nouă ani. Mi-a spus totul mătuşa mea, Lee Booth, după
înmormântarea tatei.
— Aţi luat vreodată până acum legătura cu Sam?
— Nu.
— Deci Sam nu ştie nici cine sunteţi, nici de ce vă aflaţi aici? întrebă
Lucas, închizând dosarul şi aşezându-se mai bine pe scaun.
— Exact.
— Phiii, fluieră el, ridicându-şi ochii în tavan.
Adam se simţi mai relaxat; acum îşi luase o piatră de pe inimă şi, dacă
n-ar fi fost Lee, cu teama ei de a nu se afla adevărul, s-ar fi simţit absolut în
largul lui.
— Cât pot să stau astăzi aici? întrebă el.
— Domnule Hall...
— Spune-mi Adam.
— Sigur, Adam, pentru listă avem două pachete de reguli.
— Scuză-mă, dar la poartă mi s-a spus că nu există nici o listă a morţii
aici.
— Păi, oficial aşa şi este. Gardienii şi restul personalului pomenesc doar
de Securitate Maximă, sau USM, sau de Unitatea 17. Oricum, atunci când
pentru unul din prizonierii de acolo se apropie sfârşitul, regulamentul se mai
îndulceşte puţin. În mod normal, vizita avocatului nu durează mai mult de o
oră pe zi, dar în cazul lui Sam, poţi să stai cât vrei. Îmi închipui că aveţi multe
de povestit.
— Deci nu am limită de timp?
— Nu. Poţi să stai toată ziua, dacă doreşti. Pentru ultimele zile, încercăm
să facem în aşa fel încât lucrurile să meargă mai uşor. Poţi să vii şi să pleci
oricând, atâta vreme cât nu există nici un risc din punctul de vedere al securităţii.
Eu am avut ocazia să văd condamnaţi la moarte din alte cinci state şi te
rog să mă crezi că ai noştri primesc cel mai bun tratament. La dracu'; în
Louisiana, de exemplu, amărâtul cu pricina este dus în ceea ce ei numesc
„Casa Morţii" cu trei zile înainte de execuţie. E o cruzime. Noi nu facem aşa
ceva. Sam va primi un tratament special până în ziua cea mare.
— Ziua cea mare?
— Da. Peste patru săptămâni, pe 8 august, preciză Lucas, întinzându-i lui
Adam nişte hârtii pe care le luase de pe colţul biroului. Am primit asta chiar
azi. Cea de-a Cincea Circumscripţie Judiciară a ridicat amânarea ieri
după-amiază. Şi Curtea Supremă de Justiţie a Statului Mississippi tocmai a
fixat noua dată a execuţiei — 8 august.
— Patru săptămâni, repetă Adam, uluit, fără să privească hârtiile.
— Mi-e teamă că da. Acum o oră i-am dus lui Sam o copie, aşa că este
într-o dispoziţie cât se poate de proastă.
— Patru săptămâni, repetă Adam ca pentru sine. Cred c-ar fi mai bine să
merg să-l văd, nu? zise el fără să se gândească.
— Mda. Uite ce e, Adam, eu nu fac parte dintre băieţii cei răi, bine? spuse
Lucas, ridicându-se încet de pe scaun pentru a se aşeza apoi pe marginea
biroului. Eu îmi fac meseria. Am să fiu implicat în povestea asta pentru că
trebuie să supraveghez ce-i aici, în aşa fel încât lucrurile să meargă ca la
carte. N-o să-mi facă nici o plăcere, mai ales că totul o să se transforme
într-un mic balamuc şi toţi au să-mi telefoneze — directorul, adjuncţii lui,
guvernatorul, tu şi cine mai ştie câţi alţii. Aşa că, fie că-mi place, fie că nu, am
să fiu implicat până-n gât în chestia asta. De altfel, vreau să-ţi spun că asta-i
partea cea mai neplăcută a meseriei. Şi mai vreau să înţelegi că sunt
întotdeauna aici, dacă ai nevoie de mine. Clar? Am să fiu mereu corect şi am
să-ţi spun tot adevărul.
— După cele ce-mi spui, eşti convins că Sam îmi va da voie să-l reprezint.
— Într-adevăr, sunt convins.
— Care sunt şansele ca execuţia să aibă loc peste patru săptămâni?
— Juma-juma. Nu ştii niciodată ce mai poate hotărî tribunalul chiar în
ultima clipă. Noi începem pregătirile peste vreo săptămână. Şi e o listă cam
lungă de lucruri pe care trebuie să le verificăm ca să fim gata de acţiune.
— Adică un fel de plan de acţiune pentru moarte.
— Cam aşa ceva. Dar să nu-ţi închipui că-mi face plăcere.
— Bănuiesc că voi toţi de-aici nu vă faceţi decât meseria.
— Asta-i legea. Din moment ce societatea noastră vrea să îi ucidă pe
criminali, atunci cineva trebuie să se ocupe de treaba asta.
După ce vârî decizia tribunalului în servietă, tânărul se ridică,
pregătindu-se de plecare.
— Cred că pot să-ţi mulţumesc pentru ospitalitate.
— N-ai pentru ce. Vreau să-ţi mai spun că trebuie să fiu şi eu la curent cu
ceea ce s-a întâmplat în timpul întrevederii cu Sam.
— Să-ţi trimit o copie a înţelegerii de reprezentare, dacă o semnează,
bineînţeles.
— E tot ce-mi trebuie.
Îşi strânseră mâinile, apoi Adam dădu să iasă din încăpere.
— A, încă ceva, îl opri Lucas. Când ai să-l vezi pe Sam la vorbitor,
spune-le gardienilor să-i scoată cătuşele. Sunt sigur că n-au să aibă nimic
împotrivă, iar pentru Sam lucrul ăsta înseamnă foarte mult.
— Mulţumesc.
— Noroc.
9
Când Adam ieşi din clădire, constată fără plăcere că afară temperatura
crescuse cu încă zece grade; cei doi lucrători continuau să măture cu aceleaşi
mişcări lente acelaşi gunoi de pe aceleaşi trepte de la intrare. La vreo sută de
metri în faţă, un grup de deţinuţi curăţa asfaltul şoselei. Un gardian călare îi
urmărea din şanţul lateral, cu arma pregătită pentru orice eventualitate.
Văzându-i, Adam se întrebă ce fel de deţinuţi erau aceştia, din moment ce
aveau voie să muncească dincolo de gardul de protecţie şi atât de aproape de
şosea. Nimeni nu părea să-i observe prezenţa.
Deşi până la maşină nu avu de făcut decât câţiva paşi, era deja leoarcă
de transpiraţie când porni motorul. După ce ocoli clădirea în care se afla biroul
lui Mann, o luă la stânga şi intră pe drumul principal. Din nou privirea îi fu
atrasă de căsuţele albe, aşezate în şiruri perfect ordonate, cu peluze presărate
cu flori multicolore şi străjuite de copaci umbroşi. Doamne, ce comunitate
mică şi civilizată. Apoi, săgeata de pe panoul indicator îl trimise la stânga;
acolo se afla Unitatea 17. După numai câteva secunde, un drum neasfaltat se
desprinse din şoseaua principală, ducând spre o zonă bine protejată de un
gard metalic şi de sârmă ghimpată.
Construit în 1954, sectorul condamnaţilor la moarte din penitenciarul
Parchman primise denumirea oficială de Unitatea de Securitate Maximă, sau,
pe scurt, USM. O placă aşezată pe unul din ziduri arăta privitorilor data,
numele guvernatorului şi ale diverselor oficialităţi importante şi de mult uitate
care fuseseră implicate în construcţia acelei unităţi, precum şi, evident,
numele arhitectului şi al constructorului. Clădirea din cărămidă roşie, cu un
singur nivel şi acoperiş plat, forma două unghiuri drepte identice, ilustrând
perfect arhitectura epocii.
Adam îşi lăsă maşina în parcarea plină de praf, apoi studie atent
construcţia în faţa căreia se afla. Din afară nu se zăreau nici un fel de gratii.
Nici un gardian nu patrula prin preajmă. Dacă n-ar fi fost gardul metalic şi
sârma ghimpată, ar fi putut trece drept o şcoală elementară tipică de periferie.
Pe terenul îngrădit de la capătul uneia din cele două aripi ale clădirii, un
deţinut solitar juca baschet cu propria-i umbră.
Gardul din faţa lui Adam avea vreo trei metri înălţime şi se termina
printr-o împletitură groasă din sârmă ghimpată. Gardienii aflaţi în turnul de
pază ridicat în locul unde gardul forma un unghi drept supravegheau toată
zona. Alte trei turnuri identice se ridicau în celelalte colţuri ale patrulaterului
delimitat în jurul clădirii ce adăpostea Unitatea 17. Dincolo de gard, câmpia se
întindea la nesfârşit. Lista morţii se afla practic în mijlocul câmpurilor de
bumbac.
În momentul în care se îndepărtă de maşină, Adam se simţi invadat de o
senzaţie de claustrofobie, aşa că strânse puternic în pumn mânerul servietei,
lăsându-şi privirea să se plimbe pe forma micii clădiri plate şi bătute de arşiţă
unde erau omorâţi oameni. Când îşi scoase haina constată cu neplăcere că
pieptul cămăşii era deja pătat şi lipicios din cauza transpiraţiei. Stomacul i se
strânse cu un spasm violent. Genunchii i se înmuiară şi se clătină pe picioare
ca un om beat. Când ajunse lângă turnul de pază, pantofii eleganţi, împodobiţi
cu ciucuri, se umpluseră de praf. O femeie în uniformă coborî cu ajutorul unei
frânghii o găleată roşie din cele folosite la spălatul maşinii.
— Puneţi-vă cheile aici, îi explică ea fără ocolişuri, aplecându-se peste
balustradă.
O distanţă de vreun metru jumătate o despărţea de sârma ghimpată prin
care se termina gardul.
După ce Adam se conformă ordinului primit şi-şi lăsă cheile alături de cele
ce se aflau deja pe fundul găleţii, femeia smuci de frânghie şi-n câteva
secunde găleata cea roşie atârna nevinovată, în aer. Un vânt uşor ar fi putut
chiar să o legene, dar pentru moment atmosfera încremenită abia dacă le
permitea oamenilor să respire cât de cât. Vântul parcă murise cu foarte mulţi
ani în urmă.
Paza nu mai avea treabă cu el. Cineva, undeva, apăsă pe un buton sau
trase de o pârghie, un zumzet metalic izbucni de nicăieri şi prima din cele
două porţi masive de metal începu să alunece greoi, făcându-i loc să treacă.
Abia apucă să facă numai câţiva paşi pe drumul plin de praf că poarta se şi
închise în urma lui. Adam era pe cale să înveţe prima regulă de bază a
securităţii închisorilor — orice intrare era protejată de două porţi sau uşi
perfect încuiate.
În clipa în care prima poartă reveni în poziţia iniţială, cea de-a doua se
puse imediat în mişcare. Un gardian masiv, cu braţe groase cât pulpele lui
Adam, apăru pe uşa principală, venind cu paşi mărunţi în întâmpinarea
tânărului avocat. Avea un pântece de dimensiuni impresionante şi un gât gros,
ca de taur, şi într-un fel dădea impresia că-l aşteptase pe Adam, tot aşa cum
acesta se aşteptase ca porţile acelea glisante să se închidă definitiv.
Gardianul îi întinse o mână neagră şi imensă, ca o labă de urs, şi se
prezentă: sergent Packer. Adam îi răspunse la salut, observând cât ai clipi
cizmele negre şi strălucitoare, de cowboy, din picioarele sergentului Packer.
— Adam Hall, zise el, încercând să facă faţă dimensiunilor mâinii celuilalt.
— Ca să-l vedeţi pe Sam, constată Packer.
— Da, domnule, confirmă Adam, întrebându-se dacă aici chiar toată
lumea îi spune bunicului său pe numele de botez.
— E prima vizită? veni întrebarea următoare în timp ce porniră să se
apropie încet de clădirea din faţa lor.
— Mda, răspunse Adam, cu ochii la ferestrele deschise de la primul nivel.
Toţi cei dinăuntru sunt condamnaţi la moarte?
— Îhî. Acum mai avem doar patruzeci şi şapte. Săptămâna trecută am
pierdut unu'.
Aproape că ajunseseră la uşa principală de intrare.
— Cum adică?
— Păi, Tribunalu' ăl mare s-a răzgândit. A trebuit să-l mutăm cu restu'
poporului. Să ştiţi că trebuie să vă percheziţionez.
Ajunseseră lângă uşa de la intrare. Adam privi nervos în jur, curios să
vadă unde anume avea să se producă percheziţia.
— E de-ajuns să vă depărtaţi puţin picioarele, zise Packer, luându-i
servieta şi punând-o pe ciment.
Pantofii eleganţi, cu ciucuri, parcă se înfipseseră în pământ. În ciuda
faptului că se simţea puţin ameţit şi pentru moment nu se putea baza pe toate
facultăţile sale fizice şi psihice, Adam nu-şi amintea să-i mai fi cerut vreodată
cineva să îndepărteze picioarele.
Packer era însă un profesionist. În numai câteva secunde îi pipăi cu
mişcări experte gleznele strânse în şosete, genunchii tremurânzi şi talia.
Această primă şi blândă percheziţie apărută în viaţa lui Adam luă sfârşit
printr-o trecere delicată a mâinilor sergentului Packer pe sub braţele
avocatului, de parcă tânărul ar fi putut să aibă asupra lui un pistol. În sfârşit,
Packer îşi vârî iute mâna masivă şi în servietă şi ţinu să precizeze:
— Nu prea e o zi nimerită pentru o întrevedere cu Sam.
— Mi s-a mai spus, replică Adam, aruncându-şi încă o dată haina pe umăr
şi întorcându-se cu faţa spre uşa de fier, ca şi cum s-ar fi făcut neapărat
vremea să intre în USM.
— Pe-aici, mormăi Packer, păşind pe iarbă şi dând colţul.
Adam îl urmă supus, de-a lungul unei cărărui pavate cu cărămidă până
când ajunseră în faţa unei uşi aproape grosolane, care nu ieşea în evidenţă
prin nimic.
— Ce-i aici? întrebă Adam, privind uşa flancată de buruieni, pe care nu
scria nimic.
Descrierea pe care Goodman o făcuse acestui loc îi reveni vag în minte,
dar amănuntele se încurcaseră rău între ele.
— Sala de conferinţe, răspunse Packer, descuind uşa cu pricina.
Înainte de a intra, Adam privi atent în jur, încercând să se orienteze. Se
afla chiar lângă sectorul central al unităţii şi tânărul se gândi, că, poate,
gardienii şi administraţia nu doreau să vadă avocaţii dând târcoale şi
vârându-şi nasul unde nu le fierbe oala. Ceea ce explica intrarea exterioară.
Respiră adânc şi păşi înăuntru. Se simţi mai bine când observă că nu mai
erau şi alţi avocaţi acolo, căci întâlnirea asta avea toate şansele să devină
tumultuoasă şi chiar plină de emoţie; evident, prefera ca totul să se
desfăşoare fără martori. În clipa asta, încăperea era pustie. Era suficient de
spaţioasă ca să adăpostească mai mulţi avocaţi şi pe clienţii lor în acelaşi timp
— cam zece metri lungime şi trei lăţime, podea de ciment şi lumină
fluorescentă. Peretele de la capătul cel mai îndepărtat era din cărămidă roşie
şi avea trei ferestre în partea de sus, identice cu cele ce puteau fi văzute pe
faţada clădirii centrale. Era clar că sala de conferinţe fusese adăugată ulterior.
Aparatul de aer condiţionat făcea mai mult zgomot decât răcoare. Pereţi
despărţitori din cărămidă şi metal împărţeau perfect sala: avocaţii de-o parte,
clienţii de cealaltă. Pe lungime de un metru, despărţirea era făcută cu ajutorul
cărămizilor, apoi o mică tejghea le permitea avocaţilor să-şi folosească în
tihnă carnetele de însemnări. Din tejghea pornea spre tavan un ecran de un
verde strălucitor de gratii groase de metal.
Adam se îndreptă încet spre capătul sălii, ocolind atent o varietate
extraordinară de scaune pliante, înalte şi înguste asemenea celor din baruri,
verzi şi cenuşii din dotarea guvernamentală.
— Am să închid uşa asta, anunţă Packer înainte de a ieşi din sală. Îl
aducem imediat pe Sam, mai adăugă el, trântind uşa.
Adam rămase singur, aşa că alese imediat un loc chiar la capătul
încăperii, în aşa fel încât, dacă ar mai fi apărut careva acolo, să-şi poată pune
fiecare la punct planul de bătaie fără să-l deranjeze pe celălalt. Îşi trase un
scaun lângă tejgheaua de lemn, îşi aranjă haina pe spătarul altui scaun, îşi
puse carnetul la îndemână, scoase capacul stiloului şi începu să-şi roadă
unghiile, cu toate că nu-i plăcea deloc să facă aşa ceva. Simţea o gheară în
stomac, iar călcâiele îi jucau pe loc, scăpate de sub control. Îşi lăsă privirea să
rătăcească de cealaltă parte a ecranului — aceeaşi tejghea de lemn, acelaşi
talmeş-balmeş de scaune. Chiar în faţa lui, ecranul cel verde era întrerupt de o
deschizătură de patru ţoli pe zece prin care avea să dea ochii cu Sam Cayhall.
Pe măsură ce trecea timpul, nervii îi erau tot mai întinşi, deşi îşi spunea
mereu în sinea lui să se liniştească, să se relaxeze, să ia lucrurile uşor, că
putea să facă faţă situaţiei. Se apucă să scrie ceva în carnet, dar se văzu
nevoit să recunoască că nici măcar el nu era în stare să-şi recunoască scrisul.
Îşi suflecă mânecile cămăşii, rotindu-şi privirea prin încăpere, în căutarea unor
microfoane şi camere de luat vederi ascunse în pereţi, dar sala avea un aspect
atât de simplu şi de modest încât nu-şi putu imagina că cineva ar trage cu
urechea. Dacă era să se ia după cum se prezentase sergentul Packer,
personalul aproape că era caracterizat de indiferenţă.
Privi apoi atent scaunele goale aflate de ambele părţi ale ecranului cel
verde şi se întrebă câţi oameni disperaţi stătuseră acolo, în ultimele ore ale
vieţii lor, şi se întâlniseră cu avocaţii lor şi ascultaseră cuvinte de speranţă.
Câte cereri urgente nu trecuseră dintr-o parte în alta a deschizăturii aceleia
minuscule, în timp ce acele ceasornicului se mişcau fără milă? Câţi avocaţi
stătuseră chiar în locul acela, spunându-le clienţilor lor că nu mai era nimic de
făcut, că execuţia va avea loc? Gândul acesta sumbru îl mai calmă puţin.
Evident, nu era nici primul, nici ultimul care să se afle acolo. Dar era un avocat
bine pregătit, binecuvântat cu o minte ageră şi susţinut de resursele
formidabile ale firmei „Kravitz & Bane". Era în stare să se ocupe de cazul ăsta.
Puţin câte puţin, picioarele i se opriră din mişcarea lor dezordonată şi renunţă
să-şi mai roadă unghiile.
Pocnetul unui zăvor îl făcu să se înfioare. Uşa se deschise uşor şi un
gardian alb îşi făcu apariţia de cealaltă parte a ecranului despărţitor. În spatele
lui, îmbrăcat într-un trening de un roşu strălucitor şi cu mâinile prinse în
cătuşe, venea Sam Cayhall. Ochii prizonierului studiară atent încăperea, până
când întâlniră privirea tânărului avocat. Un alt gardian îl prinse de cot şi îl
conduse spre scaunul aflat exact în faţa lui Adam. Bătrânul era slab, cu un ten
palid şi cu câţiva centimetri mai scund decât ambii gardieni.
— Cine eşti? şuieră el spre Adam, care se lupta cu o unghie prinsă între
dinţi.
Unul dintre gardieni trase scaunul în spatele lui Sam, iar celălalt îi puse
mâna pe umăr, dându-i de înţeles că trebuie să se aşeze. Ochii bătrânului
rămăseseră lipiţi de chipul lui Adam care le zise celor doi bărbaţi ce se
pregăteau să iasă din încăpere:
— Vreţi să-i scoateţi cătuşele, vă rog?
— Nu, domnule. Nu se poate.
— Scoateţi-le. O să stăm ceva vreme aici, insistă tânărul, încercând să-şi
adune forţele şi să-şi impună autoritatea.
Cei doi se priviră de parcă auzeau pentru prima dată în viaţa lor o astfel
de cerere, apoi dădură la iveală o cheie şi scoaseră cătuşele bătrânului.
Sam nu părea impresionat de ceea ce i se întâmpla; privirea îi era agăţată
mai departe de chipul tânărului aflat de cealaltă parte a ferestruicii. Apoi cei
doi gardieni ieşiră din sală, trântind uşa în urma lor; pocnetul zăvorului fu
urmat de o tăcere adâncă.
Erau singuri, în ceea ce putea trece drept o variantă Cayhall a unei
reuniuni de familie. Câteva minute bune, în încăpere nu se auzi decât
zgomotul aparatului de aer condiţionat. Cu toate că făcu eforturi vitejeşti,
Adam nu fu capabil să susţină privirea lui Sam mai mult de două secunde. De
aceea se prefăcu că-şi notează ceva deosebit de important, dar privirea lui
Sam continua să-l ardă.
Într-un târziu, Adam îi întinse celuilalt cartea sa de vizită.
— Numele meu este Adam Hall şi sunt unul dintre avocaţii firmei „Kravitz
& Bane". La Chicago şi Memphis.
Răbdător, Sam studie pe toate părţile bucata de carton, în timp ce tânărul
îi urmărea cu febrilitate fiecare mişcare. Degetele bătrânului aveau pielea
zbârcită şi pătată de nicotină. Chipul palid primea o umbră de culoare de la
barba încărunţită care crescuse în ultimele cinci zile. Părul lung, cenuşiu şi
unsuros, era pieptănat sever spre spate. Privindu-l, Adam hotărî că bătrânul nu
semăna în nici un caz cu cel de pe caseta video. De fapt, nu semăna nici cu
chipul din fotografiile făcute în timpul procesului din 1981. În faţa lui Adam se
afla acum un bătrân cu ten delicat şi palid ai cărui ochi erau înconjuraţi de o
reţea fină de riduri. Brazde adânci aduse de vârstă şi de mizerie îi traversau
fruntea. Doar ochii pătrunzători, de culoarea indigoului, ce se ridicaseră de pe
cartea de vizită mai puteau fi priviţi cu plăcere.
— Voi ăştia, băieţii evrei, nu vă lăsaţi niciodată, nu-i aşa? zise el pe un ton
plăcut, fără urmă de furie.
— Eu nu sunt evreu, răspunse Adam, reuşind să-i susţină privirea.
— Păi atunci cum de lucrezi pentru „Kravitz & Bane"? întrebă Sam punând
de-o parte cartonaşul alb. Vorbea blând şi rar, cu răbdarea unui om care
petrecuse nouă ani şi jumătate singur, într-o celulă de şase pe nouă.
— Pentru că firma acordă şanse egale de angajare tuturor.
— Asta-i foarte frumos din partea lor. Presupun că totul se face după cum
zice legea. În acord perfect cu drepturile civile şi cu bunele noastre legi
federale, aşa de generoase.
— Fireşte.
— Câţi parteneri mai are acum „Kravitz & Bane"?
— Vreo sută cincizeci, răspunse Adam, ridicând din umeri; de fapt,
numărul varia de la an la an.
— O sută cincizeci de parteneri. Şi câţi din ei sunt femei?
— Zău că n-am idee, zise Adam, după o scurtă ezitare, de parcă ar fi
încercat într-adevăr să numere. Probabil vreo duzină.
— O duzină, repetă Sam, abia mişcându-şi buzele; mâinile încrucişate
stăteau liniştite, iar ochii nu clipeau. Adică, mai puţin de zece la sută din
partenerii voştri sunt femei. Şi câţi dintre parteneri sunt cioroi?
— Vrei să spui negri?
— Păi, sigur că da, dar ăsta este acum un termen ieşit din uz. Acum vor
să li se spună afro-americani. Sunt convins că pregătirea ta politică este
suficient de aşa cum trebuie ca să ştii toate astea.
Adam se mulţumi să dea aprobator din cap, fără să scoată o vorbă.
— Deci, câţi parteneri afro-americani aveţi la firmă?
— Cred că patru.
— Adică mai puţin de trei la sută. Măi să fie. Păi, înseamnă că măreţul
bastion al justiţiei civile şi al politicii liberale care este firma „Kravitz & Bane" îi
discriminează în realitate pe afro-americani şi pe americanii de sex feminin. În
cazul ăsta, nici măcar nu ştiu ce-aş mai putea spune.
Adam mâzgăli ceva ininteligibil pe carnetul din faţa lui. Ar fi putut să-l
contrazică pe bătrân şi să-i arate că femeile constituiau cam o treime din
numărul asociaţilor şi că firma făcea eforturi susţinute ca să-i atragă pe cei
mai buni studenţi de culoare de la facultăţile de drept. Ar mai fi putut să
povestească despre cei doi tineri albi cărora le fuseseră retrase ofertele de
angajare în ultima clipă şi care dăduseră în judecată firma pentru discriminare
inversă.
— Câţi parteneri evrei-americani aveţi? Optzeci la sută?
— Habar n-am. E o chestiune care nu mă priveşte.
— Ba pe mine mă priveşte. Întotdeauna m-am simţit prost când am fost
reprezentat de nişte ipocriţi aşa de aroganţi.
— Mulţi oameni ar fi, dimpotrivă, încântaţi.
Sam îşi vârî mâna cu grijă în sigurul buzunar vizibil al treningului de unde
scoase un pachet albastru de ţigări şi o brichetă. Nasturii descheiaţi ai bluzei
de bumbac subţire lăsau să se vadă un şomoiog gros de păr cenuşiu ce-i
împodobea pieptul. Adam nu reuşea să-şi închipuie cum s-ar fi putut trăi în
locul ăsta fără aer condiţionat.
Sam îşi aprinse o ţigară şi trimise fumul albastru spre tavan.
— Eu avusesem impresia că terminasem cu voi, oameni buni.
— Nu m-a trimis nimeni. M-am oferit singur.
— De ce?
— Nu ştiu. Poate pentru că ai nevoie de un avocat şi...
— De ce eşti aşa de nervos?
Adam îşi scoase brusc degetele din gură şi încetă să mai tropăie din
picioare.
— Da' nu sunt nervos deloc.
— Ba bine că nu. Am avut ocazia să văd o mulţime de avocaţi pe-aici, da'
nici unul aşa de nervos ca tine. Care-i problema, băiete? Ţi-e frică că am să sar
la tine?
— Nu vorbi prostii. Nu sunt deloc nervos, zise Adam, încercând să
zâmbească.
— Câţi ani ai?
— Douăzeci şi şase.
— Arăţi de douăjdoi. Când ai terminat facultatea?
— Anul trecut.
— Bravo. Evreii ăştia ticăloşi au trimis un boboc să mă salveze de la
moarte. Am ştiut eu de multă vreme că dorinţa lor secretă era să mă vadă
mort şi astăzi am confirmarea. Eu am omorât nişte evrei, şi acum evreii să mă
omoare pe mine. Am avut tot timpul dreptate.
— Recunoşti că i-ai omorât pe copiii Kramer?
— Ce dracu' fel de întrebare mai e şi asta? Juriul a zis că am făcut-o. De
nouă ani de zile, curţile de apel zic că juraţii au avut dreptate. Asta-i tot ce
contează. Şi tu cine dracu' eşti ca să-mi pui întrebări din astea?
— Domnule Cayhall, ai nevoie de un avocat. Iar eu sunt aici ca să te ajut.
— Am nevoie de foarte multe lucruri, băiete, dar în nici un caz n-am
nevoie de unu' cu caş la gură ca tine care să-mi dea sfaturi. Fiule, află de la
mine că eşti de-a dreptul periculos, dar că eşti prea ignorant ca să-ţi dai
seama de asta.
Rostise cuvintele pe acelaşi ton deliberat şi lipsit de emoţie de la
începutul conversaţiei. Din când în când scutura scrumul ţigării ţinute în mâna
dreaptă într-o scrumieră de plastic. Ochii abia îi clipeau. Trăsăturile feţei nu
trădau nici un fel de sentiment.
Adam renunţă să mai mâzgălească însemnări indescifrabile şi încercă din
nou să susţină privirea bătrânului.
— Uite ce e, domnule Cayhall, ca avocat, sunt cu totul împotriva pedepsei
cu moartea. Sunt bine pregătit, am studiat în amănunt Amendamentul Opt,
prin urmare te pot ajuta. De-asta sunt aici. Fără nici un fel de onorariu.
— Fără onorariu, repetă Sam. Câtă generozitate. Oare ştii, fiule, că numai
săptămâna trecută am primit trei oferte de-astea? De la avocaţi mari.
Renumiţi. Bogaţi. Adevăraţi şerpi. Toţi dornici să stea acolo unde stai tu, să
depună cereri şi apeluri în ultima clipă, să dea interviuri, să apară la televizor,
să mă ţină de mână în ultimele mele ore de viaţă şi să fie de faţă când mă
gazează; pe urmă să dea conferinţe de presă, să semneze contracte pentru
editarea vreunei cărţi, pentru un film sau pentru un serial la televiziune despre
viaţa şi epoca lui Sam Cayhall, un asasin al Klanului. După cum vezi, fiule, sunt
faimos şi tot ce-am făcut eu s-a transformat în legendă. Şi faptul că am să mor
mă face şi mai faimos. Aşa că avocaţii sunt ăia care aleargă după mine. Pentru
că le aduc bani. Suntem o ţară bolnavă, asta e.
— Eu nu vreau nimic din toate astea, pe cuvântul meu, zise Adam,
scuturând din cap. Îţi dau şi-n scris. Sunt gata să semnez şi o înţelegere
confidenţială, dacă vrei.
— Bravo. Şi cine ţine seama de ea, după ce eu nu mai sunt? întrebă Sam,
râzând uşor.
— Familia dumitale, răspunse tânărul.
— Las-o-ncolo de familie, spuse Sam.
— Motivele pentru care fac ceea ce fac sunt curate, domnule Cayhall.
Firma la care lucrez te-a reprezentat timp de şapte ani, aşa că îţi cunosc
dosarul aproape în amănunt. Şi am mai făcut şi nişte cercetări personale
despre viaţa dumitale.
— Bine ai venit în clubul ăsta. Până acum, vreo sută de ziarişti neisprăviţi
mi-au examinat şi chiloţii. Se pare că foarte multă lume ştie teribil de multe
lucruri despre mine, numai că, în ce mă priveşte, chestia asta n-are nici o
importanţă. Mie mi-au mai rămas doar patru săptămâni. Pe-asta o ştii?
— Am aici o copie după recomandare.
— Patru săptămâni şi mă gazează.
— Păi, atunci să nu mai pierdem timpul. Îţi dau cuvântul meu de onoare
că n-am să vorbesc cu presa decât dacă-mi dai dumneata voie, că nu vor afla
nimic din ceea ce-mi vei spune, şi că n-am să semnez nici un contract pentru
carte sau film. Îţi jur.
Sam îşi aprinse o nouă ţigară, privind cu mare atenţie un punct invizibil
de pe ecranul din faţa lui, şi îşi masă uşor tâmpla dreaptă cu mâna. Preţ de
câteva minute, în încăpere nu se auzi decât bolboroseala aparatului de aer
condiţionat.
Sam fuma, privind în gol. Adam desena aiureli pe carnetul de însemnări,
simţindu-se foarte mândru că picioarele i se potoliseră şi că nu-l mai durea
stomacul. Liniştea aceea ciudată îl făcu să-şi dea seama că Sam ar fi putut să
stea acolo fără să scoată nici un cuvânt zile în şir.
— Ştii ceva despre cazul Barroni? îl întrebă Sam liniştit.
— Barroni?
— Da, Barroni. E un caz din California. S-a terminat săptămâna trecută. A
fost la Circumscripţia Judiciară Nouă.
— S-ar putea să fi văzut ceva despre cazul ăsta, zise Adam prudent,
încercând zadarnic să-şi amintească ceva.
— S-ar putea? Adică-mi spui că eşti bine pregătit, că ai citit o grămadă,
da' s-ar putea să fi văzut ceva despre Barroni? Ce fel de neisprăvit de avocat
mai eşti şi tu?
— Nu sunt un neisprăvit de avocat.
— Bine, bine. Dar despre Texas versus Eekes? Pe ăsta nu se poate să nu-l
fi citit?
— Când s-a terminat?
— Acum vreo şase săptămâni.
— Ce circumscripţie?
— A Cincea.
— Amendamentul Opt?
— Nu fi idiot, mârâi Sam, evident dezgustat. Crezi că-mi pierd vremea
citind cazuri despre libertatea cuvântului? Fundul meu stă pe scaunul ăsta,
băiete, gleznele şi mâinile astea ale mele or să fie legate strâns ca să nu mă
mişc, şi otrava o să lovească nasul meu, nu pe-al altuia.
— Nu, nu-mi amintesc de Eekes.
— Dar ce citeşti?
— Toate cazurile importante.
— Pe Barefoot l-ai citit?
— Sigur că da.
— Povesteşte-mi.
— Ce-i asta, examen oral?
— Asta e ce vreau eu să fie. Unde a fost Barefoot? întrebă Sam.
— Nu-mi aduc aminte. Dar titlul complet a fost Barefoot versus Estelle; un
caz extrem de important, din 1983, în care Curtea Supremă a hotărât că
atunci când fac apel, condamnaţii ia moarte nu au dreptul să ascundă
amănunte pe care să le folosească în altă situaţie. Cam aşa ceva.
— Vai de mine, dar pe-ăsta chiar l-ai citit. Nu te-a izbit niciodată faptul că
acelaşi tribunal îşi poate schimba părerile după cum doreşte? Ia gândeşte-te
puţin. Curtea Supremă a SUA a permis execuţiile legale timp de două sute de
ani. Zicea că erau perfect constituţionale, bazate pe Amendamentul Opt. Pe
urmă, în 1972, aceeaşi Curte Supremă citeşte aceeaşi Constituţie şi scoate
pedeapsa cu moartea în afara legii. În 1976, Curtea Supremă a SUA zice că
până la urmă execuţiile sunt totuşi constituţionale. Aceleaşi paparude în robe
negre, în aceeaşi clădire din Washington. Acum aceeaşi Curte schimbă iar
regulile pe baza aceleiaşi Constituţii. Băieţii ăştia ai lui Reagan s-au săturat să
citească atâtea apeluri, aşa că hotărăsc să închidă unele bulevarde. Zău dacă
mie nu mi se pare ciudat.
— Multor oameni li se pare ciudat.
— Da' de Dulaney ce zici? întrebă Sam, trăgând cu sete din ţigară. Cum
aerisirea încăperii lăsa mult de dorit, un nor gros de fum se strângea deasupra
lor.
— De unde e?
— Din Louisiana. Nu se poate să nu-l fi citit.
— Sunt sigur că da. De fapt, cred că am citit mult mai multe cazuri decât
dumneata, dar nu mă obosesc să le ţin minte decât dacă am de gând să mă
folosesc de ele.
— Să te foloseşti de ele unde?
— În cereri şi apeluri.
— Prin urmare ai mai avut cazuri de condamnare la moarte. Câte?
— Ăsta e primul.
— Oare de ce nu mă linişteşte vestea asta? Adică avocaţii ăia
evrei-americani de la „Kravitz & Bane" te-au trimis aici ca să facă o
experienţă, corect? Să te antrenezi un pic şi să ai ce să treci în curriculum.
— Ţi-am mai spus că nu m-a trimis nimeni aici.
— Dar Garner Goodman ce mai face? Mai trăieşte?
— Da. Are aceeaşi vârstă cu dumneata.
— Atunci nu mai are mult, nu? Şi Tyner?
— Domnul Tyner e foarte bine. Am să-i spun că ai întrebat de el.
— A, te rog chiar. Spune-le amândurora că mi-e dor de ei. La dracu', mi-au
trebuit doi ani ca să scap de ei.
— Bine, dar au muncit pe brânci pentru dumneata.
— Zi-le să-mi trimită nota de plată, zise Sam, zâmbind pentru prima oară
de la începutul întrevederii. Adevărul este, domnule Hall, că nu pot să-i sufăr
pe avocaţi, adăugă el, strivind mucul de ţigară în scrumieră şi aprinzând o
alta.
— Aşa-i la noi, în America.
— Avocaţii m-au vânat, m-au inculpat, m-au persecutat, mi-au făcut felul
şi pe urmă m-au trimis aici. Numai că tot nu m-au lăsat în pace: iar m-au
vânat, m-au minţit, şi s-au întors sub înfăţişarea ta, un începător care n-are
nici cea mai mică idee despre cum să se agaţe de nenorocita aia de curte.
— S-ar putea să ai totuşi o surpriză.
— Fiule, află de la mine că ar fi o mare surpriză să văd că-ţi deosebeşti
fundul de o gaură din pământ. Ai fi primul circar de la „Kravitz & Bane" care să
deţină o asemenea informaţie.
— Da, dar au reuşit să te ţină dincoace de uşa camerei de gazare timp de
şapte ani, nu?
— Şi pentru asta trebuie să le fiu recunoscător? Sunt aici vreo cincizeci de
pensionari cu vechime mult mai mare. Şi-atunci vin şi te întreb: de ce să fiu eu
următorul? Eu sunt aici de nouă ani şi jumătate. Da' Treemont a făcut paişpe.
E-adevărat că el e afro-american şi asta ajută-ntotdeauna. Ăştia au mai multe
drepturi, după cum ştii. Pe ei e mult mai greu să-i execuţi pentru că mereu au
fost împinşi de alţii să facă ce-au făcut.
— Asta nu e adevărat.
— Da' cum dracu' ştii tu ce e adevărat şi ce nu? Acum un an mai erai încă
la facultate, te îmbrăcai numai în blugi şi beai toată ziua bere împreună cu
amicii tăi plini de idealuri. Ascultă-mă pe mine, fiule, tu încă n-ai apucat să
trăieşti, aşa că nu veni să-mi spui mie care-i adevărul.
— Prin urmare eşti pentru executarea rapidă a afro-americanilor?
— Zău dacă-i o idee rea. De fapt, majoritatea derbedeilor ăstora merită să
ajungă în camera de gazare.
— Sunt convins că foarte puţini din cei de-aici îţi împărtăşesc părerea.
— Cam aşa ceva.
— Iar dumneata eşti, bineînţeles, diferit de toţi ceilalţi şi nu meriţi o
asemenea soartă.
— Nu, nu merit aşa ceva. Eu sunt un deţinut politic, trimis aici de un
maniac care s-a folosit de mine ca să-şi atingă propriile-i scopuri politice.
— Vrei să discutăm despre vinovăţia sau nevinovăţia dumitale?
— Nu. Dar nici n-am făcut ce-a zis juriul că am făcut.
— Prin urmare ai avut un complice? Altcineva a pus bomba?
Sam începu să-şi maseze brazdele adânci de pe frunte, căzând într-o
transă profundă şi prelungită. Încăperea aceea era mult mai răcoroasă decât
celula în care-şi petrecea viaţa. Conversaţia asta n-avea nici un sens, dar
măcar schimba o vorbă cu altcineva decât cu gardianul sau cu colegul fără
chip de alături. Aşa că n-avea de gând să se grăbească. Dimpotrivă, are să
tragă de ea cât mai mult cu putinţă.
Adam îşi examină însemnările, cântărind pasul următor. Stăteau de vorbă
de aproape douăzeci de minute, fără ca discuţia lor să ia o anumită direcţie.
Tânărul era însă hotărât să atace şi problema legăturii lor de rudenie, dar pur
şi simplu nu ştia cum s-o facă.
Minutele treceau şi cei doi evitau să se privească. Sam îşi aprinse o nouă
ţigară.
— De ce fumezi atât de mult? întrebă Adam într-un târziu.
— Aş prefera să mor de cancer la plămâni. De altfel, toţi îşi doresc acelaşi
lucru pe-aici.
— Câte pachete fumezi pe zi?
— Trei sau patru. Unde-ai făcut şcoala? întrebă Sam cu blândeţe după
ce-şi termină ţigara.
— Facultatea la Michigan. Colegiul la Pepperdine.
— Asta unde e?
— în California.
— Acolo ai copilărit?
— Îhî.
— În câte state e pedeapsa cu moartea?
— Treizeci şi opt, dar cele mai multe nu fac uz de ea. Se pare că e folosită
mai ales în statele din Sud, în Texas, Florida şi California.
— Ştii că aici stimaţii noştri magistraţi au modificat legea. Acum te
omoară cu o injecţie, e mult mai uman, nu-i aşa? Dar chestia asta nu e
valabilă pentru mine, pentru că eu am fost condamnat cu ani în urmă. Aşa că
va trebui să trag gazul pe nas.
— Poate că nu.
— Ai două'şase de ani?
— Da.
— Te-ai născut în '64.
— Exact.
— Unde? întrebă Sam, scoţându-şi o altă ţigară din pachet şi lovind uşor
filtrul de tăblia de lemn.
— În Memphis, răspunse Adam fără să-l privească.
— Fiule, să ştii că nu înţelegi nimic. Statul ăsta are nevoie de o execuţie şi
întâmplător eu sunt următoarea victimă. Louisiana, Texasul şi Florida îi omoară
ca pe muşte şi oamenii cu frica legii de la noi nu pot să-nţeleagă de ce
cămăruţa noastră stă nefolosită. Cu cât crimele sunt mai violente, cu atât
oamenii imploră magistraţii să recurgă la execuţii. Ideea că sistemul
funcţionează din greu ca să elimine asasinii îi face să se simtă mai bine.
Politicienii îşi duc campaniile promiţând pe faţă mai multe închisori, sentinţe
mai grele şi execuţii mai numeroase. De-aia au votat circarii ăia din Jackson
pentru moartea prin injecţie. Se zice că-i mai umană, mai puţin respingătoare,
deci mai uşor de folosit. Pricepi?
Adam confirmă printr-o uşoară mişcare a capului.
— Acum a sosit vremea să aibă loc o execuţie şi e rândul meu. De aia
toate presiunile astea al dracului de multe. Şi nu poţi să-i opreşti.
— Da, dar nimic nu ne poate împiedica să încercăm. Eu vreau să nu scap
ocazia.
Sam îşi aprinse în sfârşit ţigara, trase cu sete din ea şi dădu drumul
fumului printre buze. Apoi se aplecă uşor în faţă, sprijinindu-se în coate şi
privind atent prin ferestruica care-l apropia de Adam.
— În care parte a Californiei ai copilărit?
— În sud, la Los Angeles, răspunse tânărul, aruncând o privire scurtă spre
ochii scrutători ai bătrânului.
— Familia ta e tot acolo?
O durere ascuţită îl izbi în piept, îngheţându-i inima. Sam pufăia din
ţigară, fără să-l scape din ochi.
— Tata a murit, zise Adam cu glas tremurător, alunecând uşor în scaun.
Sam stătea calm pe marginea celuilalt scaun, întrebând după un lung
minut de tăcere.
— Şi mama?
— S-a recăsătorit şi locuieşte în Portland.
— Dar sora ta unde e?
— La colegiu, se bâlbâi Adam, închizând ochii şi lăsându-şi capul în piept.
— Mi se pare că o chemă Carmen, corect? întrebă Sam, blând.
Adam confirmă printr-o mişcare a capului.
— Cum ai ştiut? întrebă el printre dinţii încleştaţi.
Sam se trase în spate, lăsându-se să alunece în scaunul pliant şi aruncă
ţigara pe podea.
— De ce ai venit aici? întrebă el cu glas mai puternic şi mai aspru.
— Cum ai ştiut cine sunt?
— Vocea. Seamănă perfect cu a lui taică-tău. De ce ai venit aici?
— M-a trimis Eddie.
Privirile li se întâlniră preţ de câteva secunde, apoi Sam întoarse capul. Se
aplecă mult în faţă, proptindu-şi coatele pe genunchi. Ochii lui priveau ţintă un
punct invizibil de pe podea. Trupul îi înţepeni în nemişcare.
Pe urmă îşi acoperi ochii cu mâna.
10
Phillip Naifeh avea şaizeci şi trei de ani şi-i mai rămăseseră doar
nouăsprezece luni până la pensie. Nouăsprezece luni şi patru zile. Timp de
douăzeci şi şapte de ani avusese funcţia de administrator-şef al Departamentului
pentru instituţii de corecţie al statului Mississippi, supravieţuind în
funcţie în timpul mandatelor a şase guvernatori, unei adevărate armate de
legislatori, unui număr infinit de procese intentate de prizonieri, intervenţiilor
fără număr ale tribunalelor federale şi mai multor execuţii decât dorea să-şi
amintească.
Directorul, aşa cum îi plăcea lui să i se spună (deşi funcţia aceasta nu era
oficial menţionată în Codul statului Mississippi) era un libanez pursânge ai
cărui părinţi emigraseră în State prin anii douăzeci şi se stabiliseră în deltă.
Bunăstarea lor venise de la micul magazin de băcănie pe care-l puseseră pe
picioare la Clarksdale, mama sa devenind de-a dreptul celebră în oraş pentru
dulciurile libaneze făcute în casă. Phillip fusese educat în şcolile de stat,
absolvise colegiul, se reîntorsese acasă şi, pentru motive de mult uitate, se
implicase în justiţia penală.
Directorul ura pedeapsa cu moartea. Înţelegea şi cunoştea pe dinafară
toate motivele lipsite de conţinut pentru care societatea o considera însă
necesară. Era un factor de descurajare. Îi elimina pe asasini. Era pedeapsa
ultimă. Se regăsea în Biblie. Satisfăcea nevoia generală de răzbunare. Uşura
tensiunea resimţită de familia victimei. Dacă i se cerea insistent, directorul
putea să prezinte toate aceste argumente cu forţa de convingere a unui procuror.
Şi, de fapt, era chiar convins de valabilitatea câtorva dintre ele.
Responsabilitatea execuţiei propriu-zise îi revenea însă în întregime şi nu
se putea împiedica să nu dispreţuiască din tot sufletul acest aspect al meseriei
sale. Phillip Naifeh era cel care-l conducea pe condamnat în Camera de
izolare, acolo unde acesta urma să-şi petreacă ultima oră de viaţă. Şi tot
Naifeh era cel care-l conducea apoi în Camera de gazare unde supraveghea
ultimele pregătiri. „O ultimă dorinţă?" întrebase el de douăzeci şi două de ori
în cei douăzeci şi şapte de ani de serviciu. Apoi le spunea gardienilor să încuie
uşa şi, printr-un semn al capului, îi ordona călăului să dea drumul amestecului
mortal de gaze. După ce îi privise murind pe primii doi condamnaţi, se
hotărâse să urmărească chipurile martorilor din mica încăpere de alături. El
era cel care alegea martorii. De fapt, trebuia să pună în practică toate
instrucţiunile cuprinse în manualul despre uciderea legală a condamnaţilor la
moarte, inclusiv constatarea morţii, scoaterea cadavrului din camera de
gazare, curăţarea hainelor şi încă multe altele.
Cu mulţi ani în urmă îşi spusese părerea despre pedeapsa cu moartea în
faţa unui comitet legislativ din Jackson. Avea o idee mai bună, le explicase
surzilor de acolo, şi anume să-i pună pe toţi asasinii condamnaţi la păstrare în
Unitatea de Securitate Maximă, în regim de carceră, de unde nu mai puteau
să ucidă, să evadeze sau să fie eliberaţi pe cuvânt. Oricum aveau să moară
până la urmă, dar nu de mâna statului.
Discursul său apăruse pe prima pagină a ziarelor şi fusese cât pe-aci să-l
coste slujba.
Nouăsprezece luni şi patru zile, se gândea el, în timp ce-şi trecu uşor
degetele prin coama căruntă care-i împodobea capul, citind pe îndelete
ultimele hotărâri ale Circumscripţiei judiciare numărul cinci. De cealaltă parte
a biroului, Lucas Mann aştepta răbdător.
— Patru săptămâni? zise Naifeh, punând hârtia de-o parte. La câte apeluri
mai are dreptul? întrebă el, tărăgănând uşor cuvintele.
— Cele obişnuite înainte de sfârşit, răspunse Mann.
— Când a venit hârtia asta?
— Azi-dimineaţă, devreme. Sam va face apel la Curtea Supremă care,
probabil, nu-i va lua în seamă cererea. Asta o să mai ia vreo săptămână.
— Care-i părerea dumitale, domnule consilier?
— Toate demersurile posibile şi demne de laudă au fost deja făcute. Eu zic
că există cincizeci la sută şanse ca totul să se termine în patru săptămâni.
— E mult.
— Ceva îmi zice că s-ar putea să am dreptate.
La ruleta pedepsei cu moartea, o şansă de cincizeci la sută însemna
aproape o certitudine. Deci, totul începea din nou. Trebuia să consulte iar
manualul de instrucţiuni. După ani de zile de apeluri nesfârşite şi amânări
repetate, ultimele patru săptămâni vor zbura cât ai clipi din ochi.
— Ai vorbit cu Sam? întrebă directorul.
— Foarte puţin. I-am dus şi lui o copie după decizie.
— Ieri m-a sunat Garner Goodman ca să-mi spună că ni-l trimite pe unul
din tinerii lor asociaţi să vorbească cu Sam. Te-ai ocupai tu de asta?
— Am vorbit şi eu cu Garner şi cu asociatul acela. Se numeşte Adam Hall
şi chiar în clipa asta stă de vorbă cu Sam. Cred că este o întrevedere
interesantă pentru că Sam e bunicul tânărului.
— E cine?!
— M-ai auzit doar. Sam Cayhall este bunicul după tată al lui Adam Hall.
Ieri, când făceam o verificare de rutină a lui Adam Hall, am observat câteva
neclarităţi, aşa că am telefonat la biroul FBI din Jackson şi în numai două ore
am avut la dispoziţie o grămadă de dovezi circumstanţiale. Azi-dimineaţă l-am
presat cu întrebările şi până la urmă a mărturisit. De altfel, nu cred că încearcă
să ascundă tărăşenia asta.
— Bine, dar are alt nume.
— A, e o întreagă poveste. Cei doi nu s-au văzut de pe vremea când
Adam era de-o şchioapă. Taică-său a fugit din Mississippi după ce Sam a fost
arestat pentru atentatul cu bombă. S-a mutat în Vest, şi-a schimbat numele, a
trecut dintr-o slujbă în alta, ce mai, se pare că nu prea i-a mers treaba. S-a
sinucis în 1981. În sfârşit, Adam trece prin colegiu cu note maxime. Face
Facultatea de drept la Michigan, una din primele zece facultăţi din ţară, şi
acolo se ocupă de revista studenţilor. Găseşte un birou la amicii noştri de la
„Kravitz & Bane", iar azi-dimineaţă răsare aici pentru o întrevedere cu
bunicu-său.
Naifeh îşi trecu ambele mâini prin păr şi clătină din cap.
— Nemaipomenit. Ca şi cum asta-i tot ce doream, şi mai multă
publicitate, alţi ziarişti imbecili punând în stânga şi-n dreapta şi mai multe
întrebări idioate.
— Cei doi se întâlnesc chiar acum. Presupun că până la urmă Sam va fi de
acord ca puştiul să-l reprezinte. În orice caz, aşa sper. În fond, n-am executat
niciodată un prizonier neasistat de un avocat.
— Părerea mea e c-ar trebui să executăm vreo câţiva avocaţi fără
prizonieri, încercă Naifeh să glumească. Ura pe care o nutrea faţă de avocaţi
devenise legendară, aşa că Lucas nu-l luă în seamă. Odată, demult, făcuse
socoteala că Phillip Naifeh fusese parte reclamată în mai multe procese decât
oricine altcineva în istoria statului. Aşadar, îşi câştigase cu greu dreptul de a-i
urî pe avocaţi.
— Peste nouăsprezece luni ies la pensie, zise el ca şi când Lucas habar
n-avea de chestia asta. Cine urmează după Sam?
— Zău că nimeni, răspunse Lucas, după ce trecu iute în revistă situaţiile
celor patruzeci şi şapte de rezidenţi. Omul cu pizza a fost cât pe-aci să pună
punct acum patru luni, da' a primit încă o amânare care o să expire peste
vreun an; oricum, în cazul ăsta sunt mai multe probleme şi eu unul nu văd
venind nici o altă execuţie de-acum şi până peste câţiva ani.
— Omul cu pizza? Iartă-mă, dar nu...
— Malcolm Friar. Cel care a omorât trei comisionari ai unor pizzerii. La
proces a pretins că nu voia să fure, pur şi simplu, ci că îi fusese foame.
— Bine, bine, mi-aduc aminte, se predă Naifeh, ridicând mâinile. El ar fi
următorul după Sam?
— S-ar putea. Dar e foarte greu de spus.
— Ştiu, fu de acord directorul, ridicându-se de la birou şi apropiindu-se de
fereastră, unde rămăsese o vreme gânditor, cu mâinile vârâte adânc în
buzunarele pantalonilor.
După ultima execuţie la care asistase, fusese internat în spital, pentru
nişte palpitaţii mai ciudate ale inimii. Timp de o săptămână rămase în patul de
spital, privindu-şi palpitaţiile pe un monitor, după care promisese soţiei sale că
va avea grijă să nu mai sufere într-un asemenea hal în timpul unei execuţii. Şi
dacă reuşea să rămână în viaţă după sfârşitul lui Sam, atunci avea dreptul la o
pensie completă.
Se răsuci apoi pe călcâie şi îşi privi atent prietenul care răspundea la
numele de Lucas Mann.
— Lucas, să ştii că de data asta renunţ. Am să-i predau ştafeta unuia
dintre subordonaţii mei, unuia mai tânăr, demn de încredere, cuiva care să nu
mai fi văzut aşa ceva înainte şi care abia aşteaptă să se pricopsească cu ceva
sânge pe mâini.
— Nu cumva te gândeşti la Nugent?
— Ba chiar la el. Colonelul în retragere George Nugent, asistentul meu.
— Bine, da'-i un ţicnit.
— Ai dreptate, da'-i ţicnitul nostru, Lucas. E un fanatic al disciplinei,
organizării, detaliilor, ce dracu', vezi şi tu că e cea mai bună alegere. Am să-i
dau manualul cu instrucţiuni, am să-i spun ce vreau şi execuţia lui Sam
Cayhall are să iasă perfect.
George Nugent era administrator adjunct şi devenise faimos în momentul
în care înfiinţase o tabără specială pentru deţinuţii aflaţi pentru prima oară în
închisoare. Era o încercare teribilă care se întindea pe parcursul a şase
săptămâni, timp în care Nugent îşi plimba ţanţoş de colo-colo cizmele negre,
înjurând ca un birjar şi proferând ameninţări cumplite pentru cea mai mică
infracţiune. După o asemenea experienţă, respectivii deţinuţi nu prea se mai
întorceau la Parchman.
— Phillip, Nugent e nebun. Mâine-poimâine, are să rănească cu siguranţă
pe cineva.
— Exact! Abia acum ai înţeles. O să-l las să-l rănească pe Sam exact aşa
cum ar fi normal să se întâmple. Ca la carte. Şi numai Dumnezeu ştie cât de
mult îi place lui Nugent să respecte litera cărţii. Ascultă-mă pe mine, Lucas,
omul ăsta este cea mai nimerită alegere. Execuţia o să meargă ca pe roate.
— Tu eşti şeful, zise Lucas, ridicând din umeri: în fond, puţin îi păsa lui de
toate astea.
— Mulţumesc, spuse Naifeh. Fii atent la Nugent, la partea care ţine de
lege, fireşte. Eu am să mă ocup de restul. Şi totul o să iasă bine.
— Ştii figura de-acum are să fie cea mai importantă dintre toate, observă
Lucas.
— Ştiu, de-aia şi vreau să mă menajez. Am îmbătrânit.
— îţi dau telefon după ce pleacă puştiul, zise Lucas, strângându-şi hârtiile
de pe birou şi îndreptându-se spre uşă. Trebuie să ia legătura cu mine înainte
să plece.
— Aş vrea să-l cunosc şi eu.
— E un băiat bun.
— Doamne, ce familie.
Băiatul cel bun şi bunicul său condamnat la moarte petrecuseră un sfert
de oră într-o tăcere adâncă, spartă doar de zgomotul aparatului uzat de aer
condiţionat. Apoi, Adam se apropie de perete şi-şi ridică mâna în dreptul
ventilatoarelor prăfuite. Da, da, acolo se putea simţi un fir de răcoare. Pe urmă
se sprijini de tăblia de lemn, încrucişându-şi mâinile la piept şi privind ţintă uşa
din celălalt capăt al încăperii: singura lui dorinţă era să se afle cât mai departe
de Sam. Deodată, capul sergentului Packer răsări din deschizătura uşii. Voia
numai să vadă dacă totu-i în regulă, zise el, aruncând câte o privire scurtă
spre cei doi bărbaţi. Sam stătea lungit pe scaun şi îşi acoperise faţa cu mâna.
— Suntem bine, zise Adam pe un ton lipsit de convingere.
— Bun, bun, răspunse iute Packer şi se retrase.
Se auzi din nou pocnetul zăvorului şi Adam se întoarse la locul său din
dreptul ecranului. Preţ de câteva minute, Sam nu-l băgă deloc în seamă, apoi
îşi şterse ochii cu mâneca bluzei şi se ridică. Ochii li se întâlniră.
— Trebuie să stăm de vorbă, spuse Adam liniştit. Sam dădu din cap, dar
nu scoase nici o vorbă, ci se
mulţumi să-şi şteargă iar ochii cu cealaltă mânecă. Apoi îşi aprinse o nouă
ţigară şi se porni să pufăie grăbit.
— Deci eşti într-adevăr Alan, zise el cu glas răguşit.
— într-o anumită perioadă. Am aflat abia după moartea tatei.
— Te-ai născut în 1964.
— Corect.
— Primul meu nepot.
Adam confirmă printr-un gest al capului şi-i evită privirea.
— Ai dispărut în 1967.
— Cam aşa ceva. E o perioadă de care nu-mi amintesc. Primele mele
amintiri sunt legate de California.
— Am auzit că Eddie a plecat în California şi că pe urmă a mai avut un
copil. Mai târziu, cineva mi-a spus că era o fetiţă şi că o chema Carmen. Mi-ar
fi plăcut să mai aflu câte ceva despre voi de-a lungul anilor, dar n-am ştiut
decât că eraţi undeva în sudul Californiei.
— Cât am fost copil, ne-am tot mutat de colo-colo. Cred că nu prea reuşea
să-şi păstreze o slujbă mai multă vreme.
— De mine n-ai ştiut nimic?
— Nu. Despre familie nu s-a vorbit niciodată la noi în casă. Eu am aflat
totul după moartea lui.
— Cine ţi-a povestit?
— Lee.
Sam strânse o clipă pleoapele, apoi îşi reluă pufăitul.
— Ea ce mai face?
— Cred că bine.
— De ce ai ales să lucrezi pentru „Kravitz & Bane"?
— Pentru că e o firmă bună.
— Ştiai că sunt avocaţii mei?
— Da.
— Înseamnă că ai plănuit totul?
— Timp de vreo cinci ani.
— De ce?
— Habar n-am.
— Nu se poate. Trebuie să fi avut un motiv.
— Păi, motivul meu este cât se poate de evident. Eşti bunicul meu. Că-ţi
place sau nu, eşti cine eşti iar eu sunt cine sunt. Şi acum mă aflu aici, în faţa
ta, aşa că ce facem mai departe?
— Cred că ar trebui să pleci.
— Ba nu plec, Sam. M-am pregătit pentru ziua asta de prea multă vreme.
— Pentru ce te-ai pregătit?
— Ai nevoie de avocat. Ai nevoie de ajutor. De-asta sunt aici.
— Eu am trecut dincolo de orice ajutor. Din nenumărate motive tipii sunt
hotărâţi să mă gazeze. Nu e nevoie să te vâri şi tu în chestia asta.
— De ce nu?
— Păi, mai întâi, pentru că e lipsită de orice speranţă. Şi dacă ratezi n-o
să-ţi fie deloc moale. Al doilea, o să-ţi afle adevărata identitate, şi-o să fie
foarte neplăcut. Pentru tine viaţa va fi mult mai bună dacă rămâi Adam Hall.
— Da' eu sunt Adam Hall şi n-am de gând să schimb situaţia. Şi mai sunt
şi nepotul tău şi nici situaţia asta nu se poate schimba. Aşa că nu văd care-i
problema.
— Are să fie foarte neplăcut pentru familia ta. Eddie a făcut un lucru
foarte bun că te-a protejat. Nu strica totul.
— Acoperirea mea e oricum în aer. Cei de la firmă cunosc adevărul. Şi
i-am spus şi lui Lucas Mann, şi...
— Javra aia o să spună tuturor. Să n-ai încredere în el.
— Uite ce e, Sam, mi-e teamă că nu înţelegi cum stau lucrurile. Mie
personal nu-mi pasă dacă spune ceva. Nu-mi pasă nici dacă lumea întreagă
află că eşti bunicul meu. M-am săturat de toate secretele astea de familie.
Sunt băiat mare acum şi pot să gândesc şi singur. În plus, sunt avocat şi pielea
mi se îngroaşă pe zi ce trece. Mă descurc.
Sam se mai relaxă, auzindu-l, şi privi în podea cu un surâs înţelegător pe
buze, asemenea tuturor bărbaţilor în toată firea care se află în faţa unor puşti
care vor să pară mai în vârstă decât în realitate.
— Puştiule, tu eşti cel care nu-nţelege, zise el din nou, cu glas răbdător.
— Atunci explică-mi tu.
— N-am sfârşi niciodată.
— Avem patru săptămâni la dispoziţie, aşa că poţi să vorbeşti.
— Şi ce anume ai vrea să afli?
Adam îşi pregăti carnetul şi stiloul, apropiindu-se şi mai mult de
ferestruica din ecranul despărţitor.
— Mai întâi, vreau să-mi spui tot ce ştii despre cazul tău — apeluri,
strategie, procese, atentat, cine era cu tine în noaptea aia...
— Nu era nimeni cu mine în noaptea aia.
— Vorbim despre asta mai târziu.
— Ba vorbim acum. Eram singur în noaptea aia, auzi ce-ţi spun?
— În al doilea rând, vreau să-mi vorbeşti despre familia mea.
— De ce?
— De ce nu? De ce să ţii totul ascuns? Vreau să aflu totul despre tatăl tău,
şi despre tatăl tatălui tău, despre fraţii şi verii tăi. S-ar putea ca atunci când
totul se va sfârşi, să-i detest pe toţi, dar am oricum dreptul să-i cunosc. Toată
viaţa mea, mi s-a ascuns orice informaţie despre ei şi acum vreau să aflu totul.
— Nu au nimic remarcabil.
— Nu zău. Păi după părerea mea, faptul că ai ajuns aici, pe lista morţii,
este perfect remarcabil. Societatea asta este extraordinar de exclusivă. Deci,
dacă adaugi faptul că eşti alb, că faci parte din clasa de mijloc, că ai aproape
şaptezeci de ani, povestea este şi mai remarcabilă. Vreau să aflu cum şi de ce
ai ajuns aici. De ce ai făcut ce-ai făcut? Câţi membrii ai Klanului au fost în
familia mea? Şi de ce? Câţi alţi oameni au mai fost ucişi în decursul anilor?
— Adică tu chiar crezi c-o să-mi deşert tot sacul aici?
— Da, da, aşa cred. Sunt nepotul tău, Sam, singura ta rudă în viaţă care
mai dă o ceapă degerată pe tine. Aşa că ai să-mi vorbeşti, Sam. Ai să vorbeşti
cu mine.
— Păi, atunci, dac-o să fiu atât de vorbăreţ, despre ce altceva crezi că o
să mai vorbim?
— Despre Eddie.
— Nu vrei prea mult, nu? zise Sam uşor, închizând ochii.
Adam se mulţumi să mâzgălească ceva pe carnetul din faţa lui.
Sam îndeplini cu şi mai multă atenţie ritualul aprinderii unei noi ţigări.
Fumul albăstrui se amestecă cu ceaţa ce atârna deasupra capetelor celor doi.
Mâinile bătrânului se opriseră din tremurat.
— Şi când terminăm cu Eddie, despre cine vrei să mai vorbim?
— Nu ştiu. Oricum subiectul ăsta o să umple perfect cele patru
săptămâni.
— Dar despre tine când o să vorbim?
— Când doreşti, răspunse Adam, apoi scoase din servietă o foaie de
hârtie pe care o împinse prin ferestruică împreună cu stiloul. Ai aici o
înţelegere pentru reprezentare legală. Semneaz-o.
Sam citi documentul de la distanţă, fără să-l atingă.
— Deci iar intru în afaceri cu „Kravitz & Bane".
— Oarecum.
— Cum adică, oarecum? Aici scrie negru pe alb că sunt de acord să-i las
pe evreii ăia să mă reprezinte iar. Mi-a trebuit o veşnicie ca să scap de ei şi, la
dracu', nici măcar nu-i plăteam.
— Înţelegerea asta e între tine şi mine, Sam. Pe ceilalţi n-ai să-i vezi decât
dacă vrei.
— Ei bine, nu vreau.
— Perfect. Numai că, din moment ce eu lucrez pentru firma asta,
înţelegerea trebuie să fie între tine şi ea. E simplu.
— Ah, optimismul tinereţii. Totul e simplu. Adică eu stau aici, la câţiva
metri doar de camera de gazare, cu ceasul ăla din perete ticăind tot mai tare,
şi tu vii să-mi spui că totul e simplu.
— Semnează dracului hârtia aia, Sam!
— Şi pe urmă?
— Pe urmă ne punem pe treabă. Din punct de vedere legal, nu pot să fac
nimic pentru tine atâta vreme cât nu avem o înţelegere semnată şi parafată.
Aşa că o semnezi şi ne apucăm de lucru.
— Şi cu ce-ai vrea tu să începi?
— Cu explozia de la biroul lui Kramer, dar foarte încet, pas cu pas.
— Dar s-a mai făcut chestia asta de mii de ori până acum.
— Şi ce dacă? O mai facem încă o dată. Am la mine un carnet plin cu
întrebări.
— Toate întrebările alea mi-au fost puse înainte.
— Aşa e, dar n-au primit nici un răspuns, nu-i aşa, Sam?
Sam îşi vârî ţigara între buze şi nu răspunse.
— Şi nici nu ţi le-am pus eu, este?
— Tu crezi că mint.
— Minţi?
— Nu.
— Dar n-ai spus toată povestea, nu?
— Ce importanţă are dacă am spus-o sau nu, domnule consilier. Doar ai
citit Bateman.
— Da, l-am învăţat pe dinafară şi pot să-ţi spun că sunt câteva puncte
nevralgice acolo.
— Avocat tipic.
— Dacă există probe noi, există şi posibilităţi să poată fi prezentate. Sam,
noi nu vom face decât să încercăm să creăm suficientă confuzie pentru ca,
undeva, măcar un judecător să revină asupra cazului şi să se mai gândească
puţin. Şi să acorde o amânare ca să poată afla ceva mai mult despre cazul tău.
— Ştiu care-i regula jocului, fiule.
— Adam, mă cheamă Adam.
— Bine, bine, iar tu să-mi zici Tataie. Presupun că ai de gând să înaintezi
un apel către guvernator.
— Da.
Sam se apropie brusc de ferestruică: trăsăturile i se înăspriseră, ochii i se
îngustaseră ca la pisici.
— Ascultă-mă bine, Adam, mârâi el, ameninţându-l pe tânăr cu degetul.
Dacă semnez hârtia asta, îţi interzic să vorbeşti cu ticălosul ăla. Îţi interzic,
pricepi?
Adam nu scoase nici o vorbă, aşa că Sam se hotărî să continue.
— E o javră netrebnică, scârboasă, coruptă până-n măduva oaselor şi
absolut capabilă să ascundă totul în spatele unui zâmbet mieros şi al unei
tunsori pomădate. Numai din cauza lui am ajuns aici, pe lista morţii. Dacă iei
vreodată legătura cu el, să ştii că nu mai eşti avocatul meu.
— Prin urmare, sunt avocatul tău.
Sam renunţă să-l mai ameninţe cu degetul şi se relaxă puţin.
— Păi, mă gândesc să-ţi dau voie să-ţi faci mâna pe mine. Ştii, Adam,
profesia asta a ta e tare nenorocită. Dacă aş fi fost un om liber, care-şi vede
de treabă, îşi plăteşte taxele şi impozitele, se supune legilor şi aşa mai
departe, n-aş fi găsit niciodată un avocat care să cheltuiască măcar un scuipat
pe mine dacă nu aş fi avut bani. Eu însă sunt un asasin condamnat la moarte,
care n-are nici un sfanţ în bancă, şi avocaţi din toată ţara mă imploră să fiu de
acord să mă reprezinte. Vreau să spun — avocaţi mari, bogaţi, cu nume cu
iniţiale în faţă şi numere în coadă, avocaţi faimoşi care au avioane personale şi
emisiuni speciale la televizor. Poţi să-mi explici şi mie cum devine chestia
asta?
— Bineînţeles că nu. Şi nici nu-mi pasă de tot ce-mi spui.
— Ţi-ai ales o meserie bolnavă, fiule.
— Ba cei mai mulţi avocaţi sunt cinstiţi şi muncitori.
— A, sigur. Şi cei mai mulţi din amicii mei de-aici ar fi ajuns pastori sau
misionari dacă nu ar fi fost condamnaţi pe nedrept.
— S-ar putea ca guvernatorul să fie ultima noastră şansă.
— Păi atunci pot să mă gazeze chiar acum. Scârba aia înfumurată o să
vrea probabil să asiste la execuţie ca să ţină pe urmă o conferinţă de presă şi
să povestească lumii întregi toate detaliile. E doar un vierme amărât care a
ajuns unde a ajuns pe spinarea mea. Şi, dacă o să poată să mai scoată ceva
de la mine, n-o să se dea, precis, înapoi. Aşa că fereşte-te de el.
— O să discutăm despre asta mai târziu.
— Ba mi se pare că o să discutăm chiar acum. Vreau să-mi dai cuvântul
tău înainte să semnez hârtia asta.
— Mai ai şi alte condiţii de pus?
— Da. Mai vreau să adaugi aici, negru pe alb, că, dacă mă hotărăsc să
renunţ iar la serviciile tale, tu şi firma n-o să vă împotriviţi. E simplu.
— Dă-mi hârtia.
Adam adăugă în josul foii paragraful cerut pe care Sam îl citi apoi cu toată
atenţia.
— Bine, dar n-ai semnat, observă tânărul.
— Mă mai gândesc.
— Pot să-ţi pun câteva întrebări cât timp te mai gândeşti?
— Poţi.
— Unde ai învăţat să lucrezi cu explozivi?
— Pe ici, pe colo.
— Îainte de Kramer, au mai fost cel puţin cinci explozii, toate identice —
dinamită, capse şi fitil. În cazul Kramer lucrurile au stat altfel, de bună seamă,
fiindcă a apărut o bombă cu efect întârziat. Cine te-a învăţat să construieşti
bombe?
— Ai aprins vreodată artificii?
— Sigur că da.
— Ei, atunci află că e acelaşi principiu. Un chibrit aprins lângă fitil, ăsta
arde la nebunie şi pe urmă, bum!
— Da, numai că bomba cu efect întârziat e un dispozitiv ceva mai
complicat. Cine te-a învăţat cum să-l foloseşti?
— Mama. Când ai de gând să te întorci aici?
— Mâine.
— Bun. Atunci uite cum facem. Am nevoie de ceva timp ca să mă
gândesc la toată afacerea asta. Nu vreau să mai vorbim acum şi sunt ai
dracului de sigur că nu vreau să răspund la tot felul de întrebări. Lasă-mă să
mă mai uit o dată la documentul ăsta, să fac nişte modificări, dacă e cazul, şi
vorbim mâine.
— Asta-i pur şi simplu pierdere de vreme.
— Ştii ceva, eu am pierdut deja zece ani. O zi în plus nu mai contează.
— Dar s-ar putea să nu-mi dea voie să mai vin dacă nu sunt oficial
avocatul tău. Să ştii că vizita de azi e doar o favoare.
— Nişte băieţi nemaipomeniţi, nu? Spune-le că pentru următoarele
douăşpatru de ore eşti avocatul meu oficial. Aşa or să te lase înăuntru.
— Avem multe lucruri de trecut în revistă, Sam. Aş vrea să începem cât
mai repede.
— Da, dar eu am nevoie de timp de gândire, bine? Când îţi petreci nouă
ani din viaţă singur într-o celulă, devii foarte bun la despicatul firului în patru.
Şi nu poţi să faci totul foarte repede, înţelegi? Ai nevoie de ceva mai mult timp
ca să pui lucrurile în ordine, ori mie mi se cam învârteşte capul în clipa asta.
Pentru că ai reuşit să mă loveşti cam tare.
— Bine.
— Mâine o să-mi fie mai bine. Şi atunci o să putem sta de vorbă. Îţi
promit.
— Sigur, acceptă Adam, punându-şi stiloul la loc în buzunar şi dosarul în
servietă. În următoarele două luni am să stau în Memphis, adăugă el, relaxat.
— Î Memphis? Păi, parcă locuiai în Chicago.
— Firma are o mică sucursală în Memphis şi am să lucrez acolo. Ai
numărul lor de telefon pe cartea de vizită. Poţi să mă suni când doreşti.
— Şi ce-o să se întâmple când toată povestea asta are să se termine?
— Ştiu şi eu? S-ar putea să mă întorc la Chicago.
— Eşti căsătorit?
— Nu.
— Dar Carmen?
— Nici ea.
— Cum arată?
— E tare isteaţă. Şi foarte drăguţă. Seamănă mult cu mama, zise Adam,
cu mâinile încrucişate la ceafă şi cu privirea pierdută în ceaţa subţire de
deasupra lor.
— Evelyn era o fată frumoasă.
— Tot aşa e şi-acum.
— Îtotdeauna am fost de părere că Eddie a avut noroc când s-a însurat cu
ea. Deşi familia ei nu mi-a stat niciodată la suflet.
Lasă că nici ea nu se dădea în vânt după familia lui Eddie, îşi zise Adam în
gând. Sam îşi sprijini bărbia-n piept, îşi frecă ochii şi îşi masă nasul.
— Partea asta, cu familia, o să ne dea ceva bătaie de cap, nu?
— Îhî.
— S-ar putea ca despre anumite lucruri nici să nu pot vorbi.
— Ba ai să vorbeşti. Îmi eşti dator, Sam. Şi eşti dator şi faţă de tine însuţi.
— Habar n-ai despre ce e vorba; află de la mine că sunt lucruri pe care
nici n-ai vrea să le afli.
— Pune-mă la încercare. Mi-e greaţă de atâtea secrete.
— Da' de ce ţii să afli atâtea chestii?
— Ca să pot să înţeleg şi eu, în sfârşit.
— O să fie doar o pierdere de vreme, crede-mă.
— Asta eu hotărăsc, da?
Sam se ridică încet, trase adânc aer în piept şi-l privi pe Adam direct prin
ecranul despărţitor.
— Acum aş vrea să plec.
Ochii lor se întâlniră.
— Fireşte, zise tânărul. Vrei să-ţi aduc ceva mâine?
— Nu. Doar vino înapoi.
— Îţi dau cuvântul meu.
11
Packer încuie uşa în urma lor şi păşiră împreună din umbra din interiorul
sălii de conferinţe în lumina orbitoare a soarelui de amiază. Adam închise ochii
şi se opri o clipă, pentru a-şi căuta, disperat, ochelarii de soare. Packer, a cărui
privire era protejată de nişte lentile fumurii, în timp ce faţa îi era umbrită de
cozorocul şepcii de uniformă, îl aşteptă răbdător să-şi revină. Aerul era sufocant
şi aproape material. În câteva secunde, Adam îşi simţi braţele şi faţa
inundate de sudoare; apoi îşi găsi ochelarii în servietă şi când, în sfârşit, reuşi
să privească în jur, îl urmă pe Packer de-a lungul cărării pavate cu cărămidă
roşie şi iarbă arsă din faţa clădirii.
— Sam e OK? întrebă Packer, înaintând fără grabă, cu mâinile în
buzunare.
— Aşa cred.
— Vă e foame?
— Nu, răspunse Adam, privindu-şi ceasul de la încheietura mâinii.
Era aproape ora unu, dar, cum nu ştia dacă Packer îi oferea mâncare de la
bucătăria închisorii sau poate altceva, preferă să nu rişte inutil.
— Păcat. Azi e miercuri şi avem napi şi turte de mălai. Foarte bun.
— Mulţumesc, zise Adam, care era sigur că undeva, în codul său genetic,
stătea scris că îi plăcea la nebunie o asemenea mâncare. Numai că el se
considera californian get-beget şi nu-şi amintea să fi văzut vreodată cum arată
un nap. Poate săptămâna viitoare, adăugă el, nevenindu-i să creadă că i se
oferise un prânz la lista morţii.
Ajunseseră de-acum la porţile duble şi, în timp ce prima tocmai se
deschidea, Packer, care tot nu-şi scosese mâinile din buzunare, îl întrebă:
— Când vă întoarceţi?
— Mâine.
— Aşa repede?
— Da. O să fiu pe-aici câtăva vreme.
— Păi, îmi pare bine că v-am cunoscut, zise Packer, zâmbindu-i larg şi
îndepărtându-se alene.
Când Adam trecu de a doua poartă, găleata cea roşie coborî uşor din
turnul de pază; cheile erau acolo unde le lăsase. Plecă fără să-şi ridice privirea
spre gardianul din turn.
O minifurgonetă albă cu însemne oficiale pe portiere şi pe laturi aştepta
lângă maşina lui Adam. Când tânărul se apropie, geamul din dreptul şoferului
se lăsă în jos şi Lucas Mann întrebă:
— Te grăbeşti?
— Nu tocmai, răspunse Adam, privindu-şi ceasul de la mână.
— Perfect. Urcă, te rog. Trebuie să stăm puţin de vorbă. Între timp dăm o
raită prin zonă.
Adam nu voia să dea o raită prin zonă, dar nici nu dorea să se oprească în
biroul lui Mann. Aşa că-şi aruncă haina şi servieta pe bancheta din spate.
Slavă Domnului, în maşină era răcoare. Lucas, pe care căldura nu lăsase urme,
arăta ciudat la volanul minifurgonetei, care porni spre drumul principal.
— Cum a mers? întrebă el, în timp ce Adam încerca să-şi amintească
descrierea pe care i-o făcuse Sam tovarăşului său de drum. Ceva cum că nu se
putea avea încredere în el.
— OK, cred, replică el, vag.
— Până la urmă, îl reprezinţi oficial sau nu?
— Cred că da. Vrea să se mai gândească în noaptea asta. Şi vrea să mă
vadă mâine.
— Nici o problemă. Dar mâine trebuie să semneze. Avem nevoie de o
autorizaţie scrisă din partea lui.
— O să mi-o dea mâine. Unde mergem?
Maşina făcuse la stânga şi se îndepărta de partea din faţă a închisorii.
Lăsaseră în urmă ultimele căsuţe albe umbrite de copaci şi împodobite cu flori
şi acum traversau câmpurile nesfârşite de bumbac şi fasole.
— Nu undeva anume. M-am gândit că poate ţi-ar plăcea să vezi şi ferma
noastră. Mă interesează să discutăm câteva lucruri.
— Ascult.
— Decizia Circumscripţiei Judiciare Cinci a sosit în dimineaţa asta şi am şi
primit cel puţin trei telefoane de la ziarişti. Ăştia au simţit mirosul sângelui şi
vor să afle dacă Iui Sam i-a sunat ceasul. Pe câţiva dintre ei îi cunosc pentru
că am mai avut de-a face la execuţiile anterioare. Unii sunt de treabă, dar cei
mai mulţi sunt nişte jigodii oribile. Oricum, toţi au întrebat dacă Sam are
avocat, dacă are să-l reprezinte chiar până la sfârşit. Ştii, aiureli din astea.
Pe câmpul din dreapta, un grup de deţinuţi goi până la brâu munceau în
draci, transpirând şi mai şi în soarele ucigător care făcea să le strălucească
spinările şi piepturile ude leoarcă. Un gardian călare, înarmat cu o carabină, le
supraveghea toate mişcările.
— Ce fac oamenii ăştia? întrebă Adam.
— Toacă bumbacul.
— E obligatoriu?
— Nu. Toţi cei pe care-i vezi sunt voluntari. Au de ales între asta şi statul
în celulă.
— Ei sunt îmbrăcaţi în alb. Sam era în roşu şi, când am trecut pe lângă
şosea, am văzut un grup în albastru.
— Face parte din sistemul de clasificare. Albul e pentru cei care prezintă
un risc scăzut.
— Pentru ce sunt aici?
— De toate. Droguri, crimă, infracţiuni repetate, orice. Dar de când au
venit aici s-au purtat cum trebuie, aşa că sunt îmbrăcaţi în alb şi au voie să
iasă la muncă.
La intersecţia următoare, minifurgoneta întoarse scurt, oferind din nou
privirilor spectacolul gardurilor de metal şi al sârmei ghimpate. În dreapta se
desfăşurau mai multe şiruri de barăci moderne, cu două nivele, care ar fi putut
trece drept un cămin studenţesc prost construit, dacă n-ar fi fost însoţite de
sârma ghimpată şi de turnurile de pază.
— Aici ce e? întrebă Adam.
— Unitatea 30.
— Câte unităţi aveţi în total?
— Nu ştiu prea bine. În general construim într-o parte şi dărâmăm în alta.
Dar cred că vreo treizeci.
— Asta pare nouă.
— Păi aşa şi este. Ne războim cu tribunalele federale de vreo douăzeci de
ani, aşa că am ridicat foarte multe clădiri. Nu e un secret pentru nimeni că
adevăratul administrator-şef a fost odată judecător federal.
— Spune-mi, ziariştii pot să aştepte până mâine? Trebuie mai întâi să aflu
ce e în mintea lui Sam. N-am nici un chef să vorbesc cu ei acum şi mâine totul
să iasă pe dos.
— Cred că putem să-i amânăm până mâine. Dar nu mai mult.
Trecură pe lângă ultimul turn de pază şi Unitatea 30 dispăru în zare.
Următoarea îngrădire ghimpată apăru în mijlocul câmpului abia după vreo
douăzeci de mile.
— Vreau să-ţi mai spun că azi-dimineaţă, după ce ai venit, am stat de
vorbă cu directorul. Mi-a spus că ar vrea să te vadă. Omul are să-ţi placă. Să
ştii că urăşte execuţiile. Spera să iasă la pensie fără să mai asiste la încă una,
dar se pare că n-are noroc.
— Lasă-mă să ghicesc. E unul dintre ăia care îşi fac doar meseria, este?
— Păi, aici toţi ne facem meseria.
— Asta spuneam şi eu. Am impresia că toată lumea vrea să mă bată uşor
pe spate şi să-mi vorbească cu glasuri triste despre ce are să i se întâmple
bietului Sam. Nimeni nu vrea să-l omoare, dar toţi trebuie să vă faceţi
meseria.
— Sunt nenumăraţi alţii care vor să-l vadă pe Sam mort.
— Cine?
— De exemplu, guvernatorul şi procurorul general. Ştiu că eşti la curent
cu povestea guvernatorului, dar procurorul e cel de care ar fi bine să te fereşti.
Pentru că şi el vrea să ajungă guvernator într-o bună zi. Din motive pe care
n-are rost să le analizăm, în statul ăsta am ales o garnitură întreagă de
politicieni tineri şi îngrozitor de ambiţioşi care sunt pur şi simplu incapabili să
stea liniştiţi.
— Îl cheamă Roxburgh, corect?
— Corect. E-nnebunit după camerele de luat vederi şi mă aştept să
anunţe o conferinţă de presă pentru după-amiaza asta. Dacă nu se dezminte,
atunci o să-şi asume în totalitate victoria în Circumscripţia Cinci şi o să
promită eforturi susţinute pentru ca Sam să fie executat peste patru
săptămâni. Adevărul este că biroul procurorului general se ocupă de lucrurile
de genul ăsta. Şi pe urmă, să ştii că nu m-ar mira deloc să-l văd şi pe
guvernator la jurnalul de seară de la televizor cu un comentariu despre
afacerea asta. Ce vreau să-ţi spun, Adam, este că cei de sus vor face nişte
presiuni enorme ca să fie siguri că nu mai apar şi alte amânări. Toţi îl vor pe
Sam mort pentru propriul lor avantaj politic. Au să încerce să stoarcă totul din
povestea asta.
Adam îşi concentră privirea asupra taberei pe lângă care tocmai treceau.
Pe terenul placat cu beton ce despărţea două clădiri, două echipe cu câte cel
puţin o duzină de jucători fiecare erau prinse într-un meci de baschet. Toţi
jucătorii erau negri. Alături de terenul de baschet, câţiva tipi musculoşi, printre
care Adam observă şi câţiva albi, ridicau haltere.
— Mai e un motiv, zise Lucas, în timp ce intra cu maşina pe un alt drum.
Louisiana omoară-n stânga şi-n dreapta. În Texas, au fost deja executaţi şase
de la începutul anului. În Florida cinci. Noi, însă, n-am mai avut o execuţie de
vreo doi ani. Unii zic că abia ne târâm picioarele. Deci a venit vremea să le
arătăm celorlalte state că şi noi suntem preocupaţi să avem o bună
guvernare. Săptămâna trecută, un comitet legislativ din Jackson a ţinut nişte
audieri tocmai pe acest subiect. Şi conducătorii noştri au făcut tot felul de
declaraţii furioase despre amânările fără sfârşit din domeniu. În mod absolut
nesurprinzător, s-a hotărât că tribunalele federale sunt de vină. Oricum, se fac
presiuni mari ca să fie omorât careva. Şi întâmplarea face ca Sam să fie
următorul pe listă.
— Cine vine după el?
— Nimeni, pe cuvânt. S-ar putea să mai treacă vreo doi ani până să mai
ajungem într-o asemenea situaţie. Uliii plutesc în cerc.
— De ce-mi spui toate astea?
— Nu eu sunt duşmanul. Eu sunt avocatul închisorii, nu statul Mississippi.
Şi-apoi, cum n-ai mai fost niciodată pe aici, m-am gândit că poate ai vrea să
cunoşti toate chestiile astea.
— Mulţumesc, zise Adam. Deşi nu le ceruse, informaţiile acelea erau fără
îndoială utile.
— Am să te ajut atât cât îmi va sta în putinţă.
— Acolo e partea centrală a închisorii? întrebă Adam, cu ochii ţintă la
acoperişurile apărute la orizont.
— Da.
— Aş vrea să plec, dacă se poate.
Sucursala din Memphis a firmei „Kravitz & Bane" ocupa două etaje din
clădirea numită Brinkley Plazza, ridicată în 1920 în colţul străzilor Main şi
Monroe. Main Street mai era cunoscută şi sub numele de Mid-America Mall.
Maşinile şi camioanele fuseseră alungate de-acolo în momentul în care
autorităţile oraşului încercară să readucă la viaţă centrul, înlocuind asfaltul cu
plăci de teracotă, fântâni arteziene şi copaci decorativi. Pe Mall nu aveau voie
să circule decât pietonii.
Clădirea însăşi fusese renovată cu mult gust. Holul principal era în
marmură şi bronz. Spaţioasele birouri ale firmei „K & B" erau bogat decorate
cu obiecte vechi, lambriuri din lemn de stejar şi covoare persane.
O tânără secretară deosebit de atrăgătoare îl conduse pe Adam în biroul
lui Baker Cooley, şeful sucursalei. Cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile şi
urmăriră cu aceeaşi privire admirativă silueta secretarei până când aceasta
ieşi din încăpere. Cooley avea chiar un aer puţin prea lacom şi păru că-şi ţine
răsuflarea până când fata închise uşa în urma ei.
— Bine ai venit în Sud, zise el în cele din urmă, respirând în voie şi
aşezându-se în fotoliul elegant, din piele de un roşu-închis.
— Mulţumesc. Bănuiesc că aţi vorbit deja cu Garner Goodman.
— Da. Ieri şi încă de două ori. La capătul holului avem o mică sală de
conferinţe; are telefon, calculator, spaţiu cât pofteşti. E a ta pentru ă... toată
perioada.
Adam dădu aprobator din cap şi privi în jur. Cooley era un bărbat de vreo
cincizeci de ani, pus la punct, asemenea biroului ordonat şi încăperii foarte
curate în care muncea. Avea mâinile şi vorbele iuţi, păr cenuşiu şi orbitele
încercănate ale unui contabil rupt de oboseală.
— Ce fel de muncă faceţi aici? întrebă Adam.
— Litigii, dar nu prea multe, şi nimic penal, răspunse Cooley imediat, ca şi
cum criminalii nu aveau voie să-şi plimbe picioarele murdare pe covoarele
ultraelegante ale instituţiei.
Adam îşi aminti descrierea locului pe care o primise din partea lui
Goodman — o firmă tip „boutique" în care lucrau doisprezece avocaţi buni, a
căror angajare, produsă cu ani în urmă, ajunsese cu vremea un adevărat
mister. Adresa biroului arăta însă foarte bine pe antet.
— În special reprezentare de societăţi, continuă Cooley. Câteva bănci şi
lucrări pentru instituţii guvernamentale locale.
Veselă muncă, îşi zise Adam.
— Firma ca atare este cea mai veche din Memphis, adică are o istorie de o
sută patruzeci de ani, de pe vremea Războiului Civil. S-a rupt în bucăţi şi s-a
adunat la loc de vreo câteva ori, şi până la urmă a fuzionat cu băieţii cei mari
de la Chicago.
Cooley era foarte mândru de cronica aceea, de parcă practicarea
avocaturii în anul de graţie 1990 avea ceva de-a face cu arborele genealogic.
— Câţi avocaţi aveţi aici? întrebă mai departe Adam, încercând să susţină
o conversaţie care începuse greu şi nu ducea nicăieri.
— Doisprezece. Unsprezece auxiliari. Nouă funcţionari. Şaptesprezece
secretare. Personal ajutător format din zece persoane. Nu e rău pentru partea
asta de ţară. Evident, nu se compară cu Chicago.
Aici ai nimerit-o, îşi zise Adam în sinea lui, continuând apoi cu voce tare:
— Abia aştept să vizitez locurile. Sper că n-am să vă încurc.
— Deloc. Dar mi-e teamă că n-o să-ţi fim de prea mult ajutor. Ştii, noi
suntem oarecum şoareci de birou. Eu unul n-am mai intrat într-o sală de
tribunal de vreo douăzeci de ani.
— Am să mă descurc. Şi-apoi domnul Goodman şi băieţii din Chicago au
să mă ajute cât pot.
— Ăă, Darlene va fi secretara ta, îl informă Cooley sărind în picioare şi
începând să-şi frece mâinile, căci nu ştia ce altceva să facă cu ele. De fapt, ea
face parte dintr-un colectiv de rezervă, dar am numit-o, ca să zic aşa,
secretara ta oficială. O să-ţi dea o cheie de la birou, o să te pună la curent cu
locurile de parcare, securitatea clădirii, telefoanele, copiatoarele, tot tacâmul.
Totul e de foarte bună calitate. Dacă ai nevoie de un auxiliar, dă-mi de ştire. O
să furăm unul de la ceilalţi, şi...
— Nu, nu va fi nevoie. Mulţumesc.
— Păi, atunci hai să mergem să-ţi vezi biroul. Adam îl urmă pe Cooley
de-a lungul unui hol pustiu şi nu îşi putu alunga zâmbetul ce-i răsări pe buze
când îşi aduse aminte de birourile din Chicago. Acolo, pe coridoare vedeai
întotdeauna alergând o sumedenie de avocaţi şi secretare care de care mai
ocupaţi. Telefoanele sunau fără încetare, copiatoarele, faxurile şi interfoanele
bâzâiau întruna, într-o atmosferă de pasaj comercial deschis non-stop. Liniştea
şi singurătatea nu puteau fi găsite decât în adăpostul bibliotecilor sau poate în
birourile partenerilor. Locul ăsta avea liniştea unei încăperi funerare. Apoi
Cooley apăsă pe-o clanţă şi răsuci un comutator.
— Ei, cum îţi place? întrebă el, cu un aer încântat.
Încăperea era exact ce trebuia, adică un birou lung şi îngust, cu o masă
lustruită aşezată în mijloc, flancată de câte cinci scaune pe fiecare parte. La
celălalt capăt al sălii fuseseră aranjate puţin cam în grabă o altă masă mai
mică, un telefon, un calculator şi un scaun ergonomic. Adam păşi în încăpere,
studiind cu privirea tomurile de legi care şedeau nefolosite pe rafturile lipite
de perete, apoi dădu uşor la o parte perdeaua de la fereastră.
— Frumoasă privelişte, remarcă el, privind porumbeii şi oamenii care
treceau pe Mall.
— Sper că-ţi convine, zise Cooley.
— E foarte drăguţ. Exact ce-mi trebuie. O să am grijă să nu vă stau în
drum.
— Prostii. Dacă ai nevoie de ceva, sună-mă, adăugă Cooley, apropiindu-se
de Adam. Ar mai fi totuşi ceva,
continuă el cu un aer serios.
— Ce anume?
— Acum două ore, am primit un telefon de la un reporter de aici din
Memphis. Nu-l cunosc, dar a zis că urmăreşte cazul Cayhall de ani de zile. Voia
să ştie dacă firma noastră se mai ocupă de caz şi i-am sugerat să ia legătura
cu băieţii din Chicago. Noi nu avem nimic de-a face cu povestea respectivă,
zise Cooley şi scoase din buzunar o bucată de hârtie pe care erau notate un
nume şi un număr de telefon.
— Mă ocup eu de asta, spuse Adam, luând notiţa.
— Uite ce e, Adam, continuă Cooley, apropiindu-se şi mai mult de tânăr şi
încrucişându-şi braţele la piept. Noi, aici, nu suntem avocaţi pledanţi, înţelegi?
Noi lucrăm pentru diverse societăţi. Cîştigăm bani frumoşi, dar evităm pe cât
putem publicitatea.
Adam se mulţumi să dea din cap în semn că înţelege.
— Nu am avut niciodată de-a face cu domeniul penal, şi în orice caz cu
ceva atât de important.
— Şi nu vreţi ca vreun strop de noroi să se lipească şi de voi, corect?
— Dar n-am spus de loc aşa ceva. Nu, nu. Am vrut să spun doar că aici
lucrurile stau ceva mai altfel decât la Chicago. Întâmplarea face ca unii dintre
cei mai importanţi clienţi pe care-i avem să fie nişte bătrâni bancheri de modă
veche şi suntem pur şi simplu îngrijoraţi de imaginea firmei. Înţelegi ce vreau
să spun?
— Nu.
— Ba înţelegi. Noi nu avem de-a face cu criminali şi de aceea, ei bine,
suntem foarte preocupaţi de imaginea pe care o oferim societăţii din Memphis.
— Nu aveţi de-a face cu criminali?
— Niciodată.
— Dar lucraţi pentru mari bănci, nu?
— Haide, haide, Adam. Ştii doar de unde vin. Domeniul ăsta este în
permanentă schimbare. Radieri, fuzionări, falimente, un sector foarte dinamic
al dreptului. Marile firme de avocatură sunt într-o competiţie teribilă şi nu
vrem să ne pierdem clienţii. Ce dracu', toată lumea aleargă după bănci.
— Şi nu vreţi să vă vedeţi clienţii voştri murdăriţi de ai mei?
— Uite ce e, Adam, tu eşti din Chicago. Hai să lăsăm lucrurile acolo unde
le stă bine. E un caz de la Chicago, de care se ocupă oamenii de acolo.
Memphis n-are nimic de-a face cu povestea asta, OK?
— Dar voi sunteţi sucursala firmei „Kravitz & Bane".
— Da, şi n-avem nimic de câştigat din asocierea noastră cu numele unui
ticălos ca Sam Cayhall.
— Sam Cayhall e bunicul meu.
— Pe mă-sa! exclamă Cooley simţindu-şi genunchii de vată; braţele îi
căzură inerte de-a lungul trupului. Minţi!
— Nu mint şi dacă ai ceva de zis împotriva prezenţei mele aici n-ai decât
să telefonezi la Chicago, zise Adam, făcând un pas înainte.
— Bine, dar asta-i o veste îngrozitoare, bâlbâi Cooley în timp ce se
îndrepta spre uşă.
— Telefonează la Chicago.
— S-ar putea s-o fac, mormăi celălalt aproape ca pentru sine şi se făcu
nevăzut.
Bun venit la Memphis, îşi zise Adam şi se aşeză pe scaunul din dreptul
ecranului de calculator. O vreme rămase cu ochii ţintă la numele şi numărul de
telefon de pe bucata de hârtie din faţa lui, apoi o durere ascuţită în stomac îi
aminti că nu pusese nimic în gură de câteva ore bune. Ceasul arăta aproape
ora patru. Dintr-o dată se simţi slab şi obosit şi flămând.
Îşi ridică uşor picioarele pe măsuţa de lângă telefon şi închise ochii. Ziua
asta îi adusese până acum un talmeş-balmeş de imagini şi senzaţii, începând
cu tensiunea drumului până la Parchman şi imaginea porţii principale a
închisorii, continuând cu întâlnirea neaşteptată cu Lucas Mann, şi sfârşind cu
oroarea de a intra în interiorul zonei numite lista morţii şi cu spaima adusă de
întrevederea cu Sam. Iar peste toate astea veneau directorul închisorii care
dorea să-l întâlnească, presa care ţinea morţiş să-i pună întrebări, sucursala
din Memphis a firmei care voia să-i facă vânt de-acolo. Totul în nici opt ore de
la sosire. Oare ce anume îi rezerva ziua de mâine?
Stăteau unul lângă altul pe canapeaua moale şi confortabilă, cu un
castron de floricele între ei. Amândoi îşi ţineau picioarele goale pe măsuţa de
cafea, printre vreo jumătate de duzină de cutii goale de mâncare chinezească
şi două sticle de vin. Privirile le erau atrase de ecranul televizorului. În cameră
nu era aprinsă nici o lumină. Adam ţinea telecomanda.
Lee nu făcea nici o mişcare. Avea ochii umezi, dar nu scotea nici o vorbă.
Videocasetofonul porni din nou.
Prima imagine îl arătă pe Sam, cu cătuşe la mâini, ieşind grăbit din
închisoare, în drum spre tribunalul unde avea loc audierea.
— Unde erai când ai auzit că a fost arestat? întrebă el fără să o privească.
— Aici, în Memphis, răspunse ea încet, dar cu glas bine stăpânit. Mă
căsătorisem cu câţiva ani în urmă. Eram chiar acasă. Phelps mi-a telefonat că
la Greenville avusese loc un atentat cu bombă şi cel puţin două persoane
muriseră în timpul exploziei. S-ar fi putut să fie la mijloc mâna Klanului. Mi-a
mai spus să urmăresc jurnalul de prânz, dar mi-a fost teamă şi n-am făcut-o.
Câteva ore mai târziu, am primit un telefon de la mama care mi-a spus că tati
fusese arestat şi că se afla în închisoarea din Greenville.
— Care a fost reacţia ta?
— Nu mai ştiu. Am fost uluită, cred. Speriată. Eddie mi-a spus apoi la
telefon că mama primise instrucţiuni de la Sam să facă în aşa fel încât să
ajungă la Cleveland şi să-i ia maşina de acolo. Mi-aduc aminte că Eddie zicea
întruna că Sam o făcuse, în sfârşit. Omorâse încă un om. Eddie plângea la
telefon şi am început şi eu să plâng şi-mi amintesc că a fost îngrozitor.
— Au reuşit să ia maşina?
— Da. Nimeni n-a aflat şi nu s-a vorbit nimic de asta în timpul proceselor.
Dar ne-a fost mereu frică să nu afle poliţia şi să-i oblige pe mama şi pe Eddie
să depună mărturie.
— Eu unde eram pe vremea aceea?
— Stai să mă gândesc. Pe vremea aceea, voi locuiaţi într-o căsuţă albă şi
drăguţă din Clanton şi sunt sigură că erai acolo împreună cu Evelyn. Cred că
pe-atunci ea nu avea nici o slujbă. Dar nu sunt sigură.
— Dar tata ce muncea?
— Nu-mi aduc aminte. La un moment dat, lucra într-un magazin de piese
de schimb pentru automobile din Clanton, dar îşi schimba mereu slujbele, aşa
că...
Caseta video îl arăta mai departe pe Sam pe drumul dintre închisoare şi
tribunal, apoi reporterul anunţă că fusese oficial inculpat pentru omucidere şi
Adam opri aparatul.
— A fost măcar unul dintre voi să-l vadă pe Sam în închisoare?
— Cât a fost în Greenville, nu. Cauţiunea era foarte mare, mi se pare că o
jumătate de milion de dolari.
— Chiar atât a fost.
— Şi, la început, familia a încercat să facă rost de bani şi să îl scoată de
acolo. Mama a vrut, evident, să-l convingă pe Phelps să-i semneze un cec şi el
a refuzat, bineînţeles. Nu voia să aibă de-a face cu povestea asta. Noi ne-am
luptat cât am putut să-l convingem, dar adevărul e că nu puteai să i-o iei în
nume de rău. Oricum, tati a rămas în închisoare. Mi-aduc aminte că unul din
fraţii lui a încercat să vândă ceva pământ ca să facă rost de bani, dar n-a
mers. Eddie n-a vrut să meargă să-l vadă, iar mama nu era în stare s-o facă.
Şi, de altfel, cred că nici Sam nu prea voia să ne vadă acolo.
— Şi noi, când am plecat din Clanton?
Lee bău o înghiţitură de vin şi se gândi o clipă.
— Mi se pare că tati era deja închis de vreo lună când am venit s-o văd pe
mama şi ea mi-a spus că Eddie voia să plece. Atunci n-am crezut-o. Spunea că
fratele meu se simţea umilit şi că nu îndrăznea să dea ochii cu oamenii din
oraş. Tocmai îşi pierduse slujba şi nu voia să mai iasă din casă. Am dat telefon
la voi şi mi-a răspuns Evelyn pentru că Eddie refuza să se apropie de telefon.
Mi-a spus şi ea că el era deprimat şi că se simţea dezonorat, iar eu i-am
răspuns că toţi ne simţeam aşa. Când am întrebat-o dacă au de gând să plece,
mi-a răspuns răspicat că nu. Dar după vreo săptămână, mama mi-a telefonat
ca să-mi spună că împachetaserăţi totul şi plecaserăţi în puterea nopţii. Când
proprietarul venise a doua zi să-şi ia chiria, găsise casa goală.
— Tare mult aş vrea să-mi amintesc ceva despre zilele alea.
— Păi, n-aveai decât trei ani, Adam. Ultima oară când te-am văzut te jucai
lângă garaj; erai aşa de drăgălaş şi de dulce.
— Vai, mersi.
— După câteva săptămâni, m-am trezit cu un telefon de la Eddie care
mi-a zis să-i transmit mamei că eraţi în Texas şi că vă mergea bine.
— în Texas?
— Da. Evelyn mi-a povestit mult mai târziu că, de fapt, mergeaţi aşa, fără
ţintă, spre apus. La vremea aceea, era însărcinată şi nerăbdătoare să vă
aşezaţi undeva. Pe urmă, Eddie m-a sunat iar şi mi-a spus că aţi ajuns în
California. După asta, n-am mai vorbit ani de zile.
— Ani de zile?
— Da. Am încercat să-l conving să se întoarcă acasă, dar nu s-a lăsat
înduplecat. Ba chiar a jurat că n-o să se întoarcă niciodată.
— Şi părinţii maică-mii unde erau?
— Nu ştiu. Nu erau din Ford County. Mi se pare că trăiau în Georgia sau
poate în Florida.
— Nu i-am cunoscut niciodată, zise Adam, apăsând din nou pe butonul
telecomenzii.
Primul proces avea loc în Nettles County şi camera de luat vederi
panorama peluza din faţa tribunalului, cu viermuiala de membri ai Klanului,
poliţişti şi gură-cască.
— E incredibil, exclamă Lee.
— Ai fost la proces? întrebă Adam, oprind din nou aparatul.
— O singură dată. M-am strecurat înăuntru şi am ascultat pledoariile. El
ne-a interzis să asistăm la procese şi, oricum, mama nici n-ar fi fost în stare
s-o facă. Avea tensiune şi lua medicamente cu pumnul. Era, practic, ţintuită la
pat.
— Sam a ştiut că ai fost acolo?
— Nu. M-am aşezat în fundul sălii şi mi-am acoperit capul cu o eşarfă. Nici
măcar nu m-a văzut.
— Phelps ce-a făcut în timpul ăsta?
— S-a ascuns în birou, şi-a văzut de afaceri şi se ruga la Dumnezeu să nu
afle careva că Sam Cayhall îi era socru. De fapt, prima oară când ne-am
despărţit a fost la puţin timp după procesul ăsta.
— Îţi aminteşti ceva despre proces, din sala tribunalului?
— Îmi amintesc că-mi spuneam că Sam avea parte de un juriu bun, cu
oameni de teapa lui. Nu ştiu cum a reuşit avocatul lui să facă chestia asta, dar
juraţii erau douăsprezece exemplare superbe alese dintre cei mai mari
bădărani din zonă. Le-am urmărit reacţiile faţă de procuror, precum şi atenţia
cu care-l ascultau pe avocatul lui Sam.
— Clovis Brazelton.
— Să ştii că era un bun orator şi ei îi sorbeau cuvintele. Am fost chiar
şocată când au anunţat că nu s-au putut pune de acord în privinţa verdictului
şi s-a hotărât rejudecarea procesului. Pentru că eu eram convinsă că îl vor
achita. Şi mai cred că şi el a fost şocat de hotărârea tribunalului.
Imaginile înregistrate pe casetă prezentau reacţii după terminarea
procesului, comentariile nesfârşite ale lui Clovis Brazelton şi pe Sam părăsind
clădirea tribunalului. Începutul celui de-al doilea proces era identic cu primul.
— Cât timp ţi-a trebuit ca să faci caseta asta? întrebă Lee.
— Şapte ani. Eram student la colegiul de la Pepperdine când mi-a venit
ideea. A fost o încercare, răspunse Adam, trecând repede peste scena plină de
patetism în care Marvin Kramer se prăbuşeşte din cărucior la sfârşitul celui
de-al doilea proces, şi făcu stop-cadru pe chipul zâmbitor al unei
corespondente locale care relata despre deschiderea celui de-al treilea proces
al legendarului Sam Cayhall. Secvenţa data din 1981.
— Deci Sam a fost liber timp de treisprezece ani. Ce-a făcut în tot timpul
ăsta? se interesă Adam.
— Şi-a văzut de-ale lui, a făcut puţin pe fermierul, mă rog, a încercat să
lipească cioburile la loc. Mie nu mi-a spus niciodată nimic despre explozie sau
despre acţiunile lui în cadrul Klanului, dar ştiu că-i plăcea atenţia pe care i-o
arăta lumea din oraş. In Clanton ajunsese un fel de legendă vie locală şi se
simţea oarecum mândru de asta. Pe urmă sănătatea mamei s-a înrăutăţit şi
mai mult şi atunci el a rămas acasă ca s-o îngrijească.
— Nu s-a gândit niciodată să plece din oraş?
— Nu în mod serios. Era convins că nu va mai avea probleme cu legea.
Doar trecuse prin două procese şi nici un juriu din Mississippi nu condamna un
membru al Klanului în anii şaizeci. De-aia s-a crezut invincibil. A rămas la
Clanton, a evitat să mai aibă de-a face cu Klanul şi a dus o viaţă liniştită. Eu
eram convinsă că-şi va petrece anii de aur ai bătrâneţii cultivând roşii şi
pescuind.
— A întrebat vreodată de tata?
Lee îşi termină vinul din pahar, nevenindu-i să creadă că i se cerea să-şi
amintească în amănunt mica poveste a vieţii ei şi a familiei pe care încercase
din răsputeri s-o uite.
— Îmi aduc aminte că-n primul an după ce se întorsese de la închisoare,
mă întreba uneori dacă am veşti de la fratele meu. Fireşte că nu aveam. Tot ce
ştiam era că voi trăiaţi pe undeva, prin California, şi speram că vă merge bine.
Sam e deosebit de mândru şi de încăpăţînat, Adam, şi nu i-ar fi trecut
niciodată prin minte să vă ia urma până în California, ca să-l implore pe Eddie
să se întoarcă acasă. Dacă tatălui tău îi era ruşine cu propria familie, atunci
Sam era de părere că trebuie să rămână acolo unde se afla, comentă Lee,
afundându-se puţin între pernele canapelei. Mamei i s-a descoperit cancerul în
1973 şi atunci eu am angajat un detectiv particular ca să-l găsească pe Eddie.
După şase luni de zile şi o grămadă de bani, m-a anunţat că n-a reuşit nimic.
— Pe atunci aveam nouă ani, eram în clasa a patra, în Salem, Oregon.
— Da. Mai târziu, Evelyn mi-a povestit că aţi petrecut ceva timp şi prin
Oregon.
— Eram tot timpul pe drum. În fiecare an, până-n clasa a opta, am mers
la altă şcoală. Până la urmă ne-am stabilit la Santa Monica.
— În orice caz, eraţi insesizabili. Probabil că Eddie angajase un avocat
bun, pentru că practic orice urmă de Cayhall dispăruse din viaţa voastră.
Detectivul folosise chiar şi nişte oameni de prin partea locului, dar tot fără
rezultat.
— Când a murit bunica?
— În şaptezeci şi şapte. Şi când eram deja la biserică şi aşteptam să
înceapă ceremonia de înmormântare, l-am văzut pe Eddie strecurându-se
printr-o uşă laterală ca să se aşeze lângă mine. Să nu mă întrebi cum de
aflase. A apărut şi dispărut din Clanton ca o părere. Şi n-a schimbat nici o
vorbă cu Sam, a venit cu o maşină închiriată ca să nu-i poată verifica nimeni
numărul de înmatriculare. A doua zi, am plecat la Memphis şi am dat de el în
faţa casei. Două ore am băut cafea şi am vorbit despre câte în lună şi în stele.
Avea fotografii cu tine şi cu Carmen, totul era absolut minunat în însorita
Californie: slujbă frumoasă, casă confortabilă, Evelyn — care lucra în domeniul
imobiliar, Visul American, ce mai! Mi-a spus că n-ar mai veni înapoi în
Mississippi nici măcar pentru înmormântarea lui Sam. După ce m-a pus să jur
că am să păstrez secretul, mi-a spus despre noul nume de familie şi mi-a dat
numărul de telefon. Fără adresă însă. Şi m-a ameninţat că dacă suflu o vorbă,
dispare iar. Mi-a mai spus să nu-l caut decât în caz de urgenţă. Când i-am spus
că aş vrea să vă văd, pe tine şi pe Carmen, mi-a răspuns că, poate, cine ştie,
într-o bună zi... Din când în când era iar fratele meu, pe care-l cunoşteam
dintotdeauna, alteori însă îmi era complet străin. După două ore, ne-am
îmbrăţişat şi ne-am spus la revedere şi de atunci nu l-am mai văzut.
Adam apăsă din nou pe telecomandă şi, după puţin timp, pe ecran apăru
Sam, mai bătrân cu treisprezece ani, însoţit de un nou avocat, lângă una din
uşile laterale ale Tribunalului Districtual Lakehead.
— Ai fost la ultimul proces?
— Nu. Mi-a spus să nu mă amestec.
— Când şi-a dat seama că sunt pe urmele lui pentru a treia oară? întrebă
Adam, oprind derularea casetei.
— E greu de spus. Într-o bună zi, unul din ziarele din Memphis a publicat
un articol despre noul procuror districtual din Greenville, care voia să
redeschidă cazul Kramer. Câteva rânduri pe la mijlocul ziarului. Mi-amintesc că
m-am îngrozit când am citit. După atâţia ani, numele lui Sam Cayhall apărea
din nou în paginile ziarelor şi nu-mi venea să cred ochilor. I-am telefonat şi am
aflat că citise şi el articolul. Atunci mi-a zis să nu-mi fac griji. Două săptămâni
mai târziu a apărut un al doilea articol, ceva mai mare decât primul şi cu
fotografia lui David McAllister alături. Când i-am telefonat, mi-a spus că totul
e-n ordine. Aşa a început ultimul episod. Uşurel, uşurel, până când a ajuns să
fiarbă rău de tot. În prima parte, familia Kramer a sprijinit ideea, pe urmă a
intrat în scenă Asociaţia naţională pentru propăşirea populaţiei de culoare şi
într-o bună zi a devenit evident pentru toată lumea că McAllister făcea
presiuni ca să obţină un nou proces, cu şanse mari ca să-l primească. Lui Sam
îi era deja de-ajuns, i se făcuse frică, dar încerca să nu se lase doborât. Mai
câştigase de două ori, zicea el, aşa că putea foarte bine să câştige şi a treia
oară.
— I-ai telefonat lui Eddie?
— Sigur că da, imediat ce a fost clar pentru toată lumea că avea să
urmeze o nouă inculpare. Numai că Eddie n-a zis mare lucru, dimpotrivă. Am
vorbit foarte puţin şi i-am promis c-o să-l ţin la curent. Cred că nu i-a picat bine
vestea. Pe urmă, povestea a ajuns să fie cunoscută în toată ţara şi sunt
convinsă că Eddie a aflat-o în amănunt din presă.
Pe ecran se derulau ultimele secvenţe ale celui de-al treilea proces, iar în
încăpere se lăsase tăcerea. Chipul zâmbitor a lui McAllister apărea peste tot şi
Adam îşi dori să fi prelucrat ceva mai bine pelicula. În sfârşit, Sam apăru din
nou escortat de poliţişti şi cu mâinile în cătuşe, apoi ecranul se albi.
— A mai văzut cineva caseta asta? întrebă Lee.
— Nu. Tu eşti prima.
— Cum ai făcut rost de toate filmările astea?
— Mi-a luat ceva timp, ceva bani şi mult efort.
— E de necrezut.
— În primii ani de liceu, am avut un profesor de ştiinţe politice ameţit rău
de tot. Ne dădea voie să căutăm prin ziare şi reviste subiecte la zi pe care să
le dezbatem la oră. Odată, cineva a adus un articol care apăruse pe prima
pagină în Los Angeles Times despre apropiatul proces al lui Sam Cayhall din
Mississippi. L-am răsucit pe toate părţile şi, după aceea, am urmărit
îndeaproape desfăşurarea procesului. Toţi, inclusiv eu, au fost de acord cu
verdictul de vinovăţie, dar pedeapsa cu moartea a stârnit o controversă
uriaşă. Câteva săptămâni mai târziu, taică-meu murea, iar eu aflam în sfârşit
adevărul din gura ta. Atunci am fost înnebunit de groază ca nu cumva prietenii
mei să-l afle şi ei.
— Şi l-au aflat?
— Fireşte că nu. Doar sunt un Cayhall, adică un maestru în arta de a
păstra un secret.
— A unui secret care n-o să mai dureze multă vreme.
— Ai dreptate.
Tăcerea puse din nou stăpânire pe încăpere în timp ce Lee şi Adam
priveau fără să vadă ecranul alb. Apoi, într-un târziu, tânărul stinse televizorul
şi puse telecomanda pe măsuţa de cafea.
— Te rog să mă ierţi, Lee, dacă toată povestea asta are să îţi aducă
neplăceri. Vorbesc serios. Aş vrea să pot evita situaţia asta.
— Nu înţelegi.
— Ştiu. Iar tu nu poţi să-mi explici, corect? Ţi-e teamă de Phelps şi de ai
lui?
— Phelps şi cu ai lui mă dezgustă.
— Dar îţi plac banii lor.
— Mi-am câştigat dreptul să le folosesc banii. Îl suport de douăzeci şi
şapte de ani.
— Atunci ţi-e teamă că micile cluburi ale căror membră eşti au să te
ostracizeze?
— Adam, termină.
— Iartă-mă. Am avut o zi tare grea. Abia acum ies la lumină, Lee, sunt pe
cale să-mi asum trecutul şi bănuiesc că aştept ca toată lumea să aibă aceeaşi
îndrăzneală. Iartă-mă.
— Cum mai arată?
— Foarte bătrân. Are pielea palidă şi foarte ridată. E prea bătrân ca să
mai fie închis într-o cuşcă.
— Mi-aduc aminte că am stat de vorbă cu el cu numai câteva zile înainte
de ultimul proces. L-am întrebat atunci de ce nu fuge, de ce nu dispare în
noapte ca să se ascundă pe undeva prin America de Sud. Ştii ce mi-a răspuns?
— Ce?
— Mi-a zis că se gândise şi el la varianta asta. Mai ales că mama murise
de câţiva ani, Eddie nu mai era nici el. Citise tot felul de cărţi despre Mengele,
Eichmann şi alţi şefi nazişti, criminali de război care dispăruseră acolo. Ba a şi
zis ceva despre Sao Paulo, cum că era un oraş de douăzeci de milioane de
oameni plin cu refugiaţi de toate felurile. Avea şi un prieten, tot membru al
Klanului parcă, unul care ar fi putut să-i facă rost de acte şi să-l ajute să se
ascundă. Da, da, se gândise mult la posibilitatea asta.
— Bine ar fi fost dacă ar fi făcut-o. Poate că atunci tata nu ne-ar fi părăsit
nici el.
— L-am văzut în închisoarea din Greenville cu două zile înainte să fie dus
la Parchman. Era ultima vizită. L-am întrebat de ce nu a fugit şi mi-a răspuns
că nici măcar prin vis nu-i trecuse că va fi condamnat la moarte. Iar mie nu-mi
venea să cred că fusese liber atâţia ani de zile şi nu fugise; ar fi putut s-o facă
atât de uşor. Făcuse o mare greşeală, zicea el, o greşeală care avea să-l coste
viaţa.
Adam aşeză castronul cu floricele de porumb pe măsuţă şi se aplecă uşor
spre ea, punându-şi capul pe umărul mătuşii sale. Lee îl prinse de mână.
— Îmi pare rău că a trebuit să nimereşti în toată povestea asta, murmură
ea.
— Dac-ai ştii cât de demn de milă arăta în salopeta roşie, uniforma celor
de pe lista morţii.
12
Clyde Packer umplu cu cafea tare cana pe care era înscris numele său şi
se apucă să rezolve hârţogăria zilnică. Lucra la lista morţii de douăzeci şi unu
de ani, dintre care ultimii şapte cu funcţia de comandant de tură. Opt ore pe
zi, era unul din cei patru sergenţi de etaj, având în subordine paisprezece
condamnaţi, doi gardieni şi doi lucrători ai administraţiei. Printre hârtiile cu
care se lupta în dimineaţa aceea, Packer dădu peste un bilet care-i cerea să ia
legătura cu directorul; un altul îi aducea la cunoştinţă că F.M. Dempsey voia
să-l vadă pe doctor în legătură cu tratamentul pentru boala de inimă de care
suferea. De fapt, toţi deţinuţii voiau să-l vadă pe doctor. Apoi sergentul îşi
părăsi biroul şi porni în obişnuita inspecţie de dimineaţă, cărându-şi cu el
cafeaua fierbinte. Verifică uniformele celor doi gardieni de la intrare şi îi spuse
tânărului alb să-şi tundă părul.
USM nu era, în fond, un loc de muncă prea rău. Condamnaţii la moarte
erau, fără excepţie, liniştiţi şi se purtau foarte bine. Ei îşi petreceau în celule
izolate douăzeci şi trei de ore pe zi, aşa că nu puteau să provoace tulburări.
Din cele douăzeci şi trei de ore, şaisprezece şi le petreceau dormind,
mâncarea o primeau tot în celule şi aveau dreptul la o oră de plimbare pe zi,
„ora de-afară" cum o numeau ei, pe care, dacă doreau, o puteau petrece tot în
singurătate. Fiecare avea în celulă un aparat de radio sau un televizor sau şi
unul şi altul, şi imediat după micul dejun cele patru etaje răsunau de muzică,
ştiri, seriale şi mici conversaţii printre gratii. Pentru că, deşi deţinuţii nu se
puteau vedea unii pe alţii, ei puteau totuşi să converseze fără prea mare
greutate. Din când în când izbucneau chiar şi mici certuri pentru că muzica se
auzea prea tare în nu ştiu care celulă, dar gardienii puneau urgent lucrurile la
punct. Deţinuţii aveau anumite drepturi, ba chiar şi anumite privilegii.
Suprimarea televizorului sau a aparatului de radio era absolut devastatoare.
Lista morţii dăduse naştere unei stranii camaraderii printre pensionarii
săi. Jumătate dintre ei erau albi, jumătate negri şi toţi fuseseră condamnaţi
pentru omucideri sălbatice. Aici însă faptele trecute, dosarele penale şi
culoarea pielii nu mai aveau nici o importanţă. În celelalte sectoare ale
închisorii, bande de toate soiurile împărţeau deţinuţii în tot felul de categorii,
de obicei în funcţie de rasă. Înăuntrul listei însă omul era judecat numai şi
numai după felul în care făcea faţă izolării. Fie că le plăcea, fie că nu, erau
închişi cu toţii în acel minuscul colţ de lume, aşteptându-şi moartea. Formau
deci o mică confrerie de lepădături, de scursori ale societăţii, de bandiţi
patentaţi şi de ucigaşi cu sânge rece.
Iar moartea unuia dintre ei putea să însemne moartea tuturor. Aşa se face
că noua sentinţă de condamnare la moarte pronunţată împotriva lui Sam
alerga şoptită de-a lungul etajelor şi printre gratii. Când fusese anunţată oficial
în timpul jurnalului de ieri de la prânz, peste listă coborâse tăcerea. Apoi
fiecare deţinut ţinuse morţiş să ia legătura cu propriul avocat. Interesul faţă de
chestiunile legale crescuse brusc şi Packer îi observase chiar pe unii dintre ei
stingând televizoarele şi dând mai încet radiourile ca să-şi poată revedea în
linişte dosarele penale.
Sergentul bău cu poftă din cafea şi porni cu paşi măsuraţi de-a lungul
coridorului de la Nivelul A. Paisprezece celule identice, unu optzeci pe doi
şaptezeci, se înşirau pe-o latură a coridorului. Partea din faţă a fiecărei celule
era, de fapt, un perete din gratii de fier, ceea ce făcea ca locatarul ei să nu
aibă nici un pic de intimitate. Gardienii vedeau tot ce se petrece înăuntru, de
la dormit până la folosirea toaletei.
Luminile erau stinse peste tot şi toată lumea dormea. Supraveghetorul,
un deţinut cu privilegii speciale, urma să-i trezească la ora cinci. Micul dejun
era servit întotdeauna la ora şase — ouă, pâine prăjită, gem, uneori şuncă şi
cafea sau suc de fructe. Peste câteva minute lista se va trezi la viaţă, iar cei
patruzeci şi şapte de bărbaţi îşi vor alunga somnul ca să reia, din punctul unde
se opriseră cu o zi înainte, drumul către moarte. Totul se desfăşura cu încetul,
zi după zi, cu fiecare răsărit de soare nenorocit ce aducea o nouă pătură de
căldură în iadurile lor personale mici cât nişte buzunare. Uneori ritmul se
accelera, aşa cum se întâmplase ieri, când un tribunal de aiurea respinsese o
pledoarie sau o cerere sau un apel, hotărând că execuţia trebuie să aibă loc
cât mai curând.
Packer sorbea liniştit din cafea în timp ce ducea la bun sfârşit ritualul
matinal. În general, în USM viaţa era calmă dacă rutina cotidiană nu întâmpina
vreo piedică şi dacă programele erau respectate întocmai. Manualul cuprindea
nenumărate instrucţiuni, dar toate erau corecte şi uşor de urmat. De altfel,
toată lumea era la curent cu ceea ce trebuia făcut. Pentru execuţii, însă, se
aplicau instrucţiuni separate care dădeau peste cap viaţa calmă dinăuntrul
listei. Packer nutrea un mare respect pentru Phillip Naifeh, da' să fie al dracului
dacă nu rescria manualul cu instrucţiuni înainte şi după fiecare execuţie. Şi
făcea presiuni extraordinare ca totul să se desfăşoare corect, cu compasiune
şi în conformitate cu Constituţia. Niciodată execuţiile nu semănaseră una cu
alta.
Sergentul ura execuţiile. Era de acord cu pedeapsa cu moartea pentru că
era un om credincios şi, dacă Dumnezeu a zis ochi pentru ochi şi dinte pentru
dinte, atunci asta trebuie să fie. Cu toate acestea, ar fi preferat ca lucrurile să
se desfăşoare în altă parte, sub supravegherea altor oameni. Din fericire, în
Mississippi, execuţiile fuseseră atât de rare, încât slujba sa avusese un parcurs
aproape normal. În douăzeci şi unu de ani fuseseră doar paisprezece, iar din
1982 încoace numai patru.
Soarele îşi trimitea deja primele raze prin ferestrele deschise ale
coridorului. Încă o zi fierbinte şi sufocantă, dar ceva mai liniştită decât de
obicei. Sigur că se vor înregistra câteva plângeri în legătură cu hrana, câteva
cereri pentru consultaţii medicale, câteva clenciuri despre una sau alta, dar
toate vor fi mult mai puţin numeroase decât de obicei, pe ansamblu oamenii
arătându-se docili şi preocupaţi. Trecuse mai bine de un an de când unei
amânări i se pusese capăt atât de aproape de data execuţiei. Packer zâmbi în
sinea lui: ziua care stătea să înceapă avea să fie cu adevărat liniştită.
În primele luni ale carierei lui Sam pe lista morţii, Packer îl ignorase
complet pe noul prizonier. Cum instrucţiunile ziceau că relaţia cu deţinuţii nu
trebuia să depăşească strictul necesar, sergentul se conformase literii legii.
Sam putea fi foarte uşor lăsat singur. Era un membru Ku Klux Klan, îi ura pe
negri, vorbea puţin, era amar şi morocănos cel puţin în primele zile ale
detenţiei. Cu vremea însă, regimul de inactivitate de opt ore pe zi îndulci
asprimile şi cei doi atinseră un anumit nivel de comunicare ce consta dintr-un
pumn de mârâieli şi de cuvinte aproape monosilabice. Acum, după nouă ani şi
jumătate în care se văzuseră zi de zi, Sam reuşea din când în când să-i
dăruiască lui Packer un început de zâmbet.
După studii aprofundate care duraseră câţiva ani buni, Packer ajunsese la
concluzia că în interiorul listei se găseau două feluri de asasini: cei cu sânge
rece, care ar lua-o de la capăt dacă li s-ar fi oferit ocazia, şi cei care făcuseră
pur şi simplu o greşeală şi cărora nici prin vis nu le trecea să mai verse sânge
nevinovat. Membrii primului grup ar fi trebuit gazaţi cât mai repede cu putinţă.
Membrii celui de-al doilea grup, însă, îl îndurerau mult pe sergent pentru că
moartea lor nu avea nici un sens. Dimpotrivă, eliberarea lor din închisoare nu
ar afecta în nici un fel viaţa societăţii care nici măcar nu ar băga de seamă că
oamenii aceia au revenit pe pământ. Iar Sam aparţinea fără doar şi poate celui
de-al doilea grup. Nu, categoric nu, Packer nu voia cu nici un chip ca Sam să
fie executat.
Sergentul făcu stânga-mprejur, şi trecu din nou în revistă celulele
întunecate de la Nivelul A, cel mai apropiat de camera de izolare, care la
rândul ei se afla alături de camera de gazare. Sam ocupa celula numărul şase
de la Nivelul A, adică se afla la nici treizeci de metri de camera morţii. Cu
câţiva ani în urmă, bătrânul ceruse să fie mutat din fosta lui celulă din cauza
unei ciorovăieli stupide cu Cecil Duff, la vremea aceea ocupantul celulei de
alături.
Sam se trezise şi stătea pe marginea patului, învăluit de întuneric.
Văzându-l, Packer se opri şi se apropie de gratii.
— 'Neaţa, Sam, îl salută el încetişor.
— 'Neaţa, răspunse Sam, mijindu-şi ochii şi ridicându-se apoi veni în
mijlocul camerei cu faţa spre sergent.
Tricoul alb uzat şi şortul teribil de şifonat cu care era îmbrăcat constituiau
uniforma impusă de căldura sufocantă în care erau nevoiţi să trăiască.
Regulamentul le cerea să poarte treninguri roşii atunci când părăseau celulele,
dar înăuntru se îmbrăcau cât mai sumar cu putinţă.
— Azi o să fie foarte cald, continuă Packer obişnuita conversaţie de
dimineaţă.
— Stai să vezi cum o să fie în august, îi dădu Sam replica standard.
— Eşti bine?
— Niciodată n-am fost mai bine.
— Avocatul tău a zis că se întoarce astăzi.
— Da, aşa a zis. Cred că acum am nevoie de o grămadă de avocaţi, nu,
Packer?
— Să ştii că da, fu de acord sergentul, luând o nouă înghiţitură de cafea şi
aruncând o privire de-a lungul coridorului; o rază de soare se agăţase de
ferestrele dinspre sud. Ne vedem mai târziu, Sam, puse el punct conversaţiei
şi plecă mai departe.
După ce verifică şi restul celulelor şi-şi găsi toţi băieţii la locul lor, Packer
părăsi Nivelul A şi se întoarse în corpul central al clădirii.
Singura sursă de lumină din celulă stătea atârnată deasupra chiuvetei
metalice — făcută din oţel inox ca să nu poată fi spartă în bucăţi ce ar fi putut
servi apoi drept armă sau mijloc de sinucidere. Toaleta de sub chiuvetă era tot
din inox. Era aproape cinci şi jumătate; noaptea care se sfârşea nu prea fusese
liniştită. Sam aprinse lumina şi începu să se spele pe dinţi.
Apoi îşi aprinse o ţigară şi se aşeză pe marginea patului, studiind cu
privirea când propriile picioare, când podeaua din ciment vopsit care, din
motive necunoscute, vara reţinea căldura şi iarna frigul. Papucii de cauciuc,
singura lui încălţăminte pe care, pe deasupra, o mai şi ura, stăteau aruncaţi
sub pat. Mai avea şi o pereche de ciorapi de lână pe care-i purta iarna. Restul
bunurilor sale cuprindea un televizor alb-negru, un radio, o maşină de scris,
şase tricouri găurite, cinci şorturi albe, o periuţă de dinţi, un pieptene,
forfecuţe de unghii, un ventilator şi un calendar de perete. Dar bunul cel mai
valoros îl reprezenta o colecţie de tratate de legi pe care le strânsese şi le
învăţase pe dinafară de-a lungul anilor. Erau rânduite frumos pe rafturile
aşezate în faţa patului. Într-o cutie de carton aşezată pe jos între rafturi şi uşă
se afla un maldăr de dosare voluminoase, adică istoria cronologică a
procesului Statul Mississippi versus Sam Cayhall. Şi aceasta fusese transferată
în amănunt în memoria bătrânului.
Foaia de bilanţ nu înregistra la capitolul „datorii" decât mandatul de
condamnare la moarte. La început, sărăcia îl stânjenise într-o oarecare
măsură, dar cu vremea grijile de felul ăsta se şterseseră cu totul. Legenda
spunea că stră-străbunicul familiei avusese pământuri întinse şi sclavi
nenumăraţi, dar nici unul dintre Cayhall-ii actuali nu valora mare brânză. Sam
cunoscuse condamnaţi care îşi stâlciseră minţile redactându-şi testamentele,
de parcă moştenitorii ar fi putut să se încaiere pentru televizoarele lor vechi şi
revistele lor murdare. Aşa că pe bătrân îl bătea gândul să-şi lase ciorapii de
lână şi lenjeria murdară, prin testament, statului Mississippi sau poate chiar
Asociaţiei naţionale pentru propăşirea persoanelor de culoare.
Celula din dreapta era ocupată de J.B. Gullitt, un puşti alb analfabet care
violase şi apoi ucisese o gospodină care se întorcea acasă. Cu trei ani în urmă,
Gullitt fusese cât pe-aci să fie executat, dar Sam intervenise cu o cerere
meşteşugit redactată în care sublinia câteva puncte neclare rămase în
suspensie şi arăta, de asemenea, că băiatul nu avea avocat. Amânarea fusese
acordată imediat, iar Gullitt îi devenise prieten pe viaţă.
În stânga se afla Hank Henshaw, faimosul şef al unei bande de gangsteri
de mult uitate, cunoscută la vremea ei sub numele de Mafia Bădăranilor. Într-o
noapte, Hank şi cu ai lui atacaseră un camion greu, cu intenţia de a-i fura
încărcătura. Dar şoferul scosese arma şi fusese ucis în încăierarea care
urmase. Familia lui Hank angajase avocaţi foarte buni, aşa că omul nu se
aştepta să moară prea curând.
Cei trei vecini botezaseră partea lor de USM cu numele de Rhodesia.
Sam aruncă mucul de ţigară în toaletă şi se întinse din nou pe pat. În ziua
dinaintea celei în care avusese loc atentatul de la firma lui Kramer, dăduse
pe-acasă pe la Eddie, unde lăsase nişte spanac proaspăt din grădina lui şi se
jucase puţin cu micuţul Alan, acum Adam, în curtea din faţa casei. Îşi aminti că
era în aprilie, că afară era călduţ şi că nepotul lui era desculţ. Vedea şi-acum
picioruşele dolofane şi plasturele lipit pe un deget. Alan îi explicase, plin de
mândrie, că se tăiase într-o piatră, dar de fapt puştiul adora tipul ăla de
bandaj şi avea întotdeauna câte unul lipit de deget sau de genunchi. Evelyn
rămăsese cu spanacul în braţe şi clătina uşor din cap, privindu-şi fiul care-i
arăta bunicului o cutie întreagă de plasturi.
Atunci îl văzuse ultima oară pe Alan. A doua zi avusese loc explozia şi
Sam îşi petrecuse următoarele zece luni în închisoare. Când fusese eliberat
după cel de-al doilea proces, constatase că Eddie şi cu ai lui dispăruseră de
mult. Mândria îl împiedicase să pornească în urmărirea lor, dar auzise tot felul
de zvonuri despre drumurile lor. Apoi Lee venise să-i spună că sunt în
California, dar că nu reuşise să dea de adresa lor. Mulţi ani după aceea,
fiică-sa vorbise totuşi cu Eddie şi aflase că acesta mai avea un copil, o fată pe
nume Carmen.
Câteva voci se făcură auzite la capătul culoarului, apoi cineva trase apa la
toaletă şi altcineva răsuci butonul unui aparat de radio. Lista morţii începu să
scârţâie a viaţă. Sam îşi pieptănă părul unsuros, îşi aprinse o nouă ţigară şi se
apucă să studieze calendarul din perete. Astăzi era 12 iulie. Îi mai rămăseseră
douăzeci şi şapte de zile.
Se aşeză din nou pe marginea patului, privindu-şi atent vârfurile
picioarelor. J.B. Gullitt dădu drumul la televizor ca să vadă jurnalul, aşa că Sam
putu să asculte ştirile transmise de staţia NBC din Jackson. După obişnuitele
relatări despre împuşcăturile, spargerile şi asasinatele din zonă, prezentatorul
dădu drumul veştii-bombă cum că Penitenciarul Parchman se pregătea pentru
o execuţie. Circumscripţia Judiciară Cinci, povestea el cu sufletul la gură,
ridicase amânarea în cazul lui Sam Cayhall, cel mai faimos deţinut de pe lista
morţii, şi fixase data de 8 august. Autorităţile erau de părere că Sam Cayhall
nu mai avea dreptul să facă apel, aşa că sentinţa devenea executorie.
În momentul acela, Sam dădu drumul propriului său televizor, şi, până să
apară imaginea, îl auzi pe procurorul general precizând că, în sfârşit, după
atâţia ani, se va face dreptate şi în acest caz. După câteva clipe, chipul lui
Roxburgh acoperi tot ecranul: procurorul zâmbea şi se încrunta în acelaşi timp,
pe măsură ce prezenta în faţa camerelor de luat vederi scenariul pe baza
căruia domnul Cayhall era până la urmă împins în camera de gazare. Prezentatorul,
un puşti a cărui buză superioară era acoperită de un puf de
culoarea piersicii, reveni pe ecran pentru a reaminti foarte pe scurt oribila
crimă de care se făcuse vinovat Sam, în timp ce în fundal apărea capul unui
membru al Klanului, mascat şi împodobit cu faimoasa glugă ţuguiată. Decorul
era întregit de imaginea unei arme, a unei cruci în flăcări şi a iniţialelor KKK. În
cele din urmă, puştiul repetă data, 8 august, ca şi când cei care îl urmăreau ar
fi trebuit să o marcheze pe calendare, şi jurnalul continuă cu starea vremii.
Sam stinse televizorul şi se apropie de gratii.
— Ai auzit, Sam? întrebă Gullitt.
— Mda.
— O să fie un balamuc, omule!
— Mda.
— Da' ia partea bună a lucrurilor, omule.
— Care-i aia?
— Păi, că nu mai ai decât patru săptămâni, chicoti Gullitt fără răutate.
Sam scoase câteva file din dosar şi se aşeză pe pat pentru că în celulă nu
existau scaune. Reciti înţelegerea de reprezentare încheiată cu Adam: cele
două pagini ale documentului erau pline de note şi noi articole pe care le
adăugase cu creionul. Şi cum tocmai atunci îi veni o nouă idee, se strădui să
mai găsească un colţişor liber ca s-o noteze şi pe asta, apoi citi şi reciti totul
de la capăt.
În sfârşit, Sam luă cu grijă vechea sa maşină de scris de pe raftul din faţa
patului, o aşeză pe genunchi şi se apucă să scrie.
La şase şi zece, uşile de la capătul de nord al Nivelului A se deschiseră cu
un pocnet, lăsând să intre doi gardieni. Unul dintre ei împingea un cărucior cu
paisprezece tăvi pline cu mâncare. Prima oprire avu loc, evident, în dreptul
celulei numărul unu, ocupată de un cubanez slăbănog care aştepta deja în
dreptul gratiilor şi care înşfăcă tava cu graba unui refugiat flămând.
În dimineaţa asta, micul dejun cuprindea două ouă jumări, patru felii de
pâine prăjită, o felie de şuncă grasă, două cutiuţe cu gem de struguri, o
sticluţă de suc de portocale şi un pahar mare de plastic plin cu cafea.
Mâncarea era caldă şi consistentă şi fusese categoric aprobată de tribunalele
federale.
Deţinutul din celula următoare îi aştepta cu aceeaşi nerăbdare ca şi
primul. Toţi aşteptau la fel, în picioare lângă uşă, asemenea unor câini
flămânzi.
— Aţi întârziat unsprezece minute, le atrase el atenţia, luându-şi în
primire tava.
Gardienii nici nu se uitară la el.
— Dă-ne în judecată, zise unul dintre ei.
— Am şi eu drepturi.
— Fac ceva pe drepturile tale.
— Mie să nu-mi vorbeşti aşa. Te dau în judecată, să ştii. Ăsta e un abuz.
Gardienii trecură mai departe fără să-i mai răspundă. Până şi asta făcea
parte din ritualul zilnic.
Sam nu-i aştepta, căci avea de lucru în micul său birou improvizat.
— Mi-am închipuit eu c-o să te găsim bătând la maşină, zise unul dintre
gardieni când se opriră în dreptul celulei numărul şase.
Sam aşeză încet maşina de scris pe pat.
— Scrisori de dragoste, spuse el, ridicându-se.
— Ei bine, Sam, tu ştii ce scrii acolo, da' oricum trebuie să te grăbeşti.
Bucătarul a şi început să vorbească despre ultima ta masă.
— Spune-i că vreau o pizza. Deşi sunt sigur c-are s-o facă cu picioarele.
Poate c-ar fi mai bine să mă mulţumesc cu hotdogs şi fasole, adăugă el,
primindu-şi tava.
— Comanzi ce-ţi pofteşte inima, Sam. Ultimul tip care a trecut prin aşa
ceva a cerut friptură şi creveţi. Îţi dai seama? Friptură şi creveţi aici.
— Şi i-a primit?
— Nu. Ba n-a mai avut nici poftă de mâncare şi-atunci l-au umplut cu
calmante.
— Nu e tocmai rău nici aşa.
— Gura! zbieră J.B. Gullitt din celula alăturată.
Gardienii împinseră căruciorul câţiva centimetri mai departe şi se opriră
în dreptul lui J.B. care se agăţase de gratii cu amândouă mâinile.
— Măi, măi, da' ce vioi suntem în dimineaţa asta! zise unul dintre
gardieni.
— Nu puteţi, nenorociţilor, să aduceţi mâncarea în linişte? Chiar credeţi că
în fiecare dimineaţă vrem să ne trezim şi să ne începem ziua ascultând
comentăraşele voastre nostime? N-am nevoie decât de mâncare, omule.
— Aoleu, J.B. Ne pare tare rău. Da' ne-am zis că poate vă simţiţi singuri
şi...
— V-aţi gândit prost, încheie J.B., luându-şi tava şi întorcându-le spatele.
— Măi, măi, da' sensibil mai suntem, comentă unul din gardieni în timp ce
treceau mai departe.
Sam aşeză tava pe pat şi mestecă zahărul în cafea. De obicei, nu mânca
ouă jumări şi nici şuncă, iar pâinea prăjită şi gemul le mânca puţin câte puţin,
cât ţinea dimineaţa.
Cafeaua o bea pe-ndelete, ca să-i ajungă până pe la ora zece, atunci când
ieşea afară la soare.
Îşi aşeză din nou maşina de scris pe genunchi şi îşi văzu mai departe de
treabă.
13
Sam termină de redactat propria variantă la ora nouă şi treizeci de
minute; era foarte mândru de el însuşi, căci avea în faţă rezultatul cel mai bun
al eforturilor sale din ultimele luni. Mestecând fără poftă o bucată de pâine
prăjită, verifică încă o dată textul: literele aveau o formă mai bizară, din cauza
vechimii maşinii de scris. Limbajul folosit era repetitiv şi abundent, cu
înflorituri şi cuvinte pe care nişte profani amărâţi nu le-ar fi folosit niciodată.
Dar Sam conversa aproape fluent în jargonul avocăţesc şi putea să facă faţă
oricărui om al legii.
O uşă de la capătul coridorului se deschise cu un pocnet şi după câteva
clipe sergentul Packer răsări în dreptul celulei numărul şase.
— Ţi-a sosit avocatul, Sam, anunţă el, desfăcând o pereche de cătuşe de
la brâu.
— Cât e ceasul? întrebă Sam, ridicându-se şi scoţându-şi şortul.
— E trecut de nouă şi jumătate. Dar ce importanţă are?
— Păi, la zece trebuie să-mi fac plimbarea.
— Hotărăşte-te: vrei să ieşi la plimbare sau vrei să-ţi vezi avocatul?
Sam se gândi la ce voia să facă în timp ce-şi îmbrăca salopeta cea roşie
şi-şi încălţa sandalele de cauciuc.
Îmbrăcatul nu le lua prea mult timp celor cazaţi pe lista morţii.
— Pot să mă plimb mai târziu?
— O să vedem.
— Dar vreau să-mi păstrez ora de plimbare, înţelegi?
— Înţeleg, Sam. Dar acum hai să mergem.
— Pentru mine e foarte important.
— Ştiu, Sam. Pentru toţi e foarte important. O să încercăm să o poţi face
mai târziu, OK?
Sam îşi pieptănă părul cu o încetineală deliberată, apoi îşi spălă mâinile
cu apă rece. Packer aşteptă plin de răbdare. Ar fi vrut să-i spună ceva lui J.B.
Gullitt în legătură cu felul în care se sculase în dimineaţa asta, dar puştiul
adormise din nou. De fapt, cei mai mulţi dintre ei dormeau încă. Deţinutul-tip
din listă se scutura de somnul de dimineaţă abia după micul dejun şi încă vreo
oră de televizor. Deşi studiul pe care-l făcuse nu avea baze ştiinţifice, Packer
era de părere că prizonierii lui dormeau în medie cincisprezece-şaisprezece
ore pe zi, fără să ţină seama de căldură sau de frig, de transpiraţie sau de
răcnetele de la televizor sau de la radio.
Şi totuşi, în dimineaţa asta, pe întreg Nivelul A era ceva mai multă linişte
decât de obicei. Ventilatoarele sforăiau ca-ntotdeauna, dar nimeni nu-şi striga
părerile.
Sam se apropie de gratii şi, întorcându-se cu spatele la sergent, îşi întinse
mâinile prin crăpătura uşii. După ce Packer îi puse cătuşele, se întoarse şi luă
de pe pat foile scrise la maşină. Apoi, la un semn al sergentului, gardianul de
la capătul coridorului apăsă pe un buton şi uşa de la celula lui Sam se
deschise automat.
În asemenea cazuri, folosirea lanţurilor la picioare era opţională şi, cine
ştie, poate că dacă ar fi fost vorba de un deţinut mai tânăr şi mai curajos,
Packer ar fi fost tentat să le folosească. Dar aici era vorba de Sam, adică de un
bătrân; cât de departe ar fi putut să fugă? Câte neplăceri ar fi fost el în stare
să-i facă, bazându-se pe puterea picioarelor?
Sergentul îl prinse blând pe bătrân de braţ, conducându-l de-a lungul
coridorului. Se mai opriră o clipă în faţa uşii cu gratii care închidea etajul,
aşteptară ca ea să se deschidă şi părăsiră Nivelul A. Un alt gardian li se
alătură pe când Packer descuia cu una din cheile pe care le purta la brâu o uşă
de fier dincolo de care îl văzură pe Adam, stând singur de cealaltă parte a
gratiilor verzi de metal.
Packer părăsi încăperea, luând cătuşele cu el.
Prima oară, Adam citi totul cuvânt cu cuvânt. A doua oară, îşi făcu câteva
însemnări, amuzându-se în sinea lui pe seama stilului respectivului document.
Văzuse nenorociri şi mai mari ieşite din minţile unor avocaţi cu vechi state de
plată în meserie. Dar văzuse, evident, şi lucruri mult mai bune. Sam suferea
de boala majorităţii studenţilor din primul an al facultăţilor de drept: folosea
şase cuvinte acolo unde unul singur ar fi fost mai mult decât suficient. Latina
lui era îngrozitoare. Paragrafe întregi n-aveau nici un rost. Dar, una peste alta,
documentul nu era rău de loc pentru un nespecialist.
Înţelegerea avea acum patru pagini în loc de două şi era scrisă foarte
corect, cu marginile bine marcate, două greşeli de dactilografie şi un singur
cuvânt greşit ortografiat.
— Ai făcut o treabă foarte bună, zise Adam, aşezând hârtiile pe tăblia de
lemn care-i despărţea. În esenţă, este exact textul pe care ţi l-am dat eu ieri.
— În esenţă, este al dracului de diferit, îl corectă Sam, pufăind din ţigară
şi privindu-l atent prin ferestruica dintre gratii.
— Am impresia că te preocupă cinci probleme: guvernatorul, cărţile,
filmele, concedierea avocatului şi cine o să fie martori la execuţie, observă
Adam.
— Mă preocupă foarte multe lucruri, dar alea despre care ai pomenit nu
sunt negociabile.
— Ieri ţi-am promis că n-o să am nimic de-a face cu cărţile şi filmele.
— Bun. Atunci trecem mai departe.
— Stilul pe care-l foloseşti în legătură cu concedierea avocatului este
foarte frumos. Deci vrei să ai dreptul să renunţi la mine şi la firma pentru care
lucrez în orice clipă, pentru orice motiv, fără ca noi să ne împotrivim.
— Ultima oară, mi-a trebuit prea mult timp ca să scap de evreii ăia
nenorociţi, aşa că nu vreau să mai trec o dată prin aşa ceva.
— Mi se pare îndeajuns de rezonabil.
— Nu-mi pasă ce crezi tu. Asta stă scris în hârtiile astea şi nu e negociabil.
— Corect. Şi vrei să ai de-a face numai cu mine şi cu nimeni altcineva.
— Exact. Nimeni altcineva de la „Kravitz & Bane" nu se atinge de dosarul
meu. Firma aia pute de evrei şi eu nu vreau să-i văd implicaţi în cazul meu.
Asta-i valabil şi pentru cioroi şi pentru femei.
— Uite ce e, Sam, n-am putea să lăsăm mizeriile de-o parte? Ce-ar fi să-i
numim pur şi simplu negri?
— Hait. Iartă-mă. Ce-ar fi atunci să facem lucrurile cum trebuie şi să
vorbim despre ei numindu-i afro-americani şi iudeo-americani şi americani de
sex feminin? Tu şi cu mine vom fi irlandezo-americani, precum şi americani
albi de sex masculin. Iar dacă ai nevoie de ajutor din partea firmei tale, caută-i
pe germano-americani sau pe italo-americani. Şi pentru că tot eşti în Chicago,
poţi să te foloseşti chiar şi de câţiva americani polonezi. Phii, ar fi chiar
frumos, nu crezi? Totul ar fi cum trebuie, corect din punct de vedere politic şi
multicultural, nu-i aşa?
— Cum doreşti.
— Mă simt deja mult mai bine.
— Sunt de acord, zise Adam, verificându-şi însemnările.
— Ba bine că nu, dacă ţii să semnăm înţelegerea asta. Ai grijă să ţii toate
minorităţile astea afară din viaţa mea.
— Da' ce, ai impresia că abia aşteaptă să dea năvală?
— N-am nici o impresie. Mai am doar patru săptămâni de trăit şi vreau să
mi le petrec împreună cu oameni în care să am încredere.
Adam reciti unul din paragrafele de pe pagina a treia, cel care-i dădea lui
Sam dreptul exclusiv să-şi aleagă doi martori pentru execuţie.
— Nu înţeleg clauza asta referitoare la execuţie, zise tânărul.
— Păi, e foarte simplu. Dacă e să ajungem până acolo, o să avem de-a
face cu cinşpe martori. Or, din moment ce eu sunt oaspetele de onoare am
dreptul să aleg doi dintre ei. Statutul, dacă l-ai văzut, zice că vreo zece sunt
obligatorii: directorul, care în treacăt fie zis, e un libanezo-american, are
căderea să-i aleagă pe ceilalţi. De obicei, un fel de loterie organizată cu
ajutorul presei îi alege pe uliii care au să caşte gura.
— Păi atunci la ce-ţi trebuie clauza asta?
— Pentru că avocatul face întotdeauna parte dintre cei doi pe care-i alege
gazatul. Adică eu.
— Şi nu vrei ca eu să asist la execuţie?
— Corect.
— Deci presupui că eu vreau să asist.
— Eu nu presupun nimic. E doar un lucru ştiut că avocaţii abia aşteaptă
să-şi vadă bieţii clienţi gazaţi în momentul în care chestia asta devine
inevitabilă. Pe urmă, abia aşteaptă să ajungă în faţa camerelor de televiziune
ca să poată plânge în voie şi să facă gură împotriva nedreptăţii.
— Şi tu crezi că eu aşa am să fac?
— Nu, nu cred că ai să faci aşa ceva.
— Atunci de ce ai nevoie de clauza asta?
— Pentru că n-ai să asişti la execuţia mea, bine? zise Sam, sprijinindu-şi
coatele pe tăblia de lemn, mai-mai să-şi lipească nasul de gratii.
— S-a făcut, acceptă Adam, destins, şi trecu la altă pagină. N-o să
mergem chiar atât de departe, Sam.
— Aşa te vreau. Asta voiam să aud.
— Fireşte, însă, că s-ar putea să avem nevoie de guvernator.
Sam pufni, dezgustat, şi se aşeză picior peste picior privindu-şi atent
nepotul.
— Înţelegerea e cât se poate de clară.
Şi chiar aşa şi era. Aproape o pagină întreagă conţinea un atac înveninat
împotriva lui David McAllister pe care Sam, uitând complet de lege, îl gratula
cu epitete precum grosolan, egoist, narcisist, menţionând o dată neostoita sa
foame de publicitate.
— Văd că ai o problemă în ceea ce-l priveşte pe guvernator.
Drept răspuns, bătrânul pufni dispreţuitor pe nas.
— Nu cred că-i o idee prea grozavă, Sam.
— Pe cuvîntu' meu dacă mă interesează ce crezi tu.
— Guvernatorul ar putea să-ţi salveze viaţa.
— Nu zău. El e singurul motiv pentru care mă aflu aici, în lista morţii,
aşteptând să mor în camera de gazare. Şi-atunci, te întreb, pentru ce dracu' ar
vrea tocmai el să-mi salveze viaţa?
— Dar eu n-am spus că ar vrea. Am zis că ar putea. Aşa că hai să ne
păstrăm opţiunile deschise.
Un surâs afectat flutură pe buzele bătrânului cât timp îşi aprinse o nouă
ţigară. Apoi clipi şi-şi dădu ochii peste cap de parcă nepotu-său era cea mai
tâmpită fiinţă omenească pe care o întâlnise în viaţa sa. În sfârşit, sprijinindu-
se în cotul stâng, îl ameninţă pe Adam cu un deget strâmbat de vârstă.
— Dacă tu crezi că David McAllister mă va graţia în ultima clipă, atunci
află, băiete, că eşti nebun. Dă-mi totuşi voie să-ţi spun eu ce are să facă tipul
despre care vorbim. O să se folosească de tine şi de mine ca să sugă toată
publicitatea pe care ţi-o poţi închipui. O să te invite la el la birou şi până să
ajungi acolo o să vândă pontul băieţilor din presă. O să te asculte cu o
sinceritate remarcabilă. O să afirme că are mari rezerve în legătură cu
necesitatea morţii mele. O să-ţi acorde o altă întâlnire, mai aproape de data
execuţiei, şi, după ce ai să pleci, are să dea vreo două interviuri în care o să
divulge tot ce-a aflat de la tine. O să readucă pe tapet atentatul împotriva lui
Kramer. O să vorbească despre drepturile civile şi despre tot rahatul ăla al
cioroilor radicali. S-ar putea să-l vezi chiar plângând. Cu cât am să mă apropii
de camera de gazare, cu atât circul din presă o să devină mai mare, şi mai
mare. Iar el o să încerce prin toate mijloacele să se afle mereu drept în mijloc.
Dacă suntem de acord, are să se întâlnească cu tine în fiecare zi. O să ne facă
să jucăm cum ne cântă el.
— Păi, poate să facă toate câte zici şi fără prezenţa noastră.
— Şi chiar are s-o facă. Ţine minte ce-ţi spun, Adam. Cu o oră înainte să
mor, are să ţină o conferinţă de presă, nu ştiu unde, poate chiar aici, poate la
conacul personal, şi sub privirea sutelor de camere de televiziune, va anunţa
că nu mă graţiază. Şi ticălosul va avea ochii plini de lacrimi.
— Da' n-o să sufere nimeni dacă am să stau de vorbă cu el.
— Bun. Du-te şi vorbeşte cu el. După aia, am să mă folosesc de
paragraful al doilea şi-am să-ţi trimit fundul înapoi la Chicago.
— Bine, dar dacă o să mă placă? S-ar putea să ne împrietenim.
— A, să ştii că are să te iubească, de-a dreptul. Doar eşti nepotul lui Sam.
Mamă, ce poveste nemaipomenită! Adică şi mai multe camere de luat vederi,
şi mai mulţi reporteri, şi mai multe interviuri. O să moară de plăcere să te
cunoască ca să poată să te manevreze mai bine. Ce dracu', s-ar putea să-l
ajuţi să fie reales.
Adam verifică iute o altă pagină, îşi însemnă ceva, făcând astfel o mică
pauză care să-i permită să lase la o parte subiectul atât de neplăcut al
guvernatorului.
— Unde ai învăţat să scrii în felul ăsta? întrebă el.
— Acolo unde ai învăţat şi tu. Am avut drept profesori aceleaşi suflete
instruite care te-au educat şi pe tine. Judecători morţi. Magistraţi onorabili.
Avocaţi vorbăreţi. Profesori plictisitori. Am citit acelaşi gunoi pe care l-ai citit şi
tu.
— Nu e rău, nu e rău deloc, remarcă Adam, verificând unul din paragrafe.
— Sunt încântat că gândeşti în felul ăsta.
— Înţeleg că mai şi practici, aşa, din când în când, pe-aici.
— Ce-i aia practică? De ce practică avocaţii? Ei nu pot să lucreze ca toată
lumea? Ce, instalatorii practică ceva? Sau şoferii de camioane? Nici
pomeneală. Ăştia toţi muncesc. Da' nu şi avocaţii. Ce dracu'! Ei sunt aparte, ei
practică. Dacă te uiţi la practica asta a lor nenorocită, ai zice că ştiu şi ei ce
dracu' sunt pe cale să facă. Ai zice că până la urmă sunt şi ei buni la ceva.
— E vreunul care să-ţi placă?
— Tâmpită întrebare!
— De ce e tâmpită?
— Pentru că tu stai de cealaltă parte a zidului. Şi poţi să ieşi pur şi simplu
pe uşa de colo şi să-ţi iei tălpăşiţa. Iar în seara asta poţi să mănânci într-un
restaurant elegant şi pe urmă să dormi într-un pat moale. De partea astălaltă,
viaţa e ceva mai diferită. Eu, de exemplu, sunt tratat ca un animal. Am o
cuşcă, am o condamnare la moarte care-i permite statului Mississippi să mă
omoare peste patru săptămâni, aşa că, fiule, nu e deloc uşor să fii iubitor şi
plin de compasiune. E greu să-ţi iubeşti semenii în ziua de azi. De-asta
întrebarea ta e tâmpită.
— Adică vrei să spui că înainte să ajungi aici erai iubitor şi plin de
compasiune?
— Altă întrebare tâmpită, zise Sam, privind fix prin fereastră şi pufăind din
ţigară.
— De ce?
— Pentru că nu are legătură cu subiectul, domnule consilier. Doar eşti
avocat, ce naiba!
— Sunt nepotul tău, aşa că am voie să-ţi pun întrebări despre trecut.
— Atunci pune-le. Dar s-ar putea să nu primeşti răspuns.
— Şi de ce nu, mă rog?
— Pentru că trecutul s-a dus, fiule. E de-acum istorie şi noi nu putem să
desfacem ce s-a făcut. Şi nici nu putem să explicăm tot ce s-a întâmplat.
— Dar eu nu am nici un trecut.
— Află că eşti o persoană extrem de norocoasă.
— Nu prea sunt sigur de asta.
— Uite ce e, dacă te aştepţi ca eu să-ţi umplu toate golurile, mi-e teamă
că n-ai nimerit-o.
— Bine. Dar atunci cu cine să vorbesc?
— Habar n-am. N-are importanţă.
— Ba poate că pentru mine are.
— Ei bine, ca să fiu cinstit, nu de tine mi-e mie grijă acum. Mă crezi sau
nu, sunt mult mai îngrijorat de propria mea persoană. De mine şi de viitorul
meu. Şi de capul meu. Pe undeva pe-aici, ticăie, şi încă destul de tare, un
orologiu, nu ţi se pare? Şi dintr-un motiv foarte ciudat, să nu mă-ntrebi care,
eu îl aud foarte bine şi asta mă face să fiu neliniştit. De-aia în clipa asta mi-e
cam greu să mă îngrijoreze problemele altora.
— De ce-ai intrat în Klan?
— Pentru că şi tatăl meu fusese acolo.
— Atunci pe el ce l-a făcut să intre în Klan?
— Faptul că taică-său fusese şi el membru.
— Splendid. Deci trei generaţii.
— Ba cred că patru. Colonelul Jacob Cayhall a luptat alături de Nathan
Bedford Forrest în război şi legenda spune că el a fost unul dintre primii
membri ai Klanului. El a fost străbunicul meu.
— Şi eşti mândru de asta?
— Asta-i o altă întrebare?
— Da.
— Nu e vorba de mândrie, răspunse el scurt, şi, arătând cu o mişcare a
capului hârtiile dintre ei: ai de gând să semnezi înţelegerea asta?
— Da.
— Atunci ce mai aştepţi?
Adam îşi puse semnătura în josul ultimei pagini şi apoi îi dădu celuilalt
bucata de hârtie.
— Ştii că întrebările pe care mi le pui sunt extrem de confidenţiale. Şi cum
îmi eşti avocat, n-ai voie să sufli o vorbă despre ceea ce-ţi spun.
— Înţeleg.
Sam adăugă propria semnătură lângă cea a lui Adam, studiind apoi
urmele lăsate de stilou pe hârtie.
— Când te-ai transformat în Hall?
— Cu o lună înainte de a împlini patru ani. A fost o poveste de familie,
ne-am convertit cu toţii în acelaşi timp. Evident, eu nu-mi aduc aminte de
nimic.
— De ce o fi ales Hall? De ce nu s-a rupt cu totul şi n-a mers pe Miller sau
Green sau orice altceva?
— Asta-i o întrebare?
— Nu.
— Pentru că fuga lui nu se terminase, Sam, şi pentru că dădea foc fiecărui
pod pe care-l lăsa în urmă. Cred că patru generaţii erau prea de-ajuns pentru
el.
— Uite ce e, Adam, reluă bătrânul cu voce mult mai blândă, după ce-şi
aprinse o nouă ţigară. Hai să lăsăm de-o parte afacerile de familie. Poate o să
ne întoarcem la ele mai târziu. Pentru că în clipa asta am nevoie să ştiu ce-o
să se aleagă de mine. Ce şanse am? Cum ai de gând să opreşti ceasul ăla? Ce
vrei să bagi acum la dosar?
— Depinde, Sam. Depinde de cât ai să-mi povesteşti despre explozie.
— Nu te înţeleg.
— Dacă există elemente noi, atunci le vom prezenta în instanţă. Şi,
crede-mă, există modalităţi s-o facem. Vom găsi un judecător dispus să ne
asculte.
— Ce elemente noi?
— Cine a dus Pontiacul verde la Cleveland în noaptea dinaintea
atentatului? întrebă Adam, după ce mâzgăli data pe o pagină curată din
carnetul de însemnări.
— Nu ştiu. Unul din oamenii lui Dogan, cred.
— Nu-i cunoşti numele?
— Nu.
— Haida-de, Sam.
— Jur. Nu ştiu cine a făcut-o. Nu l-am văzut niciodată pe ăla care a adus
maşina. Am găsit-o în parcare şi am plecat imediat, conform planului. Nu l-am
văzut la faţă pe ăla de-a adus-o.
— Cum de n-a fost descoperit în timpul proceselor?
— Păi, de unde vrei să ştiu? Probabil pentru că era un complice fără
importanţă. Or, eu eram cel pe care-l căutau. Şi-atunci de ce să-şi mai bată
capul cu un fitecine? Habar n-am.
— Kramer a fost atentatul numărul şase, corect?
— Aşa cred, răspunse Sam, cu faţa aproape lipită de gratii.
Vorbea cu glas scăzut şi în cuvinte alese cu grijă, ca şi când l-ar fi putut
asculta şi altcineva, în afară de Adam.
— Aşa crezi?
— A trecut multă vreme de-atunci. Da, numărul şase, zise el apoi, după o
clipă de gândire.
— FBI-ul a zis că era numărul şase.
— Păi, atunci asta e. Ăştia au mereu dreptate.
— Maşina verde a fost folosită si în celelalte atentate?
— Da. În vreo două, dacă-mi amintesc bine. Pentru că foloseam mai multe
maşini.
— Dogan le furniza pe toate?
— Da, doar era negustor de maşini.
— Ştiu asta. În celelalte atentate, maşina a fost adusă de acelaşi om?
— Eu n-am avut niciodată de-a face cu ăia care aduceau maşinile. Dogan
nu lucra în felul ăsta. Era foarte prudent şi-şi făcea planuri foarte amănunţite.
Nu am nici un fel de dovezi, dar sunt absolut sigur că tipul care aducea
maşinile habar n-avea cine sunt eu.
— Maşina era livrată cu tot cu dinamită?
— Da. Întotdeauna. Dogan avea arme şi explozibil de-ajuns ca să ducă un
mic război. De altfel, federalii n-au dat niciodată de arsenalul lui.
— Unde ai învăţat să lucrezi cu explozibil?
— În taberele Klanului şi din manual.
— O fi şi ceva ereditar, nu?
— Nu, nu e.
— Vorbesc serios. Cum ai învăţat să foloseşti explozivi?
— E foarte simplu. Şi un tâmpit e-n stare să înveţe într-o jumătate de oră.
— Înseamnă că, dacă exersezi un pic, eşti un adevărat expert.
— Practica ajută. În fond nu e cu nimic mai greu decât să aprinzi un foc
de artificii. Scaperi un chibrit, orice fel de chibrit, şi aduci flacăra la capătul
unui fitil suficient de lung. După ce se aprinde, o rupi la fugă fără să te mai uiţi
înapoi. Şi dacă ai noroc, afacerea sare-n aer după vreo cinşpe minute.
— Şi zici că treaba asta este însuşită oarecum de toţi membrii Klanului?
— Cei mai mulţi dintre ăia de-i cunosc eu sunt capabili să se descurce.
— Mai cunoşti pe vreunul dintre ei?
— Nu. M-au abandonat cu toţii.
Adam îl privea atent. Ochii albaştri, scăpărători, erau calmi. Ridurile nu se
mişcaseră. În privire nu se citea nici emoţie, nici sentiment, nici durere sau
mânie. Sam îi susţinu privirea fără să clipească.
— Pe 2 martie 1967, sinagoga Hirsch din Jackson a fost aruncată în aer,
continuă Adam. Tu ai făcut-o?
— Mergi drept la ţintă, nu te încurci.
— E o întrebare uşoară.
— De ce e important să ştii aşa ceva? întrebă Sam după o clipă de
gândire, răsucind între buze filtrul ţigării.
— Răspunde la întrebare, muşcă tânărul. E prea târziu ca să te mai joci.
— Nimeni nu m-a mai întrebat chestia asta.
— Ei bine, înseamnă că azi e ziua ta cea mare. Mă mulţumesc cu da sau
nu.
— Da.
— Te-ai folosit tot de Pontiacul verde?
— Cred că da.
— Cine mai era cu tine?
— Ce te face să crezi că mai era cineva cu mine?
— Un martor a povestit că a văzut maşina plecând în viteză cu câteva
minute înainte de explozie. A mai zis că în maşină erau doi oameni şi chiar a
încercat să facă o identificare în ceea ce te priveşte.
— A, da. Prietenul nostru Bascar. Am citit de el în ziare.
— Tu şi cu amicul tău aţi trecut pe lângă el în colţul străzilor Fortification
şi State.
— Păi, sigur că în colţul ăla. Că tocmai ieşise dintr-un bar la trei
dimineaţa, beat criţă, şi prost ca noaptea. Cred că ştii că Bascar nu a ajuns la
tribunal, nu a jurat pe Biblie, nu a fost niciodată anchetat, nu s-a prezentat
niciodată ca martor decât după ce am fost închis la Greenville şi jumate din
omenire văzuse în ziare Pontiacul verde. Iar încercarea lui de a mă identifica
s-a produs după ce ziarele s-au umplut de mutra mea.
— Prin urmare, tipul minte.
— Nu, mai degrabă e un simplu ignorant. Nu uita, Adam, că n-am fost
niciodată inculpat pentru explozia aia. Bascar n-a fost niciodată strâns cu uşa,
n-a depus niciodată mărturie sub prestare de jurământ. Povestea lui a ieşit la
lumină, mi se pare, abia atunci când un reporter din Memphis a făcut săpături
prin lumea interlopă şi prin bordeluri.
— Atunci hai s-o luăm şi-aşa. Ai avut sau nu pe cineva cu tine când ai
aruncat în aer sinagoga Hirsch, pe 2 martie 1967?
Privirea lui Sam coborî încet spre podea; bătrânul împinse la o parte
hârtiile din faţa lui, se aşeză mai bine pe scaun şi-şi scoase ţigările din
buzunarul de la piept. Alese una cu grijă, o bătu cu filtrul de pachet şi apoi şi-o
puse între buzele umede. Apoi aprinse un chibrit, la fel de tacticos. Ritualul
aprinderii ţigării îi luă ceva timp şi se termină cu un norişor proaspăt de fum
trimis spre tavanul încăperii.
Adam aşteptă răbdător până când înţelese că răspunsul pe care-l aştepta
avea să întârzie. Dar tocmai această întârziere era, prin ea însăşi, confirmarea
faptelor. Stiloul lovea nervos carnetul de însemnări, respiraţia i se acceleră, iar
inima îi bătu mai repede. Apoi stomacul i se strânse brusc. Să fie asta breşa
mult aşteptată? Dacă avusese atunci un complice, poate că cei doi formau o
echipă şi poate că Sam nu plasase cu mâinile lui dinamita care-i ucisese pe
Krameri. Poate că adevărul acesta ar putea fi prezentat unui judecător
înţelegător, care ar putea acorda o amânare. Poate. Cine ştie?! Oare ar fi
posibil?
— Nu, răspunse Sam, încet dar ferm, privindu-l pe Adam drept în ochi.
— Nu te cred.
— Nu am avut nici un complice.
— Nu te cred, Sam.
Sam ridică din umeri, nepăsător. Apoi îşi încrucişă picioarele şi-şi aşeză
degetele împletite pe genunchi.
Adam respiră adânc, mâzgăli ceva pe carnet, ca şi cum s-ar fi aşteptat la
răspunsul acela, şi căută o filă curată.
— La ce oră ai ajuns la Cleveland în noaptea de 20 aprilie 1967?
— Când?
— Prima oară.
— Am plecat din Clanton pe la şase, am făcut două ore până la Cleveland,
aşa că am ajuns acolo pe la opt.
— Unde te-ai dus după ce-ai ajuns în oraş?
— Într-un supermarket.
— De ce acolo?
— Ca să iau maşina!
— Pontiacul verde?
— Da. Numai că nu era acolo, aşa că am dat o fugă până la Greenville ca
să arunc o privire.
— Cunoşteai oraşul?
— Da. Dădusem pe-acolo cu vreo două săptămâni mai devreme, în
recunoaştere. Am fost chiar şi la biroul evreului ca să mă familiarizez cu locul.
— Asta a fost o tâmpenie, nu? Vreau să spun că secretara te-a recunoscut
după aceea ca fiind bărbatul care venise să ceară nişte informaţii şi care
mersese apoi la toaletă.
— Ai dreptate, o tâmpenie. Da' la vremea aia, nu mă gândeam că am să
fiu prins. În mod normal, femeia n-avea cum să mă mai vadă după aceea, zise
Sam, muşcând filtrul ţigării. A fost o mişcare foarte proastă, recunosc. Sigur,
acum e uşor să stai aici şi să-ţi dai cu presupusul.
— Cât timp ai rămas în Greenville?
— Aproape o oră. Pe urmă m-am întors la Cleveland ca să-mi iau maşina.
Dogan avea întotdeauna mai multe variante de plan. De data asta am găsit
maşina lăsată în locul B, lângă o parcare pentru camioane.
— Unde ai găsit cheile?
— Sub scaunul şoferului.
— Şi ce-ai făcut după aia?
— M-am urcat în maşină şi am plecat. Am ieşit din oraş şi am luat-o peste
nişte câmpuri de bumbac până când am dat de un loc liniştit unde am oprit.
Acolo am deschis portbagajul ca să văd dacă aveam şi dinamită.
— Câte cartuşe?
— Mi se pare că cinşpe. Întotdeauna am folosit între douăşpe şi douăzeci,
în funcţie de tipul de clădire. La sinagogă, de exemplu, am pus douăzeci
pentru că era nouă şi modernă, construită din beton şi piatră. Biroul evreului
era însă într-o clădire veche, cu structură din lemn, de-aia am ştiut că cinşpe
cartuşe erau de-ajuns.
— Ce mai era în portbagaj?
— Păi, chestiile obişnuite. O cutie de carton cu cartuşele de dinamită.
Două capse. Şi un fitil de cinşpe minute.
— Asta-i tot?
— Da.
— Eşti sigur?
— Fireşte că sunt sigur.
— Dar ceasul şi detonatorul?
— A, da. Am uitat de ele. Astea erau într-o cutie mai mică.
— Descrie-mi puţin cutia aia.
— De ce? Doar ai citit stenogramele proceselor. Expertul ăla de la FBI a
refăcut absolut artistic bombiţa mea. Ai citit, nu?
— De câteva ori.
— Şi-ai văzut şi fotografiile pe care le-au folosit la proces. Alea cu
bucăţelele rămase din timer. Le-ai văzut, nu?
— Da, da, le-am văzut. Spune-mi, de unde a luat Dogan ceasul?
— Nu l-am întrebat. Ceas ca ăla se găseşte în orice prăvălie. E foarte
ieftin.
— Atunci ai folosit prima oară un timer?
— Ştii bine că da. La bombele dinainte nu pusesem decât fitil. Da' ce mă
tot întrebi chestiile astea?
— Vreau să-ţi aud răspunsurile. Am citit tot, dar vreau să le aud şi din
gura ta. De ce ai vrut să întârzii explozia de la Kramer?
— Pentru că mă săturasem să tot aprind fitile şi să alerg pe urmă ca
fugărit de draci. Voiam să am mai mult timp între plasarea bombei şi explozia
propriu-zisă.
— La ce oră ai pus bomba?
— Pe la patru dimineaţa.
— Şi la ce oră trebuia să sară în aer?
— Pe la cinci.
— Atunci, ce n-a mers conform planului?
— Pur şi simplu, n-a explodat la ora cinci. A plesnit cu puţin înainte de ora
opt, când în clădire erau deja oameni şi oamenii ăia au fost făcuţi bucăţi.
Şi-aşa se face că eu stau acum aici, în costumul ăsta caraghios, şi mă întreb
ce miros o avea gazul ăla.
— Dogan a mărturisit că alegerea lui Marvin Kramer pe post de ţintă s-a
datorat eforturilor voastre conjugate; că avocatul se afla pe lista de lovituri a
Klanului de mai bine de doi ani; că bomba cu efect întârziat fusese propunerea
ta, pentru că programul lui Kramer era perfect previzibil; şi că ai acţionat de
unul singur.
Sam asculta răbdător, pufăind din ţigară, cu ochii strânşi de nu mai
rămăseseră din ei decât două dungi strălucitoare ca la pisici. Apoi o umbră de
zâmbet îi înflori pe buze.
— Ei bine, mi-e teamă că Dogan s-a cam scrântit. Federalii l-au vânat ani
de zile şi până la urmă le-a căzut în plasă. N-a fost niciodată un tip puternic.
Dar unele părţi din povestea lui sunt adevărate, adăugă el după ce trase
adânc aer în piept. Nu prea multe, doar câteva.
— Ai avut de gând să-l omori?
— Nu. Noi nu omoram oameni. Aruncam numai clădirile in aer.
— Dar casa familiei Pinder, din Vicksburg? Acolo, tot voi aţi lucrat?
Sam confirmă printr-o mişcare a capului.
— Bomba a făcut explozie pe la patru dimineaţa, când toţi ai casei
dormeau duşi. Şase persoane. A fost un miracol că n-au avut decât răni
uşoare.
— Ba n-a fost nici un miracol. Bomba fusese pusă în garaj. Or, eu, dacă
voiam să omor pe cineva, o puneam lângă fereastra dormitorului.
— Jumătate din casă s-a făcut ţăndări.
— Mda, şi aş mai fi putut folosi şi-un ceas ca să scap mai repede de o
gaşcă de evrei exact în momentul în care-şi mâncau mâncărurile alea fistichii
ale lor.
— Şi de ce n-ai făcut-o?
— Cum ţi-am spus, noi nu voiam să omorâm pe nimeni.
— Dar ce încercaţi să faceţi?
— Să-i intimidăm. Să ne răzbunăm. Să-i împiedicăm pe evreii ăia
nenorociţi să mai finanţeze mişcarea pentru drepturi civile. Încercam să-i
ţinem pe africani acolo unde le e locul — în şcolile, bisericile, cartierele şi
toaletele lor, departe de femeile şi copiii noştri. Evrei precum Marvin Kramer
susţineau o societate interrasială şi îi stârneau pe africani. Ticălosul trebuia să
fie adus la ordine.
— Şi încă ce ordine, nu?
— N-a primit decât ce-a meritat. Îmi pare rău doar de copii.
— Compasiunea de care dai dovadă e copleşitoare.
— Ascultă-mă, Adam, şi ascultă-mă bine. N-am vrut să rănesc pe nimeni.
Bomba trebuia să explodeze la ora cinci dimineaţa, adică cu trei ore înainte ca
tipul să vină la lucru. Copiii erau împreună cu el numai şi numai din cauză că
nevastă-sa avea gripă.
— Da' n-ai nici o remuşcare că Marvin şi-a pierdut ambele picioare?
— Nu prea.
— Nici că s-a sinucis?
— Păi, el a apăsat pe trăgaci, nu eu.
— Sam, eşti de-a dreptul bolnav.
— Mda, şi-am să fiu şi mai rău când am să trag gazul ăla pe nări.
Adam se mulţumi să clatine din cap, dezgustat. Puteau să se certe şi altă
dată pe tema rasei şi a urii faţă de ceilalţi; nu că ar fi putut el să schimbe
ideile bătrânului, dar nu se ştie niciodată. Acum însă trebuia să discute
faptele.
— Şi ce-ai făcut după ce-ai verificat dinamita?
— M-am întors în parcarea pentru camioane şi am băut o cafea.
— De ce?
— Poate că mi-era sete.
— Foarte amuzant. Te rog să încerci să-mi răspunzi la întrebări.
— Aşteptam.
— Ce?
— Trebuia să-mi omor timpul vreo două ore. Era abia miezul nopţii şi
voiam să stau cât mai puţin în Greenville. Aşa că mi-am omorât vremea în
Cleveland.
— Ai stat de vorbă cu cineva în barul ăla?
— Nu.
— Era lume multă înăuntru?
— Zău dacă-mi aduc aminte.
— Ai stat singur la masă?
— Da, răspunse Sam, cu un surâs uşor pe buze: ştia ce avea să urmeze.
— Un şofer de camion pe nume Tommy Farris zicea că în noaptea aceea a
văzut în parcarea de care vorbim un bărbat care-ţi semăna foarte bine şi că
bărbatul cu pricina a băut cafea împreună cu un bărbat mai tânăr.
— Nu-l cunosc pe domnul Farris, dar mi se pare că vreo trei ani de zile a
suferit de amnezie. Din câte-mi amintesc eu, n-a suflat nimănui nici o vorbă
până în ziua în care un reporter a dat de el şi i-a scris numele în ziar. E de
mirare ce de martori răsar de nicăieri, ani şi ani de zile după proces.
— De ce n-a venit Farris ca martor la ultimul tău proces?
— Păi, nu mă întreba pe mine. Bănuiesc că nu avea nimic de spus, de-aia.
Faptul că am băut cafea singur sau împreună cu cineva, cu şapte ore înainte
de explozie, nu prea e lămuritor. Şi pe deasupra, cafeaua am băut-o la
Cleveland şi n-a avut nici o legătură cu faptul că eu am comis sau nu o crimă.
— Deci Farris a minţit?
— Habar n-am ce-a făcut Farris. Şi nici măcar nu-mi pasă. Eu îţi spun că
eram singur. Şi asta contează.
— La ce oră ai părăsit Clevelandul?
— Cred că pe la trei.
— Şi nu te-ai oprit până în Greenville?
— Nu. Am dat pe-acasă pe la Kramer şi i-am văzut paznicul stând pe
verandă, am mers pe urmă pe la birou ca să mai treacă vremea şi pe la patru
am lăsat maşina în spatele clădirii unde îşi avea firma, m-am strecurat
înăuntru prin uşa din spate, am pus bomba într-o debara din hol, m-am întors
la maşină şi am plecat de-acolo.
— La ce oră ai ieşit din Greenville?
— Eu avusesem de gând să plec după explozie. Dar, după cum bine ştii,
mi-au trebuit vreo câteva luni ca să pot părăsi oraşul.
— Unde te-ai dus după ce-ai plecat de la biroul lui Kramer?
— Într-o cafenea de pe autostradă, la vreo jumătate de milă de biroul ăla.
— De ce te-ai dus acolo?
— Ca să beau o cafea.
— Cât era ceasul?
— Nu ştiu. Cam patru jumate.
— Înăuntru era lume?
— Nu prea. Cunoşti tipul ăsta de local non-stop, cu un bucătar gras,
îmbrăcat cu un tricou murdar, şi cu veşnica ospătăriţă care mestecă gumă şi
plescăie cât poate.
— Ai stat de vorbă cu careva dintre ei?
— Am vorbit cu ospătăriţa când i-am comandat cafeaua. Cred că am
cerut şi o gogoaşă.
— Şi stăteai acolo, bând cafea şi văzându-ţi de ale tale, în aşteptarea
exploziei.
— Păi, întotdeauna mi-a plăcut să ascult zgomotul exploziei şi să
urmăresc reacţia oamenilor.
— Deci ai mai procedat în felul ăsta şi altă dată?
— De vreo două ori. Tot în anul ăla, da' în februarie, am aruncat în aer
biroul de afaceri imobiliare din Jackson — evreii vânduseră unor cioroi o casă
dintr-un cartier al albilor. Când a explodat bomba, eu eram într-un local la vreo
trei blocuri distanţă. Atunci folosisem un fitil, aşa că trebuise să mă grăbesc
rău de tot. Fata care servea abia îmi pusese ceaşca de cafea pe masă, că
pământul s-a zguduit şi toată lumea a îngheţat. Mi-a plăcut la nebunie. Era ora
patru dimineaţa şi localul ăla era plin cu şoferi şi comisionari, la colţul străzii
erau chiar şi nişte poliţişti care au sărit imediat în maşini şi au demarat în
trombă, cu girofarurile scăpărând. Masa la care stăteam s-a zgâlţâit aşa de
tare că mi s-a vărsat cafeaua.
— Şi zici că toată afacerea asta ţi-a plăcut?
— Chiar aşa. Dar celelalte poveşti au fost prea riscante. N-am avut timp
să caut un local şi a trebuit să mă mulţumesc cu o plimbare de câteva minute
cu maşina, în aşteptarea distracţiei. Cum îmi verificam mereu ceasul, ştiam
întotdeauna cât timp mai era până la explozie. Oricum, dacă eram în maşină,
preferam să mă plimb pe la periferia oraşului. Am fost de faţă la explozia de la
Pinderi, adăugă Sam, după ce trase cu sete din ţigară.
Ochii îi jucau puţin în timp ce-şi descria aventurile, dar vorbele îi erau
perfect măsurate.
— Cum ai făcut?
— Păi, ăştia locuiau într-o casă mare din zona suburbană, un fel de vale
cu copaci mulţi. Am oprit maşina pe o colină, la vreo milă distanţă de casă, şi
am aşteptat sub un copac să se întâmple.
— Câtă pace!
— Să ştii că aşa şi era. Lună plină, noapte răcoroasă. Strada se vedea
perfect şi zăream chiar şi o bucată de acoperiş. Totul era calm şi tăcut, toată
lumea dormea, când deodată bum — acoperişul s-a dus dracului.
— Cu ce păcătuise domnul Pinder?
— Păi, ca de obicei, treburi ovreieşti. Îi iubea pe cioroi. Îi lua întotdeauna
în braţe pe africanii care veneau din Nord ca să agite spiritele. Îi plăcea să
mărşăluiască cot cot cu africanii. Noi îl suspectam chiar că le şi finanţează
multe activităţi.
Adam făcea însemnări după însemnări, încercând să asimileze tot ce
auzea. Erau lucruri greu de digerat pentru că erau aproape de necrezut. Poate
că, în fond, pedeapsa cu moartea nu era o idee prea rea.
— Hai să ne întoarcem la Greenville. Unde, în care parte a oraşului se afla
cafeneaua de care mi-ai vorbit?
— Nu-mi aduc aminte.
— Cum se numea?
— Da' s-a întâmplat acum douăştrei de ani. Şi nici nu era un local pe care
să vrei să-l ţii minte.
— Era pe autostrada 82?
— Parcă. Da' poţi să-mi spui şi mie ce crezi că ai să faci? O să-ţi petreci
timpul făcând săpături ca să scoţi la lumină un bucătar gras şi o chelneriţă
mizerabilă? Te îndoieşti de povestea mea?
— Exact. Mă îndoiesc puternic.
— Şi de ce, mă rog?
— Pentru că nu eşti în stare să-mi spui unde ai învăţat să fabrici o bombă
cu ceas.
— În garajul din spatele casei mele.
— În Clanton?
— În afara oraşului. Şi să ştii că nici măcar nu e prea greu.
— Cine te-a învăţat s-o faci?
— Am învăţat singur. Am avut un desen, o broşurică plină cu schiţe şi alte
chestii de-astea. Etapele unu, doi, trei. Nu e nici o scofală.
— De câte ori ai făcut repetiţie înainte de atentatul de la Kramer?
— O singură dată.
— Unde? Când?
— În pădurea din apropierea casei. Am avut două cartuşe de dinamită şi
restul calabalâcului de care e nevoie în cazuri de-astea şi m-am dus cu ele cu
tot pe malul pârâiaşului care trece prin pădure. Şi totul a mers perfect.
— Îmi închipui. Şi deci ai studiat şi ai făcut toate cercetările de care
vorbeşti în garajul din spatele casei?
— Aşa am spus.
— Acolo aveai laboratorul personal.
— Zi-i cum vrei.
— Numai că tipii de la FBI ţi-au trecut prin sită casa, garajul şi toate
celelalte dependinţe cât timp ai fost închis şi n-au găsit nici o urmă de
explozibil.
— Păi, dacă or fi fost tâmpiţi. Sau poate că eu am fost foarte prudent şi
nu am lăsat urme.
— Sau poate că bomba a fost pusă de cineva cu experienţă în branşă.
— No. Regret.
— Cât timp ai stat în cafeneaua aia?
— Al dracului de mult timp. Cu vreo zece minute înainte de ora şase am
mai dat o raită pe la biroul lui Kramer. Totul părea în regulă. Dar pentru că
apăruseră primii trecători şi nu voiam să fiu văzut, am plecat imediat.
Am trecut fluviul în Arkansas şi am luat-o spre Lake Village, dar pe urmă
m-am întors la Greenville. Se făcuse deja şapte, soarele era sus pe cer şi
lumea începuse să se vânzolească de colo-colo prin oraş, dar explozia tot nu
se făcea simţită. Atunci am parcat maşina pe o stradă laterală şi am pornit-o
pe jos. A dracului bombă nu voia cu nici un chip să sară-n aer. Îţi dai seama că
nu puteam să intru în clădire să văd ce se întâmplă, aşa că am mers şi-am
mers prin cartier, cu urechile ciulite, sperând că pământul nu va întârzia prea
mult să se zguduie. Dar tot nu se-ntâmpla nimic.
— I-ai văzut pe Marvin Kramer şi pe copii intrând în clădire?
— Nu. Când am dat colţul, la un moment dat, i-am văzut maşina şi mi-am
zis: ei, la dracu'!; pe urmă mintea mi-a înţepenit, dar după aia, mi-am spus în
sinea mea: ce mă-sa!, nu e decât un evreu care a făcut multe rele. Apoi, mi-au
venit în minte secretarele şi toţi ăilalţi de lucrau acolo, aşa că iar m-am învârtit
prin jurul blocului. Mi-amintesc că pe la opt fără douăzeci m-am uitat la ceas şi
m-am gândit să dau un telefon anonim şi să-i spun lui Kramer că avea o
bombă în debara. Dacă nu mă credea, putea să se ducă s-o vadă şi să dispară
pe urmă în cea mai mare viteză.
— Şi de ce n-ai făcut-o?
— N-am avut fisă. îi lăsasem chelneriţei tot mărunţişul şi nu voiam să
intru într-un magazin ca să cer o monedă. Trebuie să-ţi spun că eram tare
nervos. Îmi tremurau mâinile şi nu ţineam să dau de bănuit. Nu eram din oraş,
corect? Bomba aia îmi aparţinea, corect? Mă aflam într-un orăşel în care toată
lumea cunoaşte pe toată lumea şi-şi aduc al dracului de bine aminte orice
figură străină atunci când se produce o crimă. Mi-aduc aminte că mergeam
chiar pe trotuarul din faţa firmei lui Kramer şi că am ajuns în dreptul chioşcului
de ziare din dreptul unei frizerii; un tip voia să cumpere un ziar şi se căuta prin
buzunare după ceva mărunţiş; era cât pe-aci să-i cer o monedă ca să dau un
telefon, dar eram prea nervos.
— De ce erai prea nervos, Sam? Doar acum câteva secunde mi-ai spus că
nu-ţi păsa nici cât negru sub unghie dacă Kramer păţea ceva. Asta era a şasea
bombă din cariera ta?
— Da, numai că celelalte fuseseră uşoare. Am aprins fitilul, am zbughit-o
pe uşă şi am aşteptat câteva minute. Mă tot gândeam la secretara aia
drăgălaşă care-mi arătase unde se afla toaleta. Mai târziu a venit martoră la
proces. Şi mă mai gândeam şi la ceilalţi care lucrau la firma aia pentru că, în
ziua în care venisem în recunoaştere, clădirea era plină de lume. Se făcuse
aproape opt şi ştiam că programul avea să înceapă peste câteva minute. Şi
mai ştiam şi că o grămadă de oameni aveau să moară peste puţin timp. Atunci
mintea a refuzat să mai funcţioneze. Mi-aduc aminte că rămăsesem împietrit
lângă cabina de telefon, cu ochii lipiţi când de cadranul ceasului, când de
tastele telefonului, zicându-mi mereu că trebuie neapărat să-l sun pe Kramer.
În cele din urmă, am intrat în cabină şi am căutat numărul în carte, dar l-am
uitat aproape imediat. L-am căutat din nou şi tocmai când mă apucasem să-l
formez, mi-am dat seama că nu aveam fisă. Asta m-a făcut să mă hotărăsc să
intru în frizerie ca să fac rost de mărunţiş. Picioarele mi se îngreunaseră şi
eram leoarcă de transpiraţie. M-am oprit în faţa vitrinei şi am privit înăuntrul
prăvăliei. Era plină ochi de clienţi înşiraţi de-a lungul peretelui, care stăteau de
vorbă sau citeau ziarele. Vreo doi dintre ei s-au uitat la mine prin geam şi pe
urmă au început şi alţii să se zgâiască, aşa că am renunţat să mai intru.
— Unde ai plecat de-acolo?
— Nu mai ştiu prea bine. Lângă firma lui Kramer era un alt birou în faţa
căruia se oprise o maşină: atunci mi-am zis că poate secretara sau altcineva
se pregătea să intre în clădire şi cred că tocmai mă îndreptam spre maşina aia
când s-a produs explozia.
— Deci tu te aflai chiar peste drum?
— Parcă aşa s-a întâmplat. Mi-aduc aminte că am căzut în patru labe în
timp ce în jurul meu zburau cioburi şi moloz. Ce-a urmat după aia nu prea mai
e clar în mintea mea.
În clipa aceea, se auzi o uşoară bătaie în uşă, apoi sergentul Packer îşi
făcu apariţia în încăpere, aducând cu un pahar de plastic, un şerveţel de hârtie
şi o cană cu — M-am gândit că poate vreţi puţină cafea. Iertaţi-mă că dau
buzna, zise el, lăsând totul pe tăblia de lemn şi răsucindu-se pe călcâie.
— Mulţumesc, zise Adam.
— Două bucăţele de zahăr şi o linguriţă de frişcă pentru mine, comandă
Sam.
— Da, să trăiţi, glumi Packer fără să se-ntoarcă şi dispăru pe uşa pe care
intrase.
— Serviciul e fără cusur, remarcă Adam.
— E minunat, pur şi simplu minunat.
14
Bineînţeles că Sam nu primi cafea. Şi el înţelese imediat cum stau
lucrurile, spre deosebire de Adam care rămase în aşteptare preţ de câteva
minute. Apoi, Sam îşi îndemnă nepotul să-şi bea cafeaua, în timp ce el îşi mai
aprinse o ţigară, plimbându-se răbdător prin partea de încăpere care îi era
rezervată. Ceasul arăta aproape unsprezece şi ora de plimbare în curtea
închisorii se dusese de mult; Sam n-avea deloc încredere că Packer are să-l
lase totuşi să vadă soarele la faţă, aşa că, dacă tot făcea o pauză de
conversaţie, nu-şi pierdu vremea şi se apucă să facă nişte mişcări de
gimnastică. Se obişnuise aşa încă din primele luni petrecute la Parchman. La
un moment dat ajunsese chiar să facă o sută de flotări şi o sută de
genuflexiuni pe zi în celulă. Slăbise, ajungând la o greutate şi la o formă fizică
perfecte.
Înţelesese însă destul de repede că lista morţii avea să fie ultima lui
locuinţă şi că autorităţile statale au să-l omoare până la urmă. Şi-atunci, ce
sens are să fii sănătos şi să ai muşchii tari, dacă-ţi petreci douăzeci şi trei de
ore pe zi încuiat într-o celulă, aşteptându-ţi moartea? Şi-aşa, exerciţiile de
gimnastică se răriseră treptat, ţigările se înmulţiseră. Tovarăşii săi de drum îl
considerau un om norocos pentru că avea bani. Un frate mai mic, Donnie, care
trăia în Carolina de Nord, îi trimitea în fiecare lună lui Sam zece cartuşe de
ţigări, bătrânul fumând în medie patru pachete pe zi. Adevărul e că voia să se
omoare cu mâna lui mai înainte s-o facă autorităţile. Şi ar fi preferat ca la
mijloc să fie o boală care să îl bage în spital pentru un tratament greu şi
îndelungat, suportat, prin Constituţie, de statul Mississippi.
După toate aparenţele însă nu Sam avea să fie câştigătorul acestei curse
contra cronometru.
Judecătorul federal care preluase controlul închisorii după un proces
pentru drepturile prizonierilor dăduse la iveală o seamă de ordine
cuprinzătoare, referitoare, printre altele, şi la drepturile deţinuţilor. Avusese în
vedere până şi amănunte minore, precum suprafaţa celulelor din lista morţii
sau suma de bani la care avea dreptul fiecare pensionar al locului. Suma
maximă era de douăzeci de dolari, i se spunea „praf şi venea întotdeauna din
afară. Condamnaţii la moarte nu aveau dreptul să muncească şi să câştige
bani. Cei mai norocoşi dintre ei primeau câţiva dolari de la prieteni şi rude,
bani pe care îi puteau cheltui la cantina din centrul USM. Răcoritoarele erau
cunoscute sub numele de „potolitoare", bomboanele şi gustările erau „zu-zu"
sau „iam-iam", iar ţigările — „picioare lipite" sau „rulade de gata".
Majoritatea deţinuţilor nu primeau nimic din afară. Aşa că făceau tot felul
de schimburi până când strângeau câteva monede cu care îşi cumpărau
frunze de tutun pe care le răsuceau în hârtie subţire şi le fumau cu voluptate.
Sam era într-adevăr un tip norocos.
Se aşeză şi îşi aprinse o nouă ţigară.
— De ce nu ai depus mărturie la proces? îl întrebă avocatul.
— La care proces?
— Atins. La primele două.
— N-a fost nevoie. Brazelton alesese foarte bine juraţii, toţi albi care
înţelegeau de minune cum stătea treaba. Am ştiut întotdeauna că oamenii ăia
nu aveau să mă condamne. Aşa că, vezi, nu era nevoie să depun mărturie.
— Dar la ultimul proces?
— Aici a fost mai complicat. Am discutat de nenumărate ori cu Keyes. La
început, el a crezut că asta o să mă ajute, pentru că puteam să le explic
juraţilor ce intenţii am avut. Că nu vrusesem să fie nimeni rănit, şi aşa mai
departe. Bomba ar fi trebuit să facă explozie la ora cinci. Ştiam amândoi însă
că interogatoriul avea să fie foarte dur, mai ales că judecătorul fusese de
acord să se facă referiri şi la celelalte atentate ca să poată fi puse în evidenţă
anumite lucruri. Aşa că aş fi fost adus în situaţia de a recunoaşte că am pus
bomba cu mâna mea, toate cele cinşpe cartuşe, suficiente ca să omoare o
grămadă de oameni.
— Bine, dar de ce nu ai depus mărturie?
— Din cauza lui Dogan. Jigodia aia mincinoasă le-a spus juraţilor că planul
nostru fusese să-l omorâm pe evreu. Îţi dai seama ce greutate a avut cuvântul
lui. Vreau să spun că, în fapt, fostul Vrăjitor Imperial al Klanului din Mississippi
era martorul acuzării împotriva propriilor săi oameni. Juraţii l-au mâncat pe
pâine.
— De ce a minţit Dogan?
— Jerry Dogan îşi pierduse minţile, Adam. Adică înnebunise definitiv.
Federalii îl urmăreau de cinşpe ani — îi ascultau telefonul, îi urmăreau nevasta
peste tot prin oraş, îi hărţuiau rudele, îi ameninţau copiii, îi băteau la uşă în
toiul nopţii. Ce mai, trăia o viaţă de coşmar, urmărit permanent de ochi şi
urechi la pândă. Aşa că, într-o bună zi, Jerry a zbârcit-o şi a deschis uşa larg în
faţa celor de la Serviciul de Venituri Interne care au năvălit peste el. Împreună
cu cei de la FBI, ăştia i-au spus că era cazul să se aştepte la vreo treizeci de
ani de stat la răcoare, iar Dogan n-a mai rezistat. După procesul meu, am auzit
că a fost trimis să viziteze alte locuri o bucată de vreme. A ajuns, adică,
într-un sanatoriu, unde i-au făcut nu ştiu ce tratament şi a murit la puţin timp
după ce s-a întors acasă.
— Dogan a murit?
Sam rămase cu gura căscată: fumul ţigării îi ieşea nestingherit din gură,
înfăşurându-i-se în jurul capului, în timp ce privirea uluită îi rămăsese lipită de
chipul nepotului.
— Cum, nu ştiai de Dogan?
Adam revăzu cu ochii minţii toate materialele adunate la dosar, apoi
clătină din cap.
— Nu. Ce-a păţit?
— Eram convins că eşti la curent cu tot ce s-a întâmplat. Credeam că ai
învăţat pe dinafară tot ce are legătură cu mine.
— Ştiu foarte multe despre tine, Sam. Şi zău că nu mă interesează ce s-a
întâmplat cu Jeremiah Dogan.
— El şi nevastă-sa au murit într-un incendiu. Le-a luat casa foc într-o
noapte de la o scurgere de gaze. Vecinii au zis după aia că afacerea semănase
a bombă.
— Când s-a întâmplat asta?
— Exact în ziua în care se împlinea un an de când depusese mărturie
împotriva mea.
Stiloul din mâna lui Adam refuză să se mişte, iar privirea tânărului cerea
insistent o explicaţie.
— Exact la un an de-atunci?
— Da.
— Frumoasă coincidenţă.
— Eu eram deja aici, bineînţeles, dar tot am auzit câte ceva. Poliţia a zis
că a fost un accident. Mi se pare că a fost şi un proces împotriva companiei de
distribuire a gazelor.
— Deci, după părerea ta, n-a fost asasinat?
— Ba fireşte că, după părerea mea, a fost ucis.
— OK. Şi cine crezi că a făcut-o?
— Vreau să-ţi spun că ăia de la FBI au venit până aici ca să-mi pună nişte
întrebări. S-auzi şi să nu crezi. Federali care să-şi vâre nasul pe-aici, doi puşti
din Nord. De fapt, tremurau de nerăbdare să viziteze lista morţii şi să vadă la
faţă un terorist al Klanului, unul viu. Dar când au ajuns aici, erau atât de
speriaţi că le era frică şi de umbra lor. O oră întreagă m-au ameţit cu o
grămadă de întrebări tâmpite şi pe urmă au plecat. Asta-i tot.
— Cine ar fi putut să-l omoare pe Dogan?
Mai înainte să răspundă, Sam trimise spre tavan un ultim nor de fum,
spre disperarea nepotului nefumător, şi strivi mucul de ţigară în scrumieră.
— O grămadă de oameni, murmură el, într-un târziu. Adam îşi notă să reia
subiectul cu altă ocazie, după ce va face cercetările de rigoare.
— Aş zice, totuşi, doar aşa, de dragul conversaţiei, că ai fi putut să depui
mărturie ca să-l contracarezi pe Dogan, îşi dădu el cu părerea, continuând să
scrie.
— Păi, aproape că am făcut-o, spuse Sam cu o undă de regret în glas. In
ultima noapte a procesului, eu, Keyes şi asistenta lui, i-am uitat numele, am
stat treji până după miezul nopţii, discutând dacă era cazul să depun sau nu
mărturie. Numai că, dacă te gândeşti puţin, Adam, ai să vezi că, dacă o
făceam, aş fi fost adus în situaţia să recunosc că eu am pus bomba, că avea
un ceas-detonator ca să facă explozie mai târziu, că am participat şi la
celelalte atentate cu bombe, că-n momentul exploziei mă aflam pe trotuarul
din faţă. În plus, acuzarea demonstrase foarte clar că ţinta fusese Marvin
Kramer. Vreau să spun că, la dracu', le-au adus juraţilor să asculte
înregistrarea convorbirilor telefonice făcute de FBI. Zău că merita să vezi
spectacolul. Au împopoţonat sala tribunalului cu nişte difuzoare uriaşe şi cu un
magnetofon pe care l-au trântit pe-o masă chiar în faţa juraţilor, de parcă ar fi
fost cine ştie ce bombă. Şi pe urmă toată sala a răsunat de vocea lui Dogan
care-i vorbea la telefon lui Wayne Graves despre o bombă care, din diferite
motive, trebuia pusă în biroul lui Marvin Kramer şi se lăuda c-o să-şi trimită
Grupul (aşa-mi spunea el mie) la Greenville ca să se ocupe de afacere. Vocile
alea de pe bandă sunau ca nişte fantome din iad şi juraţii le sorbeau cuvintele.
Efect garantat. La asta s-a mai adăugat şi depoziţia lui Dogan. În momentul
ăla, aş fi fost absolut ridicol dacă aş fi încercat să-i conving pe juraţi că în
realitate nu eram un băiat rău. McAllister m-ar fi mâncat de viu. Aşa că m-am
hotărât să nu mai depun ca martor. Acum văd şi eu c-am jucat prost. Ar fi
trebuit să vorbesc.
— Dar n-ai făcut-o pentru că aşa te-a sfătuit avocatul?
— Uite ce e, Adam, dacă te gândeşti să-l ataci pe Keyes pentru asistenţă
ineficientă, te sfătuiesc s-o laşi baltă. Am ipotecat tot ce-am avut şi l-am plătit
pe Keyes cu bani frumoşi, iar el a făcut o treabă bună. Acum câtva timp în
urmă, Goodman şi Tyner se gândiseră să sară la Keyes, dar n-au avut de ce să
se agaţe în privinţa felului în care mă reprezentase. Ascultă-mă pe mine, las-o
baltă.
Dosarul Cayhall întocmit de „Kravitz & Bane" cuprindea o cantitate
impresionantă de materiale referitoare la reprezentarea asigurată de Benjamin
Keyes. Asistenţă ineficientă în timpul procesului era un argument standard în
apelurile împotriva sentinţei de condamnare la moarte, dar el nu fusese folosit
în cazul lui Sam. Goodman şi Tyner discutaseră la nesfârşit problema, într-un
ping-pong de toată frumuseţea cu memorii detaliate trimise către cele două
birouri aflate la etajele şaizeci şi unu, şi şaizeci şi şase ale clădirii din Chicago.
Ultimul document zicea că la proces Keyes făcuse o treabă atât de frumoasă,
că nu exista nici un motiv să fie atacat.
Dosarul conţinea, de asemenea, o scrisoare de trei pagini prin care Sam
interzicea în mod expres orice atac împotriva lui Keyes şi promitea să nu
semneze nici o petiţie în acest sens.
Ultimul document data însă de şapte ani, deci dintr-o perioadă în care
moartea nu era decât o posibilitate foarte improbabilă. Acum lucrurile stăteau
cu totul altfel. Anumite elemente fuseseră readuse pe tapet, altele fuseseră
pur şi simplu fabricate. Era momentul să se agaţe şi de-un pai.
— Unde se află acum Keyes? întrebă Adam.
— Ultima oară când am auzit de el, lucra în Washington. Acum vreo cinci
ani mi-a scris că nu se mai ocupă de avocatură. L-a lovit rău de tot că am
pierdut. De fapt, nici lui, nici mie nu ne-a venit să credem.
— Nu te-ai aşteptat să fii condamnat?
— Nu prea. Adu-ţi aminte că aveam două victorii la activ. Şi în juriu erau
opt albi, sau, mă rog, anglo-americani. Şi după cum a mers procesul, n-am
crezut nici o clipă cu adevărat că au să mă condamne.
— Dar Keyes?
— A, el era îngrijorat şi am pregătit procesul ăsta luni de zile. Săptămâni
întregi şi-a neglijat ceilalţi clienţi, ba chiar şi familia. McAllister răsărea mereu
cu câte ceva nou, şi cu cât vorbea el mai mult, cu atât munceam noi mai
îndărătnic. Când a fost publicată lista potenţialilor juraţi, am petrecut zile la
rând verificând toţi candidaţii. Să ştii că pregătirea procesului aşa cum a
făcut-o Keyes a fost impecabilă. Doar nu eram naivi.
— Lee mi-a spus că, la un moment dat, te-ai gândit să dispari.
— A, ţi-a spus şi asta.
— Da, azi-noapte.
— Da, m-am gândit, recunoscu Sam după ce-şi admirase ţigara neaprinsă
ca şi cum ar fi fost ultima. McAllister a sărit la mine abia după treişpe ani în
care am trăit ca orice om liber. La dracu', aveam patru'şapte de ani când s-a
terminat al doilea proces, fusesem achitat de două jurii şi tot răul era acum
undeva, în urmă. M-am întors acasă. Viaţa mergea normal, eram fericit:
aveam o fermă şi un joagăr, îmi beam cafeaua în oraş şi votam când erau
alegeri. În primele luni am fost urmărit de federali, da' s-au convins şi ei că
renunţasem la pus bombe. Din când în când, câte un afurisit de reporter
apărea prin oraş şi punea întrebări în stânga şi-n dreapta, da' nimeni nu-i
răspundea. Întotdeauna veneau din Nord, erau tâmpiţi ca dracu', grosolani şi
ignoranţi, şi nu făceau mulţi purici prin Clanton. Într-o zi, mi-aduc aminte că
m-am trezit cu unul din ăştia acasă şi tipul nu se dădea dus cu nici un chip. În
loc să ies la el cu puşca, am dat drumul dinilor care i-au făcut fundul ferfeniţă.
Nu l-am mai văzut de-atunci, preciză Sam, chicotind. Nici în cele mai negre
coşmaruri nu am luat în calcul varianta asta. Dacă aş fi avut cea mai vagă
bănuială, aş fi dispărut de mult. Eram absolut liber, înţelegi, n-aveam nici un
fel de restricţii. Cred că m-aş fi dus în America de Sud, mi-aş fi schimbat
numele şi m-aş fi stabilit la Sao Paulo sau Rio.
— Ca Mengele.
— Cam aşa ceva. Pe ăla nu l-a prins nimeni, niciodată. De fapt, pe mai
mulţi nu i-a prins nimeni, niciodată; acum aş fi avut o căsuţă frumuşică, aş fi
vorbit portugheza şi aş fi râs de dobitoci precum David McAllister, zise Sam,
închizând ochii ca să poată visa mai bine.
— De ce n-ai plecat când McAllister a început să agite piritele?
— Pentru c-am fost naiv. Totul s-a întâmplat încetişor, ca şi cum un
coşmar se transforma în realitate pe bucăţele. Mai întâi, McAllister a fost ales
cu promisiunile lui cu tot. Pe urmă, după câteva luni, Dogan a fost băgat în
corzi de SVI, au început să apară tot felul de zvonuri şi de notiţe prin ziare. Dar
eu refuzam pur si simplu să cred că aşa ceva ar fi fost posibil. Şi până să mă
dezmeticesc eu, FBI-ul îmi luase urma şi nu mai puteam să fug.
Adam îşi privi ceasul şi se simţi brusc copleşit de oboseală. Conversaţia
dura de două ore şi acum avea nevoie de aer proaspăt şi de lumina soarelui.
Fumul de ţigară îi dădea dureri de cap, iar aerul din încăpere devenise irespirabil.
— Trebuie să plec, zise el, vârându-şi stiloul şi carnetul în servietă. Am să
mă întorc probabil mâine pentru o altă repriză.
— Mă găseşti aici.
— Lucas Mann mi-a dat liber să vin oricând doresc.
— Un tip nemaipomenit, nu?
— E un băiat bun. Îşi face doar meseria.
— La fel şi Naifeh şi Nugent şi toţi albii ăia.
— Albii? Cum adică?
— Da. Aşa li se spune autorităţilor. În fond, nimeni nu vrea să mă omoare,
toţi îşi fac doar meseria. Caută-l pe cretinul ăla cu nouă degete care e călăul
oficial, ăla de amestecă gazele. Întreabă-l şi pe el cum e cu chestia asta şi-o
să-ţi spună şi el că-şi face doar meseria. Şi preotul, şi doctorul şi psihiatrul
închisorii, şi gardienii care au să mă ducă în camera de gazare şi brancardierii
care au să mă scoată de-acolo, toţi sunt nişte tipi cumsecade, care n-au nimic
cu mine, personal; îşi fac numai meseria.
— N-o să ajungem pân-acolo, Sam.
— E o promisiune?
— Nu. Dar trebuie să fim optimişti.
— A, păi aici ăsta-i lucrul cel mai răspândit. Eu şi cu băieţii suntem
nemaipomeniţi când e vorba de spectacol, programe de călătorie şi
cumpărături. Africanii preferă „Soul Train".
— Ce-ar fi să ne ocupăm de tine, Sam. Lee mi-a zis să-ţi transmit că se
gândeşte la tine şi că se roagă pentru tine.
Sam îşi muşcă buza, lăsându-şi privirea în pământ. Dădu din cap fără să
scoată o vorbă.
— Am să stau la ea vreo lună sau mai mult.
— Mai e măritată cu tipul ăla?
— Într-un fel. Ar vrea să te vadă.
— Nu.
— De ce?
Sam se ridică încet de pe scaun şi ciocăni în uşa din spate. Apoi se răsuci
puţin în loc şi-şi privi atent nepotul. Privirile le rămaseră agăţate una de alta
până când gardianul îl scoase pe bătrân din încăpere.
15
— Puştiul a plecat acum o oră, cu autorizaţia de reprezentare, deşi eu
n-am văzut nimic scris, îi explică Lucas Mann lui Phillip Naifeh care privea de la
fereastra biroului un grup de deţinuţi ocupat cu strângerea gunoiului de pe
marginea şoselei. Directorul se lupta cu o durere de cap, cu alta de spate şi, în
general, ajunsese la mijlocul unei zile absolut oribile în care primise deja trei
telefoane matinale de la guvernator şi două de la Roxburgh, procurorul
general. Subiectul fiind, evident, Sam.
— Prin urmare, s-a făcut cu avocat, zise el cu glas plin de blândeţe,
încercând în acelaşi timp să-şi maseze un punct dureros de pe şira spinării.
— Da, şi să ştii că mie-mi place puştiul. Înainte să plece a trecut să mă
vadă şi arăta de parcă fusese lovit de un camion. Am impresia că el şi
bunicu-său au ceva probleme de rezolvat.
— Pentru bătrân situaţia o să fie din ce în ce mai rea.
— Lucrul ăsta e valabil pentru noi toţi.
— Vrei să-ţi spun ce mi-a cerut guvernatorul? Voia să ştie dacă putem să-i
dăm şi lui o copie după manualul de instrucţiuni referitoare la execuţii. I-am
răspuns că aşa ceva nici nu intră în discuţie. Atunci mi-a zis că, după părerea
lui, guvernatorul statului avea dreptul să primească o copie a manualului, iar
eu am încercat să-i explic că, în realitate, nu era vorba de un manual, ci mai
degrabă de o broşurică revizuită în detaliu ori de câte ori are loc o execuţie.
Când m-a întrebat de titlu, i-am spus că nu există nici un titlu oficial pentru că,
slavă Domnului, nu este prea folosită, dar că eu îi zic „cărticica neagră". Pe
urmă el a insistat, eu m-am enervat şi convorbirea s-a terminat cam brusc. Un
sfert de oră mai târziu, avocatul lui, băşina aia gheboasă cu ochelari pe vârful
nasului...
— Larramore.
— Larramore, mi-a telefonat ca să-mi spună că articolul ăsta şi articolul
ăla din codul de procedură penală îi dădeau dreptul guvernatorului să aibă o
copie a manualului cu instrucţiuni. L-am lăsat să aştepte vreo zece minute la
telefon ca să verific, şi pe urmă i-am citit articolele de care vorbise; bineînţeles
că minţea, ca de obicei, şi mă lua drept un imbecil. Aşa că i-am trântit
telefonul în nas. După zece minute m-a sunat iar guvernatorul, tot numai
miere, ca să-mi spună că broşura aia n-avea, în fond, nici o importanţă, că
este foarte preocupat de drepturile constituţionale ale lui Sam şi că vrea să-l
ţin la curent cu tot ce se întâmplă. O dulceaţă, preciză Naifeh, mutându-şi
greutatea pe celălalt picior şi schimbând mâna cu care încerca să-şi maseze
spatele dureros. O juma' de oră mai târziu, mă sună Roxburgh şi ce crezi că
vrea să afle de la mine? Vrea să-i spun dacă am vorbit cu guvernatorul. Asta
trăieşte cu impresia că el şi cu mine suntem vechi prieteni politici şi că deci
putem să avem încredere unul în celălalt. Aşa se face că îmi spune la telefon,
absolut confidenţial, se-nţelege, de la suflet la suflet, că, după părerea lui,
guvernatorul ar putea încerca să exploateze execuţia asta în scopuri politice.
— Prostii! sări Lucas.
— Da, şi eu i-am zis lui Roxburgh că nu pot să cred că el poate gândi aşa
ceva despre guvernatorul nostru. Am fost cât se poate de serios şi-atunci a
devenit şi el foarte serios şi ne-am promis reciproc să urmărim cu atenţie
mişcările guvernatorului şi să ne anunţăm imediat ce vom observa şi cel mai
mic semn că încearcă să manipuleze situaţia. Roxburgh m-a anunţat că avea
posibilitatea să-l neutralizeze pe guvernator în caz că va sări peste cal. N-am
îndrăznit să-l întreb despre ce fel de posibilitate este vorba, dar părea foarte
sigur de el.
— Deci care dintre ei este mai nebun?
— Probabil că Roxburgh. Dar situaţia e tare grea, declară Naifeh,
întinzându-se cu grijă şi părăsind fereastra în favoarea biroului: desculţ şi cu
poala cămăşii atârnând neglijent peste pantaloni, directorul arăta într-adevăr
bolnav. Amândoi sunt înnebuniţi să li se facă publicitate. Sunt ca doi puşti
îngroziţi că unul dintre ei ar putea primi o bucată mai mare de prăjitură. Mi-e
silă de amândoi.
— Toată lumea îi urăşte, mai puţin electoratul.
În momentul acela, trei ciocănituri puternice, separate de intervale
precise de timp, răsunară în uşă.
— Ăsta trebuie să fie Nugent, zise Naifeh, simţind cum toate durerile i se
amplifică brusc. Intră.
Uşa se deschise imediat, lăsându-l pe colonelul în retragere George
Nugent să intre în pas milităros. Prima oprire fu în dreptul lui Lucas Mann care
nu se ridică de pe scaun, dar îi întinse mâna.
— Domnule Mann, salută Nugent, pe un ton tăios, apoi se întoarse spre
Naifeh căruia îi strânse mâna peste birou.
— Ia loc, George, îl invită directorul, arătându-i un scaun aflat chiar lângă
Lucas; ar fi vrut să-i spună noului venit s-o lase încolo de militărie, dar ştia că
n-ar avea nici un rost.
— Da, să trăiţi, răspunse Nugent, lăsându-se ţeapăn pe scaun.
Deşi la Parchman doar gardienii şi deţinuţii purtau uniforme, tipul reuşise
să-şi improvizeze una doar pentru el: cămaşă şi pantaloni oliv-închis, în nuanţe
perfect asortate, totul călcat impecabil, fără urmă de şifonare chiar şi după o
zi întreagă de muncă. Pantalonii dispăreau în interiorul unor cizme de
campanie care se ridicau deasupra gleznei, lustruite cel puţin de două ori pe
zi, ceea ce le făcea să fie permanent orbitor de curate. Odată, demult,
circulase un zvon cum că un secretar sau un lucrător al administraţiei
depistaseră un strop de noroi pe una din tălpi, dar zvonul nu fusese confirmat.
Nasturele de la gât era deschis în aşa fel încât să formeze un triunghi
perfect prin care să se vadă marginea unui tricou gri. Buzunarele şi mânecile
erau lipsite de medalii şi panglici, ceea ce, bănuia Naifeh, îl umilea îngrozitor
pe colonel. Părul era tuns după moda militară, ras deasupra urechilor şi în
perie subţire pe creştet. La cincizeci şi doi de ani, Nugent avea în spate
treizeci şi patru de ani de serviciu militar în slujba patriei, mai întâi ca simplu
soldat în Coreea, iar mai târziu cu grad de căpitan în nu se ştie ce armă în
Vietnam, unde făcuse războiul aşezat la un birou. Rana cu care se pricopsise
într-un accident de maşină îl trimisese acasă împreună cu panglica meritată.
În ultimii doi ani, Nugent se dovedise un administrator adjunct demn de
încredere, loial, subaltern de nădejde pentru Naifeh. Adora detaliile,
regulamentele şi regulile. Devora manualele cu instrucţiuni şi redacta mereu
noi şi noi proceduri, directive şi modificări pe care i le prezenta apoi
directorului spre analiză. Nugent era ca un ghimpe dureros înfipt în fundul
directorului, dar cu toate acestea era o persoană indispensabilă. Nu era un
secret pentru nimeni că peste vreo doi ani, colonelul avea să se lupte ca să
capete postul lui Naifeh.
— George, eu şi cu Lucas tocmai discutam despre problema Cayhall.
N-am idee cât de la curent eşti cu apelurile, dar Circumscripţia cinci a
suspendat amânarea, aşa că ne pregătim de execuţie peste patru săptămâni.
— Da, să trăiţi, veni răspunsul sec al colonelului care sorbea fiecare
cuvânt, introducându-şi-l în memorie. Am citit în ziarul de azi.
— Bun. Lucas e de părere că de data asta nu mai e nici o cale de
întoarcere. Am dreptate, Lucas?
— E foarte posibil. Şansele sunt juma-juma, confirmă Lucas, fără să-l
privească pe Nugent.
— De când lucrezi aici, George?
— De doi ani şi o lună.
— Ai asistat la execuţia lui Paris? întrebă directorul, după ce încercase să
calculeze în gând.
— Nu, domnule, am ratat-o cu câteva săptămâni, răspunse Nugent cu o
undă de dezamăgire în glas.
— Deci n-ai asistat la nici una?
— Exact, domnule.
— Ei bine, George, sunt îngrozitoare, ascultă-mă pe mine. Sunt de
departe partea cea mai rea a meseriei noastre. Şi-ţi spun sincer, eu nu m-am
împăcat niciodată cu ele. Speram să mă pensionez înainte să mai folosim încă
o dată camera de gazare, dar acum perspectiva asta mi se pare tare
îndoielnică. Aşa că am nevoie de ajutor.
Spinarea dureros de ţeapănă a colonelului păru că se îmbăţoşează şi mai
şi; dădu aprobator din cap, în timp ce ochii îi dansau.
— Din moment ce eu nu pot să mă împac cu aspectul ăsta, Lucas şi cu
mine ne-am gândit că poate tu, George, ai putea să te ocupi de evenimentul
care ne aşteaptă, spuse directorul aşezându-se uşurel, cu o grimasă de
durere.
Auzindu-l, colonelul nu-şi putu împiedica un zâmbet, dar îl alungă aproape
imediat.
— Sunt convins că am să fac faţă, domnule, răspunse el extrem de serios.
— Şi eu sunt convins, zise Naifeh, arătându-i broşura cea neagră de pe
colţul biroului. Avem şi un manual cu instrucţiuni pentru o astfel de situaţie.
Uite-l aici, cuprinde învăţămintele adunate cu prilejul a două duzini de vizite în
camera de gazare petrecute în ultimii treizeci de ani.
Ochii lui Nugent se îngustară, concentrându-şi privirea asupra „cărticelei
negre". Astfel, observă că paginile nu erau toate la fel, că unele dintre ele erau
îndoite şi teribil de murdare, că până şi coperta neagră era uzată şi roasă.
Peste numai câteva ore, hotărî el imediat, manualul ăsta se va transforma
într-o publicaţie de prima mână. Asta era prima sarcină. Totul o să fie fără
cusur.
— Ce-ar fi s-o citeşti în noaptea asta şi să ne vedem iar mâine dimineaţă?
— Da, domnule, răspunse el, plin de sine.
— Nu sufli nimănui nici o vorbă până când nu ne întâlnim din nou, clar?
— Clar, domnule.
Apoi Nugent îl salută pe Lucas cu o mişcare a capului şi ieşi din încăpere,
ducând cu el broşura cu pricina în felul în care un copil îşi duce în braţe jucăria
cea nouă. În sfârşit, uşa se închise în urma lui.
— E ţicnit, decretă Lucas.
— Ştiu. De-aia o să fim cu ochii pe el.
— E cel mai bun lucru pe care-l putem face. Tipul e atât de scrântit că ar
fi în stare să-l gazeze pe Sam chiar în weekendul ăsta.
Naifeh îşi scoase sticluţa cu pastile din sertarul biroului şi înghiţi două fără
să se mai obosească să facă rost de apă.
— Eu plec acasă, Lucas. Trebuie să mă întind în pat. Probabil că am să
mor înaintea lui Sam.
— Atunci ar fi cazul să te grăbeşti.
Conversaţia telefonică avută cu E. Garner Goodman fu cât se poate de
scurtă. Adam îi explicase acestuia cu oarecare mândrie în glas că el şi Sam
încheiaseră o înţelegere scrisă de reprezentare şi că petrecuseră deja patru
ore împreună, deşi nu realizaseră mare lucru în acest timp. Goodman îi ceruse
o copie după document şi tânărul îi povestise că deocamdată nu exista nici o
copie pentru că originalul se afla în siguranţă, într-una din celulele listei morţii,
ba, mai mult, că nu va exista nici o copie fără acordul expres al clientului.
Goodman îi promisese să recitească dosarul şi să treacă imediat la
treabă. Adam îi dăduse numărul de telefon al lui Lee şi îi promisese la rândul
lui că vor ţine zilnic legătura unul cu celălalt. După ce puse receptorul în furcă,
tânărul îşi îndreptă privirea spre cele două mesaje înspăimântătoare pe care le
găsise lângă calculator. Ambele veneau din partea unor ziarişti, unul de la un
ziar din Memphis, iar celălalt de la televiziunea din Jackson, Mississippi.
Baker Cooley vorbise cu amândoi reporterii. De fapt, o echipă a
televiziunii din Jackson năvălise peste secretara de la recepţie şi nu plecase
decât în momentul în care Cooley trecuse la ameninţări. Atenţia asta
deşănţată dăduse peste cap plictisitoarea rutină zilnică a sucursalei din
Memphis a firmei „Kravitz & Bane", şi Cooley nu era deloc fericit de întorsătura
pe care o luaseră lucrurile. Ceilalţi parteneri abia dacă îi spuneau vreun cuvânt
lui Adam, în timp ce secretarele, în ciuda politeţii profesionale, se străduiau să
stea cât mai departe de biroul tânărului avocat.
Cooley îl avertizase pe un ton plin de gravitate că reporterii erau la curent
cu legătura de rudenie dintre Sam şi Adam, că habar n-avea cum aflaseră, dar
că în orice caz nu el fusese cel care le vânduse pontul. În realitate, el nu
suflase o vorbă despre treaba asta până în clipa când zvonul umpluse clădirea;
atunci se văzuse obligat să-i adune pe toţi partenerii şi asociaţii firmei chiar
înainte de prânz şi să le anunţe oficial vestea.
Se făcuse aproape ora cinci. Aşezat la birou, Adam asculta zgomotele de
pe culoar; oamenii se pregăteau să plece acasă. După ce hotărî că nu avea
nimic de vorbit cu cel de la televiziune, formă numărul lui Todd Marks de la
Memphis Press.
Todd Marks, se auzi la celălalt capăt al firului o voce adolescentină şi
grăbită.
— Sunt Adam Hall, de la „Kravitz & Bane". Am primit un mesaj să vă
telefonez.
— Da, domnule Hall, zise Marks, devenind brusc deosebit de prietenos,
fără urmă de grabă în glas. Mulţumesc pentru telefon. Eu, ăă, adică noi, ăă, ei
bine, am auzit că dumneavoastră vă ocupaţi de cazul Cayhall şi, ăă, eu
încercam doar să văd care-i situaţia.
— Într-adevăr, îl reprezint pe domnul Cayhall, confirmă Adam,
măsurându-şi cuvintele.
— Da, păi asta am auzit şi noi. Şi, ăă, sunteţi din Chicago?
— Sunt din Chicago.
— Înţeleg. Cum, ăă, aţi primit cazul?
— Firma la care lucrez l-a reprezentat pe Sam Cayhall timp de şapte ani.
— Da, aşa e. Dar nu a renunţat Cayhall la serviciile firmei, şi asta de
curând?
— Ba da. Iar acum a reangajat firma, răspunse Adam, ascultând zgomotul
făcut de tastele unui calculator — Marks introducea conversaţia lor în memoria
maşinii.
— Înţeleg. Ştiţi, noi am auzit un zvon, un simplu zvon, după părerea mea,
cum că Sam Cayhall ar fi bunicul dumneavoastră.
— De unde aţi auzit?
— Ei, ştiţi şi dumneavoastră cum e, avem sursele noastre şi trebuie să le
protejăm. Nu pot să vă spun cine anume ne-a spus.
— Da, ştiu, zise Adam, apoi trase aer în piept, lăsându-l pe celălalt să
aştepte câteva clipe. Unde sunteţi acum?
— La redacţie.
— Şi asta unde se află? Eu nu cunosc oraşul.
— Dumneavoastră unde sunteţi acum?
— În centru, la birou.
— Nu e departe. Pot să fiu acolo în zece minute.
— Nu, nu aici, mai bine să ne întâlnim în altă parte. Într-un bar liniştit sau
aşa ceva.
— Perfect Hotelul „Peabody" e pe Union, la trei blocuri de dumneavoastră.
Barul se numeşte „Mallards" şi e tocmai ce trebuie.
— Am să fiu acolo într-un sfert de oră. Doar noi doi, bine?
— Desigur.
Punând receptorul în furcă, Adam îşi aminti că textul redactat de Sam
interzicea, în termeni foarte ambigui de altfel, avocatului său să vorbească cu
reprezentanţii presei. Clauza, aşa cum suna ea, avea nişte găuri prin care
orice avocat ar fi putut să scape în orice direcţie, dar el nu voia să se
folosească de aşa ceva. După două vizite, misterul întruchipat de bunicul său
rămânea întreg. Era clar însă că bătrânului nu-i plăceau avocaţii şi că era
oricând gata să-l concedieze chiar şi pe nepotu-său.
„Mallards" se umplu repede cu tineri obosiţi după o zi de muncă, pe care
numai un pahar, două îi puteau pune pe picioare înainte de a ajunge acasă.
Puţini oameni locuiau efectiv în centrul oraşului, cei mai mulţi părăsind oraşul
în favoarea suburbiilor, aşa că bancherii şi agenţii de bursă se întâlneau prin
baruri, în faţa sticlelor de bere şi a paharelor cu vodcă, ca să discute evoluţia
pieţei şi viitorul preţurilor. „Mallards" era un local elegant, cu pereţii din
cărămidă autentică şi podea din lemn de esenţă tare. Clienţii erau întâmpinaţi
chiar la intrare de tăvi cu aripioare de pui prăjite şi ficăţei înfăşuraţi în felii de
şuncă, aşezate pe o masă aflată lângă uşă.
Adam făcu cunoştinţă cu tânărul în blugi şi cu un carneţel în mână şi se
aşezară împreună la o măsuţă mai retrasă. Todd Marks nu avea mai mult de
douăzeci şi cinci de ani, purta ochelari şi părul lung până la umeri; era amabil,
dar părea puţin nervos. Comandară bere.
Cum carneţelul era deja pe masă, gata de acţiune, Adam se hotărî să
preia controlul situaţiei.
— Mai întâi câteva reguli de bază. Primo, tot ce spun este neoficial. Nu
aveţi voie să mă citaţi în nici o ocazie, în legătură cu nici un subiect. De acord?
— OK, zise Marks ridicând din umeri ca şi când nu asta dorise să audă.
— Bănuiesc că vreţi să schiţaţi un fundal de adâncime sau cam aşa ceva.
— Exact.
— Am să vă răspund la câteva întrebări, dar nu prea multe. Mă aflu aici
doar pentru că vreau să înţelegeţi corect situaţia.
— Corect. Sam Cayhall este într-adevăr bunicul dumneavoastră?
— Sam Cayhall este clientul meu şi el mi-a interzis să vorbesc cu presa.
De asta nu mă puteţi cita. Tot ce pot să fac este să confirm sau să infirm. Atât.
— OK. Dar este într-adevăr bunicul dumneavoastră?
— Da.
Marks răsuflă din rărunchi, savurând acest fapt incredibil care avea să
ducă, fără nici o îndoială, la un articol extraordinar. Titlurile îi jucau deja în faţa
ochilor.
Apoi, dându-şi seama că trebuia să continue cu alte întrebări, îşi scoase
stiloul din buzunar.
— Cine e tatăl dumneavoastră?
— Tatăl meu a murit.
— OK, spuse ziaristul după o lungă pauză. Deci Sam este tatăl mamei
dumneavoastră?
— Nu, Sam este tatăl tatălui meu.
— E-n regulă. Atunci de ce aveţi nume de familie diferite?
— Pentru că tatăl meu şi-a schimbat numele.
— De ce?
— Nu vreau să răspund la întrebarea asta. Nu doresc să intru în istoria
familiei.
— Aţi copilărit în Clanton?
— Nu. M-am născut acolo, dar când aveam trei ani părinţii mei s-au mutat
în California. Acolo am copilărit.
— Prin urmare nu aţi crescut în preajma lui Sam Cayhall?
— Nu.
— L-aţi cunoscut?
— Da, ieri.
Berea le fu servită chiar în clipa în care Marks îşi pregătea întrebarea
următoare, aşa că amândoi îşi concentrară atenţia asupra paharelor.
Apoi ziaristul îşi notă ceva în carnet şi atacă din nou:
— De când lucraţi la „Kravitz & Bane"?
— De aproape un an.
— De când vă ocupaţi de cazul Cayhall?
— De o zi şi jumătate.
— Domnule Hall, ăă, uitaţi... se bâlbâi Marks, după ce deveni clar că
Adam nu avea de gând să continue cu explicaţiile.
— Adam.
— OK, Adam. Mi se pare că sunt prea multe goluri în istoria asta. N-ai
putea să mă ajuţi puţin?
— Nu.
— E-n regulă. Am citit undeva că Sam Cayhall a renunţat de curând la
firma „Kravitz & Bane". Lucrai deja la dosarul ăsta când s-a întâmplat?
— Ţi-am mai spus că mă ocup de dosar abia de o zi şi jumătate.
— Când ai văzut prima dată lista morţii?
— Ieri.
— Ştia că vii?
— Nu vreau să discutăm despre asta.
— De ce?
— Povestea asta este extrem de confidenţială. Aşa că nu am de gând să
vorbesc despre vizitele mele acolo. Am să-ţi confirm sau infirm numai acele
lucruri pe care le poţi verifica în altă parte.
— Sam mai are şi alţi copii?
— Nu discut probleme de familie. De altfel, sunt convins că ziarul tău a
mai atacat deja aspectul ăsta.
— Dar asta s-a întâmplat cu multă vreme în urmă.
— Atunci n-ai decât să cauţi în arhivă.
Altă înghiţitură de bere, altă privire lungă spre carnetul de însemnări.
— Care sunt şansele ca execuţia să aibă loc pe 8 august?
— Greu de spus. N-aş vrea să fac speculaţii gratuite.
— Dar toate apelurile au fost epuizate, nu?
— Poate. Hai să zicem că lucrurile au fost puse în pagină pentru mine.
— Guvernatorul poate acorda o graţiere?
— Da.
— Este o posibilitate demnă de luat în considerare?
— Aş zice că nu. Va trebui să-l întrebi pe guvernator.
— Clientul tău va fi de acord să dea vreun interviu înainte de execuţie?
— Mă îndoiesc. Altceva? întrebă Adam privindu-şi ceasul, de parcă şi-ar fi
adus brusc aminte că trebuie să prindă un avion, şi-şi termină berea din pahar.
— Putem să mai stăm de vorbă şi altă dată? întrebă la rândul său
ziaristul, vârându-şi stiloul în buzunar.
— Depinde.
— Depinde de ce?
— De felul în care ai să te ocupi de povestea asta. Dacă te arunci pe
problemele de familie, atunci am pus punct definitiv.
— Înseamnă că aveţi ceva secrete ascunse prin sertare.
— Nu comentez, zise Adam şi se ridică, întinzând mâna. Mi-a părut bine
de cunoştinţă.
— Mulţumesc. Am să te mai sun.
Adam traversă iute barul aglomerat şi dispăru în holul hotelului.
16
Dintre toate regulile tâmpite şi înnebunitoare pe care trebuiau să le
respecte deţinuţii din listă, cea care îl irita cel mai mult pe Sam era aşa-numita
regulă de cinci ţoli. Acest bulgăraş de aur găsit de inteligenţa strălucită care
redactase regulamentele spunea că un condamnat la moarte nu putea să
păstreze în celulă o cantitate de hârtie care să depăşească grosimea unui
teanc de cinci ţoli. Deci toate foile de hârtie din celulă, puse unele peste
altele, nu aveau voie să dea un teanc mai gros de cinci ţoli. Dosarul lui Sam nu
diferea prea mult de cele ale colegilor de pedeapsă şi, după nouă ani de
apeluri, hârtiile umpleau o cutie de carton. Şi-atunci cum dracu' să se supună
regulii de cinci ţoli?
Packer intrase de mai multe ori în celulă, aducând cu el un beţigaş pe
care-l vântura ca pe o baghetă de dirijor şi pe care-l lipea de teancul de hârtii.
Şi de fiecare dată, Sam nu se conformase literei regulamentului; ba odată
fusese prins, după cum afirma Packer, cu un teanc gros de douăzeci şi unu de
ţoli. De fiecare dată, Packer scria un RVR, raport de violare a regulamentului,
ceea ce aducea alte hârtii la dosarul lui Sam. De altfel, bătrânul se întrebase
nu o dată cât de gros era dosarul său din clădirea administraţiei. Dar de fapt,
cui ce-i păsa? Îl ţineau în cuşcă de nouă ani şi jumătate cu unicul scop de a-i
prelungi viaţa, ca să i-o poată lua într-o bună zi. Ce altceva ar fi putut să-i
facă?
De fiecare dată, Packer îi dăduse douăzeci şi patru de ore ca să-şi aducă
dosarul la grosimea admisă, aşa că Sam îi trimitea din când în când colete cu
hârtii fratelui său din Carolina de Nord. De câteva ori, îi trimisese, fără nici o
tragere de inimă, vreo doi ţoli de documente şi lui E. Garner Goodman.
În momentul de faţă, depăşea limita regulamentară cu vreo doisprezece
ţoii. Şi mai avea sub saltea şi un dosar subţire cu cele mai recente cazuri
judecate de Curtea Supremă de Justiţie. Precum şi alţi doi ţoli de documente în
celula de alături, sub supravegherea lui Hank Henshaw. Alţi trei ţoli de
documente se aflau în celula lui J.B. Gullitt. Sam verifica toate documentele şi
scrisorile primite de Henshaw şi Gullitt; avocatul lui Henshaw era foarte bun,
plătit cu bani grei de familie, Gullitt însă avea un fraier de la o mare firmă din
Washington D.C. care nu văzuse un tribunal în viaţa lui.
Regula celor trei cărţi era o altă limitare aiurită a ceea ce prizonierii aveau
dreptul să păstreze în celule. Conform regulii respective, un condamnat la
moarte nu putea să deţină mai mult de trei cărţi, or Sam avea cincisprezece,
şase în propria celulă şi alte nouă risipite pe la clienţii pe care-i avea printre
deţinuţi. Evident, nu avea timp să citească literatură beletristică, colecţia lui
cuprindea strict tratate despre condamnarea la moarte şi despre
Amendamentul Opt la Constituţie.
După cina obişnuită — carne de porc fiartă, fasole şi turtă de mălai —,
Sam se apucă să citească relatarea unui caz petrecut în California, cu un
prizonier care şi-a întâmpinat moartea cu un asemenea calm încât avocaţii lui
au fost de părere că era probabil nebun. Aşa că au introdus o serie de cereri
oficiale în care susţineau că cel pe care-l reprezentau era, cu adevărat, prea
nebun ca să fie executat. Circumscripţia Judiciară Nouă, plină cu liberali
californieni care luptau împotriva pedepsei cu moartea, hotărâse suspendarea
execuţiei. Lui Sam îi plăcea tare mult cazul ăsta şi din când în când îşi dorea
ca Circumscripţia Nouă să fi fost cea care să se ocupe de cazul lui.
Din celula de alături, Gullitt strigă: „Uite un zmeu, Sam", şi bătrânul se
apropie de gratii. Zmeul era singura metodă de corespondenţă posibilă între
deţinuţi. Biletul trimis de Gullitt venea de la Puştiul Predicator, un tânăr alb
patetic, aflat şapte celule mai departe, care îşi începuse cariera de predicator
de ţară la vârsta de paisprezece ani: veşnicele predici despre flăcările şi
pucioasa iadului. Numai că evoluţia sa se oprise brusc, amânându-se probabil
definitiv, în momentul în care fusese condamnat pentru că o violase şi ucisese
pe soţia unui diacon. La vârsta de douăzeci şi patru de ani, locuia deja de trei
ani într-una din celulele listei şi de curând îşi făcuse o revenire triumfală la
Sfânta Scriptură. Biletul cuprindea următoarele:
„Dragă Sam, în clipa asta mă rog pentru tine. Sunt cu adevărat convins că
Dumnezeu îşi va face simţită prezenţa şi va opri întorsătura pe care au luat-o
lucrurile. Da' dacă n-o s-o facă, o să mă rog să te ia cât mai repede, fără
durere sau altceva, şi să te ducă acasă.
Cu dragoste, Randy."
Vai, ce frumos, îşi zise Sam, se şi roagă să mă ia mai repede, fără durere
şi altceva; aşa că se aşeză pe marginea patului şi scrise următorul bilet de
răspuns:
„Dragă Randy,
Mulţumesc pentru rugăciuni. Să ştii că am nevoie de ele. La fel cum am
nevoie şi de cărţile mele. Asta se numeşte Privire generală asupra pedepsei
cu moartea de Bronstein. E o carte verde. Trimite-mi-o.
Sam."
Apoi i-l dădu lui J.B., rămânând în aşteptare, cu braţele întinse printre
gratii, în timp ce zmeul plutea de-a lungul coridorului. Ceasul arăta ora opt,
aerul continua să fie fierbinte şi umed, dar din fericire întunericul nopţii
devenea din ce în ce mai dens. Peste puţin timp, temperatura avea să scadă
pe la vreo douăzeci şi ceva de grade, iar ventilatoarele aveau să le facă viaţa
o idee mai uşor de suportat în următoarele câteva ore.
În timpul zilei, Sam primise mai multe asemenea zmee, toate purtând
mesaje de simpatie şi speranţă, precum şi oferte de ajutor. Muzica fusese dată
mai încet, iar strigătele care izbucneau atunci când drepturile vreunuia dintre
deţinuţi erau încălcate nu se făcuseră auzite toată ziua. Televizoarele
funcţionaseră fără întrerupere, dar la un volum mult scăzut faţă de obiceiul
casei. Una peste alta, Nivelul A fusese evident mai liniştit decât în restul
zilelor.
— Mi-am luat un avocat nou, zise Sam cu glas scăzut. Nu avea pe el decât
şortul. Din locul unde se afla putea să vadă mâinile şi încheieturile lui Gullitt,
fără să-i vadă însă faţa, lucru care se întâmpla întotdeauna când se conversau
dinăuntrul celulelor. În fiecare zi când venea ora de plimbare, Sam trecea pe
coridor privind adânc în ochii tovarăşilor săi de condamnare, iar ei îi întorceau
privirea. Le ţinea minte chipurile şi le cunoştea vocile, dar era atât de crud să
trăieşti ani de zile perete în perete cu un alt om, să ai cu el lungi conversaţii
despre viaţă şi despre moarte şi în tot acest timp să nu ai în faţa ochilor decât
mâinile lui.
— Asta-i un lucru bun, Sam. Mă bucur pentru tine.
— Mda. După mine, e un puşti tare isteţ.
— Cine e? întrebă Gullitt ale cărui mâini împreunate erau imobile.
— Nepotul meu, zise Sam, căci Gullitt ştia să păstreze un secret.
— Nepotul tău? repetă celălalt, mişcând uşor din degete în timp ce
încerca să prindă înţelesul cuvintelor.
— Mda. Din Chicago. O mare firmă. El crede că s-ar putea să mai fie o
şansă.
— Nu mi-ai vorbit niciodată despre nepotul tău.
— Păi nu l-am văzut de douăzeci de ani. A apărut aici ieri şi mi-a spus că
e avocat şi că vrea să se ocupe de cazul meu.
— Da' unde a fost până acum?
— A crescut; cred că n-are mai mult de douăzeci şi şase de ani.
— Păi, şi ai de gând să laşi un puşti de douăzeci şi şase de ani să se
ocupe de cazul tău?
— în faza asta a vieţii mele, nu mi se pare că mai am de ales, replică
Sam, puţin iritat de întrebarea celuilalt.
— Haida-de, Sam, ce dracu'; tu cunoşti legea mai bine decât el.
— Ai dreptate, dar o să fie drăguţ să am un avocat adevărat care să scrie
cererile şi apelurile pe calculator şi să le depună pe urmă la tribunalele care
trebuie. O să fie plăcut să am pe cineva care să se lupte cu judecătorii şi cu
statul de pe poziţii egale.
Răspunsul bătrânului păru să-l mulţumească pe Gullitt care rămase tăcut
preţ de câteva minute. La un moment dat începu să-şi frece buricele degetelor
unele de altele pentru că ceva îl frământa. Sam aştepta.
— M-am gândit la ceva, Sam. Ceva care m-a ros toată ziua
— Ce anume?
— Ei bine, de trei ani tu eşti acolo şi eu sunt aici, şi tu eşti cel mai bun
prieten al meu. Eşti singurul om în care am încredere şi zău dacă ştiu ce-am să
fac dacă au să te ducă acolo, în cameră. Vreau să spun că ai fost mereu aici ca
să ai grijă de hârtiile mele pe care eu nu am să le înţeleg niciodată, şi mi-ai
dat mereu sfaturi bune şi mi-ai spus ce să fac. Nu pot să am încredere în
avocatul ăla al meu din D.C. Nu-mi scrie şi nu-mi dă niciodată telefon şi eu
habar n-am ce dracu' se-ntâmplă cu cazul meu. Adică, nu ştiu dacă mai am un
an sau cinci de trăit şi chestia asta mă înnebuneşte. Dacă nu te aveam pe
tine, până acum ajungeam la balamuc. De-aia te întreb, şi dacă nu reuşeşti? —
îşi încheie Gullitt discursul; mâinile îi tresăriseră şi se încleştaseră fără încetare
cât timp vorbise, iar acum se potoliseră ca prin farmec.
Sam îşi aprinse o ţigară, oferindu-i una şi lui Gullitt, singura persoană de
acolo cu care accepta să-şi împartă porţia. Hank Henshaw, vecinul din stânga,
nu era fumător. O vreme, tăcură amândoi, trimiţând nori de fum spre
ferestrele aflate de cealaltă parte a coridorului.
— Nu plec nicăieri, J.B., rupse tăcerea Sam. Avocatul meu zice că avem
şanse.
— Şi tu crezi ce-ţi spune?
— De ce nu? Ţi-am spus că e un puşti tare isteţ.
— Trebuie să te simţi ciudat, omule, când îl ai pe nepotul tău drept
avocat. Mie mi-e greu să-mi dau seama cam cum e.
Gullitt avea treizeci şi unu de ani, era căsătorit, nu avea copii şi se
plângea mereu de iubitul nevesti-sii. Ea era o femeie crudă care nu venea
niciodată să-l vadă şi care îi trimisese o dată o scrisoare foarte scurtă în care îi
anunţa vestea cea bună că e gravidă. Gullitt stătuse bosumflat două zile
înainte să recunoască în faţa lui Sam că o bătuse ani de zile, în timp ce el
însuşi înşira femeile ca mărgelele pe aţă. După o lună, primise de la ea o altă
scrisoare în care îi cerea iertare. Un prieten îi dăduse bani ca să avorteze şi îşi
dăduse seama că nu voia să divorţeze; Gullitt nu fusese niciodată mai fericit.
— Cred că-i oarecum ciudat, admise Sam. Nu seamănă deloc cu mine.
Aduce cu maică-sa.
— Adică individul a răsărit aşa, pur şi simplu, şi ţi-a spus că e nepotul tău
de mult pierdut?
— Nu de la început. Am stat de vorbă şi vocea lui mi s-a părut cunoscută.
Semăna cu a lui taică-său.
— Taică-său e băiatul tău, nu?
— Da. Dar e mort.
— Băiatul tău e mort?
— Da.
În sfârşit, cartea cea verde ajunse în celula lui Sam împreună cu un alt
bilet în care Puştiul Predicator îi povestea un vis minunat pe care îl avusese cu
două nopţi înainte. De curând, băiatul achiziţionase şi darul spiritual atât de
rar întâlnit al interpretării viselor şi acum abia aştepta să-i împărtăşească totul
lui Sam. Deocamdată visul nu îşi dezvăluise toate tainele, dar imediat ce-l va
decodifica, i-l va explica şi lui Sam. Oricum, ştie sigur că prevestea de bine.
Bine măcar că nu mai cântă, îşi zise Sam când termină de citit biletul.
Pentru că Puştiul Predicator fusese şi cântăreţ de gospel şi, pe deasupra, şi
compozitor, ceea ce se traducea prin crize periodice în timpul cărora le făcea
serenade tuturor, la orice oră din zi şi din noapte, cu sonorul dat la maximum.
Avea o voce de tenor necultivată, cu ambitus mic, dar cu volum mare, aşa că
plângerile furioase apăreau imediat ce se apuca să-şi răcnească noile melodii
pe coridor. Packer însuşi intervenea de obicei ca să pună capăt scandalului. Ba
Sam ameninţase chiar cu demersuri legale care să ducă la accelerarea
procedurii de executare a sentinţei în cazul puştiului, dacă nu încetau
miorlăielile; o ameninţare plină de sadism pentru care îşi ceru mai târziu
scuze. Bietul copil era pur şi simplu ţicnit şi dacă viaţa avea să-i îngăduie, Sam
intenţiona să se folosească de strategia bazată pe boala psihică despre care
citise în dosarul californian.
Bătrânul se întinse în pat şi începu să citească. Ventilatorul agita paginile
cărţii şi punea în mişcare aerul umed şi lipicios, dar după numai câteva minute
cearşafurile erau deja ude. Dormea în umezeală până spre ziuă, când înăuntru
se făcea aproape răcoare şi aşternutul era aproape uscat.
17
Casa cu pereţi de culoarea inului nu fusese niciodată o casă adevărată;
vreme de zeci de ani de zile, fusese o bisericuţă elegantă, din cărămidă
galbenă şi sticlă colorată. Era înconjurată cu un gard urât, din plasă de sârmă,
şi se ridica la câteva blocuri distanţă de centrul Memphisului. Cărămida
galbenă era murdărită de o sumedenie de graffiti, iar vitraliile de la ferestre
fuseseră înlocuite cu foi de placaj. Cu ani în urmă, enoriaşii fugiseră spre
răsărit, departe de oraşul propriu-zis, la adăpostul suburbiilor, şi luaseră cu ei
şi cărţile cu cântece religioase, şi stranele şi clopotniţa. Un paznic se plimba
pe lângă gard, gata să deschidă poarta. Clădirea de alături, plină de
apartamente, stătea să se prăbuşească, iar mai în spate se vedea o
aglomeraţie de locuinţe deteriorate ridicate din fonduri federale, de unde
veneau majoritatea pacientelor de la Auburn House.
Toate erau tinere mame, adolescente ale căror mame fuseseră la rândul
lor adolescente şi ai căror taţi rămâneau în general necunoscuţi. Vârsta medie
era cincisprezece ani. Cea mai tânără dintre ele avusese unsprezece. Veneau
aici cu un sugar în braţe şi uneori cu alt copil mai măricel, de mână. Veneau în
grupuri de trei sau patru, transformându-şi vizitele în evenimente sociale. Erau
singure şi speriate şi se adunau în vechiul altar transformat în sală de
aşteptare, unde completau formularele oficiale. Îşi ţineau bebeluşii în braţe,
supraveghind joaca celor mai mari. Stăteau de vorbă cu prietenele lor, alte
fete care veniseră acolo pe jos pentru că maşinile erau rare şi, în plus, erau
prea tinere ca să aibă permis de conducere.
După ce-şi lăsă maşina într-o mică parcare laterală, Adam îl rugă pe
paznic să-l îndrume mai departe. Omul îl examină mai întâi cu atenţie şi apoi îi
arătă uşa de la intrare, acolo unde două tinere fumau şi îşi legănau copii. Când
trecu printre ele, le salută printr-o mişcare a capului, dar ele nu-i răspunseră la
salut. Înăuntru dădu peste o jumătate de duzină de alte mame de acelaşi tip,
şezând pe scaune de plastic, cu puştii mişunând la picioarele lor. Tânăra de la
birou îi spuse să o ia pe culoarul care se desfăcea în stânga.
Uşa de la biroul lui Lee era deschisă; mătuşă-sa discuta cu o pacientă, dar
când îl văzu îi zâmbi afectuos. „Termin în cinci minute", îi spuse ea, ţinând în
mână ceva ce semăna a scutec. Pacienta nu avea nici un copil cu ea, dar era
clar că această situaţie nu avea să mai dureze multă vreme.
Când ieşi de la toaletă, dădu peste Lee care-l aştepta pe culoar şi se
sărutară pe obraji.
— Ei, ce părere ai? întrebă ea.
— Ce anume faceţi aici? întrebă la rândul său Adam, în timp ce
străbăteau coridorul îngust de pe ai cărui pereţi se scurgea varul şi a cărui
podea era acoperită de un covor uzat.
— Auburn House este o organizaţie non-profit, cu personal format din
voluntari şi cu activitate în sprijinul tinerelor mame.
— Trebuie să fie absolut deprimant.
— Depinde de unghiul de vedere. Bun venit în biroul meu, zise Lee,
invitându-l să intre în încăpere.
Pereţii erau împodobiţi cu panouri colorate; pe unul din ele erau lipite
fotografiile unor sugari şi ale alimentelor special preparate pentru ei; pe altul
erau înşirate numele celor mai răspândite suferinţe ale copilului mic;
ilustraţiile expuse pe un al treilea ridicau în slăvi beneficiile aduse de folosirea
prezervativului. Adam se aşeză pe un scaun, cu ochii ţintă la minunile de pe
pereţi.
— Toţi copiii noştri provin din cartiere din astea, aşa că-ţi dai uşor seama
ce fel de cunoştinţe despre îngrijirea copiilor au mamele pe care le vezi. Nici
una dintre ele nu e măritată, locuiesc împreună cu mamele, mătuşile sau
bunicile lor. Auburn House a fost fondată acum douăzeci de ani de nişte
călugăriţe care doreau să le înveţe pe fetiţele astea să aibă nişte copii
sănătoşi.
— Şi cum să nu rămână însărcinate? întrebă Adam, făcând un semn cu
capul spre afişul cu prezervative.
— Da. Nu ne ocupăm de planificarea familială, nici nu ne propunem, dar
nu facem rău nimănui dacă le vorbim despre controlul naşterilor.
— Poate că ar trebui să faceţi mai mult decât să le vorbiţi.
— Poate. Şaizeci la sută dintre copiii născuţi anul trecut în comitatul ăsta
provin din afara căsătoriei şi numărul lor creşte în fiecare an. La fel şi numărul
copiilor maltrataţi şi abandonaţi. Ţi se rupe inima. Unii dintre ei n-au din start
nici o şansă în viaţă.
— De unde vin fondurile?
— Surse particulare. Jumătate din timp ni-l petrecem încercând să
strângem bani, şi funcţionăm cu un buget foarte subţire.
— Câţi consilieri cum eşti tu aveţi aici?
— Vreo duzină. Unii lucrează câteva după-amieze pe săptămână, unii
câteva duminici pe lună. Eu fac parte dintre cei norocoşi. Pot să lucrez în
program normal.
— Câte ore pe săptămână?
— Nu ştiu. Cine crezi că le ţine socoteala? În fiecare zi vin aici pe la zece
şi plec după ce se întunecă.
— Şi o faci fără să primeşti nici un ban?
— Da. Voi le spuneţi chestiilor astea „fără onorariu".
— Bine, dar pentru avocaţi e altceva. Noi ne oferim să muncim în felul
ăsta ca să ne justificăm, dacă vrei, şi existenţa şi banii pe care-i câştigăm; e
mica noastră contribuţie la viaţa societăţii. Altfel, noi câştigăm o grămadă de
bani. Aşa că, vezi, e o mică diferenţă între noi.
— Ne avem şi noi răsplata noastră.
— Cum ai găsit locul ăsta?
— Nu mai ştiu. S-a întâmplat cu atât de multă vreme în urmă. Făceam
parte dintr-un club de băutori de ceai şi ne întâlneam o dată pe lună ca să
luăm prânzul împreună şi să discutăm cum să strângem fonduri pentru a-i
ajuta pe cei mai puţin norocoşi decât noi. Şi, într-o zi, o călugăriţă ne-a vorbit
de Auburn House pe care am adoptat-o apoi drept beneficiara activităţii
noastre. Un lucru atrage după sine un altul.
— Şi nu primeşti nici un sfanţ?
— Phelps are suficient şi pentru mine, Adam. De fapt, am donat o mare
parte din banii mei pentru Auburn House. În curând vom organiza la
„Peabody" serata anuală de strângere de fonduri — papion şi şampanie — şi
contez pe Phelps să-şi aducă acolo bancherii cu neveste cu tot şi să ne arunce
bani cu lopata. Anul trecut am strâns peste două sute de mii.
— Şi unde merg banii ăştia?
— Păi, o parte acoperă salariile celor doi angajaţi cu normă întreagă şi
întreţinerea clădirii. Restul e pentru lucrurile de care au nevoie copiii,
medicamente şi literatură de specialitate. Şi te asigur că nu ne ajung
niciodată.
— Deci tu eşti cea care conduci oarecum povestea asta?
— Nu. Pentru asta plătim un administrator. Eu sunt doar consilier.
În timp ce privea afişul pe care se lăfăia prezervativul cel galben, Adam
îşi aminti că ultimele studii şi sondaje arătau că aceste obiecte delicate nu
erau folosite de adolescenţi în ciuda campaniilor duse la televiziune, în şcoli şi
pe MTV (acestea din urmă implicând starurile rock dotate cu simţul
responsabilităţii). Nu-şi putea imagina ceva mai rău decât să-ţi petreci ziua
întreagă în cămăruţa asta aglomerată, discutând despre arzătoarea problemă
a scutecelor cu mămici în vârstă de numai cincisprezece ani.
— Vreau să-ţi spun că te admir pentru ceea ce faci, zise el, mutându-şi
privirea la afişul despre hrana bebeluşilor.
— Hai să mergem să mâncăm, zise Lee, după o clipă de tăcere; avea ochii
înroşiţi de oboseală.
— Unde vrei să mergem?
— Nu ştiu. Oriunde.
— Azi am petrecut două ore împreună cu Sam.
Lee alunecă uşor pe scaun şi îşi ridică picioarele pe birou. Purta, ca de
obicei, nişte blugi uzaţi şi o cămaşă bărbătească.
— Sunt avocatul lui.
— A semnat înţelegerea?
— Da. A redactat-o chiar el pe patru pagini. Am semnat-o amândoi, aşa că
de-acum încolo totul depinde de mine.
— Ţi-e frică?
— Sunt îngrozit. Dar am să mă descurc. Astăzi după-amiază am stat de
vorbă cu un reporter de la Memphis Press. Auziseră zvonul că Sam Cayhall este
bunicul meu.
— Şi tu ce i-ai spus?
— Păi, nu prea puteam să neg, nu? Omul voia să afle tot felul de chestii
despre familia noastră, dar nu i-am spus mare lucru. Sunt însă convins că are
să facă săpături, şi are să dea peste alte amănunte.
— I-ai spus despre mine?
— Fireşte că nu, dar, cum ziceam, are să înceapă să sape. Îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Pentru că s-ar putea să scoată la iveală adevărata ta identitate.
Şi-atunci vei fi pusă la stâlpul infamiei pentru că eşti fiica lui Sam Cayhall,
asasin, rasist, antisemit, terorist, membru al KKK, cel mai bătrân om dus
vreodată în camera morţii şi gazat ca un animal. Au să te alunge din oraş.
— Am trecut eu şi prin mai rău de-atât.
— Poftim?
— Doar sunt nevasta lui Phelps Booth.
Auzind-o, Adam izbucni în râs, iar ea reuşi să-i surâdă. În clipa aceea, o
femeie între două vârste îşi făcu apariţia în cadrul uşii, spunându-i lui Lee că
terminase programul şi că pleca acasă. Mătuşa sări imediat în picioare şi i-l
prezentă nou-venitei pe tânărul şi chipeşul său nepot, Adam Hall, avocat din
Chicago care venise în vizită, iar doamna cu pricina se retrase plăcut
impresionată de persoana musafirului.
— Nu trebuia să faci asta, remarcă Adam.
— De ce?
— Pentru că mâine are să mă vadă în ziar — Adam Hall, avocat din
Chicago şi nepotul bunicului său.
Cuvintele lui o surprinseră: nu se gândise la aspectul acesta al problemei.
Pe urmă însă, ridică din umeri, vrând să arate că nu-i pasă, dar Adam îi văzu
spaima din privire. Doamne, ce greşeală prostească, îşi zise Lee.
— Cui îi pasă? spuse ea cu voce tare, luându-şi poşeta şi servieta. Hai să
căutăm un restaurant.
Aleseră un bistrou din cartier, ţinut de o familie de italieni, un bungalow
cu câteva măsuţe învăluite într-o lumină foarte plăcută. Se aşezară într-un colţ
mai întunecat şi comandară ceai la gheaţă pentru ea şi apă minerală pentru
el.
— Adam, trebuie să-ţi spun ceva, începu Lee, după plecarea chelnerului.
Tânărul aşteptă fără să scoată nici un cuvânt.
— Sunt alcoolică.
Ochii lui se îngustară până când nu mai rămaseră din ei decât două fante
subţiri: în ultimele două seri, băuseră totuşi câteva pahare împreună.
— Sunt aşa de zece ani, îi explică ea, aplecându-se peste masă, deşi
persoana cea mai apropiată de masa lor se afla la vreo câţiva metri distanţă.
Am avut o groază de motive, şi pe unele dintre ele le bănuieşti şi tu. Am făcut
o cură de dezalcoolizare şi efectul a durat cam un an. M-am apucat iar de
băutură. Am urmat tratamentul de trei ori, ultima dată acum cinci ani. Nu e
deloc uşor.
— Bine, dar aseară ai băut. Ai băut câteva pahare.
— Ştiu. Şi-am băut şi cu o seară înainte. Azi însă am golit toate sticlele şi
am aruncat berea. Nu mai e nici un strop de băutură în casă.
— Pe mine nu mă deranjează. Dar sper că nu ai făcut-o din cauza mea.
— Nu. Dar am nevoie de ajutorul tău. Ai să locuieşti cu mine câtăva vreme
şi-o să trecem amândoi prin clipe grele. Ajută-mă.
— Fireşte, Lee. Aş fi vrut să-mi fi spus de când am venit. Eu nu beau mult,
aşa că nu mă interesează să am neapărat băutură în casă.
— Alcoolismul e un animal ciudat. Uneori pot să-i privesc pe ceilalţi cum
beau şi nu mă deranjează. Şi pot să văd o reclamă pentru nu ştiu ce marcă de
bere şi să mă apuce transpiraţiile. Sau văd într-o revistă o marcă de vin
care-mi plăcea şi mie, şi pofta devine atât de mare că mi se face greaţă. E o
luptă cumplită.
Lui Adam îi era acum teamă să se atingă de paharul cu apă minerală de
pe masă.
— E o trăsătură de familie? întrebă el, aproape sigur că răspunsul va fi
afirmativ.
— Nu cred. Când eram copii, Sam se ferea să bea de faţă cu noi. Bunica
mea maternă a fost alcoolică, aşa că mama nu s-a atins în viaţa ei de băutură.
Nici n-am văzut băutură în casă la noi.
— Dar tu cum de te-ai apucat de băut?
— Cu timpul. Când am plecat de acasă, abia aşteptam să încerc, pentru
că era unul din tabuurile copilăriei. Pe urmă l-am cunoscut pe Phelps şi el
provine dintr-o familie de mari băutori. Apoi a devenit o posibilitate de
evadare, ca să ajungă în cele din urmă un sprijin important al existenţei mele.
— Am să fac tot ce pot ca să te ajut. Îmi pare rău.
— N-ai de ce. Mi-a făcut plăcere să bem împreună un pahar, dar acum a
venit vremea să mă opresc. Am căzut în patima asta de trei ori până acum şi
de fiecare dată a început la fel: aveam impresia că pot să beau şi eu un pahar,
două, şi să ţin situaţia sub control. Odată, am băut o lună întreagă un pahar de
vin pe zi. Pe urmă am trecut la un pahar şi jumătate, după aia la două pahare,
la trei, şi am recăzut în păcat. Sunt alcoolică, este o situaţie cu care trebuie să
mă împac.
Adam îşi ridică paharul şi îl ciocni de al ei.
— În cinstea patimei ăsteia. O s-o înfruntăm împreună.
Chelnerul era student în viaţa civilă şi ştia perfect ce să le recomande
clienţilor: ravioli, specialitatea bucătarului, pentru că erau cei mai buni din
oraş şi pentru că erau gata în zece minute. Cei doi fură de acord cu
propunerea.
— M-am tot întrebat ce-ai făcut cu viaţa ta, dar mi-era frică să deschid
discuţia, zise Adam.
— La un moment dat am avut chiar o slujbă. Când Walt a mers la şcoală,
eu nu am mai avut ce face şi mă plictiseam de moarte, aşa că Phelps mi-a
găsit ceva de lucru la firma unuia dintre prietenii lui. Aveam un salariu
considerabil, un birou foarte frumos. După un an am renunţat. Eu m-am
măritat cu o avere, Adam, şi nu se cădea să muncesc. Soacră-mea era
îngrozită că muncesc pentru un salariu.
— Bine, dar cum trebuie să-şi petreacă ziua o femeie bogată?
— Să ducă pe umerii ei greutăţile lumii întregi. După ce se asigură că
soţiorul a plecat la slujbă, îşi face şi ea planul pentru ziua respectivă. Servitorii
trebuie îndrumaţi şi supravegheaţi. Cumpărăturile se fac în cel puţin două
tranşe, dimineaţa şi după-amiaza; şi tot dimineaţa se dau neapărat câteva
telefoane pe Fifth Avenue. Uneori, cumpărăturile de după-amiază pot fi făcute
chiar în persoană, însoţită de şoferul care aşteaptă, evident, în parcare.
Prânzul ocupă cea mai mare parte a zilei, pentru că ai nevoie de ore întregi ca
să pui totul la punct şi de cel puţin două ore ca să transformi proiectul în
realitate. În mod normal, prânzul e un mic banchet la care participă cam
aceleaşi suflete chinuite. Apoi, faptul de a fi o femeie bogată implică o
anumită responsabilitate socială. Asta înseamnă că, măcar de trei ori pe
săptămână, iei ceaiul în casele prietenelor unde ciuguleşti biscuiţi din import
şi suspini pe tema situaţiei grele a copiilor abandonaţi şi a mamelor care se
droghează. Pe urmă, dai fuga acasă ca să-ţi primeşti soţul întors de pe câmpul
de bătălie reprezentat de biroul personal. Femeia bogată va bea primul martini
din zi împreună cu soţul iubit, lângă piscină, în timp ce alte patru persoane le
pregătesc cina.
— Şi viaţa sexuală?
— El este mult prea obosit. Şi-apoi, mai mult ca sigur, are o amantă.
— Aşa a fost şi cu Phelps?
— Cred că da, deşi, din punctul ăsta de vedere, nu s-a putut plânge
niciodată. Eu am avut un copil, pe urmă am îmbătrânit, iar el a avut mereu
banca plină de blonde tinere şi splendid făcute, dinţi şi unghii impecabile,
fuste scurte şi picioare interminabile. Toate stăteau la birouri şi vorbeau la
telefon, aşteptând nerăbdătoare chemarea lui. Are un mic dormitor chiar lângă
una din sălile de conferinţe. Tipul e un adevărat animal.
— Prin urmare, tu ai renunţat la viaţa grea a unei femei bogate şi-ai
plecat de-acasă?
— Da. N-am prea fost o bună femeie bogată, Adam. Un fel de viaţă pe
care l-am detestat. O vreme l-am găsit amuzant, dar până la urmă nu m-am
putut adapta. Cred că n-am avut grupa sanguină adecvată. Mă crezi sau nu,
familia mea nu era cunoscută în cercurile societăţii din Memphis.
— Glumeşti.
— Îţi jur că aşa e. Or, ca să fii o femeie bogată normală, care să aibă un
viitor în oraşul ăsta, trebuie să provii dintr-o familie de fosile bogate, de
preferinţă cu un străbunic care să fi făcut avere din bumbac. Un decor în care
pur şi simplu nu mi-am găsit locul.
— Dar văd că n-ai abandonat jocul social.
— Ai dreptate. Păstrez aparenţele, dar numai pentru Phelps. Pentru el
este important să aibă o nevastă de vârsta lui, o femeie matură care să arate
bine în rochie de seară şi împodobită cu diamante, care să-şi ţină firea în timp
ce ascultă vorbăria plictisitorilor săi prieteni. Ieşim împreună de trei ori pe an.
Sunt un fel soţie-trofeu care îmbătrâneşte frumos.
— Mie mi se pare că i-ar plăcea mai degrabă o nevastă-trofeu
de-adevăratelea, una din blondele alea cu corp de şarpe de care vorbeai.
— În nici un caz. Familia lui ar fi zdrobită de ruşine, şi mai e şi o grămadă
de bani la mijloc. De-aia Phelps calcă pe ouă când e vorba de familie. N-o să
fie în stare să iasă la lumină decât atunci când părinţii lui nu vor mai fi în viaţă.
— Am avut impresia că părinţii lui te urau.
— Aşa şi e. Şi tocmai asta-i ironia soartei; din cauza lor suntem şi acum
căsătoriţi. Divorţul ar însemna un scandal de neconceput pentru ei.
— Asta-i o nebunie, exclamă Adam, râzând şi clătinând, uluit, din cap.
— Da, dar mecanismul funcţionează. Eu sunt fericită. El e fericit. El îşi are
fetiţele lui blonde. Eu pot să mă întâlnesc cu cine doresc. Nimeni nu pune
întrebări jenante.
— Dar Walt?
Lee îşi puse uşor paharul de ceai pe masă şi îşi întoarse privirea.
— Ce-i cu el? întrebă ea, fără să-şi privească nepotul.
— Nu vorbeşti niciodată despre el.
— Aşa e, zise ea încet, continuând să-i evite privirea.
— Lasă-mă să ghicesc. E vorba de alte secrete de familie.
Lee îşi întoarse spre el ochii trişti, apoi ridică uşor din umeri, ca şi cum ar
fi zis „ce dracu', asta-i situaţia".
— În fond, e vărul meu primar, adăugă Adam. Şi după câte ştiu eu până-n
prezent, dacă nu mai am parte şi de alte revelaţii, este singurul meu văr.
— Nu cred că ţi-ar plăcea de el.
— Evident că nu. Doar e şi el pe jumătate un Cayhall.
— A, nu. Walt e un adevărat Booth. Phelps voia un fiu, cu orice preţ, să nu
mă întrebi de ce. Aşa că am avut un fiu, dar e de la sine înţeles că Phelps nu
prea a avut timp să stea cu el. A fost întotdeauna mult prea ocupat cu munca
de la bancă. E adevărat că l-a luat cu el la Country Club ca să-l înveţe să joace
golf, da' povestea n-a ţinut. Pentru că lui Walt nu-i place să facă sport. Odată
au plecat amândoi în Canada, la vânătoare de fazani, şi când s-au întors acasă
nu şi-au vorbit o săptămână întreagă. Băiatul nu era un mototol, dar nici nu
era un tip sportiv. În schimb, Phelps făcea de toate — fotbal, rugby, box, orice.
Walt a încercat să se apuce şi el de un sport, dar pur şi simplu nu avea talent.
Ca urmare, taică-său s-a pus şi mai tare pe capul lui şi băiatul nu l-a mai
răbdat. Atunci Phelps l-a trimis la o şcoală cu internat şi fiul meu a plecat
de-acasă la vârsta de cincisprezece ani.
— Unde a făcut colegiul?
— A renunţat după un an la Corneli.
— A renunţat la şcoală?
— Da. După un an a plecat în Europa şi tot acolo este şi-acum.
Adam aştepta continuarea poveştii şi tocmai când se hotărâse să mai
pună o întrebare, chelnerul le aduse un castron cu salată.
— De ce Europa?
— A plecat la Amsterdam şi acolo s-a îndrăgostit.
— De o olandeză drăguţă?
— De un olandez drăguţ.
— Înţeleg.
Lee deveni brusc extrem de interesată de salata din faţa ei şi îşi umplu
farfuria cu frunze verzi. Adam o imită şi amândoi mâncară o vreme în tăcere;
bistroul se umplea încet de clienţi şi de zgomotul glasurilor acestora. La
măsuţa de alături, un cuplu deosebit de atrăgător comandă de băut.
— Şi cum a reacţionat Phelps la vestea asta? întrebă Adam după ce
muşcă din chifla unsă cu unt.
— Ultima călătorie pe care am făcut-o împreună cu Phelps a fost la
Amsterdam, în căutarea fiului nostru, care era acolo de aproape doi ani. Ne
scrisese de vreo câteva ori, uneori vorbisem şi la telefon, dar cu vremea
corespondenţa noastră a încetat. Asta ne-a îngrijorat, bineînţeles, aşa că am
zburat până la Amsterdam.
— Şi cum l-aţi găsit pe Walt?
— Era chelner într-o cafenea. Avea câte un cercel în fiecare ureche şi
părul retezat aiurea; purta nişte haine ciudate, saboţi şi ciorapi de lână, şi
vorbea perfect olandeza. N-am vrut să facem o scenă în public, aşa că l-am
rugat să vină la hotel, ceea ce a şi făcut, de altfel. Şi a fost îngrozitor, pur şi
simplu îngrozitor. Phelps a fost, ca de obicei, un idiot şi ireparabilul s-a produs.
Când ne-am întors acasă, Phelps a făcut un spectacol întreg din schimbarea
testamentului şi din anularea fondului pus la dispoziţia lui Walt.
— Walt nu s-a mai întors niciodată acasă?
— Niciodată. Eu m-am mai întâlnit cu el o singură dată, la Paris, unde
venisem fiecare fără însoţitor; a fost unica regulă de care am ţinut seama. Am
stat împreună la un hotel destul de bun şi am petrecut o săptămână întreagă
plimbându-ne prin oraş, vizitând tot felul de muzee, mâncând franţuzeşte.
Este cea mai frumoasă amintire a mea din anul acela. Numai că Walt urăşte
Memphisul.
— Mi-ar face plăcere să-l cunosc.
Lee îl privi cu intensitate, apoi ochii i se umplură de lacrimi.
— Fii binecuvântat. Dacă chiar crezi ceea ce spui. Aş fi fost încântată să fii
alături de noi.
— Vorbesc foarte serios. Nu-mi pasă că e homosexual. Tot ce ştiu e că
mi-ar face mare plăcere să-mi cunosc vărul primar.
Lee răsuflă adânc şi-i zâmbi. Chelnerul le aduse două farfurii pline ochi cu
ravioli aburinzi, puse pe marginea mesei o bucată de pâine cu usturoi şi se
retrase.
— Walt ştie adevărul despre Sam? întrebă Adam.
— Nu. N-am avut niciodată curajul să-i spun.
— Ştie de mine si de Carmen? De Eddie? Ştie măcar unul din
evenimentele petrecute în istoria glorioasă a familiei noastre?
— Da, ştie câte ceva. Când era încă un copil, i-am povestit că are nişte
veri în California, care nu veniseră însă niciodată în Memphis. Evident că
Phelps îi spusese că verii ăştia ne erau inferiori din punct de vedere social şi
că, prin urmare, nu meritau să li se acorde atenţie. Adam, Walt a fost educat
de tatăl lui în aşa fel încât să devină un snob perfect. Trebuie să înţelegi asta.
A mers la cele mai bune şcoli, a fost primit în cele mai sofisticate cluburi, iar
familia lui era formată în totalitate din nişte verişori Booth, cu nimic deosebiţi
de el. Ăştia sunt cu toţii nişte nenorociţi.
— Şi cum au primit vestea că au un homosexual în familie?
— Se urăsc reciproc, bineînţeles.
— Mie-mi place de el, chiar fără să-l fi cunoscut.
— Nu e un copil rău. Vrea să studieze pictura şi eu îi trimit mereu bani.
— Sam ştie că are un nepot homosexual?
— Nu cred. Nici nu ştiu cine ar îndrăzni să-i spună.
— Probabil că nu eu voi fi acela.
— Te rog să nici n-o faci. Are şi aşa destule pe cap.
Mâncarea se mai răcise şi o savurară în tăcere. Chelnerul le aduse din
nou apă minerală şi ceai; pe masa de alături, însă, se lăfăia o sticlă de vin roşu
pe care Lee nu se putu împiedica să n-o privească din când în când.
— Pot să-ţi pun o întrebare personală? întrebă Adam după ce îşi termină
porţia de ravioli.
— Păi toate întrebările tale par să fie personale.
— Exact. Deci pot să-ţi mai pun încă una?
— Te rog.
— Ei bine, tocmai mă gândeam că în seara asta mi-ai spus că tu eşti
alcoolică, că bărbatul tău e un animal şi că fiul tău e homosexual. După
părerea mea, e mult prea de-ajuns pentru o singură cină. Dar mai există oare
şi altceva ce ar trebui să ştiu?
— Ştiu şi eu, stai să mă gândesc. Da, Phelps e şi el alcoolic, dar nu vrea
să recunoască.
— Altceva?
— A fost dat în judecată de două ori pentru hărţuire sexuală.
— OK, dă-i încolo pe cei din familia Booth. Mai sunt şi alte surprize în
familia noastră?
— N-am trecut dincolo de suprafaţă, Adam.
— De-asta mi-a fost si mie teamă.
18
Înainte de ivirea zorilor, delta fu măturată de o furtună teribilă şi Sam fu
trezit de pârâitul trăsnetului. Picături grele de ploaie loveau în ferestrele
deschise din partea superioară a coridorului; după câteva secunde, apa începu
să băltească chiar lângă celula bătrânului, iar umezeala patului se răcori
brusc. Poate că astăzi nu va mai fi tot aşa de cald, poate că ploaia va umbri
soarele, poate că vântul va alunga umezeala. De câte ori ploua, Sam nutrea
aceleaşi speranţe, cu toate că ştia foarte bine că, vara, o asemenea furtună nu
făcea decât să înmoaie pământul, ceea ce în bătaia soarelui nemilos, avea
drept efect o căldură absolut sufocantă.
Sam urmări cu privirea căderea stropilor de ploaie prin ferestrele
deschise. Apa de pe podea reflecta lumina slabă a unui bec galben, singurul,
de altfel, din toată zona; peste tot domnea tăcerea.
Lui Sam îi plăcea la nebunie ploaia, mai ales noaptea şi mai ales vara. În
nemărginita sa înţelepciune, statul Mississippi construise închisoarea în
regiunea cea mai încinsă pe care o găsise. Iar Unitatea de Securitate Maximă
era mai ceva ca un cuptor. Ferestrele care dădeau spre exterior erau mici şi
complet nefolositoare, din motive de securitate, bineînţeles. Cei care
concepuseră această mică secţie a iadului hotărâseră, în plus, să nu existe nici
un fel de aerisire, în aşa fel, încât înăuntru să nu pătrundă nici o adiere de
afară, iar aerul jilav dinăuntru să nu poată părăsi clădirea. Şi, după ce
construiră ceea ce ei considerau a fi o clădire-model în domeniu, hotărâră să
nu o doteze cu sistem de aer condiţionat. Ea se ridica mândră în mijlocul
câmpurilor de soia şi de bumbac absorbind aceeaşi fierbinţeală şi aceeaşi
umezeală din pământ. Iar când acest pământ era complet uscat, condamnaţii
se coceau pur şi simplu, laolaltă cu recolta.
Cu toate acestea, statul Mississippi nu avea cum să controleze starea
vremii şi, atunci când veneau ploile şi răcoreau aerul, Sam îşi râdea în barbă,
mulţumindu-i în gând lui Dumnezeu, cel care controla, în fond, totul. Când
ploua, autorităţile erau neajutorate. Era şi aceasta o mică victorie.
Sam se ridică în picioare şi îşi întinse încheieturile. Patul era format
dintr-un cadru metalic fixat în perete şi în podea, pe care era aşezată o bucată
de burete de unu optzeci pe şaptezeci şi zece centimetri grosime, cunoscută
sub numele de saltea. Aceasta era, la rândul ei, acoperită de două cearşafuri.
Uneori, pe timp de iarnă, apăreau şi pături. Durerile de spate erau foarte
răspândite printre pensionarii clădirii, dar cu vremea trupurile se obişnuiau şi
plângerile nu erau prea frecvente. Medicul închisorii nu era considerat un
prieten de către cei închişi în lista morţii.
Sam făcu doi paşi şi se sprijini de gratiile celulei. Ascultă vântul şi
tunetele, urmărind cu privirea alunecarea picăturilor de apă de-a lungul
pervazelor până pe podea. Doamne, ce bine ar fi să poată trece prin peretele
de colo şi să meargă prin iarba udă, să se plimbe gol şi nebun prin ploaie, ud
leoarcă, cu apa curgându-i şiroaie din păr şi din barbă.
Partea cea mai îngrozitoare a listei morţii este faptul că mori câte puţin în
fiecare zi. Aşteptarea e cea care te omoară. Trăieşti într-o cuşcă şi, când te
trezeşti, în fiecare dimineaţă, îţi spui că eşti cu o zi mai aproape de moarte.
Sam îşi aprinse o ţigară şi însoţi cu privirea fumul albăstrui care se ridica
spre picăturile de ploaie. Ciudate lucruri se întâmplă în absurdul nostru sistem
judiciar. Tribunalele hotărăsc azi una şi mâine alta. Aceiaşi judecători ajung la
concluzii diferite pe subiecte asemănătoare. Un tribunal poate să ignore ani de
zile o cerere sau un apel, pentru ca într-o bună zi să se pronunţe brusc în
favoarea titularului. Apoi judecătorii mai mor şi ei şi sunt înlocuiţi de alţii care
gândesc altfel. Preşedinţii vin şi pleacă, dar au grijă să-şi numească prietenii în
posturile de decizie. Curtea Supremă merge azi într-o direcţie şi mâine în alta.
În anumite cazuri, moartea e binevenită. Şi dacă i s-ar fi dat posibilitatea
să aleagă între moarte şi viaţa în partea asta de închisoare, Sam ar fi ales
gazarea fără să stea pe gânduri. Numai că mai era şi speranţa că, undeva în
vastul labirint al junglei judiciare, ceva va face să vibreze o coardă sensibilă şi
cazul său va lua alt curs. Toţi pensionarii listei morţii visau la un miracol
ceresc. Şi aceste visuri îi ajutau să treacă de la o zi la alta.
De curând, Sam citise undeva că în America erau vreo douăzeci şi cinci
de mii de condamnaţi la moarte, dar că anul trecut, în 1989, numai
şaisprezece fuseseră executaţi. Din 1977, anul în care Gary Gilmore insistase
să se introducă plutonul de execuţie în Utah, şi până în prezent, în Mississippi
fuseseră omorâţi numai patru. Aceste cifre erau oarecum liniştitoare şi-l
întăriseră în hotărârea lui de a face şi mai multe apeluri.
Rămase lângă gratii, fumând, până când furtuna trecu şi ploaia se opri.
Când răsări soarele, îşi luă micul dejun şi la ora şapte dădu drumul
televizorului ca să urmărească ştirile. Tocmai muşcase dintr-o felie de pâine
prăjită că în faţa ochilor îi apăru deodată propriul său chip pe post de fundal
pentru prezentatoarea jurnalului, care povestea cu glas nerăbdător cea mai
grozavă informaţie a zilei, cea despre Sam Cayhall şi noul său avocat. Se pare
că acest nou avocat este de mult pierdutul său nepot, numit Adam Hall, un
tânăr avocat membru al uriaşei firme de avocatură din Chicago, „Kravitz &
Bane", aceeaşi care îl reprezentase pe Sam în ultimii şapte ani. Fotografia era
veche de vreo zece ani şi era cea pe care o foloseau întotdeauna când
televiziunea sau ziarele îi pomeniseră numele. Fotografia lui Adam era puţin
ciudată; în mod evident, era un instantaneu în aer liber. Femeia explica
telespectatorilor cum că ediţia de dimineaţă a lui Memphis Press anunţa că
Adam Hall confirmase că era într-adevăr nepotul lui Sam Cayhall. Reaminti
apoi pe scurt faptele de care era acuzat bătrânul, menţionând de două ori
data execuţiei. Alte amănunte, în celelalte ediţii ale jurnalului, poate chiar în
cel de prânz. Apoi trecu la crimele petrecute în timpul nopţii.
Sam rămase cu ochii la felia de pâine pe care o aruncase pe podea. Un
gândac o găsi imediat şi alergă pe ea de câteva ori până când se hotărî că nu
era bună de mâncat. Deci avocatul lui vorbise deja cu ziariştii. Oare ce Dumnezeu
îi învaţă pe-ăştia în facultate? Nu le vorbeşte nimeni nimic despre
relaţiile cu presa?
— Sam, eşti acolo?
Era Gullitt.
— Da, da.
— Tocmai te-am văzut pe canalul patru.
— Da, am văzut şi eu.
— Eşti opărit?
— Sunt bine.
— Trage aer în piept, Sam. E-n ordine.
Condamnaţii la camera de gazare foloseau adesea expresia „trage aer în
piept", într-o încercare disperată de-a face haz de necaz. Şi-o spuneau unul
altuia atunci când unul dintre ei era furios. Când gardienii erau cei care
foloseau expresia respectivă, situaţia se schimba în mod radical: ea devenea o
violare a drepturilor stipulate în Constituţie şi fusese menţionată de
nenumărate ori în procese drept exemplu de comportament plin de cruzime
faţă de deţinuţii din lista morţii.
Sam fu de acord cu gândacul şi renunţă să mai mănânce, mulţumindu-se
doar cu cafeaua. Ochii-i priveau ţintă podeaua.
La nouă şi jumătate, sergentul Packer veni să-l caute pe Sam pentru
plimbarea zilnică. Ploaia se terminase de mult şi soarele pârjolea delta
nestingherit. Packer aducea cu el un lanţ pentru picioare şi doi gardieni.
— Astea pentru ce sunt? întrebă Sam, arătând lanţurile.
— Pentru siguranţă, Sam.
— Păi, merg afară, la joacă, nu?
— Nu, Sam, de data asta mergem la bibliotecă. Avocaţii tăi vor să te vadă
acolo ca să staţi de vorbă printre tratatele de legi. Aşa că, întoarce-te.
Sam întinse mâinile prin deschizătura uşii, Packer îi puse cătuşele, apoi
uşa se deschise şi Sam ieşi pe coridor. Cei doi gardieni îi căzură imediat la
picioare şi-i fixară lanţul, când Sam veni cu o nouă întrebare:
— Şi cu ora mea de plimbare cum rămâne?
— Cum să rămână?
— Când o recuperez?
— Mai târziu.
— Aşa ai spus şi ieri şi nu mi-ai mai dat-o. Ieri m-ai minţit. Acum mă minţi
iar. Să ştii că te dau în judecată pe chestia asta.
— Procesele durează, Sam. Uneori chiar ani de zile.
— Vreau să vorbesc cu directorul.
— Sunt sigur că şi el vrea să vorbească cu tine, Sam. Problema e, vrei
să-ţi vezi avocatul sau nu?
— E dreptul meu să am un avocat şi să mă plimb o oră pe zi.
— Nu-l mai călări atâta, Packer! se auzi strigătul lui Hank Henshaw de
alături.
— Eşti un mincinos, Packer! Eşti un mincinos! adăugă J.B. Gullitt din
partea opusă.
— Culcat, băieţi, comandă Packer cu răceală. Avem noi grijă de bătrânul
Sam.
— Da, da, l-aţi gaza şi azi dac-aţi putea, urlă Henshaw.
Lanţul fusese fixat şi Sam se întoarse poticnit în celulă ca să-şi ia un
dosar.
— Arată-li-l pe dracu', Sam, strigă Henshaw în urma cer patru.
Cât timp străbătu coridorul, micul grup fu însoţit de alte strigăte de
încurajare pentru Sam şi miorlăituri pentru Packer. Apoi uşile se închiseră şi
Nivelul A rămase undeva, în urmă.
— Directorul a zis că o să ai două ore de plimbare în după-amiaza asta, şi
câte două ore zilnic până se termină toată afacerea asta, anunţă Packer.
— Care afacere?
— Mizeria asta.
— Care mizerie?
Packer şi cea mai mare parte dintre gardieni foloseau cuvântul acela ca
să se refere la execuţie.
— Ei, ştii despre ce vorbesc, zise sergentul.
— Spune-i directorului din partea mea că-i un scump. Şi întreabă-l
dacă-mi dă două ore şi dacă mizeria nu are loc. Şi, dacă tot ai să-l vezi,
spune-i şi că eu cred că este doar o jigodie mincinoasă.
— I s-a mai spus.
După ce trecură de peretele de gratii, se opriră lângă cei doi gardieni care
păzeau uşa de la intrare şi Packer semnă pe un tabel. Apoi, Sam fu luat pe sus
şi vârât în dubiţa albă care aştepta afară. Packer urcă lângă şofer.
— Nenorocirea asta n-are aer condiţionat? se răsti Sam la şofer prin
geamul lăsat.
— Ba da.
— Atunci dă-i drumul, dracului.
— Termină, Sam, zise Packer, fără prea multă convingere.
— Păi, e de-ajuns de greu că transpir toată ziua într-o cuşcă fără aer
condiţionat; da' să stau aici şi să mă sufoc la un loc cu voi e de-a dreptul
tâmpit. Dă drumul, dracului, la nenorocirea aia. Îmi cunosc foarte bine
drepturile.
— Ia mai trage aer în piept, Sam, tărăgănă Packer cuvintele, făcând cu
ochiul spre şofer.
— Vorba asta are să te coste scump, Packer. Aşa de scump că ai să-ţi
doreşti ca nici măcar să n-o fi gândit.
Dar şoferul apăsă pe un buton şi aerul din maşină deveni respirabil.
Dubiţa trecu de porţile duble şi o luă uşurel pe drumul de ţară, lăsând în urmă
Lista morţii.
Călătoria asta îi făcea bine, în ciuda cătuşelor şi a lanţurilor, aşa că
bătrânul renunţă imediat să-şi mai bată capul cu ceilalţi ocupanţi ai maşinii.
Ploaia spălase bumbacul înalt până la genunchi şi umpluse cu apă şanţurile
verzi de pe marginea drumului. Tulpinile şi frunzele plantelor erau de un verde
închis. Sam se revăzu, cu ochii minţi, copil culegând bumbacul, dar alungă iute
această imagine aducătoare de tristeţe. Îşi antrenase memoria să uite trecutul
şi în acele rare ocazii când copilăria năvălea peste el, îşi înăbuşea imediat
pornirile acelea întristătoare.
Era mulţumit că maşina îşi vedea în linişte de drum. Doi prizonieri aşezaţi
la umbra unui copac priveau cum un al treilea ridica nişte haltere în plin soare.
E-adevărat că erau înconjuraţi de un gard de sârmă, dar ce bine e să stai
afară, să te plimbi şi să stai de vorbă, fără să te gândeşti mereu la camera de
gazare, fără să-ţi faci griji în legătură cu ultimul apel.
Biblioteca penală era cunoscută sub numele de „Crăcuţă", pentru că era
prea mică pentru a fi considerată o ramură în toată regula. Biblioteca
principală se afla în altă parte, în timp ce Crăcuţa stătea numai la dispoziţia
deţinuţilor condamnaţi la moarte şi era înghesuită în clădirea administraţiei,
într-o încăpere retrasă, fără ferestre şi cu o singură uşă. Sam o vizitase de
multe ori în ultimii nouă ani. Era o încăpere mică, ce adăpostea o colecţie
obişnuită de tratate de legi şi de broşuri cu diverse texte legale revăzute şi
adăugite. Pereţii erau tapetaţi cu rafturi de cărţi, iar centrul podelei era ocupat
de o masă de conferinţe marcată vizibil de trecerea anilor. Din când în când,
câte unul dintre lucrătorii administraţiei se oferea să facă oficiul de bibliotecar,
dar în realitate puţini se pricepeau la o asemenea muncă şi cărţile stăteau
alandala pe rafturi. Situaţia asta îl enerva la culme pe Sam care era un fanatic
al ordinii şi îi mai şi dispreţuia pe africani: deşi nu avea probe în acest sens,
era convins că majoritatea, dacă nu chiar totalitatea bibliotecarilor, erau negri.
Când ajunseră la uşă, cei doi gardieni îi scoaseră lanţul de la picioare şi
cătuşele de la mâini.
— Ai două ore, din momentul ăsta, îl anunţă Packer.
— Am câte ore vreau, răspunse Sam, frecându-şi încheieturile mâinilor, ca
şi cum cătuşele l-ar fi strâns prea tare.
— Desigur, Sam. Dar peste două ore când am să vin lupă tine, pun pariu
că o să-ţi muţi fundul drăgălaş în maşină.
Cei doi gardieni se postaseră de-o parte şi de alta a uşii pe care Sam o
trânti, nervos, în urma lui. După ce puse dosarul pe masă, îşi fixă privirea
asupra avocatului.
În picioare, la celălalt capăt al mesei, Adam răsfoia o carte în aşteptarea
clientului său. Ascultă vocile de dincolo de uşă şi îl privi pe Sam intrând,
neînsoţit de gardieni şi fără cătuşe. În salopeta roşie a categoriei de deţinuţi
din care făcea parte, bătrânul părea acum mai mic decât atunci când stătea
de cealaltă parte a ecranului gros de metal.
O clipă, cei doi se studiară intens, nepot şi bunic, avocat şi client, în fond
doi străini. Amândoi încercau un sentiment ciudat, ca şi când n-ar fi ştiut ce să
facă unul cu celălalt.
— Bună, Sam, îl salută Adam, venind spre el.
— 'Neaţa. Ne-au dat pe amândoi la televizor acum vreo câteva ore.
— Da. Ai văzut ziarul de dimineaţă?
— Nu încă. La noi ajunge mai târziu.
Adam împinse ziarul peste masă şi Sam îl prinse cu amândouă mâinile. Se
aşeză pe un scaun şi citi cu mare atenţie fiecare cuvânt tipărit, aruncând din
când în când câte-o privire şi fotografiilor care însoţeau articolul.
Era evident că Todd Marks îşi petrecuse cea mai mare parte a serii făcând
săpături şi dând nenumărate telefoane. Verificase dacă un anume Alan Cayhall
se născuse în 1964, în Clanton, Ford County, şi dacă numele tatălui înscris pe
certificatul de naştere era Edward S. Cayhall. Verificase apoi certificatul de
naştere al lui Edward S. Cayhall şi descoperise că tatăl acestuia fusese Samuel
Lucas Cayhall, adică acelaşi om care acum îşi aştepta moartea la Parchman. În
articol, Marks spunea că Adam Hall confirmase faptul că tatăl său îşi
schimbase numele în California şi că bunicul său era Sam Cayhall. Avea grijă
să nu-l citeze direct pe Adam, dar oricum încălcase înţelegerea la care
ajunseseră cu o seară înainte. Puţini s-ar fi putut îndoi în legătură cu întâlnirea
celor doi.
Citând surse anonime, articolul le explica cititorilor că Eddie şi familia lui
plecaseră din Clanton în 1967, după arestarea lui Sam şi se stabiliseră în
California, unde de altfel Eddie se şi sinucisese, câţiva ani mai târziu. Povestea
se termina în punctul acela pentru că Marks nu mai avusese timpul necesar să
primească şi alte amănunte din California. Sursa anonimă nu-i spusese nimic
despre fiica lui Sam care locuia în Memphis, aşa că Lee fusese cruţată. Ultima
parte a articolului pierdea din intensitate, menţionând o serie de „fără
comentarii" din partea lui Baker Cooley, Garner Goodman, Phillip Naifeh, Lucas
Mann şi unul din avocaţii care lucrau în birourile procurorului general din
Jackson. Marks încheia însă în forţă cu un rezumat senzaţional al atentatului
împotriva lui Kramer.
Articolul era pe prima pagină a lui Memphis Press, imediat sub titlul
principal. Vechea fotografie a lui Sam stătea în dreapta, iar lângă ea apărea o
poză ciudată, în care Adam era fotografiat până la talie. Lee îi adusese ziarul
pe când stătea pe terasă, privind vapoarele de pe fluviu. Îşi băuseră cafeaua şi
sucul de dimineaţă în timp ce citiseră şi recitiseră articolul cu pricina. După ce
studiase problema pe toate părţile, Adam hotărâse că Todd Marks îl pusese pe
un fotograf să păzească intrarea de la „Peabody" Hotel şi să-l pozeze pe Adam
la sfârşitul micii lor întâlniri. Costumul şi cravata erau fără nici o îndoială cele
pe care le purtase cu o zi înainte.
— Ai stat de vorbă cu circarul ăsta? mârâi Sam, punând ziarul pe masă.
— M-am întâlnit cu el, răspunse Adam, aşezându-se în faţa bătrânului.
— Pentru ce?
— Pentru că tipul a telefonat la biroul nostru din Memphis, a zis că a auzit
nişte zvonuri şi am vrut să lămuresc lucrurile. Nu e aşa mare scofală.
— Adică fotografiile pe prima pagină nu-s aşa mare scofală?
— Păi, ţi s-a mai întâmplat şi altă dată.
— Dar ţie?
— Cu mine a fost mai degrabă o ambuscadă. Da' mi se pare că arăt destul
de elegant.
— I-ai confirmat tot ce scrie aici?
— Da. Am căzut de acord că nu mă poate cita şi că nu mă poate socoti
drept sursă de informaţii. Dar văd că a încălcat înţelegerea noastră şi şi-a dat
foc la valiză. Ba a mai adus şi un fotograf, aşa că a fost pentru prima şi ultima
oară că am stat de vorbă cu unul din ziariştii de la Memphis Press.
Sam rămase o clipă cu ochii la ziarul de pe masă; se vedea că e relaxat,
iar vorbele îi erau mai calme ca niciodată. Reuşi chiar să şi schiţeze un
zâmbet.
— Şi-ai confirmat că eşti nepotul meu?
— Da. Nu prea puteam să neg chestia asta, nu?
— Ai vrea s-o negi?
— Citeşte ziarul, Sam. Dac-aş fi vrut să neg, ar mai fi apărut aici?
Răspunsul îl satisfăcu pe Sam al cărui zâmbet se adânci. Preţ de câteva
clipe îl privi intens pe Adam, apoi îşi scoase pachetul de ţigări, făcându-l pe
tânăr să se uite aproape cu disperare în jur, în căutarea unei ferestre.
— Fereşte-te de presă, zise Sam după ce trase primul fum. N-au scrupule
şi sunt şi tâmpiţi. Mint fără ruşine şi fac nişte greşeli de speriat.
— Dar eu sunt avocat, Sam. E-n firea lucrurilor.
— Ştiu că e greu, dar trebuie să te supraveghezi. Nu vreau să se mai
repete.
— Mi-a venit o idee nemaipomenită ca să-ţi salvăm viaţa, schimbă Adam
subiectul, zâmbind, şi scoase din servietă un teanc de hârtii.
Îşi frecă mâinile şi dădu la iveală un stilou din buzunar; venise momentul
să mai şi muncească.
— Te ascult.
— Ei bine, după cum cred că-ţi închipui, am făcut multe cercetări în ultima
vreme.
— Păi, de-asta eşti plătit.
— Exact. Aşa că am pus la punct o mică teorie absolut minunată, o nouă
cerere pe care am de gând s-o depun luni la tribunal. Teoria mea este cât se
poate de simplă. Mississippi este unul din cele cinci state care folosesc camera
de gazare, corect?
— Corect.
— Iar legislatura statală din 1984 a adoptat o lege care spune că un
condamnat la moarte are dreptul să aleagă între injecţie şi gazare. Legea asta
se aplică însă numai celor condamnaţi după 1 iulie 1984, adică nu şi în cazul
tău.
— Şi asta-i corect. Cred că alegerea o să meargă doar la vreo jumătate
din băieţii cu care locuiesc eu. Da' oricum, e o poveste foarte veche.
— Unul din motivele pentru care autorităţile au fost de acord cu injecţia a
fost umanizarea execuţiilor. Eu am studiat toată istoria legislativă care se
ascunde în spatele legii ăsteia şi am descoperit că s-a discutat foarte mult
despre problemele care apar în cazul execuţiilor prin gazare. Deci teoria este
cât se poate de simplă: cu cât execuţiile sunt mai rapide şi mai lipsite de
durere, cu atât vor fi mai puţine plângeri constituţionale împotriva cruzimii lor.
Injecţiile mortale ridică mai puţine probleme legale, prin urmare execuţiile
sunt mai uşor de pus în practică. Prin urmare, noi venim şi zicem că, din
moment ce statul a adoptat injecţia letală, camera de gazare este ieşită din
uz. Şi de ce este ieşită din uz? Pentru că este un mod de execuţie de o mai
mare cruzime.
— Dă-i înainte, zise Sam, după o clipă de tăcere.
— Atacăm camera de gazare ca metodă de execuţie.
— Ai să te limitezi doar la statul Mississippi?
— Probabil că da. Ştiu că au fost probleme cu Teddy Doyle Meeks şi
Maynard Tole.
— Probleme? mârâi Sam, trimiţând un nor de fum albăstrui peste masă.
Da, poţi să le zici şi-aşa.
— Ştii ceva despre cazurile astea?
— Ei, na. Doar au murit la nici o sută de metri distanţă de locul în care mă
aflam. Toată ziua nu facem altceva decât să stăm în celule şi să ne gândim la
moarte. Toţi ştim ce s-a întâmplat cu băieţii ăia doi.
— Povesteşte-mi şi mie.
Sam se propti în coate şi privi absent la ziarul întins pe masă.
— Meeks a fost primul executat în Mississippi după zece ani, şi tipii habar
n-aveau ce fac. Era în 1982 şi eu eram deja aici de vreo doi ani; până-n clipa
aia trăisem cu toţii ca-n altă lume. Nimeni nu se gândise la camera de gazare,
la fiolele de cianură şi la ultimul prânz. E adevărat că eram condamnaţi la
moarte, dar, ce dracu', doar nu omorau pe nimeni, aşa că de ce să ne facem
griji? Meeks însă ne-a trezit din somn. Din moment ce-l omorâseră pe el,
puteau foarte bine să ne omoare şi pe noi.
— Ce s-a întâmplat cu el? întrebă Adam care citise o mulţime de articole
despre execuţia de mântuială ce pusese capăt vieţii lui Teddy Doyle Meeks,
dar voia să audă şi versiunea lui Sam.
— Nimic n-a mers cum trebuie. Ai văzut camera aia?
— Nu încă.
— Lângă ea, ai să vezi o cameră mai mică unde călăul amestecă soluţia.
Acidul sulfuric este într-o cutie care ajunge în partea de jos a camerei de
gazare printr-un tub. Când cu Meeks, călăul a fost beat.
— Haida-de, Sam.
— Bine, n-am fost de faţă, dar toată lumea ştie că tipul era beat.
Autorităţile statale numesc un călău oficial, dar directorul şi cu ai lui nu s-au
gândit la aspectul ăsta până cu câteva ore înainte de execuţie. Ţine minte că
nimeni nu se gândea că Meeks avea să moară. Noi toţi aşteptam o suspendare
de ultim moment pentru că băiatul ăla mai trecuse de două ori prin aşa ceva.
Numai că de data asta n-a mai venit nici o suspendare şi au început să bâlbâie
în căutarea unui călău. L-au găsit, dar era beat. Mi se pare că era un instalator.
Oricum, prima încercare a dat greş. Tipul a pus cutia în tub, a tras de manetă
şi toată lumea aştepta ca Meeks să respire adânc şi să se ducă. Meeks şi-a
ţinut răsuflarea cât a putut, dar până la urmă tot a inhalat amestecul de gaz.
Şi nu s-a întâmplat nimic. Autorităţile aşteptau, Meeks aştepta, martorii
aşteptau. Atunci s-au întors cu toţii spre călău, care aştepta şi el, înjurând de
mama focului. Tipul s-a întors în cămăruţa de alături şi a mai pregătit un
amestec de acid sulfuric, pe urmă a trebuit să scoată prima cutie din tub şi
afacerea asta i-a luat vreo zece minute. Directorul, Lucas Mann şi toţi
derbedeii ăilalţi se suceau de colo-colo, aşteptând finalul şi înjurându-l şi ei pe
instalatorul cel beat care a reuşit într-un târziu să vâre noua cutie în tub şi să
tragă iar de manetă. De data asta acidul sulfuric a aterizat acolo unde trebuia,
adică în castronul de sub scaunul pe care era legat Meeks. Atunci călăul a tras
de altă manetă şi a trimis înăuntru pastilele de cianură. Vaporii au început apoi
să urce spre nasul lui Meeks care iar îşi ţinea răsuflarea. Când n-a mai putut, a
tras gazul pe nări şi imediat a început să se scuture şi să salte în scaun, şi
chestia asta a durat ceva timp. Pentru un motiv pe care nu-l cunosc, tavanul şi
podeaua camerei sunt legate între ele printr-un stâlp metalic care se află chiar
în spatele scaunului. Ei, şi chiar în clipa în care Meeks rămăsese nemişcat şi
toată lumea credea că e mort, capul amărâtului începe să se bălăngăne
înainte şi înapoi, bătând o darabană nebună în stâlpul de metal. Dăduse ochii
peste cap, gura îi era larg deschisă şi plină de spumă, iar ţeasta trosnea când
se izbea de stâlp. Era ceva de ţi se făcea rău.
— Cât le-a trebuit ca să-l omoare?
— Parcă cine ştie?! Doctorul închisorii a declarat că moartea fusese
instantanee şi fără dureri. Unii martori însă au povestit că Meeks se zbătuse şi
îşi izbise capul de stâlpul nenorocit mai bine de cinci minute.
Execuţia lui Meeks le furnizase o grămadă de argumente celor care luptau
pentru abolirea pedepsei cu moartea. Se ştia că suferise îngrozitor şi se
vorbise mult despre moartea lui, dar versiunea oferită de Sam era remarcabil
de plină de amănuntele ce nu pot veni decât din partea unui martor ocular.
— Cine ţi-a povestit toate astea? întrebă Adam.
— Doi gardieni. Nu mi-au povestit-o mie, direct, dar vorba merge iute. Au
fost şi proteste publice care ar fi fost şi mai puternice, dacă Meeks n-ar fi fost
o persoană atât de josnică. Toată lumea îl ura. Mica lui victimă suferise
îngrozitor, aşa că era tare greu să-ţi fie simpatic.
— Tu unde erai când l-au executat?
— În prima mea celulă, pe nivelul D, departe de cameră. În noaptea aia,
toţi deţinuţii de la Parchman au fost consemnaţi în celule. Povestea s-a
întâmplat imediat după miezul nopţii, ceea ce e amuzant pentru că au la dispoziţie
toată ziua ca să execute sentinţa; mandatul pentru execuţie nu
specifică o anumită oră, ci numai o anumită zi. Aşa că ticăloşii ăştia nenorociţi
se scarpină-n fund să îl aplice cât mai repede cu putinţă şi planifică toate execuţiile
un minut după miezul nopţii. În felul ăsta, dacă apare o suspendare,
avocaţii lor au toată ziua ca să o anuleze. Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu
Buster Moac. L-au legat de scaun la miezul nopţii şi atunci a sunat telefonul şi
l-au dus înapoi în camera de aşteptare, unde a transpirat şase ore în timp ce
avocaţii lui alergau de la un tribunal la altul. Până la urmă, l-au legat definitiv
când se crăpa de ziuă. Bănuiesc că ştii care i-au fost ultimele cuvinte.
— Habar n-am.
— Buster mi-era prieten, un tip rasat. Naifeh l-a întrebat dacă mai dorea
să spună ceva şi el i-a răspuns că, da, la drept vorbind, mai dorea. Aşa că i-a
spus că friptura pe care i-o dăduseră la ultimul prânz fusese prea în sânge şi
Naifeh a mormăit ceva că are să-i transmită bucătarului. Pe urmă Buster l-a
întrebat dacă guvernatorul ar putea să-i acorde o graţiere în ultima clipă şi
Naifeh a zis că nu, şi-atunci Buster a zis „Ei bine, spune-i atunci animalului ăla
că s-a şters pe bot de votul meu". După asta, au încuiat uşa şi l-au gazat.
Era clar că Sam se amuza teribil povestind întâmplarea, aşa că Adam se
simţi nevoit să-i ofere un râs oarecum nefiresc. În timp ce bătrânul îşi aprindea
o nouă ţigară, el îşi consultă însemnările.
Patru ani după execuţia lui Teddy Doyle Meeks, apelurile lui Maynard Tole
ajunseră în punctul mort şi camera de gazare reveni în actualitate. Tole era
asistat de firma „Kravitz & Bane", tot fără onorariu. Avocatul său era un tânăr
pe nume Peter Wiesenberg, sub îndrumarea directă a lui E. Garner Goodman.
Cei doi avocaţi asistară la execuţie care se dovedi cumplit de asemănătoare
cu cea a lui Meeks. Adam nu discutase nimic cu Goodman despre subiectul
ăsta, dar citise tot ce se afla la dosar.
— Dar cu Maynard Tole cum a fost?
— Ăsta era un african militant, care omorâse vreo câţiva oameni cu
ocazia unui jaf şi care dădea evident vina pe sistem. Despre el, personal, nu
vorbea decât ca despre un războinic african. M-a ameninţat şi pe mine de
câteva ori, dar de fapt mai mult făcea pe nebunul.
— Cum adică?
— Adică spunea prostii, ca mai toţi africanii. Dacă-i asculţi, ăştia sunt toţi
nevinovaţi şi au ajuns unde au ajuns doar pentru că ei sunt negri şi sistemul
este alb; chiar şi atunci când omoară şi violează, tot alţii sunt de vină. Mereu
sunt alţii de vină.
— Deci ai fost mulţumit când a murit?
— Ba n-am spus aşa ceva. Să ucizi e greşit. Pentru africani, pentru albi; şi
pentru ăştia de conduc statul Mississippi e greşit să-i omoare pe deţinuţii din
listă. Eu am făcut o greşeală, iar tu încerci s-o îndrepţi omorându-mă pe mine?
— Toler a suferit?
— La fel cu Meeks. Ăştia au găsit alt călău care a făcut ce trebuia chiar de
prima dată. După ce a tras aer pe nări, Tole a intrat în convulsii şi s-a dat şi el
cu capul de stâlp, la fel ca Meeks, numai că avea un cap mai tare decât ăla şi
nu se mai oprea din izbit. Până la urmă, Naifeh şi ai lui s-au enervat că tipul
n-avea nici un gând să moară şi atunci i-au poftit pe martori să plece. A fost
nasol de tot.
— Am citit undeva că a avut nevoie de zece minute ca să moară.
— Tot ce ştiu e că s-a luptat din greu. Sigur că şi în cazul lui doctorul şi
directorul au zis că moartea a fost instantanee şi fără dureri. Tipic pentru ei.
Dar după Tole au operat o uşoară modificare a procedurii. Când le-a picat în
labă amicul meu Moac, i-au încins capul cu o împletitură de piele şi l-au legat
de stâlpul ăla nenorocit. Lui Moac şi mai târziu lui Jumbo Parris le-au legat
capetele aşa de strâns de mizeria aia că n-au mai sărit de colo-colo şi n-au
mai pocnit stâlpul. O nuanţă deosebită, nu? Şi e mult mai uşor pentru Naifeh şi
pentru martori care, în felul ăsta, nu mai sunt obligaţi să asiste la atâta
suferinţă.
— Atunci înţelegi ce vreau eu, nu, Sam? E o moarte oribilă. Deci atacăm
metoda. Găsim nişte martori care să depună mărturie şi încercăm să
convingem un judecător să hotărască neconstituţionalitatea camerei de
gazare.
— Şi ce dacă? Pe urmă ce facem, cerem injecţia? Ce rost are? Mie mi se
pare o prostie să spun că nu-mi convine să mor gazat, dar că, ei, la dracu',
n-am nimic împotriva injecţiei. Oricum mă leagă şi mă umplu cu droguri, deci
tot mor. Nu înţeleg.
— Ai dreptate. Dar facem rost de timp. Atacăm camera de gazare,
obţinem o suspendare temporară şi mergem în instanţe mai înalte. Şi-n felul
ăsta, încurcăm lucrurile ani de zile.
— S-a întâmplat deja.
— Cum adică?
— în Texas, în 1983. Cazul Larson. Aceleaşi argumente care n-au dus la
nici un rezultat. Tribunalul a zis că gazarea e folosită de cincizeci de ani şi că
şi-a dovedit eficienţa.
— Da, numai că aici e o mare diferenţă.
— Care?
— Aici nu suntem în Texas. Meeks, Tole, Moac, Parris nu au fost gazaţi în
Texas. Că veni vorba, în Texas se foloseşte deja injecţia. Au renunţat la gazare
pentru că au găsit o modalitate mult mai eficientă de a ucide. E o tehnologie
superioară.
— Păi, când o să-mi vină rândul, să fiu al dracului dacă nu vreau să am şi
eu parte de tehnologie superioară, zise Sam, ridicându-se şi apropiindu-se de
celălalt capăt al mesei. Camera asta are aproape şase metri lungime şi pot să
merg dintr-un capăt în altul fără să mă izbesc de gratii. Îţi dai tu seama ce
înseamnă să-ţi petreci douăzeci şi trei de ore pe zi într-o celulă de un metru
optzeci pe doi şaptezeci? Aici am parte de libertate, omule, adăugă el,
plimbându-se şi pufăind din ţigară.
Adam însoţi cu privirea silueta fragilă care se plimba cu pas ţanţoş,
învăluită într-un nor de fum albăstrui.
Bătrânul îşi încălţase direct pe piciorul gol papucii albaştri de cauciuc care
scârţâiau la fiecare pas. Deodată se opri în dreptul unui raft, luă o carte, o
trânti pe masă şi începu s-o răsfoiască lacom. După câteva minute de căutare
intensă, dădu peste ceea ce căuta.
— Asta e, mormăi el. Ştiam eu c-o mai citisem.
— Despre ce e vorba?
— Un caz din 1984, în Carolina de Nord. Tipul se numea Jimmy Old şi nu
voia să moară nici în ruptul capului. Au fost nevoiţi să-l ducă pe sus în camera
de gazare, pentru că omul se zbătea, dădea din picioare, plângea şi urla, şi
le-a luat ceva timp ca să-l lege de scaun. Când au dat drumul la gaz, el şi-a
lăsat bărbia în piept; apoi s-a întors cu faţa spre martorii care nu-i vedeau
decât albul ochilor şi a început să saliveze. Capul îi zvâcnea şi se rotea fără
încetare, corpul îi tremura, iar gura i se umpluse de spumă. Şi-a ţinut-o aşa
până când unul dintre martori, un ziarist, a vomitat. Atunci, directorului i-a fost
de-ajuns şi a acoperit fereastra cu draperiile alea negre. Mai târziu au spus că
Jimmy Old a avut nevoie de aproape un sfert de oră ca să moară.
— Eu unul n-am nevoie de altă probă de cruzime.
Sam închise cartea şi o puse cu grijă la loc, pe raft; apoi îşi aprinse o nouă
ţigară şi rămase cu privirea lipită de plafon.
— Practic, fiecare cameră de gazare a fost construită cu mult timp în
urmă de Eaton Metal Products din Salt Lake City. Dar am citit undeva că aia
din Missouri a fost ridicată chiar de deţinuţi. A noastră e făcută de ăia de la
Eaton; în general, camerele astea seamănă între ele — sunt din oţel, au formă
octogonală, şi mai multe ferestre aşezate ici-colo le permit oamenilor să vadă
cum arată moartea. Nu sunt prea spaţioase, doar atât cât să aibă loc un scaun
de lemn prevăzut peste tot cu nişte curele de piele. Castronul ăla metalic e
chiar sub scaun, iar la numai câţiva centimetri deasupra lui stă atârnat un
săculeţ cu pastile de cianură pe care călăul îl controlează printr-o manetă. Tot
el manevrează acidul sulfuric care este introdus cu ajutorul unei cutii. Cutia o
ia la vale printr-un tub şi, când castronul e plin cu acid, călăul trage de manetă
şi dă drumul pastilelor de cianură. Amestecul dă naştere unui gaz ce produce
moartea care ar trebui să fie rapidă şi fără dureri.
— Asta a înlocuit scaunul electric?
— Da. Prin anii '20 şi '30, fiecare îşi avea propriul scaun electric care era
cea mai minunată invenţie. Îmi aduc aminte că, atunci când eram copil, exista
şi unul portabil pe care-l încărcau într-un camion şi îl plimbau prin mai multe
comitate. Îi scoteau pe deţinuţi din închisoarea locală, le puneau lanţuri să nu
poată fugi, îi aliniau în dreptul camionului şi îi terminau unul câte unul. Era o
modalitate foarte eficientă de a aerisi închisorile suprapopulate, sublinie Sam,
clătinând din cap, uluit. Mă rog, oricum, ei nu ştiau ce fac şi s-au auzit nişte
chestii oribile despre suferinţele celor executaţi. Asta e pedeapsa capitală, nu
tortura capitală, corect? Şi nu se petrecea numai în Mississippi. Multe state
foloseau scaunele alea electrice vechi şi o adunătură de cretini ca să
răsucească butoanele, aşa că probleme au fost cu nemiluita. Îl legau pe
amărât de scaun, răsuceau butonul, îl zguduiau bine, dar nu atât cât trebuie,
tipul se prăjea pe dinăuntru dar nici pomeneală să moară, aşa că după câteva
minute îl mai zgâlţâiau o dată. Şi-o ţineau aşa un sfert de oră. Pentru că nu
legau electrozii cum trebuie, de multe ori ieşeau scântei din ochi şi din urechi.
Odată, am citit despre un tip căruia i s-a aplicat o tensiune mai mică. Ţeasta i
s-a umplut de fum şi ochii i-au sărit din orbite, sângele a început să-i curgă pe
faţă. În timpul electrocutării, pielea se încinge atât de tare că nimeni nu poate
pune mâna pe amărâtul ăla şi trebuia să aştepte să se răcească şi abia pe
urmă să constate moartea. Am auzit atâtea despre tipi care rămâneau
nemişcaţi după primul şoc şi care după puţin începeau iar să respire. Asta le
aducea, bineînţeles, un al doilea şoc, ba chiar şi un al patrulea sau al cincilea.
Era aşa de cumplit că medicul ăla din armată a inventat camera de gazare,
adică un mijloc mai uman de a ucide. Şi astăzi e şi ea dată la o parte de
injecţia mortală.
— Câţi au murit gazaţi în Mississippi? întrebă Adam, captivat de ceea ce
auzea.
— Aici, camera de gazare a fost folosită pentru prima dată prin 1954. De
atunci şi până în 1970 au murit în ea treizeci şi cinci de bărbaţi. N-a fost nici o
femeie. Între Furman, în 1972, şi Meeks, în 1982, n-a fost nimeni. Din '82 şi
până acum au mai folosit-o de trei ori, deci un total de treizeci şi nouă, iar eu
am să fiu al patruzecilea, punctă el şi-şi reluă plimbarea. E o metodă teribil de
ineficientă, continuă el pe un ton profesoral. Şi, pe deasupra, periculoasă.
Pentru amărâtul legat de scaun, bineînţeles, dar şi pentru ăia de afară.
Chestiile astea sunt vechi şi fisurate. Sigiliile şi garniturile putrezesc şi se
macină, iar preţul unei camere de gazare care să nu aibă fisuri este uriaş. O
scurgere cât de mică poate fi mortală şi pentru călău şi pentru ceilalţi aflaţi în
apropiere. Şi sunt mulţi din ăştia — Naifeh, Lucas Mann, poate un preot,
medicul, un gardian sau doi, toţi adunaţi în cămăruţa de alături, care are două
uşi, evident închise în timpul execuţiei. Dacă gazul se strecoară înăuntru,
Naifeh, Lucas Mann sau oricare altul îl trage pe nas şi dă ortul popii. Şi acum,
că mă gândesc, nici n-ar fi o idee aşa rea.
Pe urmă, şi martorii sunt în mare pericol, dar ei habar n-au. Ei sunt
despărţiţi de camera de gazare doar prin nişte ferestre, tot vechi şi probabil pe
cale să se fisureze. Încăperea în care stau e şi ea mică, uşa e închisă şi, dacă
apare vreo scurgere de gaz, îi vezi şi pe ăştia gazaţi.
Dar adevăratul pericol apare abia după aia. Doctorul supraveghează
inima condamnatului printr-un conductor care are un capăt lipit de coastele
ăluia aşezat pe scaun şi care iese din cameră printr-o gaură din perete. Când
doctorul zice că tipul e mort, se deschide o valvă în partea de sus a camerei,
care lasă să iasă gazul. Uşa se deschide după vreun sfert de oră. Aerul mai
rece de afară se amestecă cu resturile de gaz şi condensează, formând o
capcană teribilă pentru cei care intră acolo. Pericolul este extraordinar şi
majoritatea circarilor ăstora nici nu-şi dau seama de asta. Reziduuri de acid
prusic pot fi culese de peste tot — de pe pereţi, podea, tavan, uşă şi,
bineînţeles, de pe amărâtul care a murit.
E-adevărat că tipii dau cu amoniac peste tot ca să neutralizeze gazul
rămas, iar echipa care trebuie să scoată cadavrul de acolo foloseşte măşti de
oxigen. Mai spală şi ei o dată cadavrul cu amoniac şi clor pentru că otrava
intră în porii pielii. Hainele sunt vârâte imediat într-un sac şi arse. La început,
condamnatul n-avea voie să poarte decât o pereche de pantaloni scurţi, aşa
că lucrurile mergeau mai uşor. Acum însă sunt atât de amabili că ne lasă să ne
îmbrăcăm cum vrem. Aşa că, dacă ajung până-n faza asta, o să am mari
probleme să-mi aleg garderoba.
Gândul acesta îl făcu să scuipe, înciudat, pe jos, apoi înjură scurt şi se
retrase la celălalt capăt al mesei.
— Ce se întâmplă cu cadavrul? întrebă Adam, oarecum jenat că insista
asupra unor aspecte atât de delicate, dar dornic să afle şi ultima parte a
poveştii.
— Ştii cam ce cuprinde garderoba mea? mârâi Sam, între două pufăituri
din ţigară.
— Nu.
— Păi, cuprinde două caraghioslâcuri de salopete de-astea roşii, patru sau
cinci seturi de lenjerie şi o pereche de papuci de cauciuc care arată de parcă
i-am primit de pomană de la un cioroi. Or eu refuz să mor într-unul din
costumele astea. Ştii, m-am gândit că pot să fac uz de drepturile mele
constituţionale şi să apar gol puşcă în camera de gazare. Ce zici, ce privelişte?
Îi vezi pe bezmeticii ăia cum încearcă să mă aşeze pe scaun şi să mă lege,
fără să se atingă de părţile mele intime? Şi după ce mă leagă, şi mă lasă
singur, o să-mi aşez monitorul ăla cardiac pe testicule. Cred că doctorului i-ar
plăcea la nebunie faza asta. Şi-o să am grijă ca martorii să-mi poată admira
curul gol. Cred că aşa am să fac.
— Dar ce se întâmplă cu cadavrul? întrebă din nou Adam.
— Păi, după ce-l spală şi-l dezinfectează, îl îmbracă în straie de închisoare
şi-l bagă într-un sac. După aia, îl aşază pe o targă şi o ambulanţă îl duce
undeva, într-o cameră funerară. Din clipa aia, familia preia totul. Mă rog, cel
mai adesea familia preia totul.
Sam stătea cu spatele la Adam, vorbind la un perete şi sprijinindu-se de
un raft al bibliotecii. Tăcu o bună bucată de vreme.
Gândul îi fugi la cei patru oameni pe care-i cunoscuse şi care ajunseseră în
camera de gazare şi nu mai scoase nici o vorbă. O regulă nescrisă a listei
morţii cerea ca nimeni să nu se îmbrace cu salopeta roşie când îi venea
vremea să ajungă în cameră. Nu trebuia să le dai satisfacţia de a te omorî în
hainele pe care te obligaseră să le porţi.
Cine ştie, poate că fratele care-l aproviziona cu ţigări o să-i trimită o
cămaşă şi o pereche de pantaloni. Ba chiar şi nişte ciorapi noi şi orice altă
încălţăminte în locul afurisiţilor ălora de papuci de cauciuc.
Bătrânul se apropie încet de Adam şi se aşeză pe un scaun.
— Îmi place ideea asta, zise el calm. Merită să încerc.
— Bun. Acum hai să trecem la treabă. Vreau să-mi găseşti şi alte cazuri
asemănătoare cu cel al lui Jimmy Old din Carolina de Nord. Trebuie să aducem
la lumină toate nenorocitele de execuţii prin gazare ca să le folosim drept
muniţie la proces. Vreau să-mi faci o listă cu cei care ar putea să depună
mărturie despre execuţiile lui Meeks şi Tole. Poate chiar şi despre Moac şi
Parris.
Sam era deja în picioare. Luă de pe rafturi o mulţime de cărţi pe care le
aşeză teanc pe masă şi se apucă de lucru.
19
Câmpurile de grâu se întindeau pe multe mile, lăsând apoi locul colinelor.
Valea largă ce le domina şi dincolo de care se ridicau siluetele maiestuoase ale
munţilor adăpostea cei peste o sută de acri ai taberei naziste. Gardurile din
sârmă ghimpată erau camuflate cu gard viu şi cu tufăriş. Terenurile de luptă şi
standurile de tir erau protejate împotriva detectării aeriene. Deasupra
pământului se ridicau doar două cabane inofensive din lemn care, văzute din
afară, semănau cu nişte adăposturi pentru pescari. Dar departe între dealuri,
natura şi mâna omului construiseră împreună un adevărat labirint de peşteri şi
grote. Tuneluri suficient de largi ca să permită trecerea unui motostivuitor se
răspândeau în toate direcţiile legând între ele cam o duzină de încăperi
diferite. Una din ele adăpostea o tipografie. Altele două serveau drept depozit
de muniţie şi armament. Trei mai spaţioase făceau oficiul de dormitoare.
Într-una se afla o mică bibliotecă. Cea mai mare dintre aceste grote constituia
sala principală unde membrii clubului se adunau ca să asculte discursuri şi să
vadă împreună tot felul de filme.
Tabăra putea oricând să treacă drept un model în domeniu: antenele
parabolice aduceau ştiri din toată lumea, calculatoarele erau în legătură
permanentă cu alte tabere asemănătoare, faxurile, telefoanele celulare, toate
dispozitivele electronice la modă.
În fiecare dimineaţă, cei din tabără primeau nici mai mult, nici mai puţin
decât zece ziare care erau duse imediat într-o încăpere aflată lângă bibliotecă,
unde erau citite de un oarecare Roland. Tipul, împreună cu alţi câţiva membri
însărcinaţi cu întreţinerea locurilor, aproape că nu părăseau tabăra. Când
veneau ziarele, de obicei pe la ora nouă dimineaţa, Roland îşi umplea o cană
cu cafea şi se apuca de citit. Nu era plătit să facă aşa ceva. Călătorise mult la
viaţa lui, vorbea patru limbi şi avea o foame congenitală de cunoştinţe noi. În
clipa în care un articol îi atrăgea atenţia, făcea un semn, trăgea o copie şi o
ducea la calculator.
Punctele sale de interes erau extrem de diverse. Rubricile de sport le
citea în diagonală şi nu arunca nici cea mai vagă privire micilor anunţuri de
publicitate. Curiozitatea sa era aproape adormită când alerga cu ochii peste
paginile de modă, viaţa mondenă şi altele la fel; în schimb, nu scăpa nici un
articol despre grupuri similare celui din care făcea parte — Arianii, Naziştii,
KKK. În ultima vreme era teribil de emoţionat de amploarea pe care o luau
mişcările fasciste din Germania şi Europa de Est. Roland vorbea curent
germana şi-şi petrecea cel puţin o lună pe an în acea mare ţară. Urmărea
atent activitatea politicienilor şi adânca preocupare de care dădeau ei dovadă
în legătură cu crimele rasiale, precum şi dorinţa lor de a restrânge drepturile
grupărilor de tipul celei din care făcea el însuşi parte. Urmărea activitatea
Curţii Supreme de Justiţie, procesele în care erau implicaţi membrii grupărilor
de Skinheads din Statele Unite, precum şi problemele cu care se confrunta
KKK.
În mod normal, Roland petrecea câte două ore în fiecare dimineaţă
asimilând ultimele ştiri şi hotărând care articole aveau să fie păstrate. Era o
muncă de rutină care îi făcea însă o imensă plăcere.
Dar dimineaţa aceasta nu semăna cu celelalte. Primul amănunt
neliniştitor fu o fotografie a lui Sam Cayhall pierdută în prima parte a unui
cotidian din San Francisco. Articolul nu avea decât trei paragrafe, dar conţinea
informaţia fierbinte că cel mai bătrân condamnat la moarte din America urma
să-l aibă drept avocat pe propriul său nepot. Roland îl citi de trei ori înainte de
a se hotărî să-l ia de bun şi apoi îl puse de-o parte. O oră mai târziu, constată
că citise respectiva informaţie în alte cinci sau şase ziare. Ba două dintre ele
preluaseră şi instantaneul tânărului Adam Hall, care apăruse cu o zi înainte pe
prima pagină a lui Memphis Press.
Din diverse motive, Roland urmărea de mulţi ani de zile evoluţia cazului
lui Sam Cayhall. În primul rând, pentru că era exact genul de cazuri care
prezenta interes pentru calculatoarele lor — un terorist în vârstă, membru al
Klanului din anii şaizeci, aşteptându-şi rândul pe lista morţii. Articolele despre
el erau deja extrem de numeroase. Şi, cu toate că nu era avocat de meserie,
Roland împărtăşea opinia generală că apelurile se consumaseră în totalitate şi
că Sam avea să moară. Ceea ce lui Roland îi convenea de minune, dar avea
grijă să nu spună cu voce tare ce credea cu adevărat. Pentru partizanii
supremaţiei rasei albe, Sam Cayhall era un erou şi mica bandă de nazişti din
care făcea parte şi Roland fusese deja invitată să participe la demonstraţiile
prevăzute să se desfăşoare înainte de data execuţiei. Nu avuseseră nici un fel
de contact direct cu bătrânul, pentru că nu le răspunsese niciodată la scrisori,
dar el era un simbol, aşa că grupul avea de gând să profite cât mai mult de pe
urma acestei morţi.
Numele de familie al lui Roland, Forchin, era de origine cajună, de undeva
de lângă Thibodaux. Nu avea asigurare socială; nu completase niciodată
formularele pentru plata taxelor; adică, din punctul de vedere al guvernului, el
nici măcar nu exista. Era posesorul a trei paşapoarte minunat de bine
falsificate, dintre care unul era german şi un altul irlandez. Roland traversa
graniţele şi dădea ochii cu autorităţile de la Imigrări fără nici o grijă.
Unul dintre numeroasele sale nume, pe care nu-l spusese absolut
nimănui, era Rollie Wedge. După atentatul împotriva lui Kramer din 1967,
fugise din Statele Unite şi trăise perioade mai scurte sau mai lungi de timp în
Irlanda de Nord, Libia, Germania şi Liban. În 1967 şi 1968 făcuse două scurte
incursiuni în State ca să urmărească la faţa locului cele două procese ale lui
Sam Cayhall şi Jeremiah Dogan. Deja la acea dată, documentele personale
nu-i puneau nici o problemă.
Zăpăceala cu Cayhall îl obligase să mai vină de câteva ori după aceea în
State. Dar pe măsură ce timpul trecea, îngrijorarea lui scădea tot mai mult. În
bunkerul acesta venise în urmă cu trei ani ca să răspândească mesajul
nazismului. Pentru că el nu se mai considera un membru al Klanului; acum era
un fascist mândru de sine.
Noile date apărute în cazul Cayhall erau relatate în şapte din cele zece
ziare primite de dimineaţă. După ce le citi pe toate, Roland se hotărî să iasă
puţin la soare, aşa că-şi umplu din nou cana cu cafea şi urcă în foişorul uneia
din cele două cabane de lemn. Era o zi minunată, cu aer răcoros şi cer
limpede, fără urmă de nori. Păşi pe cărarea îngustă ce ducea spre munţi şi
după numai zece minute toată valea i se întindea la picioare. Departe, în zare,
se vedeau câmpurile de grâu.
Roland visa la moartea lui Cayhall de douăzeci şi trei ani. Teribilul secret
care-i apăsa sufletul avea să dispară doar în clipa în care Sam avea să fie
executat. Îl admira extraordinar de mult pe bătrân. Spre deosebire de Jeremiah
Dogan, el îşi onorase jurământul şi nu suflase o vorbă despre cele întâmplate.
Sam era un om de onoare care nu cedase presiunii teribile exercitate asupra
lui, în timpul a trei procese, de mai mulţi avocaţi, nenumărate apeluri şi
anchete. Roland voia din tot sufletul să-l vadă mort. A, sigur că fusese obligat
să-i ameninţe puţin pe Cayhall şi Dogan dar numai în timpul primelor două
procese. Pe urmă, Dogan nu mai rezistase şi depusese mărturie împotriva lui
Sam. Şi Dogan murise.
Puştiul însă îl îngrijora. Ca toţi ceilalţi, Roland pierduse urma fiului lui Sam
şi a familiei sale. Ştia că fata era în Memphis, dar fiul dispăruse. Şi-acum, aşa
deodată, avocatul ăsta tânăr, arătos şi bine educat; lucrând pentru o bogată
firmă evreiască de avocatură, răsărise de nicăieri ca să-şi salveze bunicul.
Roland era suficient de la curent cu execuţiile ca să-şi dea seama că pe
măsură ce timpul se apropia de sfârşit, avocaţii erau în stare de orice. Şi dacă
Sam avea să cedeze până la urmă, atunci aceasta se va întâmpla acum, în
prezenţa nepotului.
Împinse o piatră cu piciorul şi o urmări cu privirea până când dispăru în
fundul văii. Va trebui să meargă la Memphis.
Pentru membrii firmei „Kravitz & Bane" din Chicago, sâmbăta era o zi de
lucru ca oricare alta; la sucursala din Memphis, lucrurile erau ceva mai
relaxate. La ora nouă, când deschise uşa sediului, Adam dădu doar peste doi
avocaţi şi un funcţionar. Tânărul se încuie în biroul său şi lăsă în jos
transperantele.
Ieri, lucrase două ore împreună cu Sam, astfel încât, atunci când Packer
se întorsese cu cătuşele şi lanţurile, masa era acoperită de vrafuri de cărţi şi
carnete cu însemnări. Sergentul aşteptase nerăbdător ca Sam să facă ordine
în încăpere.
După ce-şi verifică însemnările, Adam introduse totul în calculator şi
revăzu pentru a treia oară cererea a cărei copie fusese deja analizată de
Garner Goodman care o primise prin fax.
De altfel, Goodman nu era prea optimist în legătură cu şansele lor de a
obţine o audiere, dar în stadiul în care se aflau era clar că nu mai aveau nimic
de pierdut. Dacă norocul voia ca un tribunal federal să le acorde o audiere,
atunci Goodman era gata să depună mărturie despre execuţia lui Maynard
Tole, la care fusese martor ocular. Colegul care-l însoţise, Peter Wiesenberg,
fusese atât de rău impresionat de cele văzute, încât demisionase de la firmă şi
intrase în învăţământ. Bunica lui murise în camerele de gazare naziste.
Goodman promisese să ia legătura cu Wiesenberg, căci era convins că fostul
său coleg nu va refuza să depună mărturie.
Când ceasul arătă miezul zilei, Adam simţi brusc că se săturase de stat la
birou. Când încuie uşa biroului, îşi dădu seama că rămăsese singur în toată
clădirea. Ieşi.
Porni înspre apus, traversă fluviul în statul Arkansas şi intră adânc în
regiunea fermelor; trecu de cătunele Earle, Parkin şi Wynne, dincolo de care
începeau dealurile, apoi se opri să bea o coca-cola la o băcănie de ţară pe
veranda căreia stăteau trei bătrâni, îmbrăcaţi în salopete decolorate, omorând
nişte muşte şi suferind cumplit de căldură. Adam lăsă în jos capota maşinii şi
plecă mai departe.
Două ore mai târziu, se opri în orăşelul numit Mountain View, ca să
mănânce ceva şi să întrebe pe unde să o apuce. Astfel, află că, dacă urma
cursul lui White River, avea să gândească fără probleme şi Calico Rock.
Drumul nu era prea plăcut, răsucindu-se ca un şarpe printre colinele din
Ozarks, prin desişul pădurilor şi peste torente de munte. White River şerpuia şi
el undeva în stânga, plin de bărcile pescarilor care dădeau la păstrăv.
Orăşelul cu numele Calico Rock se ridica pe o faleză, la marginea râului.
Trei docuri pentru păstrăvi marcau malul de est chiar lângă pod. Adam îşi lăsă
maşina aproape de apă şi se îndreptă spre primul dintre ele, cel căruia i se
spunea Calico Marina. Era construit din pontoane legate între ele cu cabluri
groase. Lângă dig, erau ancorate mai multe bărci de închiriat, goale. O pompă
de benzină emana în atmosferă un miros pătrunzător de benzină şi ulei. Pe un
panou alăturat se puteau citi sumele pentru care se închiriau bărci, ghizi,
unelte şi permise de pescuit.
Adam făcu câţiva paşi pe ponton, admirând curgerea apelor fluviului. Un
tânăr murdar pe mâini răsări din încăperea din spate şi-l întrebă dacă-l poate
ajuta cu ceva; privirea sa ageră îl studie bine pe Adam şi constată că nu avea
de-a face cu un pescar.
— Îl caut pe Wyn Lettner.
Tânărul, de cămaşa căruia era atârnat un ecuson unsuros pe care stătea
scris numele „Ron", strigă cu glas puternic „Domnule Lettner!" în direcţia unei
uşi de sticlă. Apoi Ron dispăru în încăperea de unde ieşise.
Wyn Lettner era un tip uriaş, de peste un metru optzeci înălţime şi
evident supraponderal. Garner îl descrisese drept un mare băutor de bere,
lucru de care Adam îşi aminti în clipa în care văzu pântecele supradimensionat.
Omul se apropia de şaptezeci de ani; părul cărunt şi rar era vârât cu grijă
sub o şapcă. Fotografiile agentului special Lettner aflate în dosarele lui Adam
arătau o figură tipică de poliţist — costum de culoare închisă, cravată îngustă,
părul tuns milităreşte. Şi o siluetă mult mai suplă.
— Da, domnule, zise bătrânul cu voce tare, ştergându-şi firimiturile de pe
buze. Eu sunt Wyn Lettner, adăugă el; avea un glas adânc şi un zâmbet
plăcut.
— Sunt Adam Hall. Îmi pare bine de cunoştinţă, zise Adam, întinzând
mâna.
— Da, domnule, bubui Lettner, scuturând dezlănţuit braţul tânărului; omul
avea nişte bicepşi absolut impresionanţi.
Din fericire docul era pustiu; chiar şi Ron meşterea ceva în camera lui,
căci zgomotul uneltelor cu care lucra ajungea până afară. După ce se foi puţin,
Adam îndrăzni să spună:
— Ei bine, sunt avocat şi-l reprezint pe Sam Cayhall.
— Ţi-ai cam făcut de lucru, nu? observă celălalt, râzând şi lovindu-l
prieteneşte cu palma pe spate.
— Aşa s-ar părea, acceptă avocatul, oarecum jenat, pregătindu-se pentru
un nou atac. Aş vrea să stăm de vorbă despre Sam.
Devenind brusc serios, Lettner îşi mângâie bărbia cu o labă imensă şi-l
studie pe Adam cu o privire filtrată printre pleoapele coborâte.
— Am citit şi eu ziarele, fiule. Ştiu că eşti nepotul lui. Trebuie că-ţi este
tare greu. Şi lucrurile au să se înrăutăţească şi mai mult, adăugă el, zâmbind
din nou. Asta-i valabil şi pentru Sam.
Ochii-i scânteiau, de parcă ar fi dat cine ştie ce replică plină de haz şi ar fi
fost normal ca Adam să se strâmbe de râs. Acesta era însă incapabil să
sesizeze umorul situaţiei.
— Ştiţi, Sam nu mai are nici măcar o lună de trăit, remarcă el sigur fiind
că Lettner era la curent şi cu data execuţiei.
O mână grea poposi brusc pe umărul lui Adam.
— Ia, intră aici, fiule, îşi îndemnă Lettner musafirul să păşească în
magazin. Hai să vorbim despre Sam. Vrei o bere?
— Nu, mulţumesc.
Încăperea strâmtă era plină ochi cu unelte de pescuit agăţate de pereţi şi
de tavan; rafturile şubrede din lemn erau acoperite de sus până jos cu genul
de alimente pentru o zi petrecută pe malul apei — covrigi, sardele, pâine,
conserve de carne şi fasole, dulciuri. Un frigider pentru băuturi răcoritoare
stătea cuminte într-un colţ.
— Ia un loc, zise Lettner şi Adam se aşeză pe un scaun de lemn descleiat.
Precis nu vrei şi tu una? întrebă fostul agent special, pescuind o cutie cu bere
din frigider.
— Poate mai târziu.
Era aproape ora cinci. Bătrânul dădu peste cap aproape jumătate din
bere, plescăi încântat şi se aşeză pe un scaun îmbrăcat într-o piele uzată, adus
din cine ştie ce furgonetă dată la reformă.
— Până la urmă tot îi vin de hac bătrânului Sam? întrebă el.
— Încearcă din răsputeri.
— Şi care sunt şansele?
— Pentru el? Nu prea bune. Evident, avem la dispoziţie apelurile obişnuite
în astfel de cazuri, dar timpul aleargă.
— Sam nu e un băiat rău, observă Lettner cu o undă de remuşcare în glas
pe care o spălă cu o înghiţitură sănătoasă de bere. Podeaua scârţâia uşor,
legănată de apele râului.
— De cât timp eraţi în Mississippi? se interesă Adam.
— De cinci ani. Am fost chemat de Hoover imediat după dispariţia a trei
activişti pentru drepturi civile. Asta se întâmpla în şaizeci şi patru. Atunci am
pus la punct o grupă specială şi ne-am apucat de treabă. După Kramer, Klanul
şi-a cam pierdut suflul.
— Şi dumneavoastră cu ce vă ocupaţi?
— Domnul Hoover a fost cât se poate de clar. Mi-a spus să infiltrez Klanul
cu orice preţ, pentru că voia să-i dea gata. Ca să fiu sincer, în Mississippi
lucrurile nu prea mergeau aşa cum doream noi şi asta din mai multe motive.
Hoover nu putea să-i sufere pe cei din familia Kennedy care îl cam călăreau,
aşa că omul s-a mişcat ca melcul. Numai că atunci când ăia trei băieţi au
dispărut, ne-au luat foc fundurile. Şaişpatru a fost un an al dracului de greu în
Mississippi.
— E anul în care m-am născut.
— Da, ziarul zice că asta s-a întâmplat în Clanton.
— Multă vreme nici n-am ştiut, zise Adam, dând uşor din cap. Părinţii mei
îmi spuseseră că m-am născut în Memphis.
Clopoţelul de la uşă sună vesel când Ron îşi făcu apariţia în magazin.
Ochii lui se opriră asupra covrigilor şi cutiilor de sardele, dar cum ceilalţi doi
nu mai scoteau nici o vorbă, Ron îi aruncă o privire rapidă lui Adam, vrând
parcă să-i spună: „Daţi-i înainte că eu n-ascult".
— Ce cauţi aici? şuieră Lettner.
Drept răspuns, băiatul înhăţă o conservă de cârnaţi de pe raft şi se
supuse semnelor imperative prin care Lettner îi arăta uşa.
— E al dracului de băgăcios, remarcă Lettner când rămaseră iar singuri.
Cu câţiva ani în urmă, am stat de vreo câteva ori de vorbă şi cu Garner
Goodman. Ei, tipul ăsta e o pasăre ciudată.
— E şeful meu şi el mi-a dat numele dumneavoastră. Zicea că n-o să
refuzaţi să staţi de vorbă cu mine.
— Despre ce anume? întrebă Lettner, luând încă o înghiţitură de bere.
— Despre cazul Kramer.
— Cazul este clasat. Tot ce-a mai rămas din el e Sam şi data la care o să
fie gazat.
— Dumneavoastră vreţi să se întâmple aşa ceva?
În clipa aceea, afară se auzi zgomot de voci şi de paşi, apoi uşa se
deschise din nou. În magazin îşi făcură apariţia un bărbat şi un băiat, iar
Lettner se ridică să-i întâmpine. Timp de zece minute, cei doi clienţi aleseră
lucrurile de care aveau nevoie, discutând despre locurile unde peştele muşca
cel mai bine; în tot acest timp, fostul agent special avu grijă să lase cutia de
bere sub tejghea.
Adam îşi luă o răcoritoare din frigider şi ieşi la soare, păşind încet de-a
lungul docului până când ajunse în dreptul pompei de benzină. Într-o barcă,
doi adolescenţi dădeau la peşte şi tânărul îşi dădu brusc seama că nu fusese
niciodată la pescuit. Tatăl lui nu avusese pasiuni în timpul liber, după cum nu
fusese în stare nici să-şi facă rost de o slujbă stabilă. De fapt, Adam nu reuşea
să-şi amintească ce anume făcuse tatăl său cu timpul pe care-l avusese la dispoziţie.
Uşa magazinului pocni cu putere în urma celor doi clienţi şi Lettner se
apropie greoi de pompa de benzină.
— Îţi place să pescuieşti păstrăvi? întrebă el, admirând apele râului.
— N-am făcut-o niciodată.
— Hai să facem o plimbare. Trebuie să verific un loc, la vreo două mile
de-aici, în josul apei. În mod normal, ar trebui să fie plin de peşte.
Lettner aşeză cu multă grijă în barcă răcitorul cu gheaţă, apoi urcă şi el,
făcând ca mica ambarcaţiune să se legene periculos dintr-o parte în alta.
— Haide, îi strigă el lui Adam care privea nehotărât distanţa care-l
despărţea de barcă. Şi ia cu tine şi frânghia aia, adăugă bătrânul, arătându-i o
sfoară subţire agăţată de ancoră.
Tânărul desfăcu frânghia şi păşi nervos în barca ce se balansă exact în
clipa în care piciorul lui atinse fundul. Asta îl făcu să alunece şi să se lovească
la cap, fiind cât pe-aici să nimerească în apă. Lettner izbucni într-un râs
bubuitor şi porni motorul. Ron, care urmărise, bineînţeles, toată scena, rânjea
prosteşte. Adam se simţea îngrozitor, dar râdea şi el, de parcă se petrecuse
ceva teribil de comic. Apoi Lettner dădu drumul motorului, botul bărcii ţâşni
deasupra apei şi în câteva secunde docul rămase în urmă.
Adam se agăţă, disperat, de barele laterale; ambarcaţiunea zbura
literalmente pe apă şi, după ce trecură de pod, constată că nu se mai zărea
nici urmă de Calico Rock. Râul se sucea şi se răsucea ca un şarpe printre
dealuri, terase şi faleze stâncoase. Lettner ţinea volanul cu o mână, şi cutia de
bere cu cealaltă. După câteva minute, Adam se mai relaxă şi reuşi să-şi scoată
o bere din răcitor, fără să-şi piardă echilibrul. În spate, fostul agent special
fredona un cântecel. Zgomotul motorului împiedica orice conversaţie.
La un moment dat, trecură pe lângă un mic doc unde un grup de orăşeni
şmecheri îşi numărau păstrăvii şi beau bere; apoi întâlniră o adevărată flotilă
de plute de cauciuc pe care se tolăniseră la soare şi fumau nişte adolescenţi
cu aspect absolut jalnic. Alţi pescari, care munceau din greu, îi salutară,
fluturându-şi mâinile.
În sfârşit, barca încetini mult şi Lettner manevră cu grijă de-a lungul
meandrelor râului, de parcă ar fi putut să vadă într-adevăr peştele şi să aleagă
cea mai bună poziţie.
— Ei, ce facem, pescuim sau bem bere? întrebă el, oprind motorul şi
privind atent apa.
— Bem bere.
— Mi-am închipuit.
Dar deodată sticla de bere trecu pe planul al doilea; bătrânul luă o
lansetă şi o azvârli spre un punct anume, aproape de mal. Adam privi o clipă,
apoi, cum rezultatul acţiunii se lăsa aşteptat, renunţă şi se aşeză pe marginea
bărcii, cu picioarele spânzurând în apă. Confortul nu avea nici o legătură cu
locul unde se afla.
— Cât de des mergeţi la pescuit? întrebă el.
— În fiecare zi. Face parte din munca mea, din serviciile pe care le ofer
clienţilor. Sunt obligat să cunosc locurile cele mai bune.
— Grea meserie.
— Trebuie s-o facă şi pe-asta cineva.
— De ce aţi ales Calico Rock?
— În şapteşcinci am făcut un atac de inimă şi am fost obligat să mă
pensionez. Biroul mi-a dat o pensie frumoasă, dar te plictiseşti ca dracu' dacă
stai degeaba. Aşa că nevastă-mea şi cu mine am găsit locul ăsta, magazinul
era de vânzare. O greşeală odată făcută, le aduce după ea şi pe celelalte. Şi
uite-mă aici. Dă-mi şi mie o bere.
Bătrânul aruncă din nou lanseta în timp ce Adam scoase berea din răcitor:
mai rămăseseră paisprezece sticle. Pentru că barca era purtată acum de
curent, Lettner luă în mână o vâslă. Cu o mână pescuia, cu cealaltă cârmea
barca şi în acelaşi timp ţinea o sticlă în echilibru între genunchi. Viaţa unui
ghid-pescar.
Copacii sub care ajunseseră îi apărau puţin de arşiţa soarelui. Ochii
vedeau uşor ce se întâmpla sub apă. O mişcare uşoară, din încheietura mâinii,
trimitea momeala în orice direcţie, dar peştele nu voia cu nici un chip să
muşte. De data asta, trimise momeala spre mijlocul râului.
— Sam nu e un băiat rău, repetă el.
— Credeţi că merită să fie omorât?
— Părerea mea n-are nici o importanţă, fiule. Oamenii care conduc statul
ăsta vor pedeapsa cu moartea, prin urmare ea e scrisă. Oamenii ăştia zic că
Sam e vinovat şi că trebuie să fie executat, aşa că cine sunt eu să-mi dau cu
părerea?
— Bine, dar aveţi o părere.
— Şi la ce foloseşte? Gândurile mele n-au absolut nici o valoare.
— De ce spuneţi că Sam nu e un om rău?
— E o poveste lungă.
— Ne-au mai rămas paisprezece beri.
Lettner izbucni în râs şi faţa i se lumină; apoi bău sănătos din sticlă şi-şi
lăsă privirea să rătăcească în josul apei.
— Sam nu făcea parte din problemele noastre, înţelegi? El nu era activ în
zona urâtă a afacerii, cel puţin nu la început. Când au dispărut activiştii ăia,
am intrat în problemă mânaţi de furie. Am împrăştiat bani peste tot şi, după
puţină vreme, ne-am trezit cu o sumedenie de informatori. Toţi erau nişte
ignoranţi amărâţi care nu avuseseră niciodată nici un sfanţ şi noi ne-am bazat
pe foamea lor nebună de bani. Dacă nu am fi acţionat aşa, n-am fi dat
niciodată de urma băieţilor ălora trei. Din câte-mi amintesc eu, deşi nu am
negociat niciodată personal cu un informator, a fost vorba de vreo treizeci de
mii. Şi i-am găsit, fiule, ce dracu', i-am găsit îngropaţi într-un chei şi asta ne-a
făcut să creştem în ochii lumii, înţelegi. Reuşisem, în sfârşit, să facem ceva.
Am operat şi câteva arestări, dar cu condamnările a fost mai greu. Violenţele
nu s-au oprit. Au aruncat în aer atâtea biserici şi case de-ale negrilor că noi
n-am mai putut să ţinem pasul. Era un adevărat război. Şi, cu cât situaţia se
înrăutăţea, cu atât domnul Hoover se înfuria mai tare şi noi aruncam în stânga
şi-n dreapta cu şi mai mulţi bani Uite ce e, fiule, n-am să-ţi spun nimic care
să-ţi fie de vreun folos, înţelegi?
— Nu, de ce?
— Pentru că sunt unele lucruri despre care pot să vorbesc şi altele despre
care nu pot să-ţi spun nimic.
— Sam n-a pus singur bomba la biroul lui Kramer, nu-i aşa?
Lattner zâmbi din nou, cu privirea agăţată de undiţă.
— În orice caz, pe la sfârşitul lui şaişcinci, începutul lui şaişase, aveam o
reţea de informatori a dracului de bună. Şi nici măcar nu fusese aşa de greu
de făcut. Când aflam că un anume tip făcea parte din Klan, începeam
urmărirea. Îl urmăream noaptea, până acasă, cu farurile aprinse. Parcam
maşina în faţa casei. Pe cei mai mulţi, asemenea chestii îi speriau teribil. Pe
urmă, veneam după el la serviciu, uneori vorbeam cu şefii, ne purtam de
parcă aveam de gând să împuşcăm pe careva. După aia mergeam să stăm de
vorbă şi cu părinţii, pe care insignele, costumele noastre de culoare închisă şi
accentul din Nord îi băgau în sperieţi; şi clacau chiar în faţa noastră. Dacă tipul
mergea la biserică, ne ţineam după el în fiecare duminică, şi stăteam de vorbă
cu parohul. Ăstuia îi spuneam că auzisem zvonul îngrozitor că domnul Cutare
era un membru activ al KKK şi-l întrebam dacă ştie ceva. Ne purtam de parcă
faptul de a fi membru al Klanului reprezenta o adevărată crimă. Dacă omul
nostru avea copii adolescenţi, îi urmăream la întâlniri şi la cinema, îi
surprindeam parcând în pădure. Nu era decât pură hărţuială, dar dădea
rezultate. În cele din urmă, ori îi telefonam bietului amărât, ori îl prindeam
singur pe undeva şi îi ofeream o sumă oarecare de bani. Îi mai promiteam şi
că o să-l lăsăm în pace şi lucrurile se aranjau aşa cum doream noi. De obicei,
la momentul respectiv, nu mai erau decât nişte epave în pragul crizei de nervi,
care abia aşteptau să colaboreze. Pe unii dintre ei i-am văzut chiar plângând,
fiule, dacă poţi să crezi aşa ceva. Plângeau de-adevăratelea când ajungeau în
sfârşit în faţa altarului, la spovedanie, făcu Lettner o figură de stil, râzând în
direcţia undiţei care nu dădea semne de viaţă.
Adam îşi savura berea, gândindu-se că, poate, dacă vor reuşi să bea toate
sticlele din răcitor, limba bătrânului se va dezlega, totuşi.
— Pe unul dintre ei, cred că n-am să-l uit niciodată. L-am prins în pat cu
amanta negresă, ceea ce nu era neobişnuit. Vreau să spun că băieţii ăştia
dădeau foc la cruci şi trăgeau cu puşca în casele negrilor, iar pe urmă se
furişau pe unde apucau ca să se întâlnească cu iubitele lor negrese. N-am
înţeles niciodată cum se împăcau ele cu o astfel de situaţie. Mă rog, deci omul
nostru avea o cabană de vânătoare departe, în pădure, şi o folosea drept
cuibuşor de nebunii. În după-amiaza aia se-ntâlnise cu ea pentru una scurtă şi
noi l-am tras în poză tocmai când se pregătea de plecare, în faţa cabanei. Am
fotografiat-o şi pe ea şi pe urmă ne-am dus să stăm de vorbă cu tipul. Care era
diacon sau aşa ceva la o biserică de undeva de la ţară, un adevărat stâlp al
societăţii, ştii ce vreau să spun, şi noi i-am vorbit de parcă ar fi fost un vierme.
După ce i-am făcut vânt femeii, am intrat înapoi în cabană şi, nu după mult
timp, tipul plângea de mama focului. Până la urmă a fost unul dintre cei mai
buni martori pe care i-am avut. Mai târziu însă, a ajuns în puşcărie.
— De ce?
— Păi, se pare că în timp ce el îşi făcea de cap cu negresa, nevastă-sa
făcea acelaşi lucru cu un puşti negru care lucra la ei la fermă. Dama a rămas
gravidă, şi a născut un bebeluş mulatru, aşa că informatorul nostru s-a dus la
spital şi i-a omorât pe amândoi. A stat cinşpe ani la Parchman.
— Bravo.
— Nu prea am reuşit să obţinem cine ştie ce condamnări, în vremurile
alea, dar i-am hărţuit atât de tare că le era frică să mai facă mare lucru.
Violenţele se răriseră sănătos, până când lui Dogan i-a venit ideea să se lege
de evrei. Şi trebuie să recunosc că ne-a prins cu garda jos.
— De ce?
— Pentru că tipul se isteţise între timp. Învăţase pe propria lui piele că,
până la urmă, oamenii lui ne spuneau tot ce ştiau, aşa că s-a hotărât să
acţioneze împreună cu o echipă extrem de restrânsă şi de liniştită.
— Echipă, spuneţi? Adică mai mult de o persoană?
— Cam aşa ceva.
— Adică Sam şi încă cineva, de exemplu?
Lettner pufni şi chicoti o clipă, apoi hotărî că peştele plecase în altă
direcţie şi strânse undiţa. Motorul porni din prima, împingând barca în josul
râului. Adam rămase cu picioarele atârnate peste marginea bărcii şi în curând
mocasinii de piele şi gleznele goale se udară cu totul. Soarele începuse în
sfârşit să se ascundă dincolo de coline şi tânărul îşi simţea sufletul
umplându-se de frumuseţea locurilor.
Următoarea oprire fu pe un ochi de apă liniştită, dominat de o faleză de
care spânzura o frânghie. Lettner aruncă din nou undiţa, cu acelaşi rezultat ca
şi până atunci, asumându-şi în acelaşi timp rolul de anchetator. Zeci de
întrebări despre Adam şi familia acestuia — fuga spre vest, noile identităţi,
sinuciderea. Explică, la rândul său, că, în perioada în care Sam fusese la
închisoare, ei îi verificaseră familia şi aflaseră că omul lor avea un fiu care
tocmai părăsise oraşul, dar cum Eddie se dovedise a nu fi periculos, nu
continuaseră cercetările în direcţia aceea. În schimb, îşi petrecuseră vremea
supraveghindu-i pe fraţii şi verii lui Sam. Tinereţea lui Adam şi felul în care
fusese crescut, fără nici un fel de informaţie despre propriile rude, îl intrigau
teribil pe bătrân.
Adam puse şi el câteva întrebări, dar răspunsurile erau vagi şi imediat
răsucite în alte şi alte întrebări despre trecutul său. Adam se lupta cu un om
care-şi petrecuse douăzeci şi cinci de ani din viaţă punând întrebări altora. A
treia oprire fu undeva, nu departe de Calico Rock, şi rămaseră acolo până se
lăsă întunericul. După cea de-a cincea bere, Adam adună suficient curaj ca să
arunce şi el un cârlig. Lettner era un instructor extrem de răbdător şi, după
numai câteva minute, Adam prinse un păstrăv absolut impresionant. Pentru
scurt timp, cei doi uitară şi de Sam, şi de Klan, şi de celelalte coşmaruri din
trecut, şi se mulţumiră să pescuiască. Băură bere şi dădură la peşte.
Numele de botez al doamnei Le Aşa cred şi eu, dar nu ştiu în care clinică.
Iartă-mă. Am făcut tot ce-am putut ca să dau de ea.
— M-am gândit mult la ea zilele astea. Te rog să-i spui asta.
— Am să-i spun.
Dacă o să mai dea ochii cu ea, o să facă efortul să nu o strângă de gât.
— Şi m-am gândit mult şi la Eddie.
— Sam, nu mai avem prea mult timp. Aşa că hai să vorbim despre lucruri
frumoase, vrei?
— Vreau să mă ierţi pentru ce i-am făcut lui Eddie.
— Te-am şi iertat, Sam. Chestia asta s-a rezolvat. Carmen şi cu mine
te-am iertat.
— Poate că mai sunt şi alţii la care ar trebui să ne gândim, Sam, interveni
Ralph la urechea bătrânului.
— Poate mai târziu.
Uşa de la capătul culoarului se deschise şi se auziră paşi venind spre ei.
Lucas Mann, însoţit de un gardian, se opri în dreptul celulei şi privi cele trei
umbre strânse una într-alta pe marginea patului.
— Adam, eşti căutat la telefon în biroul din faţă, zise el nervos.
Cele trei umbre încremeniră. Apoi Adam sări în picioare şi ieşi fără să
scoată o vorbă. Stomacul îi tremura îngrozitor în timp ce alerga pe culoar.
— Arde-i, Adam, îi strigă J.B. Gullitt.
— Cine e? îl întrebă pe Lucas Mann care alerga în pas cu el.
— Garner Goodman.
Receptorul stătea pe masă. Adam îl înşfăcă dintr-o mişcare şi se aşeză pe
birou.
— Garner, sunt eu, Adam.
— Adam, sunt la Capitoliu, chiar lângă biroul guvernatorului. Curtea
Supremă ne-a respins apelul. Nu mai e nimic de făcut.
Adam închise ochii.
— Atunci, bănuiesc că asta-i tot, zise el, privindu-l pe Lucas Mann. Acesta
se încruntă şi îşi plecă ochii.
— Stai cuminte. Guvernatorul are să facă o declaraţie, aşa că te sun peste
cinci minute.
Adam puse receptorul în furcă şi îl privi fix.
— Curtea Supremă a respins acţiunea, spuse el, cu privirea lipită de
telefon. Guvernatorul o să facă o declaraţie, aşa că Goodman mă sună peste
cinci minute.
— Îmi pare rău, Adam, zise Mann aşezându-se pe-un scaun. Tare rău. Cum
se prezintă Sam?
— Am impresia că el se prezintă mai bine decât mine.
— Ciudat, nu-i aşa? E cea de-a cincea execuţie la care iau parte şi
continuă să mă uluiască calmul cu care se duc. Când se întunecă, renunţă la
luptă. Mănâncă pentru ultima dată, îşi iau rămas bun de la familii şi devin
straniu de placizi. Cred că, în locul lor, eu aş da din picioare, aş urla şi aş
plânge. Cred că ar fi nevoie de douăzeci de oameni ca să mă scoată afară din
celula de observaţie.
Adam reuşi să zâmbească uşor, apoi observă o cutie de pantofi deschisă
pe birou. Înăuntru, pe o folie de aluminiu, se vedeau câteva fursecuri
sfărâmate. Cutia aceea nu fusese acolo în urmă cu o oră.
— Ce-i asta? întrebă el, fără prea multă curiozitate.
— Prăjituri pentru execuţie.
— Poftim?
— Da, o doamnă drăguţă care locuieşte aproape le pregăteşte de fiecare
dată când are loc o execuţie.
— De ce?
— Nu ştiu. De fapt, habar n-am pentru ce face chestia asta.
— Şi cine le mănâncă? întrebă Adam privind firimiturile de parcă ar fi fost
otrăvite.
— Gardienii şi lucrători administraţiei.
Adam clătină nedumerit din cap. Adevărul e că avea prea multe pe cap ca
să încerce o analiză a rostului fursecurilor pentru execuţie.
Pentru această ocazie, David McAllister îmbrăcă un costum bleumarin, o
cămaşă albă şi o cravată grena. Se pieptănă, se spălă pe dinţi şi intră în birou
printr-o uşă laterală. Mona Stark citea nişte numere cu voce mormăită.
— Telefoanele au încetat, anunţă ea, oarecum uşurată.
— Nu vreau să aud nimic despre asta, zise McAllister, verificându-şi
cravata şi dinţii într-o oglindă. Hai să mergem.
În hol îl întâmpinară cele două gărzi de corp care îl escortară în sala plină
de lumini, reporteri şi operatori. Guvernatorul se apropie de un pupitru
improvizat pe care fuseseră înfipte mai multe microfoane.
— Curtea Supremă a SUA a respins ultimele apeluri ale lui Sam Cayhall,
zise el pe un ton dramatic, de parcă reporterii nu aflaseră încă vestea. Astfel,
reluă el după o pauză de efect, după trei procese, după nouă ani de apeluri la
toate instanţele permise de Constituţia ţării noastre, după ce cazul a fost
examinat de nu mai puţin de patruzeci şi şapte de judecători, Sam Cayhall va
avea parte de dreptate. Crima lui a fost comisă acum douăzeci şi trei de ani.
Poate că justiţia acţionează încet, dar totuşi acţionează. Mulţi oameni mi-au
telefonat, rugându-mă să-l graţiez pe domnul Cayhall. Dar nu pot face aşa
ceva. Nu pot să trec peste înţelepciunea juriului care l-a condamnat şi nu-mi
pot impune judecata în detrimentul hotărârilor distinselor noastre instanţe de
judecată. Şi nici nu doresc să mă ridic împotriva dorinţelor exprimate de
prietenii mei, familia Kramer.
O nouă pauză în discurs. Vorbea liber, dar toată lumea îşi dădu seama
imediat că guvernatorul muncise mult la acest anunţ.
— Sper din tot sufletul că execuţia lui Sam Cayhall ne va ajuta să punem
punct unui capitol dureros din istoria atât de chinuită a statului nostru. Îi chem
pe toţi cetăţenii statului Mississippi să se unească în această tristă noapte şi
să lucreze împreună pentru egalitate. Dumnezeu să se îndure de sufletul lui.
Întrebările ţâşniră ca din puşcă, dar guvernatorul se retrase flancat de
cele două gărzi de corp. Coborâră în goană scara de la intrarea dinspre nord,
unde îi aştepta o maşină. Elicopterul îi aştepta şi el la o distanţă de aproximativ
o milă de locul în care se aflau.
Goodman ieşi din clădire şi se opri lângă unul din tunurile îndreptate, din
motive necunoscute, spre clădirile înalte din preajmă. La poalele treptelor de
la intrare, un grup numeros de protestatari aprinsese lumânări. Îi telefonă lui
Adam ca să-i dea vestea, apoi trecu printre oameni şi lumânări şi părăsi zona
Capitoliului. În timp ce traversa strada, grupul demonstranţilor se porni să
cânte. Rătăci o vreme fără ţintă prin oraş, apoi se îndreptă spre biroul lui Hez
Kerry.
50
La întoarcere, drumul fu mai lung. Adam reveni singur în celula de
observaţie. Lucas Mann dispăruse undeva, în labirintul listei morţii.
În timp ce aştepta să i se deschidă uşa grea din mijlocul clădirii, Adam fu
imediat conştient de două lucruri. Primul, că numărul celor care se vânturau
de colo-colo crescuse simţitor — mai mulţi gardieni, mai mulţi străini cu
insigne de plastic în piept şi pistoale la şold, mai mulţi bărbaţi cu feţe
încruntate, îmbrăcaţi în cămăşi cu mâneci scurte şi cu cravate de poliester la
gât. Un eveniment singular era pe cale să se întâmple şi nu trebuia în nici un
caz trecut cu vederea. După părerea lui Adam, majoritatea angajaţilor
închisorii ţineau să nu rateze executarea sentinţei.
Al doilea lucru de care îşi dădu seama fu faptul că avea cămaşa leoarcă
de transpiraţie şi că gulerul i se lipise de gât. Îşi desfăcu nodul de la cravată
exact în clipa în care uşa se deschise cu un zgomot metalic, însoţit de
zumzăitul unui motor electric. Undeva, în labirintul de ziduri şi de ferestre şi de
gratii, un gardian urmărea totul cu atenţie şi apăsa pe butonul care trebuia.
Păşi mai departe, lărgindu-şi nodul de la cravată şi descheindu-şi primul
nasture al cămăşii, şi ajunse apoi în faţa următorului obstacol: un perete de
gratii dincolo de care începea Nivelul A. Îşi trecu mâna peste frunte, dar nu
dădu peste nici un strop de sudoare. Trase adânc în piept aerul înăbuşitor şi
jilav.
Acum, că ferestrele fuseseră închise, atmosfera de pe etaj era de-a
dreptul sufocantă; încă un zgomot metalic, încă un sforăit de motor electric, şi
păşi pe culoarul despre care Sam îi spusese că are puţin peste doi metri
lăţime. Trei seturi de becuri fluorescente cumplit de murdare răspândeau mai
degrabă umbră decât lumină de-a lungul culoarului. Trecu prin faţa celulelor
întunecate, ocupate de asasini crunţi care în clipa aceea se rugau, meditau
sau chiar plângeau.
— Veşti bune, Adam? îl imploră din întuneric glasul lui J.B. Gullitt.
Adam nu-i răspunse. Îşi ridică privirea spre ferestrele care păstrau urmele
straturilor succesive de vopsea şi mintea lui fu lovită brusc de o întrebare:
oare câţi avocaţi înaintea lui făcuseră acelaşi ultim drum între biroul din faţă şi
celula de observaţie, aducând unui muribund vestea că se rupsese până şi cel
din urmă fir de speranţă? Cum locul avea o istorie bogată în execuţii, trase
concluzia că mulţi alţii fuseseră puşi la încercare în acest chip. Chiar şi Garner
Goodman fusese nevoit să-i aducă vestea lui Maynard Tole; gândul acesta îi
aduse lui Adam îmbărbătarea de care avea atâta nevoie.
Nu luă în seamă privirile curioase ale micii gloate care se zgâia la el de la
celălalt capăt al culoarului. Se opri în dreptul ultimei celule şi uşa se deschise,
cuminte.
Îi găsi pe Sam şi pe reverend aşa cum îi lăsase, aşezaţi pe pat şi
vorbindu-şi în şoaptă, la ureche. Amândoi îşi întoarseră privirile spre el; Adam
se aşeză lângă bătrân şi îşi petrecu braţul în jurul umerilor care păreau şi mai
fragili.
— Curtea Supremă a respins toate apelurile, zise el foarte încet, şi glasul
mai-mai că i se frânse.
Reverendul scăpă un geamăt îndurerat, dar Sam dădu din cap, vrând
parcă să spună că fusese sigur de acest sfârşit.
— Iar guvernatorul a respins graţierea.
Bătrânul încercă să-şi îndrepte umerii, plin de curaj, dar puterile îl
părăsiră.
— Iisuse, îndură-te de noi, zise Ralph Griffin.
— Atunci înseamnă că totul s-a terminat, zise Sam.
— Da; nu mai e nimic de făcut, şopti Adam.
Escadronul morţii adunat la capătul culoarului era în mod vizibil tulburat.
Până la urmă, tot are să se întâmple. O uşă fu trântită undeva în spate, în
direcţia camerei de gazare, şi genunchii lui Sam se loviră brusc unul de altul.
O vreme, bătrânul nu mai zise nimic — ceasul continua să ticăie
împleticit.
— Părinte, cred că acum ar trebui să ne rugăm, zise Sam.
— Şi eu cred că ar trebui. Am aşteptat destul.
— Cum vreţi să facem?
— Păi, ar trebui să-mi spui pentru ce anume vrei să te rogi?
— Aş vrea să fiu sigur că Dumnezeu nu e mânios pe mine când am să
mor, spuse bătrânul după o clipă de gândire.
— O idee foarte bună. Şi de ce crezi că Dumnezeu ar fi mânios pe tine?
— Păi, nu se vede?
— Cred că cea mai bună cale e să-ţi mărturiseşti păcatele şi să-L rogi pe
Dumnezeu să te ierte, zise Griffin, frecându-şi mâinile.
— Toate păcatele?
— Nu e nevoie să faci o listă, e de-ajuns să-L rogi pe Dumnezeu să-ţi ierte
totul.
— Un fel de căinţă de acoperire.
— Mda, cam aşa ceva. Dar să ştii că are efect dacă o faci cu toată
seriozitatea.
— Păi, sunt al dracului de serios.
— Crezi în iad, Sam?
— Da, cred.
— Crezi în rai?
— Da.
— Crezi că toţi creştinii merg în rai?
Sam se gândi îndelung, apoi dădu uşor din cap şi întrebă la rândul său:
— Dar dumneavoastră?
— Da, Sam, eu cred.
— Atunci vă cred pe cuvânt.
— Bun. Să ai încredere în ceea ce-ţi spun. Bine?
— Vreau să vă spun că, aşa, totul pare mult prea uşor. E de-ajuns să spun
o rugăciune cât de mică şi mi se iartă totul.
— Ce anume te deranjează?
— Păi, eu am făcut nişte chestii tare urâte, părinte.
— Asta am făcut cu toţii. Dar Dumnezeul nostru este Unul al iubirii
nesfârşite.
— Dumneavoastră n-aţi făcut ce-am făcut eu.
— Ai să te simţi mai bine dacă ai să vorbeşti despre asta?
— Da, n-am să mă simt bine niciodată dacă nu vorbesc.
— Te ascult, Sam.
— Vreţi să vă las singuri? întrebă Adam, dar mâna lui Sam i se încleştă pe
genunchi.
— Nu.
— Nu prea mai aveam timp, Sam, zise Ralph, privind printre gratii.
Sam trase adânc aer în piept şi începu să vorbească foarte încet, în aşa
fel încât să nu fie auzit decât de Adam şi Ralph.
— L-am ucis pe Joe Lincoln. Am mai spus că-mi pare rău.
Ralph începuse deja să se roage.
— Şi i-am ajutat pe fraţii mei să-i omoare pe ăia doi de l-au ucis pe tata.
Sincer vorbind, nu m-am simţit niciodată vinovat pentru asta. Niciodată până
acum. Zilele astea, mi s-a părut că viaţa unui om este mult mai preţioasă
decât credeam. Am greşit. Când am avut vreo cinşpe-şaişpe ani, am luat parte
la un linşaj. Eram şi eu unul din grămadă şi probabil că, şi să fi vrut, tot n-aş fi
putut să-i împiedic s-o facă. Dar adevărul e că nici măcar n-am încercat şi din
cauza asta mă simt vinovat.
Sam se opri şi tânărul îşi ţinu răsuflarea, sperând ca spovedania să se fi
terminat. Ralph aşteptă un timp, apoi întrebă:
— Asta-i tot, Sam?
— Nu, mai e ceva.
Adam închise ochii şi îşi adună toată forţa de care mai era în stare. Se
simţea ameţit şi-i venea să vomite.
— A mai fost un linşaj. Pe băiatul ăla îl chema Cletus. Nu-mi mai amintesc
numele de familie. A fost un linşaj organizat de Klan. Eu aveam optsprezece
ani. E tot ce pot să spun.
Coşmarul ăsta n-o să se termine niciodată, îşi zise Adam.
Timp de câteva minute, Sam nu mai scoase nici un cuvânt. Ralph se ruga
din tot sufletul, iar Adam aştepta pur şi simplu urmarea.
— Şi nu eu i-am omorât pe băieţii Kramer, zise Sam cu glas tremurător.
Eu n-aveam nimic de-a face cu povestea aia şi am greşit când m-am
amestecat în aiureala aia. De mulţi ani, îmi stă pe suflet. Am greşit că am
făcut parte din Klan, că am urât pe toată lumea şi că am pus bombe. Dar pe
băieţii ăia nu i-am omorât eu. Nu avusesem intenţia să facem rău cuiva.
Bomba ar fi trebuit să explodeze în timpul nopţii, în aşa fel încât să nu
rănească pe nimeni. Asta am crezut eu cu adevărat. Dar a fost amorsată de
altcineva. Eu n-am fost decât şoferul. Celălalt a aranjat bomba să explodeze
mult mai târziu. N-am ştiut niciodată cu adevărat dacă a vrut să omoare pe
careva, dar eu cred că da.
Adam îl asculta, îi recepţiona cuvintele, dar era prea uluit ca să
reacţioneze în vreun fel.
— Aş fi putut însă să-l opresc. Iar asta mă face vinovat. Băieţeii ăia ar fi
fost acum în viaţă dacă eu acţionam altfel, după ce a fost pusă bomba. Mâinile
mele sunt murdare de sângele lor, iar eu sufăr de ani de zile.
Ralph îşi aşeză blând mâna pe capul bătrânului.
— Roagă-te împreună cu mine, Sam.
Sam îşi acoperi ochii cu mâinile, sprijinindu-se cu coatele pe genunchi.
— Crezi că Iisus Christos a fost Fiul lui Dumnezeu; că a venit pe pământ,
născându-se dintr-o fecioară, că a trăit o viaţă fără păcat, că a fost persecutat
şi că a murit pe cruce pentru ca noi să ne bucurăm de mântuirea veşnică?
Crezi în asta, Sam?
— Da, şopti bătrânul.
— Şi că s-a ridicat din mormânt ca să urce la ceruri?
— Da.
— Şi că, prin el, toate păcatele tale sunt iertate? Toate lucrurile acelea
cumplite care îţi împovărau inima sunt acum iertate. Crezi asta, Sam?
— Da, da.
Ralph îşi luă mâna de pe capul bătrânului şi îşi şterse ochii de lacrimi.
Sam nu se mişcase, dar umerii lui tremurau. Adam îl strânse şi mai tare cu
braţul.
Randy Dupree fredona mai departe din „Să merg alături de Tine,
Doamne". Sunetele erau clare şi corecte şi se auzeau frumos.
— Părinte, zise Sam îndreptându-şi spinarea. Cei doi copii Kramer or să fie
şi ei în rai?
— Da.
— Bine, dar ei erau evrei.
— Sam, toţi copiii merg în rai.
— Am să-i văd acolo, sus?
— Nu ştiu. Sunt multe lucruri pe care nu le cunoaştem atunci când vorbim
despre rai. Dar Biblia ne promite că atunci când vom ajunge acolo nu vom găsi
nici un fel de suferinţă.
— Bun. Atunci sper că am să-i văd.
Vocea inconfundabilă a colonelului Nugent sparse tăcerea. Uşa de la
culoar scrâşni şi mârâi, apoi se deschise în faţa şefului care veni în pas de
defilare până în dreptul celulei de observaţie. Şase gardieni veneau în urma
lui.
— Sam, e timpul să mergi în camera de izolare, zise el. E ora unsprezece.
Cei trei bărbaţi se ridicară, umăr lângă umăr. Uşa celulei se deschise şi
Sam păşi pe culoar. Îi zâmbi lui Nugent, apoi se răsuci pe călcâie şi îl îmbrăţişă
pe reverend.
— Mulţumesc.
— Te iubesc, frate! strigă Randy Dupree din celula aflată la nici trei metri
distanţă.
— Pot să îmi iau rămas bun de la prietenii mei? îl întrebă Sam pe colonel.
Asta era o abatere de la regulament. Manualul spunea clar că prizonierul
era dus direct din celula de observaţie în camera de izolare, fără nici o ultimă
plimbare pe culoar. Lui Nugent îi pierise graiul, dar îşi reveni destul de repede
şi de bine.
— Fireşte, dar fă-o cât mai repede.
Sam prinse mâna pe care Randy i-o întinsese printre gratii. Apoi se opri în
dreptul celulei următoare şi dădu mâna cu Harry Ross Scott.
Ralph Griffin părăsi culoarul, căută un colţ liniştit şi întunecat şi plânse ca
un copil. Nu avea să-l mai vadă niciodată pe Sam. Adam şi Nugent stăteau
unul lângă altul în uşa celulei şi îl priveau pe Sam care se oprea câteva
secunde în dreptul fiecărei celule, schimbând câteva cuvinte în şoaptă cu
fiecare deţinut în parte. Cel mai mult vorbi cu J.B. Gullitt ale cărui suspine se
auzeau de departe.
În sfârşit, bătrânul se întoarse spre cei care îl aşteptau, numărându-şi
paşii şi zâmbindu-le celor pe care îi lăsa în urmă.
— Să mergem, îi spuse el lui Nugent, luându-l pe Adam de mână.
Afară, la capătul culoarului, numărul gardienilor era atât de mare încât
trebuia să faci un efort deosebit ca să reuşeşti să treci printre ei. Nugent trecu
primul, urmat de Sam şi de Adam. Masa de trupuri adăugase câteva grade
temperaturii deja ridicate din interior, iar aerul devenise practic irespirabil.
Desfăşurarea de forţe era necesară, bineînţeles, pentru domolirea
prizonierului recalcitrant sau poate, cine ştie, pentru a-l speria şi a-l face în
felul ăsta să se supună. Oricum, totul părea atât de stupid în cazul unui
bătrânel neputincios precum Sam Cayhall.
Drumul dintre cele două încăperi nu dură decât câteva secunde, dar la
fiecare pas Adam se chircea de durere din ce în ce mai mult. Prin tunelul uman
de gardieni înarmaţi, prin uşile grele de oţel, până în încăperea aceea minusculă.
Uşa de pe peretele opus era închisă. Dincolo de ea era camera de
gazare.
Un pat pliant cam şubred fusese adus înăuntru. Adam şi Sam se aşezară
pe marginea lui, iar Nugent închise uşa şi veni apoi să îngenuncheze în faţa
lor. Erau complet singuri. Adam înconjură din nou cu braţul umerii bunicului
său.
Chipul colonelului exprima o suferinţă teribilă.
— Sam, vom trece împreună prin această încercare, zise el, punându-şi
mâna pe genunchiul bătrânului. Acum...
— Idiotule, sări Adam, uluit de afirmaţia colonelului.
— Lasă-l, e tot ce poate, interveni Sam. E pur şi simplu prost. Nici măcar
nu-şi dă seama de ceea ce spune.
Nugent înţelese dojana plină de asprime şi încercă să găsească nişte
cuvinte mai adecvate.
— Eu încerc pur şi simplu să depăşesc situaţia, se adresă el lui Adam.
— De ce nu pleci, să ne laşi în pace? întrebă Adam.
— Ştii ceva, Nugent? intră Sam în discuţie. Am citit tone de cărţi de drept,
şi am citit sute şi sute de pagini din regulamentele închisorilor. Şi nicăieri nu
am găsit scris că trebuie să-mi petrec ultima mea oră de viaţă împreună cu
tine. În nici o lege, în nici un regulament, nicăieri.
— Ieşi dracului afară de-aici! atacă Adam, gata să lovească dacă ar fi fost
nevoie.
— Doctorul va intra pe uşa aia la unsprezece patruzeci, zise Nugent
sărind în picioare. O să-ţi lipească stetoscopul de piept şi pe urmă are să
plece. La unsprezece cincizeci şi cinci, tot pe uşa aia am să vin iar eu şi am să
te duc în cameră. Întrebări?
— Nici una. Şi-acum pleacă, insistă tânărul, arătându-i uşa, şi colonelul
ieşi imediat.
Rămaseră brusc singuri. Şi nu mai aveau decât o oră.
Două dubiţe identice se opriră în faţa centrului pentru vizitatori ca să-i
încarce pe cei opt ziarişti norocoşi, plus un şerif singuratic. Legea îi dădea
voie, fără să-l oblige, şerifului din ţinutul unde se comisese crima să asiste la
execuţie.
Cel care deţinuse în 1967 funcţia de şerif al districtului Washington
murise cu cincisprezece ani în urmă, dar şeriful actual nu era tâmpit să rateze
un asemenea eveniment. Aşa că îl informase pe Lucas Mann chiar în
dimineaţa acelei zile că avea de gând să invoce puterea legii. Mai zisese şi că
simţea că le datorează acest lucru oamenilor din Greenville şi Washington
County.
În schimb, domnul Elliot Kramer nu era prezent la Parchman. Cu toate că
plănuise de ani de zile să facă această călătorie, medicul intervenise în ultimul
moment, spunându-i că avea inima prea slabă şi că riscul era imens. Ruth
Kramer nu avusese niciodată intenţia să asiste la execuţie, aşa că acum se
afla acasă, la Memphis, împreună cu prietenii cei mai apropiaţi, aşteptând
sfârşitul.
Nici un membru al familiei victimelor nu avea să asiste la uciderea lui Sam
Cayhall.
Cele două dubite fură fotografiate, filmate şi răsfilmate în timp ce
dispăreau pe drumul principal. Cinci minute mai târziu, se opreau în faţa
porţilor de la USM. Pasagerilor b" se spuse să coboare şi să predea toate
aparatele de fotografiat, camerele de luat vederi şi magnetofoanele pe care le
aveau asupra lor. Se urcară apoi din nou în maşinile care pătrunseră pe
teritoriul USM şi îi debarcară, de astă dată definitiv, lângă ambulanţa care-şi
aştepta cuminte pacientul.
Nugent însuşi îi aştepta. Imediat ce coborâră din dubite, reporterii
începură să privească sălbatic în jur, încercând să înregistreze totul în
memorie. Se aflau chiar lângă clădirea pătrată, din cărămidă roşie, legată
într-un mod cât se poate de ciudat de structura joasă şi plată a USM. Clădirea
cea roşie avea două uşi. Una era închisă, în timp ce cealaltă fusese deschisă în
aşteptarea lor.
Colonelul n-avea chef de reporteri băgăcioşi, şi de aceea îi conduse iute
prin uşa deschisă în încăperea micuţă unde un şir de scaune pliante fuseseră
aşezate cu faţa spre nişte draperii negre.
— Vă rog să luaţi loc, zise el pe un ton brutal. Numără opt reporteri şi un
şerif — trei locuri rămăseseră goale. Acum este unsprezece şi zece. În prezent,
prizonierul este în camera de izolare. Dincolo de draperiile din faţa
dumneavoastră, se află camera. Prizonierul va fi dus acolo cu cinci minute
înainte de miezul nopţii şi va fi legat de scaun, apoi uşa va fi încuiată.
Draperiile vor fi trase în lături fix la miezul nopţii, după ce prizonierul va fi deja
în cameră. Dumneavoastră îi veţi vedea numai ceafa. Nu eu am hotărât asta.
Va fi nevoie de aproximativ zece minute ca să fie declarat mort şi în momentul
acela draperiile vor fi trase la loc, iar dumneavoastră vă veţi întoarce la
dubiţele care v-au adus aici. Mai aveţi de aşteptat şi îmi pare rău că nu avem
aer condiţionat în camera asta. După ce draperiile vor fi date la o parte,
lucrurile se vor desfăşura foarte repede. Întrebări?
— Aţi vorbit cu prizonierul?
— Da.
— Cum face faţă la toate astea?
— Nu vreau să intru în subiectul ăsta. La ora unu va avea loc o conferinţă
de presă şi am să răspund atunci la toate întrebările. Acum sunt foarte ocupat.
Şi Nugent ieşi din camera martorilor, trântind uşa în urma lui. Apoi dădu
repede colţul şi intră în cameră.
— Nu ne-a mai rămas nici măcar o oră. Despre ce ai vrea să vorbim?
întrebă Sam.
— O, despre o grămadă de lucruri. Cele mai multe, neplăcute.
— E cam greu să avem o conversaţie plăcută în clipa asta.
— La ce te gândeşti, Sam? Ce-ţi trece prin minte?
— De toate.
— De ce anume ţi-e teamă?
— De mirosul gazului. De faptul că nu ştiu dacă o să mă doară. Nu vreau
să sufăr, Adam. Vreau să se termine repede. Nu mi-e frică de moarte, Adam,
dar în clipa asta mi-e frică să mor. Aş vrea să se termine odată. Aşteptarea
asta este îngrozitor de crudă.
— Te simţi pregătit?
— Inima mea s-a liniştit. Am făcut câteva lucruri urâte la viaţa mea, fiule,
dar am impresia că Dumnezeu are să mă lase să răsuflu. Deşi cu siguranţă nu
merit aşa ceva.
— De ce nu mi-ai spus nimic de tipul care a fost cu tine?
— E o poveste lungă. Şi noi nu mai avem timp.
— Asta ţi-ar fi putut salva viaţa.
— Nu, pentru că nimeni nu m-ar fi crezut. Ia gândeşte-te. După douăzeci
şi trei de ani, îmi schimbam brusc povestea şi dădeam toată vina pe un tip
misterios. Ar fi fost absolut caraghios.
— De ce m-ai minţit?
— Am motivele mele.
— Ca să mă protejezi pe mine?
— Ăsta-i unul dintre ele.
— Individul se plimbă pe-afară, pe undeva, nu?
— Da, e pe-aproape. De fapt, cred că e chiar la intrare, la un loc cu toţi
ţicniţii ăia. Stă şi se uită. Dar n-ai să-l vezi niciodată.
— El i-a omorât pe Dogan şi pe nevastă-sa?
— Da.
— Şi pe băiatul lui Dogan?
— Da.
— Şi pe Clovis Brazelton?
— Probabil. E un ucigaş plin de talent, Adam. El ne-a ameninţat, pe Dogan
şi pe mine, în timpul primului proces.
— Are un nume individul ăsta?
— Nu prea. Şi oricum nu ţi l-aş spune. Nu poţi să sufli nici un cuvânt
despre ceea ce-ţi spun eu acum.
— Bine, dar mori pentru crima altuia.
— Nu. Eu aş fi putut să-i salvez pe copiii ăia. Şi-apoi, Dumnezeu ştie că şi
eu am omorât o sumedenie de oameni. Merit tot ce mi se întâmplă, Adam.
— Nimeni nu merită aşa ceva.
— E mult mai plăcut decât să trăieşti. Dacă acum ar veni să mă ducă
înapoi în celulă şi să-mi spună că am să stau acolo până la moarte, ştii ce-aş
face?
— Ce?
— M-aş omorî.
După această oră petrecută într-o celulă, Adam nu avea nici un argument
împotrivă. Nu putea nici măcar să înceapă să înţeleagă oroarea de a trăi
douăzeci şi trei de ore pe zi într-o cuşcă minusculă.
— Mi-am uitat ţigările, zise Sam, pipăindu-şi buzunarele. Deşi, bănuiesc
că e un moment cât se poate de bun ca să mă las de fumat.
— Ce faci, încerci să glumeşti?
— Da.
— Nu ţine.
— Lee ţi-a arătat cartea aia în care sunt pozele de la linşajele la care am
luat parte?
— Nu mi-a arătat-o ea. Mi-a spus numai unde a pus-o, şi am găsit-o
singur.
— Ai văzut poza?
— Da.
— O adevărată petrecere, nu?
— Destul de trist.
— Ai văzut şi cealaltă poză?
— Da, aia cu cei doi glugaţi.
— Cu robe şi glugi şi măşti.
— Da, am văzut-o.
— Ăia suntem Albert şi cu mine. Mă ascundeam în spatele unei măşti.
Simţurile lui Adam nu mai puteau fi şocate. Fotografia îngrozitoare îi
reveni brusc în minte, dar încercă să scape de ea.
— De ce îmi spui toate astea?
— Pentru că mă face să mă simt bine. Nu am mai recunoscut niciodată
lucrurile astea în faţa altcuiva şi să ştii că adevărul te face să te simţi oarecum
uşurat. Deja mă simt mai bine.
— Nu vreau să mai aud nimic.
— Eddie n-a ştiut niciodată. A găsit cartea în pod şi şi-a dat seama că eu
sunt cel din poza cu petrecerea. Dar n-a aflat nimic despre cea cu cei doi
glugaţi.
— Hai să nu mai vorbim despre Eddie, vrei?
— Bună idee! Dar despre Lee?
— Sunt furios pe Lee. Ne-a lăsat baltă.
— Mi-ar fi plăcut s-o văd şi pe ea. Şi mă doare că n-am avut cum. Dar
sunt tare bucuros că am văzut-o pe Carmen.
În sfârşit, un subiect plăcut.
— E o persoană foarte plăcută şi cumsecade, zise Adam.
— Un copil nemaipomenit. Sunt tare mândru de voi amândoi, Adam. Aţi
moştenit tot ce a fost bun de la mama voastră. Sunt aşa de norocos să am doi
nepoţi atât de grozavi.
Adam nu încercă să răspundă. Un zgomot puternic de dincolo de uşă îi
făcu să tresară.
— Probabil că Nugent se joacă dincolo cu cine ştie ce, zise Sam şi umerii îi
fură scuturaţi de un nou fior. Ştii ce mă doare cel mai tare?
— Ce?
— M-am gândit mult la chestia asta în ultimele zile pentru că mă apasă.
Mă uit la tine şi la Carmen şi văd doi tineri deştepţi şi strălucitori, cu minţi şi
inimi deschise. Voi nu urâţi pe nimeni. Sunteţi toleranţi şi destupaţi la minte,
bine educaţi, ambiţioşi, fără să duceţi cu voi ceva din lucrurile cu care m-am
născut eu. Mă uit la tine care eşti nepotul meu, carne din carnea mea, şi mă
întreb de ce nu am fost şi eu altfel? Adică aşa cum sunteţi tu şi Carmen? Zău
că e greu de crezut că suntem cu adevărat rude?
— Hai, Sam, nu face asta.
— Nu pot să mă abţin.
— Te rog, Sam.
— Bine, bine. Ceva plăcut.
Vocea i se pierdu şi capul îi căzu în piept.
Adam ar fi vrut să vorbească despre complicele misterios. Voia să afle
totul — amănuntele adevărate ale atentatului, dispariţia, cum şi de ce fusese
prins Sam. Mai voia să afle şi ce s-ar fi putut întâmpla cu individul acela, mai
ales că era pe undeva, pe-afară, aşteptând la pândă. Dar răspunsurile la
aceste întrebări nu aveau să vină niciodată. Sam avea să ia multe secrete cu
el în mormânt.
Sosirea elicopterului guvernatorului stârni o oarecare agitaţie la intrarea
principală a închisorii. Aterizarea se produse de cealaltă parte a şoselei, acolo
unde aştepta o altă dubită. McAllister fugi spre maşină încadrat de cele două
gărzi de corp şi urmat de Mona Stark. „Uite-l pe guvernator!", strigă cineva, iar
rugăciunile şi imnurile religioase se opriră câteva secunde. Operatorii se
grăbiră să filmeze dubita care se grăbi la rândul ei să ajungă la intrarea
principală şi să dispară dincolo de poartă.
Câteva minute mai târziu, se opri lângă ambulanţa din spatele USM.
Gărzile de corp şi domnişoara Stark rămaseră în maşină. Nugent îl întâmpină
pe guvernator şi îl conduse în camera martorilor. McAllister îi salută printr-un
gest al capului pe ceilalţi martori care erau deja leoarcă de transpiraţie.
Încăperea era un adevărat cuptor; ţânţari negri bâzâiau pe lângă pereţi.
Nugent vru să ştie dacă guvernatorul doreşte să-i aducă ceva.
— Floricele, trânti McAllister, dar nimeni nu zâmbi.
Nugent se încruntă şi părăsi încăperea.
— Pentru ce aţi venit aici? întrebă imediat un reporter.
— Fără comentarii, zise guvernatorul, plin de sine. Cei zece bărbaţi
priveau în tăcere când la draperiile negre din faţa lor, când la ceasurile de la
mână. Conversaţia plină de nervozitate şi emoţie luase sfârşit. Evitau să-şi
întâlnească privirile, ca şi cum le-ar fi fost ruşine că aveau să ia parte la un
eveniment atât de macabru.
Nugent se opri în dreptul camerei de gazare şi verifică lista. Ceasul arăta
ora unsprezece patruzeci, aşa că îi spuse doctorului să intre în camera de
izolare. El ieşi să dea semnal gărzilor să coboare din cele patru turnuri ale
USM. Posibilitatea ca vreunul dintre gardienii din turnuri să fie afectat de o
eventuală scurgere de gaz după execuţie era extrem de redusă, dar lui Nugent
îi plăceau amănuntele la nebunie.
Bătaia în uşă fu extrem de slabă, dar în clipa aceea păru o izbitură de
ciocan. Sparse tăcerea în bucăţi şi îi sperie cumplit pe cei doi bărbaţi. Uşa se
deschise. Tânărul doctor păşi înăuntru, încercă să zâmbească, se lăsă într-un
genunchi şi îi spuse lui Sam să-şi descheie cămaşa. Un stetoscop rotund fu
lipit de pielea palidă, lăsând să-i atârne un fir peste burtă.
Doctorului îi tremura mâna. Nu scoase nici un cuvânt.
51
La unsprezece treizeci, Hez Kerry, Garner Goodman, John Bryan Glass şi
doi dintre studenţi puseră punct conversaţiei lor fără rost şi se prinseră de
mâini în jurul mesei din biroul lui Kerry. Fiecare dintre ei se rugă în gând pentru
sufletul lui Sam Cayhall, apoi Hez spuse o rugăciune cu voce tare. Pe urmă se
aşezară pe scaune, adânciţi în gânduri şi în tăcere, rugându-se şi pentru
Adam.
Sfârşitul veni iute. Ceasul, care în ultimele douăzeci şi patru de ore ticăise
împiedicat, o luă brusc la goană.
Timp de câteva minute după plecarea doctorului, conversaţia se învârti
plină de nervozitate în jurul unor subiecte fără importanţă, iar Sam măsură de
două ori încăperea cu pasul, după care se sprijini de peretele din faţa patului.
Vorbiră despre Chicago şi despre „Kravitz & Bane", Sam neputându-şi imagina
cum de reuşeau trei sute de avocaţi să stea împreună în aceeaşi clădire. O
dată sau de două ori izbucniră într-un râs nervos, dar amândoi aşteptau cu
groază următoarea bătaie în uşă.
Şi aceasta veni exact la unsprezece cincizeci şi cinci. Trei ciocănituri
ascuţite urmate de o pauză. Nugent aşteptă câteva secunde înainte de a
năvăli înăuntru.
Adam sări imediat în picioare. Sam respiră adânc şi strânse din dinţi.
— Ascultă foarte bine ce-ţi spun, spuse el cu glas ferm, împungându-l pe
Adam cu degetul. Poţi să mergi înăuntru cu mine, dar nu poţi să rămâi.
— Ştiu, Sam. Şi nici nu vreau să rămân.
— Bun.
Degetul strâmb coborî, fălcile se descleştară, iar trăsăturile feţei căzură.
Sam îl cuprinse pe tânăr de umeri, iar acesta îl trase mai aproape; bunic şi
nepot se îmbrăţişară cu blândeţe.
— Spune-i lui Lee că o iubesc, zise Sam şi glasul i se frânse. Se desprinse
uşor din îmbrăţişare şi îl privi pe Adam drept în ochi. Spune-i că m-am gândit
la ea până la sfârşit. Şi că nu sunt supărat pentru că n-a venit să mă vadă. Nici
eu n-aş fi vrut să vin aici, dar n-am avut încotro.
Adam dădu iute din cap, luptându-se cu lacrimile. Tot ce vrei tu, Sam. Tot
ce vrei tu.
— Salut-o din partea mea pe maică-ta. Mie mi-a plăcut întotdeauna de
ea. Transmite-i toată dragostea mea lui Carmen, e o fată nemaipomenită.
Adam, îmi pare rău de tot ce s-a întâmplat. E o moştenire tare grea pentru voi.
— O să ne descurcăm foarte bine, Sam.
— Sunt convins de asta. Să ştii că mor mândru de voi, fiule.
— Are să-mi fie dor de tine, zise Adam cu lacrimile curgându-i pe obraji.
Uşa se deschise şi colonelul păşi înăuntru.
— Sam, e timpul să mergem, anunţă el trist.
Sam îl înfruntă cu un surâs curajos pe buze.
— Atunci, hai s-o facem şi pe-asta! spuse el.
Nugent ieşi primul, urmat de Sam şi de Adam. Camera era plină ochi cu
oameni care îl priveau fix pe Sam, pentru ca apoi să-şi întoarcă iute privirile în
altă parte. Le este ruşine, îşi zise Adam. Ruşine că iau parte la porcăria asta.
Nimeni nu-l privea pe Adam.
Bill Monday, călăul, se afla lângă peretele dinspre camera chimică,
împreună cu asistentul său. Doi gardieni stăteau îngrămădiţi lângă ei. Lucas
Mann şi unul din directorii adjuncţi erau lângă uşă. Imediat în dreapta,
doctorul îşi făcea de lucru cu aparatul pentru EKG, încercând să pară calm.
În mijlocul încăperii, înconjurat de mulţimea participanţilor, acoperit cu un
strat proaspăt de vopsea argintie, strălucea compartimentul de gazare de
formă octogonală; prin uşa deschisă se vedea fatalul scaun de lemn şi
ferestrele acoperite din spatele lui.
Uşa care dădea în curte era şi ea deschisă, dar încăperea părea o saună,
toţi cei prezenţi fiind leoarcă de transpiraţie. Cei doi gardieni îl duseră pe Sam
în compartimentul ortogonal. Bătrânul îşi numără paşii — numai cinci de la
uşă până înăuntrul compartimentului — apoi se trezi brusc aşezat pe scaun,
căutându-l din priviri pe Adam. Mâinile tipilor se mişcau cu repeziciune.
Adam se oprise în picioare chiar lângă uşă. Se sprijini de perete ca să nu-l
lase puterile, căci îşi simţea genunchii ca de vată. Privi pe rând la oamenii din
cameră, la camera în sine, la podea, la aparatul pentru EKG. Totul era atât de
igienic! Pereţii proaspăt zugrăviţi. Podele de ciment impecabil de curate.
Doctorul şi maşinăriile sale. Cămăruţa sterilă şi strălucitor de curată. Mirosul
aseptic care venea din camera chimică. Totul era fără pată şi extraordinar de
igienic. Aici ar fi trebuit să fie mai degrabă o clinică unde oamenii să-şi
găsească sănătatea.
Şi dacă am să vomit pe podea, chiar la picioarele bunului doctor, ce-ar
însemna asta pentru cămăruţa ta dezinfectată, Nugent? Ce zice manualul
pentru un astfel de caz, Nugent, mai ales dacă se întâmplă chiar aici, în faţa
camerei? Adam îşi înfipse mâna în stomac.
Braţele lui Sam fură legate cu câte două curele, şi acelaşi lucru se
întâmplă şi cu picioarele — curelele îi fură petrecute peste pantalonii cei noi;
veni apoi rândul hidoasei curele pentru cap care trebuia să-l împiedice să se
lovească şi să-şi facă rău după trimiterea gazului. Gata, acum era legat bine în
aşteptarea vaporilor otrăvitori. Totul era pus în ordine, curat, fără pată, fără
nici o posibilitate ca sângele să se împrăştie în jur. Nimic care să murdărească
acest omor ireproşabil şi moral.
Gardienii se întoarseră prin uşa îngustă, foarte mândri de munca lor.
Adam îl privi cum stătea acolo şi ochii lor se întâlniră preţ de o secundă.
Nugent îi spuse ceva doctorului care păşi înăuntru şi meşteri ceva la firul
care pleca de la stetoscop. Gesturile sale erau iuţi şi precise.
Lucas Mann făcu un pas înainte, ţinând în mână o foaie de hârtie. Din uşa
camerei îi zise lui Sam:
— Sam, acesta este mandatul de execuţie. Legea îmi cere să ţi-l citesc.
— Grăbeşte-te, mârâi bătrânul fără să mişte buzele.
— În urma verdictului de vinovăţie şi a condamnării la moarte pronunţate
de tribunalul din Washington County la 14 februarie 1981, eşti condamnat să
mori prin gazare cu gaz letal în camera de gazare de la Penitenciarul statului
Mississippi de la Parchman. Dumnezeu să se îndure de sufletul tău.
Lucas făcu un pas înapoi şi ridică primul din cele două telefoane de pe
perete. Sună la birou pentru cazul în care ar fi apărut o amânare miraculoasă,
dar nu se întâmplă aşa ceva. Cel de-al doilea telefon era în legătură directă cu
biroul procurorului general din Jackson. Trecuseră treizeci de secunde după
miezul nopţii şi era miercuri, 8 august.
— Nici o amânare, îi spuse el lui Nugent.
Cuvintele lui umplură atmosfera umedă din încăpere şi loviră în toate
direcţiile. Adam îşi privi pentru ultima oară bunicul. Avea mâinile încleştate şi
îşi ţinea ochii închişi, ca şi cum nu ar fi putut să-l privească din nou pe Adam.
Buzele i se mişcau, de parcă mai voia să spună încă o rugăciune scurtă.
— Există vreun motiv pentru care această execuţie să nu aibă loc?
întrebă Nugent, aşa cum cerea regulamentul.
— Nici unul, răspunse Lucas cu sinceră părere de rău.
Din uşa camerei de gazare, Nugent întrebă:
— Mai ai ceva de spus, Sam?
— Nu pentru tine. Adam trebuie să plece.
— Foarte bine.
Nugent închise uşor uşa pe care izolaţia de cauciuc o împiedică să facă
zgomot. Sam era acum încuiat şi legat fără putinţă de scăpare. Strânse
pleoapele şi se rugă de ei în gând: grăbiţi-vă.
Adam trecu pe lângă Nugent şi ieşi pe uşa deschisă de Lucas Mann.
Întoarse capul pentru o ultimă privire, exact în clipa în care călăul întindea
mâna spre pârghie. Alături, asistentul îşi lungea gâtul, doar-doar o zări şi el
ceva. Cei doi gardieni se străduiau să-şi găsească o poziţie cât mai bună, ca
să-l vadă murind pe ticălosul ăla bătrân. Nugent, directorul adjunct şi doctorul
se aşezaseră de-a lungul peretelui opus şi îşi iţeau capetele ca nu cumva să
piardă ceva.
Zăpuşeala de afară păru o adevărată briză marină. Adam se apropie de
ambulanţă şi se sprijini o clipă de ea.
— Te simţi bine? întrebă Lucas.
— Nu.
— Ia-o mai uşor.
— Nu te duci să asişti?
— Nu. Am văzut deja patru şi mi-e de ajuns. Mai ales că asta e mult mai
grea decât celelalte.
Adam nu-şi lua ochii de la uşa albă din mijlocul peretelui de cărămidă. Trei
dubiţe erau parcate în apropiere.
— Aş vrea să plec, zise el, îngrozit să nu cumva să i se facă rău.
— Hai să mergem, spuse Lucas, prinzându-l de cot şi conducându-l la
prima maşină. Îi spuse ceva gardianului care sări imediat la volan.
Adam ştia că exact în momentul acela, în camera de gazare bunicul lui se
lupta să respire cât mai adânc, iar plămânii îi erau arşi de otravă. Acolo, în
clădirea aceea din cărămidă roşie, chiar în clipa asta, Sam încerca să inspire
cât mai mult gaz, în speranţa că va pluti pur şi simplu spre o lume mai bună.
Începu să plângă. Îşi acoperi ochii cu mâinile şi plânse pentru Sam,
pentru tot ceea ce suferea bătrânul în momentul ăsta, pentru felul oribil în
care fusese obligat să moară. Trezea atâta milă cum stătea pe scaunul ăla,
îmbrăcat în hainele lui cele noi, legat ca un animal. Plângea pentru Sam şi
pentru cei nouă ani şi jumătate petrecuţi lângă gratiile celulei, în speranţa că
va putea să vadă măcar un colţ de lună, întrebându-se dacă cineva de-acolo,
de afară, se gândeşte la el. Plângea pentru toată familia asta nenorocită,
pentru el însuşi, pentru teama pe care o încerca, pentru că pierduse o fiinţă
iubită, pentru că nu reuşise să oprească nebunia.
Lucas îl bătu uşurel cu mâna pe spate.
— Îmi pare rău, repetă el de câteva ori.
— Asta-i maşina ta? îl întrebă după ce se opriră dincolo de poartă.
În parcare nu mai era nici un loc liber. Adam coborî fără să răspundă. În
fond, putea să-i mulţumească şi mai târziu.
O luă pe poteca pavată cu pietriş, printre culturile de bumbac, până când
ieşi în drumul principal. Nu se mai opri decât la intrarea principală, pentru ca
gardianul să-i controleze portbagajul. În stânga, viermuiau reporterii,
aşteptând cu nerăbdare veşti din lista morţii. Minicamerele de luat vederi erau
pregătite.
Nu găsiră nimic şi pe nimeni în portbagaj, aşa că gardienii îi făcură semn
să treacă mai departe. Se opri puţin în dreptul autostrăzii ca să privească
veghea cu lumânări din dreapta lui. Sute şi sute de lumânări. Şi un imn religios
se auzea undeva în preajmă.
Trecu în viteză pe lângă poliţiştii care se plimbau de colo-colo,
bucurându-se de pauza intervenită în cursul acţiunii. Trecu pe lângă maşinile
lăsate de-a lungul şoselei pe o distanţă de două mile, şi curând Parchman
rămase în urmă.
O luă spre nord, deşi nu avea nici cea mai vagă intenţie să meargă la
Memphis. Panourile de circulaţie anunţau oraşe precum Tutwiler, Lambert,
Marks, Sledge şi Crenshaw. Lăsă în jos geamurile de la ferestre şi aerul călduţ
se învârteji în jurul scaunelor. Parbrizul era semănat cu cadavre de insecte,
marele necaz al deltei, după cum i se spusese.
Merse înainte, fără o destinaţie precisă, căci această călătorie nu făcea
parte din nici un plan. Nu se gândise nici un pic unde să se ducă după moartea
lui Sam pentru că, în realitate, nu crezuse niciodată că se va ajunge până
acolo. Poate ar fi mers la Jackson ca să sărbătorească împreună cu Garner
Goodman şi Hez Kerry pentru că de fapt cei doi îi jucaseră o festă şi reuşiseră
să scoată un iepure din pălăria cu scamatorii. Poate ar fi rămas la Parchman,
încercând cu disperare să obţină prin telefon amănunte despre o suspendare
de ultimă clipă care să devină permanentă ceva mai târziu. Poate multe alte
variante.
Nu îndrăznea să meargă acasă la Lee de teamă ca nu cumva să dea ochii
cu ea. Întâlnirea lor ar fi foarte dură, de aceea prefera s-o amâne. Să treacă
noaptea. Să încerce să doarmă. Să-şi închipuie ce se va întâmpla mâine, o
dată cu răsăritul soarelui. Nu găsi nici o cameră de închiriat în cătunele şi
orăşelele prin care trecu. Încetinise mult viteza. O autostradă era înlocuită de
alta. Se rătăcise, dar nici că-i păsa. Cum să te rătăceşti când habar n-ai unde
mergi? Apoi, la periferia oraşului Hernando, nu departe de Memphis, atenţia îi
fu atrasă de un magazin cu de toate, deschis non-stop. În parcare nu se vedea
nici o maşină. Înăuntru, o femeie brunetă între două vârste stătea la tejghea
fumând, mestecând gumă şi vorbind la telefon. Adam îşi luă din răcitor o cutie
cu şase sticle de bere.
— Îmi pare rău, dragă, dar nu poţi să cumperi bere după douăşpe.
— Cum? întrebă Adam, ducând mâna la buzunar.
Femeii nu-i plăcu mârâitul lui, aşa că lăsă binişor pe tejghea lângă maşina
de marcat receptorul telefonului.
— Nu putem să vindem bere după miezul nopţii. Asta-i legea.
— Legea?
— Da. Legea.
— A statului Mississippi?
— Exact.
— Vrei să-ţi spun ce cred eu în clipa asta despre legile din Mississippi?
— Nu, dragă. Şi-ţi spun cinstit că nici nu-mi pasă.
Adam aruncă un bilet de zece dolari pe tejghea şi-şi luă berea în maşină.
Femeia îl urmări plecând, apoi îşi vârî banii în buzunar şi se întoarse la
conversaţia ei telefonică. Ce rost avea să-i deranjeze pe poliţişti pentru şase
sticle de bere?
De data asta o luă spre sud, pe o şosea cu numai două benzi de
circulaţie, respectând limita de viteză şi desfăcând prima sticlă de bere. Din
nou la drum în căutarea unei camere curate, cu mic dejun continental, piscină,
televiziune prin cablu şi tot tacâmul.
Cincisprezece minute pentru moarte, cincisprezece minute pentru aerisirea
camerei, zece minute pentru spălatul locului cu amoniac. Cadavrul fără viaţă,
mai mort decât infernul, trebuia stropit şi el. Nugent dădea indicaţii peste tot
— aduceţi măştile de gaze, aduceţi mănuşile, duceţi-i pe afurisiţii ăia de
reporteri înapoi în dubiţe şi daţi-i afară de-aici.
Adam îl şi vedea pe Sam — capul căzut într-o parte, dar încă bine legat cu
toate curelele alea de piele. Oare ce culoare căpătase. Categoric nu mai avea
albeaţa aceea palidă din ultimii nouă ani şi jumătate. Din cauza gazului buzele
îi erau purpurii şi pielea roz. Camera de gazare e curăţată şi nu mai prezintă
nici un pericol. Intraţi şi dezlegaţi-l, comandă Nugent. Folosiţi cuţite. Tăiaţi-i
hainele. A făcut pe el? Aşa se întâmplă întotdeauna. Fiţi atenţi. Uite un sac de
plastic. Puneţi hainele în el. Stropiţi cadavrul.
Adam avea în faţa ochilor hainele cele noi — pantalonii kaki, pantofii prea
mari, ciorapii de un alb imaculat. Ce mândru fusese Sam că purta din nou
haine adevărate. Şi-acum, hainele acelea nu mai erau decât nişte zdrenţe
într-un sac verde de plastic, care în curând va fi pus pe foc.
Unde sunt oare pantalonii albaştri şi tricoul alb, hainele din închisoare?
Ia-le, intră în cameră, îmbracă cadavrul. Nu e nevoie de pantofi. Şi nici de
ciorapi. Ce dracu', doar o să fie dus la pompe funebre. N-are decât să se ocupe
familia de hainele pentru înmormântare. Şi-acum targa. Scoateţi-l de-aici. În
ambulanţă.
Adam ajunsese undeva, aproape de un lac; traversase un pod şi brusc
aerul devenise umed şi rece. Se rătăcise din nou.
52
Prima licărire a răsăritului fu un nimb de lumină trandafirie deasupra unei
coline din apropiere de Clanton. Lumina se strecură printre copaci şi curând
trecu din trandafiriu în galben, apoi în portocaliu. Pe cerul întunecat nu se
zărea nici un nor; numai şi numai culori strălucitoare.
Pe iarbă se odihneau două sticle de bere nedesfăcute. Altele trei, goale
însă, erau îngrămădite lângă un mormânt din apropiere. Prima sticlă pe care o
golise era încă în maşină.
Se crăpa de ziuă. Umbrele monumentelor funerare se întindeau spre el.
Soarele se iţea printre copaci.
Stătea acolo de câteva ceasuri, n-ar fi putut spune de câte, fiindcă
pierduse noţiunea timpului. Jackson şi judecătorul Slattery şi audierea de luni
se întâmplaseră cu ani de zile în urmă. Sam murise acum câteva minute. Chiar
murise? Îşi duseseră oare la bun sfârşit fapta lor murdară? Timpul mai juca
încă feste.
Nu reuşise să găsească un motel, dar nici nu se omorâse cu firea
încercând. Se trezise în apropiere de Clanton, aşa că venise aici şi încercase să
dea de mormântul Annei Gates Cayhall. Îl găsise şi acum îşi sprijinea spinarea
chiar de monument. După ce băuse berea călduţă, aruncase sticlele goale
spre mormintele din jur.
Dacă poliţia ar da de el aici şi l-ar duce la închisoare, nu i-ar păsa nici cât
negru sub unghie. Ştia ce înseamnă să stai într-o celulă. „Da, abia am ieşit de
la Parchman", le-ar fi spus el celor cu care ar fi fost închis. „Tocmai am ieşit din
lista morţii". Şi atunci ei l-ar fi lăsat în pace.
Dar poliţiştii aveau altă treabă. În cimitir se afla în siguranţă. Lângă locul
unde era înmormântată bunică-sa, cineva plantase patru steguleţe roşii. Adam
le observă după ce soarele urcă la orizont. Un alt mormânt trebuia săpat.
Portiera unei maşini pocni undeva, în spate, dar el nu auzi nimic. O siluetă
necunoscută venea în direcţia lui; silueta aceea se mişca încet, cercetând
locul, căutând în mod evident ceva.
Trosnetul unei ramuri uscate îl sperie. Lee stătea în picioare, în faţa lui, cu
o mână pe monumentul maică-sii. Adam o privi o clipă, apoi îşi întoarse
privirea.
— Ce cauţi aici? întrebă el, prea amorţit ca să se mai mire.
Lee se lăsă uşor în genunchi, apoi se aşeză alături de el, cu spatele lipit
de numele mamei ei. Îşi trecu braţul pe sub al lui.
— Unde dracu' ai dispărut, Lee?
— La clinică.
— Puteai să dai un telefon, ce dracu'.
— Adam, te rog, nu te supăra. Am nevoie de un prieten, zise ea,
lipindu-se de umărul nepotului.
— Nu sunt sigur că sunt prietenul tău, Lee. Ceea ce-ai făcut tu a fost
îngrozitor.
— A vrut să mă vadă, nu?
— Da. Dar bineînţeles că tu erai pierdută în mica ta lume, mult prea
absorbită de propria-ţi persoană, ca de obicei. Nici măcar un gând pentru
ceilalţi.
— Te rog, Adam. Am fost la tratament. Ştii cât sunt de slabă. Am nevoie
de ajutor.
— Atunci caută-l.
Lee observă cele două sticle de bere, dar Adam le puse imediat la
adăpost.
— Nu beau, zise ea, cu voce jalnică, plină de tristeţe. Faţa ei frumoasă era
obosită şi marcată de riduri. Am încercat să-l văd, adăugă ea.
— Când?
— Noaptea trecută. Am fost la Parchman. Dar nu m-au lăsat să intru.
Mi-au spus că-i prea târziu.
Adam îşi lăsă capul în piept şi se domoli. Nu realiza nimic dacă o ţinea în
pumni. Era alcoolică şi se lupta cu nişte demoni pe care el spera să nu-i
întâlnească niciodată. Şi, în plus, era mătuşa lui, iubita lui Lee.
— A întrebat de tine până în ultima clipă. M-a rugat să-ţi spun că te-a
iubit, şi că nu era supărat pentru că n-ai venit să-l vezi.
Lee începu să plângă în tăcere; din când în când îşi ştergea lacrimile de
pe obraji cu dosul palmei.
— A fost curajos şi demn, spuse Adam. A avut mult curaj. Zicea că inima
lui e lângă Dumnezeu şi că nu ura pe nimeni. Era plin de remuşcări pentru tot
ce făcuse. A fost un campion, Lee, un luptător bătrân, gata de plecare.
— Ştii unde am fost? întrebă ea, printre suspine, ca şi cum nu auzise
nimic din ce-i spusese el.
— Nu. Unde?
— Am fost la casa veche. Am plecat acolo de la Parchman, astă-noapte.
— De ce?
— Pentru că am vrut să-i dau foc. Şi să ştii că a ars extraordinar de
frumos. Şi casa şi buruienile din jurul ei. Un foc uriaş. Şi totul e acum cenuşă.
— Nu se poate, Lee.
— E adevărul adevărat. Aproape că m-au şi prins. Cred că am trecut pe
lângă o maşină când mă întorceam încoace. Dar nici că-mi pasă. Săptămâna
trecută am cumpărat şi casa şi locul, am plătit treisprezece mii de dolari. Aşa
că, dacă e lucrul tău, poţi să-i dai foc, nu? Spune-mi, că doar eşti avocat.
— Vorbeşti serios?
— Du-te şi vezi cu ochii tăi. M-am oprit lângă biserică şi am aşteptat
pompierii, dar n-au venit. Casa cea mai apropiată e la două mile distanţă şi
nimeni n-a văzut focul. Ia maşina şi du-te să vezi. N-a mai rămas în picioare
decât coşul; şi un munte de cenuşă.
— Cum...
— Cu benzină. Uite, miroase-mi mâinile, zise ea, vârându-i sub nas
mâinile care răspândeau mirosul acru şi inconfundabil al benzinei.
— Bine, dar de ce-ai făcut-o?
— Ar fi trebuit s-o fac cu mulţi ani în urmă.
— Nu asta te-am întrebat. De ce ai făcut-o?
— Pentru că acolo s-au întâmplat lucruri rele. Pentru că era plină de
demoni şi de spirite rele. Acum au plecat şi ei.
— Adică au murit o dată cu Sam?
— Nu, n-au murit. Au plecat să-i bântuie pe alţii.
N-avea nici un rost să continue discuţia, hotărî Adam. Era mai bine să
plece, poate chiar să se întoarcă la Memphis unde ea şi-ar fi putut continua
tratamentul. Iar el avea să-i stea alături, ca să se asigure că primeşte ajutorul
de care avea nevoie.
O dubă murdară intră în cimitir prin partea veche şi înaintă încet pe aleea
pavată cu ciment care şerpuia printre monumentele vechi. Apoi se opri lângă
un şopron aflat într-un colţ mai retras. Trei negri coborâră din maşină şi făcură
câteva mişcări să-şi îndrepte spinările.
— Ăla-i Herman, zise ea.
— Cine?
— Herman şi nu mai ştiu cum. E gropar aici de mai bine de patruzeci de
ani.
Nu auzeau ce-şi spuneau cei trei bărbaţi care-şi vedeau în tihnă de
treabă.
Lee încetă să mai plângă şi să mai suspine. Soarele se ridicase deasupra
copacilor şi razele lui îi loveau drept în faţă. Se făcuse cald.
— Îmi pare bine că ai venit aici, zise ea. Ştiu că pentru el asta a însemnat
foarte mult.
— Am pierdut, Lee. N-am fost în stare să-mi salvez clientul.
— Ai făcut tot ce-ai putut. Nimeni nu l-ar fi putut salva.
— Poate.
— N-are rost să te învinuieşti. Când ai venit la Memphis, mi-ai spus că e o
chestie dură. Tu te-ai bătut foarte bine şi ai ajuns foarte aproape de ce-ai vrut.
Acum a venit vremea să te întorci la Chicago şi să-ţi vezi de viaţa ta.
— Nu mă întorc la Chicago.
— Poftim?
— Îmi iau altă slujbă.
— Da' nu eşti avocat decât de un an.
— Am să fiu mai departe avocat, dar am să mă ocup de altceva.
— Adică de ce anume?
— De condamnări la moarte.
— Sună groaznic ce-mi spui.
— Da, ştiu. Mai ales în acest moment al vieţii mele. Dar am să trec de el.
Nu sunt făcut să lucrez pentru marile firme.
— Şi unde ai să lucrezi?
— La Jackson. Şi am să petrec mai multă vreme şi la Parchman.
Lee îşi trecu mâinile pe faţă şi prin păr.
— Bănuiesc că ştii ce faci, zise ea, neputând să-şi ascundă îndoielile.
— Eu, în locul tău, n-aş paria pe asta.
Herman se învârtea pe lângă o roabă mecanică, veche şi şubredă ce se
odihnea la umbra unui copac de lângă şopron. Unul din ceilalţi doi negri puse
două lopeţi într-o găleată şi toţi trei îşi văzură mai departe de conversaţia şi
de râsetele lor.
— Am o idee, zise ea brusc. Ştiu o cafenea micuţă în nordul oraşului. I se
spune „La Ralph". Sam m-a dus odată...
— „La Ralph"?
— Da.
— Pe preot îl chema Ralph. A stat cu noi până la sfârşit.
— Sam a avut un preot?
— Da, şi încă unul bun.
— Mă rog, deci Sam obişnuia să ne ducă acolo pe Eddie şi pe mine când
erau zilele noastre de naştere. Cafeneaua asta există acolo de o sută de ani.
Mâncam nişte biscuiţi imenşi şi beam cacao cu lapte. Hai să vedem dacă e
deschisă!
— Acum?
— Da, zise ea, încântată de idee, şi se ridică în picioare. Hai. Mi-e foame.
Adam se prinse cu mâna de monumentul bunicii şi se ridică de la pământ.
Nu mai dormise de luni noaptea şi acum îşi simţea picioarele grele şi ţepene.
Berea îl ameţise.
Undeva, se auzi un zgomot de motor care se răspândi în tot cimitirul.
Adam îngheţă în loc. Lee se întoarse să vadă despre ce era vorba. Herman
pusese în funcţiune roaba mecanică şi fumul albastru ţâşni prin ţeava de
eşapament. Ceilalţi doi se cocoţaseră pe platformă, cu picioarele atârnate în
aer. Roaba porni încet pe alee, pentru ca la un moment dat să se oprească şi
să-şi schimbe direcţia.
Venea înspre ei.
—-----------------------------